Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

istorie

O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă necunoaştere a istoriei: orice român cu minime cunoştinţe în materie se înfrigurează când se gândeşte la puşcăriile în care au fost aruncaţi, de la Viena, fruntaşii Mişcării Memorandiste, şi face piele de găină când trece, pe Prinz Eugen-“Strasse” 27, pe lângă Palatul Belvedere, unde la 30 august 1940 se împlânta un pumnal în inima României, prin infamul Dictat de la Viena.

Desigur, chiar dacă „soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” şi, de multe ori în istorie, ni s-a stins lumina de pe malurile Dunării, asta nu însemnează că românii, austriecii şi ungurii lui 2018 nu pot fi prieteni, cum nici americanii şi japonezii nu-şi vor purta pică la nesfârşit pentru Hiroshima şi Nagasaki. Şovinismul, ne-a învăţat Nae Ionescu, e rău. Rău şi letal e însă şi să uiţi: a nu uita este nu atât o promisiune a revanşei, cât o garanţie a nemaicreării de iluzii, o platoşă pentru pragmatism mult mai sigură decât garanţiile franco-britanice din 1939, unele de hârtie.

De fiecare dată când ajung – nu la Viena, ci – la Braşov, mica şi săltăreaţa inimă a României Mari, îmi vin în minte vorbele disperate ale Ministrului nostru de Externe de la 1940, Mihail Manoilescu:

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.

Astfel, ori de câte ori destinul mă mai poartă o dată la Braşov, încerc mai mult decât simpla bucurie a turistului în căutare de plăceri montane. Ceea ce este pentru unii Kronstadt, pentru alţii Brassó, iar pentru vreunii a fost – şi poate continuă să fie – Stalin, va rămâne pentru noi eternul Braşov: oraşul marelui păzitor de limbă Coresi, oraşul care ne-a dat imnul României, oraşul care a aruncat în 1987 scânteia Revoluţiei române de doi ani mai târziu.

Cum să nu iubeşti, ca român, Braşovul? Acesta e oraşul care s-a-ncăpăţânat, ca un berbec la porţile istoriei, să rămâie românesc. Şi poate că odată, până la bicentenar, România îi va recunoaşte meritele, mutându-şi Capitala acolo unde logica istorică, geografică şi sentimentală, dar şi cea economică, i-o cere demult.

La Braşov, centrul de echilibru al României, vorba lui Grigore Vieru

“e o tăcere
atât de afundă,
că se aud Carpații spre seară
cum, aplecându-se, aștern umbra
pe masă,
curată și răcoroasă”

Iubiţi Braşovul, căci şi el mult ne-a iubit şi ne iubeşte pe noi, românii!

Foto deschidere: pxhere.com

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia românească a evurilor trecute şi prezente, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne-a învăţat că o familie nu se vinde nici înaintea feţelor împărăteşti. “Cântec” este o perlă a creaţiei sale poetice, dar şi o expresie a dragostei părinteşti: cu doar un an înainte, autorului i se năştea singurul copil, Alexandru.

George Coşbuc este «responsabil» pentru, probabil, unele dintre cele mai recognoscibile începuturi de poezie din literatura română, ceea ce nu face decât să îi sporească mitul. “A venit un lup din crâng” e tocmai asta: una dintre cele mai cunoscute introduceri în lumea candoarei şi-a iubirii părinteşti, în pofida aparenţelor: un lup, fioros ca toţi lupii, iese “din crâng” – doar foamea îl scoate pe lup din pădure! – şi caută în sat “copiii care plâng”. Nota bene, suntem în era de dinainte de Monsters, Inc., când copiii încă se speriau natural, şi nu «ajutaţi» de o regie elaborată în studiouri de animaţie.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte. Când lupul poposeşte la poarta lui, părintele îşi apără odrasla cu o verticalitate propriu românească, şi cu umorul care ne-a luminat, în istorie, cele mai întunecate momente: “Lup flămând cu trei cojoace / Hai la maica să te joace”. Invitaţia la papară e, cum altfel, declinată de musafirul nepoftit (“Eu chemam pe lup încoace / El fugea-ncotro vedea.”). Lupul nu trebuie privit aici în forma lui animală: el poate fi, conotativ, orice – de la un om, la o autoritate. Reacţia părintelui român, intrepid până la moarte pentru ai lui, va fi, de-a pururi, aceeaşi.

Lumea lui Coşbuc nu e despre efecte speciale, ci despre oameni speciali, fără efecte

Istoria nu ne-a lăsat pe noi, românii, niciodată să ne tragem sufletul, instanţă manifestă şi-n micro-universul lui Coşbuc, unde pericolul la adresa familiei se repetă. Un om sărac, dornic poate de ajutoare, pune întrebări despre copiii netrebuincioşi, în speranţa unei afaceri neaşteptate („Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!”). Din nou, dragostea de tată şi de mamă îşi află replica, într-unul dintre cele mai faimoase schimburi din poezia românească („Puiul meu e bun și tace / Nu ți-l dau, și du-te-n pace! / Ești sărac dar n-am ce-ți face! / Du-te, du-te!” și s-a dus.”).

Acolo unde natura şi sărăcia n-au răzbit, trebuie că vor răzbi banii, suprema forţă a universului făurit de oameni, cea care face şi desface vieţi. La poarta părinţilor soseşte, deci, ca-n apogeul Ispitirilor lui Iisus, “un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare”, care cumpără copiii nedoriţi, neiubiţi. Calmă în faţa sălbăticiei şi-a neghiobiei, iubirea izbucneşte în faţa cinismului: “Și-am ieșit și l-am certat: / —«N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!» și-a plecat”.

Nu se pot da sfaturi viitorilor or proaspeţilor părinţi despre ce înseamnă să fii părinte, iar cursurile de parenting, importate din culturi străine, n-au nici un efect, ca toate scamatoriile inventate să escamoteze banii naivilor. Însă “Cântecul” lui George Coşbuc, nepreţuit deşi nu costă nimic, se poate da, şi-ar fi cel mai minunat cadou. De gheaţă de-ai fi, dintr-însul “înveţi” să iubeşti, dacă asta ar fi posibil. Şi este: e una dintre minunile poeziei.

Câtă iubire părintească e cuprinsă în aceste versuri minunate:

—”Puiul meu e bun și tace

Nu ți-l dau, și du-te-n pace!”

Mai puţin Disney şi mai mult Coşbuc, dragi părinţi ai României celei noi!

Cântec

A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.

Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.

(Fire de tort, 1896)

 

Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade şi relaţia lui „ideologică” avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).

Citeşte aici prima parte a interviului

Matricea Românească: Am vorbit despre faptul că legionarismul a fost, de la incepţie, un vector de şovinism, de xenofobie. Cum se împacă ortodoxia mișcării cu şovinismul ei?

Ramona Tănase: Nu se prea împacă. Se împacă, în ideea în care evreii sunt cei care l-au ucis pe Iisus. Oricum, doctrina legionară sau aplicarea ei prezintă multe paradoxuri. Şi asta, deoarece Corneliu Zelea Codreanu nu a căutat să aibă o idee care să fie continuă și să nu se contrazică.

Căpitanul nu avea un plan de lungă durată, nu urmărea să nu se contrazică. Revenind la ura de rasă şi la crimele legionarilor: a omorî un om, fie că este evreu sau non-evreu, contravine fundamental religiei ortodoxe. Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele, fiindcă legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!

Matricea Românească: Hannah Arendt are o teză controversată, pe care tu o evoci, ce spune că, înainte de Primul Război Mondial, România era cea mai antisemită ţară din Europa. O să te întreb două lucruri: e o exagerare? Apoi, exista ceva specific în antisemitismul românesc, față de antisemitismul altor popoare?

Ramona Tănase: Nu știu dacă este o exagerare, pentru că personal nu am cercetat chestiunea.

Matricea Românească: Până la urmă, cum cuantifici antisemitismul?

Ramona Tănase: Greu de spus. Necercetând eu personal zona, și nenumărând oamenii care erau sau nu erau rasiști, dacă asta ar fi posibil… Dar, sunt semne de antisemitism de înainte, de pe la 1880 și ceva. În 1923, A.C. Cuza şi Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului, fondau Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), care se baza strict pe ideologia antisemită.

Matricea Românească: Existau și puternice rațiuni economice pentru antisemitism.

Ramona Tănase: Economia a fost, după mine, factorul principal. Şi asta fiindcă marii afaceriști, persoanele înstărite în societate, erau evreii. Aceştia veneau cu capital – extern sau nu -, investeau, şi aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani. Exagerez. Dar și asta deranja foarte mult, pentru că evreul din societatea respectivă nu stătea să cultive el mărul, îl cumpăra de la românul care l-a cultivat și îl vindea mai scump, ceea ce îi deranja foarte mult pe români.

Pe cale de consecinţă, țăranul român, care producea tot, se considera asuprit. Dar asta e viziunea unor persoane care nu au trăit într-o societate capitalistă până atunci, este aversiunea față de ceva nou ce se întâmplă și îți schimbă perspectiva asupra vieţii.

Evreii investeau, aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani

Matricea Românească: Iată că sunt şi explicații sociologice, nu doar economice.

Ramona Tănase: E o frustrare istorică, dacă vreţi. Dacă nu ești capabil să faci ceva, mai bine să îl omori pe cel care e capabil – exagerând, și ducând prea departe comparația.

Matricea Românească: Vorbești la un moment dat despre „tineri educați și autoeducați în spiritul universalist și nicidecum extremist şi xenofob”, care au devenit antisemiți, și au ajuns să scrie, ca Eliade, articole de legitimare a Mişcării Legionare. Ce însemna acest spirit universalist? Pentru că se vorbește și azi despre universalismul românesc – și mulți se declară adepții acestuia.

Ramona Tănase: Universalismul profesat de acei tineri însemna credința că fiecare popor, inclusiv România, face parte dintr-o cultură mondială universală – și că ar trebui să își găsească locul său. Doar că tinerii noștri universaliști credeau că locul nostru nu este unul minor sau periferic, ci ar trebui să fie mult mai mare, având în vedere argumentele pe care le invocau ei.

Matricea Românească: Între acest tip de universalism și excepționalismul românesc, cât de fină e linia?

Ramona Tănase: Tinerii despre care vorbim voiau să promoveze partea excepțională a României – că era vorba de o invenție, că era vorba de o persoană care făcuse ceva notabil…

Matricea Românească: Ceea ce mai târziu a ajuns să fie protocronismul.

Ramona Tănase: Da, în alt context ideologic, cu alte mize şi alte exagerări. În perioada interbelică, se urmărea mai degrabă o ridicare a nivelului la care noi ne situam în ochii comunităţii internaţionale.

Matricea Românească: A se vedea Schimbarea la față a României.

Ramona Tănase: Da. Apropo, o lucrare pe care Emil Cioran oricum a renegat-o după aceea.

Matricea Românească: Era o preocupare majoră, această transfigurare.

Ramona Tănase: Era – ea venind din frustrarea tânărului intelectual român, care nu-și găsește locul în societatea românească. Pentru că tinerii intelectuali ca Eliade, ca Cioran şamd au terminat facultățile, doctoratele, stagiile, bursele, și nu aveau un loc de muncă. Pentru că Unirea, pentru că sistemul, pentru că, pentru că, pentru că… Și simțeau că pot să facă multe lucruri, dar nu aveau spațiul necesar, infrastructura.

Dacă rugăciunea şi revolverul se împacă în legionarism? Nici măcar nu cred că s-au certat vreodată!

Matricea Românească: Și legionarismul venea și le spunea că…

Ramona Tănase: Legionarismul îi mințea că le-ar fi dat.

Matricea Românească: Că e momentul lor și că ei pot aduce schimbarea.

Ramona Tănase: Exact. Că ei sunt tinerii, că bătrânii trebuie omorâți, simbolic vorbind, sau la propriu. Depinde. (râde) Și că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea.

Matricea Românească: Mitul esențial al poporului român este moartea, ceea ce explică succesul cultului morții în legionarism. Te-aș întreba pentru ce moare românul și pentru ce mureau legionarii? Era doar idealism sau era mai mult?

Ramona Tănase: Legionarii mureau și din idealism, mureau și din prostie, mureau din diverse motive. Fascinaţia noastră pentru moarte merge înapoi până la “Mioriţa”. Legionarii au speculat-o: dacă ai o credință, ești dispus să îți dai viața pentru ea. Că ajută, că n-ajută la ceva! Așa îşi pregăteau recruţii mai ușor de moarte. Fiindcă, inevitabil, se ajungea și la confruntări fizice între adepții legionarismului și adepții altui curent. Legionarii se pregăteau pentru un eventual război, pentru o eventuală Revoluție.

Una e să știi că pleci la război cu sufletul împăcat, să ştii că moartea ta o să ajute propășirea neamului, alta e să simți că te duci acolo să fii sacrificat. Una e să simți că mori erou, alta e să simți că mori victimă.

Matricea Românească: Îmi povesteai de figura pe care și-o cultiva Corneliu Zelea Codreanu: bărbatul călare pe un cal alb, care vine și rezolvă problemele într-o comunitate. Asta, apropo de intervențiile pe care le mai aveau prin sate legionarii, de munca pe care o depuneau. Totul, regizat. Știi că Tatiana Niculescu Bran a scris o carte numită „Mistica rugăciunii și a revolverului”. Or, din ce ne-ai spus tu, rugăciunea se împacă cu revolverul, în filosofia legionară.

Ramona Tănase: Cu siguranţă… Nici măcar nu cred că se împacă, fiindcă nu cred că s-au certat vreodată. Nu a stat nimeni să se gândească dacă sunt sau nu compatibile. Era o situaţie de viaţă.

Matricea Românească: E legionarismul o pervertire a credinței ortodoxe?

Ramona Tănase: Judecând cu mintea de acum momentul respectiv – da. Dar nu știu cum se simțea la acel moment. Teoretic, ar fi trebuit să fie o pervertire. Religia ortodoxă a fost aceeași secole la rând, nu s-a schimbat nimic. Nu s-au schimbat regulile în ultimii cincizeci sau o sută de ani.

Matricea Românească: După moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, după asasinarea lui mai bine zis, au fost inclusiv mulți preoți care au scris articole extrem de elogioase la adresa lui, în care îl percepeau, negru pe alb scris, ca pe un Arhanghel care a fost eliminat și care trebuia să aducă România la salvare. Cum crezi că a reușit să îi cucerească până și pe preoți?

Ramona Tănase: Prin aceeași retorică, prin aceleași promisiuni ca pe intelectuali. Discursul lui era același, dar în funcție de grupul căruia i se adresa, potența latura religioasă, potența latura financiar – intelectuală…

Un discurs al lui Corneliu Zelea Codreanu

Matricea Românească: Să ne oprim puţin asupra lui Nae Ionescu, cel pe care Marta Petreu, în controversata sa carte Diavolul și ucenicul său, îl evocă. Ce influență a avut el asupra operei lui Eliade?

Ramona Tănase: Imensă, asupra operei lui Eliade și asupra lui Eliade ca om. Asupra generației lui Eliade, deoarece nu este el singurul care a căzut în cultul lui Nae Ionescu. Era Profesorul lor.

Matricea Românească: I s-a spus „Socrate al României interbelice”.

Ramona Tănase: Era o personalitate puternică, o personalitate care avea un discurs foarte convingător, o personalitate care a reușit să îi ajute, în diverse moduri, pe cei din jurul lui. A fost principala figură a intelectualității românești, zic eu, în perioada interbelică. În jurul lui s-au coagulat și s-au dezvoltat foarte mulți gânditori, foarte multe elite.

Legionarismul le-a indus tinerilor intelectuali din interbelic ideea că bătrânii trebuie omorâți – simbolic vorbind, sau la propriu. Că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea

Matricea Românească: A fost, oarecum, o verigă între intelectualitate și Mișcarea Legionară.

Ramona Tănase: Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Să nu uităm că el a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi. Deci, dacă am sta să ne gândim din acest punct de vedere, nu era un legionar. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist… Liniile nu sunt foarte clar delimitate. Dacă stai să te uiți la contextul acelei generații, inclusiv Nae Ionescu, ei nu au de la început până la sfârșit un traiect clar. Nu sunt ghidați de o filosofie, în afară de filosofia Binelui și a României, și a intelectualității, și a universalismului. Nu sunt ghidați politic. Nu sunt mânați în luptă de principii liberale, democrate, de stânga, de dreapta, de centru, rasiste sau nu. Au fost prinși de valul acela, și au făcut câțiva ani ce au făcut, după care au început să-și dea seama de eroarea lor. S-au retras, au negat, nu au negat. A fost un episod. Nu cred că Nae Ionescu a murit în “vila din Băneasa” simţindu-se legionar.

Matricea Românească: Şi totuși, posteritatea îl ține minte ca pe un ideolog al Mişcării Legionare.

Ramona Tănase: A fost acolo, a contribuit. Cum posteritatea îl ține minte şi ca pe cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi în România.

Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist

Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost ideologii «de ocazie», mai mult sau mai puțin oportuniști – așa cum au fost Nae Ionescu, Eliade, Cioran pe alocuri – ar mai fi putut atinge legionarismul culmile pe care le-a atins? Ar fi izbutit fără oamenii de cultură?

Ramona Tănase: Nu, nu cred. Fără vizibilitatea dată de oamenii de cultură, nu. Oricum, chiar și cu popularitatea sa crescută, Mişcarea Legionară nu a luat niciodată locul I la alegeri. Deci, nu poți să spui că legionarii au convins întreaga societate. Mişcarea Legionară a avut impact la nivel spiritual, pe alocuri şi politic, dar în statistici nu a fost niciodată o mișcare unanim susţinută. Nu a fost Hitler. Nu a fost Mussolini. A fost pe locul III în alegerile din 1937. Niciodată majoritatea nu a ales Legionarismul, ceea ce e un lucru bun.

va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Corina Moisei
Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

O luptă care a captivat mințile istoricilor, un loc în care munca a devenit „răsplată” pentru fapte: Dumbrava Roşie a născut o legendă despre eroism, devotament și credință. Matricea Românească elucidează lanțul istoric al unei bătălii purtate de către Ştefan cel Mare în Codrii Cosminului și dezvăluie conținutul unui mit versificat de inegalabilul bard din Mircești, Vasile Alecsandri.

Legendele și istoriile transmise de către strămoși din negura vremurilor au ocupat întotdeauna un loc de cinste în patrimoniul cultural românesc. Ne-am purtat sub efigiile onoarei și demnității cele mai importante victorii, obținute de embleme ale curajului național.

Lăsându-ne transportați de amintirile unui trecut glorios și inspirați de setea noastră de modele demne de urmat, am decis în prezentul material să elucidăm unde se termină legenda și cât adevăr avem în faimosul episod istoric al unei bătălii crâncene purtate de către Ștefan cel Mare, și anume cea din Codrii Cosminului.

Vasile Alecsandri și cronica unei bătălii pe viață și pe moarte, duse de Ştefan cel Mare

Despre Ștefan cel Mare se știu lucruri multe, s-au scris numeroase monografii, iar domnitorul este parte integrantă a patrimoniului istoric și cultural românesc, părtașa căruia sunt și eu. Figura lui impozantă și alura mânioasă cu care a strivit hoardele barbare a devenit o sursă nesecată de inspirație pentru mulți scriitori români, printre care și faimosul bard din Mircești, Vasile Alecsandri, de notat că și Dimitrie Bolintineanu a abordat subiectul, însă versiunea lui Alecsandri este cea care a făcut istorie.

Epopeea „Dumbrava Roşie” s-a născut sub penița Bardului din Mircești, Vasile Alecsandri

Epopeea „Dumbrava Roşie” s-a născut sub penița Bardului din Mircești, Vasile Alecsandri. Foto: wikipedia.org

Renumitul său poem Dumbrava Roşie este o veritabilă cronică de luptă, structurată pe capitole și respectând ordinea cronologică a faptelor. Poetul disecă evenimentul istoric, reliefând cele mai obscure și sensibile părți determinante ale bătăliei. Alecsandri își începe lucrarea cu un capitol intitulat Visul lui Albert, în care face o prezentare a intențiilor regelui polonez Ioan Albert. Poetul îl descrie în cele mai atente tușe versificate:

Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, uşor,
Ademenit, se crede stăpân pe viitor
Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine:
Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine?

Urmează alegerea evidentă și degetul cotropitorului cade pe întinderea Moldovei, cu verdictul:

Moldova este pragul întâiului meu pas!

Cronicile istorice ne spun că această intenție meschină, specifică de altfel multor puteri regionale ale vremii, s-a materializat într-o bătălie de pomină, dusă în masiva întindere din Codrii Cosminului, care a ajuns obiect al mitificării și al mândriei colective. Lupta, desfășurată la 26 octombrie 1497, a marcat un punct de schimbare a polilor de putere, însemnând emanciparea țării Moldovei de sub suzeranitatea Poloniei. De facto, acest eveniment a punctat erupția unor tensiuni acumulate între Ștefan cel Mare și puterea polonă, încă din 1490 – 1491, când oştile moldovene au întreprins acţiuni în Pocuţia şi în Podolia, cucerind cetăţile Snyatin şi Halici şi asediind Colomeea, menționează istoricul Florin Constantiniu în volumul „O istorie sinceră a poporului român”.

După faptă și răsplată

Vizavi de scopul exact al acestei importante bătălii, specialiștii nu s-au pus de acord, deoarece unii consideră că lupta a avut ca pretext eliberarea Chiliei şi a Cetăţii Albe de sub stăpânire turcească, fiind în realitate îndreptată împotriva Moldovei, în timp ce alţii susţin că, pornind împotriva turcilor, Ioan Albert s-a văzut sabotat de către Ştefan şi de aceea a decis, chiar în timpul campaniei, schimbarea acestuia de pe tron cu fratele său mai mic, Sigismund, notează același istoric Florin Constantiniu.

Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare
O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
Iar în pământul negru cu sânge-amestecat,
Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat!

Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie

Ce se cunoaște realmente din sursele istorice este că, la mijlocul lunii august 1497, pe Nistru, în fruntea unei armate de circa 80.000 de soldaţi, regele Ioan Albert, proaspătul conducător al Poloniei, schimbă brusc direcţia şi ajunge la 24 august sub zidurile Cetății Suceava, pe care o asediază. Aflat cu oastea Moldovei la Roman, Ştefan cel Mare primeşte un ajutor consistent din partea regelui Ungariei, Władisław II Jagiełło (1490 – 1516), care-i trimite 12.000 de oşteni întru ajutorare. Domnul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495 – 1508), trimite şi el în sprijinul lui Ştefan cel Mare un corp de cavalerie.

Cetatea Suceava, apărată sub comanda boierului Luca Arbore, a rezistat eroic timp de trei săptămâni, până la 18 octombrie 1497, când atacatorii au fost înconjuraţi de forţele principale ale lui Ştefan cel Mare, urmarea fiind un armistițiu mediat, cu o singură condiție invocată de domnitorul moldav, ca armata polonă să respecte același traseu pe care a venit, pentru a nu devasta alte teritorii, notează autorul George Marcu în monografia „Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor”.

Din acest punct, când epuizăm faptele istorice, se ajunge la dimensiunea de legendă, căci se cunoaște că Ștefan cel Mare, așa cum îl descria cronicarul Grigore Ureche: „La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vîriea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăptieaze și pentru aceia raru războiu de nu biruia”.

Dumbrava Roşie, o legendă despre eroism și dreptate

Odată armistițiul încălcat de armata poloneză, care alege un drum mai scurt spre Cernăuți, la 26 octombrie 1497, Ștefan cel Mare decide să folosească această abatere pentru a-i prinde pe polonezi într-o ambuscadă, în Codrii Cosminului. Un tablou sângeros se deschide în fața cititorului, grație versurilor lui Vasile Alecsandri, care scrie despre această scenă a dezlănțuirii:

Precum un cârd de vulturi din sferele senine
Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc,
Românii, duşi de Ştefan, în lagăr se izbesc!
Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime,
Nici şanţ, nici zid de care, nici deasă călărime,
Căci ei răstoarnă-n treacăt, şi darmă, sfarmă-n clipă
Scadroane, tunuri, corturi, şi pun tot în risipă.
Fug leşii, fug cruciaţii şi fuge însuşi craiul!
Îi duce domnul Ştefan cum vântul duce paiul;
Iar tabăra leşească un lung pustiu rămâne
Sub apriga furtună a cetelor române!

Legenda spune că, atunci când bătălia a luat sfârșit, domnitorul Ștefan cel Mare, biruitorul care a adus eliberarea țării sale, s-a mâhnit să vadă o groază de stejari căzuți la pământ și a dat poruncă prizonierilor polonezi să are și să semene ghindă în locul copacilor doborâți în timpul luptei. Pentru a marca pentru posteritate acel eveniment scăldat în sângele dușmanului, Ștefan cel Mare a decis să  dea locului numele de Dumbrava Roşie.

Se spune că în prezent, din stejarii semănați de polonezi, a mai rămas doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ștefan cel Mare. Alături de stejar este instalată o cruce pe care scrie „Nu este a mea și nici a voastră, dar este a nepoților și strănepoților noștri”, iar mai jos stă inscripția „de la strănepoți”, precum și data bătăliei: „1497 în ziua de Sfântul Dumitru”.

Și Vasile Alecsandri evocă această legendară victorie, pe finalul poemului său:

Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală
Când se-ngropă-n ţărână a duşmanilor fală!
Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
Din neam în neam românii îl povestesc în ţară.
Priviţi! lângă-o dumbravă stă tabăra de care.
Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare,
Mirânduse-ntre dânşii cum vreascurile-n foc
Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc.
Ştiţi voi de ce stejarul, arzând, plânge şi geme?
(Întreabă-un român ager pe care-a nins devreme.)
Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare
O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
Iar în pământul negru cu sânge-amestecat,
Spre lungă pomenire el ghindă-au semănat!
El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
El zice, focul arde, dumbrava luminând,
Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!

De atunci multă apă a curs pe Nistru, pe Prut. S-au schimbat puterile, s-au definit caracterele. Pe locul legendarei bătălii au rămas pădurea și dumbrava, ca semne ale triumfului istoric. Dar faptele de glorie nu se ascund în negură, ci se rememorează până la sfârșitul veacurilor.

De aceea, ne bucurăm că Asociația Culturală Matricea Românească are fericita ocazie de a-și desfășura activitatea exact pe strada Dumbrava Roșie din inima Capitalei. Să fie asta un semn providențial? Doar viitorul ne va arăta.

Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).

Matricea Românească: În cartea ta, notezi: „Constatarea stării dificile în care se afla societatea românească a condus, alături de alți factori, la apropierea scriitorului român de mișcarea lui Codreanu”. A văzut Eliade o revoluție spirituală în ceea ce promitea Legiunea Arhanghelului Mihail / Garda de Fier?

Ramona Tănase: Da. În primul rând, mai toate textele lui «legionare» merg pe latura aceasta spirituală, ortodoxă și naționalistă a mișcării – alături de multe alte motive, în subsidiar. Dar, da, în primă instanță, Eliade a crezut într-o revoluție spirituală adusă de mișcarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Matricea Românească: Care e traiectul pentru Eliade, în epocă? În frământaţii ani ‘30-‘40, ce face el?

Ramona Tănase: În anii ‘30-‘40, mai predă cursuri la Facultatea de Litere, este seminaristul lui Nae Ionescu, dar nu foarte mult. Îşi scrie romanele, scrie articole pe care le publică. Practic, din asta trăiește: din articole de presă, din diferitele conferințe pe care le ține grupul Criterion…

Matricea Românească: Ce plecări afară are, în perioada aceasta?

Ramona Tănase: Are puţine plecări. În iunie 1936, este trimis de către Dimitrie Gusti la Londra, să studieze o mișcare spirituală din Anglia, e vorba de Grupul de la Oxford. Dar, înainte, are plecarea în India, unde este influențat de revoluția spirituală pe care o făcuse Gandhi, și asta a contat foarte mult, cred eu, în modul în care percepe și descrie Mișcarea Legionară din România.

Înainte de India, mai fusese plecat, în perioada în care își dădea licența, în Italia – așa a şi obținut bursa în India. A trimis o scrisoare, iar Maharajah-ul l-a ales. După aceea, vine plecarea definitivă – el nu știa că va fi aşa: Londra – 9 luni, Portugalia – 4 ani, Franța circa 15, și până la sfârșitul vieții în Statele Unite ale Americii. Călătoreşte şi în Germania puțin, dar acestea sunt perioade foarte scurte, de bibliotecă.

Mircea Eliade şi Corneliu Zelea Codreanu: oportunism de ambele părţi

Matricea Românească: Vorbești, la un anumit moment, despre “oportunismul” lui Mircea Eliade în relația cu Corneliu Zelea Codreanu. La ce se referă el și care au fost raporturile dintre cei doi? Cât de apropiați au fost în plan personal, nu ideatic?

Ramona Tănase: În plan personal, Mircea Eliade şi Corneliu Zelea Codreanu se cunoșteau, dar nu era o relație amicală. S-au văzut de câteva ori. Nae Ionescu era oarecum apropiat de Corneliu Zelea Codreanu, jucând rolul de intermediar atunci când Regele Carol al II-lea a propus o coaliție cu legionarii, pe care Corneliu Zelea Codreanu n-a acceptat-o. Când spun “oportunismul lui Eliade” vizavi de relația cu Corneliu Zelea Codreanu, mă refer strict la partea materială, materialo-spirituală dacă vreţi. Visul lui Eliade, după ce s-a întors din India, era să facă un Centru de Studii Religioase, un centru de istoria religiilor, în România. La un moment dat, primise promisiunea din partea Regelui Carol al II-lea. Nu s-a concretizat, context în care Corneliu Zelea Codreanu a fost văzut ca o salvare a tinerei generații, pentru că urma să le deschidă porțile spre afirmare, inclusiv prin centrul acesta de studii. Mare parte a discursului lui Corneliu Zelea Codreanu fiind axată și pe latura religioasă, ortodoxă, spirituală a poporului român, Eliade ar fi avut foarte mari șanse să obțină ce își dorea. Dar n-a fost cazul.

Visul lui Eliade, după ce s-a întors din India, era să facă un Centru de Studii Religioase, un centru de istoria religiilor, în România. (…) Discursul lui Corneliu Zelea Codreanu fiind axat pe latura religioasă, ortodoxă, spirituală a poporului român, Eliade ar fi avut foarte mari șanse să obțină ce își dorea

Matricea Românească: Pentru că tu faci un istoric al Gărzii de Fier în carte, și pentru că Eliade, după cum a și scris, credea în „biruința Mișcării Legionare”, te voi întreba care era filosofia Gărzii?

Ramona Tănase: Mă voi opri puţin asupra articolului acesta, ancheta „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”. Există și voci care spun că răspunsurile au fost inventate. E un subiect controversat, pentru că nu există urme exacte – aşa cum notez și în carte, legionarismul nu era un partid cu carnete, cu liste de prezență… A, că l-a văzut cineva odată pe Eliade, ținând un discurs în Călărași, pentru legionarism, sau că se deplasa, ori că a participat, după propria-i mărturisire, la înmormântarea lui Moța și lui Marin (n.r. Ion Moţa şi Vasile Marin, decedaţi în timpul Războiului Civil spaniol) când au fost repatriaţi din Spania… Însă, în rest, nu există urme exacte, în afara celor “produse” de către aceia care şi-au asumat făţiş legionarismul.

Matricea Românească: Senzația ta de cercetător care a mers în arhive, de om care a făcut istorie literară până la urmă, care e? E autentic articolul lui Eliade?

Ramona Tănase: Da. Senzația mea e că este autentic, deoarece nu e singurul articol în care persoanele care au răspuns la întrebările respective au scris în maniera aceea. A, că poate nu au folosit fix aceleași cuvinte sau că au fost prelucrate puțin, e una. Dar ideea în sine a articolului, a anchetei, se regăsește și în articole anterioare.

Matricea Românească: Aşadar, se vede semnătura lui Eliade.

Ramona Tănase: A tuturor celor care răspund, pentru că toți credeau. Eliade e un caz nu chiar atipic, ci în contextul generației lui. De exemplu, Cioran a recunoscut că a fost legionar, și-a asumat lucrul acesta și a trecut peste. Noica – la fel. Doar că Eliade a ales să cultive misticismul din jurul lui, din diverse motive, unul dintre ele fiind propria imagine. Atunci când ai despre tine o impresie foarte bună sau vrei să crezi că ești omul care ți-ai dori să fii, și „ai în dulap” un eveniment ca acesta, care ți-ar clătina propria imagine, nu ești dispus să ți-l asumi, mai ales în contextul în care tu, la câțiva ani după, ai ajuns o personalitate de talie internațională. Mărturisirea legionarismului ar fi putut avea consecințe grave pentru Eliade. De pildă, deportarea din Statele Unite ale Americii.

Matricea Românească: Eliade a fost un ins înzestrat intelectual, și poate părea frapant că o astfel de mișcare, cu o astfel de filosofie, a putut să-l prindă în mrejele ei ideologice.

Ramona Tănase: Nu e chiar atât de frapant, dacă stai să te gândești şi la contextul european din perioada respectivă. Foarte multe personalități au căzut în mrejele lui Hitler, lui Mussolini, mai târziu ale comunismului. Întotdeauna, extremismele au atras adepți și din elita societății, nu neapărat numai plebea. Teoretic, aceşti intelectuali ar fi trebuit să fie capabili să își da seama de consecințele pe care le-ar putea avea o astfel de mișcare – aici vorbesc despre hitlerism, despre nazism. Din Manifestul ei, din Mein Kampf, se vede că este o mișcare rasistă, aşadar nu ar fi trebuit să fie o surpriză că a ajuns la genocid.

Matricea Românească: Pentru că anunța.

Ramona Tănase: Da. Anunța, adică acesta era unul dintre dezideratele expuse clar: rasa ariană.

Matricea Românească: În ce context a câştigat Legiunea / Garda de Fier tineretul român?

Ramona Tănase: Criza economică este un motiv. O foarte mare influență a avut-o și Marea Unire, pentru că înainte erau teritorii separate, cu administrație proprie, iar după 1 decembrie 1918 ne-am trezit o țară, o țară unită. La nivel spiritual, să zicem, era din nou Marea Românie, doar că aveam probleme administrative. Fiecare provincie în parte avea propriile reguli, și e foarte greu într-un timp foarte scurt să unifici, să aduci la un nivel comun: administrație, economie şamd.

Marea Unire, catalizatorul extremismului întruchipat de Mişcarea Legionară?

Matricea Românească: Sugerezi, destul de contraintuitiv, că Marea Unire ne-a și înstrăinat, ne-a și „alienat” între noi.

Ramona Tănase: Paradoxal, da. Pentru că, atunci, rasiștii societății au devenit și mai conștienți de, hai să spunem, eterogenitatea populației.

Matricea Românească: Şi au avut și mai multe ținte.

Ramona Tănase: Au avut mai multe ținte – în primul rând, evreii, din cauza unei probleme personale pe care a avut-o Corneliu Zelea Codreanu pe când era student în Iași, și a situației, să zicem, favorizate pe care o aveau evreii în societate: bancheri și apropriați ai dinastiei conducătoare.

Cioran a recunoscut că a fost legionar, și-a asumat lucrul acesta și a trecut peste. Noica – la fel. (…) Mărturisirea legionarismului ar fi putut avea consecințe grave pentru Eliade. De pildă, deportarea din Statele Unite ale Americii

Matricea Românească: Evoci în carte un episod, în care Corneliu Zelea Codreanu îl ucide pe prefectul poliţiei Iaşi, în 1924, la un proces. Un episod hotărâtor pentru Mişcarea Legionară şi cel supranumit “Căpitanul”. Cum a scăpat?

Ramona Tănase: A fost declarat nevinovat. Nu s-au găsit martori, cazul a fost mușamalizat.

Matricea Românească: Corneliu Zelea Codreanu ratase Marele Război și voia să-și ia revanșa în politică, spui tu, iar Eliade, Cioran şi colegii de generație, în cultură. Se puteau întâlni în vreun fel revanșele celor două părți – și care ar fi fost numitorul comun? Misticismul?

Ramona Tănase: Exista un numitor comun. Scopul comun era o cultură română, o nație română de nivel european şi mondial. Și Eliade avea nostalgia Războiului pierdut. Toată generația sa avea nostalgia Războiului ratat. Ei erau în gimnaziu atunci când a început Primul Război Mondial și, copii fiind, nu puteau să participe.

Matricea Românească: De ce nu se puteau bucura de efecte și atât?

Ramona Tănase: Nu se puteau bucura de efecte, pentru că ei simțeau că nu au contribuit cu nimic la situația aceea… Erau cumva conștienți de ce se întâmplă – și s-au trezit, dintr-odată, că lumea nu mai era cum o știau.

Prin urmare, simțeau presiunea unui trecut recent, care fusese glorios, culminând cu Marea Unire. Simțeau că trebuie să continue sau să depășească această moștenire.

Matricea Românească: Dai un citat foarte interesant dintr-un istoric spaniol, Francisco Veiga: „Statutul de legionar nu se datora unei formalități birocratice, ci unei «convingeri interioare»”. A fost acesta unul dintre atu-urile legionarismului? Faptul că nu-i încorseta atât de mult pe membri și că dădea primatul pasiunii? Ce însemna, de fapt, «convingere interioară»?

Ramona Tănase: Convingerea interioară însemna, în primul rând, pe lângă partea nobilă a credinței în binele ortodox și în România, și în trecut, să fii dispus să omori pe cineva pentru credința ta. Acel cineva fiind un evreu sau orice altă nație. În mare parte, asta căuta Corneliu Zelea Codreanu: fanatici. În sensul că aceștia credeau strict în misticismul mișcării, credeau că evreii sunt răi, şi altele. Cel mai mult conta să fii dispus, în momentul în care apărea un obstacol, să-l îndepărtezi. Obstacolul fiind un om, o entitate, orice.

Nu mi se pare un atu, atunci când construiești o mișcare ce va deveni politică, ca ea să fie bazată strict pe fanatism sau pe credințe exterioare gândirii. Pentru că nu ai o bază ideologică! Reacționezi și îți faci ideologia pe parcurs.

„Căpitanul”, politicianul „popular” care a sedus prostimea României Mari

Matricea Românească: În cazul legionarilor, strategia a mers până la un anumit punct.

Ramona Tănase: Într-adevăr, toată retorica aceasta s-a oprit în momentul în care lui Codreanu i s-a oferit șansa de a conduce. Atunci a venit și blocajul, deoarece “Căpitanul” nu era un om politic, nu era un om crescut într-o tradiție clasică a partidelor. Era un om care credea într-o idee și, când ideii i s-a dat șansa – şi bine că a fost așa -, a refuzat, și a avut sfârșitul pe care l-a avut. Pentru că ei erau oameni care nu aveau o pregătire politică, administrativă. Proveneau din toate domeniile, erau intelectuali, nepregătiţi pentru a avea funcții administrative,  pentru a putea duce la capăt o Revoluție spirituală care ar implica și părți administrative.

O deosebită influență în ascensiunea Mişcării Legionare a avut-o și Marea Unire, pentru că înainte erau teritorii separate, cu administrație proprie, iar după 1 decembrie 1918 ne-am trezit o țară unită, cu probleme administrative. Rasiștii societății au devenit și mai conștienți de eterogenitatea populației

Matricea Românească: Îl descrii în cartea ta pe Corneliu Zelea Codreanu drept „carismaticul haiduc”.

Ramona Tănase: Da, pentru că avea o întreagă scenografie în jurul lui.

Matricea Românească: Ce i-a creat mitul? Fiindcă, până astăzi, există o parte a societăţii noastre care încă îl consideră o figură mitică, pozitivă, un Arhanghel al românismului.

Ramona Tănase: El și l-a creat. De exemplu, mergând prin sate, călare pe un cal alb, îmbrăcat în costum tradițional. Ori prin simpla modalitate în care erai inițiat sau intrai în Mișcarea Legionară – un soi de „carnet” al tău. Mergeai în pădure, alături de ceilalți membri ai cuibului, în funcţie de zona  din care proveneai, și făceai jurământul de credință. Acolo, luai un bulgăre de pământ, îl puneai într-un săculeț și țineai acel săculeț cu pământ tot timpul la inimă.

Aceasta are un impact deosebit asupra societății românești, având în vedere că majoritatea ei era încă rurală. Marea Unire, ca Marea Unire, dar în continuare majoritatea trăia la țară, nivelul de cultură și de școlarizare era foarte scăzut… Pe acest fundal, apare dintr-odată un Făt-Frumos pe un cal alb, și spune că va face o Românie “ca soarele sfânt de pe cer”. Nu prea ai cum să judeci, să impuţi omului de rând, care abia își ducea existența de la o zi la alta, faptul că a crezut în discursul lui Codreanu.

Matricea Românească: A umplut Corneliu Zelea Codreanu un gol care nu era umplut de politicienii «tradiționali», elitiști?

Ramona Tănase: A umplut golul politicianului popular. Politicianul care vorbește pe înțelesul oamenilor. Discursurile lui Corneliu Zelea Codreanu ne arată că el nu era foarte elevat – alocuţiunile sale erau foarte fragmentate și mergeau într-o singură direcție. Marele lui avantaj a fost că avea o retorică ce prindea foarte bine la omul obișnuit, care ajungea să constituie majoritate.

Va urma

Citeşte aici „dosarul Eliade” şi „dosarul Noica”, semnate de către Ramona Tănase pe Matricea Românească.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Corina Moisei
Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

Comunismul a comandat şi proliferat «decreţeii», democraţia românească a anului 2018 trebuie să încurajeze familia românească, pentru următorii 100 de ani.

2018 e anul în care e cel mai la modă să fii român. Nu ne cunoaştem istoria, dar o trăim: suntem beneficiarii (chiar, speculanţii) direcţi ai eforturilor şi sacrificiilor unor generaţii, a căror înălţime morală ne complexează, de a crea statul naţional unitar român. E anul în care se vor tăia milioane de panglici, e anul în care Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale va sprijini cele mai mirobolante şi lipsite de substanţă proiecte, pe ultima sută de metri a unui superfluu festivism ad-hoc, e anul în care firmele private se vor bate în exhibiţionisme de patriotism.

“După buget”, vorba eternului Caragiale, “alocaţii” de zeci, sute de mii, milioane de euro au fost puse deoparte pentru a sărbători, cum ştie fiecare – cel mai probabil individual şi vanitos – Centenarul Marii Uniri de la 1918. Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu.

Sunt exhibiţionisme previzibile, care nu vor repara, ci probabil vor adânci rifturile din societatea românească, în care un gunoier e plătit mai bine decât un profesor, în care medicii şi învăţătorii neamului, adică oamenii care ne (re)dau sănătatea fizică şi morală, sunt siliţi să ia calea străinătăţii, umiliţi de un sistem care vrea îndobitocirea şi nu luminarea celor pe care-i păstoreşte. Unde sunt programele sociale prin care Statul Român încurajează natalitatea, la un moment istoric de cotitură, în condiţiile unui exod comparabil doar cu Siria, ţară mutilată de război?

Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu

Şi totuşi, românii iubesc România. Nu a tăia o panglică unei structuri de carton, la fel de solidă precum satele lui Potemkin, ce nu va rezista posterităţii, sau a te holba la cel mai mare cârnat tricolor, vizibil de pe Lună, e dovadă de patriotism în 2018 şi pe mai departe.

Ci a rămâne aici. A sădi pentru România, fizic sau spiritual.

Cu zeci de ani în urmă, pe vremea unui totalitarism funest care dirija viaţa indivizilor în mai toate aspectele ei, românilor li s-a impus să producă (termen dur, dar real), ceea ce a rămas în istorie drept “generaţia decreţeilor”. Soldaţii patriei care s-au întors împotriva sistemului, şi care au făcut Revoluţia din 1989.

Acel spor natural programat a creat milioane de români, aruncându-i în braţele unei istorii nu de puţine ori vitrege. “Generaţie de sacrificiu”, li s-a spus: e timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu.

E timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu

A-ţi împlânta ancora în solul Patriei, “de bunăvoie şi nesilit de nimeni”, e cel mai curajos şi mai curat act de patriotism de care un individ e capabil în anul de graţie al Centenarului, 2018. De aceea, cinste celor care dăruiesc României copii în acest an. E timp, e timp până în martie, şi mai departe, să faceţi dragoste cu România, de aici încolo pentru zeci de ani. A-i dărui noi fii şi fiice, chiar dacă sistemul de protecţie socială pentru familia românească e o glumă mizerabilă, fiind practic inexistent şi umilitor, este cel mai curajos şi mai curat act de patriotism.

Pentru că e nevoie de curaj să faci copii în România. Acesta-i testul suprem al relaţiei tale cu ţara – ca şi în viaţă, unde tot ce vine până la copil nu-i decât o coabitare pleziristă, nu o relaţie în adevăratul sens al cuvântului.

Sigur că a face copii nu-i pentru toţi, şi nici nu poate fi impus ca-n vremurile de tristă amintire – dar copiii nu se plămădesc doar fizic, ci şi spiritual. Un copil, chiar de-i al altuia, îndrumat să rămână aici, să lucreze în ţară şi să se bucure de România e un copil câştigat pentru noi. Faceţi, deci, tot ce puteţi pentru copiii României.

Pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil

Iar pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil. Sigur că asta vă va lovi în plin “productivitatea” şi “eficienţa”. Dar, dacă sunteţi cu adevărat patrioţi aşa cum susţineţi, veţi încuraja cum se cuvine, şi nu doar în 2018, prin bonusuri generoase, familia pe care angajaţii voştri şi-o întemeiează. E aceeaşi familie pe care, la nivel declarativ, orice entitate publică sau privată din România o susţine. E momentul faptelor, nu vorbelor.

Decreţeii au fost un experiment blamabil din istoria României. Istoria ne mai dă o şansă prin centenari şi generaţia lor. E generaţia care trebuie să schimbe faţa unei Românii schimonosite de gândire pe termen scurt, birocraţie excesivă, corupţie, imoralitate şi ipocrizie. E asta ceea ce vă doriţi pentru copiii voştri?

 

Foto deschidere: unica.ro

Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, dar și figura lui Alexandru Ioan Cuza în istorie, văzută de atentul cronicar al epocii Dimitrie Bolintineanu, fac obiectul unor confesiuni de școlăriță pe Matricea Românească.

Încă niciodată nu am cunoscut un rege sau un domnitor în viață. Despre ei am citit fie din paginile unor ficțiuni reușite, fie de pe filele manualelor școlare. În apropierea sărbătorii dedicate unui eveniment istoric de anvergură, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, am decis să răsfoiesc albumul meu școlar, unde păstrez presate între file, aidoma florilor uscate, cele mai vii amintiri despre figura celui care a făcut visul Unirii o realitate, Alexandru Ioan Cuza.

L-am întâlnit prima oară în clasa a VIII-a, când profesoara de istorie ne-a vorbit cu multă atenție și migală, impusă de acea perioadă politică (la guvernare era Partidul Comunist) despre Mica Unire și despre figura istorică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una dintre temele abordate, care se regăsește și în prezent în unicul manual de istorie pentru clasa a VIII-a, este cea cu privire la dubla alegere a Domnitorului. Citând din actualul suport didactic, reiese că această mișcare: „a fost salutată de românii de pretutindeni”. La acel moment al studiilor, noi, tânăra generație, am primit această realitate cu deosebită fericire, căci simțeam de pe atunci legături inefabile cu Patria Mamă.

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Foto: arhiva personală

Mi s-a întipărit în minte imaginea severă a domnului Alexandru Ioan Cuza de pe pagina temei, care parcă veghea studiul nostru. Un bărbat cu alura unui veritabil conducător de țară. Între mine și acea figură istorică nu existau limite de timp. Copil fiind, l-am perceput de la înălțimea așteptărilor drept un om care a rescris istoria, turnând-o într-un nou făgaș. Peste ani voi reîntâlni acea descriere dată de istoricul Dimitrie Bolintineanu marelui domn: „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”. Probabil, această manierare și acest echilibru i-au servit drept garanție a unei acțiuni de amploare, precum a fost la acea vreme, dar și astăzi, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859.

Ani de gimnaziu

Au urmat câțiva ani de gimnaziu, în care învățam separat istorie universală și istorie a românilor, căci din fericire am prins perioada pre-reformării educaționale, reformare care avea să nască ulterior acea absurdă istorie integrată. Am continuat să „dau ochii” cu marele domn. De astă dată eram roasă de curiozitatea descoperirii lui ca om, ca simplu membru al societății, dincolo de lecțiile și informațiile de care dispuneam în secile noastre manuale. Așa că am luat calea bibliotecii sătești, care pe atunci era unica noastră salvare. Acolo l-am descoperit pe Alexandru Ioan Cuza în pielea unui personaj, care nu avea doar falnica poziție a unui domnitor învingător, ci își asuma metehne firești spiritului uman.

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu. Foto: okazii.ro

Același Dimitrie Bolintineanu nota în volumul său „Viața lui Cuza”, pe care am avut fericita ocazie să îl consult, în absența altor manuale alternative: „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”.

Ani de liceu

Clasa a XI-a a venit mai mult cu accente pe politica dusă de către Alexandru Ioan Cuza, pe evoluția puterii sale, transformată în reformele pe care le-a realizat, și într-un final, ca un apogeu predictibil, pe abdicarea sa forțată. Nu știam la acea vreme ce implicații poate avea un astfel de eveniment, implicații de ordin uman. Știam doar, deprinși cumva cu școala rusă, că acest fenomen este o înlăturare forțată de la conducere, dar ce nu am priceput decât peste ani este că această eliminare a însemnat o lovitură sub centură, o rupere de lângă idealul unei vieți.

Mi s-a întipărit în minte un pasaj din discursul lui Mihail Kogălniceanu, rostit la Adunarea Principatelor Unite, care spunea:

Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conchistă și de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o.

Dar oare creatorul poate fi smuls cu sila din țărâna creației sale? Doar istoria și memoria colectivă sunt în drept să judece acest raționament. Sunt fericită că în acei ani de școală am fost părtașă la o întâlnire de pomină cu Alexandru Ioan Cuza, omul care a creat România.

 

Citește și: Milioanele lui Cuza și milioanele lui Halep

Asociația Culturală Matricea Românească a găzduit vineri, 19 ianuarie, un eveniment cultural deosebit, lansarea unei publicații specializate de istorie și artă românească, revista Museikon, emanație a proiectului Museikon (muzeu al icoanelor și cărții bisericești) din Alba Iulia.

Italo Calvino nota, într-una dintre cărțile sale devenite fundamentale, „Orașe Invizibile”: „Din păcate, trebuie să fim conștienți că trăim într-un infern, și că există două soluții de a trăi în infern: fie te adaptezi la infern și devii parte a lui, ca să poți să supraviețuiești, fie dimpotrivă – în mijlocul infernului, încerci să cauți acele zone care nu sunt infern și să le faci pe de o parte să dureze, și pe de altă parte să aibă un spațiu propriu al lor”. Această axiomă tranșantă vine să omogenizeze acea segregație bine-rău, arătând că și în mijlocul unor vremuri tulburi există speranță în ziua de mâine.

Lumina firavă de la capătul acestui tunel existențial, numit viață modernă, în care ne tot rotim fără o axă previzibilă, poate fi reprezentată de imaginea unui proiect inedit, Museikon, cel care ne-a cucerit inimile atunci când am ajuns la Alba Iulia de Ziua Națională a României. De această dată, scumpii noștri prieteni din Ardeal ne-au întors vizita, sosind în Agora bucureşteană a sediului Asociaţiei Culturale Matricea Românească la un moment special: lansarea numărului inaugural al revistei Museikon, o lucrare simbolică pentru spațiul românesc, deoarece include între coperțile sale studii extinse de iconografie și artă ecleziastică.

Revista Museikon este o revistă care vorbește în limbi

De la microfon, și-au manifestat completa solidaritate cu munca depusă de echipa instituției Museikon, conf. dr. Cristina Bogdan, prodecan al Facultății de Litere, Universitatea din București, și lect. dr. Vlad Bedros, decan al Facultății de Istoria Artei, Universitatea Națională de Arte din București.

După o introducere explicită asupra conceptului de muzeu al icoanelor și cărții bisericești, pe care îl reprezintă Museikon, Ana Dumitran, părintele spiritual al proiectului și unul dintre editorii seniori care au creat și cizelat revista Museikon, ne-a explicat ce a reprezentat această muncă și cât efort a implicat crearea unei astfel de culegeri deosebite. Precum nota filologul Cristina Bogdan, acest proiect „este unul dincolo de muzeu și de revistă”, este un lucru care implică perseverență şi continuitate.

Revista Museikon – un studiu tripartit de istorie și artă iconografică

Formatul inedit pe care îl regăsim în revista Museikon, cu prezentarea poliglotă a materialelor, a trezit admirația cititorilor săi, lucru confirmat și de Bogdan, care a observat: „e o revistă care vorbește în limbi, și nu pentru că ar fi avut vreun dar poetic, ci pentru că au avut ideea inspirată (n.r. echipa Museikon) de a o gândi ca o revistă în franceză și în engleză, cu rezumate în limba română […] o revistă de foarte bună calitate a traducerii”.

Trezește respect și structura tripartită pe care o regăsim în revista Museikon, remarcă atentă, emanată de către prodecan, ce divizează compartimentele în studii de istorie și artă, studii de patrimoniu și studii de ecou, toate la un loc formând o veritabilă incursiune tridimensională în domeniul iconografic.

Cristina Bogdan, prodecan al Facultății de Litere, de la Universitatea din București, despre Revista Museikon și conceptul inedit al acestui proiect

Cristina Bogdan, prodecan al Facultății de Litere, de la Universitatea din București, vorbind despre revista Museikon și conceptul inedit al acestui proiect

Ne-am bucurat să vedem o Agoră plină, în care s-au regăsit atât tineri implicați în eforturi culturale, cât și persoane a căror muncă le-a adus deja respectul și venerația de rigoare. O astfel de eminență este doamna Zamfira Mihail, cercetător ştiinţific în domeniul lingvisticii comparate şi al slavisticii, filolog, doctor în filologie. Dumneaei a subliniat importanța și rolul icoanei atât în religie per ansamblu, cât și în studiul științifico-cultural, realizat cu succes și încorporat în revista Museikon.

Museikon este un proiect dincolo de revistă, dincolo de Muzeu

Pentru că sarcina nobilă de a scrie despre arta ecleziastică implică și o doză rațională de filantropie și de smerenie, echipa de redacție care a gândit revista Museikon a decis să o ofere în dar celor care nu o pot primi în posesie fizic, iată de ce ea este publicată aici, pentru a fi de folos atât specialiștilor, cât și publicului larg.

„Lucrurile măreţe nu se fac din impuls, ci dintr-o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă”, sublinia Vincent Van Gogh, iar în cazul lansării acestui număr inaugural din revista Museikon, suntem martorii unei realizări adunate în timp, cu pași mici, dar fermi, cu răbdare și cu speranță în ziua de mâine.

Matricea Românească publică, în cadrul unei noi serii de misive ale clasicilor culturii românești, o scrisoare inedită, parte a unui roman epistolar dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, despre condiţia geniului în România.

„Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume, de vreţi să-nebunesc, că-i hetera, că-i monstru, că-i satan… o iubesc”, spunea Mihai Eminescu despre femeia dragă și percepția amorului. Cine dintre noi nu a auzit măcar odată despre celebrul cuplu Veronica Micle și Mihai Eminescu, oamenii care au iubit, suferit și trăit într-un extremism sentimental?

Dincolo de pasiunea care îi mistuia fără milă pe cei doi, s-a ascuns și o prietenie frumoasă, transpusă în câteva zeci de scrisori, devenite toate la un loc, unul dintre cele mai renumite romane epistolare, improvizate ad-hoc, ale istoriei literare. Un roman care depășește faza dulcegăriilor amoroase și conține o veritabilă cronică a simțămintelor lui Mihai Eminescu față de societate, creație și dragoste.

Se știe prea bine că sosirea geniului la București și perioada dintre 1877 – 1889 nu au fost neapărat înscrise în zodia fericirii, iar traiul în Capitală i-a deturnat echilibrul lăuntric, trezindu-i frustrările față de unele inegalități specifice acestei zone. Chiar și astăzi, după un secol, realitățile invocate de Marele Poet într-o scrisoare datată cu sfârșitul lunii mai, a anului 1882, își păstrează, cu prisosință, actualitatea și trezesc aceleași emoții furibunde în noi.

În epistola sa către „Momoțel”, Mihai Eminescu semnalează o repartiție inechitabilă a muncii, spunând: „funcționar, arendaș, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii”. Ca și atunci, astăzi doar o mână de meserii, ascunse în carapacea unor denumiri mai de greutate, manager sau antreprenor, dictează evoluția socială.

Indignarea lui Eminescu nu se oprește doar la acest episod, ci punctează o durere acută a omului de cultură din toate timpurile, notând în aceeași depeșă adresată Veronicăi Micle: „Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește”.

Marele Poet scrie și despre himera echității sociale, concept care peste câțiva ani va alimenta în toată Europa molima revoluționară: „Cei ce le au (n.r. bogățiile, avuția, succesul) nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au, așa e cursul lumii și al norocului”.

Cu siguranță, această scrisoare este o confesiune a Sinelui, o încercare de astâmpăr a unui spirit răzvrătit, rănit de ingratitudinea societății în care viețuiește. Vizionarismul eminescian și aptitudinea lui de a discerne asupra unor probleme, valabile și astăzi, sunt doar câteva dintre caracteristicle acestei depeșe transmise către Veronica Micle. În egală măsură, misiva este încă o declarație de dependență emotivă față de iubirea vieții sale, pe umerii căreia poetul pune misiunea inspirației proprii și a entuziasmului.

Draga mea fată,

În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă țara este tocmai această lipsă de diversitate a ocupațiunii. Ce e de făcut în România și ce ocupație poate găsi cineva?

Nici una, dacă nu voiești a fi funcționar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurența tuturor nulităților, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viața publică la noi. Iar a lua în arendă o moșie fără capital nu se poate. La aceste două ocupațiuni e redus însă omul în țara noastră. Funcționar, arendaș și advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura și milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau știință adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câștig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câștigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipsește.

Feudul și castelul nu sunt, căci altfel am vorbi atunci. Cei ce le au nu le merită și nu le prețuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar prețui cum se cade nu le au – așa e cursul lumii și al norocului.

Dar cine s-ar uita la toate astea, n-ar mai scăpa de gânduri negre. Destul sunt și câte avem, câte ni le impune (?) vremea și piedicile câte există.

Te sărut, Momoțelule, de multe, multe ori, cu păreri de rău că nu pot nici zbura, nici nu mă pot preface în aer atmosferic ca să călătoresc împreună cu razele soarelui pân’ în fereastra ta. De când te-ai dus n-am scris un singur ver; parcă a dispărut toată inspirația și tot entuziasmul. Cel puțin șase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca mașina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.

Moți, te sărut cu dragoste și te rog să nu uiți pe

Emin

O scrisoare cu tentă acidă, dar care condamnă, în deplină cunoaștere a cauzei, lipsa virtuții și a meritocrației, garanții indispensabile pentru succesul funcționării unei societăți sănătoase. Prezenta depeșă, parte a unui roman epistolar impresionant, este încă o demonstrație a talentului eminescian în materie de analiză socială, revelat într-o corespondență profund personală.

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

În deschidere, ilustrație semnată de către pictorul român, Camil Ressu.

Matricea Românească lansează o nouă serie de istorie literară, cu întindere de la anticul Esop până în spațiul cultural românesc contemporan, dedicată unei bijuterii literare, numită fabulă, o mostră de morală și un veritabil pașaport valoric al popoarelor, care în timpurile tulburi pe care le traversăm devine nu doar actual, ci vital.

Poporul român este din, profunzimea memoriei colective, un dătător de inventivitate și un creator de povești cu tâlc și înțelepciune. Am crescut alimentați de seva poveștilor bunicului sfătos din Humulești, Ion Creangă, sau de sinergia imaginației lui Petre Ispirescu. Cert este că a fabula, inventând morală și temeri, ne iese cel mai bine. Poate de aceasta ne-a dat Dumnezeu pe lume  bijuteria literară, numită fabulă românească: pentru ca să ne învățăm minte prin viu grai, ironizându-ne natura animalică.

Dincolo de sintetizarea cu care ne-am obișnuit de pe băncile școlii, fabula poartă o încărcătură specială, o autenticitate care denotă parcursul evolutiv al vectorului moral sau, exprimându-ne în termeni mai concreți, este „pașaportul valoric” al unui popor. Ea este o metodă combativă, dar pașnică, oricât de bizar ar fi acest paradox, de a aduce un mesaj important unei anumite categorii sociale, fie conducătoare, fie supusă. Satira și ironia lucrărilor genului este elementul de originalitate, dar și paravanul din spatele căruia survin cele mai neașteptate și importante lecții de viață. Pentru că, așa cum spunea scriitorul englez Gilbert Keith Chesterton: „Fabula este mai istorică decât un fapt, pentru că faptul ne spune despre un om, pe când fabula spune despre un milion de oameni”.

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii. Foto: biography.com

Evoluția acestui fenomen literar în istorie își pornește cursul din îndepărtata Mesopotamie, așternută pe mănoasele câmpii dintre râurile Tigru și Eufrat, cu circa 2000 de ani în urmă. Urmare a expedițiilor arheologice întreprinse în zonă, au fost găsite tăblițe de autori necunoscuți, conținând fabula vulpei lăudăroase sau a câinelui nepriceput, textele fiind o construcție similară proverbelor contemporane, dar fără o morală explicită.

Tracul Esop, omul care a făcut din fabulă o «vedetă» literară

Știați că primele forme scrise, atestate istoric drept fabule și datate înainte de secolul al VII-lea î. Hr., circulau în Orient și au fost atribuite indianului Bidpay, lucrările sale fiind compuse în sanscrită și ulterior traduse în arabă? Dar revoluția, dacă acest termen este potrivit, construcțiilor fabulistice a fost dictată de muncile lui Esop (sec. VI î. HR.), sclav trac sau frigian, originea sa rămânând necunoscută umanității. Acesta merge pe varianta în proză a fabulei, iar istoriile sale au la sfârșit enunțată morală, devenind astfel un fel de „pilulă morală” cu acțiune imediată:

Chiar dacă între Esop și societatea modernă sunt secole depărtare, fabulele lui sunt la fel de actuale și astăzi, iar eforturile sale au ajuns să lase o amprentă și în dezvoltarea fabulei atât în spațiul universal, cât și în spațiul românesc. Iată câteva dintre transformările și evenimentele inedite ce au dus fabula până la forma pe care o cunoaștem astăzi:

  • Romanii au împrumutat, prin intermediul lui Avian, cel mai mare fabulist roman, patrimoniul esopian, acesta publicându-și  în secolul I d. Hr. opera cu titlul Fabule esopice;
  • Fabula a fost analizată și de protestantul Martin Luther, cel care în secolul al XVI-lea spunea despre această specie literară că permite, grație caracterului său alegoric, spunerea de către animale a unor adevăruri ce nu sunt auzite cu plăcere de către oameni.
  • Anii 1668 – 1694 sunt considerați, pe bună dreptate, de răspântie, deoarece apar volumele marelui fabulist francez La Fontaine, opera căruia a dat un vector nou scrierii de fabule în secolele următoare.
  • Fabula românească a ajuns a fi pusă la loc de cinste cam de pe la 1703, anul în care un anume Costea Dascălul din Scheii Brașovului copiază lucrarea Viața lui Esop.
  • Un an crucial pentru fabula românească este 1814, an în care este tipărit primul volum de fabule din literatura română, intitulat Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, semnat de către Dimitrie Țichindeal.
  • Gheorghe Asachi publică volumul Fabule alese pe românie aduse, la 1836.
  • Scriitorul rus Ivan Andreevici Krîlov apare pe arena autorilor de fabule în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta începe să schițeze primele fabule de la vârsta de 10 ani, când intră ca funcționar în tribunalul unde activa tatăl său. Satirizează cu succes societatea rusă, fapt pentru care tipografia la care activa este închisă.
  • Volumul semnat de către Grigore Alexandrescu, cu titlul sugestiv Suvenire și impresii, epistole și fabule vede lumina zilei în 1847, consacrându-l drept cel mai important fabulist român din toate timpurile.
  • În 1860 apare prima lucrare teoretică în care sunt analizate începuturile speciei în Antichitate și evoluția acesteia, cu principalii autori din literatura universală până în contemporaneitate. Volumul Fabula a fost semnat de Ion Heliade-Rădulescu și era un compendiu de analiză literară a direcțiilor genului, în special pe segmentul de fabulă românească.
  • Vede lumina tiparului, la 1869, culegerea 101 fabule, semnată de către Gheorghe Sion, scriitor român, membru titular (din 1868) al Academiei Române.
  • Perioada interbelică, anume anul 1928, îi aduce notorietate scriitorului Vasile Militaru, odată cu publicarea volumului Fabule.
  • În 1957 este publicat volumul Stihuri pestrițe, culegere aparținând lui Tudor Arghezi și care îi conferă titlul celui mai notoriu fabulist român al secolului XX.

Observăm, astfel, că geneza acestei specii clasice literare a început, în spațiul românesc, cu împrumutul și învățarea prin viu grai sau prin tradiție a înțelepciunii milenare, exprimate în formă morală, a altor popoare. Un scenariu mai potrivit pentru nașterea unor figuri marcante și a unor lucrări de conținut nici că se putea inventa. Însă, în timp, am reușit să marcăm itinerariul unei individualiăți române în materie de fabule.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Primul care a purtat „ștafeta fabulistică” în spațiul românesc a fost Dimitrie Țichindeal, cel despre care vom discuta în următorul episod de istorie literară, dedicată fabulei românești, o serie marca Matricea Românească.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” – cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de #rezist (obligatoriu cu ceea ce se cheamă “hashtag”), vorbă goală care sună bine dar nu înseamnă faptic, contrar susţinerilor, realmente nimic, bombasticism etalat şi asumat de categorii adesea în totală antiteză din societatea românească.

(Nota bene, Matricea Românească nu face politică, acesta fiind un demers eseistic de sociologie şi antropologie culturală.)

Aşadar, e ilar să vezi ultraortodocşi care spun că #rezistă, în condiţiile în care iconografia mişcării #rezist vine, zice-se, pe filiera mişcării LGBT. E curios şi ilar să vezi #rezistenţi în lumea corporatistă, unde toată lumea e în pragul colapsului psihic, iar rezistenţa voliţională la deciziile management-ului e 0.

Dar e prea puţin important cine #rezistă. Ci, ce semnifică, ontologic, să rezişti?

Cel care #rezistă nu lasă urme! E prea ocupat să supravieţuiască.

Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare. Oamenii dăinuie

Cel care #rezistă nu combate! E prea ocupat să se ferească, să şovăie, să se descurce, să mai câştige o zi.

Cel care #rezistă nu creează, ci adună şi consumă de la alţii, fie că e vorba de produse sau de idei.

Cel care #rezistă nu e liber, nu e actor, ci perpetuu subiect, mereu în contratimp, mereu privind în urmă, mereu în recul.

Cel care #rezistă nu construieşte. Vieţuieşte, nu trăieşte.

Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare.

Oamenii dăinuie. De aceea, pe coperta revistei Matricea Românească nr. 1 stă la loc de cinste un mesaj însufleţitor: “Am fo şi oi si”. Adică, am fost şi voi fi! Nu rezistând, ci trăind, suferind şi răzbind către nemurire.

Unii, de meserie hipsteri, #rezistă. Alţii, simpli Oameni, dăinuie.

Îi prefer pe cei care dăinuie.

PS: după unii savanţi din mediul academic românesc, am #rezistat sute de ani pe aceste pământuri, fiind slugi otomane. Aşa să fie? Românii n-au #rezistat, ci au dăinuit şi vor dăinui.

În ajunul Noului An, este timpul potrivit pentru a trage linii şi a face socoteli, dar mai ales pentru a trasa planuri de viitor. Născută în aprilie 2017, Asociaţia Culturală Matricea Românească a reuşit, graţie atenţiei şi fidelităţii cu care ne-aţi onorat, să ajungă la primele sale culmi ale succesului.

În prezentul material, ţinem să vă oferim un bilanţ al celor mai citite articole de pe portalul nostru, în 2017, cu care fie am reuşit să vă captăm atenţia, fie să vă înseninăm zilele. Deschide topul preferinţelor dumneavoastră livreşti articolul „Să nu-ți iei nevastă din Breaza și cal din Comarnic!”, dedicat geniului şi carismei lingvistice a poporului român. În paginile acestui material aţi descoperit 20 de expresii savuroase, pline de bunul-simţ şi agerimea românului din toate timpurile. Rezultatul? 23.174 citiri.

Cu 10.316 citiri s-a înscris, pe locul secund, cateheza părintelui Marcel Stavără “Nu există nici o diferenţă între un pustnic care face 300 de mătănii pe noapte, şi o mamă care se trezeşte de 3 ori pe noapte de colicii copiilor”, o lecție neprețuită despre rolul mamei și aportul ei în dezvoltarea tinerei generații. În egală măsură, articolul a reprezentat și un ghid demistificator al anumitor prejudecăți cu care poporul român era obișnuit, despre botezul copilului.

Anul 2017 a fost și un an moralizator, în care am încercat să atenționăm cititorii noștri despre indiferența generalizată cu care „înnobilăm” patrimoniul cultural și personalitățile marcante care ne-au definit parcursul istoric sau cultural. Unul dintre articolele cu impact major a fost „Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters” , care poate fi considerat, pe bună dreptate, un semnal de alarmă, dar şi un îndemn la meditație asupra sacrilegiului și infamiei care afectează Casa marelui poet Vasile Alecsandri de la Mircești. Imaginile tulburătoare au stârnit atenția dumneavoastră, dovadă stând cele 5550 citiri şi miile de aprecieri şi distribuiri pe Facebook, care au dat misiunii noastre și o direcție salvgardantă.

Am cunoscut în acest an și oameni care rescriu prin munca lor istoria artelor, iar una dintre figurile marcante ale teatrului românesc, Maia Morgenstern, ne-a onorat cu oportunitatea unui interviu despre cultura evreiască, instituția culturală pe care o conduce și moștenirea străbunilor săi, transformată cu respect și gratitudine față de muncă și oameni. Întreg articolul, ce a adunat 4346 citiri, îl puteți redescoperi aici.

Un loc aparte și o atenție deosebită în activitatea noastră sunt dedicate istoriei, care nu doar rămâne scrisă pe filele trecutului, ci se transformă în lecții importante pentru viitor. În acest compartiment am atins subiecte importante precum „Ce au făcut Mihai Viteazul şi Avram Iancu pentru România” – o lecție minunată, încărcată de morală și povețe, citită de 4058 de ori, oferită de marcanta figură în sfera academică, profesorul Ioan-Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Am oferit modele autentice, îndemnându-vă să citiți istoria în articolul “Ştefan cel Mare i-a amintit sultanului că nu este centrul Pământului. Cantemir? Un geniu care ne îndeamnă să părăsim lenevia” (3611 citiri). Tot pe filon istoric, dar şi spiritual, l-am omagiat și pe marele domnitor Constantin Brâncoveanu, în articolul „Neclintit și pe eșafod – Marele român Constantin Brâncoveanu a murit odată cu fiii săi, în numele credinței”, ce a atras 2945 citiri, comemorând jertfa lui neasemuită pentru creștinismul nostru.

Tot în 2017 am perindat meleagurile țării, adunând în desaga noastră cele mai impresionante istorii ale locurilor și oamenilor pe care i-am întâlnit și ascultat. Am poposit la Cetatea Poienari, locul unde „Ţepeş râdea, boierii plângeau şi munceau «până le-au plesnit hainele de pe ei »”, iar călătoria noastră a ajuns aproape de inimile cititorilor, care ne-au onorat cu o cifră de 2861 citiri.

Am cunoscut, în colindările noastre, oameni carismatici, care ne-au încărcat bateriile spirituale, dându-ne povețe pentru o viață frumoasă și impulsionându-ne să mergem mai departe în demersul nostru cultural. Am stat de vorbă cu cel mai tânăr cobzar din România, Bogdan Simion, 26 ani, care ne-a mărturisit că muzica la cobză: “Nu a fost o plăcere, ci am perceput-o ca pe o datorie. Mai sunt doar 10 persoane care cântă la cobză”. Spovedania sa culturală a fost încununată cu o cifră impresionată de 2905 citiri.

La Oradea, am întâlnit-o pe Carmen Bodiu, profesor de Limba şi Literatura Română, director la Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri oameni de cultură, şi despre misiunea dascălului în societatea românească. Dumneaei a pus punctul pe “i”: “După ’89, oamenii conjugă mai mult verbul «a avea», decât verbul «a fi»!”, într-un articol care a fost citit de 2831 ori.

Nici minoritățile etnice nu au trecut neobservate de către echipa Matricea Românească, așa că am mas la Jurilovca, în județul Tulcea, acolo unde l-am cunoscut pe Paul Condrat, lipovean de origine, care a afirmat cu toată demnitatea: “Iorga spunea că e naționalist român patriot. Eu sunt rus – român patriot!”. Articolul dedicat acestei întâlniri de pomină a fost citit de 2744 ori, ceea ce ne bucură, căci am reușit să atingem strunele sufletului dumneavoastră delicat.

Cu „dacul liber” Vasile Șușca am stat de vorbă în nu mai puţin de două materiale, despre destinul țării. Unul despre necesitatea de a rămâne în locul de unde ne tragem rădăcinile: “Eu am o vorbă: «Viermele de hrean degeaba-l bagi în portocală, că piere!» Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Un leu de la sat, câștigat unde te-ai născut, eu nu-l schimb pe 100 de dincolo!” (2506 citiri) și altul despre parvenitismul cultural al multor conaţionali: “Numai răuvoitorii nu-şi iubesc ţara. Cei care pleacă afară, şi după 2 luni vorbesc cu accent, iau fasolea-n gură: «What? Now, so much…»” (2262 citiri). Verticalitatea acestui meșteșugar este un exemplu demn de urmat și suntem fericiți că i-am putut perpetua mesajul.

Din Basarabia, am adus istoria unui cuplu care a transformat iubirea de neam în note muzicale: „Soții Ion și Doina Aldea-Teodorovici: două inimi gemene și un cânt de dor”, un material de dor care a fost citit de 2461 ori, lucru care ne încântă și ne motivează să vă mai aducem istorii importante pentru spiritul și cultura neamului.

„«Fierarul din Albac», un documentar-mărturie despre meşterii care dispar” este materialul cu care închidem acest top al preferințelor cititorilor noștri pe 2017. Semnată de către regizorul Gabriel Durlan, producţia reprezintă, fără tăgadă, o producție cinematografică obligatorie pentru românii de astăzi. Iar românii au vibrat: 2336 citiri ale recenziei publicate pe matricea.ro.

Însă Asociaţia Culturală Matricea Românească nu înseamnă doar matricea.ro. Culminația muncii noastre de peste an a fost lansarea numărului inaugural al Revistei Matricea Românească, eveniment care a adus eforturile noastre la un alt nivel, dar și care ne-a motivat să devenim, în constantă măsură, perseverenți în scopul nostru unanim de a spune echilibrat istoria României și de a transmite patrimoniul nostru cultural mai departe. Detalii despre revista Matricea Românească, aici.

După un an prolific precum 2017 (vezi mai jos…), sperăm că 2018 va fi şi el unul fructuos. În aceeași ordine de idei, vom încerca să consolidăm prietenia pe care am construit-o în acest an cu dumneavoastră și vă promitem să ne apropiem în mod constant de regăsirea Matricei Românești în inimile voastre.

Asociaţia Culturală Matricea Românească, proiect al Bulboacă şi Asociaţii SCA, la bilanţ: un 2017 prolific

Asociaţia Culturală Matricea Românească, proiect al Bulboacă şi Asociaţii SCA, la bilanţ: un 2017 prolific

La mulţi ani, 2018! Trăiască România!

Corina Moisei
Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

Ne-am obișnuit cu verva Sărbătorilor de iarnă, cu pregătirea cadourilor și cu alte treburi de ordin lumesc. Dar câți dintre noi și-au îngrijit spiritul înainte de vestea minunatei Nașteri a lui Dumnezeu? Matricea Românească, proiect cultural naţional al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a găzduit, vineri 15 decembrie, cateheza cu tema „Icoana Nașterii Domnului – o teologie a iubirii smerite”, susținută de preotul Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, din Capitală.

Cateheza a menținut linia analizei iconografice a lucrărilor cu tematica Nașterii Domnului, dar a fost și o lecție aparte despre smerenie, virtute care se cuvine să fie înțeleasă de toți credincioșii, mai ales în perioada sfintelor Sărbători care ne bat la ușă. Accentele puse de Părintele Stavără, pe curățenia sufletului și pregătirea morală, sunt cu atât mai actuale cu cât Nașterea Domnului implică un punct din care se începe noul ciclu al anului bisericesc, dar și un final după care trebuie să medităm asupra faptelor noastre de peste an. „Ne mândrim dacă ne apropiem de starea naturală, umană a lui Dumnezeu”, notează Părintele, ceea ce presupune că avem obligația de curățire spirituală de toate zilele, nu doar în contextul marilor sărbători.

părintele Marcel Stavără despre taina Sărbătorii Nașterea Domnului Iisus Hristos

Părintele Marcel Stavără a adus atmosfera Crăciunului în mijlocul enoriaşilor, cu câteva zile înainte de Nașterea Domnului Iisus Hristos

Despre taina Nașterii lui Iisus, Părintele a vorbit cu o delicatețe aparte, amintindu-ne că El a venit în chip de copil, deoarece ține la noi nespus și pentru că astfel ne-a dat nouă o șansă spre mântuire. În același timp, „Dumnezeu ne-a cerut ajutorul în venirea sa pe Pământ”, alegând ființa cea mai slabă și neajutorată, copilul. Acest fapt ne dă speranța că, în orice moment de slăbiciune, Providența ne va fi alături, ghidându-ne pașii, aidoma unui părinte.

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre părinții creștinismului timpuriu

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre părinții creștinismului timpuriu

O problemă care atinge tot mai mult spiritualitatea în modernitate, și pe care a subliniat-o părintele Stavără în discursul său, este apariția a tot mai multe „surogate” ale sărbătorii de Crăciun, împrumutate din tendințele occidentale, fapt care poate distruge imaginea națională, firească a evenimentului creștin. Totodată, părintele Stavără ne-a făcut o incursiune în istoricul și etimologia sărbătorii de Crăciun, pornind de la studiile patristice și slova Marilor Teologi din vechime.

Patristică de Crăciun

Supozițiile pornesc de la data aleasă, și anume 25 decembrie, care a fost contestată, mai ales, de către creștinii de rit vechi. Totuși, în istoricul ecleziastic descoperim predica Sfântului Ioan Gură de Aur, cel care folosește trei dovezi de demonstrație a veritabilei Sărbători:

„Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea (n.r. repeziciune) cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: «De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi» (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. […] Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: «în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa». […] De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. […] Dar va zice cineva: «Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?». Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: «Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel» (Miheia 5, 1)”

Și Fericitul Ieronim, la 25 decembrie în anul 401 d.Hr., predica la Betleem, spunând: „Noi am primit această sărbătoare de la Apostoli”, iar Sfântul Grigore de Nyssa (cca 335 d.Hr. – după 394 d.Hr.), fratele lui Vasile cel Mare, delimitează sărbătoarea Nașterii de Bobotează. Aşadar, încă de la începuturile creştinismului, Crăciunul şi Boboteaza au primit identitatea cuvenită, a subliniat părintele Marcel Stavără.

Etimologia numelui unei Sărbători străvechi

Etimologic, notează părintele Stavără, există mai multe supoziții legate de numele sărbătorii „Crăciun”. Unii o leagă de așa cuvinte precum: calatio (chemarea poporului roman de 1 ianuarie, de către preoţii păgâni, moment când se anunțau marile sărbători de peste an, n.r) sau creatio, adică creare, ceea ce este incorect, deoarece Domnul Iisus Hristos nu a fost creat, ci născut. Părintele Marcel Stavără optează pentru varianta de „Crai-Ciun”, explicată pe larg într-una dintre tezele de doctorat susținute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1987, de către părintele Nicolae Nicolescu Leordeni, „teză foarte lăudată de către părintele Branişte, şeful Comisiei”. Acest „Crai-Ciun” ar reprezenta alaiul de sărbători cuprinse între 6 decembrie (sărbătoarea Sfântului Nicolae) și 6 ianuarie (Sfântul Ioan Botezătorul, urmat de Bobotează – a doua zi).

Nașterea Domnului este o refortificare a legământului de mântuire

Nașterea Domnului este o refortificare a legământului de mântuire dat omenirii

Vedem astfel parcursul logic al evoluției Sărbătorii de Crăciun de-a lungul veacurilor, dar și impactul ei asupra construcției întregului calendar al sărbătorilor de peste an. Avem un ciclu complet de evenimente creștine, început și sfârșit cu Nașterea Domnului Iisus Hristos, care unifică substanța credinței ortodoxe în jurul apariției firii divine.

Pe final de cateheză, am avut fericita ocazie de a asculta colinde minunate în interpretarea Coralei Harisma de la Biserica Icoanei

Important, conchide părintele Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, este să sesizăm că sărbătoarea de Crăciun nu este o festivitate simplă, ci o refortificare a legământului de mântuire și smerenie, a înțelegerii între Cel de Sus și omenire. De aceea, se cuvine să lăsăm de o parte falsitatea și să facem loc unei curății spirituale de lungă durată.

Doamne, n-am isprăvit

cântecul pe care mi l-ai șoptit.

Nu-mi trimite îngeri de gheață și pară

în orice sară.

 

Nu pot pleca. Arborii îmi șoptesc;

florile calea-mi ațin și mă opresc.

Despre toate-am început o cântare

de laudã și naivă mirare.

Magda Isanos este un nume care nu se aude la orele de limba română, nici nu figurează în curriculă la segmentul lecturi obligatorii. Puțini sunt cei care măcar o dată au trăit versurile ei. Și anume verbul „a trăi” este cel cuvenit. Pentru că moartea i-a răpit prea repede învelișul terestru și a rămas să dăinuie doar cu slova scrisă. Un vlăstar tânăr implantat în sol fertil de poezie românească, născută dincolo de Prut, în Basarabia sfâșiată de dor.

Revista „Licurici”, în care a debutat poeta Magda Isanos

Revista „Licurici”, în care a debutat poeta Magda Isanos

A văzut lumina zilei în 1916, într-o frumoasă zi de april, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei, medici de profesiune. Copilăria ei a fost cumva dictată de influențele paternale, poeta urmând școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în imediata apropiere a Chișinăului, iar liceul la Școala eparhială de fete din Basarabia, care în perioada interbelică reprezenta o instituție educațională de elită. Debutează în clasa a VI-a, cu poezia „Aș vrea un basm”, în numărul 2 al Revistei „Licurici” din 1 aprilie 1933:

Aș vrea un basm, dar cine să mi-l spună

cînd a tăcut de-o vreme chiar și vîntul ?

E focul stins și noaptea-i fără lună,

și muzei mele i-a-nghețat cuvîntul.

Era o fată și-un bunic bătrîn ;

erau povești și maci aprinși în lunci ;

parfum și greieri ce cîntau în fîn –

și-i mult de tot de-atunci

Bătrînu-i mort acum, și buzele-i sunt mute.

El doarme-n sânul bunului pământ,

și de-ar trăi, azi, cine să-i asculte

poveța înțeleptului cuvînt?

A scârțâit o mobilă prelung,

și vântul parcă plânge la ferești –

neostenite clipele se scurg.

Nu-i nimeni să m-adoarmă cu povești.

Totuși, tinerețea ei și-a găsit făgașul în Iași, în perioada interbelică. Fiind cucerită de atmosfera orașului care o adoptase, Magda Isanos a optat inițial pentru un tandem cu literatura, înscriindu-se la Facultatea de Litere din Iași, dar ulterior a abandonat acest drum în favoarea jurisprudenței, continuându-şi studiile la Facultatea de Drept. A devenit o avocată de succes, dar acest lucru nu a împiedicat-o să fie și un om al culturii, similitudine la care vibrează și proiectul nostru, susținut de firma de avocatură Bulboacă și Asociații.

A mers cu perseverență pe calea sortită de Providență și penița ei nu s-a oprit din râvna așternerii poeziei pe hârtia viitorului. Rimele ei purtau o sensibilitate aparte și jucau cu cele mai fine strune ale inimii, reliefând sentimentalismul ei de femeie feciorelnică, pentru care destinul nu a lăsat prea multe pagini la îndemână.

Destin și Moarte

Scria cu profundă atenție la detalii și păstrând o undă de gingășie în tot spectrul ei literar. Se datora acest fapt în mare parte dragostei sale și râvnei pentru frumos, transmise și de către soțul ei, Eusebiu Camilar, scriitor și poet român, cu care se căsătorea la 31 martie 1933. Despre iubirea ei față de el, Magda Isanos scria:

Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraș, îmi lustruiește pantofii, și nu mă lasă să fac treabă, de parc-aș fi o principesă în exil. Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu

Magda Isanos a intrat și în grațiile societății Noua Junime, înființată din inițiativa lui George Călinescu, la întrunirile căreia citea din poeziile ei. Dar începuse Războiul. Ca un tunet pe neprins de veste. Au urmat acei ani, pe care poeta îi numea anii „plânsului pe prispe de lut”, în singurătate, atacată de o boală care nu îi cruța inima și cu frica zilei de mâine. În ultimele luni de viață, punea în gura unuia dintre personajele dramei „Focurile” o replică fatalistă: „Dac-aș ști că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptățile lumii, sunt gata să mor…”.

Placă comemorativă pe casa unde au locuit Magda Isanos și Eusebiu Camilar

Placă comemorativă plasată pe casa unde au locuit Magda Isanos și Eusebiu Camilar

S-a stins din viață la doar douăzeci și opt de ani din cauza unei miocardite severe, lăsând în urmă o singură fiică, Elisabeta – la rândul ei viitoare poetă -, un soț îndurerat, pe omul de cultură Eusebiu Camilar, și o colecție de poezie românească, impregnată de tristețe, frumusețe și candoare. De fiecare dată când recitesc versurile ei, în fața ochilor apare portretul unei femei tinere, joviale, un înger care s-a reîntregit prea repede cu Cerul…

Matricea Românească vă oferă o recenzie a cărții „ Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea ” , semnată de Nicoleta Roman, despre cum se prezenta condiția femeii române în familie și în societate acum două secole.

Condiția femeilor române în secolul al XIX-lea era dictată de o serie de circumstanțe mai mult sau mai puțin favorabile. Despre realitățile acelei vremi a scris, cu deosebită îndemânare și atenție la detalii, Nicoleta Roman în lucrarea sa Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea (Humanitas, 2016, 407 pag.). Studiul reprezintă o analiză atentă a bibliografiei de epocă, a catagrafiilor acelei vremi, dar și a legislației relevante, autoarea subliniind nu doar angelica viziune asupra rolului de femei, ci și aspectele mai puțin frumoase ale istoriei, în această ultimă categorie intrând datele despre infracționalitatea și abaterile morale ale femeilor.

Lucrarea este o compilație reușită de autohton și străin, autoarea mergând pe mărturiile celor care fie au trăit în România acelor timpuri, fie au vizitat-o cu regularitate. Un pasaj minunat este dedicat femeilor române din zona Orșovei, care se distingeau de celelalte surate prin prezența unei furci în brâu:

Au mereu aceste furci ascunse la cingătoare. Le iese mereu așa dintr-o parte, și femeile pot face orice vor ele, să mâne vite, să se preumble, să alerge până la vecina de alături, să șadă după cuptor sau să vândă fructe, firul de lână pe care îl torc din furcă, și pe care îl înfășoară de sus în jos pe un fus care se învârte mereu, nu se termină niciodată pe neașteptate.

Este imagine care ne duce cu gândul la frumusețea și hărnicia țărancelor românce, care știau să pună umărul la îndeplinirea obligațiilor casnice, dar și la consolidarea credinței în sânul familiei.

Torsul lânii. O îndeletnicire firească pentru o femeie româncă din mediul rural

Torsul lânii. O îndeletnicire firească pentru o femeie româncă din mediul rural al acelor timpuri. Foto: descoperă.ro

Această relaţie specială cu credința nu a scăpat privirii atente a călătorilor străini, printre care s-a numărat și François Recordon, om de litere francez, care nota un caz mai mult decât ciudat:

Un boier a întâlnit într-o dimineață în livada lui o femeie care umbla în patru labe și păștea iarba întocmai ca dobitoacele. Întrebând-o ce face, a răspuns că îndeplinește canonul pe care i-l dăduse duhovnicul ei ca să ispășească un păcat pe care-l săvârșise.

Femeia româncă a secolului al XIX-lea era privită ca un flux intermitent de instincte și emoții, iar înfrânarea lor cădea în obligația duhovnicilor, care deveneau în timp un dominant omniprezent în destinul lor.

Nicoleta Roman divizează în lucrarea sa femeile pe diferite categorii, începând cu orfanele și terminând cu delincventele, reliefând caracteristici ale traiului și ale adaptării lor sociale, în dependență de maleabilitatea lor la sistem. Abordează elemente indispensabile precum averea, raporturile amoroase sau incluziunea în categoriile muncitorești. Totodată, este interesantă implicarea Statului în organizarea vieții femeilor, mai ales a celor care cădeau sub incidența straturilor defavorizate.

Fetele sărace, de familie bună sau de condiție umilă, puteau fi înzestrate prin intermediul unei instituții, Cutia Milei, înființată de domnitorul Alexandru Ipsilanti în 1775. […] Fetele erau înzestrate și li se asigura un viitor, după un model italian, așa-numita zestre de caritate, care era acordată însă după anumite reguli. Trebuia întocmit un memoriu biografic care să fie însoțit de actele care demonstrau  că tânăra are nevoie de ajutor, de dovezi privind priceperea în muncă și conduita morală a viitorului soț.

Autoarea nu trece sub tăcere nici aspectele dizgrațioase ale paupertății, chiar și în cazul domnițelor sau a boieroaicelor, care din motive diferite au ajuns sub linia socială în care se încadrau. Acesta a fost și cazul văduvei poetului Barbu Paris Mumuleanu, Bălașa. Rămasă fără sprijin după moartea poetului, văduva ajunsese în prag de sărăcie, numărând în zestrea fiicei sale, doar „o icoană și o pereche de cercei de diamant”.

Interesantă este și abordarea relațiilor interfamiliale cu rudele de alianță (socri, cumnați), astfel:

La nivelul culturii populare, femeia venea în familia soțului, ea trebuind să facă efortul de a se integra și de a îndeplini cerințele acesteia. Mai precis, să preia din mers un model de conducere a gospodăriei, de relaționare cu ceilalți, inclusiv un model de comportament față de soț. Și toate, sub atenta supraveghere a socrului și a soacrei, care o atenționau verbal de fiecare dată când actele ei nu corespundeau învățăturilor primite.

Nici aspectele cotidiene nu scapă de sub lupa cercetătoarei Nicoleta Roman, aceasta ajungând să disece chiar și situația moașelor, numite adeseori „babe ignorante”, dar despre care etnosociologul francez de origine română Paul H. Stahl afirma că „moașa era aleasă de familie pentru totdeauna, intervenind în viața copiilor. În majoritatea cazurilor, ea era un membru al familiei, sau, dacă nu, era tratată ca atare, supraveghind nașterile mai multor generații”.

Este relevantă maniera în care studiul autorului Nicoleta Roman acoperă întreg spațiul românesc, elucidând probleme actuale în întreaga țară, din Moldova și până în Ardeal, din mediul rural și până la orașele mari.

Familie română, secolul al XIX-lea

Familie română extinsă. Un model de sănătate conjugală și spirituală. Foto: cotidianul.ro

Un exemplu elocvent este situația femeilor aflate sub ascultarea soților, dar care voiau să muncească:

Pentru femeile măritate vorbeau și se tocmeau bărbații, tot așa cum pentru tinere vorbeau și se tocmeau părinții. Încheierea unui contract cu nesocotirea acesei legi nescrise putea fi întotdeauna contestată.

Nici minoritățile nu sunt trecute cu vederea, autoarea notând implicațiile prezenţei țigăncilor pe moșiile boierești sau fuga lor din mănăstiri, unde erau puse în subordinea corpului duhovnicesc.

Documentele arată că stăpânii manifestau înțelegere penru păstrarea întreagă a sălașului de țigani, mergând chiar până la răscumpărarea celui care a fugit și s-a căsătorit în altă parte cu un alt rob, preferându-se vânzarea lui alături de partener.

Din paginile cărții răzbate până la noi o lume demult apusă, un mediu în care femeile creau familii, credeau în Sânziene și în vrăji, ucideau copiii născuți din flori și alergau pe urmă la duhovnic întru spălarea păcatelor.

Despre infanticid, autoarea vorbește cu delicatețe, dar punând pe tablă, în fața cititorilor, date și situații relevante. Astfel, notează Nicoleta Roman: „Într-o societate care, din punct de vedere al familiei, se mișca foarte repede, a fi mamă era un lucru ce se învăța treptat”. Iată de ce, păcatul pruncuciderii se vedea a fi o posibilă soluție de ieșire din spațiul greșelilor și al sărăciei, unde puteau nimeri femeile sau tinerele care se implicaseră în amoruri efemere.

Vedem, astfel, că autoarea a reușit să atingă temele cele mai delicate, dar și uzuale ale acelor timpuri, în care femeia era privită ca un subiect cu drepturi puține, dar cu multe metehne, care putea perturba realitățile societății patriarhale în care se vedea încadrată mai mult cu de-a sila. O retrospectivă de acest gen permite o descoperire nouă a istoriei sociale, mai ales că femeia este, în deplinătatea facultăților sale, garantul unei sănătăți și curății sociale ale familiei, de ea depinzând evoluția și progresul constant al bunăstării familiale, deziderat în care se împletesc atât virtutea cu conștiința, cât și sensibilitatea cu credința.

Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene.

Jurnalista Ruxandra Hurezean adună în paginile acestui volum poveștile de viață ale sașilor din Transilvania, un mănunchi de oameni care se împuținează pe zi ce trece, și a căror istorie riscă să fie înghițită de negura timpului. Printr-o serie de interviuri realizate între 2005-2015, publicate pe www.hotnews.ro și apoi în revista Sinteza, autoarea culege mărturiile emoționante ale unor oameni în lupta cu timpul și istoria vitregă, dar face și o radiografie a regimurilor politice care au alungat de-a lungul secolelor sașii și șvabii din România.

Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viață, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi

Dincolo de istoriile personale, încărcate deopotrivă de nostalgii și tristețe, reportajele se grupează sub tema comună a identității pierdute și regăsite odată cu reîntoarcerea în locurile copilăriei, după căderea comunismului. Neadaptarea în Germania și dorul după meleagurile natale, sentimentul de înrădăcinare pe care doar familia și țara ți le pot conferi, răzbat din fiecare pagină.

Povestea sașilor din Transilvania este utopia Lindenfeld, ce prinde viață sub minunatul condei al Ruxandrei Hurezean, care face portretul unor oameni excepționali. Lumea Transilvaniei în care vechile meserii sunt readuse la viață, iar obiceiurile străvechi sunt păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație, dezvăluie o Românie cu un viitor luminos, plin de speranță.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași.

Sofia deapănă amintiri despre iubitul pierdut în război, fratele care a făcut șase ani de lagăr rusesc, dar, mai ales, despre comunitatea unită și sentimentul de apartenență ce nu o părăsește nicio clipă:

Cum să te obișnuiești acolo când ai capul și pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăiești, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubești, pietrele pe care călcai le știi ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul și poteca de pe lângă școală le vezi și acum în fața ochilor și te trezești dimineața cu mirosul lămâiței în nări, dar nu, nu ești lângă zidul bisericii tale. Ești la mii de kilometri depărtare.

Eginald Schlattner este al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roșia (sau Rothberg) de Sibiu, unde, în prezent, alături de el, mai trăiesc patru sași. A făcut închisoare pentru că a participat la un cenaclu literar, și, din 1991, aduce alinare deținuților, în calitate de preot misionar pentru penitenciarele din toată țara. În ianuarie 2002 fost numit „Ambasador cultural al României“.

Ilustraţie din cartea "Povestea saşilor din Transilvania", de Ruxandra Hurezean

Ilustraţie din cartea „Povestea saşilor din Transilvania”, de Ruxandra Hurezean

De ce n-am plecat și eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca, pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai «intra muros», istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!

Eginald face o minunată sinteză a spiritului român și a modului cum educația religioasă se răsfrânge asupra socialului și politicului. De reținut atunci când suntem întrebați cu ce contribuie România la Uniunea Europeană:

[…] Am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! […] Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apă, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă. Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!

Johann Schaas şi soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc la Richiș. El este curatorul bisericii, o bazilică gotică, cu detalii celtice (pe basoreliefuri se regăsește figura lui Grünen Mann, omul verde, zeul vieții, al suflului vital și creator).

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

În fabula lui Hans, iezenul este un animal harnic, ce-și sapă o vizuină, unde vulpea vine și-și face nevoile. Bătrânul concluzionează că „vulpea e istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”.

Paul Hemmerth, născut în Mediaș, pleacă în Germania în anii ‘80, dar se întoarce după Revoluție. Cumpără la Richiș casa străbunicului lui Johann și aduce treisprezece oameni în sat. El va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

Caroline Fernolend a înființat fundația Mihai Eminescu Trust, ce se ocupă cu protejarea și revitalizarea patrimoniului istoric transilvănean. Este fiica Sarei, cea care l-a întâmpinat prima dată la Viscri pe prințul Charles. Înarmată cu un borcan de dulceață și un ștergar tradițional, l-a impresionat pe monarhul britanic, care, de mai bine de douăzeci de ani vine cu regularitate în România și promovează turismul în Transilvania. La Viscri, vechile meșteșuguri au fost readuse la viață: Gheorghiță, cărămidar de mai multe generații, conduce acum o fabrică de cărămidă, fierarii Istvan și Matei fac potcoave-suvenir și alte mici obiecte de feronerie, iar Asociația „Începe” are o producție considerabilă de ciorapi de lână, ce iau calea străinătății.

Sașii din Saschiz sunt grupați în tabloul dezolant al satului părăsit, unde amintirile dureroase îi împiedică pe majoritatea să se întoarcă:

Anneliese stă între cele două lumi, puternică și vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei și multă experiență în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.

Peter Trimper locuiește în Charlottenburg, satul circular de lângă rezervația de cerbi lopătari, Șarlota. Este singurul neamț din sat, într-o colonie de rromi. Se îngrijește de biserică, spune istoria satului, și își așteaptă liniștit sfârșitul. Putea să plece la frații săi în Germania, dar, cine s-ar mai fi îngrijit de mormintele părinților?

Margit Șerban este un medic de excepție, şefa Centrului de Transplant Medular din Timişoara, originară din Charlottenburg.

Pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia… cei din jurul meu. N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viața asta de aici, la mine acasă!

László Rákosy este un biolog renumit, din Sighișoara. Din copilul curios ce se aventura pe dealuri să prindă felurite insecte, astăzi este președintele Societății Lepidopterologice Române și cel care a înființat rezervația cu fluturi din Viişoara, unde se găsesc 850 tipuri de specii. Dulce și melancolică este trecerea în revistă a copilăriei, perioada când a descoperit lumea magică a fluturilor.

Familia Einschenk se ocupă din 1896 cu repararea și comercializarea instrumentelor muzicale, la Brașov, pe fosta Stradă Neagră, nr. 50. Micul lor atelier a rezistat intemperiilor politice, iar meseria s-a transmis mai departe, din generație în generație. Ecourile familiei răzbat din mai toate orgile din Transilvania.

Friedrich Philippi a fost profesor de geografie și este acum cunoscut mai degrabă ca „omul cu berzele”. În plimbările sale, a început să observe cuiburile de berze și s-a gândit să le documenteze pe toate din Transilvania.

Am rămas să păstrez Patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi. Și când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Hans Prömm s-a născut la Brașov, dar, la 17 ani a emigrat în Germania. Cu studii militare, ajunge să lupte în Iugoslavia în 1996, iar apoi își începe o carieră economică la grupul multinațional Philips. Munca îl readuce pe meleagurile natale în 2005, când înființează cu un vechi coleg de școală o firmă ce acum numără mai mulți angajați la Brașov decât în Germania.

Hans scrie o scrisoare ce ajunge virală pe internet, „despre cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații. Dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.”

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea sașilor așa.

Ruxandra Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 218 pagini

Cele două volume scrise de Ruxandra Hurezean (Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei și Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași) fac parte dintr-un proiect amplu dezvoltat și susținut de către Fundația Michael Schimdt, care vizează conservarea moștenirii săsești în Transilvania.

istorie

Braşov, oraşul care s-a-ncăpăţânat să rămâie românesc

 15 februarie 2018 | Embleme
O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă...

"Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele. Legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!" Interviu (II) cu Ramona Tănase, autor “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului”

 6 februarie 2018 | Embleme
Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii - lui Mircea Eliade şi relaţia lui "ideologică" avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea...

#Rezistenţă vs. Dăinuire

 11 ianuarie 2018 | Identitate
În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” - cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de...

Matricea Românească în 2017: ce s-a citit şi ce am făcut

 30 decembrie 2017 | Moștenire
În ajunul Noului An, este timpul potrivit pentru a trage linii şi a face socoteli, dar mai ales pentru a trasa planuri de viitor. Născută în aprilie 2017, Asociaţia Culturală Matricea Românească a reuşit, graţie atenţiei şi fidelităţii cu care ne-aţi...

Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

 8 decembrie 2017 | Alte culturi
Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene. Jurnalista Ruxandra...
1 … 3 4 5 6 7 … 10
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează