Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.
Azi, 26 iunie, sărbătorim Ziua Drapelului Național al României. Întrebarea pe care mi-o tot pun aproape în fiecare an când se apropie această zi este aceea dacă iar doar vom atârna câte un steag pe ici, pe colo, pe bulevardele orașelor. Aparent acest răspuns l-am primit, printr-o simplă observație, în fiecare an.
Revenind la paralela făcută mai sus, observăm cu orice prilej că suntem un popor credincios, că ne închinăm la icoane și că păstrăm toate obiceiurile creștinești cu sfințenie, revoltându-ne că se dorește scoaterea materiei Religie din școli. Când vine vorba însă alte lucruri, cum ar fi conștiința noastră ca neam, etică, principii, corectitudine, suntem ușor pasivi și nu punem accentul pe ele, iar dacă noi poate nu am fost educați în acest sens și conștientizăm că este o problemă, măcar cu cei care reprezintă viitorul să o facem.
Drapelul țării noastre, deși o să vi se pară poate ușor exagerat, dar poate astfel îi vom înțelege importanța, îl putem compara cu o icoană. Spun asta, deoarece aşa cum persoana remarcabilă dintr-o icoană poate reprezenta o ființă care a făcut un sacrificiu suprem sau gesturi nemărginite de bunătate față de semeni și multe altele, la fel și drapelul unei țări, nu doar al nostru, reprezintă sângele vărsat pentru poporul acesteia, sacrificul făcut de strămoși pentru țara lor, din dragostea nemărginită purtată ei și poporului.
Drapelul țării noastre îl putem compara cu o icoană
O altă întrebare pe care mi-o tot pun cu privire la acest subiect este dacă știm – sau câți dintre noi știm – ce reprezintă culorile drapelului nostru. Răspunsul, în mod evident, mi-l ofer tot singură și voi spune că probabil foarte puțini, cu riscul de a generaliza. Culoarea roșie a fost aleasă pentru a sugera sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşu din steag. Galbenul reprezintă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Culoarea de un albastru cobalt semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei. Aceste trei culori se regăsesc în istoria neamului nostru încă din secolul al XV-lea, iar în mod oficial din anul 1834.
Când simțim câtă greutate istorică și însemnătate atârnă de aceste trei culori și ajungem să conștientizăm importanța drapelului, parcă ne este greu să mai fim indiferenți și pasivi față de el. Atitudinea cu care este tratat sau mai simplu spus, indiferența cu care este tratat, ne mişcă. Lipsa unei educații istorice și a unui respect față de neamul nostru și faţă de strămoșii noștri, lucru care pleacă din școală, faptul că puțini suntem cei care știm când are loc Ziua Drapelului Național îmi evocă o blazare excepțional redată într-un film, care spune: „Lasă-i să moară proști!”.
Foto: Pavilion al Marinei Militare române, în Muzeul Marinei din Constanţa
Ca odinioară armatele romane, Matricea Românească a descins în Scythia Minor, azi Dobrogea, pentru a cuceri însă doar sufleteşte această minunată şi plină de istorie provincie românească, vechi fief al dacilor. «Dacopatia» este o “rătăcire românescă” bine documentată de către Dan Alexe într-o carte reprezentativă. Despre ea, şi nu numai, am discutat cu istoricul Mariana Petruţ, conservator bunuri culturale la Muzeul “Tropaeum Traiani”, din cadrul Complexului de la Adamclisi.
Matricea Românească: Să discutăm un pic despre importanța acestui loc pentru identitatea românească, pentru istoria noastră și pentru ceea ce suntem până în ziua de astăzi.
Mariana Petruț: Aş vrea să începem cu un lucru foarte important pentru noi, poporul român – ridicarea monumentului de la Adamclisi. Mulți vizitatori ne întreabă de ce un asemenea monument în această zonă, și nu acolo unde s-au dat lupte, la Tapae, în Banat, așa cum cunoaștem din istorie? Cea mai importantă bătălie din prima campanie (101-102 d. Hr.) dintre daci și romani s-a dat la Adamclisi. Practic, această bătălie dintre daci și romani dată aici a hotărât soarta celor două campanii daco-romane. Tocmai datorită acestui fapt, Traian a ținut cont și a hotărât ca, după ce Dacia devine provincie romană, să ridice pe locul unde s-a dat cea mai sângeroasă bătălie un monument al victoriei romanilor asupra dacilor. Pe acel monument a decis să ne arate nouă o poveste în piatră a luptei dintre romani și daci.
Tropaeum Traiani, aşa cum arăta el în secolul XIX, când marele istoric Grigore Tocilescu l-a cercetat şi readus în actualitate Sursa foto: Cartea „Dobrogea – Cincizeci de ani de vieaţă românească, 1878-1928”, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, din colecţia Bibliotecii Mihai Eminescu a „Bulboacă şi Asociaţii”
Este o poveste scrisă de către învingători – cunoaștem că învingătorii denaturează realitatea vremii. Așa s-a întâmplat și pe acest monument. Nu vom vedea nici un roman rănit, din contră, îi vom vedea în luptă cu doi, cu trei adversari – deci, în postura de super-eroi. Dar și romanii au avut foarte multe pierderi de vieți umane. Numai în bătălia de la Adamclisi au pierit aproximativ 4000 de soldați romani. În cinstea acestor soldați care au luptat cu vitejie, împăratul Traian a dat ordin să se ridice un altar, iar pe pereții altarului au fost inscripţionate numele soldaților romani și locul lor de proveniență. Iar în această bătălie, de la Adamclisi, a murit însuși generalul roman care a intervenit în luptă într-un moment critic, am putea spune – când balanța era cât pe-aci să se încline de partea dacilor. Datorită acestui comandant și a armatei lui de profesioniști, romanii au câștigat bătălia de la Adamclisi. În cinstea acestui general, Traian a dat ordin să se ridice un mausoleu. Pe acest loc unde s-a dat această importantă bătălie între daci și romani, după anul 106 s-au ridicat trei monumente: Monumentul Victoriei romanilor asupra dacilor, mormântului generalului roman și altarul soldaților.
Metope, Tropaeum Traiani
Matricea Românească: Cum îl chema pe general?
Mariana Petruț: Nu îi cunoaștem numele. Mormântul său a fost distrus, în timp. De la altar au fost recuperate, prin săpăturile arheologice care s-au întreprins de-a lungul timpului – după secolul XIX, mai exact – fragmente din pereții lui, care acum sunt în Muzeul în care ne aflăm.
Nu s-a făcut o reconstituire nici a altarului, dar nici a mausoleului generalului roman. Doar monumentul a intrat într-un proces de reconstituire în anii ’70. În 1974 a început reconstituirea autoportantă a monumentului, pe baza pieselor originale descoperite după secolul XIX, și păstrate astăzi în acest Muzeu în centrul localității Adamclisi.
Matricea Românească: Cât de mare este fidelitatea monumentului?
Mariana Petruț: Reconstituirea s-a realizat în detalii cât mai fidele originalului. Respectă întocmai dimensiunile, are o înălțime de 40 de metri, diametrul este egal cu înălțimea. Acolo unde nu există piesa originală, pentru că nu a fost descoperită, s-a lăsat spațiul liber pe reconstituire. S-a lucrat numai pe baza materialului original și existent.
Cea mai importantă bătălie din prima campanie dintre daci și romani, 101-102 d. Hr., s-a dat la Adamclisi. Ea a hotărât soarta celor două campanii daco-romane
Matricea Românească: Cum se raportau romanii la daci?
Mariana Petruț: Pe monumentul de la Adamclisi, ei apar numai în postura de învingători. Au fost cuceritori, au dorit să supună această țară, Dacia, pe care până la urmă au și reușit. Pe daci îi vedem cu mâinile la spate, reprezentați la picioarele soldatului roman, cu mâinile legate de câte un arbore (foto jos). Deci, ei sunt numai în postura de învinși.
Matricea Românească: Ca români, credeți că ne-a influențat în devenirea istorică faptul că a trebuit să ne împărțim loialitatea și față de daci, și față de romani?
Mariana Petruț: Nu cred că ar trebui să ne gândim așa. Până la urmă, strămoșii noștri sunt dacii și romanii, indiferent că unii au fost aici din cele mai vechi timpuri și au venit romanii și i-au cucerit. Să reţinem: romanii au avut nevoie de daci. Asta este clar. Deoarece din izvoare aflăm că au participat alături de romani în armata romană, au ajutat la construcția cetăților, a orașelor. Nu putem spune că nu au avut nevoie de daci.
Romanii au avut nevoie de daci. Asta este clar
Matricea Românească: Chiar dacă Dacia era o provincie periferică, în economia Imperiului era una foarte importantă.
Mariana Petruț: Da, și acesta este unul din motivele pentru care au atacat Dacia – filonul economic, politic, dorinţa de a acapara resursele naturale deținute de daci.
Matricea Românească: Am văzut că în prezent complexul este în renovare. Ce urmează pentru el?
Mariana Petruț: Ne-am apucat de reparații, pentru că acest Muzeu a fost inaugurat în 1977, odată cu monumentul reconstituit. În timp, a suferit anumite degradări, după cum vedeţi. Am creat o lumină naturală pentru aceste piese originale, prin montarea a opt iluminatoare. Trebuie schimbată instalația electrică, sunt mai multe renovări – interioare și exterioare -, pe care le vom face pe parcurs.
Nu vom vedea pe Tropaeum Traiani nici un roman rănit, din contră, îi vom vedea în luptă cu doi, cu trei adversari – deci, în postura de super-eroi. Învingătorii denaturează istoria
Matricea Românească: Cum se raportează românii de astăzi la trecutul nostru?
Mariana Petruț: Sunt împărțiți. Unii spun că sunt daci, că au venit romanii și ne-au cucerit, şi deplâng de ce au venit romanii? Eu consider că depinde de fiecare om cum primește informația, cum o interpretează, cum o procesează. Trebuie să acceptăm așa cum suntem.
Istoricul Mariana Petruţ crede că românii îşi datorează în egală măsură identitatea dacilor şi romanilor
Matricea Românească: Mi-ați spus că sunteți din Moldova. Ce caută un istoric moldovean în Dobrogea?
Mariana Petruț: Părinții mei au venit aici în urmă cu foarte mulți ani, 36 la număr, și acesta a fost motivul pentru care toată familia s-a mutat în Dobrogea. Aici au găsit un loc de muncă și am venit cu toții.
Matricea Românească: V-ați îndrăgostit de această regiune?
Mariana Petruț: Da. Îmi plac oamenii locului, îmi place localitatea în care mă aflu, îmi plac obiectivele care ne înconjoară: monumentul, cetatea – avem și un oraș roman în apropiere de Muzeu (foto jos).
Ruinele vechii cetăţi Adamclisi, Dobrogea
Sunt oameni frumoși aici, oameni buni cu care poți să colaborezi, să discuți, pe care poți să te bazezi.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Catrinel Popa este lector dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi titular al unui curs de literatura română în perioada paşoptistă şi post-paşoptistă. Cu ea, Matricea Românească a discutat despre primul poet naţional de dinainte de Eminescu, azi uitat – ba, mai rău, profanat sau, în cuvintele altui profesor universitar consultat de către MR, “violat în grup” de conaţionali devianţi – Vasile Alecsandri.
Matricea Românească: Vă povesteam despre o situație gravă, rușinoasă, de la mausoleul lui Alecsandri din Mirceşti, de la locul unde el se odihnește. E o stare de fapt obiectivă – sunt lucruri scrise în piatră, cum s-ar spune. De ce credeți că s-a întâmplat lucrul acesta?
Catrinel Popa: Ar fi mai multe răspunsuri posibile. Cred că spune multe despre modul în care noi, ca națiune, suntem în măsură, la ora actuală, să ne conservăm valorile de patrimoniu, în general. Și nu e un caz singular, din câte știu, din câte am mai citit. Din mărturiile mass media, se pare că și în cazul Casei Memoriale Brâncuși, și în alte cazuri, au existat situații asemănătoare. Din păcate e un lucru simptomatic pentru o mentalitate destul de răspândită astăzi, și cred că ar trebui să se implice mai mult nu numai oamenii ca atare, indivizii, ci și instituțiile, în conservarea patrimoniului, în restaurare și în demersuri de felul acesta.
Matricea Românească: Care a fost reacția viscerală când ați văzut imaginile de la Mirceşti?
Catrinel Popa: Cred că e incalificabil ce s-a întâmplat acolo. Mi-e și greu să îmi exprim indignarea în momentul acesta. Cred că cel mai nimerit ar fi ca factorii decidenți să vă răspundă într-un fel, să ia atitudine și să remedieze situația.
Cred că e incalificabil ce s-a întâmplat la Mausoleul Alecsandri din Mirceşti. Mi-e și greu să îmi exprim indignarea
Matricea Românească: Cel mai dureros ar fi să continue indiferența și, poate când ne vom întoarce peste un an, să fie la fel sau mai rău. Într-un an se mai scrijelește mult.
Catrinel Popa: Da, într-adevăr. Atâta vreme cât există totuși vizitatori care se indignează, cred că nu e totul pierdut. Adică, un prim pas e bine că s-a făcut, că ați avertizat cu privire la această stare de fapt. În rest, eu, ca om de litere, cumva mai puțin înclinată către acțiune, nu cred că aș putea să mă gândesc la acțiuni concrete, dar în mod evident s-ar putea face mai mult pentru memoria unui scriitor canonic. Spun asta mai cu seamă cu cât am observat că, atunci când vine vorba de trezirea interesului cititorilor mai tineri – elevi, studenți -, în general casele memoriale, locurile concrete, vizitarea lor, excursiile organizate în scopul acesta, automat generează interes și pentru re-lectura operei.
Deci, din momentul în care vor dispărea cu totul astfel de repere concrete, cu atât mai greu ne va fi prin argumente de natură teoretică să încercăm să facem ceva pentru re-interpretarea, re-lectura autorilor români.
Catrinel Popa este lector dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti şi specialist în literatura română paşoptistă şi post-paşoptistă
Matricea Românească: De ce credeţi că ne este greu să trezim respectul şi interesul generațiilor tinere pentru ei? Fac o paralelă poate exagerată, dar la casa lui Shakespeare nu se întâmplă așa ceva. O dată, pentru că ai fi amendat de nu te-ai vedea, și în al doilea rând pentru că, totuși, Shakespeare a fost făcut să redevină relevant. Nu știu dacă și-a pierdut vreodată relevanța, în orice caz s-a păstrat interesul pentru el.
Catrinel Popa: Cred că e și o diferență vizibilă – dincolo, ca atare, de statutul evident diferit al celor doi – de mentalitate. În general, culturile occidentale, cu o tradiție consolidată, știu mult mai bine să-și conserve și să-și pună în valoare patrimoniul.
Matricea Românească: Aveți încredere că se va întâmpla asta și la noi?
Catrinel Popa: Eu sper. Au italienii o vorbă, sperare non costa niente. Dar semnale încurajatoare nu prea văd în realitatea înconjurătoare. Cred, totuși, că dincolo de acțiunea unor ONG-uri și a autorităților, chiar indignarea unora ca Dvs. – care ați ajuns acolo, ați văzut, ați fotografiat, ați atras atenția – e un pas important înainte. Poate fi un început. Nu e totul pierdut, din moment ce mai există persoane care sunt interesate de reperele culturii noastre și încearcă să facă ceva pentru conservarea patrimoniului național.
Nu e totul pierdut, din moment ce mai există persoane care sunt interesate de reperele culturii noastre și încearcă să facă ceva pentru conservarea patrimoniului național
Matricea Românească: Vorbeați despre patrimoniu – într-adevăr, aici este cazul unui patrimoniu material, dar în acelaşi timp e vorba și despre cel imaterial, dacă vorbim despre Alecsandri și poezia lui. Ce reprezintă Alecsandri pentru poezia românească?
Catrinel Popa: Este poetul național de până la Eminescu și, din perspectiva destinului postum al operei lui, cred că, într-un fel, în raport cu cazul Eminescu, faptul că a fost detronat din postura de poet național sau «rege al poeziei» – chiar dacă poate părea paradoxal ce spun acum – i-a servit, în sensul că n-am asistat la un proces de mitizare, de mumificare. Aceasta ar fi o primă constatare. Pentru că nici opera ca atare, nici personalitatea lui nu au produs mitizarea evocată – totuși, în comparație cu Eminescu, n-are, evident, același statut -, şi cred că este mai ușor să-l recitim astăzi fără prejudecăți, din motivul acesta. S-ar putea chiar să avem surprize plăcute.
E drept că puțină lume mai face lucrul acesta de plăcere, și chiar studenții, specialiștii sau viitori specialiști în Litere, de obicei recitesc o poezie sau chiar o proză de-a lui Alecsandri din obligație – dar eu cred că este o obligație mai plăcută decât în cazul altor autori din epocă. Fiindcă astăzi (în ziua interviului, n.r.) este 14 iunie, ziua de naștere a lui Alecsandri – stabilită după unele indecizii ale exegeților ca fiind 14 iunie 1818 – ei bine, și eu am făcut exercițiul acesta și am recitit ceva din Legenda Ciocârliei. Pot să spun, de pildă, că Legendele și Pastelurile pot fi socotite două compartimente rezistente ale operei lui.
O discuţie la rece, înt-o zi toridă, despre Vasile Alecsandri, poetul uitat al românilor
Însă ceea ce mi se pare un lucru pe care trebuie să-l subliniem – nu numai când vorbim de Alecsandri, dar despre toți autorii perioadei pașoptiste şi post-pașoptiste – e că meritele lor, sau motivele pentru care ar trebui să le conservăm memoria și să avem mai multă grijă când vine vorba de restaurarea caselor memoriale și a lucrurilor care pot fi socotite un soi de locuri ale memoriei, chiar în sens propriu, făcând cumva și trecerea către o cartografie imaginară, o hartă a reperelor, a valorilor, ei bine meritele lor trebuie judecate global.
Faptul că a fost detronat din postura de poet național sau «rege al poeziei» i-a servit lui Alecsandri, în sensul că n-am asistat la un proces de mitizare, de mumificare. S-ar putea să avem surprize plăcute, citindu-l
Într-adevăr, generația romantică – și meritul lui Alecsandri e unul dintre cele mai mari între membrii generației – e acela de a fi edificat nu numai societatea ca atare, dar și reperele ei fundamentale, acele axe pe care s-a construit, atât cât s-a construit, până în prezent. Alecsandri nu a fost numai unul dintre poeții, prozatorii și dramaturgii importanți ai epocii, a fost și un revoluționar activ, care a contribuit la redactarea programului Revoluției din Moldova, Prințipiile noastre pentru reformarea patriei. A fost, de asemenea, un diplomat care a susținut cauza Principatelor pe lângă Marile Puteri din Europa, cauza alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în ambele Principate, atunci când nu existau foarte mari șanse să fie acceptată această Unire, și a reușit în ceea ce și-a propus.
A fost inițiatorul unor publicații, precum România literară în 1855. Apariția ei își leagă numele de cel al scriitorului. La fel, nu mai spunem de contribuția lui la edificarea teatrului ca instituție. Repertoriul dramatic autohton din secolul al XIX-lea i se datorează în proporţie de peste 80%. Cred că trebuie să-l judecăm în ansamblul personalității sale, și să nu ne concentrăm doar pe valoarea estetică a operei sale care, într-adevăr, nu mai corespunde poate decât într-o măsură foarte mică orizontului de așteptare actuală.
Dar, pentru epoca în care a scris și s-a manifestat pe toate aceste paliere, Alecsandri reprezintă, cred, încă un reper, și chiar un model. Ceea ce îmi mai place mie, în mod particular, la personalitatea scriitorului e că avea câteva calități care se reflectă destul de bine și în operă. Avea un simț al umorului foarte dezvoltat – și asta e o calitate a unui scriitor. Se vede nu numai din comedii, din piesele antologice care o au ca protagonistă pe cucoana Chirița, dar cam din tot ceea ce a scris el se vede această calitate demnă de readus în atenție.
Matricea Românească: S-ar spune că era un om serios, dar în același timp era un om care știa să ia lucrurile în ușor.
Catrinel Popa: Era un om de lume, în primul rând, cu arta conversației, un causeur veritabil, calitate care se reflectă destul de bine și în proza lui. Era, în plus, un personaj care, într-o epocă destul de frământată de animozități și de rivalități între confrați, știa să aplaneze conflictele. Era, prin excelență, un spirit conciliant și care chiar atunci când era ținta unor campanii de denigrare, știa să iasă elegant din astfel de situații și, din punctul acesta de vedere, cred că putem să-l socotim un model, sau am putea să-l privim ca pe un posibil model, într-o epocă nici ea străină de animozități, conflicte, frământări, cum este a noastră.
Meritul lui e acela de a fi edificat nu numai societatea ca atare, dar și reperele ei fundamentale, axele pe care s-a construit până în prezent. Alecsandri nu a fost numai unul dintre poeții, prozatorii și dramaturgii importanți ai epocii, a fost și un revoluționar activ
Catrinel Popa: Știa cu eleganță, fără să ajungă la instrumentele distrugătoare la care apela un Ion Heliade Rădulescu, fără să uzeze de asemenea strategii pamfletare. Umorul lui rămâne în permanență amabil, detașat. O eleganță aristocratică îl caracterizează și în atitudinile cotidiene, și acest fel de a fi se poate citi printre rânduri și în proza lui, chiar în ceea ce a scris. De pildă, Pastelurile întotdeauna – sau în foarte multe cazuri – se încheie pe un ton ludic, umoristic. Întotdeauna, când e amenințat de afectare sau de riscul de a se lăsa copleșit de melancolie, găsește o vorbă de duh, un calambur cu care să echilibreze lucrurile. Iarăși, nevoia de echilibru, cred, și de armonizare a lucrurilor l-a caracterizat în mare măsură pe Alecsandri. Un atu și acesta, după părerea mea.
Matricea Românească: Apropo de eleganță, era un moldovean autentic, avea vorba dulce, era un maestru al cuvântului.
Catrinel Popa: Deși – să nu uităm – avea şi sânge grecesc, din partea mamei!
Matricea Românească: De unde vine poezia lui Alecsandri? Ce-l animă?
Catrinel Popa: În genere, cum se întâmplă și cu alți colegi de-ai săi de generație, sunt două influențe mari, îndeobște puse în lumină și de exegeți, de istoricii literari. Pe de o parte, și la Alecsandri, cu pondere covârșitoare, este influența literaturii populare, a folclorului. Alecsandri își descoperă vocea proprie ca poet după ‘43, după ce descoperă literatura populară – și Doinele sale (volumul Doine și lăcrămioare) sunt, în mod evident, tributare acestei influențe. Nu e un lucru singular în epocă – și nici măcar nu trebuie să vedem lucrurile strict în contextul particular al literaturii române.
„«Pastelurile și Legendele» reprezintă, din poezia lui Vasile Alecsandri, piese de rezistență”, crede Catrinel Popa
Sub influență herderiană, în general, romanticii sunt preocupați de folclor, de revalorificarea tradițiilor. Dar la Alecsandri este interesant că își descoperă vocea proprie când conștientizează această importanță a rezervorului pe care-l oferă poezia populară. Ceea ce e mai interesant, în momentul în care tratează el lucrurile, e faptul că avem senzația că într-un fel tinde să anihileze diferența între producția proprie și textele culese. Baladele culese pe teren sunt îndreptate de scriitor. Chiar cu privire la Miorița s-a spus că, în bună parte, ar fi creația lui Alecsandri, fiindcă intervine asupra textelor culese. Iar pe de altă parte, în volumul Doine, avem sentimentul că scrie efectiv poezie folclorică.
Avea un simț al umorului foarte dezvoltat – și asta e o calitate a unui scriitor. Umorul lui rămâne în permanență amabil, detașat. O eleganță aristocratică îl caracterizează în atitudinile cotidiene, iar asta se vede și în proza lui, în ceea ce a scris
Numai un cititor foarte atent și experimentat poate să descopere acolo că avem de-a face cu produsul unui autor rafinat, degustător și valorificator al producției populare. Deci e interesantă chestiunea aceasta, a tratamentului atipic pe care-l aplică acestui model, sursei pe care o reprezintă folclorul. Iarăși, un aspect important în perioada sa de maturitate – în deceniul opt al secolului al XIX-lea: se întoarce, în ciclul Legendelor, la acest model oferit de literatura populară, dar exploatează un filon mai de adâncime, o serie de şabloane arhetipale, care țin mai curând de imaginarul folcloric – în Legenda Ciocârliei, Legenda Rândunicii, și altele asemenea. E interesant că, în asemenea compoziții epice de mare anvergură, cumva îmbină și cele două influențe de care pomeneam la început, cea folclorică și cea cultă. Fiindcă și modelul hugolian se vede destul de limpede, dar le îmbină într-un mod personal, anticipând în bună parte desfășurările epice de mare anvergură din postumele eminesciene.
Multe dintre legende sună eminescian avant-la-lettre, fără să fie vorba de influență directă. Material, nu ar fi putut fi vorba de așa ceva, dar cred că sunt câteva piese în această categorie care ar merita recitite cu atenție. După mine, cum spuneam, PastelurileșiLegendele reprezintă, din poezia lui Alecsandri, piese de rezistență. În rest, dacă ne gândim la ansamblul creației sale lirice, este un poet al evenimentului. Multe dintre poeme ni se par astăzi destul de «datate», de pildă cele din ciclul Ostașii noștri, sau celebra Hora Unirii. În epocă aveau, desigur, un alt rol, altă funcție decât cea pentru care citim noi astăzi poezie. Erau, în mod evident, un instrument mobilizator. Serveau mobilurilor unioniste, de unitate și de independență națională.
Matricea Românească: În orice luptă, de la Homer încoace, e nevoie de un poet.
Catrinel Popa: Desigur. În general, poeții pașoptiști și post-pașoptiști au fost, în parte, și un soi de misionari și de profeți.
Repertoriul dramatic autohton din secolul al XIX-lea i se datorează în proporţie de peste 80% lui Alecsandri
Matricea Românească: Apropo de asta, Alecsandri spune undeva că își datorează talentul poporului român, „comoară de nesecată poezie”. Mărturiseşte şi că a lucrat „pentru gloria și înflorirea României”. Vi se pare că oamenii de litere din vremea lui Alecsandri erau mai conștienți de rolul lor de formatori?
Catrinel Popa: Sigur, era și alt context. Erau mai conștienți, pentru că se vedeau în postura ingrată de a edifica de la zero instituții. Chiar nu prea aveau pe ce să se bazeze instituțiile culturii naționale și instituțiile României moderne, ca atare, în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Imagine din Casa Memorială „Vasile Alecsandri” de la Mirceşti, care ilustrează activitatea politică a marelui poet şi om de stat întru realizarea Unirii de la 1859
Asta îi făcea mai responsabili însă, în același timp, nici nu prea aveau de ales. De multe ori, se întâmpla ca același personaj să cumuleze varii atribute. Am văzut chiar în cazul lui Alecsandri o mulțime de roluri, de posturi. Poate Alecsandri e încă un caz privilegiat, în sensul că și-a permis să se consacre în mai mare măsură literaturii. După încercarea de a absolvi studii de Medicină, apoi de Drept în Franța, și-a dat seama că vocația lui autentică e aceea de scriitor, și toate celelalte activități și interese ale lui au pivotat în jurul acestui rol central. Dar alții – de pildă Kogălniceanu, Ghica – erau scriitori doar în timpul liber, nu prea aveau timpul necesar. În cazul lui, și-a asumat acest rol și și-a dat seama că vocația lui fundamentală merge în această direcție.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Ca un domnitor mitic din vremurile în care descălecatul era actul de fondare a unei ţări, maiestuosul Eminescu ne-a lărgit hotarele limbii şi ne-a arătat cine suntem cu adevărat. Poate de aceea îl iubim şi îl urâm atât de mult. O discuţie despre cum a „mărit” Eminescu limba română cu Directorul Memorialului Ipoteşti, doamna Ala Sainenco, dedicată celei de-a 128-a comemorări a “Poetului nepereche” al românilor, de joi, 15 iunie.
Matricea Românească: Vă rugăm să vă prezentaţi pentru publicul nostru.
Ala Sainenco: Sunt managerul Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, din decembrie anul trecut.
Matricea Românească: Cum a fost perioada care s-a scurs în aceste câteva luni? Cum ați îmbrățișat noua funcție?
Ala Sainenco: A fost foarte intensă, cu multe activități. Bineînțeles că au fost foarte multe lucruri noi pentru mine, eu venind din alt domeniu decât cel al muzeografiei, în contextul în care avem aici şi partea de Muzeu.
Matricea Românească: Pentru că ne apropiem cu pași repezi de momentul comemorării poetului (15 iunie), ce pregătiți în această perioadă?
Ala Sainenco: Cel care a fost astăzi (n.r., pe finalul lunii mai), „Humuleștii la Ipotești”, a fost un eveniment în cadrul Zilei și Nopții Muzeelor. Iar pentru Ziua Eminescu, care în mod tradițional se desfășoară la Ipotești pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, începem cu un colocviu științific „In Memoriam Dumitru Irimia”, un profesor din Iași, cunoscut foarte bine în lumea științifică și în eminescologie. Iar apoi, în data de 15 iunie, de Ziua Eminescu, avem anul acesta și un concurs de traducere și promovare a operei lui Eminescu. Acestea sunt două evenimente, din 14 și 15 iunie. Anterior acestor evenimente, avem câteva activități cu copiii, cu diferite școli, care se vor desfășura de asemenea în acest spațiu, începând cu 1 iunie.
Matricea Românească: Dvs. veniți din Basarabia, dintr-un loc unde există un adevărat cult al lui Eminescu.
Ala Sainenco: Este adevărat, în Basarabia există un adevărat cult al lui Eminescu. Probabil pentru că Eminescu a fost cel prin care basarabenii au avut acces la literatura română. Eminescu a fost poetul care n-a fost interzis în perioada sovietică. Bineînțeles, nu cu întreaga operă a fost studiat acolo – s-a inclus în programele școlare și în programele universitare ceea ce era convenabil regimului. Dar este adevărat, acest cult al lui Eminescu există. Mă gândeam acum că, exact așa cum scrie Alecu Russo, dacă un monument mai nou este raportat în spațiul Moldovei la Ștefan cel Mare, iar ceea ce este mai vechi, la Decebal, noi ne raportăm în cultură la Eminescu.
Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc
Matricea Românească: Cum ați perceput numirea Dvs. la Ipoteşti și cum s-a produs ea?
Ala Sainenco: A fost anunțat un concurs pentru funcția de manager al Memorialului Ipotești, la care am participat, depunându-mi dosarul. Au fost un concurs de dosare, un interviu, după care a urmat aprobarea în Consiliul Județean. Deci a fost opțiunea mea să particip la acest concurs.
Matricea Românească: Ați perceput-o ca pe o misiune de viață, nu?
Ala Sainenco: Da. Am perceput-o și ca pe o schimbare în cariera mea, eu fiind universitar. Am venit aici de pe funcția de Decan al Facultății de Litere (a Universității de Stat Alecu Russo din Bălţi, n.r.), anterior fusesem șeful Catedrei de Limbă Română și Filologie Romanică, iar anterior Prodecan al acestei facultăți.
Matricea Românească: De ce trebuie să-l iubim în continuare pe Eminescu?
Ala Sainenco: Eminescu, într-un mod anume, fundamentează existența noastră. Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc, așa cum el poate nu există în realitate și spre care tindem.
O discuţie cu Ala Sainenco la Ipoteşti, lângă biserica nouă. În fundal, teiul plantat de către Eminescu la mormântul mamei sale
Matricea Românească: Copiii ce pot învăța de la el?
Ala Sainenco: Copiii, pe lângă valoarea educativă pe care o are poezia lui Eminescu, învață și o limbă pe care a fundamentat-o poetul prin scrierile lui, învață muzicalitatea limbii române și să pătrundă în universul poeziei. Poezia lui Eminescu – la vârste diferite, aceeași poezie – este percepută foarte diferit. De la copilărie la bătrânețe, putem intra în acest univers al poeziei lui Eminescu în mod diferit.
Matricea Românească: La anul, în 2018, an plin de semnificaţii, ce anticipați că va fi la Ipotești? Va fi unul dintre centrele de simţire românească?
Ala Sainenco: Sperăm să fie așa. În 2018, ne propunem și noi mai multe activități culturale. Vă spuneam că avem patru programe culturale, iar în cadrul acestora, mai multe proiecte. În ianuarie 2018, aici la Ipotești se oferă un premiu, Opus Primum. Împlinim 20 de ani, deci va fi al douăzecilea premiu pe care îl oferim aici. Evident că va fi o manifestare – sperăm noi – de anvergură, dar și alte activități pe care le avem anual: colocvii, tabere, concursuri, burse de cercetare – diverse activități pe partea de cercetare și pe partea de promovare muzeală.
Limba este un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi
Matricea Românească: Cum înțelegeți conceptul de matrice românească, pe care noi îl susţinem prin acest proiect?
Ala Sainenco: Pentru că sunt lingvist, pentru mine este în primul rând o matrice a limbii române în care creștem, în care surprindem lumea care ne înconjoară. Pentru că, de fapt, prima imagine pe care o avem despre lucruri este imaginea lingvistică, având desemnări pentru obiectele care ne înconjoară într-un anumit mod, care ne spun anumite lucruri despre anumite feluri de a vedea aceste lucruri, limba fiind, în același timp, și un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi.
De altfel, se spune că, cu fiecare limbă, hotarele noastre se lărgesc – pentru că ne oferă alte și alte informații. În această matrice, prin urmare, ne creăm perspectiva asupra lumii, asupra lumii noastre și asupra lumii altora.
Matricea Românească: Și, ca să conchidem, putem spune că Eminescu ne-a lărgit hotarele.
Ala Sainenco: Eminescu ne-a lărgit hotarele și ne-a luminat această interioritate a limbii române, punând-o în valoare.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat cadoul pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă, românilor. El însuşi mărturisea – şi reţin asta atât de viu, de pe un panou mare expus poate şi azi în Şcoala mea generală numărul 32 din sectorul 2 al Capitalei – “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Marii oameni îşi cunosc geniul, nu şi-l trâmbiţează. Oare are nevoie soarele de lumina reflectoarelor?
Eminescu m-a învăţat să iubesc frumosul. El n-a scris, el a pictat în versuri. Poeziile lui stau alături de tablourile lui Rafael sau Botticelli. Înălţimile la care a dus limba română, pasiunea covârşitoare şi concomitent ruinătoare existenţial cu care a căutat forma perfectă a cuvântului, îl fac – nu un pieton al aerului, ci un astronaut al cuvintelor. Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu. Citiţi “La steaua” şi vă veţi convinge.
Eminescu m-a învăţat să fiu conştient de propria-mi valoare, să nu caut gloria efemeră. Îmi va rămâne mereu în minte ipostaza în care, propus, ne spune Maiorescu, pentru “un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație” din partea regalităţii – Carmen Sylva fiind o admiratoare declarată, “el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuș al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”. Trăind într-o societate în care goana după averi şi funcţii a devenit religie neoficială, eşti pătruns nu atât de modestia lui Eminescu, cât de simţul propriei valori, atât de pur, de nobil, de neîntinat. Şi mai eşti pătruns de altceva: de extraordinara lui comoară interioară, independentă de condiţiile meschine în care uneori a trăit. Cuşca sufleorului în care şi-a făcut cultura în tinereţe nu e vreun open space. Dar, nici un geniu n-a lucrat vreodată într-un open space.
Eminescu m-a învăţat să-mi ascult vocea interioară, şi să-i răspund.“Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe”, ca om de litere – ba chiar în orice altă profesie ai activa – nu poţi sta locului şi nu poţi dormi aşteptând deschiderea programului de lucru. Eminescu ne învaţă că forţa diluvială a sentimentului, a sufletului, este cea care mişcă munţii şi creează realităţi, iar a-i pune stavilă este o blasfemie a blazaţilor, a funcţionarilor, a mediocrilor, a oportuniştilor, a laşilor. Eminescu ne învaţă că geniul înseamnă obstinaţia de a face lucruri care se justifică prin ele însele, indiferent de aprobarea sau dezaprobarea, ori sensul pe care li-l dă lumea. „Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte.”
Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu
Eminescu m-a învăţat că există o forţă care schimbă lumea, şi aceea sunt cuvintele. Şi dacă mai există sceptici, câţi pot spune că lumea lor nu s-a schimbat auzind aceste două cuvinte: “te iubesc”?
Eminescu m-a învăţat să iubesc. El însuşi romantic prin definiţie, imposibil a se mulţumi cu vreun avatar feminin, el a iubit iubirea ca anulare a individualităţii şi ca intuiţie fulgurantă a eternităţii. Eminescu n-a iubit pentru că a fost poet, ci a fost poet pentru că a iubit cu nesaţ, toată viaţa – de la colinele natalului Ipoteşti, până la ultimul petic de pământ românesc, până la ultimele versuri pe care le-a aşternut pe hârtie. Dezamăgit adesea de oameni, el a iubit şi a servit umanitatea.
Şi m-a mai învăţat ceva Eminescu, anume că o viaţă fără poezie este o viaţă care nu merită trăită. Că oamenii care (şi)-au gâtuit poezia sunt, de fapt, oameni morţi, oricât de bogate şi de colorate ar avea cortegiile pe care şi le claxonează prin marile oraşe.
Odihneşte-te în pace, Mihai.
Foto deschidere: manuscrise Eminescu, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de studii Mihai Eminescu
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Prin Cel care cheamă câinii,Lucian Dan Teodorovici aduce în prim plan în literatură cancerul, maladia secolului XXI, printr-o relatare relaxată și detașată. După cum însuși scriitorul mărturisește, romanul este unul autobiografic și prin el își propune să consemneze evenimentele ulterioare descoperirii bolii, notând ca într-un jurnal cele mai importante momente ale acestei etape din viață.
„[…] Îmi caut libertatea de a-mi privi scrierea ca pe un roman autobiografic, construit mai degrabă pe obsesii, bucurii, temeri și speranțe decât pe o structură temporală.”
Principalul merit al acestei lecturi este faptul că nu împovărează cititorul cu o perspectivă sumbră și autocompătimitoare. Cu toate acestea, m-aș fi așteptat la un text cu o mai mare încărcătură emoțională, care să puncteze transformările interioare prin care personajul trece. Aș fi preferat ca detaliile redundante (de exemplu, întârzierea unui zbor) să fie înlocuite de introspecții pe marginea schimbărilor apărute, dar vom vedea că, de fapt, acestea nu sunt atât de vizibile precum s-ar crede:
„Nu m-am gândit că, în fond, viața nu ți se schimbă decisiv: vei avea aceleași idei stupide, vei reacționa exact la fel de prost cum reacționai întotdeauna la felurite vorbe sau întâmplări ori la fel de deștept la alte vorbe sau întâmplări. Îți vei face planuri la fel cum ți le făceai înainte. Te vei simți bolnav atunci când vei avea starea ca să-ți amintească asta și sănătos în tot restul timpului. Vei aștepta cu același interes rezolvarea misterului vreunui serial TV […]. În imaginația mea, precedentă îmbolnăvirii, nu-mi acordam nici o șansă la normalitatea de acum: nu puteam să mă văd altfel decât ca pe un soi de martir care, în ciuda permanentului chin, va trebui să se prefacă normal. Și zâmbesc pentru că e de zâmbit: nu am mai multă tristețe în mine decât înainte.”
În carte, regăsim multe capitole “banale” și oarecum plictisitoare despre pendularea între spitale și tratamente, accentul căzând pe ițele încurcate ale sistemului de sănătate și mai puțin pe trăirile personale. Plimbările între doctori și spitale amintesc inevitabil de comedia neagră a regizorului Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, o oglindă vie a mentalităților și funcționării instituțiilor medicale din România.
Dar, ariditatea limbajului din primele capitole se estompează atunci când Teodorovici mărturisește scopul acestui roman. Cel care cheamă câinii este o confesiune, o scriere eliberatoare și o mică teoretizare despre rolul scriitorului și construcția textului. Writing is the only way of life, fraza încărcată de subînțelesuri ce-i apare în cale la scurt timp după descoperirea cancerului, devine laitmotivul mistic ce-l îndeamnă să scrie această carte:
„Nimic, sunt conștient, nu a fost cu adevărat special în perioada asta, ci doar faptul că ea a existat. Iar o pancartă aruncată printre gunoaie, care la rându-i s-ar putea să nu poarte nimic special în ea, m-a obligat să scriu. Nu atât despre mine, nu atât despre boala mea. M-a făcut să scriu o carte despre faptul că scriu o carte.”
Convalescența în spitalul de la Cluj aduce o schimbare la nivelul scriiturii, frazele devin mai dense și elaborate, iar acțiunea capătă ușoare accente ficționale și pierde un pic din caracterul unui jurnal. Asistăm la episoade mult mai dinamice în care protagoniștii sunt pacienții întâlniți în saloane. Umanitatea și nevoia de apropiere a bolnavilor este descrisă în amănunt, prin dialoguri uneori umoristice, alteori aprinse sau de conjunctură.
Totodată, Lucian Dan Teodorovici își asumă rolul de predicator în favoarea metodelor moderne de tratare a cancerului, și denunță naivitatea oamenilor care nu caută răspunsuri logice și speră să se vindece cu ceaiuri sau alte metode miraculoase. Dezbaterile pe această temă sunt o aluzie fină (sau nu chiar) la adresa pseudo-vedetelor din ziua de azi ce dezinformează populația prin alegerile lor, ridicându-le la rang de adevăr absolut.
Realitatea zilnică a lumii, presărată cu amărăciuni politice personale (rezultatul alegerilor din SUA) se întrepătrunde cu spațiul oniric, în care subconștientul împletește personaje reale cu figuri istorice. Astfel, scriitorul reușește să redea boala în toate ipostazele sale, de la fapte medicale concrete, la percepții individuale.
În ciuda subiectului grav pe care autorul îl abordează, Cel care cheamă câinii este o proză optimistă, un proiect literar născut din dorința de a consemna cum cancerul este doar o etapă trecătoare, și nicidecum un mod de viață.
Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă câinii, Editura Polirom, Iași, 2017, 264 pagini
Orașele, ca și oamenii, sunt vii prin definiție, astfel că le poți resimți acut lipsa sau te poți îndrăgosti cu ușurință de formele, culoarea sau aroma lor. Tot ce contează e să le lași să te marcheze spiritual sau sufletește. Iată de ce, atunci când am pornit spre București, am lăsat în urmă absolut toate îndoielile sau prejudecățile vehiculate în Moldova despre această capitală. Am pornit la drum cu ferma convingere că voi lăsa acolo o parte din inima mea. Și nu m-am înșelat.
Ajunsă dimineața devreme pe strada Doamnei, la numărul 14-16, am resimțit forfota citadină, proprie Capitalei bucureștene cu oameni grăbiți, care prind un taxi sau merg pe jos, sau care își croiesc drumul, încet, dar sigur printre imensele construcții arhitecturale. Urma să petrec în inima Bucureștiului 3 zile, fapt care îmi inspira o nebănuită și ușoară fericire. Mi-am luat bagajul din cala autocarului și am pornit în căutarea hotelului la care urma să mă cazez. L-am găsit destul de ușor, grație unei doamne receptive și amabile, care părăsindu-și propriul itinerar m-a însoțit până la destinație.
Hotelul „Venezia”, amplasat în imediata apropiere a Centrului Vechi, m-a găzduit cu ospitalitatea de rigoare într-o suită impecabilă, cu vedere spre piața Kogălniceanu. De aici călătoria mea, inițial formală, a luat turnura unei viitoare prietenii cu această capitală, care parcă respiră prin toți porii săi. Am prins trei zile de ploi, care nu au reușit să îmi domolească elanul de a cunoaște fiecare străduță, fiecare ulicioară și fiecare amprentă culturală. Ca orice turist care se respectă, am decis să renunț la șabloane, precum excursiile dirijate, și să o iau “la pas” prin București. Am avut noroc de prieteni, care cu promptitudine și sinceritate m-au ghidat spre unele puncte de reper pe care mi le doream în „portofoliul” meu de voiaj.
Impresionată de jovialitatea bucureştenilor
Am început cu o promenadă pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-mă la Librăria Humanitas Cișmigiu, o locație șic pentru cititorii versați, care dincolo de colecția imensă de titluri mai dispune și de o cafenea. Ulterior, mi-am continuat calea până la patiseria Paul, unde în compania unui bun prieten am depănat idei, impresii și planuri de viitor. Am rămas profund impresionată de libertinismul bucureștenilor, care știu ce și cum să aleagă, unde să își petreacă timpul și ce să discute. Au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți.
Replica Columnei lui Traian m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care oamenii par furnici
Deși oboseala se făcea simțită, am decis să nu cad în plasele unei sieste, ci să descopăr în continuare frumusețea Capitalei bucureștene, așa că am pornit de-a lungul unuia dintre cele mai mari bulevarde, Calea Victoriei, care face legătura între mai multe locații ale vestigiului cultural. În ciuda rafalelor ploii și a faptului că eram udă leoarcă, am decis să vizitez Muzeul Național de Istorie a României, care serba chiar atunci ”Zilele MNIR 45”, un omagiu adus aniversării instituției. Pentru un preț simbolic (aici bucureștenii chiar sunt fericiți, par rapport la realitățile chișinăuene) am avut parte de o incursiune formidabilă în toate expozițiile permanente, și anume:
– Columna lui Traian, care reprezintă o sumă de fresce și descoperiri arheologice, parte a patrimoniului roman. Ţin să menționez modul impecabil în care sunt dispuse relicvele, minuțiozitatea cu care sunt documentate și conservate. Toate aceste elemente fac expoziția și mai atractivă turiștilor. Amplasată oarecum heliocentric, această replică a Columnei m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care noi, oamenii părem furnici în mușuroi.
– Tezaurul istoric – o colecție impresionată de piese unicat din aur, bronz și alte metale prețioase, obținute din diferite regiuni ale țării, în care au fost așa-numitele tezaure (tezaurul de la Craiova, tezaurul de la Sâncrăieni, tezaurul de la Peretu, brăţările dacice din aur descoperite la Sarmizegetusa Regia, tezaurul de la Surcea etc.). Pe lângă comorile antice, în expoziție au fost încorporate și bijuteriile familiilor regale, începând de la coroane până la inele, brățări, toate de o frumusețe rară.
Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti Foto: psnews.ro
Pe lângă acest program consolidat de expoziții, Muzeul dispune și de o colecție de uniforme militare din perioada Marelui Război, pe unele dintre care – grație unui lucrător amabil – am putut chiar să le probez. Același angajat al Muzeului mi-a relatat în amănunt problematica funcționării instituției, care necesită fonduri și investiții serioase, ca să își conserve potențialul cultural.
Centrul Vechi, perla mondenităţii bucureştene
Cu sentimente dedublate, pe de o parte entuziasmul turistului, iar pe de altă parte tristețea dificultăților ascunse după perdea, am pornit spre Centrul Vechi. Acestui compartiment al Bucureștiului i-aș dedica câteva paragrafe, căci este o perlă a mondenității bucureștene. Înțesat de localuri șic, pasaje ascunse la prima vedere și desigur, marea mea iubire, Cărturești Carusel, Centrul Vechi se poate înscrie în rândul locațiilor obligatoriu de vizitat.
Pasajul Vilacrosse, o atracţie faimoasă în Centrul Vechi bucureştean
Cu pavajele conservate în timp și o serie de monumente arhitecturale, acesta oferă turistului opțiuni variate de a-și petrece reușit timpul. Grație faptului că mi-am stabilit un scop inițial, am purces încrezătoare spre strada Lipscani 44, unde Caruselul cărților mă aștepta cu ușa larg deschisă.
Bucureştenii au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți
Fie că sunt sau nu influențată de marea mea dragoste pentru cărți, această librărie m-a impresionat în primul rând prin anturaj, colorit, vivacitate.
Librăria Cărtureşti Carusel, din Capitală Foto: carturesticarusel.ro
O construcție renovată care pune la dispoziția clientului o gamă imensă de titluri, obiecte de decorațiuni și birotică, precum și un sector întreg dedicat ceaiului și cafelei, care se știe bine sunt cei mai buni tovarăși ai lecturii. M-am perindat printre rafturi cu aviditatea unui copil pierdut în fabrica de bomboane și evident nu am putut ieși cu mâinile goale. Cred că în acest răstimp, am cam pierdut legătura cu spațiul, căci nu mi-am dat seama cum am parcurs cele trei etaje, pline ochi cu ”bunătățuri” pentru cititoare. Mi-a plăcut contrastul dintre albul imaculat și cotoarele volumelor, precum și fundalul muzical relaxant, toate la pachet cu amabilitatea consultanților, ce a făcut această introspecție și mai plăcută.
Cişmigiul, o comoară verde
Și pentru că ador mișcarea, nu m-am lăsat pradă unei leneviri, iar a doua zi dimineață am decis că pot face o plimbare mai îndelungată, chit că nu știam mare lucru din topografia bucureșteană. Am parcurs, cred, câteva cartiere bune, oprindu-mă să admir astfel de locuri ca: Biserica Stavropoleos, Muzeul Curtea Veche, Parcul Cișmigiu sau Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” de pe strada Batiște.
Este greu să transmiți emoțiile în cuvinte, mai ales când acestea sunt rezultatul îndeplinirii unui vis, dar încerc să nu ridic penița de pe hârtie și să îmi continui confesiunea. Bucureștiul m-a primit în măruntaiele cartierelor sale, dezvăluindu-mi locuri minunate, în care voi reveni cu siguranță. Un punct specific pe care țin cu tot dinadinsul să îl notez este fabulosul verde impregnat în toată capitala.
Parcul Cişmigiu din Bucureşti, colţ de Eden Foto:mercibynovotel.ro
Parcurile Cișmigiu și Izvor sunt doar câteva dintre comorile naturale ale Bucureștiului, dar ele m-au cucerit. Aerul proaspăt, pomii seculari și apele liniștite, toate s-au îmbinat într-un decor de poveste, care pare rupt din Grădina Edenului, iar eu m-am simțit un soi de Alice în Ţara Minunilor, pornită să observe fiecare centimetru. Bătrâneii ieșiți la plimbare și cuplurile îndrăgostite completau perfect atmosfera, lăsându-mi plăcuta ocazie de a-i observa în cele mai mici detalii.
BookFest, visul devenit realitate (după 6 ani)
Finalul narațiunii mele este însă dedicat evenimentului central, pentru care am pornit în această călătorie: BookFest 2017. Mi-au luat cam șase ani ca să ajung la el, dar a meritat efortul, deoarece am avut fericita ocazie să văd cumulate sub același acoperiș toate editurile române, existente în prezent pe piața cărții românești. Mare mi-a fost fericirea să văd stand-ul Polirom, unde noutățile literare și titlurile incitante îmi provocau palpitații, sau spațiul editurii Humanitas, unde titlurile din colecția Raftul Denisei îmi făceau din ochi.
Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des
Pentru o fracțiune de secundă am simțit nevoia de a lua de-a fir a păr fiecare raft și sunt sigură că aș fi stat acolo nu o zi, ci zece. Dar mi-am potolit pornirile și am purces la o achiziție, oarecum cumpătată de carte. Zic oarecum, deoarece într-un final am ieșit cu vreo 20 de titluri, unele recomandate cu drag, altele absolut noi.
BookFest, un eveniment care, iată, generează turism cultural în Capitala României Foto: arhiva personală
Dacă aș descrie într-o propoziție BookFest-ul, aș spune că e raiul cititorilor, iar eu am fost parte la acest festin. Revenită acasă, am păstrat până și pungile cu logo-urile editurilor, ca pe o probă veridică a prezenței mele acolo.
Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des, căci am lăsat acolo o parte din dragostea mea pentru frumos, pentru poeticul urban.
„Interviul cu doamna director este mâine, la ora 13:30. Să nu întârzii”, au fost cuvintele Mirelei Sandu, responsabilul relației cu presa, atunci când mi-a comunicat ora și ziua discuției cu managerul Ada Lupu Hausvater, de la Teatrul Național din Timișoara. Dacă, atunci când am pornit spre Teatru, mă așteptam să întâlnesc un artist obișnuit care-mi va lansa declarații clișeice despre dramaturgie, mărturisesc că încă de la prima strângere de mână, totul s-a „dizolvat”. Regizorul Ada Lupu Hausvater este un om în fața căruia nu poți fi altfel decât tu însuți, pentru că seninătatea și bunătatea distinsei doamne nu îți inspiră altceva.
Am discutat cu un artist desăvârșit, dar și cu imaginea ideală a conducătorului unei instituții de cultură. Spectacolul „O scrisoare pierdută” (regizat de către Ada Lupu Hausvater), pe care l-am văzut recent pe scena Teatrului Național Timișoara, în contextul prezenței Matricei Românești la Festivalul European al Spectacolului din Timișoara – Festivalul Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), mi-a arătat „un altfel de Caragiale”, unul ancorat în realitate. Cunoscătorii știu că în privința abordării contemporane a unui clasic, linia dintre eșec și succes este extrem de fină. Dar, sub îndrumările regizorului și cu o distribuție ce mustește de talent, interpretarea celebrei piese a lui Caragiale a cunoscut succesul.
Matricea Românească: Unde se află dramaturgia românească în prezent? Mai au dramaturgii inspirație?
Ada Lupu Hausvater: O, cred că au și inspirație, și cred că au și foarte multe subiecte. Vedem, zi de zi, o explozie de subiecte: de la povești reale, până la poveștile ireale, de la absurdul care invadează realitatea zi de zi, până la un misticism (și el dezorientat), toate în același timp. Vedem în Festival foarte multe spectacole a căror temă este identitatea. Până la urmă, cred că este o problemă de identitate să definești cine ești, ce ești, către ce mergi și ce alegi. Facem alegeri în fiecare secundă din viața noastră și, ca să putem face aceste alegeri – cele mai bune, cele mai corecte -, se presupune că am avut timp să ne educăm liberul arbitru.
Matricea Românească: De ce a fost aleasă, ca temă a Festivalului, Identitate?
Ada Lupu Hausvater: Exact din cauza asta. Anul trecut, când am decis tema, am discutat cu echipa care lucrează la Festival, și ne-am întrebat: cine suntem noi – ca individ, ca națiune integrată în această zonă geografică, în această nouă Europă, care este identitatea noastră la nivel cultural, care este identitatea noastră la nivel social, economic? Cine suntem noi, de fapt? Pare o întrebare simplă, dar nu e. În același timp, identitatea de grup atrage după sine un destin individual. Este o responsabilitate mare pentru ambele părți.
Identitatea de grup atrage după sine un destin individual. Este o responsabilitate mare pentru ambele părți
Matricea Românească: Care este provocarea pe care o lansați spectatorului ce va urmări piesele încadrate în această temă?
Ada Lupu Hausvater: Provocăm spectatorul să-și pună întrebări. Simt nevoia – ca adult, ca artist, ca om – să îmi asum propria existență. Cred că trebuie să ne asumăm, să învățăm să ne întrebăm: „Oare ce ține de fiecare dintre noi? Ce am putea face noi? Ce aș putea face eu? Cum pot eu să fac lucrurile mai bune?”. Toată lumea are soluții pentru alții. Nu funcționează, deci probabil că din altă parte ar trebui să începem: am putea începe de la ce poate face fiecare dintre noi. Fără doar și poate, o să ajungem și în momentul în care, odată ce fiecare va face cu reală credință ce are de făcut, vom învăța să creăm relații corecte, vom învăța să comunicăm cu adevărat. Știți cum se spune: ceea ce suntem este o expresie a ceea ce facem, a acțiunilor noastre. Noi nu ne prezentăm prin modul cum arătăm sau prin vârsta pe care o avem, ci prin ceea ce facem. Faptele ne identifică și ne definesc. În felul acesta, vorbim despre identitate. În acest context, revenind la FEST-FDR, trebuie să vă mărturisesc că avem niște spectatori minunați. Sunt parteneri de dialog. Am încredere că lucrurile vor sta cu timpul din ce în ce mai bine în societatea noastră și datorită lor.
Ada Lupu Hausvater este, în calitate de director al Teatrului Național din Timișoara, la al treilea mandat Foto: arhiva personală
Văd în fiecare zi oameni care luptă să-și construiască o viață normală. Nu vorbim despre marile vise, despre cucerirea planetei Marte, ci despre a învăța să fim normali, să avem o viață normală, să ne bucurăm zi de zi de familia noastră, de meseria noastră. De aceea, provocarea noastră pentru public este acest drum pe care îl invităm să pornim împreună, și ne propunem să devenim cât mai constructivi cu putință. Întrebarea privind identitatea are un răspuns pe care ni-l dăm fiecare dintre noi în sala de spectacol. Trebuie să alegi. Avem, fiecare dintre noi, o responsabilitate față de Univers. Se spune că nu se face primăvară cu o floare. Ba da, o floare aduce primăvara.
Matricea Românească: Românii mai știu ce înseamnă identitatea lor?
Ada Lupu Hausvater: Cred că mulți români știu ce înseamnă identitate, și cred că sunt mulți oameni, profesioniști care lucrează, sunt foarte buni în ceea ce fac și nu visează funcții politice. Cred că sunt mulți români foarte buni, profesioniști. Ca dovadă, vedem succesul real pe care mulți copii îl au la școală. De asemenea, sunt profesori foarte buni, sunt doctori foarte buni. Sunt oameni buni în toate categoriile, iar societatea ar trebui să promoveze mai mult competențele, profesionalismul. Trebuie să văd criterii de evaluare reale și să am încredere că cel mai bun a câștigat – nu prin faptul că a avut o imunitate mai puternică față de celălalt, ci pentru că a fost mult mai bine pregătit.
Publicul din sală este unul care trăiește astăzi, noi le vorbim oamenilor de astăzi. Chiar dacă jucăm „Hamlet”, sau „Iulius Cezar”, sau o piesă de Caragiale, totul este astăzi
Matricea Românească: Cum poate fi conservată această identitate prin teatru?
Ada Hausvater: Teatrul are o responsabilitate foarte mare, iar un Teatru Național, cu atât mai mult. Subiectele pe care le abordăm au legătură cu tot ce se întâmplă astăzi. Publicul din sală este unul care trăiește astăzi, noi le vorbim oamenilor actuali. Chiar dacă jucăm „Hamlet”, sau „Iulius Cezar”, sau o piesă de Caragiale, totul este astăzi. Într-un fel sau altul, se referă la oamenii de astăzi. Te întrebi: „De ce vreau să montez textul ăsta? Dacă vreau să merg la muzeu, merg la muzeu sau deschid un album de altădată și văd ce se întâmpla”. Mă interesează în ce măsură am putea schimba ceva, am putea trezi conștiința. În fond, teatrul cu asta se ocupă. Momentul decatharsiseste cel care ne face să învățăm ceva, să mergem mai departe și să descoperim acel unic adevăr.
Matricea Românească: Prin ce se deosebește dramaturgia românească de producțiile altor națiuni?
Ada Lupu Hausvater: Noua dramaturgie românească este foarte implicată social, atentă la abaterile de la normalitate. Cred că este foarte important să dai șansa oamenilor să se exprime. Asta este esențial, mi se pare obligatoriu. Sunt voci care își doresc foarte mult să se exprime, să fie văzute, apreciate și să-și găsească un drum. Ar trebui să existe mult mai multe companii de teatru și să existe formule prin care să fie finanțate. Sau să se creeze teatre. Suntem o țară mare, avem o populație mare – ar trebui să apară multe teatre. Fără cultură, fără educație și fără sănătate, este puțin probabil ca un popor, o națiune să poată avea coloană vertebrală. Așadar, sunt trei direcții în care este esențial să sădești sămânța bună, pentru a avea un „organism” sănătos.
Actorii Cătălin Ursu (stânga), Victor Manovici (centru) și Călin Stanciu Jr., magistrali în piesa „O scrisoare pierdută”, regizată de către Ada Lupu Hausvater Foto: Adrian Pîclișan
Cred că ar trebui finanțate multe companii – nu neapărat de stat, ci și private. Teatre independente. Ar trebui să funcționeze un sistem în care acestea să se poată exprima și la care publicul să se raporteze. Este, cred, un mecanism care ia timp. Evident, există foarte mulți artiști independenți foarte buni, care trebuie să aibă unde să meargă. Nu cred că vreunul dintre ei își dorește să fie angajat pe o perioadă nedeterminată. Am auzit de foarte multe ori: „Tinerii renunță”. Dar tinerii renunță pentru că nu au unde să lucreze și pentru că trebuie să trăiască. Așa că, decât să stea într-o profesie, să se supere și să-și amărască viața, mulți dintre ei probabil se îndreaptă către altceva.
Matricea Românească: Cum stă Timișoara la capitolul „suflu nou” în teatru: producții, actori tineri, număr de spectatori?
Ada Lupu Hausvater: Teatrul Național stă foarte bine. Eu sunt regizor, originară din București. În 1 octombrie 2005 am avut prima mea zi de mandat în Timișoara în calitate de manager. Acesta este al treilea mandat. Mi-a fost clar de la început: „Trebuie să fac acest proiect. Am hotărât că asta voi face în acest proiect”. Nu am venit cu ideea: „Bună ziua, o să stau și eu pe aici”. Am pornit, în 2005, de la 6-7000 de spectatori pe an – aveam doar Sala Mare, pe care o împărțim cu Opera. Anul trecut au fost 46.000 de spectatori. E o distanță mare. Desigur, acum avem și Sala 2, și Studio „Uțu”, o sală de 50 de locuri. Am învățat să facem spectacole importante pentru public, am învățat cum să lucrăm. Se montează și se demontează decoruri foarte mult, avem peste 20 de reprezentații pe lună. Avem un public constant, care vine pentru actorii Teatrului Național – sunt actori tineri de 20-30 de ani, și sunt și actori maturi.
Au trecut aproape 12 ani, ne-am maturizat. E ceva. E important pentru noi ca Teatrul să fie identificat prin actorii lui, prin creațiile sale, prin felul în care spectacolele noastre sunt conectate la realitate. De exemplu, „Anna Karenina” nu e un spectacol uitat în timp, despre drama femeii, ci este un spectacol despre prezent. E un simbol important, într-o societate care renunță foarte ușor, ceea ce nu cred că e normal. Totul se bazează pe relații umane, pe capacitatea de a rămâne consecvent, constant, pozitiv, pe capacitatea de a juca cinstit.
Publicul vine în căutarea actorilor Teatrului Național din Timișoara, și asta mă bucură foarte mult
Iată, se joacă în Sala Mare, cu sala plină. La fel, în Sala 2 și la Studio „Uțu”. Sunt lucruri extraordinare. Mai mult decât atât, publicul vine în căutarea actorilor Teatrului Național din Timișoara, și asta mă bucură foarte mult. De asemenea, am reușit să construim atelierele de producție de decoruri ale Teatrului Național, „Fabrica de decoruri”. Atunci când am venit la Teatrul Național, demersul de construi „Fabrica” a fost parte din primul meu proiect. Decorurile se sudau afară, în curte, și am spus că mi se pare anormal: „Cum să sudezi, dacă plouă?” Primăria Timișoara ne-a concesionat un hectar de pământ, pe care noi am construit, finanțați de Ministerul Culturii, ateliere de producție. Avem niște ateliere superbe. Acum, ne trebuie bani pentru dotare, dar e primul amplasament perfect pentru o linie de producție: cu ateliere în stânga și în dreapta, cu depozitele alături. Putem lucra profesionist în Teatrul Național, în condiții civilizate. Decorurile se scot de aici și se transportă la săli, la depozite.
„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, în „straie noi” pe scena Teatrului Național din Timișoara Foto: Adrian Pîclișan
E un rulaj continuu: aduci, duci, iar aduci și duci. E normal să fie așa. Nu e normal să stea toate aici, și nici nu cred că este bine cum fac unele teatre, care externalizează producția și renunță la atelierele de teatru. Cred că teatrul se bazează pe un tip de meșteșug. În primul proiect asta am scris, că eu cred mult în meșteșugarul de teatru. Același lucru se întâmplă și în spatele scenei: avem costumiera noastră, care e genială, este aici de ani de zile și este de neînlocuit. Are această iubire față de actor, față de fiecare costum pe care îl pune pe omul acela. Nu trebuie să îi spună nimeni nimic: ea și le face, le pregătește, le calcă, le coase, le spală. Pantofarul de teatru este, la rândul lui, specializat pe un tip de utilizare. Sau tâmplăria de teatru – pentru că noi folosim anumite materiale care trebuie să pară, nu să fie, reale.
Teatrul Național din Timișoara a cunoscut, sub conducerea Adei Lupu Hausvater, revirimentul
N-aș vrea să omit Sinagoga (foto jos) desacralizată din cartierul Fabric. Așteptăm o finanțare cu care vom construi acolo o sală de spectacole. Sinagoga este în zona Fabric, la marginea unui parc, într-un cartier cu clădiri Art Nouveau. Este un cartier în care nu există teatru. Întorcându-te în aceste cartiere, încet-încet, întorci oamenii către cultură. Este foarte important. Și nu numai atât: așa, vor înțelege de ce trebuie să aibă grijă de stucaturile care pică de pe clădirile în care locuiesc. Dacă nu au grijă, este și pentru că nu își dau seama cât de valoroase sunt.
Sinagoga este în zona Fabric, la marginea unui parc, într-un cartier cu clădiri Art Nouveau. Este un cartier în care nu există teatru. Întorcându-te în aceste cartiere, încet-încet, întorci oamenii către cultură
Toate acestea – de unde am plecat și unde am ajuns – ne-au demonstrat că Naționalul din Timișoara poate să fie un centru teatral. Asta îmi doream, să creez un centru. Pe de o parte, ne păstrăm specialitatea, specificul – avem decoruri, ateliere. Firește, anumite lucruri le comandăm – motoare, obiecte, instalații pe care nu le putem face aici. Dar cum le integrăm? Asta este foarte important. Pentru asta e nevoie de oameni care știu ce înseamnă scena de teatru. E valabil pentru toate spectacolele noastre – de la cele pe care le facem în Sala Mare, titluri clasice, musical-uri, până la spectacolele experimentale de la Sala 2 sau Studio „Uțu” .
Anul acesta, am făcut primul spectacol cu o vedetă de teatru – este mai mult decât o vedetă -, Florin Piersic Jr. El a montat la noi „Frați”, de Dave Williams, în care și joacă. Tot el a tradus și textul în limba română. Este un actor complex, un artist total. Spectacolul experimentează teatrul american de astăzi și, de asemenea, o temă destul de sensibilă. E foarte important să explorăm zone mai puțin evidente, zone marginale – dacă tot vorbeam despre ideea de centru. E foarte important să ne adresăm tuturor. Publicul trebuie să aibă pentru ce să vină la teatru, trebuie să îi facă plăcere să revină.
Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările sunt altele, dar recunoștința față de sacrificiu a rămas, în acest sens, comemorările fiind puse la loc de cinste în calendar. Calendarul de joi ne arată o dublă sărbătoare – pentru creștinism, dar și pentru istoria țării noastre: Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului.
„Ziua Eroilor va fi marcată, în acest an, pe data de 25 mai, potrivit programului manifestărilor dedicate acestei sărbători, adoptat printr-o Hotărâre a Guvernului. Zilei Eroilor i s-a conferit prin lege statutul de «sărbătoare națională» și s-a stabilit să fie marcată în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării, potrivit tradiției românești”. Iată câteva rânduri, compuse în limbajul oficial al autorităților, extrase dintr-un articol postat în data de 11 mai pe site-ul oficial al Guvernului României, ce anunța ziua închinată acestei importante sărbători naționale.
25 mai, prin urmare, marchează atât Înălțarea Domnului, cât și Ziua Eroilor. În cea dintâi sărbătorim ridicarea la ceruri a Mântuitorului, după patruzeci de zile de la Înviere, iar cea din urmă presupune pomenirea și cinstirea tuturor celor care și-au dat viața pe front, pentru integritatea neamului românesc și a credinței ortodoxe.
În urmă cu aproape 100 de ani, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie marcată simultan cu Înălțarea, ca urmare a semnării Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care țările beligerante s-au angajat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe pământul lor. Cu acest prilej, România a devenit primul stat ce i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.
Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial
În timpul comunismului, printr-un ordin dat în 1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, atunci fiind abrogate prevederile anterioare. După Revoluția din 1989, în urma demersurilor Ministerului Apărării Naționale, sărbătoarea nu a mai fost marcată în 9 mai, ci în ziua Înălțării, iar în mai 1995, Parlamentul României a adoptat legea care unea în mod oficial cele două sărbători într-o singură zi.
Ţara noastră a pierdut secolul trecut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, jertfă comparabilă cu martiriul creştin
În această zi de joi, toate bisericile din țară, dar și din străinătate, pomenesc eroii români care s-au sacrificat, de-a rândul veacurilor, pe front. Pentru a le aduce un omagiu, pe tot teritoriul României se află amplasate monumente care comemorează ostașii români căzuți la datorie.
În luptele de apărare a României, din cursul secolului trecut, țara noastră a pierdut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, prin aceasta, jertfa lor nefiind cu mult diferită de martiriul creștin. Emblematic pentru români este Mormântul Ostașului Necunoscut, amplasat în prezent în Parcul Carol I din București. Pe piatra mormântului se poate citi următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″. Dar cum a ajuns Ostaşul Necunoscut să-şi doarmă somnul de veci în Capitală?
Steagul regal al României, la loc de cinste în Mausoleul din Vrancea
„În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi, morţi în luptele din Primul Război Mondial. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut (trimise la Bucureşti, restrămutate în taină la Mărăşeşti de către comunişti în 1958, finalmente revenite în Parcul Carol după 1989) a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar «Dimitrie A. Sturdza», premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele celebre: «Acesta este tatăl meu». După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923”, se arată pe pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.
Această sărbătoare nu este ignorată de către autoritățile române, care organizează diferite manifestări de cinstire a eroilor, dar nici de către școlile care îi evocă – sau ar trebui – la orele de curs pe cei cărora le datorăm libertatea de astăzi.
Cinste celor care au făcut „România dodoloață”
„Poporul român este unul credincios și, pe lângă faptul că sărbătorește Înălțarea Domnului, inima și mintea îi sunt și la eroii care s-au jertfit pentru apărarea pământului străbun și pentru pacea populației, pentru liniștea ei, sacrificându-și viața pe câmpul de luptă. În credința sa, poporul a dedicat această zi și eroilor, prin ideea că sufletul lor se înalță către ceruri.
Acesta este un moment în care se aduc omagii tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, mai ales cei care s-au jertfit într-un «timp» apropiat. Vorbim despre cei căzuți în Războiul de Independență din 1877, despre cei căzuți în Primul Război Mondial, în cel de întregire a țării – cei care, prin jertfa lor, au făcut România dodoloață, România Mare – și nu în ultimul rând, despre cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu din Galați.
Istoricul a subliniat că este important să nu uităm niciodată această zi și să le transmitem generațiilor ce vin aceeași evlavie și recunoștință pentru înaintașii lor.
„E important să îi pomenim și să îi avem veșnic în memorie pe care care s-au jertfit pentru țară. Ei reprezintă o pildă pentru cei care sunt acum, dar și pentru cei care vor veni, a modului în care au datoria să-și apere, la nevoie, țara”.
Contemplând colinele Ipoteştiului, pe care va fi zburdat copilul Eminescu, te luminezi de un adevăr simplu, axiomatic, pe care gânditori ai noştri de la Rădulescu-Motru la Blaga l-au enunţat cu mai multă pricepere: sufletul românesc nu e făcut din unghiuri drepte. Sufletul românesc e o ondulaţie cu bătaie spre eternitate. Iată de ce, închis în unghiurile programatic drepte ale clădirilor urbane corporatiste, sufletul românului îşi pierde, sugrumat, suflul vital şi devine “străin în ţara lui”.
Cu toate inegalităţile noastre, create şi punctate de un relief cu hăuri şi înălţimi care ne definesc şi ne descriu perfect viaţa – iad pe pământ în “grădina Maicii Domnului” – noi românii avem o constantă de care nu ne-am dezis niciodată: dotaţi nativ pentru comeraj, inventivi până la Dumnezeu de rele şi capabili să păcălim însăşi Moartea, rămânem de-o naivitate care doar din bunătate se poate decela. Contrar aparenţelor, noi românii nu ne vindem ţara, ci o dăm gratis, aproape apoplectic increduli că străinii cu care suntem atât de ospitalieri ar putea să facă altceva decât să ne întoarcă favorul. Iată de ce “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.
Dar, chiar dacă ne dăm ţara gratis celui care oferă mai puţin, noi românii rămânem metafizici până la aripile de jos ale serafimilor. “A fost o perioadă moartă pentru pompele funebre”, ne-a spus atât de poetic, stârnindu-ne surâsul, un român revenit în ţară după mulţi ani petrecuţi pe alte meleaguri. Întors în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, românul nostru suferă când cineva moare, chiar dacă din asta trăieşte afacerea lui. Sufletul românesc e profund empatic şi, deşi (pre)dispus la multe drăcovenii, n-a trecut niciodată dincolo de punctul fără întoarcere. Faust n-ar fi putut fi niciodată român, din două motive: 1. nici un diavol care se respectă nu s-ar risca să încheie un contract cu un român, şi 2. îi aparţinem irevocabil lui Dumnezeu.
Faust n-ar fi putut fi niciodată român, din două motive: 1. nici un diavol care se respectă nu s-ar risca să încheie un contract cu un român, şi 2. îi aparţinem irevocabil lui Dumnezeu
“Aşa cum mioarelor li se pune un clopoţel la gât, spre a fi recunoscute de către cioban, aşa cruciuliţa de la gâtul nostru este clopoţelul după care ne recunoaşte Dumnezeu”, mi-a spus maica stareţă de la una dintre minunatele mănăstiri ale Bucovinei. Şi, chiar dacă pe vremuri tâlharii erau purtaţi pe cruce, iar azi crucea este purtată ostentativ de către tâlhari, clinchetul “clopoţeilor” românilor e deranjant pentru o Europă din ce în ce mai seculară.
Pentru români, timpul a stat în loc: suntem una cu Divinul
Însă, deşi avem clopoţei, nu suntem şerpi, pentru că nostalgia noastră a fost mereu după sfere mai înalte. Pe o frescă de la Mănăstirea Humor, un înger al Domnului adună la sfârşitul zilelor Soarele, stelele şi Luna. Explicaţia, care l-ar face gelos şi pe Einstein, ne-a fost oferită de către o măicuţă: “Oprind mişcarea corpurilor cereşti, îngerul opreşte timpul.” Ce intuiţie artistică genială, la 1535!
Să nu ne mire. Precum Universul la care e racordat ombilical, sufletul românesc dependent de inconstanţe nu e făcut din unghiuri drepte.
Foto deschidere: interiorul bisericuţei familiei Eminovici, de la Ipoteşti
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Atunci când Matricea Românească i-a propus lui Bogdan-Mihai Simion, cel mai tânăr cobzar din țara noastră, să le vorbească unor elevi de liceu despre începuturile poeziei româneşti, singurele întrebări pe care muzicianul și le-a pus au vizat adaptarea informației astfel încât auditoriul să o înțeleagă și să nu se plictisească. Însă, tânărul artist a găsit formula perfectă de a „ajunge” la copiii de liceu, susţinerile şi momentele sale de virtuozitate fiind răsplătite cu ropote de aplauze.
L-am invitat pe Bogdan să ia parte la ediția a doua a Întâlnirilor Matricei, un proiect de fertilizare culturală a tinerei generaţii sub egida Asociaţiei Culturale Matricea Românească, de data aceasta caravana poposind marţi, 16 mai, la Târgoviște, la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”. Conferința, intitulată mai mult decât sugestiv Poezie, boierie! Începuturile poeziei lirice în Ţările Române, și-a propus să aducă în fața tinerilor, informații despre epoca, versurile și personalitatea boierului-poet Ienăchiță Văcărescu, figura care domină instituția în care ei sunt modelaţi ca oameni. Astfel s-a făcut că sala de festivități a entităţii formatoare a fost ticsită de elevi curioși și interesați de evenimentul inedit ce avea să se desfășoare la ei în liceu. Bogdan și-a propus să alterneze informațiile cu momentele muzicale specifice evului, iar recitalul lui a produs emoții cum numai cobzarul nostru poate trezi. Astfel, tinerii au fost ajutaţi să înțeleagă mai bine „o epocă, prin asociere cu muzica”.
Ienăchiță Văcărescu, printre primii poeți ai noștri
Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) a fost o figură proeminentă a culturii din Ţara Românească, în secolul XVIII. Provenit dintr-o veche familie de boieri, Ienăchiţă a fost mare dregător domnesc, dar s-a remarcat şi prin erudiţia sa, fiind vorbitor al mai multor limbi străine şi poet. Din păcate, personalitatea acestui om de cultură este mai puțin cunoscută în rândul românilor, el fiind al doilea conaţional – după Dimitrie Cantemir – care a scris o istorie a Imperiului Otoman, precum și autorul primei gramatici românești tipărite.
După ce Bogdan a salutat auditoriul cu o melodie cântată la cobză (doina „Vară, vară, primăvară”), el și-a început prelegerea spunându-le celor prezenți că „Ienăchiță Văcărescu a fost printre primii poeți din Țările Române, printre primii versificatori. El este un personaj din a doua jumătate a secolului XVIII. Pe atunci, reperul cultural al Țărilor Române era altul decât cel din prezent. Sunt convins că, azi, o bună parte dintre voi – dacă nu chiar toți – sunteți concentrați pe modele culturale pe care le preluați conștient, sau mai puțin conștient, din Europa Occidentală sau din Statele Unite ale Americii. Îmi imaginez că pentru voi, ca și pentru mine – pentru că suntem aceeași generație – reperele vin de la Londra, Paris sau de la New York. Dacă vă veți analiza obiceiurile, filmele la care mergeți, muzica pe care o ascultaţi, veți vedea că o bună parte din aceste produse culturale vine din SUA. Modelul cultural după care activa Ienăchiță Văcărescu era Istanbulul”.
Bogdan-Mihai Simion a interpretat, la cobză, cântece specifice epocii lui Ienăchiță Văcărescu
Pictând un tablou al epocii, Bogdan a subliniat că fanarioții erau de fapt cei care conduceau Țările Române, însă pe lângă ei se aflau și „aristocrații locali, adică boierii români”, care nu erau legați de o tradiție culturală acaparantă.
La 1770 Orientul musulman, care constituise etalonul cultural pentru Ţările Române, devenise deja stagnant şi anacronic
„Boierii greci aveau acest argument: «De 2000 de ani, de la Platon încoace, noi producem cultură pentru Europa». Când spui «grec», te gândești la Grecia Antică, dar și la cea Medievală și la Imperiul Bizantin. Pentru români, ecuația aceasta era mai complicată. Deși pare a constitui un dezavantaj, a constituit și un avantaj, pentru că ei nefiind legați de un trecut foarte strălucitor din punct de vedere cultural, și în același timp având o «fibră morală elastică», au reușit să se adapteze foarte repede noilor cerințe, odată cu începutul occidentalizării. În același timp, în epocă apar primele instincte naționale. Pe atunci, acest lucru însemna încercarea de a crea și de a consolida un stat. (…) Boierii români au început să caute sprijin și protecție în afara Orientului musulman, despre care spuneam că – deși devenise un motor civilizator pentru Țările Române la 1600 – deja la 1770, devenise anacronic, stagnant. Nu mai putea constitui un reper, iar boierii români au sesizat chestiunea aceasta instantaneu.”
Contextul istoric prezentat a ajutat tinerii să înțeleagă mai bine ce însemna, în urmă cu câteva sute de ani, viața culturală în Țările Române, risipind totodată „nebuloasa” în care ei – probabil – se aflau, privind începuturile poeziei pe meleagurile noastre. Amfitrionul evenimentului organizat de Asociația Culturală Matricea Românească a dezvăluit că unul dintre cei mai importanți pioni în acest proces cultural a fost reprezentat de către creatorii artistici, care nu erau alții decât membrii clasei de mijloc. Astfel, deși inițial creațiile artistice erau culte, ulterior, ele au pătruns în sferele mai puţin rarefiate, în speţă în lumea lăutarilor. Cum?
Poezia cultă a secolului XVIII, pe acordurile robilor
„Acești lăutari erau robi pe domeniile boierilor despre care vorbeam. Ei produceau muzici, iar boierii produceau versuri. Nu e foarte greu să ne imaginăm atmosfera unui salon de la sfârșitul secolului XVIII, în care un grup de aristocrați își recită, unul celuilalt, versuri compuse de niște oameni cu școală. De exemplu, Ienăchiță Văcărescu era cult, vorbea mai multe limbi. Aristocraţii creau poezii ce se numeau creații culte, pentru că erau create de către oamenii învăţaţi, culți.
Putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale
Lăutarii auzeau aceste versuri. Astfel, ei, stând lângă boieri în picioare, la masă, adaptau de multe ori aceste texte pe care le auzeau recitate de către boierii respectivi, pe muzicile pe care le produceau”, a explicat tânărul cobzar, după care a continuat prin a expune modul romantic de „socializare” al tinerilor anilor 1700.
„Aristocrații de la începutul secolului XVIII şi ceva mai târziu, dintr-un areal geografic imens, care începea prin Georgia și se termina pe linia Carpaților, scriau poezii și le recitau în saloane, ele fiind preluate de lăutari și cântate. Apoi, ei le scriau în niște caiete, pe care le semnau uneori, alteori nu – de cele mai multe ori, nu.
Bogdan-Mihai Simion a fost protagonistul celei de-a doua ediții a Întâlnirilor Matricei, la un liceu din Târgovişte
De regulă, copistul semna aceste caiete, pentru că nu exista, pe atunci, conceptul de «drepturi de autor». Aceste caiete porneau din Fanar (Istanbul) și circulau de la o famile aristocratică la alta, din mână în mână: din Istanbul până în Grecia, treceau și prin Țările Române. Era cam cum funcționează astăzi Instagram și Facebook. Imaginați-vă niște tineri, nu cu mult mai mari decât voi, care scriau niște texte, dedicându-i-le unui neam îndepărtat, unei verișoare îndepărtate, care locuiește în Georgia de azi. Caietele de versuri au reprezentat posibilitatea de socializare pentru o serie de popoare balcanice și, în egală măsură, posibilitatea de a trăi sub semnul unei culturi care nu rămăsese în totalitate orală, dar nu era nici scrisă. Sfârșitul secolului XVII, aș zice, e momentul unde se «separă apele» și se poate vorbi despre cultura română ca fiind nici orală, nici scrisă”.
Matricea Românească încearcă să răspundă la probleme şi întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu?
Curiozitatea elevilor a fost stârnită, imaginația lor a lucrat neîncetat pe timpul conferinței, iar întrebările pentru Bogdan nu au întârziat să apară. Ei au vrut să afle cum a învățat artistul să cânte la cobză, de ce are această pasiune, dar și dacă este dificil să o urmezi, în România zilelor noastre. Răspunsul lui Bogdan a fost, pe cât de sincer, pe atât de dătător de speranţă.
Elevii, veniți în număr mare la conferință, au fost captivați de cântecele și de cuvintele invitatului
„Nu este greu să-ți urmezi pasiunea în România, dar există o multitudine de obstacole pe care le întâlnești. Cel mai important este să nu renunți la pasiunea ta, chiar dacă ai momente – care se pot tranforma în ani – în care faci altceva. Am avut multe locuri de muncă, multe dintre ele fără legătură cu ce fac astăzi, dar nu am renunțat niciodată la cobză și nici la «surorile» ei, pentru că am opt acasă. (…) Muzica exprimă societatea, și nu invers. Dacă nu vă place un gen de muzică, nu interziceți muzica, ci încercați să schimbați societatea. Muzica nu e nimic altceva decât un produs al societății și al frământărilor prin care ea trece. Am învățat că putem ajunge la un tip de întâlnire cu străbunicii noștri, prin aceste muzici. Este cea mai simplă cale.”
Asociaţia Culturală Matricea Românească este la al doilea astfel de eveniment cu profil educaţional și promite că nu se va opri aici, pentru că scopul muncii noastre este, așa cum a explicat la Târgoviște inițiatorul proiectului – avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner al „Bulboacă și Asociații SCA” – acela de a „răspunde la întrebări fundamentale, precum dacă națiunea română mai are nevoie de suflet sau nu? Sunteți la o vârstă foarte frumoasă, cele mai frumoase amintiri ale mele sunt din liceu. (…) Voi sunteți viitorul imediat al națiunii române. Și poate o să vă puneți peste ani întrebarea: de ce este nevoie de Bogdan, comparativ cu – să zicem – 50 Cent sau alţii? (…)
Adrian -Cătălin Bulboacă, inițiatorul proiectului Matricea Românească
Matricea Românească încearcă să aducă, în atenția fiecăruia dintre noi, mesajul că fără suflet nu putem fi oameni. Fără suflet, fără să ne amintim de unde am plecat, vom fi morți, ca națiune. Dacă veți pleca, după ce terminați liceul sau facultatea, oriunde în lume – în Italia, în Germania, în Spania sau în America – nu veți putea scăpa de o realitate simplă: v-ați născut în România, sunteți români. N-o să puteți niciodată renunța la această identificare. Aveți două variante: fie vă asumați cu responsabilitate această identitate, fie vă ascundeți cu rușine de ea”.
Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti – unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului Evreiesc de Stat – am legat o prietenie instantanee. I-am iubit din prima clipă pentru că, dincolo de prestaţia actoricească de înaltă ţinută, au omagiat limba română, printr-o rostire cristalină, ce poate servi de exemplu sau de reproş pentru mulţi conaţionali.
“Este probabil cel mai frumos compliment pe care l-am auzit de la Dvs.!”, a mărturisit Ludmila Gheorghiţă, excepţională în rolurile din “Cerere în căsătorie” şi “Nunta” (ambele de Cehov) pentru Matricea Românească.
“Să ştiţi că a fost prima şi cea mai mai mare emoţie a noastră. Pentru că ştim cât de elevat este publicul bucureştean, şi cât de «pretenţios» – pozitiv fie spus – este. Iar asta ne-a dat emoţii şi mai mari. Ştim cu toţii că limba vorbită în Basarabia, din păcate, a fost influenţată – asta e. Dar noi lucrăm în teatru, noi suntem oameni care aduc cultura şi arta şi o promovează, şi acesta este instrumentul nostru. Lucrăm foarte mult la ceea ce înseamnă limba română vorbită în scenă.
Actriţa basarabeancă Ludmila Gheorghiţă, o româncă mândră de identitatea sa
Personal, pe mine mă ajută foarte mult, pentru că mai fac şi filme documentare, le sonorizez la Televiziune, iar acolo se lucrează foarte atent cu acest aspect. Şi asta mă ajută foarte mult şi în profesie, în scenă.”
Ludmila a fost completată de către partenerul ei din “Ursul” (piesă juxtapusă cu “Cererea…”), Ion Grosu:
“Spectatorul, la Chişinău, în ultimii ani, este pretenţios şi la capitolul limba vorbită. Vin băieţi cu şcoală făcută în România, sau în afara ţării, şi atunci ei cunosc destul de bine. Nu poţi să îi minţi, pentru că a doua zi, la spectacol, nu mai vin.”
“Sângele apă nu se face. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”
“Acum, şi copiii de la grădiniţă vorbesc româneşte, la noi la Chişinău!”, a dezvăluit Ludmila. “Când, acum câţiva ani, nu prea se auzea o limbă atât de dulce, atât de clară, atât de limpede, aşa cum aţi remarcat. Când îi auzi pe stradă mergând şi vorbind o română atât de dulce, îţi vine să îi pupi pe toţi, grămadă, să ştii că sunt toţi ai tăi şi pe toţi îi iubeşti. Este, într-adevăr, un merit – probabil – al societăţii întregi. Pentru că se trezeşte – nu că se trezeşte, s-a trezit demult! – se revigorează această dragoste faţă de limba română, faţă de tot ce este românesc.”
Actorul Ion Grosu este vicedirector al Teatrului „Satiricus” din Chişinău
La rândul său, Ion Grosu crede că, în pofida imixtiunilor politice şi a farselor lingvistice care au încercat să legitimeze o limbă inexistentă, basarabenii au conştiinţa că sunt români:
“Atât de încâlcită a fost limba, intenţionat, a fost inventată o limbă moldovenească – pe care o vedem acum în dicţionare şi în ziarele vechi, şi râdem noi singuri de ceea ce scrie acolo, deci nişte cuvinte inventate – dar până la urmă [este valabil] un proverb vechi: sângele apă nu se face. Se vor limpezi apele, adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. În asta credem, şi aşa se va întâmpla.”
Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma independentă londoneză de cultură Four By Three Magazine.
Filosofia eșuează oare în fața morții? Karl White se apleacă asupra meditației de o viaţă a filosofului român Emil Cioran cu privire la naștere, existență și anihilare, întrebându-se dacă filosofia ne poate salva de disperarea ultimei noastre clipe, sau dacă limitele sale se află la chiar marginea mortalității noastre.
De la începuturile sale, filosofia s-a concentrat pe moarte. Filosofia ne învață cum să murim, observa Socrate. Conform spuselor sale, ne prefacem înțelepți atunci când ne temem de moarte, deoarece nu știm nimic despre ea și s-ar putea, contrar tuturor instinctelor noastre, să fie o binecuvântare. Filosofia s-a străduit, de asemenea, să ne micșoreze temerile, reiterând la nesfârșit amintirea mortalității noastre: încearcă să ne ridice deasupra cotidianului, pentru ca moartea noastră să nu pară nimic excepțional; ne îndeamnă la un fel de modestie, caz în care trebuie să ne amintim că suntem angajați la moarte, un memento mori constant (expresie care se traduce, literalmente, „Amintiți-vă să muriți”). Oare are succes filosofia în oricare dintre aceste obiective?
Potrivit gânditorului român E.M. Cioran, răspunsul este un răsunător și fatal „nu”, deoarece, conform lui, „natura nu a fost generoasă cu nimeni decât cu cei pe care i-a scutit să se gândească la moarte”. Faţă în faţă cu catastrofa, filosofia poate fi, în cele din urmă, doar o meditație asupra propriului eșec și propriei neputințe atunci când se confruntă cu realitatea dispariției noastre.
Românul Emil Cioran, anti-filosoful filosofiei
Cioran este anti-filosoful filosofiei. El critică și disprețuiește încercările filosofilor profesioniști de a circumscrie și de a include lipsa experienței și aporiile vieții în categorii, definiții și imperative morale. În schimb, Cioran consemnează, cu un stil inimitabil, cu ironie și cu umor negru, răsucirile și meandrele furiei, senzațiilor şi dezamăgirilor sale și, cel mai puternic, neputința rațiunii și a filosofiei de a face față și de a controla forța invizibilă și nelimitată a morții. În timp ce omul este în ochii săi o marionetă a sorții și a unor forţe dincolo de controlul său, filosofia, ca disciplină care încearcă să ţină sub control existența prin folosirea judicioasă a rațiunii, nu este decât un exemplu de batjocură și de comedie al hybrisului uman. Moartea și tăcerea sunt cele care vor avea ultimul cuvânt.
Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte?
Cioran și-a început viața filosofică fiind un vitalist entuziast, în tradiția nietzscheană, îmbrățișând un etos care afirmă viața, cu puțină grijă față de forma sau argumentarea logică. Cu toate acestea, preocupările sale erau încă cele ale filosofilor mai tradiționali pe care el îi disprețuia, nu în ultimul rând, prin obsesia sa cu privire la moarte. Dar, în timp ce Socrate a descris filosofia ca o formă de pregătire pentru sfârșit și a ieşit el însuşi din scenă cu demnitate şi cu graţie, Cioran a constatat că rațiunea și înțelepciunea sunt neputincioase în fața anihilării, în mare parte, din cauza acelorași motive care au condus la gândirea anti-fundamentală a secolului al XIX-lea: primatul biologiei, destabilizarea limbajului și istorismul tuturor sistemelor etice.
Pentru Cioran, rațiunea este o suprastructură slabă, ridicată pe forța irațională a vieții în sine – încoronarea necunoscutului fiind apropierea inevitabilă a morții și a inexistenței. Dacă filosofia s-a străduit (cu un succes discutabil) să înțeleagă viața, ce ar putea să ofere ea cu privire la moarte? Astfel de forțe anti-iluministe l-au condus pe Cioran să se simtă separat de omenirea comună, din cauza conștientizării sale intense cu privire la inevitabilitatea dispariţiei: “Atunci când conștiința devine independentă de viață, revelația morții devine atât de puternică încât prezența sa distruge toată naivitatea, tot entuziasmul vesel, și toată voluptatea naturală… La fel de goale sunt toate proiectele de finalizare ale omului și iluziile sale teologice”. Existau pur și simplu experiența brută a vieții în sine și încercările slabe și bâjbâite ale minții de a o înțelege, totul cu realizarea că într-o zi nu vor mai exista nici viața, nici mintea și nici gândurile.
Oricât am încerca să păstrăm o atitudine demnă în fața morții, pentru Cioran, o contemplație reală și pură a mortalității noastre ne lasă fără motivație și fără înțeles. Naturalismul grecesc și stoicismul roman nu l-au atras, și nici nu a fost posibil să îl depășească pe Nietzsche. După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane. În multe privințe, el a devenit anti-Sartre. În timp ce acesta din urmă propovăduia libertatea, posibilitatea și emanciparea, Cioran scria carte după carte vizând nemijlocit finitudinea, capcana și robia umană. Toate ideologiile erau pentru el falimentare, libertatea – o minciună, violența și ura – condiţia umană obişnuită. Și, ca să le pună capac, totul se termina prin moarte. Cioran etichetase anterior toate încercările de a controla şi ascunde ideea morţii ca fiind extrem de suspecte, dar acum el va reitera fără oprire neputința gândirii în fața dispariţiei definitive.
Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi
Chiar şi aşa, ocazional, filosoful român a fost tentat să folosească o versiune a metodei lui Epicur de a face față gândului morții, declarând: “Mă gândesc la atâția oameni care nu mai sunt, și mi se face milă de ei. Cu toate acestea, ei nu trebuie compătimiți atâta, căci și-au rezolvat toate problemele, începând cu problema morții”. Totuşi, lăudăroșenia aceasta a fost trecătoare. Oricât a încercat, Cioran nu a putut decât să admită realitatea fără speranță. Filosofia încearcă să neutralizeze forța experienței, prin îndreptarea spre generalități, dar – prin negarea adevărului că fiecare individ trebuie să moară propria moarte fără îndrumare – devine o farsă.
După război, Cioran s-a remodelat drept un aforist sardonic și un comentator cinic al problemelor umane
“N-a însemnat nimic pentru mine. Realizând, brusc, după atâția ani, că orice s-ar întâmpla, nu o voi mai vedea niciodată, aproape că m-am prăbușit. Înțelegem ce este moartea doar prin amintirea bruscă a chipului cuiva care ne-a fost indiferent.” Nicio reflecție stoică nu poate face față realității că toți trebuie să moară într-o zi.
Impotenţa filosofiei în fața morții a fost intim legată de celălalt principiu al lui Cioran: că, în timp ce moartea era o catastrofă înfricoșătoare, tragedia inevitabilă era, de fapt, că te născuseși. Viața însăși este trecătoare și incertă, plină de frustrare și dezamăgire. Nu știm ce trebuie să facem și nici de ce ar trebui să o facem. Moartea este una dintre puținele certitudini. “Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite. Frica de moarte este doar o proiecție în viitor a unei temeri care datează din primul nostru moment al vieții.” Moartea există doar pentru că nașterea s-a produs.
Nu ne grăbim spre moarte, fugim de catastrofa nașterii, supraviețuitori care se chinuie să o uite ~ Emil Cioran
Vizitator obişnuit al cimitirelor, Cioran a avut o revelație care a surprins acest lanț de fier al nașterii și dispariţiei: “Eram singur în acel cimitir cu vedere spre sat, când o femeie însărcinată a apărut. Am plecat dintr-o dată, pentru a nu mă uita la acest purtător de cadavre de la o distanță apropiată, dar și pentru a nu reflecta asupra contrastului dintre un uter agresiv și mormintele şterse de veacuri – dintre o promisiune falsă și sfârșitul tuturor promisiunilor”. Succesiunea nașterii, a vieții și a morții este o unitate de neclintit din care nu există nicio scăpare. Cioran revine la viziunea lui Sofocle, conform căruia cel mai bun lucru, dintre toate, este să nu te fi născut vreodată.
Budismul, o fantezie inadecvată
Într-o încercare de a face față, Cioran a cochetat zeci de ani cu budismul, văzând în tentativa de negație a sinelui o modalitate de a face față atât traumelor vieții, cât și terorii morții. Însă, o astfel de auto-ștergere era străină unui temperament care, pe cât de obsedat de moarte și de inexistență, era întotdeauna extrem de plin de viață. Mai mult, Cioran știa că face indisolubil parte din tradiția filosofică occidentală, fiind susținătorul unei individualități faustiene care a pus ego-ul filosofic în centrul tuturor lucrurilor. Budismul a fost o fantezie prea strălucită de scăpare pentru un occidental dezrădăcinat.
El a încadrat acest sentiment într-o formă mai discursivă, care a fost, de asemenea, proiectată pentru a dizolva în cele din urmă consolarea Epicuriană – “De ce să ne temem de nimicul destinat nouă, când acesta nu diferă cu nimic de nimicul care ne precedă: acest argument al Anticilor împotriva fricii de moarte este o consolare inacceptabilă. Înainte, am avut norocul să nu existăm; acum existăm, şi tocmai această particulă de existenţă, deci de nefericire, este cea care se teme de moarte. Particula nu este cuvântul, deoarece fiecare dintre noi se preferă pe sine însuși în detrimentul universului, sau oricum se consideră egal cu el.” Să nu te fi născut niciodată nu e același lucru cu inexistența care urmează vieții și morții. Cele două sunt diferite din punct de vedere calitativ, în pofida identității lor cantitative în nimicnicie. Suntem atașați de noi înșine și de viața noastră dezordonată, indiferent cât de multă frustrare și dezamăgire am putea întâlni. Filosofia nu ne poate ajuta să renunțăm la duh, la iluzie. Moartea nu va fi niciodată binevenită.
Metafizica nu lasă loc cadavrului ~ Emil Cioran
Anticii nu sunt buni de nimic; să te gândești la moarte nu înseamnă să o experimentezi – să crezi că cineva nu se teme de ea arată doar că nu a întâlnit-o încă: “Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale! Să mori oricând, numai nu când ţi-a venit ora!” După căutarea și tot ce a mai întreprins prin lucrările filosofilor, misticilor și înțelepților, Cioran a putut doar să concluzioneze, cu amărăciune, că „metafizica nu lasă loc cadavrului”. Filosofia, în toată slăbiciunea și neputința ei, este un joc pentru cei vii. Morții nu filosofează și nici nu pot auzi banalitățile filosofilor care nu au murit ei înşişi.
„Omul acceptă moartea, dar nu și ceasul morții sale!”, credea Cioran
Pentru Cioran nu exista consolare, ci doar o meditație nesfârșită pe același subiect: “De fiecare dată când nu mă gândesc la moarte, am impresia că trișez, că înșel pe cineva din mine.” După zeci de ani de gândire, de meditație și de scris pe această temă, Cioran a fost obligat să-şi recunoască înfrângerea. El bănuise încă de la începutul călătoriei sale filosofice că gândirea era neputincioasă în fața morții. O viață de meditație a confirmat acest lucru: “Să meditezi ani de zile, de fapt o viață întreagă, la ultimele tale clipe, numai ca să descoperi, când ele se apropie, că totul a fost în van, că gândul la moarte ajută la tot – cu excepția morții efective!”
Karl White este un scriitor independent din Londra, care a publicat în Philosophy Now, The Sunday Telegraph, The Penny Dreadful şi a co-editat un volum despre Samuel Beckett.
Are un master în Traducerea Textului Literar Contemporan, specializarea Engleză. O persoană optimistă şi o familistă convinsă
Ultimele postari ale lui Raluca Băncioiu (vezi toate)
9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.
Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.
Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.
Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului de la Paris din 1856.
Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.
Jos diplomația, sus armele
În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.
În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.
Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent
Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.
Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.
Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR
„Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).
După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.
Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.
Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”
„La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.
Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.
Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui
Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.
Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova
Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.
Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie
„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.
România independentă, visul a generații întregi de români
Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.
O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.
Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.
A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină
Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.
9-10 mai, în secolul XXI
Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.
„În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial, mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.
De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice
În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.
„10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.
Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova
Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.
Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza
Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.
Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.
Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.
Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)
Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar şi atunci când, cuceriţi, îi luăm măştile şi i le agăţăm în cui.
Am ajuns la Vasile Şuşca pe un frig teribil. Era iarnă, o iarnă cruntă acolo, la Săcel, în Valea Izei, colţ de Dacie liberă, unde ursul e frate cu românul. Doar Providenţa a vrut să-l găsim, pentru că altfel, rătăciţi şi parcaţi cu maşina exact în poarta domniei sale, n-am fi aflat niciodată că suntem la un metru de aur. Dumnezeu a vrut altceva, şi ni l-a descoperit.
Vasile Şuşca e o poezie de om. E – cu toate ciudăţeniile sale, aşa cum ar putea fi interpretate licenţele în gândire pe care şi le ia – un bărbat mai adevărat decât toţi pe care i-am cunoscut până acum, subsemnatul şi încă doi-trei cunoscuţi excluşi. Când l-am întrebat câţi ani are, mi-a răspuns, ca un Creangă redivivus, “Nu mai am nici unul. S-or dus tăţi!”. Are umor, dar şi francheţe: “Maramureșenii, dacă au ceva de spus, îţi spun verde-n buză: «Dom‘le, nu-mi place de fotografia ta, și gata! Ai înțeles?» Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare.”
Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?
Ca mulţi meşteri înzestraţi, polivalenţi (cochetează şi cu muzica şi pictura), pe care i-am întâlnit prin ţară, Vasile Şuşca mărturiseşte că “nu m-a învățat nimeni. Eu am lucrat o perioadă croitorie, blănărie, cojocărie, și îmi rămâneau tot felul de capete. Era perioada când se făceau dormeze cu arcuri. Eu am adunat capetele acelea, cu intenția de a-mi face dormeze cu lână, în loc de talaje și câte se băgau. (…) Ion Ardeleanu-Pruncu, fostul director al Școlii Populare de Artă din Sighetu Marmației, m-a sfătuit să fac altceva decât făceam pe atunci – icoane pe lemn, pe sticlă, tablouri: «Domnule Șușca, sunt foarte încântat. Aveți mână deosebită, dar e plină lumea de pictori, de sculptori»”.
Aşa a ajuns să facă măşti – “măşti de Viflaim, cum îs la noi, în Maramureş. La noi este un teatru popular. Din 20 și ceva de personaje, e o singură femeie, care reprezintă Fecioara. În rest sunt magii, şi toţi aceia din povestea cu Iisus, cu Irod, cu uciderea pruncilor…
Vasile Şuşca din Săcel, Maramureş: „Eu sunt limbut, sunt ăla care gândeşte cu voce tare”
Masca e o chestiune păgână, precreștină. Aici s-o aflat să se adune precreştinismul, cultul păgân, cu cultura creștină, ortodoxia. După uciderea pruncilor, Irod îi condamnat și trimis în Iad. Atunci intră în scenă ăștia cu coarne, cu măşti. Au coarne, au alura asta draconică”.
Zis şi făcut: s-a apucat să realizeze măşti, pe care Ardeleanu-Pruncu i le-a valorificat la un chioşc de lângă Şcoala Populară. “Destul o fost până am început, că dup-aia am făcut multe măști. Și le am împrăștiate peste tot în lume.”
Chiar dacă nimeni nu e profet în ţara lui, priceperea lui Şuşca nu i-a lăsat insensibili nici pe vecini: “M-a sunat preotul din Ieud, să mă întrebe dacă îi fac şi lui măşti. «Domnule», zic, «eu am făcut măști pentru tot felul de oameni, dar să fac draci din ăștia la popi, n-am făcut!» Zice, «Domnule Șușca, pentru aia v-am sunat, mă primiți?» «Te primesc, dom‘le, doar nu-s ministru!».
Mă laud că am colaborat cu Tony Gatlif, cel care a făcut filmele „Gadjo Dilo” şi „Transylvania”. Mie mi s-o părut un film fain. Am făcut pentru el toate măștile din film
Dacă măşti pentru preoţi se mai fac, măştile feminine, spune meşterul, sunt inexistente în tradiţia maramureşeană. “La noi în Maramureș, sincer, demoni feminini n-am văzut. Erau moș și babă, sau erau hâzii, travestiți. Dar măşti draconice n-am văzut la femei.”
A realizat prima sa mască încă din şcoala generală, inspirat de tradiţiile locului. “De Sărbători, pe ulițele Maramureșului, cam peste tot – dacă nu în fiecare localitate, în a doua sau a treia măcar, şi e un lucru bun care încă se mai păstrează – o să vedeți cetele de colindători și de mascați. Avem multe similitudini și cu alte țări. Undeva în Bavaria sunt mascați, la fel, cu coarne. În nordul Italiei, iar, am văzut mascaţi în zona aceea montană, de nord, vecină cu Austria. Ei au măști asemănătoare cu ale noastre, și acolo am avut și eu expoziții – în Belluno, Treviso, Solarolo. Am văzut obiceiuri cu mascați. Încornorați sunt cam peste tot. Este un cult al măștilor.”
Mască maramureşeană. „Încornoraţi sunt cam peste tot”, spune Vasile Şuşca
Din Maramureş până la Rio, trecând prin carnavalele Veneţiei, de ce ne fascinează masca? “Doctorul în măşti” Şuşca explică: “Masca e un paravan după care se ascunde tăt omul – ori mai bun, ori mai puțin bun. Or fost multe obiceiuri cu măşti la noi. Masca a fost, înainte-vreme, inclusă într-un obicei de alungare a duhurilor de pe pășune, primăvara. Obicei care s-o pierdut. Erau, tot în perioada de iarnă, feciorii mai timizi care, la șezători, nu se apropiau de câte o fătucă – numai când își lua masca pe față, tânărul se apropia de ea și începea a o pipăi pe dedesubturi. Ştiţi Dvs. la ce mă refer, cu pipăitul. Îi băga mâna pe sub sumnă (fustă, n.r.). Numai când avea mască, pentru că în rest, era un docil și un retras… Sub mască, oricare om deja e altul. E plin de curaj”.
Se mai fac măști în partea Moldovei. Suntem mai mulţi. Până în mai anul trecut, aici eram numai eu. Acum mă bucur că mai este un băiet prin Baia Mare, și s-o mai apucat un domn din Vad. Nu sunt invidios, e largă lumea, încăpem toți
În Maramureş, ţine să ne reamintească Şuşca, măştile au jucat un rol istoric: la 1717, tătarii care au invadat locurile s-au trezit, potrivit legendei, întâmpinaţi de mascaţi, pierzând bătălia. Evenimentul este marcat de un monument ridicat la Cavnic, denumit chiar “Piatra Tătarilor”. “În istoricul cu tătarii, zice-se că or ieșit în fața lor îmbrăcați așa și, de la marele zgomot produs de clopotele de tablă puse în cruciş sau pe lângă brâu, tătarii n-o mai putut stăpâni caii. S-or speriat caii și atunci s-or retras fără nicio problemă de bătaie”.
Un om care te lasă mască
Originalitatea măştilor sale, crede Vasile Şuşca, nu ţine de domeniul academic, cât de domeniul imaginaţiei. El însuşi se fereşte de termenul – stereotip – «tradiţional»: “Am fost de multe ori contestat că nu ar fi masca originală. Cine o stabilit că e originală? E originală că o fac eu. I-am adus un plus artistic, deoarece cochetez și cu alte arte, i-am dat o personalitate. Eu nu am copiat nici o mască de undeva de prin părțile Moldovei. Acolo măștile se fac diferite: cu nasul roșu, cu mai multe cârpe adunate. La mine, măştile au altă alură. Nu sunt copiate după alte măști.
Sunt măşti cu personalitate. De asta, probabil, am avut destul de mare succes ori pe unde am fost cu ele, pe unde le-am dus: și în Berlin, și în Viena, și în Strasbourg, și în Bruxelles, și în Statele Unite, și pe unde or mai fost, că nici eu nu mai știu prin ce colțuri le am împrăștiate. Au avut trecere. Nu pot să spun că se poate trăi din asta, dar mă ajută cât de cât”.
Potrivit meşterului, masca este un paravan, menit să dea îndrăzneală celui care o poartă
Când îl întreb cât timp îi ia să creeze o mască, Vasile Şuşca reintră în «modul Creangă», şugubăţ: “Nu durează mult. De când mă apuc – și pân-o termin! Pân-o gat. Depinde de complexitatea măștii. Este și una numai simplă, căreia îi fac numai partea din față, obrăzarul, și la partea din spate, eventual îi pun un elastic. Pentru că omul oricum o pune undeva, într-un colţ, unde vrea să-și aducă aminte că o fost cândva în Maramureș.”
Face măşti doar din materiale naturale, şi e supărat că, în vreme ce ne îmbrăcăm “cu toate plasticurile, nu valorificăm o lână”.
“Vedeți Dvs., e blana de oaie sau de mieluț, sunt blănuri naturale prelucrate. Procedeul de prelucrare e mult mai de durată decât confecționarea în sine a măștii. Pentru că o piele, până ajunge la stadiul să fie prelucrată, trece cam prin 25-30 de ori prin mâini, prin diferite operații de lucru. Multă lume zice: «Păi ce, o piele, nu știu ce…». Dar să ştiţi, chiar dacă materia primă, în sine, nu costă, procesul este laborios. Toată lumea, acum, aruncăm materie primă. E dureros. Eu am încercat să încurajez pe multă lume să nu arunce.
Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile noastre făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț, nu știe nimeni. Păcat!
Toate prostiile sintetice le punem pe noi, dar nu valorificăm o lână! Se aruncă, se aprinde, oamenii nu știu cum să scape de ea. Înainte-vreme, vedeți Dvs., femeile, găzdoile cum zicem noi la ţară, făceau ciorapi la bărbat, iarna, din lână. Acum, cine mai știe? Fătuțele acestea, mai nou, toate sunt cu tableta în mână, dar dacă le dai acul de croșetat să facă, nu știe nimeni să facă un ciorap, un jerseu, o bluză, o vestă la soț. Păcat! Se aruncă atâta materie primă! S-ar putea valorifica pieile. Eu am și din vecini. Zice: «Nu vrei?». Zic: «Pune-o acolo!» Multă lume se miră. Şi de n-oi prelucra-o anul ăsta, dar măcar pun sare pe ea și o pun să steie.”
Casa lui Vasile Şuşca, un veritabil muzeu al ciudăţeniilor
Casa în care trăieşte Vasile Şuşca e o dezordine minunată – pe pereţi tronează diverse picturi, printre care o remarcabilă reproducere proprie după “Dimineaţă în pădurea de pini” a rusului Ivan Şişkin. În jur, cât vezi cu ochii, curiozităţi, statuete, măşti. Cele mai de preţ obiecte ale meşterului sunt însă acul, aţa şi degetarul: “Lucrez și la mașină, dar normal, masca se face numai din acul de mână. Am nouă maşini”.
Deşi nu s-a îmbogăţit din măşti, nu concepe să nu ducă tradiţia mai departe, atât cât trăieşte, fiindcă “satisfacţia e mare”. Dovadă stă un colet primit din Israel, ca mulţumire, de la un medic evreu care a absolvit Medicina la Cluj.
Rămânem în ape cosmopolite şi-l întrebăm pe Vasile Şuşca dacă între Halloween-ul american şi măştile româneşti există vreo legătură, precum în cazul italian. Se scutură ca ars: “Niciuna! Halloween-ul este cultul diavolesc. Totul e comercial. E o făcătură. America e o ţară de împrumut. Ce istorie au americanii, în jur de 300 de ani?
„E mistificare multă – la prostime ţine”
Mie nu-mi place decât adevărul gol-goluţ, nu să epatez. Şi eu pot să spun că masca are peste 3000 de ani. Că e prima făcătură pre-creştină. De la omul de Neanderthal – prima oară când s-o ascuns, tot sub o piele s-o ascuns! Sunt multe povești. Dacă unuia i-a trăsnit în cap și a văzut că îi ține figura, s-a perpetuat. E mistificare multă – la prostime ține.”
Un spirit liber: românul Vasile Şuşca
Felul în care măştile maramureşene, totuşi păgâne, au fost sintetizate în creştinism rămâne fascinant. Pentru Şuşca, e şi dovada cea mai evidentă a înţelepciunii oamenilor din Maramureş.
“Măştile din zona noastră vin din perioada precreștină, a dacilor liberi. Aici or fost dacii liberi. Apoi, aici nici Colectivul (n.r., colectivizarea comunistă) nu a mers. Sunt mai conservatori oamenii, mai duri. A integra masca în creştinism o fost un lucru bine gândit, de împăcare – doar ce rău îți poate face o mască, decât să fie un paravan, o acoperire? Se împacă bine, mai ales în teatrul popular care este, practic, teatru creștin. Și masca e păgână. Vezi cât de bine or gândit cei dinaintea noastră? «Hai, măi, să împăcăm lucrurile! Dacă îi punem coarne, ce?» «Arată ca dracu‘!» «Păi ce are, că pe Irod, după uciderea pruncilor, doar dracu‘ l-o luat?»
Gândirea țăranului, a omului simplu, s-a adaptat și e plăcută și pentru omul de la țară, și pentru cel de la oraș. Am un prieten foarte bun din copilărie, regizor și actor la Teatrul de Stat din Arad, Ioan Pit Peter și, într-o discuție, i-am sugerat: «N-ar fi bine să puneți la voi teatrul popular, Viflaimul?» Zice: «Ar veni cineva?» «Aveți toate condițiile». Pe vremea aceea, lucram și eu în cultură, ca director de cămin cultural – și nu aveam condițiile pe care le au orașele, cu lumini, cu scene. Iar m-o întrebat: «Ar merge, Vasile?» «Cum să nu meargă?», zic. «Ia încercați, tot așa, păstrând tenta veche și textul rimat, din patru tablouri, foarte plăcut».
S-o făcut deci teatru ca la țară, cu lumini, cu îmbunătățiri, și a avut un success teribil. S-a repetat de câteva zeci de ori. Zic: «Ieșiți cu tătă trupa, costumați, cu măștile draconice, Fecioara, Iosif, păstorii». Au făcut o paradă, și toată lumea era mișcată.”
În fiecare an se poartă la noi acest teatru popular cu măşti, de Viflaim. Nu i se urî nimănui de el, pentru că oricând are o tentă nouă. Lumea vine – ori la familia cutare, ori în curtea preotului sau în curtea casei parohiale – stă pe margine, se uită și e mișcată
Vasile Şuşca, dacul liber, putea să rămână afară, dar n-a făcut-o, pentru că îşi iubeşte sincer ţara. De ce?
“Am umblat destul, am văzut toată Europa şi nu numai. Pentru mine, România e cel mai frumos loc de pe fața pământului. Când aud horele, melodiile noastre, vioara din Maramureș, și sunt în altă parte, nu vă spun ce mișcat sunt. Se ridică părul pe mine, mi se face pielea de găină! Nu se poate să nu-ți placă de locul tău. Numai răuvoitorii, cei care suferă de lucruri care nu se fac. Care pleacă afară şi, după două luni de zile, îşi uită limba, vorbesc cu accent, iau fasolea în gură: «What? Now, so much…»
Opincile strămoşeşti, simbolul cuminţeniei şi al iubirii de ţară
Am avut prieteni – și am în toată lumea – oameni pregătiți, cu studii academice, și vorbesc curat limba. Nu îi apucă chestiile astea de cel mai prost gust, să uite cum se vorbeşte: «Am uitat cum se spune la…». Nu se face! Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi.”
Un om inteligent, capabil – şi să nu aibă atâta şcoală! – rămâne curat, rămâne adevărat. Nu se îmbârligă cu tot felul de împrumuturi
Împrumuturile culturale au fost boala românului din vremuri imemoriale. Unele au funcţionat, altele nu. Dar Vasile Şuşca, săceleanul care face măşti extraordinare, nu vede cu ochi buni “măştile” de societate, lipsite de funcţie ritualică, cele care falsifică identitatea.
“Vedeţi ce crunt e să împrumuți altceva! Să vii să îţi faci cine ştie ce trăznaie aici, în Maramureş. Eu nu zic, fiecare are gusturile lui. Dar s-or distrus lucrurile adevărate, lucrurile din lemn, gardurile sănătoase. Le vedem foarte rar, în muzeu sau la oameni gospodari care știu ce înseamnă un lucru adevărat. Sunt porți ca la Alcatraz! Nu e lemnul acela – când pui mâna pe el, e cald. Fierul ăla e rece.
Unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, acolo sunt şi oamenii reci
Ei, unde vedeți porțile acelea de fier, aşa sunt şi oamenii. Unde vedeţi o poartă din lemn aici în Maramureș, unde-ţi vedea gardul acela împletit, să ştiţi că acolo e o inimă curată, o inimă caldă. Unde-ţi vedea porţile acelea din metal, şi numai din tot felul de table, acolo sunt şi oamenii reci!”
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Este notoriu faptul că autorul Istoriei Religiilor a legat relații de prietenie sau profesionale cu cele mai marcante personalități culturale ale secolului trecut, visul și arhetipul fiind liantul dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung.
Să amintim doar câteva nume din panoplia prietenilor celebri ai lui Mircea Eliade: Giovanni Papini, Carl Schmitt, Ortega y Gasset, Gaston Bachelard, Gabriel Marcel, Raymond Queneau, Roger Caillois, Georges Bataille, René Guénon, Georges Dumézil sau românii Emil Cioran și Eugen Ionescu. La acest şir s-a adăugat Carl Gustav Jung (1875-1961), celebrul psihiatru, psihanalist, discipol și colaborator al lui Freud (de care se desprinde ulterior pentru a-și formula propria teorie), întemeietorul psihologiei analitice.
Unde și de ce se întâlneau Jung și Eliade?
Carl Gustav Jung și Mircea Eliade se întâlneau aproape în fiecare vară la Ascona (stațiune balneară pe malul de nord al Lacului Maggiore în districtul Locarno, cantonul Ticino, Elveția), locul de întâlnire al grupării Eranos. Membrii acestei grupări participau anual la un ciclu de conferințe (discuții) care se desfășurau în decursul unei săptămâni. Conferințele Eranos (Eranos Tagungen) au fost înființate în 1933 de către Carl Gustav Jung și Olga Fröbe-Kapteyn, la sugestia istoricului german al religiilor, Rudolf Otto.
A fost un foarte cunoscut cadru public pentru discuții despre religie, spiritualitate, filosofie, știință, politică și societate. Heinrich Zimmer, Karl Kerényi, Mircea Eliade, Gerschom Scholem, Henry Corbin, Joseph Campbell, Raffaele Pettazzoni, Martin Buber, Gerardus van der Leeuw și alți mari savanți din toată lumea au contribuit de-a lungul timpului la crearea prestigiului acestor conferințe, iar anuarul Eranos (Eranos-Jahrbuch) a fost una din cele mai însemnate publicații ale domeniului. Prin formatul său (o săptămână de prelegeri lungi, urmate de discuții substanțiale, deschise publicului), Eranos a contribuit esențial la consolidarea istoriei religiilor ca domeniu interdisciplinar (evidențiind relațiile cu psihologia, istoria, istoria ideilor, studiile literare, antropologia, științele politice, fizica etc.). După moartea Olgăi Fröbe Kapteyn (1962), a început încet-încet declinul săptămânilor de lucru de la Ascona, Eliade însuşi încetând să le mai frecventeze.
Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung
Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, intenționa chiar să facă o teză de doctorat care avea ca subiect central grupul Eranos și intervențiile lui Mircea Eliade în cadrul acestui ciclu de conferințe. Proiectul acestuia nu a fost dus la îndeplinire, spre bucuria mentorului său, Culianu luându-și doctoratul cu lucrarea despre gnosticism: „Mă bucur, de asemenea, că ai renunţat la teza despre «Eranos». Nu era un «subiect» pentru D-ta. S-ar potrivi mai degrabă unui bio-bibliograf, cu oarecare interes pentru istoria ideilor controversate în lumea contemporană. Gnosticismul, şi rădăcinile lui, sunt cu adevărat probleme vrednice de a fi cercetate de un tânăr cu pregătirea şi orientarea D-tale.” (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ediție îngrijitã și note de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Prefață de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 67-68).
Jung – analistul viselor lui Eliade
Au rămas destule mărturii ale relației acestor doi mari gânditori ai secolului trecut: fotografii, scrisori, notații de jurnal. Scriitorul român aștepta cu nerăbdare participarea la ciclul de conferințe Eranos, acesta fiind momentul în care se putea întâlni cu vechi prieteni și colegi, discutând o săptămână întreagă despre subiectele care îi pasionau. „Și visul meu se prelungea în viața-mi” este una dintre propozițiile din romanul Isabel și Apele Diavolului, care poate descrie cel mai bine relația dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung. Un alt motiv pentru care Eliade aștepta cu nerăbdare „săptămâna de la Ascona” era și faptul că știa că urma să se întâlnească cu Jung și puteau glosa pe baza teoriilor lor asupra mitului și arhetipului. În discuțiile „neoficiale” din cadrul săptămânii dedicate conferințelor, în momentele de relaxare, Eliade îi povestea lui Jung ceea ce visa, iar acesta din urmă îi interpreta visele. Era o „joacă exegetică” foarte interesantă, care revela aspecte interesante referitoare la teoriile și raportările celor doi la vis, imaginar și inconștient.
Ce aveau în comun Carl Gustav Jung și Mircea Eliade?
Pe lângă răspunsurile generale care se regăsesc și se deduc din elementele prezentate mai sus, trebuie precizat că ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade). Acestea au fost unele dintre elementele centrale ale operei celor doi exegeți. Fiecare a studiat și s-a raportat la mit și arhetip din perspective diferite, dar rezultatele cercetărilor lor au avut puncte de intersecție. Optica lor asupra arhetipului pare uneori că merge până la identificarea totală, diferențele de interpretare fiind foarte subtile.
Ambii au trăit cu credința că în spatele dezvoltării omului occidental se află un inconștient colectiv (folosind conceptul lui Jung), un nivel care face apel la omul primordial, la miturile și credințele străvechi, care depășesc luciditatea omului care vrea cu orice preț să se agațe de prezentul istoric. Aceștia erau fascinați de raportarea la sacru a omului modern. Filosofia lui Eliade, potrivit căreia Dumnezeu s-a retras și așteaptă să fie descoperit prin intermediul miturilor a fost adesea comentată în comparație cu filosofiile lui Nietzsche, Hegel sau Jung.
Ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade)
În majoritatea cazurilor, miturile lui Eliade au fost asemuite ca structură și importanță arhetipurilor lui Jung. Ioan Petru Culianu subliniază rolul pe care gândirea lui Eliade l-a jucat în dezvoltarea istoriei religiei și a filosofiei secolului al XX-lea, stabilind în același timp liniile de demarcație între cele patru filosofii.
Discuția asupra congruențelor și incongruențelor acestor teorii este una care s-a purtat de-a lungul ultimelor decenii, subtilitățile și implicațiile depășind cu mult spațiul dedicat acestui articol. Aducând în discuție celebrul citat controversat al lui Malraux („Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), putem remarca contribuția celor doi gânditori ai secolului trecut la reperarea unor „avataruri” ale spiritualității (fie ele religioase sau nu) într-un secol care s-a auto-construit pornind de la decretarea morții lui Dumnezeu de către Nietzsche.
Foto deschidere: Carl Gustav Jung (centru) și Mircea Eliade (dreapta)
Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)
Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.
Azi, 26...
Ca odinioară armatele romane, Matricea Românească a descins în Scythia Minor, azi Dobrogea, pentru a cuceri însă doar sufleteşte această minunată şi plină de istorie provincie românească, vechi fief al dacilor. «Dacopatia» este o “rătăcire...
Catrinel Popa este lector dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi titular al unui curs de literatura română în perioada paşoptistă şi post-paşoptistă. Cu ea, Matricea Românească a discutat despre primul poet naţional de dinainte de...
Ca un domnitor mitic din vremurile în care descălecatul era actul de fondare a unei ţări, maiestuosul Eminescu ne-a lărgit hotarele limbii şi ne-a arătat cine suntem cu adevărat. Poate de aceea îl iubim şi îl urâm atât de mult. O discuţie despre cum a...
Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat...
Prin Cel care cheamă câinii, Lucian Dan Teodorovici aduce în prim plan în literatură cancerul, maladia secolului XXI, printr-o relatare relaxată și detașată. După cum însuși scriitorul mărturisește, romanul este unul autobiografic și prin el își...
Orașele, ca și oamenii, sunt vii prin definiție, astfel că le poți resimți acut lipsa sau te poți îndrăgosti cu ușurință de formele, culoarea sau aroma lor. Tot ce contează e să le lași să te marcheze spiritual sau sufletește. Iată de ce, atunci când...
„Interviul cu doamna director este mâine, la ora 13:30. Să nu întârzii”, au fost cuvintele Mirelei Sandu, responsabilul relației cu presa, atunci când mi-a comunicat ora și ziua discuției cu managerul Ada Lupu Hausvater, de la Teatrul Național din...
Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările...
Contemplând colinele Ipoteştiului, pe care va fi zburdat copilul Eminescu, te luminezi de un adevăr simplu, axiomatic, pe care gânditori ai noştri de la Rădulescu-Motru la Blaga l-au enunţat cu mai multă pricepere: sufletul românesc nu e făcut din unghiuri...
https://www.youtube.com/watch?v=_c5xtKMc8v4&feature=youtu.be
Atunci când Matricea Românească i-a propus lui Bogdan-Mihai Simion, cel mai tânăr cobzar din țara noastră, să le vorbească unor elevi de liceu despre începuturile poeziei româneşti, singurele...
https://youtu.be/jL8gn1MwD6E
Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti - unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului...
Filosof de geniu, gânditorul român Emil Cioran este obiect de studiu şi de admiraţie pentru străini. Matricea Românească vă oferă, mai jos, traducerea unei analize extinse a filosofiei lui Cioran, din perspectiva morţii, realizate recent de către platforma...
9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi - alături de 1 decembrie 1918 - o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.
Se spune că doar cei care cred în victorie pot...
Vasile Şuşca, un cu totul special creator de măşti din Săcel, Maramureş, e unul dintre acei oameni-busolă, care, atunci când îţi trec calea, îţi arată şi direcţia bună. O discuţie cu românul care ne demască şi ne descoperă adevărata faţă, chiar...
Este notoriu faptul că autorul Istoriei Religiilor a legat relații de prietenie sau profesionale cu cele mai marcante personalități culturale ale secolului trecut, visul și arhetipul fiind liantul dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung.
Să amintim doar...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
