Un troler de cabină pentru avion este alegerea perfectă pentru călătorii frecvente, oferindu-ți acces rapid la obiectele esențiale. Conceput pentru a respecta dimensiunile standard ale companiilor aeriene, acest tip de bagaj este ideal pentru zboruri low-cost și escapade scurte, unde nu este necesar bagajul de cală. Pe Bonluo.ro, descoperi o selecție diversificată de trolere de cabină, potrivite pentru orice stil de călătorie.
Ce este un troler de cabină?
Un troler de cabină este o valiză compactă, ușor de manevrat, care respectă dimensiunile uzuale pentru bagajele de mână (aproximativ 55 x 40 x 20 cm). Proiectat să încapă în compartimentul superior al avionului, acesta este o opțiune practică și convenabilă, asigurând un transport rapid și eficient.
De ce să alegi trolerele de cabină de pe Bonluo.ro?
Compatibilitate garantată cu cerințele companiilor aeriene
Trolerele de cabină disponibile pe Bonluo.ro respectă dimensiunile acceptate de cele mai populare companii aeriene, inclusiv:
Ryanair
Wizz Air
Lufthansa și altele
Greutate redusă și dimensiuni practice
Trolerele noastre sunt concepute pentru a fi ușoare și compacte, ceea ce le face simplu de transportat, indiferent de modul de deplasare – pe jos, cu mașina sau cu avionul.
Materiale de înaltă calitate pentru durabilitate sporită
ABS și policarbonat: rezistență excelentă la șocuri și zgârieturi.
Materiale textile premium: pentru flexibilitate și greutate redusă, menținând totodată durabilitatea.
Mobilitate fără efort
Roți pivotante la 360°: mișcare fluidă pe orice suprafață.
Mânere telescopice reglabile: oferă confort și ergonomie în timpul transportului.
Mânere laterale și superioare robuste: pentru o manipulare mai simplă.
Organizare inteligentă a spațiului
Compartimente multiple: ideale pentru separarea hainelor, gadgeturilor și accesoriilor.
Buzunare interioare cu fermoar: perfecte pentru obiectele mici și valoroase.
Curele de prindere interioare: mențin hainele fixate și fără șifonare.
Design modern și personalizat
Gama noastră de trolere de cabină vine în culori vibrante, ușor de recunoscut, dar și în nuanțe clasice, elegante, astfel încât să poți alege modelul care reflectă cel mai bine stilul tău.
Siguranță și securitate sporite
Pentru protecția obiectelor tale personale, trolerele sunt dotate cu:
Sisteme de închidere TSA: recomandate pentru călătoriile internaționale, asigurând securitatea bagajului.
Fermoare rezistente: proiectate să facă față utilizării intense.
Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din discursurile pe care le susţine în faţa învăţăceilor lui.
Dar nu plinătatea de sine, din păcate comună în mediul universitar românesc, e ceea ce îi reproşez Profesorului. Ci felul greşit în care îşi înţelege menirea de Dascăl. Mai bine zis, faptul că nu şi-o înţelege deloc.
Fac abstracţie de laptopul lui iubit, care aminteşte de căderea omului din Paradis, aş fi puritan să-i reproşez o asemenea afinitate. Toţi suntem consumatori de produse de import, în lipsa unui substitut autohton mai bun. Iar asta e normal. Numai că, în cazul Profesorului, mărul vestic din care a muşcat cu nesaţ i-a otrăvit gândirea şi e simptomatic pentru un fel de a vedea viaţa.
Sigur că Occidentul e, de la facerea lumii, locul din care ne vine lumina, cultural vorbind. Mai mult, e complexul nostru existenţial ca români. E Raiul care ne-a fost refuzat. Numai că a-i proslăvi la nesfârşit calităţile, bibliotecile nemaipomenite, sistemele educaţionale şi sociale care nu se defectează niciodată (pentru că, nu-i aşa, tot ce e vestic e perfect), eficienţa fabuloasă regăsită acolo, de care noi, românii, nu suntem în stare, cum sugerează subliminal Profesorul, dar mai ales a face asta în faţa unor tineri de 20 şi ceva de ani, netrecuţi prin viaţă, necopţi pentru a înţelege că mirajul Europei e atât, un miraj, echivalează cu un act de trădare naţională.
Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor. El sădeşte, nu dezrădăcinează
Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor, convingându-i prin rememorări „savuroase” despre timpul fabulous petrecut în Occident că nu mai au de ce să-şi piardă timpul în, vorba lui Ţuţea, curul Europei.
Oricâte cărţi de renume internaţional va fi scris respectivul profesor – căci comportamentul lui l-a decăzut din drepturile la majusculă – el nu-mi poate avea în veci respectul pentru un motiv cât se poate de simplu: un Profesor adevărat sădeşte, nu dezrădăcinează.
Cât timp ne vom educa copiii că doar la Londra, Paris, New York şi în Dubai e lumina, nu vă miraţi că vom trăi în beznă.
Ruşine să îţi fie, profesore! Din vina spărgătorilor de neam ca tine, care nu îşi înţeleg menirea, creierele româneşti pleacă afară nuci idealiste, verzi şi proaspete, şi se întorc nuci sparte şi uscate. Asta dacă se mai întorc vreodată.
Toată cinstea Profesorilor care ne ţin copiii acasă!
Istoria este rescrisă, în fiecare zi, de către noi. Adeseori, ea vine la pachet cu victorii, alteori cu eșecuri, dar de cele mai multe ori aceasta devine o lecție despre omenie, cumsecădenie și talent. În momentele de mare restriște, din străfundurile poporului ies la lumină mici „licurici” culturali, care ne luminează calea, aducând ofrande în numele frumosului și binelui general. Una dintre figurile proeminente ale literaturii române din Basarabia, femeia care a mânuit cu talent slova pentru valorile naționale, prin superba poezie românească în care credea, a fost poeta Leonida Lari, pe numele său adevărat Liuba Tuchilatu.
Imaginea ei s-a reliefat în contextul mișcării naționale pentru identitate și independență a Basarabiei, alături de astfel de titani precum Grigore Vieru, Ion și Doina Aldea – Teodorovici sau Ion Vatamanu. Poeta a reușit chiar să ajungă la tribuna Parlamentului României, pentru două legislaturi consecutive (1996-2000; 2000-2004), de unde aidoma unei figuri mitologice, Leonida Lari vocifera în fața mulțimii dragostea de neam și de patrie, invocând valorile demult înghețate în pojghița ideologică:
Când, aspră, mă scutură seara
Din ziduri prin pomi întomnați,
Mă sprijin cu gândul de țara
Străbunilor mei luminați.
Şi merg înspre locuri retrase,
Cernând amintirile-n mers, –
Acolo un tei ascultase
Întâiul, stângaciul meu vers.
În vale, sub casa batrână,
Mânată de-un dor negrăit,
Copila, privind în fântână,
Adâncul din noi am privit.
Pe deal, către marginea zării,
Cu sufletu-n palme întins,
Odată, în arşița verii,
De dragoste tristă am plâns.
Din versurile poetei, ajunge până la noi o durere înfrântă, domolită, dar care dă naștere unor idealuri, unor aspirații speciale, întruchipate de tandrețea cu care rememorează plaiul natal, casa părintească și timpurile demult apuse.
Poeta Leonida Lari, un vlăstar curajos de poezie românească din Basarabia. Foto: YouTube
Amintirile, imaginile și sonoritatea vocii ei au dat un imbold tineretului dornic de cunoaștere a acelor vremuri tulburi. În egală măsură, poeta a cultivat în noi, urmașii ei, respectul față de familie, față de pâinea cea de toate zilele și față de eternitate:
Să nu arunci, copile,
Pâinica jos nicicând
Căci undeva, departe,
Plânge un copil flămând.
Şi cată-un colţ de pâine
Prin urne-nfrigurat,
Şi dacă n-o găseşte
Adoarme-nlăcrimat.
Şi-n somn ce i se-arată,
Tu să-ţi închipui, poţi?
Pământul ca o pâine
Ce-ajunge pentru toţi!
Deși a fost vizată în repetate rânduri de cenzura sistemului comunist, poeta a reușit să ne ofere în dar 24 de volume de poezie românească şi proză, în care a adunat toate trăirile și frământările unui popor. A debutat cu perseverență, în ciuda dificultăților întâlnite, cu placheta „Piața Diolei”, în îndepărtatul 1974. Chiar dacă a trăit în inima unei enclave sovietice, unde adevărul putea stârni o prigoană masivă, poeta a reușit să emane veritabilul prin fiecare por, punând punctul pe i cu o convingere și o tărie de caracter aparte. Acest lucru transpare și din anumite versuri prin care îndeamnă la comuniune, la unire prin frăție, la idealuri comune:
Când Basarabi se prăbușesc
Pentru pământ și limbă,
Când parlamentele tușesc
Pentru o lege strâmbă.
Atunci, te rog, cu mine-n chin
Să mergi spre Libertate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ți este frate!
Când tancuri se pornesc din Est
Să ne îndoaie screaua,
Când banii se pornesc din Vest,
Sunându-și tinicheaua.
Cu fiecare vers pe care l-a așternut, Leonida Lari a apropiat cultura și identitatea umană, a dezlegat pecetea unui trecut ferecat și a sădit în inimile copiilor speranța într-un viitor mai bun, în care doar adevărul și verticalitatea vor face diferența. Indubitabil, această misiune i-a fost insuflată și de către părinții pedagogi, dar și de spiritul fierbinte care i-a sălășluit trupul. Din păcate, ca orice altă stea care traversează cerul și se stinge la orizont, Leonida Lari a trecut mult prea devreme în neființă, răpusă de o boală nemiloasă, dar și de grija sa nemărginită pentru Basarabia, copilul răpit al României Mari.
Poză deschidere:portret Leonida Lari semnat de plasticianul Nicolae Guțu
Lansarea Revistei Matricea Românească, eveniment organizat de Asociația Culturală Matricea Românească la Sala Unirii din Alba Iulia, cu participarea artistului Grigore Leșe, a devenit misiunea noastră de suflet și obligația morală față de Patrie și viitor, dar și un cadou frumos de sărbătoarea Marii Uniri.
Visele au proprietatea să se îndeplinească, dacă muncim direct proporțional cu intensitatea lor. Această regulă a devenit și realitatea noastră, a echipei Asociației Culturale Matricea Românească, atunci când am reușit, miercuri, să lansăm cu succes numărul inaugural al Revistei Matricea Românească.
Sala Unirii din Alba Iulia, locul unde am realizat Lansarea Revistei Matricea Românească și ne-am rescris propria istorie
Proiect susținut de firma de avocatură Bulboacă și Asociații, Revista a devenit o prioritate pe agenda noastră, iată de ce am decis să o aducem în dar lumii culturale nu oriunde, ci acolo unde istoria României a luat cea mai frumoasă turnură, în Cetatea Alba Iulia, la Sala Unirii.
Pe 29 noiembrie, în acest minunat bastion de românitate și în compania unor oameni frumoși la chip și suflet, am reușit să punem acest ”prunc” cultural în brațele cititorilor noștri. Această interacțiune fericită a fost consolidată și de cei care ne-au apreciat munca de la prezidiu, și aici ne îndreptăm mulțumirea și aprecierea către domnul Ion Dumitrel, preşedintele CJ Alba, domnul Gabriel Rustoiu, directorul general al Muzeului Național al Unirii, doamna Ana Dumitran, istoric al M.N.U., domnul Dragoș Ursu, de asemenea istoric la Muzeul Național al Unirii și doamna Georgeta Orian, lector universitar doctor la Universitatea ”1 decembrie 1918”.
Lansarea Revistei Matricea Românească – masa prezidiului
Mare ne-a fost bucuria să îl avem alături, ca o completare firească a evenimentului, pe artistul Grigore Leșe, care ne-a spus povestea fericirii, suferinţei şi mai ales dorului românesc, prin cânt.
Grigore Leşe – „Bată-te, Americă, bată” la Lansarea Revistei Matricea Românească, Alba Iulia, Sala Unirii, 29.11.2017
Grigore Leșe, invitatul special al evenimentului organizat de Asociația Culturală Matricea Românească
Domnia sa ne-a purtat cu unduiri de cântec românesc pe toate meleagurile țării, invitându-ne să medităm asupra bogăției noastre spirituale și a renașterii de neam.
Artistul Grigore Leșe în recital special pentru Lansarea Revistei Matricea Românească
Același scop l-am urmărit și prin editarea Revistei, să facem o incursiune palpabilă în bogăția spațiului românesc, iată de ce în paginile noastre veți descoperi frumusețea Maramureșului, a Basarabiei sau a Transilvaniei, dar mai ales istoriile unor oameni cu suflet mare și o iubire necondiționată față de glia strămoșească, unde au văzut lumina zilei, indiferent de originea lor etnică.
Înainte de a veni la Alba Iulia pentru a lansa, miercuri, la Sala Unirii din Capitala de suflet a românilor, numărul inaugural al Revistei Matricea Românească, trimiţând invitaţia unei cunoştinţe nu foarte apropiate, am primit un răspuns care m-a frapat şi m-a umplut de o revoltă mocnită. Răspunsul era: “Mulţumesc, dar din păcate – sau din fericire – sunt plecată din ţară în această perioadă”.
Repet: “Din fericire, sunt plecată din ţară în această perioadă”.
Motivul pentru care (încă, la data scrierii acestor cuvinte) suntem la Alba Iulia, cred că e simplu. Noi, spre deosebire de duduia din povestea mea, suntem fericiţi că suntem în ţară. Şi se ştie că fericirea e mai mult un ideal, decât o realitate. Dar, ce ne ţine în viaţă, dacă nu idealurile? Ce ne ţine în viaţă, dacă nu speranţele – fie ele şi plăpânde – , dacă nu visele noastre comune, fie ele şi cu scadenţă întârziată?
O familie se naşte când doi oameni îşi proiectează un viitor împreună, când doi oameni îşi suprapun sufletele. O ţară se naşte când comunităţile de oameni care o locuiesc împărtăşesc, în mod voit – deşi azi suntem ademeniţi să credem altfel – suferinţe, dar şi bucurii, credinţe şi idealuri.
Poate vă întrebaţi ce au căutat o mână de moldoveni, munteni, basarabeni, de la proiectul cultural iniţiat de o casă de avocatură din Bucureşti, în Capitala de suflet a românilor, Alba Iulia. N-am venit în Ardeal nici să tăiem panglici, şi nici să furăm startul festivităţilor de Ziua Naţională.
Am venit să le facem un cadou fraţilor noştri români de aici şi de aiurea: revista noastră, expresia concretă a unui proiect cultural de suflet, născut în septembrie 2016. Atunci, avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă şi cu mine, dimpreună cu colegii mei, puneam bazele Matricei Româneşti, după numele lucrării semnate de către artistul Ştefan Râmniceanu.
Matricea Românească, vorba Mântuitorului, nu e nici aici, nici acolo: e înăuntrul nostru. E în limba noastră, e în istoria noastră comună. E în bătrânii, şi în tinerii noştri
În ultimul an, am bătut ţara în lung şi în lat, ba chiar i-am şi depăşit graniţele, în căutarea Matricei Româneşti. Şi vă spun cu mâna pe inimă: am găsit-o şi n-am găsit-o. Matricea Românească, vorba Mântuitorului, nu e nici aici, nici acolo: e înăuntrul nostru. E în limba noastră, e în istoria noastră comună. E în bătrânii, şi în tinerii noştri.
Matricea Românească înseamnă, de fapt, capacitatea noastră de a rămâne deasupra valurilor. De a găsi mereu soluţii, cum discutam chiar ieri cu distinsa istorică a Albei, doamna Ana Dumitran. Dar, tot împreună spuneam: la 100 de ani de la majoratul nostru în faţa Istoriei, a sosit timpul să ne dorim ceva mai mult de la viaţă. Nu să fim mereu obligaţi să găsim soluţii la provocările vremelnice. Ci să construim peste imensul potenţial pe care îl avem.
Iar o ţară, dragi cititori, nu se construieşte pe betoane şi pe sticle, ci pe vise.
O ţară se construieşte şi reconstruieşte plecând de la sufletul locuitorilor ei, de la nebunia frumoasă a părinţilor ei fondatori. România, aşa cum discutam cu istoricul Carol Căpiţă, a fost făcută nu de oameni cuminţi, ci de nebuni frumoşi. Ne înclinăm în faţa ilustrelor figuri prezente în spirit în Sala Unirii: de la marii noştri oameni de stat, de la Basarab I până la Ferdinand I Întregitorul, şi până la marii noştri oameni de cultură.
Ca român, nu ai nevoie de motive să vii la Alba Iulia. La Alba Iulia – în Sala Unirii, unde pe biroul lui Aurel Lazăr, avocat (precum este şi fondatorul Matricei Româneşti), s-a semnat actul Unirii Transilvaniei cu Ţara – se vine ca la mamă. La mamă vii, te încarci cu energie bună, primeşti dojeni atunci când le meriţi, apoi te întorci şi iei din nou viaţa în piept.
Grigore Leşe – „Bată-te, Americă, bată” @ Lansarea Revistei Matricea Românească, Sala Unirii, Alba Iulia, 29.11.2017
Dragii noştri,
Marea Unire n-a fost o întâmplare, ci o minune realizată de români, înroşită cu sângele a sute de mii de soldaţi căzuţi în Primul Război Mondial, şi aprobată de undeva, de Sus.
Dacă voiam comoditate, rămâneam în Bucureşti, lansam revista Matricea Românească la târgul Gaudeamus, alături de tot felul de istorici pervertiţi, care ne învaţă mai nou că Unirea a fost o greşeală, o “chestie” care nouă românilor ne-a ieşit din întâmplare, fără să o vrem.
Îl invit pe domnul Boia să mai citească istoria neamului care, în bunătatea lui, l-a făcut miliardar din vândut cărţi, să mai studieze biroul avocatului Aurel Lazăr, iar apoi să se uite bine în oglindă.
Marea Unire n-a fost o întâmplare, ci o minune realizată de români, înroşită cu sângele a sute de mii de soldaţi căzuţi în Primul Război Mondial, şi aprobată de undeva, de Sus.
Generaţia copiilor noştri nu va face România Mare. Acest ideal le revine lui Dumnezeu şi Istoriei.
Generaţia lor va face însă România măreaţă, din nou.
Revista pe care o veţi avea, în curând, în mâini, e o dovadă că matricea românească lucrează, este vie şi are capacitatea redeşteptării, a transformării. Nu suntem perfecţi, dar nici nu trebuie: suntem români.
Trăiască România! La mulţi ani!
Discurs susţinut la Sala Unirii din Alba Iulia, la 29 noiembrie 2017
Asociația Culturală Matricea Românească a participat, în calitate de invitat special, la Zilele Educației Creștin-Ortodoxe, organizate de către Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din București în perioada 14-25 noiembrie, fiind protagonista unor dezbateri – sub egida Întâlnirile Matricei – depre cultura, istoria și frământata spiritualitate română în context actual.
Educația este un garant al dezvoltării propice a generațiilor următoare, iar pentru asigurarea unor rezultate de succes sunt necesare o măiestrie și un talent înnăscut în rândul pedagogilor, dar și al părinților, ambele categorii împletindu-se într-un armonios tandem funcțional. De acest lucru ne-am convins în aceste zile, când Matricea Românească, proiectul cultural al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a fost invitată ca oaspete de onoare în cadrul Zilelor Educației Creștin-Ortodoxe de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din Capitală.
Din primele momente, am fost întâmpinați cu o deosebită căldură și o jovialitate aparte de către directorul instituției, doamna Monica Șerbănescu, o adevărată ”Madame” a pedagogiei contemporane și o figură maternă expresivă. Am fost conduși într-una dintre sălile liceului, și aici este important să subliniem creativitatea și sensibilitatea personalului administrativ, care a decis să ofere fiecărei clase numele unuia dintre copiii domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ajunși într-un auditoriu plin-ochi cu elevi dornici de cunoaștere, a căror energie era debordantă, am dat startul primei părți a sesiunii noastre de discursuri și dezbateri.
În prima etapă, i-am avut ca vorbitori pe domnul avocat Adrian – Cătălin Bulboacă, președintele Asociației Culturale Matricea Românească, cel care a dat tonul discuției, reliefându-le copiilor importanța istoriei, educației și a culturii în formarea lor. În egală măsură, dumnealui a subliniat și valoarea dascălilor, a căror menire este să ghideze prin viață alumni dornici de cunoștințe. Reacția sălii a fost una impresionantă, deoarece am avut în față copii foarte serioși, cu întrebări formulate și opinii delimitate, care știau ce și cum să puncteze.
A urmat la microfon Teodor Burnar, Vicepreședintele Asociației Matricea Românească, cel care printr-un exemplu elocvent, și anume cel al alegerii pastilei roșii sau albastre din filmul ”Matrix”, le-a vorbit copiilor despre opțiunile în viață și despre schimbare, elemente definitorii pentru aprecierea, îmbogățirea și transformarea patrimoniului cultural și istoric al țării într-o scenă a evoluției lor. Mesajul vorbitorului a avut ecou în rândurile copiilor, aceștia întrebându-l în cel mai sincer mod: ”Noi cum putem schimba ceva?”.
Din maniera în care puneau întrebările și din felul cum percepeau mesajele vorbitorilor noștri, am descoperit că elevii acestei școli au opinii deja formate și o verticalitate valorică, ce se dezvoltă într-un crescendo frumos sub bagheta corpului didactic, care reușește să păstreze tradițiile frumoase ale instituției, încă de la începuturile activității acesteia.
Tandemul profesor – părinte, crucial în educație
Partea a doua a sesiunii, desfășurată după-amiază, a fost dedicată unui dialog între reprezentanții Matricea Românească și pedagogii și părinții învățăceilor, cei care au în față obiectivul consolidării unor relații funcționale de durată, căci odată pornit procesul educațional în sânul familiei, acesta se prelungește natural și în mediul academic, grație efortului didactic. Seara ne-a prins într-un veritabil cerc de discuții, tipic pentru Întâlnirile Matricei, în care părinții au vorbit despre munca lor de păstrare a tradițiilor și de educare a copiilor în spiritul de neam și în românism, iar profesorii, despre necesitatea lecturilor, a conservării limbii române și despre transmiterea valorilor naționale către generațiile viitoare.
Cristina Cazan (centru) și Corina Moisei, alături de Mircea Stanciu, în dezbateri despre istorie și spiritualitate la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu
Alocuțiunea cu tema ”Născuţi spre a scrie istorie” a Cristinei Cazan, Brand Manager al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a dat startul întregii comunicări, creând cu succes o punte de legătură între profesionalism, implicarea în societate și fericita responsabilitate de mamă a vorbitoarei. Părinții din sală au fost interesați de originalitatea proiectului pe care îl reprezentăm și l-au catalogat ca fiind cu adevărat centrat pe valori și credință, fără de care nu ar fi posibilă educarea sănătoasă a copiilor.
Am fost, totodată, părtași la experiența celor care, împreună cu copiii lor, au descoperit o față necunoscută a României, în zone care nu prea sunt înscrise pe traseele turistice uzuale. Iar dacă unii au luat pământul român la pas, alții au luat bogăția lingvistică a neamului de-a fir a păr. Este cazul domnului Mircea Stanciu, cel care a publicat recent ”Cartea Cuvintelor Dispărute”, un veritabil abecedar al cuvintelor neaoșe românești, amenințate cu uitarea. Dumnealui ni s-a alăturat discuției, subliniind cât de importantă este limba română și cât de multe riscuri apar pe drumul evoluției ei.
”Cartea cuvintelor dispărute”, de Mircea Stanciu, invitat la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu
Și dacă educația este o sumă de exemple și de modele de urmat, am decis să aduc și eu o bucățică din experiența mea de basarabeancă, ”adoptată” de Țara Mamă, care face primii pași în proiectul Matricei Românești. În discursul meu cu tema ”Ce m-a făcut să trec Prutul și de ce cred în Matricea Românească” am decis să îmi deschid sufletul și să spun cât de importantă este perseverența, dragostea și răbdarea în formarea unui tânăr, dar mai ales cât de mult contează să lași copiii să viseze.
Întregul eveniment s-a derulat sub cele mai bune auspicii, având în centrul său ideea de credință, de învățare și de continuă cercetare a valorilor sociale, culturale, istorice. Iată de ce ne-am bucurat să fim părtași și să putem aduce, printr-un nou episod din Întâlnirile Matricei, acel ”bob de grâu” al culturii și iubirii de neam și de credință în inimile celor mici și celor mari.
Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:
Ce este – şi ce a realizat Matricea Românească în primul an: detalii aici
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al patrulea extras, în care Ioan-Aurel Pop îi critică pe „înjurătorii de serviciu ai neamului românesc”, apăruţi după 1990, promotorii unui veritabil «genocid cultural», ca şi pe dacomani, reafirmând cu tărie latinitatea cu care trebuie să ne mândrim noi, românii.
Duceţi-vă la Londra, şi veţi vedea că Napoleon e numit criminal de război. Duceţi-vă la Paris, şi o să vedeţi că Napoleon Bonaparte, devenit Împăratul Napoleon, e erou naţional. Napoleon a făcut Blocada contra Britaniei, i-a ameninţat, a vrut să îi invadeze, i-a cam căsăpit pe câmpurile de luptă în Europa pe englezi, şi englezii nu îl iubesc. E adevărat.
Un principiu spune că fiecare popor are dreptatea lui, dar poporul este un subiect colectiv, nu este un individ, și popoarele merg cu dreptatea lor înainte. Ar fi bine să se potrivească dreptatea universală cu dreptatea tuturor popoarelor, dar nu se întâmplă așa. Un erou al Poloniei nu este erou al Rusiei, pentru că acel erou al Poloniei a fost contra rușilor. Deci, să nu credem că noi suntem, cum să zic, deosebiți de alții – și suntem excepționali în rău.
Înjurătorii de serviciu ai României de după ’90 au zis că n-am fost buni de nimic, că am fost o masă gelatinoasă, ființe fără memorie, care am mâncat numai bătaie peste tot, că limba română nu e bună de nimic […] și că ne putem pregăti de moarte!
După 1989, când a început o epocă de libertate pe care ne-am dorit-o cu toții, au apărut în spațiul public și negări ale valorilor românești, în totalitate. Tinerii elevi nu știu, că n-au de unde să știe, dar părinții mai știu că, înainte de 1989, se spunea că noi suntem cel mai glorios popor din lume și că am avut cei mai mari voievozi, o istorie albă și imaculată, și că în fruntea tuturor a ajuns Nicolae Ceaușescu. Sigur că toate astea erau niște minciuni sfruntate, și nu trebuia să fii foarte deștept ca să îți dai seama că nu e adevărat, că nu suntem nici cei mai glorioși, nici cei mai valoroși, nici n-am făcut minuni pe lumea asta. După ‘90, când era voie să înjuri, au apărut înjurătorii de serviciu, care în loc să echilibreze situația, n-au zis că am fost niște oameni normali, într-o lume care se voia mai mult sau mai puțin normală, că am câștigat și bătălii pe câmpul de luptă, dar le-am și pierdut, că am avut și ființe extraordinare în fruntea acestei țări, dar am avut și lași, ca toate popoarele. Nu, aceștia au zis că n-am fost buni de nimic, că am fost o masă gelatinoasă, ființe fără memorie, care am mâncat numai bătaie peste tot, că limba română nu e bună de nimic – nu-i bună de comunicare în nici un caz, e bună eventual, pentru înjurături – că avem o istorie formată din mituri, inexactă, că istoricii nu au făcut nimic, și că ne putem pregăti de moarte!
Deci, să semeni asemenea lucruri în spațiul public echivalează cu genocid cultural, după părerea mea. Repet, am exagerat în timpul regimului comunist, dar era vremea să ne echilibrăm și să le spunem tinerilor, după cum mărturisesc izvoarele, că am fost și buni, și răi.
Am fost şi buni, şi răi: mesajul istoricului Ioan-Aurel Pop pentru tinerii liceeni din Câmpeni, la Întâlnirile Matricei IV
Mihai Viteazul și cu Avram Iancu au avut și fapte mici și fapte mari, cum au avut toți oamenii, dar au rămas în istorie prin faptele lor cele mari. „De la 1600, nimeni n-a mai putut gândi Unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloșul și securea lui ridicate spre cerul dreptății, fără chipul lui luminat de o desăvârșită poezie tragică”, așa zicea Nicolae Iorga despre Mihai Viteazul. Iar despre Iancu, ce să vă spun eu? Să vă spun că a rămas în sate ca un Apostol, ca un Arhanghel, că oamenii l-au prețuit așa de tare încât l-au pus în poezii populare? N-a trebuit să decidă Parlamentul chestia asta, n-au trebuit să decidă analiștii politici, nici eseiștii care apar la televizor, asta s-a petrecut în conștiința publică, în mod natural, pentru că nu Parlamentele decid eroii naționali. De aceea, am venit să vă îndemn să-i cunoașteți, să-i criticați, dar să-i și prețuiți pe cei care ne-au făcut istoria.
Vă mulțumesc!
(Aplauze furtunoase)
Publicul l-a copleşit cu întrebări pe academicianul istoric Ioan-Aurel Pop, adus la Câmpeni de către Matricea Românească
Întrebare din public: La Muncelu Băii, jos în vale, există un fag vechi, care se spunea că este al Împăratului. Vă rog să ne spuneți câtă legendă este, și cât adevăr istoric este, în ceea ce se spune despre el, și anume că Împăratul Austro-Ungariei a vizitat zona, și acolo avea loc de întâlnire cu Avram Iancu. L-a așteptat, și Avram Iancu i-a trimis un mesaj: „Cu un ungur mincinos nu am ce discuta!” Vă rog să ne spuneți câtă legendă și cât adevăr este.
Ioan-Aurel Pop: Da. Atunci nu existau aparate de înregistrat ca acuma – care te înregistrează și când vrei, și când nu vrei – dar poporul a înregistrat o asemenea replică, și se pare că Avram Iancu a avut această demnitate… Nu se pare, sigur a avut-o, încât să se opună unui Împărat care l-a dezamăgit. Era vorba despre tânărul împărat Francisc Iosif. Franz Ioșca îi ziceau țăranii noștri – în ungurește Iosif e Joska, și Ferenc e tot în ungurește, dar ai noștri îi ziceau Franz. În germană Francisc e Franz. Și a fost teribil de dezamăgit, și i-a răspuns în forma asta. Ştiți că în cântecul ăsta al Iancului, în Doina Iancului, sunt expresii și mai dure: „pentru un hoț de împărat”, de exemplu. Adică, unul care una promite și alta face! Şi nu e de mirare, deci, că în mintea lui s-a produs o luptă teribilă între loialitate – că trebuia să fii loial față de șeful statului – și dorința de revoltă.
https://www.youtube.com/watch?v=DxxTmI4AUh4
Veta Biriş – Cântecul Iancului
Dacă Iancu a avut această atitudine, gândiți-vă prin comparație, la atitudinea unui om mai așezat: Simion Bărnuțiu, profesor de drept, cu studii în Occident, pe care Cuza l-a chemat la fondarea Universității din Iași, să pună bazele Facultății de Drept. Că i s-a spus lui Cuza că: „Nu sunt români care să poată preda românește și care să aibă școli înalte”. Și Cuza a zis: „Ba sunt, în Ardeal, că ăia sunt mai aproape de Occident și se duc la școli înalte”. Și l-a chemat pe Simion Bărnuțiu, după Revoluție – pentru că Universitatea din Iași s-a întemeiat la 1860 -, și Bărnuțiu a zis, în timpul Revoluției, uitându-se la sacrificiile moților și la Iancu – cred că înainte de Adunarea a treia de la Blaj, din septembrie 1848 -, a zis: „Împăratul ne-a înșelat. Patria ne-a ferecat. Și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. Bărnuţiu! Adică, a plecat de la Iancu, că Iancu le spunea mereu: „Împăratul ne-a înșelat”.
Adunarea de la Blaj a românilor, din 1848
Dar poporul a legat – și fagul acesta de care zice domnul profesor e un obiect -, a legat obiectele, construcțiile, crucile, răspântiile de drumuri, de întâmplări istorice. Un Împărat vrednic, care a fost un pic mai legat totuşi de acest popor, decât a fost Francisc Iosif, căsătorit cu faimoasa Sisi, care avea legături sentimentale cu o parte din nobilimea maghiară, ca să nu zic mai mult, Împăratul de dinainte se chema Iosif al II-lea.
Împăratul Iosif al II-lea a fost de patru ori în călătorii în Banat și Ardeal. Într-una dintre călătorii, a ajuns în părțile Bistriței și ale Năsăudului, și îl tot îndemna un aghiotant general să plece, să se grăbească, că o trecut vremea, și el se uita la o ceremonie în sat, cu flăcăi îmbrăcați de sărbătoare, fete, care jucau că era o nuntă, și el îi vedea cum joacă. Acum, în părțile alea, ca și în părțile unde erau părinții mei, în nordul Transilvaniei istorice, pe lângă Gherla și Dej, se joacă foarte tărăgănat, nu-s așa aspri oamenii, și împăratul zice: „Uite, ceremonia asta e extraordinară, parcă-i de pe vremea Romei!” Și ăla iar îi spune: „Hai să plecăm, Majestate, că…”„Mă”, zice Împăratul, „lasă-mă să mai stau, pentru că dacă numele meu oficial e de Împărat al Romanilor” – știți că așa se chema, de aicea vine numele faimosului hotel din SibiuRömischer Kaiser (Împăratul Romanilor) – zice, „dacă eu mă chem Împărat al Romanilor, și stau într-o țară în care-s atâția nemți și alții, ca să merit acest nume, trebuie să mă uit la ei, că ei sunt adevărații romani!” Adică țăranii din zona Năsăudului și a Bistriței. Și tot despre el se spune că ar fi întins mâna așa, și ar fi zis la plecare: „Salve parva nepos romuli!” („Te salut, sărman nepot al lui Romulus!”).
Despre Împăratul Iosif al II-lea, se spune că ar fi întins mâna către ţăranii din zona Năsăudului şi a Bistriţei, și ar fi zis la plecare: „Salve parva nepos romuli!” („Te salut, sărman nepot al lui Romulus!”)
Nu e chiar corectă expresia latină, după părerea mea, dar… Şi, de atuncea, satele Salva, Parva, Nepos și Romuli există, că aveau alte nume. Că astea sunt nume latinești. Deci, „Să fii sănătos, sărman nepot al lui Romulus!”. Romulus și Remus sunt eroii eponimi, adică fondatori, care au dat numele Romei. Doi frați, și ei s-au bătut între ei în rivalitate, și Romulus l-a omorât pe Remus. Și, pe sacrificiul fratelui, s-a întemeiat Cetatea Eternă.
Și ai noștri aici, în Ardeal, în secolul XVIII, la școală, când învățau istoria românilor în școlile private și ale Bisericii – că la școlile de stat nu o învățau – începeau cu fondarea Romei, ca și cum istoria poporului roman era tot una cu istoria poporului român. N-a fost rău că erau învățați așa, căci chestia asta i-a făcut să gândească mai european. Deci, împărații ăștia au fost importanți pentru noi, și era o vreme, să știți, nu foarte lungă, dar importantă, când puteam călători de aici, de la Câmpeni, până la Milano și la Torino, fără pașaport, că era aceeași lume. Nu eram noi în grad să conducem societatea, că nu ne lăsau, dar era același Imperiu, și împărații ăștia au lăsat o urmă în conștiința publică, mai ales în ideea că ei ar putea echilibra un pic lucrurile, că ei sunt la Viena.
Să știți că în Imperiul Austro-Ungar pe bani, pe bancnote scria și româneşte. Acuma, mai pe la urmă. Da, dar vorba lui Titu Maiorescu: erau forme fără fond! E ușor să scrii la intrare și România, și ceva să pui pe o hârtie, dar fondul care era? Să le dai bani să învețe, să le plăteşti profesori să-i învețe în limba lor, să consideri limba română o limbă frumoasă, armonioasă, bună de comunicat, nu să-i înveți mereu că s-au născut să fie slugi și trebuie să moară slugi. Asta era ideea generală, aici în Ardeal: „Valahii s-au născut slugi, și trebuie să rămână servitori. Și să asculte de Domn!”
Crăişorul Munţilor, eternul Avram Iancu
Eu eram student, și am terminat un curs de paleografie latină, în timpul studenției la Cluj, și profesorul meu, un admirabil profesor, poate că cel mai bun specialist în paleografie latină din țară, m-a întrebat la un moment dat, în final, după ce m-a felicitat pentru felul cum am răspuns: „Dumneata ești român?”„Domn’ profesor”, zic, „eu așa știu, dar aicea în Ardeal suntem cam amestecați” – dacă ne căutăm în urmă a doua, a treia, a patra generație, găsim câte-o bunică… Plus că în familiile nobile, mai demult, se mai subția sângele și nu mai era vigoarea necesară, și-atuncea venea chiar voie ca feciorul să se căsătorească cu o fată de țăran – poate că neamul va reveni, se va putea împrospăta. Câte un argat avea copil cu stăpâna casei… Deci, astea nu sunt lucruri care s-au petrecut doar la noi.
„Da’”, zic, „de ce mă întrebați dacă-s român?” Zice, „prea bine știți latinește”. Zic, „Domn’ profesor, dar limba română e limbă latină, adică nu îți trebuie un efort prea mare să înveți gramatică latină și să…”
Zice, „Voi ați avut în Evul mediu limba de cultură slavonă, slujba bisericească era în slava bisericească. Noi am avut latinitatea, noi am avut limba cultului latina…”
Sigur că ei erau romano-catolici, dar dumneavoastră știți ce deosebiri sunt între limba latină și cea maghiară, ca de la cer la pământ! Or, în limba română este „a veni, venire”, în latină e „venio, venire”. „Duco, ducere” din latină e „a duce, ducere”.
Asta era ideea generală, aici în Ardeal: „Valahii s-au născut slugi, și trebuie să rămână servitori. Și să asculte de Domn!”
Și toate celelalte – „laudo, laudare” în latineşte, a dat în românește „a lăuda, lăudare”. Adică, trebuie să fii complet afon și fără judecată ca să nu îți dai seama că limba pe care o vorbim noi e latina, așa cum s-a dezvoltat ea în 2000 de ani de la Traian încoace, pe acest pământ. E absurd! Sigur, asta vă spun și în contextul în care există teorii care spun că suntem daci și că limba noastră este dacică. Nu există mai mari prostii pe lumea asta! În primul rând, că nu avem nimic din limba dacică. Nu ne-a rămas absolut nimic, niște litere disparate, cuvinte avem: tarabostes e în dacică, dava e în dacică, dar în rest nu avem nimic.
Ovidiu zice că a stat pe litoralul Mării Negre, exilat, și că i-au trebuit trei ani până să învețe limba, încă un an să înceapă să scrie, și în al șaselea an a scris o cărticică în limba geților, dar n-a înțeles nimic la început. Zice, „Sunt aici între oameni pe care nu-i înțeleg” – și Ovidiu vorbea limba latină. Deci, avem o mărturie de acum 2000 de ani despre cât de deosebite era dacica față de limba latină. Dar sunt unii care cred că, dacă suntem daci, am fi mai vrednici pe lumea asta, decât dacă suntem urmașii romanilor, și prin asta dau o palmă tuturor cronicarilor: Grigore Ureche, Miron Costin, Cantacuzino Stolnicul, alor noștri de aici din Ardeal: Samuel Micu, Gheorghe Șincai, până la Nicolae Iorga.
Dacă spui că suntem daci, înseamnă că toți aceștia au fost proști și nu au știut ce spun. În loc să spui, ca Vasile Pârvan: „Slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. Ce poate fi mai frumos? Eu nu zic că e un miracol că ne-am născut – că ne-am născut cam la fel ca și celelalte popoare – e-un miracol că ne-am păstrat aici, după atâtea tulburări și vânzoleli.
Va urma
Întâlnirile Matricei – episodul IV, conferinţa pentru care Matricea Românească a „descins” în Ţara Moţilor
Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:
Ce este – şi ce a realizat Matricea Românească în primul an: detalii aici
Matricea Românească duce mai departe seria dedicată filosofului Constantin Noica, prin analiza lucrării De caelo, volum de filosofie românească centrat pe gândire ca potențial pilon al dezvoltării condiției umane.
De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului este cea de-a treia carte publicată de către Constantin Noica, în 1937, la Editura Vremea. Ceea ce la început pare a fi o culegere de eseuri în care autorul vrea să-și exerseze stilul, se dovedește a fi mai ales o expunere a premiselor de la care tânărul filosof pleacă în construirea sistemului său de gândire.
Este o carte scrisă într-o manieră eseistico-ludică (semănând în mare măsură cu Mathesis), dar care vorbește despre lucrurile cu adevărat esențiale vieții omului. „Se joacă” foarte mult atât în jurul conceptelor consacrate ale filosofiei, trecând în revistă succint, dar sugestiv marile idei filosofice al umanității, dar și în jurul Cerului și Divinității, de aici rezultând scurte capitole, care ar putea fi citite ca eseuri autonome, despre condiția umană.
Premisele unei filosofii
Parcurgând textul lui Noica, descoperim că misiunea omului este pe cât de clară, pe atât de greu de îndeplinit: „Să sporești natura în sânul naturii. Să sporești natura, nu numai s-o înregistrezi. Ce destin de cunoaștere mai frumos se putea prescrie omului?”. Dar tocmai asta este premisa de la care pleacă și pe care se bazează întreaga filosofie a exegetului: cu ajutorul cunoașterii și limbajului, omul își poate reclădi propriul univers, își poate modifica traiectoria, se poate sustrage inerției.
Când totul în jurul tău a fost deja creat și are o tradiție milenară care îți precede, nu-ți rămâne decât singurătatea gândirii: „Lumea din jurul nostru s-a organizat, realitatea exterioară conștiintei a prins înțelesuri, iar toate acestea par să ți se impună de îndată ce pornești să le cauți. Ai putea să nu le cauți, să închizi ochii, să te minți. Dar tu, om modern, ești cinstit. Tu n-ai să te minți. Ai să lași spaima să crească fără măsură. Cu atât mai mult va crește, cu cât te simți mai singur. Și esti singur, de vreme ce lumea ți-e străină, de vreme ce totul e pus la punct în ea. Nu mai e nevoie și de tine. E cumplită suferința de a fi singur, dar aceasta este soarta ta, ființă supranumerară, ivită pe lume să iei act de ea și atâta tot”.
Poziția filosofiei lui Noica în cadrul filosofiei generației
Pentru această secțiune vom aduce în discuție trei concepte referitoare la atitudinea tinerilor Generației `27 (concepte care sunt discutate cu precădere când vine vorba despre opera literară și publicistică a lui Mircea Eliade și de opera teoretică de legitimare a generației, scrisă de către Mircea Vulcănescu): izolare, istorism prin resemnare și activism prin disperare.
Izolarea se manifestă prin retragerea în așa-numitul „turn de fildeș”, fiind caracterizată de un refuz vehement atât al preocupărilor politice, cât și al celor sociale.
Activismul prin disperare nu aspiră decât la faptă, indiferent de sensul ei. Adepții acestui curent se aruncă în brațele unei credințe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, și unui lider căruia i se supun orbește. Aceștia se supun unei discipline militare în mod voit și se lasă conduși de un „spirit al turmei”. Credința capătă în acest mod un caracter oarecum silit, ei încercând să creadă în Dumnezeu și obligându-se să se supună unor reguli. Tinerii nu se supun pentru că au credință, ci mai mult pentru că ei vor să creadă, trebuie să creadă.
Omul lui Noica nu este unul care să dorească neapărat o „plonjare” în tumultul social sau politic, este unul care poate să-și modifice existența prin schimbările pe care le poate produce asupra sa prin intermediul cunoașterii și prin filtrarea raportării la exterior și exterioritate
Istorismul prin resemnare se caracterizează printr-o pătrundere în viață, însă fără a abdica de la cerințele ei spirituale și fără concesii făcute politicii (văzută ca o artă a compromisului). Altfel spus, pornește de la credința conform căreia, prin renunțarea celor mai buni la propria lor realizare spre a fi de ajutor altora, se poate provoca o „înfrumusețare” a resorturilor acestei vieți. Spre deosebire de activismul prin disperare, istorismul prin resemnare nu se mai caracterizează prin plonjarea, fără a ține seama de consecințe, în faptă. Acesta se caracterizează prin identificarea și acceptarea chemării primite din exteriorul care te înconjoară. Este vorba despre încercarea de a integra fapta acolo unde nevoia o cere, încercarea de a o ancora în mod inteligent acolo unde a mai rămas ceva întreg.
Trecând în plan secund „detaliile filosofice” pe care eseurile lui Noica le supun discuției, putem să parcurgem cartea prin prisma unei „lecturi trăiriste”. Dar o trăire care diferă de cele trei atitudini descrise mai sus. Omul lui Noica nu este unul care să dorească neapărat o „plonjare” în tumultul social sau politic, este unul care (așa cum va face mai târziu și omul mitic al lui Eliade) poate să-și modifice existența prin schimbările pe care le poate produce asupra sa prin intermediul cunoașterii și prin filtrarea raportării la exterior și exterioritate.
Un îndemn de a profita la maximum de oportunitățile pe care ți le creezi sau care ți se oferă, un imbold spre a îmbogăți lumea și natura prin lucrurile pe care le gândești. Gândirea văzută ca instrument de trăire este un concept care populează operele tinerilor generației neliniștite.
Cu ce rămânem după ce am terminat de citit ultima pagină a lui De caelo și închidem cartea? Cu acutul sentiment al unei inutilități sfâșietoare, dar un sentiment care nu te împinge la resemnare și acceptare a simplei condiții de muritor care nu face parte decât dintr-un registru contabil în care sunt trecuți toți cei care au apărut și apoi dispărut de pe lume. După ce termini de citit, vrei să te construiești în concordanță cu îndemnurile subliminale ale omului din eseurile lui Constantin Noica, vrei neapărat ca pentru tine să se adauge una sau mai multe rubrici în tabelul din „catastif”, vrei să fie și alte coloane între cele două capete de tabel.
Pentru că, așa cum suntem îndemnați, trebuie să facem ceva, orice, numai să nu rămânem imobili în timpul și spațiul care ne-a fost distribuit: „Că în actul cunoașterii nu se consumă numai procesul de a căpăta – vroit sau nevroit – certitudini; ci e în joc ceva mai mult decât atât: e poate un capitol din destinul de cunoaștere al omului; destin care nu e de a se ivi într-o lume gata făcută, pe care mintea lui s-o înregistreze, s-o admire și s-o lase în urmă așa cum a găsit-o; ci de a participa la facerea necontenită a lumii, de a o îmbogăți, dacă nu o poate face din nou, de a o altera, dacă nu o poate îmbogăți”.
Dacă sunteţi ca mine, aveţi probabil puţin peste 30 de ani – şi vă întrebaţi ce să faceţi cu viitorul vostru. Lumea vă oferă, în aparenţă, o sumedenie de posibilităţi. Încă o bursă peste hotare, poate încă un master sau un doctorat. O carieră într-o corporaţie multinaţională, sau – dacă sunteţi temerari – una pe cont propriu. Poate o stabilire peste hotare, departe de dezamăgirea numită România. Viitorul e încă deschis dezbaterii, şi asta – dincolo de a vă speria – vă provoacă o plăcere absolută. Pentru că despre asta e libertatea, nu-i aşa? Despre drepturi, despre posibilităţi şi despre uşi deschise pe termen nedefinit.
Dar mai e despre ceva libertatea: despre responsabilităţi asumate. Or, asumarea de responsabilităţi, dragi colegi de generaţie, e un capitol la care mai aveţi de lucrat. În primul rând, începeţi prin a vă asuma ceea ce sunteţi: sunteţi români. Nu englezi, nu americani, nici măcar occidentali. Sunteţi români, adică o frumoasă ciudăţenie şi mixtură a istoriei, dar şi – esenţialmente – ţărani cu rădăcini adânci. Asta chiar dacă aveţi meeting-uri, training-uri, task-uri şi challenge-uri on a daily basis, toate menite să vă ţină sclavii no-questions-asked ai ciclului birou – pat – birou. Glia strămoşească, pentru care cei dinaintea noastră au murit şi s-au luptat să o apere mii de ani, nu e ruşine şi nici bagatelă. Trebuie să ştii ce eşti pentru a deveni mai mult, sau mai bine. Şi mai trebuie să îţi pese de ceea ce eşti.
Pe termen lung, mai rău decât să trăieşti printre conaţionalii tăi nu e decât un lucru: să fii înmormântat printre străini
Asumaţi-vă, apoi, prezentul, şi construiţi-vă viitorul. Veţi spune că nu aveţi pârghii. Dimpotrivă, le aveţi. Competenţa, deci atingerea unui nivel de excelenţă prin acumulare rodnică de cunoaştere, şi munca onestă vă vor scoate la suprafaţă – într-o societate românească a leneviei, a compromisului şi a scurtăturii. E, evident, mai facil să nu vă puneţi probleme: dacă sunteţi millennials tipici, încă staţi acasă, amânându-vă contribuţia la istorie. Se vorbeşte despre schimbarea pe care o va aduce cu ea noua generaţie din România. Or, nu-şi va schimba ţara cel care nu e capabil să îşi schimbe propria condiţie, propria optică despre viaţă. E uşor să înjuri Mioriţa ca piatra de moară ce ne-a tras în jos secole, reînnodând profeţia autoîmplinitoare a defetismului. Însă Mioriţa nu e despre un om resemnat, ci despre un om pregătit să se despartă de viaţă fiindcă e împăcat cu el însuşi, cu ceea ce lasă moştenire.
Veţi spune, sigur, că nimic nu se poate într-un sistem trucat, în care zarurile au fost aruncate. Faceţi abstracţie de politică! Voi sunteţi mai importanţi decât politicienii. Ei vor trece. Voi, nu, prin ceea ce lăsaţi în urmă. Fiţi obsedaţi de ceea ce lăsaţi după voi.
Voi, cei care încă nu aveţi copii (pentru că vă temeţi să vă asumaţi riscul, sau pentru că sunteţi de părere că n-are sens efortul), sunteţi – vă place sau nu – viitorii părinţi ai României. Sigur că familia nu e obligatorie – nici pe departe. Însă ea este crucială. “Familia este patria cea mică. Patria este familia cea mare”, spunea Caragiale. Este greu să îţi iubeşti ţara când nu ţi-ai lămurit încă sensul familiei, al comunităţii – mici sau mari – la care ai datoria morală să contribui, sensul abnegaţiei, al dăruirii dezinteresate.
Voi, cei care încă nu aveţi copii (pentru că vă temeţi să vă asumaţi riscul, sau pentru că sunteţi de părere că n-are sens efortul), sunteţi viitorii părinţi ai României
Vreau să vă mai spun încă trei lucruri. Primul: acolo unde nu răzbiţi, unde simţiţi că rezolvarea proximei probleme e dincolo de eforturile voastre, nu uitaţi să vă rugaţi pentru o rezolvare. Viaţa e plină de lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere, de izbăviri miraculoase. Rugăciunea este decantarea sufletului de mizeriile cotidiene. Nici un contract din lume, nici o tehnologie nu face cât o umilă rugăciune.
Al doilea: divertismentul pe care îl aveţi la degetul mic este – prin definiţie – distractiv şi facil. Dar o viaţă nu se construieşte exclusiv pe divertisment (în schimb, se poate dărâma). Veţi înţelege asta – sper – cu timpul. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Nu în ultimul rând, gândiţi-vă de trei ori când vreţi să vă părăsiţi ţara. Pe termen lung, mai rău decât să trăieşti printre conaţionalii tăi nu e decât un lucru: să fii înmormântat printre străini.
Foto deschidere: montaj după Leopold Adler, Însurăţei români, Wikimedia Commons
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: «Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”.
Nu în zadar am luat această bucățică din Declarația oficială a Sfatului Ţării de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România, de la 27 martie / 9 aprilie 1918, pentru că unul dintre părinții mișcării unioniste din Basarabia a fost publicistul și omul politic Pantelimon Halippa.
Născut în satul Cubolta, în apropierea ținutului Sorocii, care găzduiește Cetatea Marelui Domnitor Ștefan cel Mare, acesta a purtat de la naștere talentul și măiestria în sânge, devenind mai târziu una dintre mințile ilustre ale vremii. Familia modestă din care provenea (tatăl: Neculai Halippa – dascăl bisericesc; mama: Paraschiva Halippa – casnică) i-a incubat valori spirituale pe potriva viitorului luminos pentru care era predestinat. A urmat şcoala primară în satul natal (1889 – 1893), apoi Şcoala Spirituală (gimnazială) din Edineţ (1893 – 1898) şi Seminarul Teologic de la Chişinău (1898 – 1904). A urmat înscrierea la Universitatea din Dorpat – Juriev (azi Tartu, în Estonia), unde a făcut doar primul an, abandonând pe o anumită perioadă parcursul academic, în favoarea stării de revoltă, care pecetluise acele vremuri. Anii 1905-1907 l-au prins implicat în Revoluția rusă burgheză, iar în 1906 a reprezentat ţărănimea basarabeană la Congresul ţărănimii ruse din Imperiul ţarist, desfăşurat la Moscova.
Profund impresionat de amploarea mișcării de eliberare, Pan Halippa se reîntoarce în Chișinău, unde decide să editeze, în chirilică, ziarul, de altfel sugestiv intitulat, Basarabia. În paginile acestuia, Halippa încearcă să îndrepte mesajul timpului către un public anume, întruchipat în tineretul, care și reprezintă mișcarea motrice a națiunii. Ziarul a căzut însă victimă cenzurii țariste, dar acest lucru nu l-a împiedicat să continue activitatea editorială, pornind proiectul Viaţa Basarabiei (1907 – 1908), prin care periodic a continuat să promoveze activ interesele juste, seculare, ale românilor basarabeni, iar în 1908 Pantelimon Halippa a publicat la Chişinău, în limba română, cu alfabet chirilic, cartea Pilde şi poveţe, pentru cititorii basarabeni de orice vârstă și stare socială.
Eroii României, precum Pan Halippa, nu se uită, chiar dacă peste amintirea lor adie uneltiri dușmănoase și cade praful trecutului
Înțelegând că necesitatea de studiu este imperioasă, mai ales în acea perioadă, și având sprijinul fruntașului Constantin Stere, Pantelimon Halippa a urmat cursurile Facultăţii de Litere, Secţia Istorie, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Aflându-se în inima Moldovei de peste Prut, Halippa decide să se încadreze în colaborări editoriale, care ar stârni interesul față de problema basarabeană, iată de ce devine colaboratorul periodicelor Viaţa Românească (responsabilul rubricii „Scrisori din Basarabia”), la Arhiva, la revista științifică V. Adamachi, semnând materialele publicate cu pseudonimele P. H. Basarabeanu sau P. Cubolteanu.
Maturitatea sa a stat sub semnătura unui destin politic integru, fapt demonstrat de activitățile sale prodigioase, care au sporit șansele unificării Basarabiei cu Țara Mamă. A reușit să fondeze, la 4 aprilie 1917, împreună cu alţi patrioţi basarabeni, Partidul Naţional Moldovenesc. Împins de imboldurile sale, a luat parte și la întrunirile așa numitului Comitet de reînfiinţare a Societăţii Culturale Moldoveneşti, unde s-a făcut auzit cu pertinente și înflăcărate discursuri. A avut și o implicare febrilă în activitatea Sfatului Țării în ultima decadă a lunii noiembrie 1917, fiind vice-preşedintele şi apoi preşedintele instituţiei legislative a Basarabiei.
Sfatul Țării, adunarea legislativă a Basarabiei, din care făcea parte și Pantelimon Halippa. Foto:sfatultarii.md
Unirea din 1918 a venit ca o mană cerească în Basarabia și a fost obținută cu efortul unor patrioți devotați cauzei, printre care se număra și Pantelimon Halippa, ale cărui aspirații politice s-au transformat în realizări credibile pentru poporul basarabean. Astfel, răbdarea și perseverența sa au fost răsplătite cu încredere, mai ales după ce a făcut posibilă realizarea Unirii cu Basarabia. Ulterior, acesta a devenit membru al Parlamentului Român al României Mari. Totodată, el a unificat Partidul Naţional Moldovenesc cu o serie de alte formaţiuni mai mici şi a format Partidul Ţărănesc din Basarabia, iar în anul 1921, formațiunea nou creată s-a unificat cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de către Ion Mihalache. Această formaţiune s-a unit, la rândul său, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de către Iuliu Maniu, şi a rezultat, astfel, PNŢ, în care Halippa a activat până în momentul arestării sale.
De aici filele istoriei poartă pecetea rușinii, transformând parcursul vieții acestui om într-un calvar. Arestul, survenit în 1950, după instaurarea puterii comuniste, ar fi pornit, din spusele istoricilor, ca urmare a unui exces de zel din partea Anei Pauker, dar și ca răspuns al autorităților comuniste la popularitatea tot mai mare a discursurilor lui Halippa dincolo de Prut. Astfel, acesta a fost arestat și, fără a fi supus unei judecăți echitabile, întemnițat la Sighetu Marmației. După doi ani, a fost predat NKVD-ului (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne din U.R.S.S), dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia. Aproape cinci ani a hălăduit prin lagărele comuniste, iar reîntors în patria sa, a fost închis în Zarca Aiudului, unde a stat până în anul 1957.
De parcă aceste chinuri nu ar fi fost de ajuns, Halippa, după eliberare, a primit domiciliu într-un demisol igrasios, în timp ce casa lui devenise proprietate a nomenclaturiștilor comuniști. Cel mai lamentabil în această stuație este faptul că bunul său nume a fost revigorat doar post-mortem, după 11 ani de la dispariție, în 1990, când a fost reprimit în rândurile Academiei Române.
Eroii nu se uită, chiar dacă peste amintirea lor adie uneltiri dușmănoase și cade praful trecutului. Misiunea noastră este să ne readucem aminte de ei nu doar în clipele de restriște, când națiunea încearcă să se redefinească, ci și în vreme de pace, când învățăm să trăim și să devenim mai buni, urmându-le exemplul.
Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România.
Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în care spiritul unei generații a schimbat radical lucrurile în ceea ce privește direcțiile pe care societatea și cultura avea să le dezvolte mai departe.
Una dintre aceste generații a fost și cea din care făcea parte Constantin Noica. Generația lui a rămas cunoscută în istoria culturală a României sub mai multe denumiri: Tânăra generație, generația ´27, generația Criterion, generația de aur, și am putea evoca și alte formule folosite pentru a o denumi.
O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane.
Criterion, atât revista, cât și ciclul de conferințe, a fost una dintre emblemele perioadei interbelice. Ciclul de conferințe Criterion reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale. Tinerii din generație, împreună cu mentorul lor – Nae Ionescu, dar și cu invitații acestora (personalități marcante ale culturii române) se adunau într-o sală a Fundațiilor Regale și conferențiau despre subiectele anunțate. La începutul anilor ’30, în Bucureștiul interbelic, se conferenția despre filmele lui Charlie Chaplin, despre probleme de economie modială (Marea Criză economică era în plină desfășurare) sau despre cele mai adânci concepte ale filosofiei.
Cum au fost acești tineri? În ce credeau sau nu credeau?
O scurtă notiță istorică: generația din care face parte Constantin Noica reprezintă cea de-a șasea generație culturală a României. Reprezentanții „noii generații” se clasează, din punct de vedere istoric, între „ultimul contingent” (Mircea Vulcănescu, Tânăra generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români), care a intrat în tranșee în anul 1918 și aceia care, având o vârstă foarte fragedă, nu au conștientizat lumea de dinainte de Primul Război Mondial, nu au păstrat o imagine a acelor vremuri. Altfel spus, este generația celor pe care războiul i-a găsit adolescenți.
O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane
Condițiile în care s-au format sunt extrem de importante, având un rol justificator în conturarea individualităților și în coeziunea „mișcării”.
Unul dintre cei mai importanți factori, poate chiar cel mai important, în conturarea gândirii generației lui Noica, Eliade, Cioran, Ionescu etc. este, bineînțeles, războiul. Acesta a avut o importanță covârșitoare în formarea tinerilor (mare parte a liderilor acestei generații fiind colegi de liceu, la Spiru Haret în București), acționând asupra lor la o vârstă fragedă, când încă nu își consolidaseră modul de gândire.
Majoritatea, fiind adolescenți, încă nu aveau stabilite „criterii” exacte. De aici pornește și facilitatea cu care războiul le-a răsturnat aceste criterii fragile, „prefăcându-le” mentalitatea, schimbându-le concepțiile. Se poate observa o dublă acțiune pe care războiul o exercită asupra tinerilor. Prima acționează la nivel social, iar cea de-a doua la nivelul mentalității, al spiritualității.
Aici își are începutul spărtura interioară care devine o linie generală a întregii gândiri a generației. O scindare sufletească, produsă de imensa discrepanță între conceptele lumii vechi și anularea acestora de către război, care își are avatarurile în haosul în care au fost obligați să se clădească.
Anularea acestor vechi valori (respectul pentru viața omului, văzut ca un bine suprem, libertatea ca mijloc desăvârșit etc.) este produsă chiar de către cei care le consolidaseră. Caracterul contradictoriu și derutant provine tocmai din această distrugere a „sistemului” de către întemeietorii lui.
Tinerii nu mai cred în puterea libertății, în deplinătatea și, cu atât mai puțin, în eficacitatea ei. Ei capătă o privire realistă asupra conceptului și a slăbiciunilor lui, a imposibilității realizării totale. Totuși, libertatea se transformă pentru ei într-o utopie, într-un vis de îndeplinit, privită tocmai prin prisma amintirilor unei lumi pe care nu au trăit-o decât în visele copilăriei. De aici izvorăște atât de puternic acest farmec al libertății de care se lasă stăpâniți tinerii.
Care le-au fost modelele?
Două dintre modelele și sursele de inspirație ale tinerei generații sunt reprezentate de către Vasile Pârvan și Nae Ionescu. Primul, reprezentant al universalismului în istorie, iar cel de-al doilea, reprezentant al autohtonismului în filosofia românească.
Acestor modele autohtone li se adaugă și curentele europene ale momentului, care își exercită influența asupra „generației de aur”. Între aceste curente regăsim misticismul orientalizant german (manifestat în primii ani de după Primul Război), misticismul rusesc din emigrație, maurrasismul francez, neotomismul, comunismul rusesc, marxismul german, fascismul italian, național-socialismul german.
Tânăra Generație pe scurt
Generația `27 a fost: setea de experiență (dorința de încercare directă, experiență nemijlocită, înlăturarea oricărei limite impuse de rațiune, aventura), autenticitatea (caracterizată de dorința de a fi așa cum ești, de a minimaliza orice fel de constrângere venită din exterior, orice conformism necunoscut dinlăuntru), spiritualitatea (voința de a te depăși, nevoia de a cunoaște absolutul, voința de eternitate) și tensiunea dramatică (punctul crucial al experienței trăite în comun de tânăra generație).
Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor
Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor. Unitatea politică fusese deja restabilită de „generația de foc”, unitatea spirituală devenind astfel necesară, mai ales că existau discrepanțe la toate nivelurile între provinciile reunite. Această unitate putea fi realizată prin estomparea sau ștergerea deosebirilor regionale, „în măsura în care desemnează altceva decât nuanțarea unui aceluiași suflet național”, nota Mircea Vulcănescu.
Și mai pe scurt: erau niște tineri care se întâlneau la cafeneaua Corso, discutau filosofie, literatură, istorie, politică etc. și puneau la cale destinul cultural al României.
Rezultatul? Au ajutat enorm la construirea acestui destin.
Foto deschidere: www.cooperativag.ro
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din Câmpeni, judeţul Alba. Matricea Românească vă prezintă, în serial, această conferinţă extraordinară, a cărei temă a fost Transilvania, de la Mihai Viteazul la Avram Iancu, şi pentru care – atenţie – un simpatizant al proiectului nostru cultural a venit de la Timişoara! Mai jos, al treilea extras.
În secolul al XIX-lea însă, conștiința națională era foarte puternică, nu era ca la 1600! Deja trecuseră Școala Ardeleană – Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior -, Răscoala lui Horea. În timpul Răscoalei lui Horea, noi zicem că luptau țăranii cu domnii, dar lozincile erau că luptă românii cu ungurii – că domnii vorbeau o limbă, și țăranii altă limbă! Nu era mare filosofie să accepți ideea asta, că luptă unii cu alții și că sunt deosebiți și din punct de vedere etnic – dar Răscoala lui Horea nu a fost un carnagiu așa de mare. Au murit vreo cinci sute de țărani și vreo sută și cincizeci de nobili. Patru sute și cincizeci de țărani, până la cinci sute, au murit, și țăranii au reușit să ucidă o sută cincizeci de nobili. Repet, suntem la război, și de obicei cine câștigă victoria dictează condițiile păcii, nu învinșii.
Avram Iancu a venit ca moștenitor al lui Mihai Viteazul, dar mai ales ca moștenitor al lui Horea, și n-a fost dintr-o familie bogată. Sigur că tatăl nu era țăran, mama, Gligor o chema, era moață din munții Apuseni, ca toți moții. Erau niște gospodari harnici și deștepți, care au reușit să facă ceva școală – băieții, că fetele nu erau egale cu băieții, atunci. Și i-au trimis pe copii la carte, și Avram Iancu a ajuns să învețe. Să știți că nu a învățat românește să scrie, decât de la popa din sat, că la școală când a ajuns, și pe aici pe la dumneavoastră prin munți, dar după aia la Liceul Regesc din Cluj, unde a învățat avocatura, limba era latină și maghiară. Știa să scrie extraordinar în aceste limbi. În limba română i-o fost mai greu, și îi chema lângă el pe preoții Dobra și Buteanu să nu facă greșeli, când scrie românește. Că nu a învățat să scrie românește, gramatică românească n-a învățat. Știa să scrie și să vorbească latină corect, ungurește impecabil, încât îi punea în dificultate pe maghiarii nativi…
Și vă puteți gândi ce capacități a avut, dacă era născut în 1824, și în 1848, la 24 de ani, e Craiul Munților. La vârsta de 24 de ani, stăteau de vorbă cu Avram Iancu bătrânii profesori, mai bătrânii profesori, care erau Simion Bărnuțiu, Gheorghe Barițiu, Alexandru Papiu Ilarian, care rămâneau, după fiecare discuție cu el, extaziați și spuneau: „Acest tânăr va duce națiunea mai departe!” La 24 de ani, deci, era considerat Conducătorul luptei de emancipare națională. Ideea lui fundamentală a fost de a lupta alături de revoluționarii maghiari, și de sași, și de secui, și la Târgu Mureș în martie 1848 i-a strâns pe toți și le-a spus: „Soarta noastră este comună, să luptăm contra absolutismului, contra conducerii care ne înăbușă pe toți – și să facem libertate, egalitate, fraternitate cu toții, că suntem frați: români, unguri, secui”. L-au ascultat, dar în aceeași lună martie, Revoluția a izbucnit la Pesta – nu exista încă Budapesta; altă greșeală pe care o face lumea, este că zice: „Budapesta, la 1500, era…” Budapesta s-a înfințat în 1870, până atunci erau două orașe complet distincte, cu doi primari, Buda și Pesta. Buda era centrală, pe malul drept al Dunării, cealaltă, Pesta, era pe malul stâng, și Budapesta s-a format târziu.
Academicianul Ioan-Aurel Pop, apărător de seamă, de la tribună ca şi de la catedră, al istoriei românilor
La Pesta s-au luat decizii mari, de ieșire a Ungariei de sub stăpânirea Habsburgică – fiindcă Ungaria, ca și Transilvania, era sub stăpânirea Habsburgică, și s-a întrunit Dieta țării revoluționare la Pojoni – astăzi se numește Bratislava, e capitala Slovaciei, nemții îi ziceau Presburg; deci era capitala legislativă a Ungariei de atunci -, și unul dintre punctele programului era anexarea Transilvaniei la Ungaria. Iancu când a văzut, a zis: „Noi cu asta nu putem fi de acord. Noi avem țara noastră, care se cheamă Transilvania. În Transilvania, două treimi sunt români. Hai să îi întrebăm pe oameni. Să voteze și sașii, să voteze și ungurii, să voteze și secuii, să voteze și românii – și vedem ce facem cu Transilvania”. N-au fost de acord.
Şi atunci, s-a adresat Împăratului: „Mărite Doamne, încă tu eşti Stăpânul Țării…” Acesta l-a încurajat: „Da, voi aveți dreptate, nu ungurii.” Și Iancu a fost așa, alături de Împărat, dar nu numai Iancu și românii – alături de Împărat au fost și croații, și sârbii, și slovacii din cadrul Ungariei istorice, și toți au fost contra Revoluției Ungare, când au văzut că Revoluția Ungară vrea să îi determine să devină, din supuși austrieci, supuși maghiari. Asta a fost marea lor gândire, adică au zis: „Noi ce am avut de câștigat? Facem o revoluție. Ne eliberăm de austrieci și ne luați voi sub oblăduire, adică devenim supușii voștri? Noi vrem să fie toate popoarele libere”. Și atunci, Avram Iancu s-a rupt de Revoluția Maghiară.
Și când Revoluția Maghiară a atacat munții Apuseni, și a început să vină cu arme, cu arme de foc, și să pustiască satele, abia atunci Avram Iancu a organizat munții Apuseni ca „Țară Românească” – e expresia lui. I-a strâns pe tineri, i-a împărțit în unități militare, pe care după tradiția romană le-a numit legiuni și cete, și în fruntea lor a pus prefecți și tribuni. Și a zis: „Dacă nu putem avea toată Transilvania organizată românește, munții, de ei mă ocup eu”. Și a reușit să facă din munții Apuseni, din 1848 toamna până în 1849, Țară Românească.
Sigur că a fost atacată această Țară Românească – și de oștile ungurești conduse de polonezul Bem, și după… Dar el n-a cedat. Sigur că în timpul Războiului au fost omorâți inamicii care atacau, și au fost pustiite anumite zone, de către el. Dar eu nu sunt aicea în măsură, și nu vreau să vă întristez prea tare, ca să vă spun câți români au fost omorâți și la Mihalț, Măcelul de la Mihalț… Numai pentru că vorbeau românește! Și aici, în Munții Apuseni, și în alte părți ale Transilvaniei, istoricii au numărat patruzeci de mii de români omorâți la 1848-49. Patruzeci de mii. Și atunci, să ne mirăm că au răspuns cu violență și românii? Păi, asta a fost rânduiala războiului. În război, toți produc violențe.
Avram Iancu a rămas, până la urmă, cu numele de Crai, chiar și spre sfârșitul vieții. După Revoluție, după ce oștile austriece unite cu cele țariste au câștigat, după Revoluție a fost foarte dezamăgit. La îndemnul lui Bălcescu, a acceptat să poarte tratative și cu Kossuth Lajos, conducătorul Revoluției Maghiare, și le-a purtat. Și Revoluția Maghiară, în ultimul ceas, în iulie, a recunoscut drepturile minorităților, dar era prea târziu. Nu mai conta. Că deja oștile – și austriece, și ruseși, și turcești din Sud – amenințau, și până la urmă s-a aplicat aceeași politică: ”Dezbină și stăpânește”. Și împărații au câștigat la ’48. Și Imperiul Austriac a rămas, și Imperiul Otoman în Sud, și Imperiul Țarist au rămas încă în viață, pentru câteva decenii, nu-i vorbă. Și revoluționarii au fost învinși.
Kossuth Lajos a fost obligat să fugă în Turcia – unde s-a islamizat, a trecut la Islam, asta nu se prea spune – ca să poată trăi, că Turcia nu acorda cetățenia unui străin dacă nu devenea trecut la religia islamică. Ai noștri au trăit acolo în munți. Când a venit împăratul să-l decoreze pe Avram Iancu, Iancu a refuzat să primească decorația – și, mânat de atâtea griji, și de atâtea doruri pentru neamul său, sigur că a ajuns la o boală psihică, pe care medicii nu au putut-o vindeca atunci, și nici constata foarte clar.
Astăzi sunt doar luări de poziții, păreri, opinii pentru că el s-a stins amărât, cu sufletul întristat – nu pentru el, ci pentru soarta poporului lui. Dar să spui că că un om a murit nebun pentru că s-a gândit la țară, și să nu spui faptele lui cele mari [este iresponsabil] … În primul rând că nu a murit nebun! În primul rând că, în timpul acestei perioade finale a vieții lui triste, a fost un savant, era pasionat de gasteropode, cunoștea din lumea biologică o groază de lucruri, colecta fosile din munți.
Sală plină la Întâlnirile Matricei episodul IV, desfăşurat la Câmpeni, la Colegiul Naţional Avram Iancu din localitate
Avram Iancu a fost un om cu o minte cât pentru trei oameni! O fi băut – amarul lui și al neamului lui -, dar suntem noi acuma chemați să judecăm aceste lucruri? Eminescu, după 1883, a avut rătăciri ale minții. Îi micșorează lui Eminescu opera, aceste rătăciri ale minții? Dar cine, pe lumea asta, se poartă ca un înger sau ca un sfânt? Cu toții avem rătăciri, cu toții avem căderi – important e să ne ridicăm, important e să avem speranța în mai bine, important e să ne rugăm să fie mai bine, să aplicăm principii de morală, de dreptate, de egalitate, și să nu uităm niciodată că peste toate domnește bunătatea.
Dacă uităm de bunătate, și devenim justițiari așa, ca și cum ne-am substitui noi Divinității, nu realizăm nimic. Și acești doi eroi, despre care am vrut să vă vorbesc, stau la temelia acestui neam – și Mihai Viteazul, și Avram Iancu. Repet, nu au fost sfinți în timpul vieții. Biserica poate să îi facă sfinți după o vreme, că toți sfinții de pe lumea asta au fost și păcătoși. Altfel, nu ar fi fost oameni. Până și Mântuitorul are și natură divină, și natură umană, Iisus Hristos, nu? Conform învățăturii teologice. Deci, au fost niște eroi. A, că eroismul lor nu se potrivește pentru alte popoare – n-avem ce face!
Tinerii liceeni, vrăjiţi de lecţia de istorie şi de patriotism susţinută de către academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, la Întâlnirile Matricei episodul IV
Nemuritorul român total Avram Iancu
Va urma
Detalii despre proiectul nostru cultural si precedentele episoade din #ÎntâlnirileMatricei:
Ce este – şi ce a realizat Matricea Românească în primul an: detalii aici
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
O discuţie Matricea Românească la Casa Dosoftei din Iaşi, despre limba română, Psaltirea în versuri şi autorul ei de o importanţă crucială pentru cultura noastră, azi acoperit de negura uitării.
Apasă pentru video – Despre importanţa lui Dosoftei în cultura română
Matricea Românească: Ne bucurăm să fim la Iaşi. Cu cine avem onoarea?
Cătălin-Mihai Ştefan: Sunt pedagog muzeal la Muzeul Naţional al Literaturii, coordonator la Casa Dosoftei, și vă urez bun venit la noi.
Matricea Românească: Cătălin, pentru început, o să te rog să ne faci un scurt istoric al instituției de cultură în care ne aflăm.
Cătălin-Mihai Ştefan: Acest loc în care ne aflăm a fost construit demult, demult, în secolul al XVII-lea, mai exact între 1677 și 1679, în timpul domniei lui Antonie Vodă Ruset. Acest voievod apare indirect în Zodia Cancerului a lui Sadoveanu prin prezența fiului său Alecu, deci nu este personaj fictiv nici acolo, nici în povestea mea. Pe atunci, clădirea făcea parte din Mănăstirea „Sfântul Nicolae Domnesc”, din care s-au mai păstrat doar biserica de alături, acest loc în care ne aflăm, și un zid de incintă care este undeva între Biserica “Sfântul Nicolae Domnesc” și Hotelul Moldova. Deci, această casă a fost construită atunci, și se pare, din toate sursele pe care le avem noi, că a adăpostit tiparnița pe care Dosoftei a adus-o de la Kiev.
Sunt mai multe variante: una, că ar fi fost prima tiparniță din Moldova, iar cealaltă variantă, că ar fi fost a doua – prima fiind la „Trei Ierarhi”, adusă de Vasile Lupu. Ele ar fi funcționat în același timp, până când cea de la „Trei Ierarhi” a ars, iar cea de aici a rămas singura din Moldova. Cert este că această tipografie care a funcționat aici, la Casa Dosoftei, și-a făcut treaba foarte bine până în anul 1686, când Dosoftei a fost dus în Polonia – sechestrat, răpit, nu se știe exact.
Matricea Românească: Care a fost motivul?
Cătălin-Mihai Ştefan: Erau vremuri tulburi. Regatul Poloniei era foarte puternic, iar regele a venit cu armata aici, căci era în conflict cu domnitorul de la acea vreme, Constantin Cantemir. În consecinţă, și Dosoftei a fost dus în Polonia de atunci, Ucraina de astăzi, locuind într-un castel dăruit de regele Jan Sobieski. El a fost primit primit acolo foarte bine, pentru că și-a continuat activitatea de tipograf și de traducător. Acest domnitor se pare că l-a prețuit foarte mult, participa la slujbele religioase pe care Mitropolitul le oficia în Polonia. El și-a câștigat acest respect, mai ales pentru faptul că vrut să își păstreze credința ortodoxă.
Să spunem că acest Dosoftei, în afară de faptul că a fost poet şi traducător – subiect la care voi reveni imediat -, cred că a fost primul editor din literatura română. De ce? Pentru că el, când a venit Mitropolit al Moldovei, după ce fusese episcop la Huși și Roman, avea deja un plan editorial. Ştia dinainte: „aduc tiparniță de la Kiev, tipăresc cărți”.
Casa Dosoftei din Iaşi, cu Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, ctitoria lui Ştefan cel Mare, în fundal
Matricea Românească: A avut o viziune.
Cătălin-Mihai Ştefan: A avut o viziune. Această viziune a lui nu s-a oprit doar în plan editorial. El s-a apucat de tradus. În acea perioadă, monahii trebuia să știe patru limbi: greaca veche, latina, slavona – chirilica de atunci – și, surpriză, polona. Influenţa polonilor era cam la fel de puternică precum cea a ruşilor. Deci acest Dosoftei se apucă de tradus Biblia în proză. El avea un model, pe Jan Kochanowski, un traducător polon.
Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.
Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri, Psalmul lui David, 1
Numai că nu s-a oprit nici aici, a transpus-o în versuri. Şi cu toții știm că acel traducător își aduce și aportul lui personal. Când traduce, într-o mai mică sau mai mare măsură, dar oricum constructivă, creează: traduttore, traditore.
În acea perioadă exista un model. Mai făcuse același lucru, adică traducerea Bibliei în versuri, Clément Marot în Franța. Deci, Dosoftei a făcut un fel de racordare foarte bună, foarte atentă. la literatura din jurul nostru, a timpului, și i-a ieșit cu totul altceva decât lui Clément Marot, pentru că el, dacă o să citiți, dacă o să vă uitați prin Psaltirea în versuri (1673), aduce un stil jucăuș. El și milita pentru introducerea ritului ceremonios românesc în Biserică – pentru că se oficia numai în greacă și slavonă. Aici a publicat el Molitvenic de-nțăles (1681), Parimiile preste an (1683), Psaltirea Slavo-Română (1680), Viața și petrecerea sfinților (1682) și alte cărți pe care o să le vedem jos. Este un colț întreg dedicat lui.
Matricea Românească: Apropo de introducerea ritului românesc în biserică: avea Dosoftei conștiință românească?
Cătălin-Mihai Ştefan:Avea! Avea, și o să vedeți, citind Psaltirea în versuri, că are un stil ludic românesc. Jonglează atât de bine cu cuvintele – bineînțeles că sunt arhaisme acum, dar sunt de găsit semnificațiile lor. Jonglează atât de bine cu limba română, atât de frumos curge versul, încât nu ai cum să nu te gândești că este o alegere bună.
Un alt argument pentru care Psaltirea în versuri, adică traducerea Bibliei în versuri, este o alegere foarte bună, ar fi acela că această Psaltire este publicată și acum. Eu am găsit-o în format PDF – deci, o carte publicată la 1600 trăiește și acum!
Bineînțeles că Biserica Ortodoxă a trebuit să se „sesizeze” referitor la toate faptele culturale ale lui Dosoftei, și l-au canonizat. S-a întâmplat 2005, moment în care și Casa Dosoftei a luat o altă titulatură – dacă înainte se chema doar Casa Dosoftei – Secția de Literatură Română Veche, de atunci se numește Muzeul Sfântul Ierarh Dosoftei Mitropolitul. Locul în care suntem a fost organizat ca muzeu în 1970. În 1968 au început prospecțiile – s-a săpat la temelie, s-au găsit urme de morminte jos, în Sala Unu de la intrare, și s-a adaptat acest spațiu pentru normele muzeale, adică a fost refăcut acoperișul, dar după niște schițe de epocă. Arcadele veți observa că sunt refăcute, nu sunt din acea perioadă, dar zidul până la nivelul unui stat de om este original. La acest monument istoric s-a adăugat, în 1975, un altul care este în partea dreaptă, o sculptură ce aparține sculptorului Iftimie Bârleanu, tatăl pictorului ieșean Bogdan Bârleanu, la rândul ei declarată monument istoric. Când o să ieșiți, o să îl vedeți pe Dosoftei în ipostaza aceasta de mirean, cu capul descoperit, ca un învățător, cu capul pe spate.
S-a reîntregit oarecum atmosfera aceea de epocă, pentru că toți vrem să vedem chipuri. În 1970, când s-a organizat acest muzeu, Casa Dosoftei era înconjurată de dughene, de case ale oamenilor mai nevoiași. Acele persoane au fost mutate, căscioarele au fost dărâmate, și tot acest spațiu de până în stația de tramvai a căpătat valoare, pentru că dacă nu era Casa Dosoftei, acest perimetru nu exista.
Cătălin-Mihai Ştefan este coordonatorul Casei Dosoftei din Iaşi. El vede în marea figură a culturii româneşti un deschizător de drumuri şi un promotor de prim rang al limbii române
Matricea Românească: Din ce vedem acum la Casa Dosoftei, atât la exterior cât și la interior, cât a rămas original?
Cătălin-Mihai Ştefan: Clădirea era ruinată, părăsită, a avut tot felul de destinații – de la depozit de sare, de sticlă, și până la grajd pentru cai. A venit, la un moment dat, la noi un vizitator, cam de 70 – 80 de ani, care spunea că atunci când era copil venea cu bunicul lui la iarmarocul din spatele Palatului Culturii, și își lăsau caii aici. A spus că el de atunci nu a mai intrat aici, și a vrut să vadă ce este, cum s-a schimbat locul. Deci, referitor la clădire așa stau lucrurile. Referitor la cărțile pe care le-ați văzut […] ele au fost adunate prin achiziții sau donaţii de pe la mănăstiri, de pe la persoane de bună-credință, dar aici nu s-a găsit nimic – era imposibil. Legat de mormintele care s-au găsit la subsolul Sălii Unu și care au fost strămutate, se pare că aici era un mare cimitir mănăstiresc aici, pentru că de curând, în partea dreaptă a Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc”, s-au găsit morminte ale călugărilor. Se discută ce se va face cu ele. E interesant că, oriunde se sapă în Iași, se găseşte istorie.
Matricea Românească: O să revin puțin la Psaltirea în versuri. Cât de important este că un Mitropolit, un om al Bisericii, a folosit umorul – pentru că nu asociem Biserica cu umorul?
Cătălin-Mihai Ştefan: Nu, nu prea le asociem, și e firesc. Dosoftei a încercat, și a reușit, să aducă Biblia aproape de oamenii simpli. Pentru că, dacă le sufli în ureche versuri oamenilor simpli, ei altfel rețin, pe ei altfel îi cucerești. El s-a jucat în primul rând, dar cu siguranță a avut și asta în minte: să îi câştige, să le arate şi lor Biblia, să vadă cum sună în versuri și să o poată reține mai bine. Pentru că, pe atunci, erau puțini știutori de carte, iar versul circula mai uşor prin viu grai. Dacă pe un neștiutor de carte îl puneai să memoreze Psaltirea în versuri, el o mai spunea și altora.
„În ţara noastră pe-această vreme nu era om ca acela…” – Cronicarul Ion Neculce, despre Mitropolitul Dosoftei
Matricea Românească: Ne-ai spus că Dosoftei este primul nostru editor, primul nostru poet cult din literatura română…
Cătălin-Mihai Ştefan: Primul nostru poet cult din literatura română, aşa este! Dacă noi am învățat la școală că primii noștri poeți culţi au fost Costache Conachi și poeţii Văcărești, eu aș spune – și nu numai eu, nu sunt primul care afirmă acest lucru – că Dosoftei a fost primul. Argumentele, multe, le-am dat până acum. El a fost primul care a îndrăznit foarte mult cu limba română și, încercând să aducă ritul ortodox în Biserică, a și dat dovada: „Uitaţi, că se poate!”.
Bineînțeles că nu ar fi citit Psaltirea în versuri în biserică, sunt sigur, dar a adus un suflu nou. Ea a putut fi transpusă foarte ușor în alfabet latin, pentru că atunci se scria în chirilică, dar se citea în românește, era transliteraţia aceea din chirilică în română. Deci a putut fi transpusă foarte bine, pentru că limba română este foarte ofertantă. E o limbă cu atât de multe veleități!
Matricea Românească: În ce raporturi era Mitropolitul Dosoftei cu românii din alte regiuni de la vremea lui – întreținea relații, făcea schimburi culturale?
Cătălin-Mihai Ştefan: Relațiile erau mai mult cu Moscova, pentru că el de acolo a cerut sprijin când a adus tiparnița și o făcea oricând avea nevoie de cărți. Cărțile, la fel, îi veneau de acolo ca să le traducă. Aceasta era zona, dar, fiind Mitropolit, cred că era în relații bune cu toate provinciile istorice, pentru că se vorbea româneşte oriunde. El fiind și prelat, nu cred că avea intenția să fie în conflict cu cineva. Totuși știu că a avut niște mici diferende cu Constantin Cantemir.
Matricea Românească: Cât dura realizarea unei cărţi, în secolul al XVII-lea?
Cătălin-Mihai Ştefan: Eu cred că, dacă este să luăm procesul de la crearea matrițelor și până la cartea în sine, dura câteva luni. Bănuiesc, nu am cum să estimez, și nici nu am găsit vreo mărturie în acest sens, dar era foarte laborios. Aveau răbdare cu cartea, asta era interesant!
Aș vrea să vă mai spun un lucru, pe care obișnuiesc să îl spun vizitatorilor pe care îi văd mai înclinați spre poveste, spre fantezie – noi avem jos, în Sala Unu, o carte de oaspeți în care se scrie din anii `70, de când s-a deschis Muzeul. Sunt, în ea, toate limbile pământului. Avem ebraică, vietnameză, chineză, indiană, nu mai spun de limbile europene… E un muzeu în muzeu. Am intenția să pun semne la pagini oriunde este cazul, ca să se vadă că muzeul nostru a fost foarte vizitat, că trezește interes.
Evanghelie de la 1682, Bucureşti, purtând însemnările Mitropolitului Dosoftei. Apasă pe fotografii pentru mărire
Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost oameni precum Coresi la Braşov, sau Dosoftei aici, cum ar fi evoluat limba română fără ei? Cât de importanți sunt ei, pentru ce a urmat?
Cătălin-Mihai Ştefan: Bineînțeles că sunt foarte importanți. Dar eu nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau ei. Dacă nu erau ei, erau alții. Pentru că aceste cărți au fost menite să apară, Dumnezeu așa a vrut. Nu putem separa lucrurile. Ce vrea Dumnezeu, aceea se întâmplă – dacă El a vrut să ardă Biblioteca din Alexandria, a ars. Ca urmare, avem Coresi, avem Dosoftei, avem Varlaam, avem Cantemir, avem cronicarii moldoveni pe care îi onorăm aici la etaj, prin cele mai vechi copii după hronicile lor și prin prezența a două busturi… Avem, de asemenea, Cronograful lui Matei Cigola, care i-a aparţinut lui Eminescu, și avem și o traducere a lui Dosoftei purtând însemnările lui olografe. Este cu atât mai importantă, cu cât se vede scrisul lui, urma mâinii lui. Deci, dacă nu erau ei, erau alții, dar dacă este să mergem pe firul acestui scenariu sumbru, cred că limba română ar fi fost mult mai săracă, și ar fi recuperat mult mai greu acest impas.
Matricea Românească: Ca filolog, ți se pare că astăzi mai suntem conștienți de bogăţia limbii noastre?
Cătălin-Mihai Ştefan: Da! Suntem conștienți, nu e neapărat să fie conștientă toată lumea. De exemplu, aud că sunt luați în batjocură fotbaliștii că nu știu să vorbească. Nu, nu trebuie să știe să vorbească ei, ori gimnaștii. Ei sunt sportivi, trebuie să știe să își facă treaba lor, nu mă interesează că nu știu să vorbească gramatical. Mă înțeleg cu el când vorbesc, treaba lui este să fie sportiv. El nu e conștient că limba română este bogată, dar e rolul meu, ca filolog, și al altora, să arate că limba română este foarte ofertantă, este o minune. Fiecare cu rostul lui!
Matricea Românească: Ai o expresie preferată din Dosoftei sau, dacă nu, o expresie preferată din limba română pe care o folosim acum?
Cătălin-Mihai Ştefan: Nu este din Dosoftei, însă am reținut o expresie veche, nu mai ştiu de unde o am, care sună cam așa: A fi șofrănit de mânie. Vine de la șofran. Sunt mai multe expresii de genul acesta, care s-au pierdut, dar care au prospețime. Te fac să îți pui mintea la contribuție, ca la matematică. Eu am auzit cuvântul „şofran” la bunica mea maternă, dar întâlnirea cu expresia a fost livrescă…
Marele istoric Nicolae Iorga: „Dosoftei a îmbălsămat viaţa grea a omului de la ţară”
Matricea Românească: Până unde au ajuns cărțile lui Dosoftei?
Cătălin-Mihai Ştefan: Circulau în Țările Române, mai ales, pentru că rușii le aveau pe ale lor, polonezii aveau cărțile lor latineşti, fiind catolici, dar în zona noastră au circulat foarte mult, mai ales că aceste cărţi erau făcute la comandă. De pildă, stareţul de la Mănăstirea Neamț, să zicem, avea nevoie de un Liturghier, prin urmare făcea comandă la Iași la Casa Dosoftei. Vorbea cu Mitropolitul, i se comunica prețul, i se trimitea cartea, după care, dacă erau multe ceasuri rele, veneau tătarii şi luau cărțile. Şi îi puneau pe cei de la mănăstire să le răscumpere – cu aur, cu bani, cu obiecte de cult din aur şi argint…
Cărțile pe care le vedem acum în toate muzeele – fie că sunt bisericești, fie că sunt laice – sunt o minune, prin faptul că au mai răzbătut până la noi. Noi, la Muzeul Naţional al Literaturii, avem și un laborator de restaurare, și avem grijă să le întreținem. O să observați că pe majoritatea cărților s-a intervenit, pentru că altfel nu ar fi rezistat.
Matricea Românească: Ți se pare întâmplător faptul că Moldova a fost una dintre zonele care au conservat cel mai bine substanța limbii române?
Cătălin-Mihai Ştefan: Este frumos ce aţi spus. Cred că faptul că a existat un Ștefan Cel Mare ne-a responsabilizat foarte mult. El chiar ne-a introdus în măduva oaselor această dragoste pentru carte, pentru istoria noastră, pentru românitate, pentru limba vorbită… Această simplitate de a-ți vorbi limba și a-ți purta portul cred că din această zonă vine.
Din colecţia Casei Dosoftei. De la stânga la dreapta: Psaltire slavo-română, 1680, Iaşi, tradusă de către Mitropolitul Dosoftei; Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche şi Miron Costin, copie de secol XVIII; Manual de Patriotism, de Iancu Nicola, 1829, Iaşi. Apasă pe fotografii pentru mărire
Ștefan Cel Mare este o personalitate covârșitoare. Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” este ctitoria lui. Casa Regală a României își mai oficiază aici anumite evenimente. E ca un fel de moștenire pe care a lăsat-o Ștefan, pentru că el aici a fost încoronat, iar Curtea Domnească aici și-a avut locul, în perioada în care scaunul Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iași.
Matricea Românească: Când ai auzit despre Matricea Românească, la ce te-ai gândit?
Cătălin-Mihai Ştefan: M-am gândit la matrița pe care o avem noi jos, pe macheta tiparniței – ea este din metal acum, dar înainte era din lemn – cu literele sculptate în oglindă, astfel încât să se poată citi de la stânga spre dreapta. Ea era folosită la tipărirea unei singure pagini. Deci, dacă tipograful avea de gând să tipărească 100 de exemplare, acea matriță era folosită la 100 de cărţi. Se pare că era folosit lemnul de păr, pentru că el este mai permeabil, dar și mai flexibil. Vă dați seama că era o muncă foarte minuțioasă sculptarea fiecărei litere, astfel încât să mai și rămână acolo!
O să vă explic şi modalitatea de funcţionare: erau introduse matriţele în cele două sertare, unse cu tuş negru, deasupra era aşezată coala de hârtie, și presarea se făcea cu ajutorul unui teasc, proces în urma căruia ieșea o pagină. Mai târziu, a început să fie folosit și tușul roșu, care semnala prezenţa limbii române în text.
Tiparniţa lui Dosoftei, cea care a contribuit la Matricea Românească
Amprentă de neşters în cultura română: matriţa expusă la Casa Dosoftei din Iaşi
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere Gulea şi Horaţiu Mălăele ar putea fi unul cu două tăişuri.
Orice popor are filmele sale-cult. Or, Moromeţii tocmai asta este pentru poporul român: un film-cult, un film de artă în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult decât alte producţii cinematografice de dinainte de 1989, contaminate de morbul ideologiei comuniste, cu stigmatul aferent, Moromeţii a rămas un film “neîntinat”, un «clasic» pentru că, aşa cum îmi mărturisea odată Victor Rebengiuc, a fost un film onest – atât faţă de cartea lui Marin Preda, cât şi faţă de sufletul românesc.
Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc. Sub hainele noastre moderne şi sulimenelile noastre forţat occidentale, dincolo de cartierele rezidenţiale în care, retrăgându-ne, ne epatăm “civilizarea”, rămânem un popor de ciobani, şi prin apucături, dar şi prin dorurile care ne macină.
Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc
Ajunge să vă plimbaţi la ceas de seară printr-un cartier al Bucureştiului pentru a vedea “ţăranii” ieşiţi din «cutiile de chibrituri», combătând pe teme de cancan, politică sau fotbal, şi strigând (inconştient), prin toţi porii, după libertate. Aceşti “orăşeni” sunt urmaşii ţăranilor strămutaţi de Ceauşescu – precum salcâmul despre care îmi vorbea maestrul Rebengiuc – într-un mediu impropriu lor.
Moromeţii, partea a II-a: nişte ţărani
Deşi a uitat că e ţăran, ba chiar s-a obişnuit şi profită de avantajele noii sale condiţii, orăşeanul mediu din oraşul ciobanului Bucur (ca şi omologii săi din toată România) vrea în realitate un singur lucru: să stea la poartă alături de “consăteni” şi să dezbată mersul lumii – cu bârfa de rigoare – într-o Poiană a lui Iocan extinsă la nivel cosmic. Nu mă credeţi? Explicaţi-mi, atunci, de ce mai orice orăşean român sărit de 50 de ani (re)devine mic agricultor – fermier – gospodar pe pământul “de la ţară”. Nostalgia vinde, şi vinde bine.
„Moromeţii”, un film care a marcat mentalul colectiv românesc. În imagine, scenă de pe platoul originalului
Moromeţii 2, programat să intre în cinematografe în noiembrie 2018 (mizând deci pe valul delirico-patriotic care e sigur că va cuprinde România în apropierea Centenarului), are două opţiuni: să fie un film de geniu, precum precursorul său, sau să rateze dureros. Ceea ce – şi îmi doresc din tot sufletul să nu se întâmple asta – e în grafic să se întâmple.
Motivele sunt previzibile şi numeroase. Pentru început, filmul aceluiaşi Stere Gulea nu va conta pe Victor Rebengiuc, cel care va rămâne pe veci Ilie Moromete. Sigur, spun unii, şi surogatul Horaţiu Mălăele are geniu. Desigur, le vom răspunde: Mălăele are geniu, însă cu precădere geniu comic. Or Ilie Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet, iar când zâmbetul apare, e unul cât se poate de amar. Chiar dacă va reuşi rolul carierei (iar Moromete asta este, eminamente), Mălăele va fi, involuntar, asociat în mintea spectatorului cu avatarurile sale comice. Cine va râde la urmă?
Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet
În al doilea rând, rămâne de văzut în ce măsură Stere Gulea (74 de ani) mai are bagheta magică de acum trei decenii, şi cât de mult scenariul va prelua din “Viaţa ca o pradă”, cealaltă operă a lui Preda, legată ombilical de „Moromeţii”. E limpede că filmul nu va reuşi, dacă nu va cuceri prin dialoguri bine scrise, prin replici memorabile, interpretate cu simţ actoricesc, dar şi cu simţire românească.
Misiune imposibilă… Horaţiu Mălăele în „Moromeţii 2”
Pe de altă parte, succesul lui Moromeţii 2 depinde de raţiunea sa de a fi. E acesta un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, să captiveze psihicul colectiv golit de repere genuine, care se adapă la fântâna simbolurilor? E Moromeţii 2 un soi de ie cinematografică, pe care o scoatem de la naftalină după 30 de ani pentru că “dă bine”, pentru că e o “hipstereală” cu iz de cultură ca multe altele (îmi vine în minte filmul dedicat geto-dacilor) într-o societate românească mega image-izată? Sau e Moromeţii 2 un film căruia i-a venit clipa, şi care îşi va onora predecesorul, printr-o realizare solidă?
E Moromeţii 2 un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, Anul Centenarului?
Dar întrebarea fundamentală în ce priveşte Moromeţii 2 e dacă filmul va fi copilul timpului său şi va răspunde publicului timpului său, un public superficial, cu o cultură dacă nu inexistentă, subţire, un public plictisit, fără mari aspiraţii, în afară de iUmor şi de iPhone. Moromeţii 2 va eşua lamentabil dacă va face comedie – sau prea multă comedie suburbană – din realităţile satului românesc. Or, a-l vedea pe Bobonete din Las Fierbinţi pe platourile de filmare ale peliculei e deja un mare, mare motiv de îngrijorare. Printre atâţia băieţi amuzanţi, tare singur trebuie că se simte filosoful practic Ilie Moromete!
Moromeţii 2 merge pe o linie subţire, iar provocările sale sunt multe. Mi-e greu, mi-e tare greu să cred că efectul pe care îl va produce va fi la fel de durabil precum impactul fabulos avut de Moromeţii cel original. Tot ce mă rog este ca, presaţi de imperativele lui 2017, Gulea, Mălăele & Co. să nu facă din tribulaţiile ţărănimii române din anii ‘40 o comedie ieftină, ori o dramă boantă.
Moromete şi ai lui, cu profunzimile, cu luminile şi cu umbrele sufletului românesc pe care le reprezintă, merită mult mai mult.
Motor… acţiune… Moromeţii 2!
Foto: Facebook Moromeţii 2 / Vlad Cioplea
Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de personalități care au marcat evoluția și dezvoltarea culturii române – vezi seria Mircea Eliade.
Constantin Noica este unul dintre cele mai marcante nume ale filosofiei românești, nu doar pentru lucrările pe care le-a scris, ci și pentru cele pe care le-a tradus.
De asemenea, a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Haig Acterian, Petru Comarnescu ș.a.
Noica a făcut parte din poate cea mai prodigioasă generație din istoria culturii române, alături de Eliade, Cioran, Ionescu, Sebastian, Acterian, Comarnescu ș.a.
Ca în cazul majorității colegilor lui de generație, și cazul lui este unul controversat, pornind de la adeziunea legionară de la începutul anilor ’30, trecând prin perioada tulbure a închisorii în urma procesului în care au fost condamnați toți cei judecați în ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „lotul Noica-Pillat” și ajungând până la Școala de la Păltiniș.
Dar nu este nici locul și nici momentul să supunem acum discuției această parte a biografiei sale. În acest articol introductiv ne vom rezuma la prezentarea câtorva date generale despre protagonistul seriei, insistând mai ales pe aspectele mai puțin cunoscute sau lăsate în plan secund de către cei care se ocupă de exegezele dedicate acestuia.
Fiind un prim articol în care încercăm să ne familiarizăm cu „personajul” cu care vom avea de-a face de acum încolo, găsim că este potrivit să cunoaștem „aspectele umane” ale marelui filosof :
– S-a născut într-o familie de aromâni din Vităneşti, județul Teleorman;
– L-a avut profesor de matematică în liceu pe Ion Barbu;
– În urma unei tuberculoze, a rămas fără un rinichi;
– A terminat Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București;
– Un an a urmat și cursurile Facultății de Matematică, renunțând la aceasta la îndemnul lui Ion Barbu;
– A tradus și romane polițiste (Edgar Wallace);
– În perioada în care a fost cu bursă în Germania, a participat la seminarele ținute de Martin Heidegger;
– A făcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, unde a lucrat și ca bibliotecar ;
– A refuzat să se căsătorească cu persoana pe care tatăl lui o vedea potrivită pentru el (din familia Cesianu), căsătorindu-se cu o englezoaică pe care o cunoaște în copilărie, când mergea în excursie cu părinții (Wendy locuia la Sinaia împreună cu familia ei compusă din tatăl englez și mama săsoaică);
– O perioadă destul de mare de timp Constantin și Wendy Noica au locuit în vila „Wendy” (construită pentru Wendy de către părinții săi);
– În timpul perioadei comuniste, Constantin Noica având mari probleme din cauza regimului politic și a trecutului lui de dreapta (în primă instanță fiind trimis în domiciliu forțat și, mai apoi, făcând și închisoare), cuplul a fost nevoit să divorțeze de formă, Wendy mutându-se cu familia în Anglia;
– A petrecut un singur Crăciun alături de soție și copii;
– Fiul lui, Răzvan (care studiase medicina la Paris), s-a călugărit, devenind Părintele Rafail;
– A lucrat ca cercetător la Centrul de Logică din București;
– Mâncarea lui preferată era laptele cu mămăligă (sau mămăliga cu brânză);
– Îi plăcea muzica clasică, compozitorul lui preferat fiind Bach.
În continuarea seriei, vom avea în vedere atât marile cărți scrise de către intelectualul român, cât și descrierea contextului generaționist și istoric în mijlocul căruia s-a format.
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist în Drept Constituţional, ca, după un an lung şi încărcat cu experienţe intense, dar şi impunând timp de reflecţie, să redăm frumoasa noastră discuţie, despre limba română, perioada interbelică în Basarabia şi despre idealurile noastre comune româneşti.
Matricea Românească: Sunteţi un reputat specialist în Drept Constituţional. Cum vedeţi relaţia dintre cultura juridică şi cultura în sensul ei larg, mai ales că proiectul nostru cultural aparţine unei firme de avocatură?
Academician, profesor dr. Ion Guceac: Eu zic că şi cultura juridică este o parte a culturii sociale, sau a culturii pe care o îmbracă un individ şi societatea în ansamblu. Eu, venind din lumea Dreptului, sigur că în cea mai mare parte sunt concentrat pe sporirea şi ridicarea nivelului de cultură juridică a populaţiei, a concetăţenilor, fiindcă în ultimă instanţă de aici depinde şi cultura în sensul mare al cuvântului.
Avem probleme la acest capitol, mai ales că reformele din ultimul timp, şi în domeniul educaţional, au făcut ca din programul de învăţământ să dispară unele discipline. Dacă, anterior, în toate instituţiile, la toate facultăţile, se studiau cursuri cum ar fi “Bazele Statului şi Dreptului”, şi persoana primea anumite date formative, chiar și primitive, privind structura Statului, raportul dintre individ și Stat, drepturile și libertățile fundamentale, acum, cu aspectul acesta, nu se ocupă practic nimeni – nici la nivel de liceu, nici la nivel de instituții superioare de învățământ.
De aceea, chiar mi-am pus drept scop să vin cu câteva lucrări în acest domeniu. Cu câțiva ani în urmă am editat și o lucrare, Dicționarul drepturilor omului pe înțelesul tuturor (Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, 160 pagini.). Acum am un manuscris – şi cred că până la sfârșitul anului o să reușesc să pregătesc o lucrare, Omul și Statul, pornind de la instituția cetățeniei, pluralismul – sau, mai bine zis, pluralitatea cetățeniei -, drepturile, libertățile, îndatoririle fundamentale, sistemul electoral. La capitolul sistemul electoral avem lacune în ceea ce privește cultura juridică a electoratului luat în ansamblu.
Problema principală în jurul căreia mă axez eu este dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova. Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică. Dar eu vreau să spun că, în acea perioadă, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, au fost aplicate principiile clasice ale constituționalismului contemporan, cum ar fi separația puterilor, pluralismul politic, dreptul la proprietate, drepturile și libertățile fundamentale – cele naturale, social-economice, care erau consacrate în Constituția României. Fiindcă, după 1918, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova a fost aplicată Constituția României din 1866. Ulterior, în procesul de integrare a Basarabiei în cadrul structurilor de stat ale României, s-a solicitat – una dintre solicitările înaintate de reprezentanții Sfatului Ţării – elaborarea unei noi Constituții. Constituția din 1923 este și rezultatul solicitărilor teritoriilor care au revenit în componența României.
Practic, a fost ștearsă, din istoria Republicii Moldova, perioada interbelică
Matricea Românească: Au avut un aport, pentru că erau niște realități de care trebuia să se țină cont.
Ion Guceac: Da. Legea fundamentală trebuia să țină cont de aceste realități noi. Constituția din 1923, care a fost aplicată și pe teritoriul Republicii Moldova – până în 1938, pentru că atunci a fost abrogată, fiind înlocuită de către Constituția mai retrogradă, a lui Carol al II-lea – nu în zadar este considerată una dintre cele mai democrate Constituții din Europa de la acea perioadă. Ea a fost repusă în vigoare după cel de-al Doilea Război Mondial, pe un interval scurt. În Basarabia deja nu, căci noi făceam parte din componenţa altui sistem politic. Dar amprente importante în trecutul istoric al dezvoltării constituționale a Republcii Moldova au rămas. Chiar la capitolul controlul constituționalității legilor. Un control veritabil al constituționalității legilor noi l-am cunoscut în Republica Moldova abia după ce a fost adoptată Constituția în vigoare, în 1994. Numai ea a prevăzut o Curte Constituțională. Dar, în perioada interbelică, și Constituția din 1923 prevedea controlul constituționalității legilor, prin așa-numita formă de control judecătoresc al constituționalității legilor. Iar noi, lucrurile acestea trebuie să le recunoaștem azi.
Cu părere de rău, și în discursul unor politicieni, dar și al unor persoane care sunt mai aproape de materia Dreptului, este ignorată această perioadă. În repetate rânduri, poți auzi că Republica Moldova își are istoria abia după declararea independenței şi suveranității, inclusiv și în dezvoltarea constituțională, ceea ce este absolut incorect. Dacă noi pretindem să ne impunem în fața civilizației contemporane cu anumite rezultate înregistrate de către înaintașii neamului nostru, trebuie să ţinem cont inclusiv de trecutul istoric, și de dezvoltarea constituțională a Republicii Moldova, și de impactul pe care l-au avut asupra constituționalismului de aici, obiceiurile, legislația veche românească care a generat ulterior veritabile izvoare al constituționalismului contemporan.
Apasă pentru video: „De ce să ne ascundem trecutul istoric?”
Matricea Românească: A stat la baza unei tradiții.
Ion Guceac: Sigur. De aceea, prin această lucrare, Constituția la răscruce de milenii, eu vorbesc despre rădăcinile istorice, politice și chiar religioase ale Constituției. Fiindcă nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează și uneori noi nici nu conștientizăm acest fapt.
Nu în zadar [Samuel] Huntington, în cunoscuta lui lucrare, Ciocnirea civilizațiilor, atenționează asupra acestui fapt. Noi, dacă pretindem să devenim membri ai unei anumite civilizații, trebuie să avem poziție în raport cu statul pilon al structurii respective, dar această poziție este determinată, în mare parte, și de trecutul istoric. Eu mi-am consacrat mai mult timp acestei probleme, și cu mare plăcere am primit invitația colegilor de la Institutul de Cercetări Juridice din România, ca să particip la elaborarea acestor lucrări, în vederea transpunerii pe hârtie a acelor particularități care au influențat conținutul, forma Dreptului din Republica Moldova. Eu cred că este interesant și pentru colegii din România, și pentru cititorul din România, fiindcă prea puțin se cunoaște despre această perioadă. Spuneam mai devreme că nici autorii din România nu au reflectat. Dacă luăm şi manualele de Drept Constituțional și de istorie a Dreptului, se trece peste această perioadă. Dar noi trebuie să recunoaștem lucrurile așa cum au fost. De ce nu? De ce să ascundem?
Nu poți, dacă nu prinzi rădăcini în trecutul istoric, să te menții, în condițiile globalizării de astăzi. Dacă nu avem rădăcini, o să fim foarte repede absorbiți de culturile care înaintează
Matricea Românească: Ce ne puteți spune, în câteva cuvinte, despre Academia de Științe a Moldovei?
Ion Guceac: Academia de Științe a Republicii Moldova nu are un istoric atât de impunător precum Academia Română, care a sărbătorit anul trecut 150 de ani. Noi, în același an 2016, am sărbătorit 70 de la fondarea primelor instituții de cercetare în Republica Moldova, 55 de ani de la fondarea Academiei de Științe a Moldovei. Pe parcursul întregului an, am organizat diferite manifestații consacrate acestui eveniment, în cadrul căruia am fost gata să aducem la cunoștință comunității care sunt rezultatele înregistrate de către comunitatea științifică pe parcursul acestor decenii.
Academia de Științe a Moldovei ocupă un loc deosebit în întreaga infrastructură a comunității științifice și este un centru de atracție și în acelaşi timp de protecție a tuturor valorilor culturale, cum ar fi istoria, limba, tradițiile neamului românesc în zona respectivă, în procesul de evoluție istorică. Pe parcursul acestui an, noi am reușit să demonstrăm întregii comunități că Academia de Științe a Moldovei are un cuvânt greu de spus atunci când este nevoie.
Iarăși, dacă revenim la problema limbii, Academia de Științe a Moldovei încă din 1994 a recunoscut, printr-o hotărâre adoptată de către Adunarea Generală, că denumirea corectă a limbii vorbite este limba română. Ulterior, clasa politică nu a ținut cont întotdeauna de această hotărâre istorică a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, deoarece în procesul de adoptare a Constituției în vigoare a rămas sintagma “limba moldovenească”. Curtea Constituțională a adoptat recent o hotărâre prin care, iarăși făcând uz de această hotărâre a Academiei, a recunoscut Declarația de Independență ca fiind parte integră a blocului de constituționalitate. Astfel, s-a încercat să se facă lumină în ceea ce privește raportul dintre noțiunea de limbă română și limbă moldovenească, care deocamdată se conţine în articolul 13 din Constituție.
Mai sunt diferite situații în care intervine Academia, în raport cu interpretarea anumitor date și evenimente istorice. Această problemă, în ultimul timp, devine tot mai stringentă, mai ales cu schimbările care au avut loc în structura autorităților publice centrale, din punct de vedere al abordării unor aspecte mai mult ideologice. Aţi auzit ultimele propuneri care au fost vociferate de către președintele Republicii Moldova, domnul Igor Dodon, privitor la introducerea unei sărbători naționale, din perspectiva modificării legislației ce vizează drapelul de stat al Republicii. Este cunoscută și poziția partidului care l-a condus mai mult timp, vizavi de limba moldovenească, vizavi de tentativa de unionism pe care o promovează anumite partide. Dar, Academia de Științe a Moldovei, rămânând o instituție depolitizată, ea trebuie să pledeze întotdeauna pentru argumentarea științifică a adevărului istoric și să promoveze valorile culturale care, prin definiție, trebuie să dăinuiască în timp. În acest sens, noi dispunem de capacități în conformitate cu potențialul pe care îl deținem la acest moment. Noi încercăm să promovăm personalitățile care se consacră culturii, prin alegerea acestora în calitate de membri corespondenţi ai Academiei, prin oferirea titlurilor de doctor honoris causa, organizarea de diferite conferințe. În 2015, noi am organizat o conferință dedicată pământeanului nostru Constantin Stere, mare om de stat, profesor universitar, prozator. Acest eveniment a fost organizat împreună cu Academia Română, Institutul „Xenopol” din Iași. Avem, totodată, și lucrări editate.
Apasă pentru video: „Limba vorbită în Basarabia este limba română”
Matricea Românească: Care sunt relațiile cu Academia Română și cu instituțiile de profil din țară?
Ion Guceac: Noi avem un acord de colaborare cu Academia Română și, în virtutea acestuia, instituțiile încheie acorduri inter-instituționale. Avem relații foarte strânse și prodigioase, mai ales în ultimul timp, ținând cont că ai noștri colegi, ca și noi, sunt membri ai programelor europene de cercetare – și Programul Cadru 7, și actualul program Orizont 2020. În procesul de promovare a unor proiecte, şi colegii din Republica Moldova, și cei din România au nevoie de parteneri, așa că noi colaborăm în promovarea și organizarea proiectelor europene. Mai de succes sunt colegii care vin din domeniul științelor naturii, din agricultură. Noi, din domeniile social, economic, umanitar, avem mai puține realizări la acest capitol. Dar suntem optimiști, și am zis că suntem dispuși să accelerăm relațiile pe această dimensiune.
Avem un acord încheiat între Institutul de Cercetări Juridice şi Politice al Academiei de Științe a Moldovei şi cel din România. Suntem în așteptarea unor evenimente concludente, care ar dezvolta dispozițiile acestor acorduri. Deocamdată, eu sunt optimist, şi consider că relația este bună. Ne bucurăm de sprijnul colegilor din România. Noi, la rândul nostru, contribuim cu tot ce putem – și cu potențial uman, și cu literatură, şi cu date istorice, cu documente de arhivă.
Matricea Românească: Îmi povesteați despre experiența Dvs. de la București, pe care ați avut-o în anii ’90. Cum i-ați găsit pe români la momentul acela?
Ion Guceac: Și atunci, și acum, îi găsesc foarte binevoitori. Totuși, consider că este vorba și despre aportul pe care fiecare persoană îl are în această relație. Fiindcă întotdeauna un om sincer, onest, va fi tratat în egală măsură. Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România. Dar, sunt convins că forma şi conţinutul acestor relații depinde în mare măsură de cum tratăm noi și cum contribuim la dezvoltarea lor. Sunt convins că este loc de o apropiere și mai strânsă.
Eu, începând din anii ’90, până în prezent, încă nu m-am decepționat în relațiile cu colegii de breaslă din România
Matricea Românească: Vorbeați despre valorile culturii din Basarabia. Care ar fi acestea, pe scurt?
Ion Guceac: Vă vorbeam despre ceea ce mă interesează pe mine, cultura juridică. Dacă vorbim despre valorile cultural-spirituale ale poporului, sigur că sunt în mare parte tradițiile la care noi ținem foarte mult. Aceste tradiții sunt materializate în monumentele de cultură pe care le avem noi, în cultura materială, dar şi imaterială. Academia a contribuit la monumentele de cult păstrate pe teritoriul Republicii Moldova, care în ultimul timp strălucesc tot mai mult și mai mult. Este vorba despre biserici, mănăstiri restabilite. Avem și o serie de lucrări consacrate acestor monumente istorice. Avem rezultate frumoase și în domeniul muzicii, al artei. Îi menționez pe regretata Maria Bieșu, care a fost cunoscută în întreaga lume, pe Eugen Doga, un nume binecunoscut… Valsul lui, practic, este cunoscut în orice colț al lumii, și este primit călduros și la București. Anul 2017 este anul Doga în Republica Moldova. Știu că se pregătește un concert mare, care va fi organizat la București. Nemaivorbind de muzica populară, dansuri, ansambluri, jocuri, orchestra de muzică populară – bine primită și apreciată la București, condusă de către maestrul [Nicolae] Botgros.
Matricea Românească: Cum ați descrie Chișinăul, ca centru cultural de unde pleacă direcțiile în domeniu?
Ion Guceac: Cu părere de rău, focarul cultural în Republica Moldova este Chișinăul. Cu toate că și municipiile Bălți și Cahul sunt orașe mari, centre culturale. Avem teatru și la Bălți, și la Cahul, dar ținând cont de relațiile economice, de situația economică a țării, mare parte se concentrează în Chișinău. Sper că acele strategii dezvoltate de către Guvernul Republicii şi tendința de regionalizare vor duce la răspândirea proporțională a eforturilor, în ceea ce priveşte susţinerea şi dezvoltarea culturii pe întreg teritoriul.
În mare parte, suferă localitățile rurale. Astăzi, noi ne confruntăm cu un proces de depopulare, consecință a problemelor demografice – migrația. Dar aceste consecințe apar și din cauza unor reforme realizate în cadrul Statului – precum, de pildă, optimizarea instituțiile de învățământ. Închiderea unor școli gimnaziale în localitățile rurale face ca populația să le părăsească și să se stabilească mai aproape de zonele cu instituții de învățământ, accesibile pentru copii. Paralel, se creează o infrastructură pentru acest scop, dar nu întotdeauna aduce rezultatele scontate. Mai avem probleme și cu infrastructura drumurilor. La fel, optimizarea instituțiilor medicale, a instanțelor judecătorești.
Academicianul Ion Guceac, un om de ştiinţă care nu admite falsificarea trecutului
Acest lucru face ca, în special, localităţile rurale să ducă lipsă de cultură. Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține. De aceea, cartea rămâne a fi sursa principală de culturalizare a populației și, de ce nu, întâlnirile care au loc nemijlocit între oamenii de știință, oamenii de cultură, cu populația țării. Noi mergem deseori în localități, avem acorduri de colaborare cu unitățile administrativ-teritoriale, cum sunt raioanele, Consiliile raionale. Acordăm sprijin și consultanță și în probleme ce țin de cultură, dar și de agricultură, tehnologie, dezvoltarea unor afaceri, prin intermediul instituțiilor subordonate Academiei.
Nu mai vorbim despre căminele culturale, care sunt într-o stare dezastruoasă. Guvernul nu are posibilitatea de a le întreține
Ce reprezintă Academia de Științe a Moldovei? Conform legislației, Academia de Ştiinţe a Moldovei este cel mai înalt for științific, este o instituție care se bucură de autonomie și una care se autoguvernează. Avem câteva organe colegiale. Este vorba despre Asamblee, care este constituită din membrii corespondenți ai Academiei și doctorii habilitați, aleși de către adunările doctorilor habilitați pe domenii de activitate. Juriștii își deleagă reprezentanții, economiștii la fel, medicii la fel, cei din agricultură la fel. Acest organ colegial alege președintele Academiei. La propunerea președintelui, se aleg vicepreședinţii și secretarul general, pentru a forma Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică. Acesta este un organ colegial executiv, care de fapt administrează toate relațiile în domeniul cercetării și inovării.
Matricea Românească: Câți membri aveți?
Ion Guceac: Avem 91 de membri. Zilele acestea, va demara un concurs pentru alegerea suplimentară a membrilor corespondenți și titulari.
Matricea Românească: Din câte știu, sunt și membri din România.
Ion Guceac: Avem și membri de onoare. Recent, în 2016, acest titlu înalt l-a obținut membrul corespondent, academicianul Ion Dogaru, și președintele Academiei Române, domnul academician [Ionel] Vlad. Sunt mai mulți, ca și viceversa. Președintele Academiei, Gheorghe Duca, este membru, recent şi academicianul Toderaș a obținut titlul de membru de onoare al Academiei Române. Ne apropiem.
Matricea Românească: Dacă ne uităm în urmă cu 20-30 de ani, cum considerați că a evoluat peisajul academic și cultural din Moldova?
Ion Guceac: A evoluat simțitor. S-a eliberat de îndoctrinare excesivă, este mai multă libertate în ceea ce ţine de promovarea interesului științific. Cred că Academia de Științe a venit mai aproape de popor, de interesele contribuabilului, și are o claritate referitoare la promovarea valorilor culturale și moral-spirituale autentice.
Matricea Românească: Treceţi, vă rog, în revistă marile obiective ale Academiei pentru 2017.
Ion Guceac: La nivel de instituție, pe parcursul anului 2017, ne-am propus să reuşim să promovăm o reformă pe care nu ne-am dorit-o, dar a fost impusă de guvernare. Reforma este în domeniul administrării științei și inovării. Unii consideră că Academia ar monopoliza întreg procesul de administrare în domeniu. Se pregătește o reformă, noi participăm activ, și sperăm că vom fi în stare să convingem clasa politică asupra conținutului acestei reforme, pentru a nu pierde ceea ce am realizat la acest capitol. Este foarte ușor să distrugi ceva. Mai greu este să construiești din nou. Sunt persoane care nu privesc cu ochi buni Academia. Fac trimitere la o experiență tristă, a unor foste state socialiste, cum ar fi Georgia, Kazahstan, Tadjikistan, care au lichidat Academia de Științe, pierzând întregul potențial științific. Actualmente, restabilesc aceste instituții, dar efectiv nu au persoane, fiindcă le-au pierdut. Între timp, veriga intermediară a dispărut, și este o mare problemă. Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale.
Dintotdeauna, Academiile au fost acele focare sau fortărețe care au protejat și au multiplicat eforturile în vederea conservării și promovării valorilor naționale
Matricea Românească: Evocam, împreună, momentul pe care-l sărbătorim și noi, și Dvs. în martie – legăturile instituționale cu România, editarea de opere care să cinstească acest moment. Cum se trăiește aici 27 martie? E o emoție a zilei?
Ion Guceac: Iarăşi, depinde de gradul de documentare al celor vizați în acest domeniu. Sigur că cei care cunosc particularitățile legate de acest eveniment au retrăiri sufletești mai pronunțate, mai profunde. Cei care nu s-au intersectat niciodată, nu s-au documentat și nici nu au fost educați în acest context, evident că trec fără emoții. Numărul de organizații non-guvernamentale, de activiști civici care promovează, inclusiv în stradă, acest eveniment, care îl serbează într-un anumit fel, sigur că nu rămâne fără rezonanță în conștiința socială. În plus, este vorba și despre atitudinea mass-mediei și despre suportul masiv pe care ni-l oferă partenerii noștri de peste Prut.
Matricea Românească: Vă rog să adresați un cuvânt publicului românesc, doritor de a cunoaște cultura Moldovei.
Ion Guceac:Dacă e să vorbim despre relația care nu a încetat niciodată, probabil, pe parcursul anilor, ea trebuie să dăinuie, și acest foc trebuie întreținut prin eforturile noastre comune. Sunt convins că, numai prin eforturi comune, vom ajunge la acel ideal pe care îl proslăveau poeții, pe care îl cântau în baladele lor strămoșii noștri. În acest context, îmi aduc aminte și de un cunoscut dicton din Antichitate: acta non verba. Să trecem de la vorbe, la fapte. Aceasta ar fi deviza care ne-ar ajuta foarte mult să soluționăm în sfârșit această îndepărtare care, deocamdată, persistă între noi.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Un troler de cabină pentru avion este alegerea perfectă pentru călătorii frecvente, oferindu-ți acces rapid la obiectele esențiale. Conceput pentru a respecta dimensiunile standard ale companiilor aeriene, acest tip de bagaj este ideal pentru zboruri low-cost și...
Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din...
Istoria este rescrisă, în fiecare zi, de către noi. Adeseori, ea vine la pachet cu victorii, alteori cu eșecuri, dar de cele mai multe ori aceasta devine o lecție despre omenie, cumsecădenie și talent. În momentele de mare restriște, din străfundurile...
Lansarea Revistei Matricea Românească, eveniment organizat de Asociația Culturală Matricea Românească la Sala Unirii din Alba Iulia, cu participarea artistului Grigore Leșe, a devenit misiunea noastră de suflet și obligația morală față de Patrie și...
Înainte de a veni la Alba Iulia pentru a lansa, miercuri, la Sala Unirii din Capitala de suflet a românilor, numărul inaugural al Revistei Matricea Românească, trimiţând invitaţia unei cunoştinţe nu foarte apropiate, am primit un răspuns care m-a frapat şi...
Asociația Culturală Matricea Românească a participat, în calitate de invitat special, la Zilele Educației Creștin-Ortodoxe, organizate de către Liceul Pedagogic Anastasia Popescu din București în perioada 14-25 noiembrie, fiind protagonista unor dezbateri -...
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din...
Matricea Românească duce mai departe seria dedicată filosofului Constantin Noica, prin analiza lucrării De caelo, volum de filosofie românească centrat pe gândire ca potențial pilon al dezvoltării condiției umane.
De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii...
Dacă sunteţi ca mine, aveţi probabil puţin peste 30 de ani - şi vă întrebaţi ce să faceţi cu viitorul vostru. Lumea vă oferă, în aparenţă, o sumedenie de posibilităţi. Încă o bursă peste hotare, poate încă un master sau un doctorat. O carieră...
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: «Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii...
Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România.
Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în...
Academicianul prof. dr. Ioan-Aurel Pop le-a predat o lecţie de istorie, de patriotism, dar şi de viaţă tinerilor liceeni români prezenţi vineri, 6 octombrie, la episodul IV din Întâlnirile Matricei, desfăşurat la Colegiul Naţional „Avram Iancu” din...
O discuţie Matricea Românească la Casa Dosoftei din Iaşi, despre limba română, Psaltirea în versuri şi autorul ei de o importanţă crucială pentru cultura noastră, azi acoperit de negura uitării.
https://www.youtube.com/watch?v=Jgk6xDzmnUA
Apasă pentru...
În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere...
Articolul de față inaugurează seria de autor Constantin Noica, făcând parte dintr-un proiect vast și de lungă durată, dezvoltat de către Matricea Românească. În cadrul acestui proiect ne propunem să aducem în atenția publicului nostru o serie de...
Cu Ion Guceac, vicepreşedinte Academia de Ştiinţe a Moldovei, Matricea Românească s-a întâlnit într-o zi friguroasă de februarie, îndulcită de căldura interlocutorului. Este, deci, un act de justiţie pentru profesorul doctor habilitat în Drept, specialist...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
