De către

Corina Moisei

Figura filosofului Emil Cioran bulversează chiar și după trecerea timpului atenția publicului, acest fapt datorându-se, pe bună dreptate, ideilor importante pe care le-a lansat de-a lungul vieții sale cu privire la schimbările necesare pentru reinventarea statului român. Iată de ce câteva decenii mai târziu, mediul academic bucureștean s-a întrunit, în data de 16 februarie 2018, în conferința, ce a dat spațiu de dialog și de meditație, cu tema Filosofia culturii la Emil Cioran, susținută de către doctorandul în istorie Andrei Avram. Matricea Românească vă aduce mai jos impresii de la acest eveniment academic.

Întreaga conferință s-a axat pe analiza perioadei, pe care însuși Emil Cioran o va numi etapa divagațiilor, cuprinsă între 1931-1941, interval în care nu doar fața Europei a suportat schimbări majore, ci și societatea românească a traversat dificultăți de ordin social, politic și economic. Andrei Avram a punctat cele mai relevante lucrări ale perioadei semnate de către Emil Cioran, care l-au și consacrat pe acesta în materie de eseistică, de jurnalism și de gândire românească.

Emil Cioran, între Spengler și „Floarea de Foc”

Este importantă divizarea pe care specialistul Andrei Avram a realizat-o în discursul său, remarcabilă fiind absența cu desăvârșire a subtextului politic, cu excepția normelor de percepție a climatului în care s-a aflat Emil Cioran în acea perioadă dificilă, inclusiv pentru cultura și filosofia românească. Avram a reliefat impactul pe care l-a avut opera filosofului și gânditorului german Oswald Spengler (1880-1936) asupra formării ideilor și tezelor emanate de către Emil Cioran în primele sale lucrări eseistice și publicistice.

Andrei Avram a subliniat și temele pe care Emil Cioran a insistat în lucrările sale: „decadența, ruina și damnarea României, emoții transfigurate în lucrarea, pe care acesta din urmă o va renega, Schimbarea la față a României (1936). Despre acestă ultimă lucrare, Andrei Avram a notat: „Schimbarea la față a României este practic unica lucrare sistemică a lui Cioran, dar nu una în sensul canoanelor academice”. Cu toate acestea, din cele enunțate de Avram se observă că Emil Cioran este „un anti-sistemic, un filosof care condamnă cu vehemență standardele unei filosofii academice”, pretextând că nu există ordine și totul este haos. Paradoxal, în acea perioadă a anilor 1931-1941, Emil Cioran a condamnat literatura franceză și implicațiile acesteia în cultura românească, deși ulterior, a notat cercetătorul nostru, „devenind unul dintre cei mai mari eseiști francezi”.

Critica s-a datorat, potrivit lui Andrei Avram, respectului crescând față de cultura germană, care în acele vremuri însemna o tentativă de revoltă, de reînnoire. Totodată, Emil Cioran și-a dorit combaterea viziunilor aparținând „generației bătrâne”, care rămânea în acele timpuri o reminiscență a unui „trecut franțuzit”.

Cioran și rolul său în publicistica interbelică

De admirat este minuțiozitatea specialistului Andrei Avram, cu care acesta a analizat, în plan comparativ, publicistica interbelică, aplecându-și atenția asupra unor apariții ziaristice, precum publicația lui Sandu Tudor, „Floarea de Foc”.

Periodicul „Floarea de Foc”, devenit un soi de tribună a tuturor gânditorilor români, era, așa cum a susținut și Profesorul Universitar Doctor Habilitat Florin Müller, „un mixaj ideologic”, judecând după componența celor care activau în cadrul redacției. Vom regăsi pe lista redactorilor și admiratori ai ideologiilor de stânga, dar și acelor de dreapta. Nume răsunătoare ale epocii, printre care se număra și Emil Cioran, au activat în cadrul redacției „Floarea de foc”, oferind în acele vremuri sinteze de anvergură asupra unor probleme de amploare.

Andrei Avram, în mai sus amintita conferință Filosofia culturii la Emil Cioran, a analizat articole precum „Comuniștii și moartea individului”, semnat de către Arșavir Acterian și apărut la 27 februarie 1932, sau „Prolog pentru ceasul acesta”, semnat de către Sandu Tudor. Specialistul a reușit să observe interacțiunile dintre Emil Cioran și fluxul ideatic specific perioadei interbelice. Practic, am fost prezenți la o analiză a formării filosofiei culturale în lucrările lui Cioran, culminate, așa cum a menționat profesorul Florin Müller, cu lucrarea Schimbarea la Față a României.

Conferința Filosofia culturii la Emil Cioran a fost, pe bună dreptate, una cu un spectru ideatic pe măsură, respectând canoanele studiului științific și aducându-ne un suport metodologic pe măsură. Doctorandul Andrei Avram a elucidat tema fără a apela la speculații, ci în deplină cunoștință de cauză, urmând rigorile documentării și oferindu-ne nouă reperele necesare pentru ample meditații ulterioare. În cazul meu, evenimentul „s-a prelungit” într-o listă interesantă de lecturi viitoare.

Din fericire, acest expozeu deschide un șir amplu, și sperăm lung, de conferințe, care vor permite tinerilor specialiști să ne transmită cele mai interesante studii de la tribuna universitară. Dacă sunteți în căutarea unui itinerariu cultural, atunci cu siguranță astfel de evenimente din mediul academic trebuie să se regăsească pe agenda dumneavoastră.

conferința Filofosia culturii la Cioran Emil Cioran Schimbarea la față a României

Conferința susținută de doctorandul Andrei Avram deschide o serie importantă de evenimente culturale în mediul academic românesc

În continuarea seriei dedicate corespondenței celebre a celor mai sonore nume din literatura română și nu numai, Matricea Românească publică o scrisoare sensibilă pentru Liviu Rebreanu, de la cea care îi devenise soție și muză, Fanny Rădulescu, cu ocazia finalizării romanului său fundamental, „ Ion ”.

Liviu Rebreanu este un nume de prim rang în literatura română, fiind cel care a reușit să aducă prin scrierile sale realiste cele mai intime simțăminte specifice pentru poporul român, începând cu problemele satului transilvănean, în romanul său Ion, și terminând cu propria dramă, pierderea fratelui, condamnat la moarte, în monumentala sa Pădurea Spânzuraților.

Dincolo de meritele sale scriitoricești, Liviu Rebreanu a fost, așa cum îl catalogau contemporanii, un om smerit, blând și lipsit de orice urmă de vanitate. Născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), acesta a fost primul dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). Obișnuit din fragedă copilărie cu dificultățile și lipsurile unei vieți împărțite la mai multe guri, Liviu Rebreanu a fost pus în situația de a munci asiduu pentru a se căpătui. Va urma cursurile școlii primare începând cu 1891, Rebreanu notând despre acea epocă: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume”.

Liviu Rebreanu Fanny Rădulescu scrisoare Ion literatura română

Liviu Rebreanu era descris ca fiind un om modest, gentil și de o cumsecădenie aparte. Foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”, București

Au urmat anii de educație la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897, Rebreanu s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, cunoscută sub numele de Gimnaziul superior german (n.r. instituție care astăzi îi poartă numele), unde a învățat încă trei clase. Eminent în toți anii următori de școlarizare, Liviu Rebreanu a trecut și prin dificultățile armatei austro-ungare, de unde a demisionat, spun sursele, din două potențiale cauze: pentru activitatea sa publicistică sau din cauza unei înfrângeri la o banală partidă de poker, golind resursele popotei.

Trecut prin dificultățile vieții, dar hotărât să răzbată cu orice preț, Liviu Rebreanu își va dedica viața literei scrise și marii sale iubiri, Fanny Rădulescu, unica și scumpa sa adorațiune, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale existențe. Multe scrisori vor circula între cei doi, unele mai siropoase, altele uzuale unui trai în doi, iar altele pline de recunoștință pentru munca lor, căci reușita lui Liviu Rebreanu s-a datorat, în mare măsură, eforturilor pe care Fanny Rădulescu le-a depus în vederea menținerii unui echilibru în căminul familial.

Scrisoare despre „ Ion ”, anunţând ascensiunea lui Liviu Rebreanu în literatura română

Ceea ce vă oferă astăzi Matricea Românească este o scrisoare specială, deoarece punctează un moment istoric din cariera lui Liviu Rebreanu, dar și a culturii românești, și anume finalizarea romanului Ion. Epistola va parveni, de la Techirghiol, la 20 iulie 1920, din partea efervescentei Fanny Rădulescu către soțul ei. Misiva este încărcată de sentimente, de mândrie și de recunoștința unei reușite speciale, care îl va plasa pe Liviu Rebreanu în rândurile inovatorilor din literatura română, drept creatorul romanului realist.

Această scrisoare consolidează veridicitatea sentimentelor de care cuplul dădea dovadă cu o deosebită sinceritate. Fanny Rădulescu scrie: „Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai”, transpunând astfel siguranța și încrederea sa în forțele creatoare ale iubitului ei. Ea ajunge în situația unei sublime desfătări față de munca pe care Liviu Rebreanu reușise să o realizeze, numindu-l, poate șocant pentru unii, mai puritani: „Tu ești Dumnezeul meu!”. Ce demonstrație de amor mai poate accede la astfel de cuvinte? Cu siguranță doar una sinceră:

Liviu meu,

Nici o emoție din viața mea nu poate egala vijelia de sentimente care m-a încercat la primirea vestei terminării lui „ Ion ”.

Zile și nopți, luni și ani mi-ai împletit iubirea în sufletul tău, alături de acest „ Ion ”.

Aș vrea să-ți sărut mâna, care ani întregi, fără preget, în mijlocul bucuriilor și a grijilor, a așternut pe hârtie, la comanda geniului tău, slovă lângă slovă, ca să-mi dăruiești mie neasemuitul tău „ Ion ”.

Sunt mândră!

Mândria mea este atât de puternică, încât aș vrea să-ți trimet o scrisoare lungă, dar vai, sunt atât de neîndemânatică.

Tu ești acela care a trezit în mine viață nouă.

Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai.

Sunt ca pământul scorojit, care primește ploaia sorbind-o cu toată lăcomia fierbințelii lui.

Liviu meu, aș vrea să fac pentru tine tot ce dorești și nu dorești.

Tu ești Dumnezeul meu!

Îți mulțumesc.

Este oare expresie mai potrivită, mai aleasă? Nu știu. Știu doar că tu ai înțeles tot gândul meu, tot sufletul meu, de aceea îți dăruiesc cu smerenie, pe veci, toată iubirea mea.

Fanny

F.R către L.R, Techirghiol, 20.VII.1920


 

Cu mulțumiri și deosebite considerațiuni pentru muzeograful Adrian David, cel care ne-a ghidat prin casa și viața soților Rebreanu.

Religia este o experiență care a întovărășit omenirea încă din leagănul ei și i-a trasat o traiectorie definitorie în materie de individualism și de comuniune, de comportament și de socializare, de prejudecăți și de respect. Cu bune și cu rele, acest fenomen, căci anume acesta este apelativul corect, a dictat tonul unor evenimente istorice majore în societate, a definit formarea unor popoare, vezi poporul român, și a „crescut” pe drojdii ideologice personalități marcante. Despre cât de pozitivă sau poate negativă este religia, se poate doar specula, existând argumente valabile, nu neapărat absolute, de ambele părți ale baricadei.

Grație universalității sale în materie de teorii, religia este și va continua să fie un subiect aprins în dezbaterea publică. Cotidianul The Perspective lansează, în acest sens, spre conversație, un articol ce vorbește publicului despre existența a două fețe ale aceleiași monede. Având la bază un studiu semnat de către antropologul grec Dimitris Xygalatas (Universitatea din Connecticut), el vine să răspundă la întrebarea: este religia bună sau rea pentru societate?

Iată, mai jos, argumentele:

Religia este bună pentru societate, deoarece:

1. Religia îi motivează pe oameni să facă lucrul corect

Toate marile religii ale lumii sunt preocupate de moralitate și își îndeamnă adepții să fie cât mai virtuoși. Fie că este vorba de inspirație, de promisiunea unei recompense în lumea de apoi sau de amenințarea cu pedeapsa veșnică, religia rămâne o forță socială puternică. Marii lideri spirituali, precum Mahatma Gandhi, Martin Luther King Jr. și Desmond Tutu, au fost cu toții motivați de credința lor să îi ajute pe cei neputincioși și să se opună nedreptății. Prin acțiunile lor, aceștia au reușit să schimbe atitudinile culturale, să pună capăt politicilor guvernamentale opresive și să le dea o voce celor defavorizați. Inspirați de religie, acești lideri, dar și mulți alții asemenea lor, au îmbunătățit viața a milioane de oameni și au schimbat lumea modernă în bine.

Chiar dacă religia nu ar inspira neapărat contribuții majore în societate, ea face diferența inclusiv la o scară mică. Până la urmă, religia le oferă adepților săi consolare și o perspectivă amplă asupra vieții, mai mare decât cea a provocărilor sau a greutăților de zi cu zi.

2. Religia a inspirat mari realizări culturale

Unele dintre cele mai înalte forme de expresie ale omenirii au fost inspirate de către religie. Piramidele din Egipt, Parthenon-ul grec, Taj Mahal-ul din India, dar și mănăstirile din Bucovina și multe alte asemenea minuni ale arhitecturii universale au fost construite în primul rând drept locuri de cult. Operele lui Bach au fost concepute ca imnuri religioase. Iar capodoperele lui Michelangelo descriu scene biblice. Secole mai târziu, aceste capodopere continuă să fie sursă de uimire și de inspirație, nu numai pentru credincioși, ci pentru întreaga omenire, adăugând bogăție și înțeles lumii în general.

3. Religia promovează coeziunea socială

Una dintre cele mai importante funcții ale religiei este că acționează ca un adeziv social. Credințele religioase ne dau un sens al misiunii comune. Mai mult, ritualurile religioase îi adună pe oameni în comuniune, permițându-le să socializeze, să uite de problemele lor și să se simtă parte din ceva mai mare decât ei înșiși. Studiile antropologice arată că participarea la evenimentele religioase sporește legăturile dintr-un grup și promovează comportamentele pro-sociale. Grație acestei capacități de a promova cooperarea, religia a jucat un rol esențial în menținerea unei coeziuni a societăților omenești și a contribuit la creșterea civilizației umane.

Religia este nocivă pentru societate, deoarece:

1. Religia promovează prejudecățile

Chiar dacă religia promovează comportamente pro-sociale, acestea se reflectă doar asupra membrilor adepți ai aceluiași grup religios. În același timp, ea promovează prejudecăți și suspiciuni față de cei din afară. Martin Luther, fondatorul Protestantismului, a cerut exterminarea poporului evreu din cauza manifestărilor sale religioase, o viziune care a fost împărtășită de către mulți creștini și musulmani timp de secole. Prin cultivarea unor standarde morale arbitrare, religia duce adesea la discriminarea sau la crearea „țapului ispășitor” din mari părți ale populației. Iată de ce, în multe țări, femeile sunt tratate ca cetățeni de mâna a doua, minoritățile sexuale se tem pentru viața lor, iar ateii se confruntă cu mari prejudecăți.

2. Religia duce adesea la atrocități

Unele dintre cele mai violente crime din istoria umanității au fost determinate de fanatismul religios. De la Cruciade și Sfânta Inchiziție până la atentatele din 11 septembrie 2001, religia a alimentat în dese rânduri violența, războiul și masacrele. Într-adevăr, studiile psihologice arată că oamenii sunt mai înclinați să își justifice actele de violență și agresiune atunci când li se oferă un „alibi” religios.

3. Religia este «opiul poporului»

Religia dă întâietate credinței oarbe și supunerii, în defavoarea rațiunii și gândirii critice. Acest lucru ar promova ignoranța sau negarea problemelor științifice (vezi alt punct de vedere aici), împiedicând progresul. Promițând recompense într-o altă viață, religia distrage oamenii de la problemele cu care se confruntă în viața de zi cu zi. Acest lucru o face să fie un instrument periculos în mâinile elitelor religioase și politice, care o folosesc pentru a-și menține statutul privilegiat sau pentru a-i face pe alții să-și sacrifice viața, convingându-i să bea Kool-Aid (n.r. cianură), așa cum s-a întâmplat în 1978 în Guyana, unde 900 de membri ai unei secte, numite Templul Popoarelor, au comis o sinucidere colectivă, prin ingerarea „sucului” letal. În timp ce milioane de credincioși trăiesc în sărăcie, iar unii sunt chiar de acord să poarte veste sinucigașe, liderii religioși tind să se bucure de o viață fără griji, cu bogăție și lux, ceea ce li se impută adesea.

Concluzii

Religia, așa cum am menționat și la începutul articolului, ne-a însoțit de-a lungul întregii noastre evoluții. Strâns legată de identitatea noastră, de moralitate, dar și de alte lucruri esențiale pentru noi, ea este o forță motrice de motivare a comportamentului uman, fie în bine, fie în rău. Religia poate scoate în lumină fie binele, fie răul din noi, ne poate aduna în comuniune – sau divide așa cum nici o forță existentă nu o poate face.

Sursă: The Perspective

 

Foto deschidere: bucurestifm.ro

Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet, dedicate celor mai scumpe ființe din scurta sa viață. 

Astăzi este o zi deosebită. Nu pentru că ar fi acea invenție modernă a zilei îndrăgostiților, ci pentru că astăzi, în îndepărtatul an 1935, venea pe lume un poet deosebit, un bărbat care prin versurile sale pline de patos a cucerit inimile tuturor femeilor, tuturor mamelor: Grigore Vieru.

Poezia românească în interpretarea lui este un dar frumos, o recunoștință pe care femeile întregii lumi o meritau cu prisosință. Și aici nu încape modestie sau smerenie, deoarece Grigore Vieru le „cântă” pentru nopțile nedormite, pentru cămășile spălate, pentru copiii alinați la sânul lor și pentru truda mâinilor lor.

poet Grigore Vieru poezia românească femeie mamă

Grigore Vieru a transpus în versuri cele mai sincere sentimente față de condiția de femeie și mamă. Foto: emancipareafemeii.blogspot.com

El, din postura sa de bărbat, a înțeles condiția dificilă de a fi femeie într-o lume dictată, cu precădere, de reguli patriarhale. A înțeles că nu puterea fizică împinge fericirea la destinatarii săi, ci grija atentă cu care orice femeie, aidoma unei furnici, își construiește căminul familial.

Despre obiectul adorației sale a scris Grigore Vieru în poezia Femeie, o mostră a gentileții și a neprihănirii de îndrăgostit:

Îmi place
să te ghemui la pieptu-mi
când pe cer tunetul
se dă fioros de-a dura.
Îmi place
să văd cum se sperie buzele tale
când, rușinoase,
ating băutura.
Îmi place
când te sperii de nimică…
Bunăoară, de-o furnică
nimerindu-ți după gât.
Ești gingașă, mică –
mugur înveselind copacii…
și totuși
pe umerii tăi
se reazămă
cerul de pace!

Tot cu delicatețe și fidelitate Grigore Vieru va scrie și această lucrare, Cântec de femeie, prinos în poezia românească, adus frumuseții de femeie în rol de soție:

Sărută-mă mereu, mereu,
Să nu văd fața mării eu.

Sărută-mă neîncetat,
Să nu văd malul sidefat.

Sărută-mă necontenit,
Să nu văd cerul înflorit.

Sărută-mă așa frumos,
Să nu văd nici un chiparos –

Să-mi spui pe urmă, tu, bărbate,
Ce mândre sunt aceste toate.

În lucrările sale, Grigore Vieru nu a detașat figura maternă de postura-i de femeie, ci dimpotrivă a reușit să le unească, demonstrând lumii întregi că și femeia obosită, trudită este obiect al iubirii și al respectului.

Pentru a exemplifica această naturalețe, iată lucrarea Aer verde, matern, în care marele poet român unifică cele două ipostaze într-un simbol curat, al ploii:

După mamă,
după copii
și după iubită
n-am mai aproape pe nimeni
ca ploaia.
Numai de obrazul mamei
mă lipesc așa
ca de ploaie.
Numai pe copii
îi las să mi se urce așa
în spate.
Și numai cu iubita
mă împletesc în dragoste
așa.
Am sentimentul că dacă orbesc,
aș putea să văd cu stropi de ploaie.
Cu ploaia
aș putea să-mi cânt plaiul
de mi-ar seca graiul.

Ploaie, tu –
Aerul meu verde, matern!
Nu știu alții cum sunt,
dar eu,
Fără tine, mă usuc
ca o foaie.
Toate
cântecele mele neînțelese
sunt rugăciuni pentru ploaie.

Grigore Vieru a trecut, în scrierile sale, prin toate etapele metamorfozei pentru o femeie, de la inocenta iubită până la consoarta cu care bărbatul își împarte viața, transpunând această evoluție în poezia Joc de familie, o frumoasă odă a fericirii diurne:

Duminică dimineața,
Copiii noștri amândoi
Se urcă în pat
Între noi.
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Și se uită la mama și tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos
Și-n toată lumea
Nu există joc mai frumos!

Și, desigur, Vieru nu a scăpat ocazia de a alinia frumos în familie rolul de femeie, împărțit cu același respect cuvenit între soție și mamă, în lucrarea „Inel rotund”:

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Ca, supărați, vreodată –
Crescut inelu-n carne –
Furia să nu-l smulgă
Și-n hăuri să-l răstoarne.

Ca să-l purtăm statornic
Pân’ când prin el, spre soare,
Răzbi-va grâul verde
Și curge-vor izvoare.

Ar trebui alături
De-al iubitei nume,
În sclipetul verigii,
Să-l scriem și pe-al mumei.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Aproape”, ediție îngrijită de Emilian Galaicu-Păun și apărută la Editura Cartier, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

Mihai Eminescu va scrie despre el în „ Convorbiri Literare ” că, după Grigore Alexandrescu, doar acest Costache Bălăcescu face fabula românească adevărată. Matricea Românească duce mai departe seria dedicată istoriei acestei specii literare cu trecut glorios, oferindu-vă un nou portret literar al celui care a mânuit satira și fabula pentru a intra în posteritate: Costache Bălăcescu.

Fabula românească este, dincolo de aspectele sale bine-cunoscute publicului larg, și o istorie a celor care, prin trudă și sârguință, au adăugat câte puțin la consolidarea acestei specii literare. Căci, și aici este bine să menționăm, nu doar învingătorii sau conducătorii rescriu istoria, ci și soldații ordinari.

Unul dintre „soldații” de rând din fabula românească, despre care sursele istorice nu ne dau prea multe detalii, a fost Costache Bălăcescu (1800-1880), poet și dramaturg. Acesta s-a născut în startul secolului al XIX-lea în familia clucerului Ioan Bălăcescu, cel care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești.

Provenind dintr-o familie de funcționari de pe lângă domnitor, Costache Bălăcescu a urmat moda vremii, fiind școlit la instituțiile grecești din București. Grație eforturilor educaționale și caracterului virtuos, acesta a ajuns în timp să ocupe postul de prefect al județelor Muscel, Prahova, Dâmbovița și Olt.

Din sursele istorice aflăm că Bălăcescu a reușit să activeze și în Societatea Filarmonică, asociație fondată în 1833 de către Ion Câmpineanu, împreună cu Ion Heliade-Rădulescu, al cărei țel declarat era încurajarea dramaturgiei naționale. Cu toate acestea, Costache Bălăcescu s-a profilat drept un om al literelor care și-a lăsat amprenta atât în fabula românească, cât și în satiră.

Costache Bălăcescu a debutat cu lucrarea Primăvara în periodicul Curierul Românesc (1844), dar a dat, într-un final, preferință lucrărilor de satiră, prin care a reușit să reliefeze cele mai evidente și amuzante neghiobii ale firii umane din toate timpurile. Cea mai sugestivă satiră semnată de el este Fă-mă, tată, să-ți semăn sau Căftănitul de țară la București (1860).

Despre stilul deosebit al lui Costache Bălăcescu atât în satiră, cât și în fabula românească, va scrie Mihai Eminescu la 1 noiembrie 1874, în Convorbiri literare, spunând despre acesta:

Se poate spune că alături cu sgomotul vieței publice, cu eroii ce-și aleg de vii piedestalul, cu autorii ce de vii își pun singuri lauri pe frunte, pentru a nu-i căpăta după moarte, alături cu sgomotul deșertăciunii eterne ca zioa de azi, căci în zioa de azi vedem lumea cum au fost și va fi, există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată zioa e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor, fără de-a întreba mult dacă mai putea fi și altfel decum este. Și totuș acești oameni nepreocupați sunt măsura progresului intelectual la un popor, căci lor le lipsește intenția de a se arăta altfel de cum sunt. Din vraful de cărți pe care ni le-a testat ultemele decenii vedem autori care au făcut sgomot în lumea literară și care pentru noi nu mai au nici o valoare, iară pe ici, pe colea găsim câte un colț de hârtii tipărite care au trecut nebăgate în samă, și care totuși samănă cu o pictură de „genre“ — nepretențios, și au preț din cauza obiectivității lor. Unul din acești autori astăzi puțin numiți și poate și mai puțin citiți este și Constantin Bălăcescu

Tot Mihai Eminescu îl include pe Costache Bălăcescu într-o castă specială de autori, deși nu se cunoștea dacă acesta a avut sau nu triumfuri în literatura română, în general, sau în fabula românească, în special:

Dacă cineva ar împărți oamenii în două, adică în mulțimea ce se mișcă plină de intenții și interese, iară pe de alta cei ce o privesc pe ea sau pe sine însuși prin ochelarii liniștei sufletești, atunci și acest scriitor ar trebui așezat în numărul celor din urmă. Nu știm dacă Bălăcescu a avut triumfuri în viața sa; dar nu se pre pare

Deși Costache Bălăcescu nu a lăsat posterității un număr mare de lucrări artistice, penelul său a conturat un stil aparte despre care același mare Mihai Eminescu scria în Convorbiri Literare: „Pe de o parte un spirit de observație pentru necazurile mici și comice ale vieții, iar pe de alta un fond de melancolie filosofică, iată părțile constitutive ale poeziilor lui”.

În 1845, vede lumina tiparului volumul Poezii și Fabule, care în epocă îi va aduce o popularitate mare lui Costache Bălăcescu. Cartea conținea epigrame și fabule cu iz anecdotic, despre care Mihai Eminescu va scrie: „Fabula, acel gen greu de scriere, deși în aparență atât de ușor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, așa încât afară de Grigore Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Țara Românească”.

Costache Bălăcescu fabula românească satiră Mihai Eminescu Convorbiri Literare

În „Convorbiri Literare” de la 1 noiembrie 1874, Mihai Eminescu a descris cu lux de amănunte opera și importanța lui Costache Bălăcescu în literatura română. Foto: artmark.ro

În egală măsură, Costache Bălăcescu a reușit, la acea vreme, să se lanseze și în arta dramaturgiei, publicând piesa O bună educație (1845), comedie în trei acte în care autorul persiflează mania românilor de a copia moda apuseană, astfel anticipând manierele lingvistice „franțuzite” ale personajelor lui Vasile Alecsandri sau I. L. Caragiale.

În patrimoniul acestei specii literare deosebite, fabula românească, Costache Bălăcescu va lăsa câteva mostre relevante, printre care și lucrarea Țăranul și pescarul, în care autorul reliefează tot mai accentuata ignoranța firii umane, fire care se lasă ușor închistată și condusă de alții:

Un țăran la târg se duse
Pește vrând a-și târgui
Ș-alegându-și un crap mare,
Fără altă cercetare
Serios pe loc se puse
La coadă a-l mirosi.
Pescarul l-astă vedere
Răbdarea de tot perzând
Zice râzând:
– Om ciudat ca tine, vere,
N-am mai văzut de când sunt
Pe ăst pământ,
Nici așa minte neroadă!
Să miroși peștii la coadă!
De e proaspăt de vrei s-afli, miroase-l la cap, creștine,
Că de la cap se-mpute, cum o știe măcar cine.
– Despre cap, zise țăranul,
Nici mai este de vorbit
Căci o știu, o știu sărmanul
Că de mult i s-a-mpuțit.
Vream să văz încă-i la coadă, dacă este precum spun
Că se poate din tâmplare să rămâie ceva bun.
Pe când se scria acestea era lumea mai neroadă
Că tot mai credea la coadă.
Acum peștele cu totul, cap și coadă, s-a stricat
Și d-o parte și de alta țineți nasul astupat.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, dar și a volumului V din „Eminescu. Opere”, apărut la editura Gunivas (Chișinău) în 2008, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Ce poate fi mai plăcut decât o zi cu soare în inima lui februarie și un muzeu neordinar situat exact în centrul Capitalei? Această formulă inedită a fost probată de către Matricea Românească, cea care a ajuns la Muzeul Național al Literaturii Române, un muzeu aparte unde poezia românească, proza și arta s-au transformat într-o veșnică lecție despre cultură și despre valoarea inestimabilă a ideii.

A aduce un prinos literaturii române este de datoria fiecărui român, în condițiile în care globalizarea și efectele intruziunii modernității își fac simțită apariția tot mai mult. Cu atât mai dificilă este sarcina, cu cât angajarea într-o misiune educativă implică nu doar efort spiritual, ci de cele mai multe ori și logistic.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Caricatura lui Eugen Lovinescu scrutează temerara întindere a talentului scriitoricesc, gata să „taie” orice slăbiciuni și metehne. Foto: mnlr.ro

După câteva luni de trai în inima Capitalei culturale a României, am considerat că este momentul potrivit să trec dincolo de standardele muzeografice obișnuite, clasice, astfel că am decis să fac o vizită la Muzeul Național al Literaturii Române, loc obligatoriu spre vizitare pentru orice român. Mi-am luat cu mine toată curiozitatea și am purces, întovărășită de un soare cu dinți, așa cum este bine să avem în februarie, la drum. Ascuns în spatele Bisericii Albe, dintr-o zonă boemă a Capitalei, Muzeul Național al Literaturii Române este o prezență cochetă în lumea culturală bucureșteană.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Geniul poeziei românești, Mihai Eminescu, este la loc de cinste în galeriile Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

Găzduit timp de cincizeci de ani în Casa Kretzulescu, Muzeul Național al Literaturii Române și-a găsit din 2017 un nou domiciliu, care nu doar că îi adaugă un șarm special, ci și completează minunat retrospectiva unei instituții culturale deosebite, departe de canoanele muzeografice cu care am crescut. De la prima vedere m-a cucerit conceptul de aranjare al expozițiilor, care nu presupune o ordine cronologică bine definită, ci mai degrabă una tematică.

Poezia românească, «locul» unde ne odihnim spiritul

O să găsiți la parter o expoziție dedicată unui domeniu special, poezia românească, ce însumează într-însa cele mai diverse obiecte ale poeților care ne-au marcat evoluția istorică: de la tocul fără peniță din cristal verde, care a aparținut lui Vasile Alecsandri și până la un fragment din manuscrisul poemului Scrisoarea a II-a (1881) de Mihai Eminescu.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Penița talentatului Alecsandri se odihnește alături de manuscrisul operei „Pasteluri”. Foto: mnlr.ro

Este de apreciat maniera în care Muzeul Național al Literaturii Române a decis, dând Cezarului ceea ce i se cuvine, să glorifice cei mai revoluționari și mai de impact autori autohtoni. Din poezia românească au fost imortalizați, pe fronstispiciile sălii: Mihai Eminescu – romanticul incurabil care ne-a învățat iubire prin poezie, Tudor Arghezi – artist al copilăriei și al paternității și Nichita Stănescu – un „zănatic” și un copil mare din poezia românească.

Cinstea cu care se odihnesc cele mai importante manuscrise ale acestora în vitrinele impecabile din muzeu denotă seriozitatea și implicațiile spirituale pe care le presupune activitatea curatorilor instituției. Veți găsi aici o interesantă interpretare artistică a operei eminesciene, fragmente din poeziile „Luceafărului” fiind ascunse în lucarne străpunse de lumină.

Să ne tot spunem o poveste

La cel de-al doilea cat din Muzeul Național al Literaturii Române se regăsește, în aceeași manieră organizatorică, spațiul dedicat unui segment revelatoriu din literatura română, reprezentat de proza și critica literară.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Doi titani ai criticii și istoriei literare românești, Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, și-au găsit locul într-o antiteză perfectă. Foto: mnlr.ro

Aici, într-o desăvârșită liniște, o să aveți ocazia să îi găsiți pe cei mai mari povestitori ai noștri: Ion Creangă – cu manuscrisul original al lucrării sale fundamentale, Amintiri din copilărie, Ioan Slavici – întemeietorul nuvelei psihologice românești, Panait Istrati – supranumit Gorki al Balcanilor și, desigur, incofundabilul Mihail Sadoveanu, care își face simțită prezența cu un șir mare de obiecte: de la ceașca din care își savura cafeaua zilnic până la masa de șah a maestrului, executată impecabil în lemn masiv.

Tot pe holurile acestei părți a expoziției de la Muzeul Național al Literaturii Române, veți avea ocazia să îi descoperiți pe cei mai prolifici critici din literatura română, anume Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, ultimul având chiar și o caricatură destul de tăioasă, datorată – pesemne – durității cu care scruta talentul tinerilor autori.

Inovații în Muzeul Național al Literaturii Române

Importantă jertfă adusă memoriei este și Sala Exilului, unde se regăsesc cei trei mari titani din literatura română, forțați la o expatriere permanentă: Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Este important să treceți pe acolo, dacă sunteți fascinați de generația Criterion și de emblematica sa prezență în cultură.

În centru, o să aveți parte de o minunată reinterpretare a celebrei fotografii de la Paris, în care s-au întâlnit cei trei mari oameni români de cultură. Plasticianul Mircia Dumitrescu (n.r. Anume așa îi scria prenumele prietenul său Nichita Stănescu) este cel care a modelat în lemn întâlnirea de pe memorabilă fotografie de epocă.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Cartea prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu. Foto: mnlr.ro

Ultimele două părți ale acestei minunate introspecții în literatura românească sunt completate de comorile de la demisolul clădirii și de la mansardă. Prima, mai aproape de rădăcinile prezentului, conține o colecție impunătoare de portrete fotografice ale autorilor contemporani, printre care am avut bucuria de a-l regăsi pe basarabeanul Grigore Vieru. Fotografiile sunt executate de Ion Cucu, cel care, aidoma unui fotograf al Curții Regale, a surprins cele mai importante eminențe din literatura română contemporană din ultimii 40-50 de ani. Tot în adâncurile tainice ale sălilor de la demisol o să găsiți creionări ale lui Tudor Arghezi și ale fiicei sale, Mitzura, dar și o carte impresionantă, de dimensiuni legendare, a prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu.

La mansarda clădirii și-au croit loc cei mai importanți dramaturgi și scenografi din cultura română, așa că, dacă v-ați săturat de cinematografe în care rulează pelicule ieftine, ocupați-vă o după-amiază cu cele mai interesante filme și piese de teatru, rulate non-stop pe planșele imaculate ale sălii.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Filme și piese de teatru intrate în patrimoniul cultural românesc pentru posteritate sunt rulate la mansarda Muzeului. Foto: mnlr.ro

Și pentru că mi-ar fi imposibil să cunosc toate nișele ascunse ale expoziției, am apelat cu încredere la o tânără muzeografă, Iuliana Miu, doctorandă la Facultatea de Filologie a Universității din București. Ea mi-a ghidat pașii și mi-a făcut recomandări de lecturi, pe care cu siguranță le voi „vâna” prin anticariatele Bucureștiului.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Marii povestitori ai literaturii române, Panait Istrati și Mihail Sadoveanu, se regăsesc în liniștea sălilor de la Muzeul Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

De ce este Muzeul Național al Literaturii Române un loc obligatoriu de vizitat pentru orice român? În primul rând, pentru că ne oferă o lecție impresionantă despre figurile marcante din literatura română. Iar în al doilea rând, deoarece vă poate stârni îndrăgosteala de arta cititului, lecuind fricile pe care poate vi le-a inculcat programa școlară. Și nu uitați: acest muzeu este unul al ideilor, al oamenilor și al trăirilor, așa că lăsați acasă toate prejudecățile. Doar mintea slobodă să vă fie tovarăș!

Religia: este bună sau rea pentru societate?

15 Februarie 2018 |
Religia este o experiență care a întovărășit omenirea încă din leagănul ei și i-a trasat o traiectorie definitorie în materie de individualism și de comuniune, de comportament și de socializare, de prejudecăți și de respect. Cu bune și cu rele, acest...

Cinci poezii cu și despre femeie semnate de către Grigore Vieru

14 Februarie 2018 |
Echipa Matricea Românească omagiază azi un simbol din poezia românească, Grigore Vieru, omul care a cântat în versuri, cu sensibilitate și delicatețe, condiția de femeie și de mamă. Descoperiți mai jos cinci poezii semnate de către prolificul poet,...