Am avut privilegiul de a asculta aceste învăţături ale unui preot de la ţară, e vorba de părintele Nicolaie Caloian, într-o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, desfăşurată marţi, 24 aprilie, la Şcoala Gimnazială nr. 1 din comuna Padina, judeţul Buzău. Ele, însă, au valoare nu doar pentru copiii cărora, în mare parte, le-au fost expuse. Ci pentru toţi românii. Este, deci, o datorie de onoare pentru Matricea Românească să le popularizeze. Pentru că sunt nepreţuite!

1. Mai bine să fii Profesor, şi să te salute şi să te respecte 80% din oameni, decât primar, şi să te înjure 80% din oameni! Rămâi om de educaţie, om de cultură. Nu te murdări, nu te vinde. Când un profesor extrem de corect, integru, a vrut odată să candideze, un politician i-a spus: “Ia-ţi gândul! Nu avem nevoie, aici, de oameni corecţi!”

2. A fi Ţăran nu e o ruşine. E o onoare. Românii au fost ţărani, agricultori, ciobani, timp de milenii. Să vă supăraţi doar dacă cineva vă spune: “ţăran prost!”

3. Ţăranul român, dintr-o sapă, din 2 lei cât lua pe ziua de muncă, a crescut 8 copii, i-a dat pe fiecare la şcoli bune, le-a luat la fiecare casă în oraş, i-a făcut oameni întregi. Dintr-o sapă! Din 2 lei, adică din nimic. Şi azi, din 2000-3000 de lei, nu ştii să ai grijă nici de tine.

4. Ţăranul român are doar 2 cuvinte: DA şi NU. Atât! Când ceva e bine spune DA, când ceva nu e bine spune NU. Orăşeanul atâta învârteşte şi răsuceşte o idee… încât vă bulversează şi vă păcăleşte. Asta fac aşa zişii intelectuali: nu îşi pot asuma nimic.

5. Nu mergeţi afară să fiţi slugi. Rămâneţi în România, să fiţi oameni liberi.

6. Decât bone pentru copiii altora, fiţi mame pentru copiii voştri!

7. Decât să aveţi grijă de bătrânii altora, în străinătate, aveţi grijă de părinţii şi de bunicii voştri!

8. Întotdeauna să te recomande lucrările bune pe care le faci. Mai marii obştei au vrut să mă scoată şi pe mine de la biserică, de multe ori. Le-am zis aşa: “Nu plec, până nu vă îngrop pe toţi!”

9. Eu sunt venetic, dar iată ce am făcut şi ce las în urmă. Voi sunteţi oamenii locului, şi iată cât aţi distrus şi demolat, cât rău aţi adus peste lucruri, peste ceea ce era de valoare.

10. Înainte, Şcoala avea grădină de zarzavaturi, copiii erau învăţaţi să sădească, erau învăţaţi să facă brânză… aceea era Şcoala Altfel!

Cu mulţumiri dascălului Gheorghe Miu, diriginte, profesor de Istorie la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina.

Foto deschidere: scenă din foişorul cu cişmea al Bisericii „Sfântul Nicolae” din comuna Padina, judeţul Buzău – Mântuitorul cu femeia samarineancă

Fotbalul românesc a murit în această seară. Inevitabil, Lupescu, Chivu și alții se vor îndepărta de fotbalul românesc după aceste alegeri. E o pată pentru toată ţara, nu numai pentru fotbalul românesc. ~ Mircea Lucescu, antrenor român, supranumit „Sir Alex Ferguson al Estului”

Toate angajările se fac pe grade de rudenie, pe prietenii, iar sportul nu face excepţie. Nu se poate aşa ceva! Când de la punctul A la punctul Z nu faci bine şi nu este un parcurs sănătos, nu ai cum să faci sportivi care să lupte cu adevărat şi eficient pentru tine, pentru ţară. Aici este cea mai mare problemă. Cine ne conduce nu are noţiunea de mândrie naţională şi a construi oameni care să ducă acest brand de ţară. ~ (a)românul Gheorghe Hagi, cel mai mare fotbalist român din istorie

Românul e vânzător, se vinde pe nimic, pe două chiftele. Burleanu a adus străin și la națională și la CCA. Ce să mai zic? Ce să mai fac? Asta este! ~ (a)românul Gigi Becali, după alegerile FRF de miercuri

Eşecul lui Ionuţ Lupescu în alegerile FRF mi-a lăsat un gust amar pe care, 18 ore după aflarea rezultatului, nu pot să mi-l scutur.

Ştiu că cel supranumit „Kaiserul” nu era vreo figură providenţială, că nu era panaceul pentru problemele fotbalului sau societăţii româneşti. Era însă o şansă la mai bine. La profesionalizare. O şansă la un ecosistem mai curat, nu la unul perfect.

În urmă cu vreo 9 ani, am făcut echipă cu Ionuţ şi în birou, şi în teren. Aşa că nu vorbesc din nostalgia suporterului după Generaţia de Aur, ci cunoscându-l direct. Regretul meu e împărtăşit în majoritate de cei peste 10, poate 15 milioane fani ai fotbalului din România. 55.4% dintre ei l-ar fi votat pe Lupescu, într-un sondaj GSP. Doar 10% pe fostul – şi viitorul – preşedinte FRF.

Românii nu sunt nebuni, nu vor schimbare de dragul schimbării. Iar „neschimbarea” de la FRF trimite o undă seismică în toată societatea românească, cea în care sportul, emblemă a culturii de masă, ar trebui să joace funcţia de debuşeu. Alţii beneficiază de luxul mai multor „supape”, noi – de tot mai puţine. Inevitabil, după ieri, românul mediu se va întreba: „Politica nu merge, sportul nu merge, merge ceva în România?” Răspunsul trebuie să şi-l dea, onest, fiecare dintre noi.

Una dintre concluziile alegerilor de ieri, care trebuie luate ca studiu social de caz, e că găştile din sport, din cultură, din justiţie, din învăţământ, din presă, nu pot fi sparte. Că meritocraţia n-are ce căuta în România. Dacă nu mă credeţi, aruncaţi o privire la fotografia surprinsă de mine acum câteva zile în sediul FRF, acelaşi unde ieri au avut loc alegerile. E o scară a valorilor normală, sau întoarsă, cea în care mult mai galonatul Miodrag Belodedici e aşezat sub şmecheraşul Adrian Mutu?

Scara valorilor în România

Între timp, Mutu a plecat într-un mediu mai demn de el, la Voluntari, dar morala rămâne: mai mult ca în alte părţi, în România e mai important pe cine ştii, nu ce ştii. Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte.

Nu cred în patriotismul orb, împotriva evidenţei. Cred că şi ţara are obligaţii faţă de tine, nu doar invers. Nimeni nu e obligat la patriotism, pentru că patriotismul e ceva intrinsec, neforţat. Îl ai sau nu îl ai, nu îţi poate fi impus din exterior. În plus, ubi bene, ibi patria. Îţi poţi iubi ţara, dar detesta societatea şi „elitele” ei. Cam cum fac milioanele de români plecaţi – şi în curs de plecare – afară.

Generaţia mea, a celor de 30 de ani, e la răscruce. Face revoluţie sau pleacă “in corpore” pe pajişti mai verzi, pentru că viaţa e una singură, şi e prea scurtă ca să trăieşti prost, asta dacă nu eşti obligat (cazul părinţilor noştri).

Nu vă faceţi iluzii: tinerii români, din grupul cărora mă revendic, sunt – în pofida spoielii de fericire; un Untold bine organizat nu e simptomul democraţiei funcţionale! – debusolaţi, prinşi între sclavagismul în corporaţii şi un sistem social cronist, nemeritocratic.

Un prieten surprindea perfect, recent, starea psihică a românului mediu de 30 de ani, spunându-mi că „Suntem scârbiţi. Nu simţim că am mai avea şanse sau capacitate, nu mai avem motivaţie”.

Alegerea „noului” preşedinte al FRF vine să confirme status quo-ul.

Temeţi-vă de dies irae, ziua când ne vom lua paşapoartele şi vom pleca. Nu e nici o glorie să te ratezi, să mori în România. Nunta cosmică poate să mai aştepte.

Foto deschidere: captură YouTube

“Trebuie să fim conştienţi că Marea Unire s-a realizat în primul rând datorită culturii, a limbii noastre comune şi a osârdiei domnitorilor români, precum Vasile Lupu şi Matei Basarab, în păstrarea statalităţii româneşti din Evul Mediu, până în epoca modernă”, a apreciat directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, istoricul Ernest Oberländer Târnoveanu, în deschiderea expoziţiei de prezentare a exponatului lunii aprilie 2018 la MNIR, Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643.

“Mitropolitul Varlaam, pe numele său de mirean Vasile Moţoc, a fost, probabil, cel mai important cărturar al secolului al XVII-lea. Poate egal cu el a fost Episcopul de la Kiev, care se trage din familia Movileştilor, Petru Movilă. Acesta l-a sprijinit pe Varlaam în tipărirea Cazaniei. El este cel care a adăugat tipografia domnească de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a tipărit acest minunat exemplar.

Cazania lui Varlaam a scris istorie. Ea a servit ca model pentru multe reeditări, atât în secolul tipăririi sale, cât şi în secolele următoare. Am pregătit câteva pasaje din Cazanie, ca să vedeţi, să auziţi şi să înţelegeţi limba pe care o vorbeau strămoşii noştri acum 375 de ani”, a spus dr. Ginel Lazăr, cel care s-a ocupat de cercetarea pe care a presupus-o proiectul de restaurare a preţioasei tipărituri.

“Această limbă a stat la baza unificării limbajului bisericesc. Cazanii s-au mai tipărit şi înainte: amintesc pe diaconul Coresi, care la Braşov, în a doua parte a secolului al XVI-lea, a tipărit Cazania. Acea carte a lui era, însă, în spiritul curentului calvin al epocii. (…)

Cazania lui Varlaam, expusă la MNIR, a fost cumpărată de către ieromonahul Lazăr (schitul Pocrov, judeţul Neamţ), în 1725, de la Kiev, dovadă a răspândirii ei impresionante

Cazania lui Varlaam are mai multe surse principale, greceşti şi slavone. Cazania cuprinde povestioare, pilde, predici, ale unor texte evanghelice pe înţelesul poporului. Au fost adunate, compilate, puse într-o formă originală aceste Cazanii adresate poporului. Iorga spunea despre Cazania lui Varlaam că este cea mai populară carte a culturii noastre vechi. Ea are o valoare istorică şi memorială.”

O carte-cadou pentru întreg poporul românesc, de pretutindeni

În sprijinul argumentaţiei sale, cercetătorul a evocat un extras din prefaţa Cazaniei, intitulată “Cuvânt împreună cătră toată semenţiia românească”, scris de către Mitropolitul Varlaam în numele domnitorului Vasile Lupu, care arată că

dintru cât s’au îndurat Dumnezeu dintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnice.

Mitropolitul continuă „cuvântul împreună” printr-un cuvânt al său, în care explică:

Pentru’aceea, de nevoie mi-au fost, ca un datornic ce sânt lui Dumnezeu cu talantul, ce mi-au dat, să-mi poci plăti datoriia măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei.

Dr. Ginel Lazăr a subliniat şi setea lui Varlaam de a-L “mărturisi cu condeiul” pe Dumnezeu, într-o preafrumoasă limbă română:

“La sfârşitul primei părţi a Cazaniilor, avem 10 versete, din care vă voi citi doar patru:

Primeşte Doamne ca dela un păcătos
Să slujesc ţie în ceastă lume pân’ voiu hi sănătos
Să hie deapururea cinstit şi lăudat numele tău
Iar eu dela inimă te mărturisesc cu condeiul meu.

„

În mod cert, Cazania lui Varlaam, tipărită la 1643 şi readusă “la viaţă” prin efortul deosebit al cercetătorilor şi restauratorilor MNIR, reprezintă încă un argument că, departe de a fi fost o perioadă nebuloasă şi stearpă pentru noi, Evul Mediu a fost unul în care limba română nu numai că a vieţuit, ci a prosperat, creându-ne condiţiile pentru existenţa noastră de azi.

Munca restauratorului Cristina Petcu şi a colegilor săi de la MNIR onorează limba română, în anul Centenarului

Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643, în Tipografia Domnească a Bisericii „Trei Ierarhi“, este lucrarea de căpătâi a mitropolitului Varlaam al Moldovei, mare cărturar şi ctitor al limbii literare româneşti. Micro-expoziţia MNIR este deschisă în perioada 18 aprilie – 20 mai a.c., putând fi vizitată de miercuri până duminică, între orele 10:00 – 18:00.

Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte însă istoria bisericuţei de lemn din cadrul parcului, renăscute din propria cenuşă, pe care Matricea Românească v-o prezintă în cele ce urmează.

Istoria lăcaşului de cult a fost depănată, în stilu-i inimitabil, de către profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj şi noul preşedinte al Academiei Române, cu prilejul Întâlnirilor Matricei:

“Un mare profesor al Universității din Cluj din perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, a avut un unic băiat, Tuţu, care la 10 ani i-a murit… A mai avut două fete, dar pentru tată, băiatul era moștenitorul numelui. Și a fost așa de trist, încât toți banii și i-a dat pentru un complex sportiv care îi poartă azi numele – și care e cel mai frumos parc sportiv studențesc din Europa. Și Iuliu Hațieganu, când s-a terminat parcul în 1936, a zis – era greco-catolic: «Hai să punem și o biserică frumoasă în parcul ăsta, că» – zice – «unde este sportul, este şi învățătura Domnului…»

Atunci, meşterii l-au întrebat: «Domn’ profesor, dar cum să o punem, ortodoxă sau greco-catolică?»

Iuliu Haţieganu, care a fost poate cel mai bun diagnostician român – se uita la om și îi spunea ce boală are! – le-a răspuns: «Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!»

Se pare că ne jucăm, dar de fapt luptăm pentru Patrie!

La urmă, i-au zis: «Dar știți, domn’ profesor, la poartă, ce să punem, în latinește?” Și el a ales: «Se pare că ne jucăm când facem sport, dar de fapt noi luptăm pentru Patrie. (Pro patria est, ludere dum videmur)»

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 – 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă Foto: radiocluj.ro

Profesorul Pop a explicat filosofia predecesorului său de la Universitatea din Cluj, profesorul Iuliu Haţieganu, cel care dă azi chiar numele Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul UBB:

“Ideea lui Hațieganu era că, fără sport, tinerii mor. Oricâtă medicină ar învăța! El a creat o disciplină numită Igiena sportului. Era foarte supărat când vedea că oamenii nu se spală pe mâini, că nu-și folosesc mintea cum trebuie și, mai ales, că nu fac sport. În amintirea băiatului care a murit, a făcut acest parc, în care am reușit de la Uniunea Europeană să strângem bani, 5 milioane de euro, două le-am pus noi, iar cu 7 milioane l-am recondiționat.

View this post on Instagram

"Pro patria est, ludere dum videmur", adică "Ar părea că ne jucăm, însă ne pregătim pentru a ne servi Patria". #sport #educatiefizica #ParculSportivUniversitarDrIuliuHațieganu #moștenire #identitate #mariînaintași #IuliuHațieganu #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 17, 2018 at 2:40am PDT

Iar biserica de lemn, care în 1982, în plin regim comunist, a ars, nu știu de ce – adică ne facem că nu știm! – am refăcut-o, după planurile cele vechi, exact cum a vrut Profesorul.”

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar „Dr. Iuliu Haţieganu” de la Cluj Foto: monitorulcj.ro

Cu mulţumiri pentru sprijinul în realizarea materialului Conf. Univ. dr. Leon Gomboş, prodecan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj.

Foto deschidere: montaj după original, stiridecluj.ro

Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, cu prilejul ediţiei cu numărul IV a Întâlnirilor Matricei, din finele anului trecut. Şi cum bunătatea, decenţa şi înţelepciunea nu se perimează, ci strălucesc tot mai puternic, Matricea Românească face publică intervenţia marelui nostru Profesor medievist, mai nou şi preşedintele Academiei Române, în faţa a zeci de tineri din Ţara Moţilor, la Întâlnirile Matricei.

Rugat de către profesoara de Limba şi Literatura Română Sanda Bold să comenteze, pentru cei circa 90 de tineri liceeni de “16-17-18 ani” prezenţi în sală, un citat atribuit lui Mihai Viteazul, “Pentru a trăi viaţa care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, Profesorul Ioan-Aurel Pop a răspuns:

“Citatul este atribuit greşit, dar esenţa lui rămâne şi are legătură cu Mihai Viteazul.

E greu, pentru că e o problemă filosofică, de fapt. Viața nu este un dat etern și nu este un cadou, adică nu e gratuită. Noi nu trăim viața ca și cum am primi un tort, din care tăiem fiecare câte o felie, se termină și se duce… Noi trebuie să ne trăim viața în fiecare clipă, conștienți că e un miracol.

Biserica ne explică ce este viața – dar noi, oamenii, care suntem cârcotași și mereu punem întrebări, și nu aplicăm principiul crede și nu cerceta, care-i valabil în teologie, nu la noi – mereu zicem: “Dar, totuşi, cum o fi şi cum e?” Nu. Viața e un miracol, pe care noi îl putem înțelege numai pe bucăți. Când am vrea să înțelegem ansamblul, suntem mărginiți. Singura forță care o înțelege e Dumnezeu. Dar, pentru asta, trebuie să o merităm zi de zi așa cum este. N-avem voie, în primul rând, să luăm viața cuiva, pentru că nu noi i-am dat-o. În vreme de război… Ferească-ne Dumnezeu de război! Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Viața nu o putem lua, n-o putem da, dar avem obligația să o respectăm. Nu ne putem bate joc de ea. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat cu două picioare și două mâini, trebuie să le folosim zi de zi. Asta le spun colegilor mei, care se suie la volan, după care se suie în ascensor, și nu-și mai folosesc forța mușchilor, și nu-și mai folosesc brațele. Eu nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

Tânăr profesor eram, și am ajuns în America, după Revoluție – că, înainte, n-am avut voie să părăsesc țara, fiindcă nu prezentam garanție. Și am ajuns profesor la Pittsburgh, iar acolo îmi spune un profesor: “Mă, hai și tu cu mine la sală să faci câțiva pași.” Zic, “Nu, că nu vin cu mașina la serviciu.” “Păi, de ce nu vii cu mașina?” Nu i-am spus că mi-e frică să conduc în America sau altele… Puteai să închiriezi sau să cumperi o maşină cu 500 de dolari – bună maşină! “Păi, vin pe jos!” “Da’ de unde vii? Aoleu, dar sunt doi km!” “Și care e problema? Eu îmi calculez timpul, vin pe jos, în pas vioi, și mi-am făcut gimnastica!” După două săptămâni, îmi zice: “Nu m-am gândit la asta. Îmi las și eu mașina în garaj, că decât să mă duc la sală în fiecare zi…”

Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Viața, aşadar, ne este dată să o folosim cu totul și să avem grijă de ceea ce ziceau romanii: minte sănătoasă în corp sănătos, mens sana in corpore sano. Să nu ne batem joc de nimic.

(…)

Cred că acesta este mesajul, apropo de viaţă. Că măsura vieții ăsteia, despre care tot vorbim, este buna-cuviință. Dar nu putem trăi în viață nici fără adevăr, nici fără dreptate. Odată, un profesor de al meu a fost întrebat: “Ce e mai important: adevărul sau dreptatea?” El a zis: “Astea nu se pot contrapune, amândouă sunt importante, dar dacă nu le însoțești de bunătate, lasă-te de amândouă!” Pentru că omul, prin natura lui, tinde să fie rău. Şi, atunci, mereu trebuie să avem o autocenzură, care să ne îndemne la fapte bune. Degeaba ne învață Biserica, morala să facem fapte bune, că tentația ne învață să nu facem fapte bune! De aceea, mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii.

Mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii

Dacă rânduiala lumii ar fi fost răul, am fi fost cu toții monștri. Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine. Somnul rațiunii naște monștri, zicea Goya. De aia nu trebuie să fim morți și nu trebuie să adormim, trebuie mereu să fim vii, să veghem – și, când apare un dezechilibru, să atragem atenția, chiar dacă nu suntem la putere, măcar să ne audă cineva! Şi, dacă găsim mai mulți care să creadă în acest lucru, eu sunt convins că vom învinge și sunt convins că și viitorul acestei țări e asigurat, repet, în ciuda tuturor dezechilibrelor și greutăților de astăzi.

Sunt sigură că vi s-a întâmplat constant să fiţi întrebaţi, datorită accentului, din ce zonă a ţării sunteţi (olteancă fiind, continui să vorbesc cu perfectul simplu – e o formă de manifestare a dorului de acasă, dar şi un mod de a arăta că sunt mândră de plaiurile natale, de Oltenia). Răspunsul meu care stârneşte şi acum, invariabil, râsul este: “Sunt olteancă de la piciorul podului lui Traian! Cum, nu ştiţi că la Drobeta-Turnu Severin a început formarea poporului român?“

Orăşelul meu de lângă Dunăre există de muuuuultă vreme… mai exact, de când ne-au cucerit romanii. Nu mă credeţi? Haideţi să vedeţi ce-a mai rămas din podul lui Apolodor. Daaaa, e acelaşi Apolodor cu care v-au tot bătut la cap profesorii de Istorie.

Articolul de faţă nu este unul de promovare a valorii istorice a oraşului, ci doar o exteriorizare a ataşamentului meu pentru cel mai frumos oraş din lume: Drobeta-Turnu Severin. V-aţi prins, sunt subiectivă şi, cel mai probabil, aşa voi fi până la sfârşitul articolului.

Pentru mine, Drobeta-Turnu Severin este cel mai frumos oraş din lume

Mă întreba un amic din copilărie de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi.

Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să mă plimb, să-mi reîmprospătez simţurile şi memoria. Haideţi cu mine la plimbare! Coborâm uşurel de la Biserica Nouă (Sfântul Gheorghe)  spre Muzeul Porţile de Fier şi poposim oleacă pe o băncuţă din curtea acestuia. După ce ne-am odihnit picioarele, continuăm să mergem spre centrul oraşului. Trebuie să trecem neapărat şi pe lângă liceul Traian, ca să vă arăt unde au studiat atâtea generaţii de elevi buni. Aş putea să fiu modestă, dar nu este cazul, atunci când vine vorba de locul în care am studiat şi în care m-am format ca OM şi ca profesionist.

Podul lui Traian, construit de Apolodor la Drobeta, aşa cum va fi fost el Ilustraţie: flickr.com

Continuăm plimbarea prin Parcul Rozelor, spre Cetatea Medievală a Severinului. Cele mai frumoase cuvinte despre acest loc au fost scrise de Alexandru Vlahuță în celebra sa carte „România pitorească“: „Cetate întărită odinioară, apărată de un șanț adânc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într-o clipă la Dunăre, puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părțile, strângând-o la sân, ca pe un copil iubit, sub brațul ei ocrotitor“.

După ce am vizitat şi cetatea, coborâm în port ca să vedem Dunărea în toată splendoarea ei. Astăzi e liniştită, singurul zgomot e acela al apei care loveşte bărcuţele trase la mal. Ȋn zare se vede insula Şimian, scăldată de razele soarelui. Nu, nu este faimoasa insulă Ada-Kaleh (care s-a scufundat), deşi încă se mai face această confuzie.

Mă întreba un amic de ce merg atât de des acasă. “De dor şi de linişte…”, i-am răspuns. De liniştea Dunării pe care aş privi-o ore în şir fără să mă plictisesc. De mirosul trandafirilor din Parcul Rozelor la început de primăvară. De oamenii care, deşi îşi duc traiul greu, sunt mai senini şi mai frumoşi

Vom porni spre casă pe un alt traseu, pentru a vă arăta Catedrala şi, desigur, Castelul de Apă (nu este un castel plin cu apă, care alimentează oraşul, aşa cum credeam când eram copil…). Pe partea din faţă a catedralei stă Iisus, biruitorul morţii, ţinându-i de mână pe Adam şi pe Eva (aşa cum ne ţine pe fiecare dintre noi). Mă opresc pentru câteva secunde pentru a-mi face cruce şi a o privi. Ȋntotdeauna m-a impresionat icoana Ȋnvierii… Mântuitorul e blând şi smerit în biruinţa Lui.

Castelul de Apă se vede în faţa noastră, semeţ şi frumos luminat, un fel de Turn Eiffel al orăşelului nostru. Din păcate, nu putem urca în el, deoarece s-a terminat programul de vizitare.

Coborâm uşurel prin cartierele liniştite cu căsuţe înapoi spre biserica Sfântul Gheorghe, de unde am început plimbarea. Mă dor picioarele, sunt obosită, însă liniştită. Sunt acasă, în orăşelul meu de lângă Dunăre! Sunt acasă, în cel mai frumos oraş din lume!

Cu ouăle la Severin – Amza Pellea

Foto deschidere: Castelul de Apă din Drobeta-Turnu Severin, wikimedia.org

Nici nu şi-a revenit bine din euforia succesului electoral, că Viktor Orbán şi-a şi trasat priorităţile noului său mandat de premier al Ungariei. Una dintre ele este să îl premieze, în zilele următoare, pe istoricul român Lucian Boia, despre care spune că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei, în ultimii 30 de ani, decât toţi istoricii unguri la un loc.

“Sunt cel mai mare fan al lui Lucian Boia”, a afirmat Orbán pentru Matricea Românească, la Oradea, acolo unde s-a aflat timp de câteva ore pentru a-şi face un masaj. “Mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros. În consecinţă, aş vrea să îl premiez, poate chiar îl conving să fie membru Fidesz. E un tip special, foarte iubit la Budapesta. Nu cred că greşesc dacă spun că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei decât Rösler”, a declarat premierul maghiar.

Lucian Boia mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros ~ Viktor Orbán, premierul Ungariei

Liderul din ţara vecină a mărturisit că şi-a cumpărat toate cărţile lui Lucian Boia, pe care le citeşte noaptea, înainte de culcare, celor cinci copii ai săi.

“Îmi plac mai multe cărţi ale lui Boia. De ce este România altfel? – vă spun eu de ce: pentru că ne-a furat Ardealul, Cum s-a românizat România – evident, aducând români peste maghiari, care erau deja acolo, dar şi Mihai Eminescu, Românul absolut – pe care, dacă o citeşti, îţi dai seama că Ady Endre e mult peste Eminescu, care nici măcar nu era român.

Însă cel mai, şi cel mai mult, îmi place În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, de unde la o lectură critică, lucidă şi necontaminată de naţionalismul românesc, îţi dai seama că Unirea voastră a fost una de context, nu de voinţă. Drac mort, raţă înecată şi români uniţi n-a văzut nimeni!”, a spus Orbán.

Premierul ungar are însă concurenţă serioasă din partea altui lider maximo din zonă: Igor Dodon. Şi acesta vrea să îl aducă “la curtea sa” pe Lucian Boia, despre care spune că e persecutat de români, xenofobi din născare: “Dacă România îi retrage vreodată cetăţenia, îi acord instantaneu cetăţenia moldovenească. Sper, numai, să scrie o carte şi despre mitul limbii române.”

Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

Foto: commons.wikimedia.org

Cariera de jurnalist mi-a oferit până acum, pe lângă ulcerul inerent, multe momente frumoase, unice, inaccesibile muritorului obişnuit, pentru care sunt recunoscător: de la recepţii la nivel înalt şi întâlniri în cadru select cu personalităţile zilei, la discuţii unu-la-unu cu oameni pe care îi vezi prin cărţile de istorie. Însă nu acestea mi-au atins cel mai mult sufletul: ci acele momente mici, care te smeresc şi te-aşază cu picioarele pe pământ.

Când un dublu câştigător al Cupei Campionilor Europeni (actuala Ligă a Campionilor) îţi face o cafea, ai instinctiv pornirea de a te pişca de obraz, cam ca la penalty-ul acordat aseară de către Michael Olivier lui Real Madrid, după remontada senzaţională a lui – ironie – Juve. E real? E vis? E aievea: “Căprioara” româno-sârbă mă întreabă dacă vreau o cafea “scurtă sau lungă”. Mi-e ruşine de graţia campionului, şi mă ofer să-l ajut. “Stai liniştit, că mă descurc. Vin imediat.”

Ospitalitatea celui căruia prietenii îi zic Belo, reîntâlnit după luni bune în biroul lui de la Federaţie, mă smereşte, dar nu mă surprinde. Pentru că ăsta e Belo: omul care, deşi a câştigat o miriadă de trofee în carieră, conduce o maşină normală, nu epatează cu ceasuri extravagante, are o vorbă bună pentru oricine, într-un cuvânt, e simbolul campionului pe cale de dispariţie. Puştii pot învăţa de la mulţi alţi “mingicari” cum să îmblânzească balonul rotund: de la Adi Mutu, colegul de birou al lui Belo la FRF, la Neymar sau Ronaldo “Siiiiiiiiiiii!” (ultimul, deşi antipatic, un super-profesionist, trebuie să concedem). Însă aceiaşi puşti nu pot învăţa cum să fie sportivi şi campioni decât de la foarte puţini: printre ei, Miodrag Belodedici şi Gigi Buffon, doi lorzi ai fotbalului. Indiferent de vârsta, sau demnitatea ocupată în timp.

În copilăria mea, se strângeau băieţii din satul meu şi jucau cu cei din satul vecin. Unde mai vezi, azi, aşa ceva?

“Când eram mic, poate clasa a cincea, mergeam cu vacile la păscut, la mine, la Socol. Aveam două vaci. Mânam o vacă acolo, o vacă acolo… îmi făceam un fel de poartă între ele, şi trăgeam!”, îmi povesteşte Belo. “Mai aveam purcei, mulţi purcei. Mergeam şi cu ăia pe câmp. Odată, eu fiind ocupat să driblez, i-am pierdut! Au fugit purceii, ia-i de unde nu-s! Am tras o sperietură… văleu, soră cu moartea! Când ajung acasă, mama zâmbea: «Unde-s, Miodrag, purceii?» «Mamă, au fugit, i-am pierdut…» Nu mai ştiam pe unde să scot cămaşa! Când colo, mama râde: «Ia du-te şi uită-te în coteţ!» Mă duc, porcii – toţi acolo! Fugiseră direct acasă! Le-am tras o smotoceală…. Să vezi ce i-am porcăit!”, râde şi Belo, azi.

Copiii îl iubesc pentru că, în multe privinţe, marele nostru campion a rămas ca ei: copil, candid, neimplicat în multele penumbre din fotbalul şi sportul românesc. “Toţi copiii mă cunosc, din toate colţurile ţării! Bat ţara asta în lung şi în lat (n.n pentru diferitele proiecte ale Federaţiei, de creştere a tinerilor jucători), din Bucovina până în Oltenia. Conduc eu! De unde şofer? Ajung mort, copt, stau cu oamenii la masă, la discuţii, petrec timp cu ei… Joc fotbal cu copiii, încerc să le transmit ceva! A doua zi, o iau de la capăt! Nu mă întreba cât mai apuc să stau pe acasă…”

O pauză grea, mai grea ca prelungirile de pe Bernabéu. Belo ia o gură de cafea şi reîncepe: “Ştiu că acum sunt multe tentaţii. E totul la degetul mic. Când eram eu prin cantonamente, făceam de pază la uşă, până prindeam un telefon cu disc! Băgam fise ca să vorbesc acasă sau cu prietenii… Tinerii trebuie să înveţe să sufere! Să poată şi ei să povestească gagicii, peste ani: «Uite, am fost în atâtea cantonamente, am jucat atâtea meciuri, am câştigat atâtea trofee!»”

View this post on Instagram

Câteva dintre ingredientele succesului… #sportulrege #fotbal #sportromanesc #identitate #Naționala #FRF #AnulCentenar #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 12, 2018 at 2:22am PDT

Inevitabil, vorbim despre sport şi societate în România.

“Lumea zice de Ceauşescu. Aşa cum a fost el, incult, dictator… Ce management avea Ceauşescu ăsta, dă-l încolo de dobitoc, de toţi mergeau la şcoală, toată lumea muncea? Acum avem… management! Toţi sunt manageri, ne ţin lecţii de management! Înainte, era o centralizare. Acum e totul descentralizat, nu mai e nimeni unit. Am jucat şi în Iugoslavia. Ei, acolo, şi-au menţinut o centralizare a sportului, pentru că Statul trebuie să creeze condiţiile pentru performanţă… Sârbii, chiar şi după războaiele petrecute la ei, şi-au întreţinut bazele sportive, sistemul pe care l-au avut. La şcoală se face mult sport: baschet, handbal. Aveau bazine de înot în fiecare orăşel! Spaniolii fac la fel, englezii la fel… Sportul e un fenomen colectiv, al comunităţii, nu e un fenomen particular, cum a devenit la noi.”

Localnicii trebuie să îşi facă cluburi. Asta e problema la noi, că nu mai avem cluburi. Iar pe cine are cluburi nu îi interesează! Nu s-a investit în nimic, nimic! Şosele, nimic, stadioane, nimic…

“Sportul îl face Statul. El face legea. Sportul nu a fost o prioritate pentru Statul român, în ultimii 30 de ani. Statul trebuie să se implice în reforma sportului”, mai spune Belo. „Federaţia, sigur, poate să dea o mână de ajutor. Pe mine, însă, nu m-a crescut Federaţia, m-a crescut clubul. Federaţia m-a luat la naţională pentru că a văzut că eram bun, şi mi-a dat posiblitatea să mai cresc! Dar ce treabă are Federaţia să facă centre de excelenţă? (…) Se vorbeşte că e anul Centenar. Dacă nu suntem uniţi, n-avem nici o şansă! ”

După despărţire, mă gândesc că în Anul Centenar, dar mai ales în viaţa de zi cu zi, trebuie să punem la inimă oameni ca Belo. Şi e frumos şi e bine că, pe plăcuţa de la intrarea în biroul lui, Adrian Mutu (nici el un neica-nimeni în fotbalul european; nota bene, peste 100 de goluri în Serie A) e trecut, primul, manager general. Numai că băieţii de sub el, Miodrag Belodedici şi Ion Vlădoiu, ar cam trebui să fie deasupra. Nu doar dintr-o curtoazie profesională şi respect pentru Generaţia care ne-a scos în stradă, Generaţia de Aur (aveam 8 ani atunci!): ci pentru că, atât la performanţe cât şi la eleganţă, umană nu vestimentară – credeţi-mă pe cuvânt – ambii consilieri FRF îi pot da lecţii “juniorului” superior ierarhic. Asta dacă vrem, într-adevăr, o societate “ca afară”, în care scara valorilor e respectată. La urma urmei, vorba unui proverb românesc, “Să fii domn e o-ntâmplare. Să fii om e lucru mare!”.

Panoplia impresionantă a lui Miodrag Belodedici, o emblemă a fotbalului şi sportului românesc, s-a îmbogăţit de azi cu o revistă Matricea Românească Foto: transfermarkt.de

Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului din chiar casa… preotului satului? Matricea Românească şterge colbul de pe scriptoriul lui Liviu Rebreanu…

Istoriile ne-au fost povestite, cu multă savoare, de către Adrian David, muzeograf la Casa Memorială “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti.

“Liviu Rebreanu avea o culă ţărănească, pe care a cumpărat-o la Valea Mare în 1930. După achiziţia acesteia, Fanny, în vacanţele de vară, venea aici, nu mai mergea la mare. (…)

După moartea lui Rebreanu (în 1944, n.n.) şi mutarea soţiei în apartamentul din Bucureşti cu fiica lor, Puia, sătenii de la Valea Mare – care îl înmormântaseră în curtea bisericii de acolo – s-au simțit îndreptățiți să își ia câte un «suvenir» din casa celui care scrisese atât de frumos despre ei. Astfel încât, după un timp, a trebuit să meargă Fanny cu fiica, cu ginerele, cu jandarmii după ei și să cotrobăie prin case, să recupereze obiectele. Biroul, de exemplu, la care și-a scris Rebreanu întreaga operă, a fost recuperat din casa preotului satului. Avea şi omul standardele lui! (râde).”

„Simulatorul auto” al lui Liviu Rebreanu şi sanctuarul marelui romancier, înstrăinat de ţăranii din Valea Mare după moartea scriitorului

“Scria toată noaptea şi bea încontinuu cafea. Bea şi 2-3 litri!”

Filologul a mai vorbit şi despre obiceiurile nesănătoase, dar productive, ale marelui romancier:

“Vedeţi aici masa orientală pentru serviciu de cafea, indispensabilă, nelipsită de lângă biroul lui Rebreanu. El scria toată noaptea și bea încontinuu cafea. El singur spunea într-un interviu că bea și 2-3 litri de cafea, doar ca să-și creeze starea și să se așeze la birou, să se apuce de scris. Asta era condiţia omului de geniu. S-a «curăţat» tânăr, la 59 de ani…”

View this post on Instagram

Superba masă orientală pentru serviciu de cafea a romancierului român #LiviuRebreanu. Scriitorul obișnuia să consume chiar și 3 litri de #cafea pe noapte!

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 11, 2018 at 6:36am PDT

Liviu Rebreanu și mașinile lui

Puţină lume ştie că Liviu Rebreanu a fost un împătimit al maşinilor, făcând parte din clubul select al deţinătorilor de automobil din perioada interbelică, performanţă reuşită – atenţie – doar din scris!

“A fost primul deținător de mașină din România care nu era politician sau om de afaceri. A avut un Chevrolet din 1926. Și-a luat aceeași marcă în 1928, dar de această dată cu frână pe patru roți – îi scria Puiei cât de entuziasmat era. Apoi, pentru a face rost de bani, primele două le-a închiriat, legal, serviciilor de taxi. Scrie în Jurnal că a fost la Metrologie, să obţină avizele necesare…”, a explicat Adrian David.

“În 1930 și-a luat un Dodge, pe care și l-a oprit pentru el. Și, la biroul acesta și-a «făcut» școala de șoferi, a fost simulatorul lui auto, dacă vreți. El stătea pe fotoliu aici «la volan», soția cu fiica pe canapea…. «Curba la stânga» «Frână!»“, a simulat glumeţ muzeograful deprinderile de şofer ale lui Liviu Rebreanu.

Foto deschidere: Portret al lui Liviu Rebreanu luat la Bergen, în Norvegia, în 1928, azi în colecţia Casei Memoriale “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti

Eminescu ar fi spus: “De la Nistru pân’ la Tisa”. Noi spunem: De la Arad până la Giurgiu, de la Drobeta până la Galaţi, România stă să cadă. O singură vorbă resemnată auzi, fie că eşti în Ardeal, fie că eşti în Muntenia, fie că eşti în Oltenia sau în Moldova: “Pe aici bate vântul, totul e mort. De ce să îmi ţin copiii aici, ce şanse au? Au plecat în Occident – şi nu au de ce să se întoarcă. În Dubai, aia mică şi-a luat apartament de 80.000 de euro în 3 ani. Cât îi lua în România, 30 de ani?”.

Se clatină fruntariile Ţării! În acest timp, politicienii noştri pregătesc, cu mai mică sau mai mare pricepere, petreceri centenare care nu vor folosi la nimic. Ce folos petreceri câmpeneşti, când cele mai luminate minţi ale noastre fug pe capete (da, ironică expresie!) în Occident, de unde nu mai au nici un gând să se întoarcă – mânaţi în acest sens, inclusiv, de profesori “binevoitori”?

În Arad, fostă localitate imperială, umbrele importanţei de odinioară fac prezentul (decolorat şi decrepit precum clădirile-i) şi mai greu de suportat. Unde n-ar fi “Teatrul Ioan Slavici”, cu mica flacără a spiritului pe care o întreţine, dând comunităţii suflu vital, şi alte câteva instituţii de cultură, oraşul ar fi cu adevărat mort. Pe străzi, doar două grupe de vârstă, la fel de neajutorate: până în 18 ani şi peste 45. E un avatar al oraşului-fantomă care se repetă invariabil în România, fie dintr-o proastă gestiune a taxelor colectate (să nu uităm că la 50 de kilometri se află Vama Nădlac), fie din considerente precise, cu caracter de politică (falimentară) de stat. Quis custodiet ipsos custodes?

Pe străzi, doar două grupe de vârstă, la fel de neajutorate: până în 18 ani şi peste 45. E un avatar al oraşului-fantomă care se repetă invariabil în România

O logică elementară a economiei politice spune că graniţele ar trebui să fie nu doar generatoare de venituri şi facilitatoare de schimburi comerciale şi umane, ci şi beneficiarele prosperităţii al cărei vas comunicant sunt. Romanii erau conştienţi de asta şi îşi întăreau nu doar fizic, prin ziduri, nu doar prin legiunile postate aici, ci şi economic, frontierele. Viaţa la graniţa Imperiului era înfloritoare, şi Apulum-ul nostru, la fel ca Adamclisi, sunt dovezi tangibile în acest sens.

Şi Habsburgii, cei atât de afurisiţi de români, erau conştienţi că limitele Imperiului lor sunt bastioane fundamentale ale puterii, de unde atât prolificul lor program urbanistic, de pe urma cărora – ne place sau nu – încă beneficiem, cât şi construcţia de cetăţi cu rol militar şamd.

România, pe de altă parte, niciodată adepta căilor uşoare în Istorie, vede „înţelept” să-şi ţină oraşele de graniţă pe linia de plutire sau, mai bine zis, la limita înecului, flirtând cu falimentul. Este o miopie istorică ce s-ar putea să ne coste scump în anii următori. Să ne ferească Dumnezeu de un nou 1940, pentru că fruntariile – soarta unei Ţări – sunt ca femeia: dacă le neglijezi azi, nu te aştepta să le recâştigi mâine.

Foto deschidere: ansa.it

La Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Istoria este la ea acasă: locaşul are o origine mitică, însă concomitent înrădăcinată în real, coarnele taurului “fondator” al aşezământului, păstrate deasupra intrării în biserica veche, fiind dovada însăşi a acestei autenticităţi – la fel ca pietrele zidirii, unele provenind chiar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În acelaşi timp, zbuciumul intens căruia mănăstirea i-a făcut faţă timp de 1000 de ani este reflectat de relieful prezent pe o faţadă a vechiului turn-clopotniţă, ilustrând ostaşi călare purtând în vârful suliţelor capete de turci. Aşadar, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, nimeni nu poate nega două lucruri: caracterul puternic creştin, dar şi puternic românesc al locului, care a supravieţuit şi prosperat în faţa diverselor influenţe străine.

“Arădeanul este tradiţionalist şi modern”, îmi explică părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog şi pedagog cu mare experienţă. “Tradiţionalist, pentru că în faţa atâtor ameninţări alogene, a rămas român şi este mândru de originile lui. În acelaşi timp, arădenii au avut în istorie inteligenţa şi priceperea de a se adapta modernităţii.” O dovadă, îmi arată părintele mai târziu, găsim chiar în Catedrala „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Arad, unde Iisus este reprezentat nu după canoanele artei bizantine, ci după cele ale artei occidentale: Mântuitorul ţine în mâini globul pământesc, “la fel cum era reprezentat împăratul de la Viena”. “Şi cu toate astea, în această catedrală barocă, după canoane occidentale, s-a ţinut mereu, din secolul XIX încoace, slujba ortodoxă.”

Una dintre cele mai semnificative dovezi ale înţelepciunii arădene a venit în anii ce au culminat cu Marea Unire de la 1918, când Aradul a jucat – puţină lume realizează – locul central în organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia. Este, s-a spus, oraşul de unde a fost “orchestrată” Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Ţara.

Locul unde Ioan Ignatie Papp s-a rugat pentru ca Marea Unire să se facă

Însă nu vom insista asupra istoriei canonice, ci asupra unei istorii sufleteşti, prea puţin ştiute: înaintea marii serbări româneşti de la 1 decembrie 1918, Episcopul Ioan Ignatie Papp,  pornit către Alba Iulia, a făcut un gest ce, singur de-ar fi, dă măsura omului supranumit “Episcopul Marii Uniri”.

“Nu am găsit consemnări scrise ale lucrului, însă tradiţia orală a reţinut că, înainte de a pleca la Alba Iulia la Marea Adunare Naţională, Episcopul Ioan Ignatie Papp s-a oprit cu însoţitorii săi la mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, cea unde fusese tuns călugăr la 1900. Aici, Episcopul s-a rugat pentru izbânda românilor, iar actele Unirii, incluzând rezoluţia ce urma a fi prezentată de către Vasile Goldiş, au fost sfinţite.”

“Nu trebuie să ne mire această evlavie, pentru că ea se înscrie în logica, în filosofia de viaţă a acestor ostenitori întru realizarea Marii Uniri, care au fost ghidaţi de o credinţă puternică, de un idealism şi de valori care au dat cele mai sublime roade practice. De aceea, oprirea lui Ioan Ignatie Papp la mănăstirea noastră şi rugăciunea lui şi a suitei sale pentru reuşita întreprinderii sunt aproape certe. Ei realizau că Hristos este rezolvarea tuturor luptelor nostre, şi Îi cereau ajutorul înaintea unui moment istoric. Ca urmaşi, trebuie să învăţăm din acest exemplu”, a subliniat părintele Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, într-o discuţie cu Matricea Românească.

Părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, a revelat Matricei Româneşti o poveste puţin ştiută, în contextul Anului Centenar al Marii Uniri

De notat că, ulterior popasului la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, loc de aleasă însemnătate atât pe plan personal cât şi pentru neamul românesc, Episcopul Aradului Ioan Ignatie Papp a slujit în dimineaţa de 1 decembrie 1918 Sfânta Liturghie în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, împreună cu ceilalţi ierarhi şi preoţi participanţi la eveniment. Cuvintele sale de atunci sunt o confirmare a gestului de pietate şi gratitudine faţă de pronia cerească făcut anterior la mănăstirea Hodoş-Bodrog şi au rămas întipărite pe vecie: „Cel ce a înviat din morţi […] a înviat astăzi şi neamul românesc, Hristos adevăratul Dumnezeu”.

Cu alese mulţumiri, pentru ajutorul în realizarea materialului, părintelui Iustin Popovici, consilier cultural Arhiepiscopia Aradului, părintelui Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, respectiv părintelui Florin Marica, consilier, Patriarhia Română

În Banat, la Timişoara, filosofia de viaţă dictează că nu se fuge după tramvai, pentru că “întotdeauna mai vine unul”. “Mi-a luat 30 de ani să învăţ asta de la nevastă-mea”, îmi mărturiseşte un fiu adoptiv al regiunii. “Eu sunt oltean la origine, transpir şi când mă leg la şireturi. În primii ani, se amuza lumea când mă vedea prin oraş că fug după tramvaie…”

Şi cu toate astea, bănăţenii sunt orice, numai înceţi nu. Vioiciunea lor e însă, mai degrabă decât fizică, mintală: cum altfel ai putea descrie Oraşul-Martir care-a născut flacăra ce a cuprins România, în decembrie 1989?

Câteva ore mai târziu, aflat alături de un prieten preot la Librăria Esotera din Timişoara, loc al ataraxiei, asist la schimbul lui, în fond retoric, cu oameni care-s prea conştienţi de adevărul spuselor sale:

“Lumea urează acuma «Sărbători fericite!». Dar nu zice despre ce sărbătoare e vorba. Nu sună bine. Zi, frate, că e Învierea Domnului! Dar nu… Nu e bine cu Hristos, că te învaţă să fii martir, mucenic… Acum trebuie să fie totul comod, de ce să suferi? Ne trebuie oameni cu stomac!”

Îi spun prietenului meu că are dreptate, că prea puţini mai văd valoarea suferinţei, atât în sens spiritual, de asumare a Crucii, cât şi în sens creator, unde nimic bun n-a ieşit din tihnă. Îmi replică scurt: “Mai am unele discuţii cu fiul meu, să-l pregătesc. Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu.”

Văzându-l şi ascultându-l, am senzaţia că stau de vorbă cu Popa Tanda, preotul lui Slavici care şi-a trezit comunitatea prin puterea exemplului.

Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu

Mă combate cu modestie: “Fac lucruri mici, ca un popă de la ţară ce sunt! Azi, modelele sunt lovite intenţionat, pentru că modelele creează modele. Aşa că e mai util să nu existe, să nu te inspire nimic, şi să te aţâţe totul”.

Puţină vreme mai încolo, ajungem la Parţa, locul unde părintele Simion Bistrian slujeşte. Şi-mi va rămâne veşnic întipărit în memorie cum, din altar, se văd trei cruci de pe trei turle brăzdând cerul. Românii, descrişi de un pseudo-preşedinte drept „fanatici religioşi”, n-au nevoie de lecţii de toleranţă şi acceptare, când la o răscruce dintr-o comună bănăţeană „convieţuiesc” patru biserici distincte, la o aruncătură de băţ una de cealaltă: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, unită (greco-catolică) şi catolică.

“De unde are iepurele ouă de Paşte, le-a furat?”

Aţâţatul dorinţei e fundamental pentru negoţ. Şi e o deosebită ironie că cele mai importante sărbători religioase ale românilor (şi nu numai) sunt cele mai puternic permeate de mercantilism:

“Românii nu sunt vânători, iepuraşul ăsta nu le e specific, cum le e de pildă nordicilor… Românul e păstor, animalul lui e oaia pe care o păstoreşte, nu iepurele… Şi pe urmă, de unde are iepuraşul ăsta ouă, că doar iepurii nu fac ouă? Înseamnă că le-a furat!”, conchide părintele, şugubăţ.

Foto deschidere – Scenă rară în altarul Bisericii ortodoxe din Parţa, Judeţul Timiş: Mântuitorul în dublă ipostază, împărtăşind Apostolii

Colţul Tinerilor de pe Matricea Românească se îmbogăţeşte cu o nouă contribuţie, în semnătura Cătălinei Ifrim, pentru care drumul spre reuşită ia forma unei călătorii în balon, veritabil vis de primăvară.

Schimb macazul şi cobor grăbită către un nou obiectiv, urmărindu-mi intuiţia mai puternic decât am făcut-o vreodată, şi-mi găsesc motivaţia în fiecare lucru pozitiv din jurul meu.

Din colţul străzii îmbrăcate de clădiri construite în stil gotic, clădiri ce au fost gazde şi martore ale vremurilor apuse, iau bicicleta vintage, decorată cu un bucheţel modest, dar parfumat, din flori primăvăratice. Pedalez grăbită ca nu cumva să pierd vreo secundă din tinereţea mea, bucurându-mă totuşi de farmecul ei ameţitor. La finalul traseului, sunt întâmpinată de un colorat balon cu aer cald, ce are să mă poarte până în cel mai apropiat şi impunător Cosmos al fericirii şi reuşitelor mele. Zburăm. Sub picioarele-mi tremurânde, simt doar podeaua balonului ce se îndepărtează tot mai mult de sol. Plină de entuziasm, admir întregul tărâm pe care acum îl las în urma mea, dar pe care nu am de gând să-l uit vreodată.

Pornesc în căutarea celei mai bune versiuni a mele, iar odată cu această nouă expediţie închid în cufărul trăirilor toate amintirile plăcute, iar în cel al gândului, într-un cotlon ascuns, pe cele mai puţin fericite, din care am avut multe de învăţat. Plutesc încrezătoare către ceva mai bun, trăit la un nivel superior celui precedent, fiind mai sigură de propriile-mi forţe decât mi-am imaginat vreodată că aş putea fi. Până şi Soarele ce apune mă aprobă, îmbrăţişându-mă cu razele sale divine ce-mi cuprind sufletul, ca mai apoi să îl inunde cu emoţie.

Scap borcanul cu fericire şi las licuricii să evadeze în înaltul cerului, urmând să rămână împietriţi printre stele. Poate vor lumina şi alte destine

Înaintez obosită, însă la fel de sigură pe mine precum am pornit în această călătorie, iar pe traseu mă întâlnesc printre norii pufoşi cu Luna, ce domină întreg cerul cu eleganţa sa inegalabilă. Acaparată de trăirile intense şi cu o uşoară neîndemânare ce-mi este caracteristică,  scap borcanul cu fericire şi las licuricii să evadeze în înaltul cerului, urmând să rămână împietriţi printre stele. Poate vor lumina şi alte destine.

O scurtă pauză. Balonul se clatină, iar într-un uşor balans aterizează lin pe solul jilav. Cadrul ce mi se arată în faţă îmi pare atât cunoscut şi totuşi nou, ireal. Infinitul Cosmos al viselor conturate ani buni în capul meu a prins viaţă. Contemplez uimită asupra întregului Paradis lucrat de mine. Mă simt mândră şi puternică, ştiu că am reuşit, acum realizez că totul a avut un scop ce nu poate fi neglijat, fiecare impediment a fost o şansă, iar dacă am învăţat să mă agăţ de fiecare fir de fericire, pot spune că am ştiut de fapt să profit de ea.

Foto deschidere: Flickr

Eşti tânăr şi ai talent la scris? Doreşti să îţi vezi textele publicate pe Matricea Românească? Atunci scrie-ne la contact [at] matricea.ro!

Visul meu e să redevin Ţăran”, îmi mărturisește părintele Simion Bistrian, din comuna Parța, județul Timiș, român de aur, care mă va ierta – e de datoria dumnealui, la propriu și la figurat – că transform moralitatea unei discuții personale în subiect de discuție spornică, întru folosul celor mulți.

„Odată am fost în vizită la un român liber, care s-a retras și trăiește după legea veche, a dacilor, un artizan. Mi-am luat special băiețelul cu mine, i l-am arătat și i-am spus: «Uite, așa arată un om liber! E posibil ca, atunci când vei ajunge tu mare, să nu mai existe așa ceva!»”

Vin la Parța din București, orașul care înlănțuie şi viciază oamenii ca o iederă otrăvitoare, așa că știu exact la ce se referă părintele. „Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»”. Dau din cap a consens: tot mai puțini oameni, primprejur.

Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»

Și totuși, ce este libertatea? O întrebare fundamentală, la care a răspuns, nu Aristotel, ci un țăran român, fără școală, dar cu geniu.

„Când eram mai tânăr, moșul meu (n.n. bunicul), îmi zicea dimineața:

– Pleci la serviciu? Te duci să prinzi mașina?

– Da.

– Greu de tine… Greu de tine… Greu!

– De ce, moșule? Că și tu muncești…

– Da, nepoate, dar tu, dacă nu te duci mâine și poimâine la muncă, pentru că nu vrei, te dă afară, așa-i?

– Da, normal!

– E, vezi, pe mine nu mă dă nimeni afară dacă nu mă trezesc mâine dimineață. Asta e diferența.

Și moșul se trezea – mai devreme ca mine! La 5 dimineața! Însă trezitul lui era un act de libertate. Se trezea pentru că voia să muncească, nu pentru că era obligat.”

Părintele surâde. E luminos. Și îl înțeleg de ce vrea să redevină Țăran. Pentru că românul, de multe ori îngenuncheat, dar niciodată supus în sensul deplin al cuvântului, are aleanul libertății. El e cioban, își iubește mioara și cerul, nu e vânător – de iepurași de Paște. Chiar dacă unii vor să-l transforme în asta. De fapt: în vânat.

Un lucru mi-e clar: omenirea, aparent hipertehnologizată, a revenit la abac, iar marea întrebare a secolului XXI e libertatea – ce este, dacă mai este, și ce facem cu ea?

Foto deschidere: Ionuţ Văidean

Bătrână româncă în biserică Foto: Ionuţ Văidean, Alba

Vrem să auzim povestea voastră. De unde sunteți, ce faceți și – întrebarea de milioane – vă simțiți liberi?

Dacă eşti ceea ce ai, când nu mai ai, cine eşti?

Ce avem? Cine suntem?

Aparent uşor de răspuns, atunci când ne identificăm cu ceea ce avem… cu ceea ce posedăm… cu ceea ce simţim. NU! Nu suntem nimic din ceea ce se sfarmă, din ceea ce se pierde. Spune-i asta unui om care şi-a creat un nume, o reputaţie, un statut în societate… spune-i, şi te va considera nebun, inadaptat social. Spune-i acelaşi lucru unui ţăran dintr-un sătuc uitat de lume şi te va înţelege. Da! El te va înţelege mai bine, fiindcă el trăieşte în deplină comuniune cu natura, fiindcă el ştie că este parte din esenţă şi că moartea nu este altceva decât reîntoarcerea Acasă.

Suntem lumină! Ce poate fi mai frumos decât să conştientizăm asta? De ce trebuie să bâjbâim atât de mult prin beznă ca să realizăm asta? Prinşi în propriile noastre capcane, încătuşaţi în convenţii sociale, ne dăm singuri foc la aripi, acele aripi care ar trebui să ne poarte sus, să ne înalţe la starea cea dintâi.

Culege o păpădie plină de rouă într-o dimineaţă caldă de toamnă şi priveşte-o: e un miracol!

Ascultă-ţi inima bătând. Da! Bate! Fără ca tu să fi conştientizat asta până acum. Celulele tale îşi fac treaba fără ca tu să realizezi. Corpul tău este un microunivers. Dacă ajungem la această concluzie, înseamnă că ne apropiem de răspunsul la întrebările cu care am început articolul.

Pune-te în faţa oglinzii. Ȋţi vei vedea reflexia, desigur. Dezbracă-te de haine. Uită-ţi statutul. Uită-ţi numele pentru câteva secunde. CINE EŞTI? Dacă realizezi că eşti o minune chiar şi în această ipostază, felicitări! Harul Duhului Sfânt lucrează.

Cine mai era bietul Iov după ce pierduse tot? Cine mai era când şedea pe un morman de gunoaie, iar câinii îi lingeau rănile? Tot ce posedase până atunci dispăruse. A înţeles însă că salvarea este în el însuşi, în credinţă, în nădejde şi în răbdare. A înţeles că pe Dumnezeu Ȋl descoperi gol fiind de tot ceea ce crezi că eşti.

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Şi totuşi, el s-a împlinit

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Iov era chiar condamnat pentru că, în ciuda faptului că pierduse tot, continua să Ȋi mulţumească lui Dumnezeu pentru asta. Iov înnebunise de-a binelea! Cum să mulţumeşti când îţi este LUAT, nu DAT? Nu mai venea nimeni să îl ajute, ci doar să îl judece şi să îi batjocorească credinţa. Durerea lui este atât de profund reflectată în capitolul 19 al Cărţii lui Iov, în care acesta spune: „Câtă vreme veţi întrista voi sufletul meu şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre? Iată a zecea oară de când mă batjocoriţi. Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa?”

În esenţă, Iov era batjocorit pentru credinţa lui în Dumnezeu… Iov era nebunul statornic în credinţă, adică în singurul lucru real, concret. Restul era pierdut. Iov este opusul bogatului căruia i-a rodit ţarina, din Noul Testament. De fapt, acela este adevăratul nebun… acela căruia hambarele nu îi mai ajungeau şi care se gândea să le dărâme pentru a construi altele mai mari.

Sigur, se poate vorbi şi scrie mult şi bine despre împlinire şi ratare. Se poate spune şi că acestea sunt noţiuni relative şi că diferă de la o persoană la alta. Ȋn final însă, invariabil, vom ajunge cu toţii la concluzia că există doar o singură Cale şi un singur Adevăr. Şi atunci nu vom mai jongla cu noţiuni relative.

Foto deschidere: montaj după crossinthewilderness.blogspot.ca

Matricea Românească a sărbătorit un 27 martie istoric pentru Ţară aproape de tinerii români basarabeni, dându-le în dar gânduri bune şi un crâmpei – tangibil – de speranţă.

Scriam zilele trecute despre riscul Centenarului, despre formula inedită a unui nou produs bun de vândut, și chiar mă apăsa această realitate, care se dovedește parțial a fi adevărată. De ce spun  parțial? Pentru că, astăzi, am avut o revelație, care aidoma unei guri proaspete de aer mi-a redat speranța.

Am pășit din nou pragul Liceului în care am învățat. Lăcaș de studiu în cele mai bune tradiții, Liceul Teoretic „Hyperion” este un loc în care revin mereu cu mult entuziasm și drag de oameni. De această dată mi-am îndeplinit, sper cu brio, misiunea de mesager, aducându-le unor adolescenți dornici de carte Revista inaugurală Matricea Românească, la fericita ocazie a Centenarului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918 – 2018). Nu cred că am fi putut găsi un prilej mai prielnic, mai încărcat de simbolism.

Matricea Românească le-a făcut o surpriză de 27 martie elevilor basarabeni. Ascultă aici scrisoarea transmisă de către conducerea Asociaţiei tinerilor de la Liceul Teoretic „Hyperion” din Durleşti

Și pentru că venisem la alma mater-ul unde m-am format doisprezece ani, m-am pregătit ca la carte, însă am renunțat la discurs în favoarea unei discuții lejere cu copiii, care s-au dovedit a fi atât de curați, de simpli și de prietenoși încât, preț de câteva clipe, m-am mândrit de viitorul nostru. Am văzut în privirile lor niște scântei jucăușe, niște frânturi de optimism care cu siguranță va da roade pe un teren fertil.

Le-am vorbit copiilor despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului

Le-am vorbit despre pasiunea scrisului, despre importanța cărților, despre curajul strămoșilor și despre necesitatea acută de a cultiva elite, care vor reuși aidoma celor din Sfatul Țării să ridice țara din genunchi. M-au privit cu atenție, mi-au fixat ideile în caiete și au pus întrebări, de parcă le-aș fi adus o rețetă unică a succesului.

Știți de ce scriu aceste lucruri? Deoarece ele fac diferența, ele ne asigură un loc în posteritate. Nici banii, nici corporațiile, nici chiar promisiunea unui viitor asigurat nu aduc atâta satisfacție cât niște copii luminoși care vor realiza schimbarea, vor aduce viitorul și progresul la ei acasă. Sunt niște pui de români mândri, alimentați cu dragoste și multă credință, care vor revendica vreodată ceea ce ni se cuvine pe bună dreptate și vor purta în inimi însemnele demnității române, reîntregind o țară și dăruind speranță.

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018