Elisabeta Lipă este unul dintre sportivii români care au scris istorie în disciplina sa. Matricea Românească vă oferă, mai jos, povestea ei extraordinară.

O descriere obiectivă și seacă a canotajului spune că acesta este un grup de sporturi nautice, care se practică în ambarcațiuni puse în mișcare cu ajutorul vâslelor sau al ramelor. Practicarea canotajului are un rol pozitiv în mobilitatea articulară și a coloanei vertebrale, favorizând o dezvoltare armonioasă a corpului. Însă cuvintele de mai sus nu sunt suficiente pentru a expune cu fidelitate complexitatea acestui sport ce necesită forță, suplețe, coordonare și un grad ridicat de efort fizic.

Dacă descrierea scurtă a canotajului sugerează faptul că majoritatea celor care-l practică sunt bărbații, simpla menționare a numelui Elisabetei Lipă demontează orice astfel de gând.

Născută în județul Suceava, în 26 octombrie 1964, Elisabeta Lipă este un Scorpion ce are, în palmaresul său, numeroase distincții de importanță internațională. Întreaga sa activitate i-a adus, în urmă cu 17 ani, titlul de cea mai bună canotoare a secolului XX, oferit de Federația Internațională de Canotaj.

Puțini și-ar fi imaginat că adolescenta dintr-un sat sucevean, care nu știa nimic despre canotaj, va cuceri această lume, graţie unei selecţii de rutină la 15 ani, la liceul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde era elevă. Astăzi, cea care a învățat „de teamă că ar putea rămâne cu sapa” se mândrește cu o longevitate competițională internațională de 22 de ani (între 1982 și 2004), mai rar întâlnită. Sportiva a absolvit, în 1997, cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport și, continuându-și studiile, a obținut în 2009 titlul de Doctor în educație fizică și sport. Anul 2000 i-a adus, pe lângă recunoaşterea internaţională deja evocată, şi Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de comandor, pentru pregătirea și rezultatele excepționale dovedite.

Pe cei care nu sunt la curent cu momentele când România a triumfat pe podiumurile internaționale, îi informăm că Elisabeta Lipă a obținut, de-a lungul carierei sale, cinci medalii de aur, două de argint, una de bronz la Olimpiade și că a fost de 25 de ori campioană a țării noastre. Deloc surprinzător, maestra emerită a sportului este cel mai laureat sportiv din istoria țării, ea fiind și portdrapelul României la două Olimpiade, în 2000 la Sydney și în 2004, la Atena.

Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr

Mai mult, comisarul șef de Poliție Elisabeta Lipă din Ministerul Administrației și Internelor a fost înaintat, în 2004, la gradul de chestor de Poliție (echivalent cu cel de general).

Lipă, care a debutat la vârsta de 19 ani, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984), a mărturisit, în urmă cu câțiva ani, că succesul său fulminant a fost posibil numai prin muncă, respectiv sacrificii.

„Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr. Renunţările mele sunt enorme. Dar le-am acceptat, mi le-am asumat şi le-am făcut cu un singur scop: să ies campioană! N-a fost uşor să stau departe de soţ şi de copil, când eram în cantonament, dar rezultatele au fost pe măsură.”

Elisabeta Lipă, sportiva noastră de aur, rămâne un model pentru generaţii de români care vor să îmbrăţişeze performanţa în orice domeniu.

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

N‘am încuviințat nici odată literatura frumoasă a traducțiunilor, mai ales a acelora de pe texte de o valoare îndoelnică. Scrierea lui Schiller e lipsită de meritul istoric și sufere de boala, de care sufăr toate scrierile acestui autor german, de „cosmopolitism”; Ponson du Terrail e un autor nesănătos de povestiri de sensație, făcute ca să sparie babele și copiii; Eugène Sue în fine are mai mult talent, dar e un scriitor cu cotul, pentru care producția devenise meserie. Acesta este întăiul punct de vedere; al doilea este că traducerile unor asemenea scrieri nu îmbogățesc, ci corup literatura; ele mai sînt o încurajare a lenei intelectuale, căci traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai ușoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie și de la cumpănirea terminilor.

O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Goethe e un merit, căci formă și înțăles sînt atît de îngemănate, încît traducătorul trebuie să cumpănească cuvînt cu cuvînt și frasă cu frasă; o traducere din Ponson du Terrail sau din prosa lui Schiller e o jucărie pe care ș‘o poate permite ori-ce gimnasiast.

Citit-au vreodată colectorii pe «Dănilă Prepeleac», pe «Soacra cu trei nurori» și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?

Dar la dreptul vorbind, la Piatra, într‘un ținut muntos plin de legende, de proverbe, locuțiuni, apoi de localități istorice, Colectorul nu găsește ce să culeagă? Un muntean de baștină, născut asemenea în ținutul Neamțului e Ioan Creangă. Citit-au vreodată colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?

Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literaturii și lexiconului romîn. Limba de rînd a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Afară de aceea, cu propășirea realismului modern, se șterg legende și povești, proverbe și locuțiuni, adevărat nestimate ale gîndirii poporului romînesc. Dacă acele foi ni-ar da icoana locului prin culegerea esactă a formelor caracteristice ale gîndirii poporului, ele ar fi neprețuite. Dar traduceri din franțuzește sau din nemțește a unor producte nesănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falșă, că poporul în două mii de ani n‘a avut nici limbă nici cugetare și că aceste două trebuesc plăsmuite în mod meșteșugit de cătră o anume academie.

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».

Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?

Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.

Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.

Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.

Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?

Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.

Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?

Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut

Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.

Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.

Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.

Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.

Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.

Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.

Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?

Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.

Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?

Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.

Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.

Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale

Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.

Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?

Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.

În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?

Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!

Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?

Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.

Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități

La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!

Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?

Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.

Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?

Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.

La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română

Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?

Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.

Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.

Oamenii senini și simpli știu, de cele mai multe ori, atunci când au în fața ochilor o demonstrație de sinceritate. Poate de aceea, demagogia, devoalată cu rară măiestrie de către Caragiale în scrierile sale, a devenit un fenomen pe care românul – și nu numai – îl consideră omniprezent în lumea celor care își doresc să-și conducă semenii.

Însă, în istoria țării noastre, există multe exemple de oameni care și-au dat frâu liber gândurilor și s-au exprimat cu sinceritate și cu talent oratoric în fața concetăţenilor. Această „îndrăzneală” le-a adus celor care atacă fără teamă – în public – cele mai dureroase hibe ale societății atât simpatie, cât și furie din partea contemporanilor.

Un nume ce merită evocat atunci când se discută despre marii români care s-au făcut remarcați și prin oratorie este ziaristul şi omul politic Barbu Catargiu (1807-1862). Ca orator, el era cunoscut drept un improvizator prin excelență, care își construia discursurile pe baza intuiției și a realității care înconjura, la acea vreme, românii. Spre deosebire de liderii de astăzi, care au în spate o echipă de oameni ce le compun discursuri adesea bombastice și fără valoare, Catargiu a fost un om care nu-și contura cuvântarea în liniștea unui cabinet, ci pe loc, acolo unde i se cerea intervenția. Temperamentul său nu-i îngăduia să piardă vremea cu introduceri, el „sărind” la subiectul care-l frământa, după cum dovedesc şi rândurile ce urmează.

Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»

„Unirea s-a făcut. Această unire este simțită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem noi aduce aminte; dar, de au simțit-o nu s-a făcut, de s-a făcut, n-a ținut decât un moment. Într-adevăr, cei din veacurile trecute, fură bărbați care încercară împreunarea națiilor despărțite în două. Dar fu în zadar; și de aceasta, e lesne de înțeles. Aceste mijloace erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înțelepciunii, a cuvântului, a înfrățirii, pentru unirea naționalităților.

Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înțelepciunii și înfrățirii; și înțelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrățirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei. Așa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; așa numai vom păstra locul nostru între națiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscriși.

Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noștri, ce ne privesc din sânul veșniciei, se va preface într-un blestem; și sunt în drept de a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru și al urmașilor noștri; el va avea hula și blestemul chiar al națiilor ce ne privesc”, au fost vorbele lui Barbu Catargiu, rostite la 11 decembrie 1861, pentru unirea definitivă.

Nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei

Discursul a fost atât de înflăcărat, încât a stârnit până și admirația adversarilor politicianului, iar aplauzele zgomotoase nu au contenit.

„Acum ne cunoaștem mai bine. Până aci voiam toți aceleași lucruri, numai mijloacele de a ajunge ne despărțeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toți îngenunchiați, să scriem astăzi: «Toate pentru țară, nimic pentru noi!» Să trăiască România!”, și-a încheiat Catargiu cuvântarea memorabilă, consemnată în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Barbu Catargiu (1807-1862), descendent dintr-o veche familie de boieri, ziarist, politician, a fost primul șef de guvern al țării noastre. El a urmat cursurile școlii grecești de la Măgureanu, după care a plecat, la fel ca mulți alți intelectuali ai timpurilor sale, la Paris. Reîntors în țară, Catargiu a luat parte la Unire și a salutat cu sinceritate unirea celor două Principate dunărene, la 11 decembrie 1861. Primul-ministru a fost asasinat în 20 iunie 1862.

Foto deschidere: adevarul.ro

Unitatea și promovarea luptei pentru păstrarea valorilor țării nu sunt idealuri de ieri. De la vechii domnitori ai României, până la intelectualii de astăzi, se militează pentru o țară autentică și mândră pentru ceea ce este.

Dar, într-o vreme când instaurarea globalizării a devenit un deziderat general, identitatea nu poate fi păstrată decât prin evocarea exemplelor puternice și de necontestat din propria istorie. Într-o astfel de situație, este imperios necesară amintirea lui Nicolae Titulescu (1882-1941), faimosul diplomat şi intelectual de marcă ce a pledat, în cadrul unui discurs, pentru românismul înțeles ca o matrice națională care ne poate asigura un loc fruntaș printre celelalte popoare ale lumii.

„Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a și formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunțat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar nimic nu slăbește mai mult energia ca așteptarea, nimic nu o uzează mai sigur decât neîntrebuințarea, nimic, în schimb, nu aprinde până la paroxism ca conștiința ei că-i tare și considerată!”, au fost vorbele lui Titulescu, rostite în cadrul discursului de la mitingul național din Ploiești, din 1915.

Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească

Omul de stat a susținut această cuvântare cu prilejul unei mari întruniri populare din 1915, menite să exprime dorința larg împărtășită ca România să abandoneze politica de neutralitate și să se angajeze alături de Aliați în Primul Război Mondial, pentru a urmări și înfăptui reîntregirea țării.

„Sau românismul se va dovedi a fi o forță civilizatoare de prim ordin și atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laș și hrăpăreț și atunci el va pieri, cum va pieri pe urma acestui război tot ce n-are reazim în drept și jertfă! Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorința de jertfă? Nu e oare în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru strămoșii cari așteaptă ceasul de a fi deșteptați în mărire? Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia cari nu s-au arătat vrednici de dânsul!”, a grăit marele diplomat în discursul său, consemnat în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Nicolae Titulescu (1882-1941), profesor, deputat, ministru, personalitate de seamă a politicii internaționale, a studiat Dreptul la Paris. Titulescu revine în țară și devine membru al Baroului Ilfov, precum și principalul colaborator al avocatului Take Ionescu. Fiind și membru activ al Academiei Române, el s-a remarcat și ca un orator înnăscut, obținând pe această cale succese atât în țară, cât și peste hotare.

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Unul dintre miturile cele mai semnificative din cîte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborîseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta istețime, a treia mărire lumească. Mama copilului, nemulțumită că i se dăruiseră și lui bunuri pe cari le-au avut atîția oameni, rugă pe cele trei zîne ca în deosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n‘a avut încă nici un muritor. Cu întristare îi răspunde una din zâne: „Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ceea ce ai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruesc copilului tău tinerețe fără îmbătrînire și viață fără de moarte”.

Copilul creștea văzînd cu ochii într‘o zi cît alții într‘un an și mînat de instinctul de neîmbătrînire și de nemurire, sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mîntui împărățiile de peire, omenirea de dușmani. Trecu pe rînd când prin pustii, primejduite de zmei puternici, unde nici om, nici turmă nu putea petrece și ucidea pe acei zmei, deschizînd locuri așezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiare, pe care le nimicea făcînd drum vînătorilor și cărbunarilor, cînd iar prin împărății înflorite și vechi, prin orașe puternice și avute, pînă ce într‘un tîrziu ajunse în palatul unei zîne aeriane, unde îl aștepta neîmbătrînirea și nemurirea.

Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea-cel-Bătrîn și ar zice: „eu v‘am dat independența țării, căci după ce am înfrînt oștirile turcești, m‘am supus împăratului sub condiții, cari au trebuit să vă păstreze țara și naționalitatea” – mulți ar lua în râs pe bătrîn

Aci petrecu trei zile în deplină liniște. După trei zile, plecînd însă la vînat, adormi într‘o vale frumoasă în care pietre și copaci, rîuri și isvoare începură a vorbi cu el și a-i aduce aminte de casa părinților, de locurile părintești și tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă și-l ademeni atît de mult, în cît cum se deșteptă, încălică și luă drumul spre casă. El adormise în valea „aducerii aminte”. Cum eși din cercul magic al zînei, începu a nu mai cunoaște lumea. Ajunse într‘un loc, unde știa că e un oraș mare și nu găsi de cît ruine, pe care pășteau caprele. Intrebă pe păzitor de nu știa unde e orașul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui nu pomenise acolo de cît ruine.

Trecu mai departe și – unde fusese acum trei zile un pustiu întins – află un oraș foarte mare. Ba în piața orașului văzu un grup de marmoră, care-l reprezenta pe el însuși luptîndu-se cu un zmeu. El întrebă pe un orășan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum cîte-va sute de ani un viteaz, se zice, c‘ar fi ucis un zmeu în locurile acestea care erau pustii, și că de atunci încoace a fost cu putință să se așeze oameni acolo și să se ridice acel oraș. Dar bine, eu sunt acela – zise atunci cavalerul nemuritor.

Lumea ce se strînsese împrejurul lui, rîse de dînsul și-l crezu nebun. Și astfel pe ori și unde trecea, pe ori și unde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-și bătea joc de el, îl lua în rîs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela, care curățise codrii de fiare și pustiurile de monștri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuse din timpul cînd el plecase în lume după nemurire.

Nu ne-am mira dacă într‘una din zile roșii s‘ar lăuda că ei au „creat universul”, care înainte de partidul național-liberal, nici nu exista

Cam astfel pate și geniul neîmbătrînit al istoriei Romînilor. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea-cel-Bătrîn și ar zice: „eu v‘am dat independența țării, căci după ce am înfrînt oștirile turcești, m‘am supus împăratului sub condiții, cari au trebuit să vă păstreze țara și naționalitatea” – mulți ar lua în râs pe bătrîn. Dacă acelaș geniu sub forma lui Cuza-Vodă ar zice: „eu v‘am dat toate drepturile cîte le aveți astăzi, și numai datoria publică de șase sute de milioane e meritul vostru de patru-spre-zece ani încoace” roșii i-ar răspunde, „că înainte de a se pripăși un fanariot în strada Doamnei nu existau asemenea idei”.

Nu ne-am mira dacă într‘una din zile roșii s‘ar lăuda că ei au „creat universul”, care înainte de partidul național-liberal, nici nu exista. Și cu toate acestea e evident, că o țară care există de 700 de ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă în lăuntrul său, nu are să-și mulțumească existența unui partid, care nu e decît de alaltăieri și că independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieței noastre istorice, minus inepțiile unui partid compus din oameni ignoranți și de rea credință, cari ne-au dat această sumă știrbită.

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Aristotel spunea, în marea lui înțelepciune, că educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe. Eu aș continua ideea, prin a spune că lectura din fragedă copilărie construiește, fără tăgadă, o viață împlinită. Însă educația unui copil nu este o sarcină simplă, iar cei care fac parte din „cercul strâmt” al dascălilor valoroși știu că au îmbrățișat o responsabilitate crucială pentru viitorul României. Din această prețioasă categorie fac parte și oamenii din spatele Editurii Gama din Iași, care au o misiune cu atât mai dificilă cu cât lectura tinde să devină, în rândul copiilor, o activitate searbădă ce pălește în fața computerului.

Și pentru că educația are sorți de izbândă mai ales prin exemple, reprezentanții Editurii Gama au inițiat o colecție de cărți valoroase, care aduc în atenția copiilor personaje marcante ale istoriei și culturii țării noastre. Seria „Români celebri” s-a născut, așa cum a subliniat redactorul-șef al editurii, Diana Soare, din credința că „orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul”. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Diana Soare a vorbit despre aspectele care au stat la baza colecției „Români celebri”, un demers extrem de necesar astăzi.

Matricea Românească: În descrierea colecției, spuneți că seria „Români celebri” s-a născut din „dorința de a-i familiariza pe copii cu personalitățile remarcabile ale istoriei și culturii românești”. Această dorință a venit în urma constatării unor lacune pe care copiii le au în acest sens?

 Diana Soare: În demersul creării acestei colecții, am fost mânați în primul rând de dorința de a le arăta copiilor că visele lor contează și că, dacă sunt suficient de ambițioși, pot reuși orice-și propun, în ciuda piedicilor care le-ar putea apărea în cale. Și ce exemple mai potrivite am fi putut găsi decât cele ale românilor care au reușit „să scrie istorie”? Un alt argument pentru dezvoltarea acestui proiect a fost acela că, pentru a-i determina pe copii să învețe cu plăcere la școală, este necesar să le „apropiem” cumva personalitățile despre care citesc în manuale. Să conturăm personalitatea acelor oameni, să dăm un chip numelor. Am fost convinși că, astfel, copiilor li se vor părea mai simpatici domnitorii, scriitorii sau artiștii vremurilor trecute.

Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Carol I, câteva figuri istorice pe care fiecare român trebuie să le cunoască Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: Putem spune că aceste cărți reprezintă o declarație de dragoste pentru România?

Diana Soare: Sunt o declarație de dragoste pentru România, într-adevăr. Și militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea.

Matricea Românească: Cum v-a venit ideea unei astfel de colecții? V-ați inspirat din proiecte similare din străinătate sau a fost creativitate 100% românească? Dacă da, care au fost acele surse?

Diana Soare: Ne dorim de câțiva ani să realizăm o astfel de colecție, extrem de necesară, din punctul nostru de vedere, pe piața de carte din România. În alte țări există proiecte similare, la toate editurile importante: Scholastic are încă din anii ’90 seriile lui Mike Venezia, grupul editorial Penguin Random House a lansat cu aproape zece ani în urmă colecția Who was?, iar pentru cei mai mici a apărut recent o serie similară scrisă de Brad Meltzer. De ce să nu existe o asemenea colecție de biografii și în România? Așa că ne-am luat inima în dinți și am trecut la treabă.

Cărțile militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea

Matricea Românească: Câte cărți sunt prezente în colecția Dvs.? Există planuri privind extinderea sa? Ce vom vedea în „lotul” următor?

Diana Soare: Deocamdată, am lansat zece titluri în această colecție, care se pot cumpăra atât individual, cât și grupate în două pachete, în funcție de domeniu: „Români celebri. Cultură” (care conține cărțile despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Grigorescu, George Enescu și Constantin Brâncuși) și „Români celebri. Istorie” (în care se regăsesc volumele despre Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și Carol I). Anul acesta, vom începe lucrul la următoarea serie de cinci volume. Numele personalităților alese sunt încă în dezbatere, dar vă putem spune că intenționăm să punem accent pe arte plastice și literatură. De asemenea, în viitor sperăm să lansăm și o serie specială, dedicată exclusiv femeilor remarcabile din istorie, arte și științe.

De documentarea și scrierea textelor pentru colecția „Români celebri” s-a ocupat Diana Soare, redactorul-șef al Editurii Gama

Matricea Românească: Ce este mai important în demersul Dvs., imaginea sau textul?

Diana Soare: Este limpede că nu putem disocia cuvintele de ilustrații. Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori, încercând să facem frazele cât mai curgătoare, astfel încât lectura să fie o plăcere, nu un efort. În același timp, ne-am dorit ca ilustrațiile să fie deopotrivă vii, evocatoare, dar și accesibile copiilor. Împreună cu ilustratoarea, ni s-a părut că desenul în creion se potrivește cel mai bine colecției.

Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori

Matricea Românească: Cum ați cules toate poveștile acestea și câți oameni colaborează la realizarea acestor cărți?

Diana Soare: Pentru a înțelege mai bine ce nucleu frumos de creație există la Editura Gama, trebuie să vă spunem că în redacție lucrează laolaltă redactori, corectori, graficieni și tehnoredactori. Majoritatea proiectelor noastre de până acum au fost, ca și „Români celebri”, rezultatul unui efort de grup, de la ședințele de concept inițiale, la care participă inclusiv directorul general al editurii (și „părintele” ei), Diana Mocanu, până la sugestiile de îmbunătățire pe care orice membru al echipei le poate aduce pe parcursul realizării. „Misiunea” documentării și scrierii textelor mi-a revenit mie, iar colega mea, Georgiana Butnaru, mi-a completat perfect cuvintele cu ilustrații îndelung migălite.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Constantin Brâncuși”

Matricea Românească: Care sunt criteriile de selecție a acestor români celebri? Mai există nume mari care pot fi introduse, cum vă veţi opri asupra lor?

Diana Soare: Principalele criterii de selecție sunt, firește, notorietatea și valoarea. Cum spuneam, urmează să definitivăm „lista scurtă”, pentru următoarele cinci cărți pe care dorim să le finalizăm anul acesta. Pe „lista lungă” însă, există aproape treizeci de nume celebre, din felurite domenii, cărora sperăm să le dedicăm, cu timpul, câte un volum. Totul depinde de felul în care vor reacționa cititorii: dacă ei se vor îndrăgosti de această serie, le promitem că o vom continua!

Este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort

Matricea Românească: Din cunoștințele Dvs., cât de informați sunt copiii cu privire la personalitățile culturale și istorice care au marcat devenirea României?

Diana Soare: Din păcate, România trebuie să recupereze un handicap major în materie de educație. Un studiu publicat anul trecut și realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaționale a scos la iveală faptul că aproximativ 42% dintre copiii români în vârstă de 15 ani sunt analfabeți funcțional, de două ori mai mult decât media europeană. În plus, la examenele naționale ies la iveală perle triste, precum faimoasa „basmul este cult pentru că a fost scris de un om cult, Eminescu”. În acest context, este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort.

Matricea Românească: În colecția de cărți „Români celebri”, avem titluri precum „Cunoaște-l pe… Mihai Eminescu”, „… Ion Creangă”, „… Constantin Brâncuși”, ”… George Enescu”, „… Mircea cel Bătrân” și multe alte figuri emblematice ale românităţii. De ce credeți că este important ca viitorii adulți să îi cunoască pe acești mari români încă din fragedă copilărie?

Diana Soare: Noi suntem de părere că orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul. Dacă această cunoaștere se realizează cât mai timpuriu, încă din copilărie, sunt șanse mai mari ca viitorul adult să fie și un cetățean mai implicat.

„Cunoaște-l pe… Nicolae Grigorescu”

Matricea Românească: Cum sunt povestite viețile acestor români celebri în cărțile Dvs. și ce fel de exemplu reprezintă ei pentru copii?

Diana Soare: Deoarece cărțile se adresează copiilor cu vârsta între 7 și 10 ani, am ales să prezentăm biografiile romanțate, îndulcite, adaptate anilor lor și puterii de înțelegere. La această vârstă, important e să înțeleagă că totul, în viață, se obține cu ambiție, pasiune și perseverență.

Matricea Românească: Cum au fost primite cărțile de către micii cititori și care a fost elementul care i-a atras pe aceștia?

Diana Soare: Ecourile au fost foarte bune, încă de la lansare. Ne-au scris părinți să ne mulțumească, fiindcă le-am determinat copilul să pună mâna pe cărți și să citească. Asta este cea mai mare mulțumire a noastră! Să știm că eforturile noastre nu sunt în zadar și că, prin cărțile pe care le edităm, convingem copiii să prindă drag de cunoaștere.

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Și poate că am să prefer să plec și astăzi cu mâinile reci și sufletul cald, îmbrăcat de onoare și încă pictat în puțină culoare. Iar de data aceasta, îmi voi dori mai mult ca niciodată să nu mă rătăcesc printre păcate  și cuvinte grele în drumul ce mă va conduce cât mai aproape de visul meu, pe care acum îl transform în promisiune eternă pentru mine. Eu, cea puternică, așa cum poate doar am visat.

Astăzi, îmi demonstrez că pot face tot ceea ce mi-am propus, că am curajul și capacitatea de a ignora trecutul, de a îmbrățișa noile oportunități și viitorul imprevizibil pe care mi l-am configurat în harta minții și pe care viața are de gând să-l perfecționeze prin greșelile pe care le voi face, pentru a le trata mai apoi ca pe niște lecții predate în școala vieții unde nu ai cum să chiulești, unde testul este dat înainte de a fi învățate definițiile și teoremele geometriei sufletelor ce au picat examenele, cedând sub presiunea timpului.

Acum, îți propun și ție să NU renunți la visul tău și să NU cedezi, deoarece singurul adversar al tău ești chiar TU. Nu există frică, vei pierde lupte, dar nu și războaie, iar la final vei învăța că fericirea stă în lucruri simple, însă tot mai rar întâlnite, precum zâmbetele sincere. Și nu uita că „n-ai nimic din ce-ai nevoie” pentru a fi fericit. Intensitatea loviturii pe care o vei primi reprezintă, de fapt, puterea pe care o deții pentru a te ridica și a-ți continua drumul aducându-ți mereu aminte de ce te-ai aventurat în această cursă.

Nu trăi ca să-ți fie simțită prezența, trăiește ca să-ți fie simțită absența

Niciodată nu lăsa loc persoanelor negative în viața ta, fii pozitiv, gândește liber, bucură-te de micile lucuri simple, dar frumoase, pe care încă le mai ai, până când nu este prea târziu! Fii veșnic tânăr și protejează-ți sufletul de copil ce stă ascuns încă înăuntrul tău!

„De cele mai multe ori, ceea ce numim fericire e ceea ce nu cunoaștem.” (Anatole France). Însă, eu cred că, pentru a supraviețui, ne legăm de ceea ce cunoaștem și înțelegem. De obicei, trăim cu presupuneri greșite, totul înfățișându-se ca o iluzie, depinzând de tine dacă poți, sau nu, să privești mai departe de acele simple iluzii.

În depășirea tuturor viziunilor abstracte – greșite pentru unii, corecte pentru alții -, caută-ți singur, fără frică, răspunsul la întrebarea „Cine ești?” și nu te lăsa influențat de nimeni și nimic, dar mai presus de toate, după cum spune Bob Marley: „Nu trăi ca să-ți fie simțită prezența, trăiește ca să-ți fie simțită absența”.

Foto deschidere: huffingtonpost.com

• Despre
• Ultimele Postari

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață

Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)

• Drumul spre reuşită este un balon cu aer cald - 03-04-2018
• Vis de vară… - 26-06-2017
• Concluzia unei eleve, despre societate: „Toți am ajuns retardați emoțional!” - 29-05-2017

Involuntar, pentru mulți dintre noi, numele lui Nicolae Labiș devine, instantaneu, sinonim cu trista poezie „Moartea căprioarei”. Dar Nicolae Labiș a fost mai mult decât autorul unor versuri emoționante, el fiind numit, în anumite cercuri, urmașul lui Mihai Eminescu. Însă, roțile din oțel ale unui tramvai bucureștean au răpit României „un liric excepțional”, așa cum îl considerau criticii pe poet. El avea doar 21 de ani, iar lucrurile mărețe pe care le-ar fi putut oferi României au pierit pe șinele reci.

Sensibilitatea a fost trăsătura definitorie a personalității poetului Nicolae Labiș, pe care și-a transpus-o, prin talentul înnăscut – cum altfel? -, în versurile atât de apreciate.

Născut în satul Mălini (Suceava), în anul 1935, Neluțu, așa cum i se spunea acasă, a fost dintotdeauna fascinat de natura locului natal pe care, de altfel, a cinstit-o în operele sale.

Poetul a urmat liceul la Fălticeni și la Iași, fiind apoi selectat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde a avut drept mentori nume mari din literatura română, precum Mihail Sadoveanu (acesta fiind și unul dintre oamenii care-l prețuiau pe Labiș), Camil Petrescu sau Tudor Vianu. Printre cei din această școală, autorul poeziei „Moartea căprioarei” s-a impus ca lider de opinie, datorită talentului și inteligenței sclipitoare de care a dat dovadă.

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet Foto: a1.ro

El a debutat ca poet, în mod oficial, la vârsta de 15 ani, cu poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae”, publicată în revista Iașiul Nou. Participarea la Olimpiada Națională de Limba Română de la București i-a adus premiul I, prilej cu care tânărul a fost remarcat de către redactorii revistei Viața Românească.

Deși, inițial, Nicolae Labiș a acceptat ideile regimului comunist de la acea vreme, lăudându-le prin intermediul poeziilor sale – ceea ce i-a adus notorietate în interiorul partidului -, ulterior el a devenit conștient de tarele acestui sistem, lansând, cu o sinceritate periculoasă, o serie de critici.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți

Unii afirmă că această reorientare a ideilor i-a adus sfârșitul poetului, când avea numai 21 de ani. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș, după ce a băut țuică la Casa Capșa din București și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui tragic accident de tramvai, el fiind – susțin unele voci – împins de către cineva. Deși medicii care s-au ocupat de Labiș au făcut tot ce le-a stat în putință să-l salveze, la 22 decembrie, acesta a decedat. Doctorul care i-a preluat cazul a declarat că poetul nu avea nicio șansă, întrucât „măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.

Sensibilitatea aproape ieșită din comun a poetului a devenit cunoscută în rândul românilor în special prin intermediul capodoperei „Moartea căprioarei”, inspirată după un caz real: neavând ce să mănânce, el a pornit, alături de tatăl său, la vânătoare. Momentul când în bătaia puștii s-a ivit o căprioară a lăsat urme adânci în sufletul lui Nicolae Labiș, poezia dedicată experienței fiind o dovadă în acest sens: „Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea… / Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți.

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”

Nu-mi plac spitalele. Ba, mai mult: când intru într-un spital din România, îmi trec prin cap, fără să vreau, secvenţele din “Moartea domnului Lăzărescu”. Du-te-vino-ul continuu pe uşi, disperarea şi nerăbdarea oamenilor de pe culoare, aparenta indiferenţă a cadrelor medicale, adesea confundabilă cu aroganţa, durata vecină cu infarctul sau apoplexia a aşteptării sunt tot atâtea motive pentru a mă ţine departe de vreo instituţie spitalicească de la noi. Gaudeamus igitur. Amin.

Viaţa, însă, are ritmurile ei sublime, care te trimit de la nuntă la cimitir, de la bal la spital şi, Doamne-ajută, invers. O astfel de situaţie m-a adus, marţi seară, pe holurile unuia dintre cele mai renumite spitale din Bucureşti, România. Acolo unde am fost, finalmente, martorul unei minuni. (…)

V-aţi gândit vreodată că Dumnezeu, cel mai mare CEO din Univers, nu face minuni? Nu. E prea ocupat să se asigure că banalităţile vieţii, cele pe care le luăm ca de la sine înţelese, funcţionează. Oxigenul care ne umple plămânii. Zâmbetul sănătos al copilului nostru. Clădirea cu bulină roşie, plină cu bătrânei, care nu cade niciodată. Floarea care răsare mereu primăvara, sfidând cu puritatea ei răutatea şi lăcomia din office-urile de sticlă. Ploaia care ne spală maşina. Locul de muncă instabil, pe care nu-l pierdem niciodată.

Cred sincer că Dumnezeu nu face minuni. E prea modest şi prea ocupat să le facă. Dar iubeşte să delege facerea lor. Şi nu, nu sfinţilor. Ci oamenilor obişnuiţi, ca mine şi ca voi. Unui scriitor care poate să inspire o generaţie. Unui profesor care poate să educe un om care va influenţa un neam. Unui doctor care, ocrotind o viaţă, dă naştere unei dinastii. (…)

Dumnezeu nu face minuni. E prea modest şi prea ocupat să le facă. Dar iubeşte să delege facerea lor. Şi nu, nu sfinţilor. Ci oamenilor obişnuiţi, ca mine şi ca voi

Asistenta îmi spune că totul e în ordine şi că va sta peste program pentru mine. Tura ei se termină la 19, dar o să rămână pe sală până la 21, poate 22, ca să se asigure că operaţia merge bine. Sunt nimeni pentru ea – un străin pe care l-a cunoscut acum nici o săptămână. Nimic nu o obligă să fie bună cu mine – nu va accepta nici o “atenţie”, mi-a dat asta clar de înţeles. Pentru astfel de oameni – români buni, creştini, spuneţi-le cum vreţi – Raiul nu intră în plic.

Intrăm în operaţie. Colegele doamnei asistente circulă febril în juru-mi, furnici harnice lucrând la muşuroiul bunăstării noastre. Nu e, aparent, nimic spectaculos aici. Pentru asta „gazetarii” nu se înghesuie să scrie – decât dacă e un viol la mijloc. Nu, nu e nimic spectaculos. Doar o minune, în epoca anesteziei generale a spiritului. (…)

Poate că greşim când căutăm aripile îngerilor. Pentru că îngerii au mai degrabă pantaloni albaştri. Sau un catalog la subsuoară

Poate că greşim când căutăm aripile îngerilor. Pentru că îngerii au mai degrabă pantaloni albaştri. Sau un catalog la subsuoară.

Îngerul meu păzitor a ratat trei ore cu copiii săi, într-o seară de marţi, după o zi lungă, pentru a se asigura personal că totul decurge bine. Şi pentru asta îi voi fi recunoscător pe viaţă. Cinste păzitorilor vieţii din spitalele româneşti.

PS: Dumnezeu chiar face minuni. Şi să nu uit: când Dumnezeu vede că eşti cinstit, te cinsteşte şi mai mult.

Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia”. Ne-au atras atenția ilustrațiile spectaculoase din cărțile colecției „Români celebri”, ale Editurii Gama din Iași, și nu am putut să nu discutăm cu Georgiana Butnaru, autoarea acestor desene. Artista a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că imaginile atent realizate pot forma caractere.

Matricea Românească: Există zicala deja celebră potrivit căreia o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ce poveste spune un desen?

Georgiana Butnaru: Un desen are rolul de a oferi cititorului o alternativă a universului imaginar, ce se construiește în fiecare dintre noi odată cu fiecare cuvânt citit. În colecția „Români celebri”, desenele spun mai mult decât atât, ele oferă informații despre oamenii și locurile care au existat (unele încă există) și faptele care s-au petrecut în acele locuri.

A fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere

Matricea Românească: Ce înseamnă să realizezi ilustrații pentru cărți care vorbesc despre figuri istorice? Care sunt aspectele care cer cea mai mare atenție?

Georgiana Butnaru: În cazul biografiilor, ilustrațiile trebuie să fie bazate pe documentare. De la vestimentație la decor, toate trebuie să aparțină perioadei și spațiului în care se desfășoară acțiunea. Deși în colecția „Români celebri” am ales să portretizăm fiecare personaj cât mai aproape de realitate, a fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Ștefan cel Mare” Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: De ce este importantă ilustrația în cărțile pentru copii? Cum îi ajută pe ei o ilustrație să înțeleagă mai bine informațiile care li se oferă?

Georgiana Butnaru: Chiar dacă ilustrațiile au rolul de a complimenta textul, copiii dovedesc un interes mai mare pentru ilustrații și, deci, pentru cărțile ilustrate, imaginile fiind printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia, înainte de învățarea scrierii și citirii.

Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare

Matricea Românească: Desenele sunt realizate în funcție de vârsta publicului țintă? Care sunt criteriile pe care le luaţi în calcul?

Georgiana Butnaru: La fel ca textul, ilustrațiile sunt pe înțelesul celor mici. Am folosit culori vii, am păstrat conturul formelor și am renunțat la multe detalii, pentru a îndruma atenția copiilor asupra personajelor și acțiunii.

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Matricea Românească: Care este frumusețea acestei profesii, cea de ilustrator pentru cărți pentru copii?

Georgiana Butnaru: Colecția „Români celebri” a reprezentat pentru mine un debut oficial în profesia de ilustrator pentru cărți destinate copiilor. Consider că frumusețea acestei profesii constă în posibilitatea de a modela și dezvolta imaginația celor mici, creând astfel primele amintiri vizuale ce formează caracterul fiecăruia.

Matricea Românească: Ce încerci să redai din personalitatea figurilor românești pe care le reprezinți prin ilustrații?

Georgiana Butnaru: Umanitatea lor, aceasta fiind dovada clară că oricine poate aduce frumusețe, evoluție și revoluție în orice domeniu, prin multă muncă și perseverență.

Matricea Românească: Te responsabilizează suplimentar acest proiect, ca român?

Georgiana Butnaru: Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare, mai ales micilor cititori români care abia îi descoperă.

Matricea Românească: Care a fost personalitatea cel mai greu de ilustrat, până acum, din colecția „Români celebri”?

Georgiana Butnaru: Cu cât personalitățile sunt mai depărtate de noi pe axa temporală, cu atât mi-a fost mai greu să găsesc informații precise despre acestea, însă mi-a făcut plăcere să merg pe urmele fiecăreia dintre ele și să le redescopăr.

Din păcate, a spune că un geniu nu a fost, la vremea sa, apreciat și înțeles de către contemporani, ci numai post-mortem, a devenit o realitate amară a României. Astăzi, ne cinstim valorile prin simpozioane, depuneri de coroane la mormintele îngrijite în preajma comemorării lor, dar în timpul vieții, aceste genii erau socotite drept „incomode” pentru viziunea lor.

Despre scriitorul Ion Luca Caragiale (1852-1912) s-a spus că era „ultimul ocupant fanariot în România”, când el nu era decât un om care știa să facă haz de necaz – o virtute a românilor – și să inspire o neîncetată bună dispoziție. Scriitorul, filosoful și omul de cultură Andrei Pleșu a dezvăluit publicului, în week-end-ul recent încheiat, o suită de lucruri mai puțin cunoscute despre „veselul Caragiale”, în cadrul conferinței Teatrului Național București (TNB), o instituţie culturală aflată sub patronajului marelui dramaturg supus discuției.

„Mai bine închiriam Sala Palatului”, a glumit Ion Caramitru, directorul TNB, la vederea Sălii Studio pline până la refuz de către românii avizi de cultură.

E uimitor că dramaturgul deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt

În debutul conferinței, Pleșu a recunoscut cu modestie faptul că „are dificultăți” în a discuta despre Caragiale, așa cum are oricine vorbește despre un personaj pe care-l apreciază. Însă, intelectualului i-ar fi plăcut să-l cunoască sau chiar să bea cu scriitorul român. Cu toate că românii știu cine a fost Nenea Iancu, folosesc în limbajul colocvial replici din operele sale și îi cunosc umoru-i unic, puțini știu detalii despre viața celui care a devenit un mare om de cultură grație unei virtuți rare: era un autodidact însetat de cunoaştere.

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB Foto: Florin Ghioca / TNB

„Nu e clar dacă el și-a terminat liceul. A făcut, la început, la o biserică în Ploiești, niște pregătiri culturale cu preotul de acolo, apoi la un gimnaziu din Ploiești ceva clase gimnaziale, apoi se pare că și ceva la București, dar tot nu e clar. Apoi a făcut un an sau doi de studii de mimică și declamațiune la o școală de teatru. (…) A ajuns să știe românește cum puțini știau la vremea aia, a ajuns să știe franțuzește cum puțini știau la vremea aia, dintre cei fără școală, și să-și facă o cultură, cu ajutorul unor prieteni mai învățați, extrem de solidă”, a spus Andrei Pleșu, continuând prin a evoca vorbele lui Macedonski care, deși avea o „gură rea”, spunea despre Caragiale că era un om extrem de cultivat.

Ştia franţuzeşte mai bine decât francezii!

O situație care confirmă vasta cultură și inteligență ale lui Caragiale a avut loc la Berlin, unde scritorul și-a petrecut, în exil autoimpus, ultimii ani din viață.

„E uimitor că el deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt. Cât era la Berlin, a fost vizitat de unii și de alții, iar printre ei era și Le Corbusier (1887-1965), marele arhitect. La vremea aceea, el era foarte tânăr și făcea turul lumii. Băieții de familie bună aveau bani ca să facă, la 18 ani, o călătorie în jurul lumii. În jurnalul lui, Le Corbusier spunea: «Am cunoscut un român, Ion Luca Caragiale, care știa franțuzește mai bine decât mine»”.

Geniul lui Caragiale nu a rămas în stare latentă, motiv pentru care recunoașterea nu a întârziat să apară. Astfel s-a făcut că, la numai 36 de ani, dramaturgul a fost numit, prin decret regal, director general al teatrelor. Dar visul frumos nu a durat decât un an, deoarece s-a produs o „situațiune” clasică în CV-urile scriitorilor și oamenilor de cultură români: „A trebuit să plece în anul urrmător, și-a dat demisia pentru că au început să-l înjure toți”.

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar Foto: destepti.ro

Au urmat o serie de încercări de a activa în mediul cultural, care nu i-au reușit lui Caragiale. Colac peste pupăză, acestuia i s-a refuzat un premiu al Academiei (cu 20 de voturi „împotrivă” și cu 3 „pentru”), unul dintre motivele deciziei fiind acela că scriitorul „prea ia totul peste picior”, contemporanii săi descriindu-l cu răutate drept imoral, antinațional, fanariot. Personalitatea și opera caragialiană păleau și deveneau “ieftine”, în comparație cu cele ale prietenului său Mihai Eminescu.

Tragicul nu a ocolit însă viața lui Caragiale, el trecând prin experiențe prin care niciun părinte nu își dorește: i-au murit două fetițe, când nici nu împliniseră doi ani, din cauza tusei convulsive, păcătoase la acea vreme.

Mai remarcat la berărie, decât în domeniul cultural

Refuzat de contemporanii care nu-l înțelegeau, Caragiale a pătruns, pentru a-și asigura traiul, în lumea comerțului.

„În 1893, a deschis o berărie în strada Gabroveni. Macedonski a protestat, spunând că e «inadmisibil ca un scriitor cu talentul domnului Caragiale să ajungă în situația să fie cârciumar». Dar lui Caragiale nu i-a displăcut. Ba mai mult, a fost remarcat mai mult în acest domeniu, decât în domeniul cultural. Dovadă că, la 1 decembrie în același an, a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor. Dar nu s-a descurajat. În 1894, anul următor, a deschis altă berărie, Berăria Academică «Bene Bibenti» de pe strada Sfântul Nicolae din Șelari. În anul următor, a fost șeful restaurantului din Gara Buzău.” Dar încercările de a susține o afacere în lumea cârciumarilor nu s-au sfârșit, Caragiale mergând și la Iași, fără succes, pentru a se reîntoarce în Capitală și a deschide berăriile „Cooperativă” și „Gambrinus”.

La 1 decembrie 1893, Caragiale a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor 

Finalmente, datorită unei moșteniri, Caragiale reușit să se stabilească la Berlin, pentru a-și petrece ultimii opt ani din viață. Chiar dacă era departe, în toți acești ani a făcut nu mai puțin de 20 de drumuri în România și comanda frecvent, de la cârciumile din București, bunătăți care nu se găseau în Germania.

“A murit subit, la 60 de ani, efect al faptului că era un fumător înrăit. La autopsie”, potrivit lui Pleşu, “medicul a spus: «Nu am văzut creier așa frumos, dar nici scleroză așa de avansată». Cu acest trist prilej, țara și-a revenit. Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea în țară a trupului neînsuflețit al marelui dramaturg, pentru înmormântare. Coșciugul a fost depus într-un tren de marfă, a ajuns la București, dar nimeni nu a bănuit, nici șeful trenului, ce era în vagonul cu pricina. S-a zvonit că ar fi fost Caragiale. Au venit prietenii și l-au dus la Bellu. Ne plac geniile naționale moarte. Suntem mari iubitori de parastase. Omul viu ne incomodează, dar cel mort, mai ales dacă e glorios, începe să devină «frecventabil și muzeal». Caragiale încercase tot, câte berării putea să deschidă ca să supraviețuiască?”.

Eternul şi fascinantul Caragiale

După moartea sa, în mod previzibil, fiecare regim care a urmat a încercat să-l preia și să și-l asume. Astăzi, Caragiale este omniprezent în cotidianul românesc, și există în situații cu care ne confruntăm zilnic. Unul dintre motivele pentru care memoria sa este încă vie în conștiința națională este acela că dramaturgul a fost cu mult înaintea epocii sale, de aceea contemporanii săi nu l-au înțeles.

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului Foto: Florin Ghioca / TNB

Drept dovadă, redăm un text de-al lui Caragiale, pe care Andrei Pleșu l-a recitat la conferința de la TNB, pentru auditoriu:

„Noi, românii suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control, mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni.

Ca să treci cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu, ori fără drept pe alții, ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare, și mai ales în cazul acesta! Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșal-o gros, că subțire nu se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvârșești însuți păcatele de care osândeai odată pe alții buni nevinovați.”

Ilustrație deschidere: metamorfoze.wordpress.com

Despre relația lui Mircea Eliade cu noile mișcări sociale și culturale din perioada în care era profesor la Chicago s-a scris foarte puțin. Andrei Oișteanu se numără printre puținii care au atras atenția asupra acestui lucru în remarcabilul său articol, Mircea Eliade şi mişcarea hippie, publicat în „Dilema Veche” și inclus apoi în volumul Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.

În timpul perioadei în care își desfășura activitatea de profesor de istoria religiilor în Statele Unite ale Americii, a avut loc marea revoluție spirituală a tinerilor hippie. Raportarea lui Eliade la mișcarea hippie se făcea din perspectiva unui istoric al religiilor, al unui expert în „decriptarea” fenomenelor de natură religioasă și a implicațiilor lor sociale. Curiozitatea și dorința de a cunoaște mai mult l-au determinat să se apropie de studenții lui, care erau parte integrantă a acestei mișcări. Exegetul din el îl forța să privească mișcarea tinerilor americani dintr-o perspectivă externă, detașată, cu scopul de a descoperi mecanismele raționale din spatele noii credințe.

Există foarte multe asemănări între tinerii rebeli de la începutul deceniului 6 al secolului trecut și furioșii tineri din generația pe care Eliade o condusese în perioada de la începutul celui de-al treilea deceniu.

„Sînt toţi în revoltă deschisă contra ideologiilor părinţilor şi ale instituţiilor, îndeosebi contra instituţiilor academice (the Establishment)”. Dacă nu am ști că este o frază din cel de-al doilea volum al jurnalului său în care face referire la mișcarea hippie, am putea crede că avem de-a face cu o descriere a generației care a rămas cunoscută în istoria noastră sub diverse nume: generația Criterion, Tânăra Generație, Generația `27.

Tinerii americani, care pledează pentru o „curățenie” a gândirii și a spiritului prin afișarea unei „murdării” trupești, seamănă foarte mult cu revoltații criteroniști, cel mai mult apropiindu-i nemaiîntâlnita energie cu care duc lupta împotriva generației anterioare (pe care o simt ca pe un factor complexator).

Misticismul, liantul între Profesor și tinerii rebeli

Și mai multe aveau în comun cu liderul generației criterioniste, misticismul fiind probabil principalul liant între bătrânul Profesor și mai tinerii lui discipoli. Eliade era cunoscut în America mai ales datorită cărților sale de istoria religiilor, studenții săi fiind la curent cu faptul că acesta scrisese despre tehnici de inițiere, șamanism, experiențe tantrice etc. De aceea, ei nu vedeau în el doar un expert în istoria religiilor care ar fi putut să le legitimeze mișcarea, ei au văzut în el un fel de guru, un om care a trecut prin toate experiențele pe care ei voiau să le încerce și care ar fi putut să le fie un fel de ghid pe acest drum inițiatic. Doar că Eliade încercase în India acest soi de experiențe tot din imensa curiozitate exegetică care avea să-l caracterizeze întreaga viață.

Experiențele pe care acesta le-a trăit în India au fost experiențe provocate și trecute prin filtrul gândirii, nu experiențe spontane cu caracter religios sau mistic. Experiențe provocate cu bună știință pentru a încerca să aprofundeze cât mai mult cultura pe care o descoperea.

Tinerii hipioți ai anilor `60 au găsit în lucrările lui Mircea Eliade răspunsuri la multe întrebări arzătoare

În romanele sale din ciclul indic sunt descrise iniţieri sexuale sau orgii, inducerea unei anumite stări propice meditaţiei prin consumul unor substanţe halucinogene etc., fapt care i-a determinat pe tinerii americani să se apropie de el ca de un maestru spiritual. Dar, aşa cum menţionam mai sus, experienţele lui Eliade sau ale personajelor sale sunt autoinduse, scopul fiind unul pur raţional şi ştiinţific.

Guru fără voie

Eliade nu era interesat să devină guru-ul vreunei mișcări spirituale, interesul său era acela de a descoperi mecanismele de funcționare ale unei anumite „credințe”, fundamentele și raportarea lor la transcedental / spiritual / arhaic.

Ca mai aproape toate experiențele sale, nici întâlnirea dintre el și mișcarea hippie nu a rămas nevalorificată din punct de vedere literar. După cum el însuși mărturisea în convorbirea cu Claude-Henri Rocquet, Ştefan (personajul principal din Noaptea de Sânziene) împrumută câteva dintre caracteristicile tinerilor revoltați americani: „Este un fel de nostalgie a paradisului, la cea mai de jos treaptă. Această dorinţă de a desfiinţa legile şi structurile inerente oricărei societăţi; de a le desfiinţa pentru a trăi o stare paradisiacă. Mai este adevărat că hippies au voit, şi ei, ca Ştefan, să depăşească condiţiile existenţei obişnuite”. Asemănarea dintre Ștefan și hippies fusese răspunsul la o întrebare care făcea referire la visul tineretului american de a renunța la monogamie.

Monogamia, o preocupare constantă        

Dar, deşi acesta omite să vorbească despre asta în interviul acordat scriitorului francez („Nu, din punct de vedere personal. Ceea ce mă interesa era depăşirea limitelor obişnuite. Dacă această experienţă este posibilă, înseamnă că omul îşi poate transcende condiţia umană. Or, în lumea noastră, modernă, profană, oricine poate visa să iubească două femei în acelaşi timp. Am ales această situaţie pentru că ea poate fi concepută de fiecare din noi”), trebuie remarcat faptul că monogamia fusese o preocupare constantă pentru Eliade, şi nu doar din punct de vedere antropologic, ci şi literar.

Un exemplu în acest sens este romanul Întoarcerea din Rai, în care personajul masculin principal (Pavel Anicet) pendulează între Una şi Ghighi, nereuşind să se desprindă de niciuna dintre ele. Nu trebuie uitat nici faptul că la un moment dat chiar scriitorul s-a aflat în situaţia de a alege între două femei, între Nina Mareş şi Sorana Țopa, prima dintre ele devenindu-i soţie.

Oricare ar fi fost premisele care au condus la această apropiere dintre Eliade şi tânăra generaţie hippie americană, relația stabilită între ei ni se pare interesantă, privită din perspectiva schimbării „rolurilor”: Eliade este acum pus în postura de a nu mai fi un tânăr furios și de a asista la ascensiunea unor tineri care luptau împotriva generației „bătrânilor” din care făcea și el parte.

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

Supt titlul de „Cercetări demografice asupra populației Romîniei și în special a districtului și orașului Iași”, d-nul Dr. med. V. I. Agapi, servindu-se de datele, altfel pline de neajunsuri ale statisticei noastre, ne face o înspăimîntătoare dare de samă despre starea sanitară a poporului romînesc. D-sa supune acele date unei critici îndestul de precaute, încît pretutindene conclusiile, în loc de a fi exagerate, sînt poate încă supt icoana realității.

Ajuns la capăt, autorul justifică neajunsurile de care a trebuit să sufere opul său și care sînt imanente isvoarelor statistice, de care s‘a servit. Cu toate acestea lucrarea sa este însemnată din toate punctele de vedere și ar fi de recomandat ca un fel de „memento mori” tuturor acelora, cari cred că prin teorii frumoase, cuvinte sunătoare și legi traduse din franțuzește se poate îndrepta starea unei țări. De aceea credem a ne împlini o datorie, constatînd că administrația regulamentului organic a fost părințască alături cu administrația inaugurată prin curentul de idei de la 1848. Non datur saltus in natura („natura nu face salturi”, n.r.).

Organisația socială a Romîniei are două părți caracteristice, una representată prin o droae de fraze goale în zecile de foi și foițe ale țării, alta sărăcirea și moralitatea reală a populației

Cine-și închipuește a putea progresa prin salturi, nu face alta de cît a da înapoi. Loviturile date bisericii au desființat poliția morală, pe care o esercita aceasta în alte vremi; trebuințele esagerate ale franțuzitei plebe de sus au drept corelat munca înzecită a poporului rural, fără ca măcar să se fi îndoit puterile sale fisice și intelectuale; dările mari așezate pentru plata unor drumuri de fer, pe care n‘avem ce căra și pentru susținerea unui ignorant proletariat al condeiului, angajază munca țăranului pe ani întregi. Astfel organisația socială a Romîniei are două părți caracteristice, una representată prin o droae de fraze goale în zecile de foi și foițe ale țării, alta sărăcirea și moralitatea reală a populației.

Generația viitoare, care după umbrele ce le aruncă va fi și mai sacă și mai înfumurată decît cea de astăzi, ne arată de pe acuma causa Romîniei ca o causă pierdută. Cînd vom ajunge la realisarea corectă a formulelor metafisice din J. J. Rousseau, atuncea ne vom trezi că nu mai esistă popor romînesc și acele formule nu vor fi credem suficiente pentru a hrăni ilusia greco-bulgarilor din București că trăesc într‘un mic Paris. Fiecare cap, „qui a fait ses études en France” dormind pe biliardurile din cafenele, ne costă sute de țărani morți prin supra-esploatarea puterilor lor fisice, prin absoluta lipsă de bucurie și de dulceață a traiului.

Ca medic autorul nu vorbește de cît de causele fisiologice ale acestei peiri continue a poporului romînesc. Dar aceste cause nu sînt totdeauna decît efectele altor cause și mai generale, efectele presiunii sociale asupra claselor de jos, a lipsei de cruțare, a barbariei cu care plebs scribax tratează la noi poporul. Ea a subminat orice autoritate dumnezeească și omenească, a sleit în două zeci de ani toate isvoarele de puteri ale țării, a deschis porțile tuturor vagabonzilor din cîteși patru unghiurile lumii, pentru ca să aibă în aceștia avizi aliați pentru esploatarea țăranului.

Clasa «de sus» a subminat orice autoritate dumnezeească și omenească, a sleit în două zeci de ani toate isvoarele de puteri ale țării, a deschis porțile tuturor vagabonzilor din cîteși patru unghiurile lumii, pentru ca să aibă în aceștia avizi aliați pentru esploatarea țăranului

Apoi prin sute de mii de coli de hîrtie tipărite au corupt definitiv bunul simț atît de caracteristic al Romînului, făcînd din oameni cuminți și așezați, oameni cari nu mai pot înțelege nimic din cîte-i înconjură, nici legi, nici limbă, nici obiceiuri. Espresia cristalisată a acelor epidemii spirituale și fisice sînt temnița și spitalul. In caracterele degenerate ale acelei dintîi vezi lipsa de religie, lipsa de conștiință de drept, născute prin subminarea bisericii; în organismele decrepite, ce ni se presintă ‘n spital, ni se arată jărtfele presiunii economice.

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cinematografia basarabeană este o cvasi-necunoscută pentru publicul românesc. Însă, peste Prut s-au făcut şi se fac filme de o calitate deosebită, creaţiile unui Emil Loteanu sau Igor Cobileanski stând mărturie în acest sens. O prezentare Matricea Românească despre realităţile celei de-a şaptea arte din Basarabia.

Despre cinematografie ca fenomen cultural s-a scris mult, s-a scris frumos și s-au conturat etaloane universale, demne de urmat. Am tot preluat modelele europene și americane despre cum, și mai ales ce fel de filme trebuie turnate în studiourile de producție. Moldova, pe parcursul ultimului secol, a cunoscut perioade de strălucire artistică în acest domeniu, dar și un declin fulminant. Toate, una peste alta, au fost scrise pe filele istoriei și în acest articol vreau să aduc un elogiu reușitelor cinematecii basarabene.

În 1940, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească ia ființă societatea Moldova-Film, care producea periodic reviste de profil cinematografic și, în paralel, efectua dublarea filmelor artistice, parvenite de la Mosfilm (centrul cinematografic moscovit). Ulterior, în urma demersurilor efectuate de către Guvernul instanţelor superioare de la Kremlin, s-a ajuns la emiterea în data de 26 aprilie 1952, de către Ministerul Cinematografiei de la Moscova, a ordinului „Despre înfiinţarea la Chişinău a studioului de filme documentare şi cronică cinematografică”. De aici și-a luat startul evoluția cinefilă a Moldovei, dând naștere unor capodopere și oameni de valoare.

Unul din reprezentanții de vază în breasla regizorilor autohtoni a fost nimeni altul decât Emil Loteanu. Cu studii efectuate la Moscova și talente înnăscute, acesta și-a câștigat renumele pentru faimoasa peliculă ”O șatră urcă la cer”, un film sovietic din anul 1975. Doar câteva distincţii vin să confirme deosebita valoare a acestei pelicule:

1. Scoica de Aur la Festivalul Internațional de film de la San Sebastian (1976)
2. Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de filme „Fest-77” din Belgrad (1977)
3. Premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internațional de filme din Praga (1977)
4. Diploma de onoare la Concursul de realizare tehnică a filmelor din cadrul Congresului UNIATEK din Paris (1979)

Trailer-ul filmului „O șatră de țigani”, în regia lui Emil Loteanu

Au precedat succesul major al „Șatrei” în palmaresul Domniei sale filme precum „Poienele roșii” (1966), „Această clipă” (1968) (care a obținut Premiul II la Festivalul unional de filme de la Minsk din 1970) și „Lăutarii” (1971), cu care a obținut mai multe premii cum ar fi: Premiul Scoica de aur la Festivalul internațional de filme de la San Sebastian (1972), Marele Premiu la Festivalul internațional al artei și folclorului (Italia, 1972), Premiul Nimfa de aur la Festivalul Internațional de filme din Neapole (Italia, 1972), Premiul spectatorilor și al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978) și filmul „Da tu ești rău” cu Mihai Cernat în rolul principal.

În cele 6 decenii de activitate a companiei Moldova-Film au fost turnate zeci de filme, au apărut vedete de calibru și regizori emeriți, care au reușit cu precădere să contribuie la edificarea instituţiei cinefile, înscriind pagini alese ce definesc astăzi cinematografia basarabeană. O galerie întreagă de filme face parte din patrimoniul spiritual al meleagului, multe dintre ele fiind distinse cu premii internaţionale de prestigiu.

Sinceritatea rusească și cumințenia românească, amestecate cu alte calități și neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone ~ Regizorul Igor Cobileanski

În ciuda influențelor străine și a problemelor sociale, cinematografia basarabeană de după 1992 a reușit să resusciteze anumite valori naționale, astfel că pe marile ecrane au apărut filme, produse de companii independente, precum Youbesc: „Ce lume minunată” – istoria evenimentelor din 7 aprilie, o peliculă impresionantă despre fărădelege și eroism, premiată în următoarele categorii:

• FIPRESCI PRIZE – Warsaw Film Festival, Poland 2014
• Best Scenario – Festival des Cinemas du Sud-Est Europeen a Paris, France 2015
• Audience Award – Best Fiction Film – Crossing Europe Film Festival, Austria 2015
• Best Film – SOE in Berlin, Germany 2015
• Best Foreign Film – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015
• Best Writing – Anatol Durbala – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015
• Best Director – Anatol Durbala – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015

Filmul „Ce lume minunată” produs de compania independentă Youbesc

Iar pentru că noul val artistic a adus un veritabil respiro, nu puteam să nu menționez și noua vedetă regizorală, în persoana lui Igor Cobileanski, al cărui film „La limita de jos a cerului” a devenit o fabulă a metamorfozei pe care o traversăm în ultimii douăzeci de ani. Despre tematica filmelor create, regizorul spune, citez,

”Realitatea basarabeană este una deosebită. Mai bine zis, felul de a fi al oamenilor este deosebit. Descopăr și admir o splendidă mentalitate formată la intersecția a două culturi, cea slavă și cea latină. Sinceritatea rusească și cumințenia românească, amestecate cu alte calități și neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone. Subiectele mele sînt de multe ori inspirate din această realitate. Încerc doar să le universalizez, să le fac înțelese de spectatorii din afară. Și, probabil, cochetez și speculez în același timp, cu umorul care reiese din acțiunile sincere și serioase ale personajelor. Pentru noi însă, acțiunile lor par deseori cel puțin absurde. Și mai e ceva: îmi iubesc personajele, chiar și pe cele negative, care nu prea sînt prezente fizic în filme, dar pe care le intuiesc ca fiind «în afara cadrului», undeva pe-aproape, în satul vecin.”

Pentru lungmetrajul său, în 2014, domnul Igor Cobileanski a primit Premiul Gopo pentru debut regizoral, iar acest început ne oferă certitudinea de noi succese în viitorul apropiat.

Pot afirma, fără teama de a greşi, că avem cu ce ne mândri, iar caleidoscopul cinematografic basarabean va reflecta în viitor noi și noi culori ale talentului.

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

“Să știți că, la noi, dacă o să colindați satele maramureşene, o să vedeți lucruri pe care nu le-aţi mai întânit în alte părți. Și n-o să le întâlniți niciodată. Și în religie, și în trai.”

Cuvintele îi aparţin lui Dumitru Pop Tincu, omul despre care se poate spune – fără exagerare – că duce pe umeri, asemeni unui Atlas român, instituţia Cimitirului Vesel din Săpânţa. Una despre care se ştie, la nivel superficial, câte ceva – însă ale cărei valenţe profunde sunt necunoscute celor mai mulţi dintre noi. “La Săpânţa se fac și doctorate, și masterate. Sunt mulți studenți care vin aici, caută rădăcinile, bazele acestei meserii și merg pe filonul lor, să vadă de unde a pornit și unde a ajuns.”

Îi reamintim că suntem ambasadorii unui proiect denumit, atât de simplu şi de greu, “Matricea Românească”. Zâmbeşte înţelept, pe sub mustaţa de moroşan, şi-şi potriveşte cuşma: “Este foarte bine. Eu lucrez demult în această meserie – și nu că nu a fost publicată, dar nu s-a găsit rădăcina. Este foarte bine ceea ce faceţi, deoarece acum căutați rădăcina pornirii acestui meșteșug, al țăranului de rând. Până acum, fiecare a venit și a scris ce a vrut, dar acum cred că România se va duce pe un drum mai larg, mai bine documentat.

Cine vine la bază și cunoaște meseria lucrată de jos și până spre finalul acesteia, face foarte bine. Astfel, cine va veni după noi va fi o pârghie în cunoștință de cauză faţă de ceea ce s-a făcut înainte – după aceea, o să-și dea seama ce vor putea face după noi.”

Mândru îmbrăcat şi elegant în exprimare, interlocutorul nostru este urmaşul – desemnat – al lui Ion Stan Pătraş, genialul creator al Cimitirului Vesel din Săpânţa în anii ‘30 ai secolului trecut.

“Noi am fost mai mulți elevi de-ai lui Ion Stan Pătraș, dar eu am fost singurul care s-a pus pe buzele lui și, văzând că se duce – a murit la doar 69 de ani -, a spus familiei: «Acesta este omul care este continuatorul meu!» Din această cauză sunt eu aici.” Îşi descrie mentorul drept “un om de fire bună, dar după un timp oarecare, și el avea presiuni de nervi. Dacă greșeai, ori nu te lăsa, ori îți găsea altă zonă, unde trebuia să intri la lucru.” O exigenţă pe care azi o duce mai departe.

Idee de geniu: Ion Stan Pătraş, lucrând la prima cruce sculptată de lemn, ce avea să stea la baza Cimitirului Vesel din Săpânţa. Foto: Marius Donici, la casa memorială a creatorului

Mărturiseşte că a realizat imensa onoare care i-a fost făcută abia mai târziu: “Atunci nu am realizat. Altfel vezi lumea în acel moment. Eu am fost mândru să intru în casa unui om, în branșa lui.”

La 40 de ani de la moartea sa, Ion Stan Pătraş rămâne un mister printre români, adeverind observaţia biblică după care nimeni nu e profet în ţara lui.

“Pe timpul lui, nu s-a știut exact de unde i-a venit ideea. El nu s-a așteptat niciodată că va fi un om care, dintr-un nimic, să facă ceva pentru întreaga lume. Aici nu e numai pentru România, ci e o faimă dusă pe tot globul pământesc! Toată lumea, orice țară, şi cea mai săracă, știe de Cimitirul Vesel de la Săpânța. Și este publicat (n.r., popularizat, cunoscut). Acum două săptămâni (n.r. în luna decembrie), am fost la un târg internațional la Varșovia – şi acolo se vorbea despre noi.”

Faima Săpânţei – şi a omului care-i perpetuează simbolul – a mers într-adevăr până la marginile pământului. În 2000, Tincu era premiat de japonezi, care au făcut un adevărat cult pentru Cimitirul Vesel. O explicaţie posibilă, spiritualitatea lor.

“Vedeţi, japonezii sunt budiști. Foarte mult mă uit că le place tradiția noastră, maramureșeană. M-am uitat să îi întreb: «De ce nu mergeţi în Oltenia, în Bihor?». Nu! Aici trag, la Maramureş. Eu lucrez din ’77, și cunosc un japonez care a venit prima dată în ’65 în Săpânța. De atunci, vine de două sau de trei ori pe an. Vorbește românește foarte bine. Îl cheamă Miya Kosei. Şi îi zic: «Miya, tu îți dai seama pentru câți japonezi ai publicat cimitirul acesta acolo, încât, pe timp de vară, am foarte mulți? Vin cu autocarul».”

Un moment crucial pentru intrarea Cimitirului Vesel în conştiinţa universală a fost publicarea, în 2002, a unui reportaj în New York Times, care a urcat la cer notorietatea acestui loc eminamente unic. “Acolo spune că acest cimitir este locul II în lume, ca unicitate. Şi, de acolo, publicaţia a fost mult mai largă ca până atunci.”

Reversul medaliei, spune Tincu, este acela că identitatea trebuie apărată de pericolul uniformizării: “Eu rămân la o idee: noi suntem noi, să nu ne preia alții. Noi trebuie să fim noi. Globalizarea e generală, dar noi trebuie să fim pinionii principali ai acestei meserii, pentru că apoi se răspândește și se pierde.”

Click pe imagini pentru mărire

Revoluţie în eshatologie

Ceea ce a realizat Ion Stan Pătraş în vremurile de-acum romantice ale deceniului trei echivalează cu o veritabilă revoluţie în eshatologie, acesta sfidând moartea prin umor şi sublimând în cruce – simbolul cel mai puternic al creştinismului – o atitudine de viaţă a românului, ba chiar a strămoşilor lui.

Îl întrebăm pe succesorul său cum a fost convinsă Biserica – vestită pentru sobrietatea ei – să accepte umorul ca parte integrantă a credinţei şi a riturilor funerare asociate. Răspunsul e mai evident decât ne-am aştepta, deşi mirarea va persista.

“Vedeţi Dvs., el, de prima oară când s-a apucat să facă cruci, a fost omul Bisericii. A fost omul grupului, un bun gospodar. Între timp, a devenit şi epitrop. Preotul, ca atare, nu putea să-i spună: «Măi, nu face așa!». Cineva susţinea că unui preot i-a venit ideea, și el i-a propus lui Stan Ion Pătraș să facă cruci de genul acesta. Dar cum putea un preot să-i spună să facă așa ceva? El nu a avut de unde să știe.

Nu avem nici o dovadă palpabilă că cineva l-a învăţat, nu avea de unde să învețe. Cât s-a scris despre Stan Ion Pătraş, nu s-au specificat două rânduri că a învăţat de undeva. Eu studiez mult despre această meserie – și nu am găsit nicăieri scris ceva de începutul acesteia. Pe parcurs, se scrie. Cruci lucrate pe lemn de stejar. Noi asta facem și acum: nu ne îndepărtăm de materialul lemnos, pe care îl protejăm, fiindcă este «stâlpul cerului», cum spunea el. Lemnul de stejar este cel mai dur și cel mai trainic pe acest pământ. El avea idei din acestea, mari. Apoi le lăsa şi spunea: «Am de lucru!»”

Inspiraţie divină? Idee omenească sublimă? Misterul nu face decât să sporească fascinaţia pe care Cimitirul Vesel din Săpânţa o exercită deopotrivă faţă de vizitatorii-i şi admiratorii-i îndepărtaţi.

Cum i-a venit lui Ion Stan Pătraş ideea de a crea Cimitirul Vesel? Cine a studiat un pic istoria artei ştie că inspiraţia nu se poate explica

Suntem într-o comună aflată la un pas de graniţa cu Ucraina, celebră pe tot mapamondul pentru cimitirul ei multicolor, unde moartea este luată peste picior, iar viaţa, descrisă succint şi cu umor, în poeme de o superbă creativitate. Aici, instrumentul de recensământ este fumul – poate şi pentru că viaţa omului este asemenea lui. Adică, efemeră.

“Avem peste 1300 de fumuri, unele case cu 2-3 familii, chiar. Suntem 5000 de locuitori cu totul.”

În atare condiţii, ar fi de bănuit că familiile celor trecuţi în lumea umbrelor sunt cele care îi furnizează artistului informaţia necesară creării crucii. Tincu dezaprobă ferm ipoteza.

“Nu. Eu sunt de aici. La noi, să ştiţi că nu este viață de oraș, ci este viaţă de ţară, viaţă de sat. Eu îi cunosc pe aproape toți sătenii mei de aici. Eu, dacă mă duc dintr-un capăt de sat și până în celălalt, vă spun cine stă acolo, cu ce se ocupă, ce a făcut la viața lui. Eu sunt baza de unde-mi preiau. Pentru că nu poate să-mi spună toată lumea, deoarece mă poate duce într-o eroare, undeva. Aici nu se poate juca nimeni. Poate cineva spune: «Domnule, mie îmi faci cruce așa cum vreau eu!». Nu merge aici așa ceva… Aici vine omul și spune că vrea cruce pentru mamă, tată, fiu, fiică, și intrăm în negocierea de prețuri. Şi, de acolo, familia se retrage…”

Cunosc mulți meșteri, multe locuri unde încă se mai păstrează tehnica lucrului de mână. Fabrica face orice, dar mâna e mână!

Ne regrupăm, pentru că informaţia e bulversantă: un singur om, care judecă viii şi morţii, cunoscându-i intim pe fiecare dintre ei, spre a-i putea preda posterităţii aşa cum se cuvine, sună a sarcină colosală, a misiune de viaţă. Dar este exact ceea ce şi-a asumat Dumitru Pop Tincu, sculptorul, pictorul şi poetul din Săpânţa, românul care duce mai departe moştenirea ce i-a fost lăsată. Să-ţi uneşti viaţa cu un cimitir – ce poate fi mai măreţ şi mai copleşitor de-atât?

Dumitru Pop Tincu, în atelierul lui. Click pe imagini pentru mărire

Fiecare om, cu viciul lui

Ca orice artist care se respectă, Dumitru Pop Tincu nu admite imixtiuni din partea celor care fac recurs la talentul său. “Problema este în felul următor”, ne spune el, întrebat fiind dacă familia răposatului s-a opus vreodată mesajului de pe cruce – unul ce poate fi adesea acid, dincolo de umor. “Fiecare om născut pe acest pământ are un viciu. Trece prin el, prin viața lui. Multă lume mi-a pus întrebarea: «Domnule, dacă omul ăla a fost curvar, dacă omul a fost bețiv, cum poți să-l faci oglindă?» N-ai cum. Vine celălalt și spune: «Dar celuilalt ce i-ai făcut?». Atunci, pentru mine sunt probleme. Dar neavând amestecuri de familie ca «Domnule, mie-mi faci așa!», sunt ferit. Au încredere în ceea ce fac eu și familia nu poate să-mi dea nici un ordin. Pentru că eu imediat îi scot istoria și i-o spun: «Uite cine e!». Nu are cum să mă controleze pe mine, dar eu îl pot controla pe el.”

O viaţă de om, aşa cum a fost: „Bine mi-o fost orecând / În bufet la masă stând / Cu paharu plin în mână / Cu prietenii-mpreună”

Chiar dacă responsabilitatea etică ce îi revine este una covârşitoare, artistul din Săpânţa vede în ea mai mult un dar decât o apăsare:

“Este un dar. O cruce nouă intrată în cimitir… să o vedeți duminica sau de Sărbători, să prindeți un flux de persoane care merg în faţa crucii şi urmăresc exact ce s-a scris și ce s-a făcut pe cruce! Atunci este interesant, pentru că atunci vin criticile şi gura lumii.”

Mergeam prin spatele crucii, mă uitam şi vedeam reacţia omului. Încercam să văd ce doreşte lumea. Nu fac cruci de dragul de a face cruci!

“Mult după venirea mea aici, nu mă cunoștea tot satul, foarte puțini”, povesteşte Tincu pentru Matricea Românească. “Pentru că eu am fost plecat din Săpânța și m-am întors după câțiva ani. Am plecat în ’73 și m-am întors în ’77, după moartea lui Ion Stan Pătraş. Nu mă cunoștea lumea. Făceam câte o cruce și o puneam în cimitir. Mergeam deci prin spate, mă uitam și vedeam reacția omului. Prin aceste demersuri, încercam să văd ce dorește lumea.”

Click pe imagini pentru mărire

Unii întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu ştiu!

Pasiunea e transparentă şi nu poate fi simulată, iar spusele artistului, unul complet (“Sunt singurul cu diplomă dată de Ion Stan Pătraș pe care scrie sculptor-pictor. Sunt colegi de-ai mei care au sculptură în lemn sau pictură pe lemn – dar să le aibă pe ambele, nu le au”) o confirmă:

“Numai să faci un text, să pui o cruce în cimitir, sau să copiezi o cruce pe cealaltă, nu merge! Fiecare cruce are părticica ei de noutate, are personalitatea ei. Seamănă între ele, dar nu sunt aceleași. Sunt altfel de motive. E personalizată fiecare. Nu toată lumea înțelege asta. Ochiul omului nu-l duce să vadă ansamblul crucii, ci se uită la poză și la text. Nu-l interesează ce se face sau ce reprezintă. Fiecare părticică are o istorie a ei.”

Probabil cel mai frumos cimitir din lume: Cimitirul Vesel din Săpânţa, Maramureş, România

Maestrul din Săpânţa e cum îi şade bine unui cunoscător al profunzimilor: înţelept şi întinerit, parcă, de misterele la care are acces: “Eu vreau să scriu o carte în domeniu. Sunt foarte mândru. Au fost televiziuni care mă întrebau exact cum mi-ați spus Dvs.: «Știți de unde i-a venit ideea lui Stan Pătraș?». De unde să știu, dacă el n-a răspuns la întrebarea asta? Alții vin şi întreabă: «De ce ai pus culoarea aia acolo?» Numai eu știu. Nu poate să ştie pentru ce am pus eu acolo, sau ce simbol are culoarea. Galben lângă verde, sau galben lângă roșu, sau roșu lângă verde sunt chestiuni care nu se adună. Trebuie văzut de ce. Nu fac cruci de dragul de a face cruci. Nu e așa.”

Această meserie nu este o singură parte, ci sunt trei: trebuie să fii bun sculptor, bun pictor și bun poet. Dacă nu legi aceste trei într-una, nu trebuie să fii aici. Trebuie să fie altcineva!

Etichetat de multă lume, din ignoranţă, drept “meşter popular”, Dumitru Pop Tincu se consideră ceva mai mult, iar argumentele tind să îi dea dreptate. Îl întrebăm, în replică, cum s-ar defini.

“Acum, depinde. Ce înseamnă meșter popular, aşa cum este creionat de noi, care ştim ce înseamnă? Meșter popular am fost până ce am intrat în meseria de bază. Atunci, eu am simțit că nu mai sunt un meșter popular care s-a axat pe mobilă, pe cruci sau pe pictură ori sculptură pe lemn. Ci am intrat pe o meserie din care fac trei. Pot să fac mobilă tradițională sculptată, pictată, pot să fac cruci pentru Cimitirul Vesel, pot să fac tablouri pictate, sculptate, pictură pe sticlă, pictură pe piatră. Sunt multe lucruri pe care le pot face.”

Styx-ul românesc trece prin Săpânţa, iar luntraşul e Dumitru Pop Tincu

Cimitirul Vesel, pe locul II în lume ca unicitate

Ucenic al renumitului Stan Ion Pătraş, cu care a lucrat aproape neîntrerupt, de dimineaţa până seara, de la 9 la 14 ani (“ştiu multe, foarte multe”), Dumitru Pop Tincu crede că “teza lucrării” în ce priveşte Cimitirul Vesel din Săpânţa se dă acum, dar şi că o înţelegere mai bună a fenomenului este garanţia valorizării sale aşa cum se cuvine.

“Din toate sursele pe care le am până astăzi, Cimitirul Vesel s-a dus pe locul II în lume, ca unicitate. Suntem locul V în lume în sculptură-pictură pe lemn, acea artă naivă, în care până astăzi nu s-a dat «teza lucrării». Acum se face «teza lucrării». Până acum, ne-a făcut meșteri populari. Fiind meșteri populari… Ştiți cum e meșterul – astăzi face una, mâine face alta… e altceva!

Dar un om care începe și are o finalitate, acela nu mai poate fi meșter popular. Aici e o problemă foarte mare. Iar omul de rând este dus într-o eroare.”

Ion Stan Pătraș a fost un autodidact. El nu a avut nici o clasă, pe când eu, continuator, am o clasă și sunt pregătit de el. Deja e o avansare

În discuţia noastră cu Dumitru Pop Tincu a reieşit foarte clar – strâns legată de dragostea pentru profesia lui unică – grija de a o proteja, cu orice mijloace, de comercializare, banalizare sau uitare, inclusiv pentru generaţiile care o vor duce mai departe.

“Eu, din ’78, am fost profesor la Școala Populară de Artă, unde mi-am pregătit copiii în această meserie. De un timp încoace m-am lăsat, pentru că nu mai este meserie de bază, pe care o poți proteja. Este o meserie pe care cineva ți-o poate fura la orice oră, spunând: «Domnule, eu am văzut, îmi place și fac, care e problema?».

Sfârşitul tragic al unei vieţi prematur curmate, redat în poezie: „Ne-a venit un ungur rău / Ne-a-mpuşcat în capul meu…”

Am încercat să o protejez prin marcă înregistrată, prin drepturi de autor. Pe timpul lui Ion Stan Pătraș nu s-a știut despre drepturi de autor, nici despre marcă înregistrată. Am încercat să fac marcă și să o înregistrez la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, n.r.). Şi încerc să protejez această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»

Încerc să protejez prin drepturi de autor această meserie – căci oricine poate veni şi spune: «Am văzut la Săpânţa şi hai că fac şi eu, cine mă poate opri?»

Eu nu îi pot opri pe cei care vor să facă, doar să opresc meseria când știu că nu este dusă așa cum trebuie. Atunci intervin și spun: «Nu este bine!». Intră într-un copyright.”

Un cimitir viu, care îşi “dăinuie drumul”

Demersul este unul cu atât mai firesc, cu cât artistul este auto-referinţă pentru creaţiile sale. “De aceea este drept de autor pe texte, pe imagine. Fiindcă acolo nu merge copiat. Nu se lucrează după poză, laser cum se face acuma, ci doar imaginar. Doar ce spune creierul, aia se lucrează acolo. Nu cred că oricui îi e ușor să facă așa ceva.”

Graţie acestor eforturi, Cimitirul Vesel din Săpânţa trăieşte – da, aceasta este expresia corectă – pe mai departe.

“Deocamdată, cimitirul s-a extins mult, își dăinuie drumul, nu s-a lăsat – pentru că putea să pice, să devină un monument. Cimitirul este «viu», se duce mai departe. Vom vedea cum va merge, cât va merge și vom încerca să-l păstrăm ca originalitate.”

Originalitatea Cimitirului Vesel din Săpânţa trebuie văzută însă în esenţă, mai mult decât în reprezentarea ei tangibilă. E indubitabil că românii de aici au o relaţie specială cu moartea:

“Este singurul loc din lume unde se râde de moarte! La noi, de exemplu, a murit un om și este ținut la casa lui timp de trei zile. Familia îl bocește, îl cântă, dar restul oamenilor, nu. Trec prin râsete, prin jocuri în acele trei zile de priveghi. În altă parte, merge lumea și îi ține un memoriu, dar aici, nu. Dacă o să mergeți la o înmormântare, o să vedeți câteva persoane pe lângă sicriu și restul fac jocuri de cărți, locale. Se bârfește. Dacă stai între ei, afli tot felul de cuvinte. Se adună tot satul, unde sunt persoane mai cunoscute. Și auzi între ei discuțiile și se formează niște lucruri acolo. Cine are habar, are ce culege de acolo, folclorul satului. Acesta este specificul Maramureșului.”

Îl presăm pe amfitrionul nostru pentru a afla dacă acest tip – unic – de umor trebuie căutat “la sursă”. E momentul în care ochii şi vocea lui Dumitru Pop Tincu se înflăcărează: “Da, acesta este răspunsul la întrebarea: «Ce înseamnă Cimitirul Vesel?». El este dacul liber, care spunea: «Întâmpinam moartea cu râsul și nașterea cu plânsul.» De ce? Cel ce moare va fi liber. Cel ce se va naște va fi asuprit. Și asta este – asta s-a gândit atunci, și asta rămâne. E dăinuirea peste ani și peste veacuri.”

Cele mai vestite cruci din Cimitirul Vesel din Săpânţa sunt marcate, pentru a fi uşor recunoscute de către turişti

O identitate atât de pronunţată nu ar fi putut fi prezervată în Muntenia sau în Moldova, mai crede maestrul, specificul locului determinându-i istoria, şi nu invers: “Zona noastră nu prea a fost ocupată, acești oameni nu au fost alungați de pe locurile lor – și atunci, ei și-au păstrat portul, tradiția și obiceiurile. În alte zone au fost aruncați de pe locurile lor și nu au putut stăpâni sau să ducă mai departe ce au avut.”

Nici comunismul nu a rezistat Cimitirului Vesel din Săpânţa

Excepţii există, desigur, şi în Maramureş, unde invazia materialelor moderne şi a caselor de un kitsch grotesc ameninţă civilizaţia lemnului.

“Vedeţi ce înseamnă robotica? Omul, dacă a mers afară… Vedeți și la o pasăre că, dacă-și formează un cuib și nu-și găsește locul potrivit ei, cu timpul îl abandonează și îşi face altul mai frumos. Așa este și omul. La noi încă mai sunt case unde, pe jos, e pământ și trăiește omul. Şi trăiește poate mai bine decât ceilalți în cele moderne, în care acum o familie de două-trei persoane are 20-30 de camere. Tot mă gândesc: ce faci în ele? Pentru ce le faci, cui le laşi?

Aici este o problemă. Omul și-a făcut petec să se poată acoperi, nu a făcut petece pentru cinci sau pentru zece, ci pentru el însuși. Așa e și meseria asta. Datina de a transmite mai departe. Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut.”

Care este omul locului va dăinui. Care a plecat și se întoarce, să știți că nu mai este cel ce a fost. A părăsit zona unde s-a născut

Dintre oamenii locului, a se citi cei pe care i-a format lângă el, intenţionează şi Dumitru Pop Tincu să-şi “recruteze” urmaşul. “Va fi cineva, dintre cei pe care i-am adus până acum, care cred că va asigura continuitatea, care va păstra în viitor. Am încredere, fiindcă voi încerca sub orice formă să-l formez în aşa fel, ca să simtă măcar un sfert din ceea ce am simțit eu, să vadă ce înseamnă o meserie și o bază a meseriei. (…) Calitățile trebuie să i le caut eu. El degeaba va veni cu ele, dacă eu nu le simt. Degeaba formez un om cu o plăcere pentru o bază și să le piardă pe cele două de care vă spuneam.”

“A pune cruce” a ajuns să desemneze, în limbajul cotidian, închiderea definitivă a unui demers, a unei iniţiative. Doar la Săpânţa, crucea pusă este abia începutul unei poveşti pe care oamenii o vor cunoaşte zeci sau sute de ani de acum înainte.

Click pe imagini pentru mărire

“La noi, pânza freatică este sub un metru. Astfel, mortul se înmormântează direct în pământ. Până ce nu se așază bine locul după înmormântare, nu se pune crucea. Și atunci, nici cruce provizorie nu este. La oraș, când a murit cineva din familie, omul merge la fabrică și spune că vrea o cruce, ia una şi o pune. Dacă noi nu am avut o tradiție de acest gen, am încercat să facem să meargă cum a fost tradiția, originalitatea. Nu se pune.

În cimitir, o să vedeți morminte fără cruci. Se face rotația crucilor. De aceea spuneam că Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană”, ne-a spus Dumitru Pop Tincu, omul care a realizat peste 700 de cruci, nu doar în România, ci şi pe mapamond. “Am multe la muzee din lume, dar și în cimitire: în Franța, Italia, Belgia, Olanda, SUA. Mai fac și farse. Ați văzut, în atelier, crucea unei japoneze foarte cunoscute, Ayako Imoto, căreia i-a făcut o farsă o televiziune din Japonia. A adus-o aici și și-a găsit crucea în Cimitirul Vesel. A râs, a plâns…”

Cimitirul Vesel este unul viu și, după 20 de ani, o altă persoană are dreptul să fie înmormântată. Crucea se ridică. Vine altă cruce, altă persoană

 Îl lăsăm pe Dumitru Pop Tincu, menestrelul vieţii şi al morţii, să îşi scrie cartea în care, sau cu care, va face istorie.

“Voi aduna şi multă poezie. Din ’80, am activat la Cenaclul Flacăra, unde am transmis multe texte despre crucile din Cimitirul Vesel și au fost scrise în revista lui Adrian Păunescu. Am colaborat foarte mult cu el, cu Alexandru Raicu, Virgil Carianopol, Romulus Vulpescu, doctorul în folclor Mihai Florea. Am avut ocazia să stau de vorbă cu multe personalități și, prin ele, am cunoscut habarul acestei meserii. Dacă nu-i cunoșteam, nu aveam habarul acestei meserii – unde se poate ajunge cu ea.

Interioare, Casa Memorială „Ion Stan Pătraş”, Săpânţa

Eu voi strânge mult și voi scrie mult. După mine, o să las o istorie. Eu n-am primit de la Stan Ion Pătraș o istorie a meseriei, dar am încercat, după moartea lui, să strâng tot ce merita el.”

Tradiţia nu se poate păstra în oraşe. Aici este problema și asta le transmit meseriaşilor care ştiu ce înseamnă o meserie lucrată cu inima, nu pentru bani – o meserie pe care o stăpânești nu pentru a te îmbogăți, ci pentru suflet: să păstreze aşa cum sunt cele ce au în mână

O ultimă întrebare: cum va primi moartea omul care o persiflează, dar o şi îmbrăţişează, în fiecare zi? Un râset scurt, urmat de poate cel mai memorabil răspuns pe care l-am primit, unul care sintetizează toată viaţa şi arta omului de litere:

“Eu lucrez în această meserie – dar stau și mă gândesc câteodată, pentru că nu e om pământean căruia să nu-i vie timpul, dar nu știe când. Tot timpul sunt pregătit, ori că m-a lua prin râs, ori prin somn, cine știe prin ce. Dar știu că sunt dator cu o moarte. Nu pot să spun că mă feresc de moarte. Aș vrea să-l văd pe acela care spune: «Eu nu mor!». Nu cred asta. Eu râd tot timpul – vedeţi Dvs., printr-un singur text, eu pot face orice. E foarte ușor.”

Câtă dreptate are Dumitru Pop Tincu. Cimitirul Vesel din Săpânţa, pe care îl păstoreşte cu atâta dragoste, e dovada vie că, şi la început, şi la sfârşit, a fost şi va fi tot Cuvântul.