Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

opinie

Mai mult decât o clasă de mijloc economică, României îi lipseşte o clasă de mijloc a capetelor echilibrate, răcite de pasiuni.

Clasa de mijloc” e o sintagmă dragă sociologilor, ideologilor şi bancherilor, ea fiind în esenţă un construct cultural la care subscriem, mai mult decât o realitate obiectivă.  Într-o lume a bogaţilor şi săracilor, cu inegalitate strigătoare la cer (Davos-ul acestor zile o reconfirmă), cu atât mai mult într-o Românie a lor, aşa-zisa clasă de mijloc e vidată de substanţă, pentru că atributele ei nu stau în picioare: corporatistul care câştigă peste 1000 de euro pe lună face, în termeni economici, parte din clasa de mijloc, şi e mândru să-şi etaleze ca un păun «independenţa» şi boemia în mall, Centrul Vechi şi pe Instagram. În termeni reali, el e lipsit de orice independenţă: auto-guvernanţa iese din discuţie când lucrezi de la 9 la 20 pentru a-ţi conserva un statut care-ţi scapă printre degete.

“Dincolo de resurse materiale mai numeroase, avantajul ascuns al apartenenţei la clasa de mijloc este psihologic: un simţ al posesiei, al influenţei, al dreptului la lucruri, şi al controlului asupra sieşi şi a lumii. Experienţa de a fi din clasa de mijloc (…) îi încurajează pe oameni să se vadă drept actori independenţi, liberi să îşi aleagă potenţialităţile propriului eu şi să îşi creeze căile viitoare. A face parte din clasa muncitoare neagă, în mod tipic, oamenilor resursele materiale, autoritatea sau statutul, precum şi cunoştinţele culturale sau informaţia necesară pentru a influenţa lumea conform preferinţei personale şi pentru a te percepe drept un actor independent, cu liber arbitru”, scriu Nicole M.Stephens, Stephanie A. Fryberg şi Hazel Rose Markus într-un studiu despre capcanele modelului de independenţă proiectat de  clasa de mijloc americană. Acelaşi studiu notează că “dacă în America standardul cultural este independenţa, în restul lumii standardul cultural este interdependenţa”.

„Azi, singura clasă care, în percepţia sa subiectivă de sine, se prezintă explicit ca o clasă, este notoria «clasă de mijloc», care este exact «non-clasa»: presupusul grup social de mijloc zelos, care se defineşte nu doar prin loialitatea faţă de standarde morale şi religioase ferme, ci şi printr-o dublă opoziţie faţă de extremele spaţiului social – corporaţiile bogate, non-patriotice, «dezrădăcinate», pe de o parte; şi faţă de imigranţii săraci şi marginalizaţi şi membrii ghetourilor, pe de alta. Clasa «de mijloc» îşi fundamentează identitatea în excluderea ambelor extreme (…). Minciuna constitutivă a înseşi noţiunii de clasă de mijloc este astfel aceeaşi cu cea a Partidului «adevărat», între cele două extreme ale «devierii de dreapta» şi «devierii de stânga» din Stalinism: clasa de mijloc este, în existenţa sa «reală», minciuna întruchipată, negarea antagonismului – în termeni psihanalitici, clasa de mijloc este un fetiş, imposibila interacţiune dintre stânga şi dreapta care, prin expulzarea ambilor poli ai antagonismului în poziţia de «extreme» antisociale care corodează corpul social sănătos (corporaţii multinaţionale şi imigranţi), se prezintă drept terenul comun, neutru, al Societăţii. Cu alte cuvinte, clasa de mijloc este chiar forma de a dezavua faptul că «Societatea nu există» (Laclau – n.r. Ernesto Laclau, teoretician politic argentinian din secolul XX) – în ea, Societatea există”, scrie filosoful sloven Slavoj Zizek în The Ticklish Subject: The Absent Centre of Political Ontology (1999).

30 de ani de democraţie în România n-au produs, cum trebuia, destindere şi n-au propagat încredere în secţiunile corpului social, n-au adus dragostea de diversitate şi respect pentru opinia contrară, au produs – dimpotrivă – radicalizări, suspiciune generalizată, războaie civile între categorii profesionale şi umane

Q.E.D. Însă nu numai despre (in)existenţa societăţii ori a clasei de mijloc din perspectivă cultural-economică e vorba aici, cât mai ales despre inexistenţa absolută a unei clase de mijloc definită ca locus al echilibrului în societatea românească. După 30 de ani de democraţie, România se împarte în ultraortodocşi şi atei nihilişti pro-LGBT, iubitori de Halep sau urâtori de Halep, apolitici şi activişti politici, daci şi romani, maghiarofobi şi iubitori de orice e străin, cu negarea virulentă a propriilor origini. În profunzime, anii de democraţie n-au produs, cum trebuia, destindere şi n-au propagat încredere în secţiunile corpului social, n-au adus dragostea de diversitate şi respect pentru opinia contrară, cum s-a întâmplat în ţări apropiate precum Cehia, au produs – dimpotrivă – radicalizări, suspiciune generalizată, războaie civile între categorii profesionale şi umane.

Nu capetele înfierbântate ale taberei pro şi taberei contra, oricare ar fi subiectul, vor pune România pe macazul schimbării fundamentale. Ci capetele reci, obiective ca o minte de istoric, detaşate de pasiunea care pogoară ceaţa peste raţiune, capabile să râdă de extremismul ambelor tabere, să-l înţeleagă, să-l biciuiască cu ironie şi să-l neutralizeze cu argumentul suprem al analizei lucide şi al muncii.

Încercaţi acum să-mi numiţi cinci (măcar trei?) români pe care îi cunoaşteţi, şi care au darul divin de a nu lua tabăra nimănui. Vă asigur că, între naţionaliştii xenofobi şi patriarhali şi cosmopoliţii activişti pro-diversitate sexuală, e un teren viran care aşteaptă o adevărată clasă de mijloc a gândirii româneşti.

Clasa de mijloc a unei ţări nu se vede în mall, ea se vede în discursul oamenilor în spaţiul public. Poate, într-adevăr, criogenia va salva România, aşa cum a prezis odată, involuntar, trupa Taxi.

Hai să ne băgăm cu toţii
În nişte frigidere mari
Să ne congelăm
Pentru vreo sută de ani
Şi să-i aşteptăm
Liniştiţi p-americani.

Poa’ să vină japonezii,
Poa’ să vină şi nemţii
Să ne facă reformă
Că noi nu avem pretenţii
Doar atât le vom cere,
Să nu ne uite-n frigidere…

Criogenia
Salvează România

Hai să ne congelăm cu toţii
Până-n 2100 şi ceva…

Taxi – Criogenia salvează România

 

Foto deschidere: Pinterest

Mult râvnita criptomonedă Bitcoin, sau cărţi şi educaţie, într-o lume care valorizează câştigul imediat? Posibile răspunsuri, mai jos, într-o opinie Matricea Românească.

Să tot fie un an şi jumătate de când, asaltat de informații privind Bitcoin, noua monedă a umanității, care promite să ne revoluționeze însuşi modul de viață, am verificat dintr-o curiozitate explicabilă, cu ajutorul Fratelui cel Mare Google, rata de conversie a monedei – minune. La acea vreme (2016), un bitcoin se vindea contra a 1700-2000 de lei.

„Un salariu de profesor român pentru un bitcoin!”, mi-am zis, ca un Richard al III-lea al erei digitale. După care am abandonat complet problema, tratând-o – precum majoritatea conaţionalilor – drept o modă, efemeră ca orice modă, un moft. Bitcoin? În România? Loc unde, probabil, 9 milioane de oameni încă au toaleta în curte? N-o să prindă niciodată, zise flegmatic românaşul din mine.

Repede-nainte până în noiembrie 2017, când bitcoin – ul a depăşit bariera psihologică de 10.000 de dolari, trimițând trepidații din China până în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Faceți abstracție de faptul că bitcoin e o monedă extrem de volatilă, care îşi poate pierde 25%, 50% sau 99% din valoare într-o singură zi. Riscul e regula jocului, în finanțe ca şi în viață. Jocul de siguranță e valabil în snooker, nu în existența ultrarapidă de secol XXI, unde e sinonim cu paralizia, uitarea şi moartea – indivizilor şi afacerilor. În plus, nu era dolarul cea mai sigură monedă din lume în octombrie 1929, puțin înainte de Marțea Neagră care a dezvăluit – nu atât volatilitatea oricărei monede, cât inconsistența unui mod de viață uman? Ce a urmat, se ştie.

Imaginați-vă că, posedat de febra bitcoin, aş fi achiziționat, speculativ, în 2016, când criptomoneda era în scutece, doi bitcoini. Nu mai mult. În continuarea speculației, m-aş fi „retras” recent, pe creasta valului, băgând în buzunar circa 20-30.000 de dolari.

Ar fi urmat, în cazul fericit, probabil noi investiții, mai mult sau mai puțin inspirate: o casă mai mare, sau un troller mai mare şi călătorii în jurul lumii. Reversul era egalmente posibil: explozia „mămăligii” bitcoiniene şi pierderea investiției inițiale.

Fără încredere – în partener, țară, viitor – am fi sclavii fricii. Iată de ce trăim printre sclavi, sute de ani după abolirea sclaviei

Dar, viața nu se construieşte pe „ce-ar fi fost”. Bitcoin, ca orice monedă din această lume, nu există, iar Papa Francisc are perfectă dreptate când spune că „banii sunt o iluzie”. O iluzie, ce-i drept, girată de încrederea a miliarde de oameni. Zeii greci nu mai există pentru că oamenii şi-au confecționat zei mai buni, iar vechii idoli au devenit ridicoli, relicva unui trecut prăfuit. Ce ne face să ne îndemnăm pe trecerea de pietoni când semaforul arată verde e tocmai încrederea că totul va decurge „aşa cum trebuie”, iar un psihopat nu se va plictisi de aşteptat şi nu va demara în trombă, ucigându-ne cu zâmbetul pe buze. Similar, ce ne face să ne lăsăm acasă dimineața soția (mai tânără sau mai bătrână) e încrederea mutuală că totul va merge cum trebuie, iar fiecare se va achita cu, onestitate, in absentia, de obligațiile matrimoniale – şi nu în bitcoini! Fără încredere – în partener, țară, viitor – am fi sclavii fricii. Iată de ce trăim printre sclavi, sute de ani după abolirea sclaviei.

Dar să revenim la bitcoinii noştri! Sigur că vă puteți îmbogăți din bitcoin, cumpărând ieftin (la momentul oportun) şi vânzând scump. Nu e nevoie de nici o inteligență pentru asta. Adevărata inteligență rezidă în a investi în voi, în cultura voastră şi în educația voastră.

Prin urmare, de-ați avea bani cât pentru un bitcoin sau doi, puneți mâna şi vă faceți biblioteci. Citiți. Investiți în „bula” numită creierul vostru, care nu se va „sparge” niciodată, oricât aţi „pompa” în ea. Bitcoinii nu sunt reali. Cărțile şi înțelepciunea din ele, da! Iar ele nu se vor devaloriza niciodată, indiferent de cum „merge” Bursa. Cărțile sunt calea spre îmbogățire, atât spirituală cât şi financiară. Ele vă vor deschide sipete pline cu bogății nebănuite. Aşa că, apucați-vă de „minat”, dar nu bitcoin, ci săpați după cunoaştere. Cum spune o frumoasă expresie neaoşă, „orice cal de curse ajunge gloabă, dar nu orice gloabă a fost cal de curse”.

Poate orice prost să aibă bitcoini? Desigur. Însă doar un om inteligent va folosi cum trebuie noii „talanți” ai secolului XXI.

Foto deschidere: thongtincointiemnang.com/

Dacă este adevărat că ziua în care ne naştem este ziua în care începem să murim, 15 ianuarie – cu oglinda sa funestă de 15 iunie – ar trebui să ne facă să medităm asupra existenţei chinuite a lui Mihai Eminescu. Viaţa lui Eminescu n-a fost nicidecum simetrică, însă – prin compensaţie – poeziile lui fac dovada unei armonii perfecte. Ipoteştii i-au dat spirit vital acestui meteor. L-au omorât Bucureştii pe Mihai Eminescu?

O linişte absolută. Asta îl aşteaptă pe vizitatorul inopinat la casa memorială a familiei Eminovici de la Ipoteşti, unde cel ce urma să fie poetul unui neam, Mihai Eminescu, şi-a petrecut probabil cele mai frumoase clipe ale vieţii. Ca într-o oglindă, finalul vieţii lui a fost zbucium cvasi-permanent, într-un oraş, Bucureşti, pe cât de neospitalier, pe-atât de înnebunitor, la 1889 ca şi azi. Sau, dimpotrivă, un loc deosebit de fertil creativ?

Din toamna lui 1877 şi până în vara lui 1889 datează relaţia poetului cu Capitala, perioadă sinonimă (deşi nu integral) cu epoca lui gazetărească, în redacţia Timpului, la care va ajunge să fie şi redactor-şef. Se păstrează azi, la Memorialul Eminescu de la Ipoteşti, cartea de vizită a primului redactor, pentru care Bucureştiul, sufocant prin ritmul de viaţă, plin de adrenalina nimicului, n-a fost “prielnic”, spune pentru Matricea Românească lector dr. Catrinel Popa, de la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.

“Relaţia dintre biografie şi operă trebuie privită cu circumspecţie. Există nenumărate filtre de diverse feluri care se interpun. Intervine un unghi de refracţie între realitate şi operă, ar fi greşit să urmăm linia unui determinism strict, hiper-simplificant”, ţine să atragă atenţia Catrinel Popa. Prin urmare, deşi Bucureştiul nu i-a priit omului Eminescu, el i-a fost util jurnalistului Eminescu şi poate chiar şi poetului.

“În perioada când a lucrat la Timpul, deci în ultima parte a vieții, Eminescu a trăit în Bucureşti, cred, în jur de 10 sau 9 ani, cumulat. Ideea este că biografia, cunoașterea biografiei unui scriitor e absolut necesară, dar multe dintre lucrurile care trec sau sunt transpuse pe un plan al creației suferă o prefacere, o metamorfoză.”

“În mod straniu, și cumva paradoxal, de foarte multe ori în cazul artiștilor realitatea ostilă poate să fie stimulatoare. Un geniu nu îşi va găsi locul [într-un oraş precum Bucureşti]”, mai crede Popa.

Un geniu nu îşi va găsi locul în Bucureşti, însă acest oraş te dezgustă în asemenea măsură încât te poate stimula creativ

“Până la urmă, nici un oraș poate mai civilizat, mai primitor decât Bucureștiul, n-ar fi fost tocmai pe gustul unui mare autor romantic precum Eminescu, atras în general de evaziunea în oniric, în vis, în universuri alternative.”

Pentru un autor precum Eminescu, spaţiile bucolice, pitoreşti, „cărora nu ai ce să le reproşezi”, nu ofereau această posibilitate, apreciază filologul.

“Într-un fel, Bucureștiul te forțează să-ți găsești un spațiu «mai al tău», securizant. Şi atunci, dacă ai timpul necesar, te stimulează întrucâtva să scrii – în sensul că te dezgustă în asemenea măsură, încât ești obligat să îți cauți un soi de spațiu al tău, un refugiu al tău.”

“Binele are putere mai mică de reverberație decât Răul, întotdeauna, și în marea literatură universală. Infernul lui Dante e mai convingător decât Paradisul sau Purgatoriul.”

Să ni-l imaginăm, deci, pe Mihai Eminescu al anului 2018 scriind în minte “Luceafărul”, exasperat de ambuteiaj la un stop interminabil de pe bulevardul Ştefan cel Mare, la oră de vârf. L-au înnebunit Bucureştii pe Eminescu? Fără îndoială. L-a omorât Capitala pe geniul culturii româneşti? Indubitabil, aşa cum ne omoară pe fiecare dintre noi, în fiecare zi, din Berceni până în Pipera. Nu căutaţi Infernul în teologie: infernul e aici.

Diferenţa dintre noi şi geniul născut acum 168 de ani în Botoşani? În vreme ce noi stăm paralizaţi la stopurile vieţii, goliţi de idei, Eminescu a lăsat în urma lui o moştenire culturală incomensurabilă, pentru care trebuie să-i mulţumim.

 

Foto deschidere: Mihai Eminescu în 1884 (foto Nestor Heck, Iaşi) şi în 1887 (foto Jean Bielig, Botoşani). Sursa: volumul Ipoteşti, memoria unei case, Ipoteşti, 2015

În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” – cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de #rezist (obligatoriu cu ceea ce se cheamă “hashtag”), vorbă goală care sună bine dar nu înseamnă faptic, contrar susţinerilor, realmente nimic, bombasticism etalat şi asumat de categorii adesea în totală antiteză din societatea românească.

(Nota bene, Matricea Românească nu face politică, acesta fiind un demers eseistic de sociologie şi antropologie culturală.)

Aşadar, e ilar să vezi ultraortodocşi care spun că #rezistă, în condiţiile în care iconografia mişcării #rezist vine, zice-se, pe filiera mişcării LGBT. E curios şi ilar să vezi #rezistenţi în lumea corporatistă, unde toată lumea e în pragul colapsului psihic, iar rezistenţa voliţională la deciziile management-ului e 0.

Dar e prea puţin important cine #rezistă. Ci, ce semnifică, ontologic, să rezişti?

Cel care #rezistă nu lasă urme! E prea ocupat să supravieţuiască.

Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare. Oamenii dăinuie

Cel care #rezistă nu combate! E prea ocupat să se ferească, să şovăie, să se descurce, să mai câştige o zi.

Cel care #rezistă nu creează, ci adună şi consumă de la alţii, fie că e vorba de produse sau de idei.

Cel care #rezistă nu e liber, nu e actor, ci perpetuu subiect, mereu în contratimp, mereu privind în urmă, mereu în recul.

Cel care #rezistă nu construieşte. Vieţuieşte, nu trăieşte.

Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare.

Oamenii dăinuie. De aceea, pe coperta revistei Matricea Românească nr. 1 stă la loc de cinste un mesaj însufleţitor: “Am fo şi oi si”. Adică, am fost şi voi fi! Nu rezistând, ci trăind, suferind şi răzbind către nemurire.

Unii, de meserie hipsteri, #rezistă. Alţii, simpli Oameni, dăinuie.

Îi prefer pe cei care dăinuie.

PS: după unii savanţi din mediul academic românesc, am #rezistat sute de ani pe aceste pământuri, fiind slugi otomane. Aşa să fie? Românii n-au #rezistat, ci au dăinuit şi vor dăinui.

Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din discursurile pe care le susţine în faţa învăţăceilor lui.

Dar nu plinătatea de sine, din păcate comună în mediul universitar românesc, e ceea ce îi reproşez Profesorului. Ci felul greşit în care îşi înţelege menirea de Dascăl. Mai bine zis, faptul că nu şi-o înţelege deloc.

Fac abstracţie de laptopul lui iubit, care aminteşte de căderea omului din Paradis, aş fi puritan să-i reproşez o asemenea afinitate. Toţi suntem consumatori de produse de import, în lipsa unui substitut autohton mai bun. Iar asta e normal. Numai că, în cazul Profesorului, mărul vestic din care a muşcat cu nesaţ i-a otrăvit gândirea şi e simptomatic pentru un fel de a vedea viaţa.

Sigur că Occidentul e, de la facerea lumii, locul din care ne vine lumina, cultural vorbind. Mai mult, e complexul nostru existenţial ca români. E Raiul care ne-a fost refuzat. Numai că a-i proslăvi la nesfârşit calităţile, bibliotecile nemaipomenite, sistemele educaţionale şi sociale care nu se defectează niciodată (pentru că, nu-i aşa, tot ce e vestic e perfect), eficienţa fabuloasă regăsită acolo, de care noi, românii, nu suntem în stare, cum sugerează subliminal Profesorul, dar mai ales a face asta în faţa unor tineri de 20 şi ceva de ani, netrecuţi prin viaţă, necopţi pentru a înţelege că mirajul Europei e atât, un miraj, echivalează cu un act de trădare naţională.

Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor. El sădeşte, nu dezrădăcinează

Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor, convingându-i prin rememorări „savuroase” despre timpul fabulous petrecut în Occident că nu mai au de ce să-şi piardă timpul în, vorba lui Ţuţea, curul Europei.

Oricâte cărţi de renume internaţional va fi scris respectivul profesor – căci comportamentul lui l-a decăzut din drepturile la majusculă – el nu-mi poate avea în veci respectul pentru un motiv cât se poate de simplu: un Profesor adevărat sădeşte, nu dezrădăcinează.

Cât timp ne vom educa copiii că doar la Londra, Paris, New York şi în Dubai e lumina, nu vă miraţi că vom trăi în beznă.

Ruşine să îţi fie, profesore! Din vina spărgătorilor de neam ca tine, care nu îşi înţeleg menirea, creierele româneşti pleacă afară nuci idealiste, verzi şi proaspete, şi se întorc nuci sparte şi uscate. Asta dacă se mai întorc vreodată.

Toată cinstea Profesorilor care ne ţin copiii acasă!

De Crăciun, este vremea familiei şi a iubirii, prilej pentru Matricea Românească să vă aducă un răvaș cu povețe pentru sora mai mică. O depeşă îndrumătoare, despre fericirea de a fi femeie, despre valori și principii educate în familie și despre obligații față de sinele propriu.

Scumpa mea soră mai mică,

Învață să porți în tine dulceața clipei prezente, inocență și fericire să pui în fiecare particulă și să nu uiți că ai menirea de a face lumea asta mai bună. Venim pe Pământ cu un scop, pe care trebuie cu orice preț să îl realizăm, chiar dacă asta ne costă lacrimi, speranțe irosite și dezamăgiri.

Învață că nu lucrurile ne definesc, ci oamenii. Emoțiile pe care le trăim zi de zi în compania lor. Mama care ne așteaptă acasă cu brațele deschise, bunicii care stau pe prispa casei și privesc în zare, doar-doar ne vor vedea și ne vor primi înapoi în marea noastră familie. Aceste clipe sunt irepetabile, iar aroma lor se păstrează de acum și până la ultimul nostru suflu.

Ține minte, doar pomii drepți rezistă furtunii

Învață că munca aduce roade și doar perseverența îți deschide uși, că nu există căi ușoare, iar greutățile ne călesc, pregătindu-ne pentru viața mare, pentru maturitate. Să descoperi pentru tine plăcerea celor mai simple simțăminte, de la felia de pâine proaspăt coaptă cu magiun a bunicii până la prima ninsoare a lui decembrie.

Învață să încerci, chiar dacă rezultatul scontat va fi altul, oricum vei fi mândră că ai făcut-o. Să înțelegi că încercarea vină n-are și doar fricoșii evită provocările, iar tu ai în ADN înscrisă victoria. Asta nu înseamnă că în momentele grele trebuie să faci eroisme inutile, curajul se măsoară în acceptarea unor realități și asumarea unor consecințe.

Învață că femeile trebuie să fie frumoase, la suflet și la chip. Doar zâmbetul ne împodobește și ne luminează ziua, așa că zâmbește din suflet, cu sinceritate, niciodată nu vei ști cui i-ai adus o bucurie în acele clipe.

Zece povețe despre valori și familie, dar și despre fericirea de a fi femeie, pentru o soră mai mică

Zece povețe despre valori și familie, dar și despre fericirea de a fi femeie, pentru o soră mai mică. Foto: ea.md

Învață să crezi cu toată puterea în valori și în principii, pe care ți le dăm în familie, și să nu faci concesii cu tine însăți, chiar dacă asta poate părea calea cea mai ușoară. Ține minte, doar pomii drepți rezistă furtunii.

Învață să speri, căci doar speranța ne impulsionează să mergem mai departe, indiferent de starea noastră de spirit. Păstreaz-o vie ca pe o flacără, în cămara cea mai de preț a inimii tale.

Învață să pui dragoste în tot ceea ce faci, asta va face diferența dintre tine și alții, te va aduce pe culmile succesului, acolo unde doar cei mai buni ajung. Nu uita, orice distanță poate fi parcursă dacă menții ritmul.

Învață că detaliile fac diferența, iar pentru o domnișoară asta este vital. Felul cum te porți, cum interacționezi cu oamenii, este cea mai bună carte de vizită. Oamenii iubesc mai întâi cu ochii, apoi cu sufletul, așa că dăruiește-le cea mai bună variantă a ta.

Învață să te reinventezi, dar să îți păstrezi echilibrul interior. În această lume dură doar calmitatea și balanța ta lăuntrică te vor aduce exact acolo unde îți dorești să fii. Asta nu înseamnă să te privezi de emoții, fără ele nu am fi fericite. Fii tu însăți o emoție vie, o reflexie a jovialității, a exuberanței tinere, naturale, firești. Nu învăța să porți măști, dar învață să fii naturală, numai bună de îndrăgit.

Nu știu cum și când va ajunge această scrisoare la tine, dar fii sigură că am pus pe hârtie toată dragostea cu care te-am iubit din prima clipă când ai sosit pe Pământ. Știu sigur că Dumnezeu mi te-a trimis în dar, doar nu putea să se despartă atât de ușor de un îngeraș.

Să crești mare, scumpa mea soră mai mică și nu uita, fericirea vine din tine!

Bosquito – Puiule de om

Foto deschidere: parentingpoetically.com/

Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.

Iisus Hristos. Alexandru Macedon. Dante. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul. Mozart. Napoleon Bonaparte. Avram Iancu. Traian Vuia. Mihai Eminescu. Steve Jobs şi următorul Steve Jobs. Toţi ne fascinează – sau ne stârnesc invidia ori antipatia, în funcţie de valorile fiecăruia – pentru un singur motiv. E un motiv mic, mic cât un atom: dar e la fel de puternic. Sunt oameni – mai puţin Unul dintre ei – care au lăsat în urma lor o moştenire. Şi nu orice fel de moştenire, ci una cât se poate de palpabilă, dar nu dintr-acelea care se parafează la notariat. E unica moştenire „pe care moliile şi rugina nu o mănâncă, iar hoţii nu o sapă, nici nu o fură”: o moştenire eternă, singura care, oferindu-se, sporeşte. O moştenire vie care – în spiritul lui Marc Aureliu, sau al Gladiatorului, referinţa culturală e irelevantă – se prelungeşte în eternitate.

Trăim – „bogatul nu mănâncă cu două guri”, spune o frumoasă expresie românească -, ne dăm măsura luptându-ne cu viaţa, şi ieşim din scenă cu mai mult sau mai puţin zgomot. În nemărginirea cosmică, e bătaia din aripi a unei muşte contra alizeului. E ceea ce filosofii ne învaţă de mii de ani, fără a se putea ei înşişi salva de finalul inexorabil. Însă chiar şi unii dintre ei reuşesc să supravieţuiască: lucrul se explică prin aceea că au răspuns, nu condiţiilor timpului, ci condiţiei umane, adică acelui lucru care face abstracţie de timp.

Totul este cu putinţă celui care cumpără – şi se vinde

Vremurile noastre, ca toate celelalte de-a lungul istoriei, sunt pline de vânturători de vorbe goale. Saltimbancii de-altădat’ au devenit potentaţii, showmen-ii şi politicienii de-astăzi, căci  societatea cu elitele-i, cultura şi democraţia sunt nişte comedii burleşti. Şi nici n-am vrea să fie altfel: o viaţă în care nu mergi zilnic la spectacol e o viaţă care te obligă să-ţi creezi propriul rol. Propria moştenire. Ceea ce e complet indezirabil.

Viaţa modernă e o viaţă de împrumut – nu în sensul economic al expresiei, deşi şi-acesta e teribil de adevărat şi de actual. Ci în sensul filosofic al ei: ne împrumutăm ideile de conversaţie din meme-uri care au devenit virale pe internet, stilul de viaţă din reviste glam şi recomandări ale aşa zişilor guru, hainele şi alte posesiuni din garderoba idolilor TV, ne împrumutăm chiar nevestele – pe site-uri de specialitate. Viţelul nostru de aur s-a mutat din faţa Sinaiului: el e în stoc şi, cu puţin noroc, vă va fi livrat cu transport gratuit. Nu trebuie decât să vreţi. Totul este cu putinţă celui care cumpără – şi se vinde.

Credinţa? O poveste de adormit copiii. Nu copiii mici – expresia e desfiinţată de sporul natural negativ. Ci copiii mari, acei 30-somethings, pe care astfel de istorii – jertfă, loialitate, dăruire de sine – îi fac deja să caşte.

Iisus (care, apropo, oricât de mult ne-am dori, nu era nici dac şi nici român), Eminescu (mai român decât mulţi) sau Steve Jobs, deşi ei înşişi idoli (chiar, desacralizaţi) pentru atâţia, ne învaţă cu totul altceva. Nici unul dintre ei n-a trăit aşteptând să-i pice o moştenire din cer, ci şi-a asumat crearea ei, şi a făcut-o misiune de viaţă. Iată de ce, azi, milioane şi miliarde îi cinstesc – în planuri diferite.

Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire.

Voi din ce categorie veţi face parte?

*Acest articol este dedicat numărului noiembrie-decembrie al Revistei Mesagerul Sfântului Anton.

Istoricul prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog, decorat al Preşedinţiei României cu Meritul Cultural în grad de Cavaler, laureat al Academiei Române şi preşedinte executiv al Societăţii Culturale “Ştefan cel Mare”. Cu el, Matricea Românească a vorbit, la Suceava, despre importanţa pe care Bucovina, regiune istorică mitică, o are pentru România.

Întrebat ce loc ocupă Bucovina în “matricea culturală românească”, Andronic, autorul cărţii “În umbra marilor imperii ucigaşe” (2016), a răspuns:

“Sigur că întrebarea este generoasă, și așa ar trebui să fie și răspunsul meu. Încercând să fiu succint, cred că orice om care simte românește și vrea să lase ceva după el – pentru că sunt foarte puține lucruri pe care le putem lăsa dincolo de viața noastră foarte trecătoare – se leagă, într-adevăr, de perenitate, de ceea ce este bun și frumos în jurul nostru.

Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate, și atunci nu pot fi decât valori sfinte. Așa ar trebui să fie pentru un om normal.

Prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog la Muzeul Bucovinei din Suceava, avid scriitor şi sincer iubitor al regiunii - şi ţării - sale

Prof. dr. Mugur Andronic este expert arheolog la Muzeul Bucovinei din Suceava, avid scriitor şi sincer iubitor al regiunii – şi ţării – sale

Ce înseamnă, pentru mine, Bucovina? Iată ce scriam în 1996, la prima mea plachetă de versuri, Gânduri postume. O poezioară: „Şi eu am fost în Arcadia”, apropo de Pseudo-Kynegetikos, de Arcadia – provincie antică unde se trăia ca-n Rai, chipurile.

Bucovina, această Arcadie de brazi și stele,
a mântuit în sfârșit sufletul poetului,
suferind mereu de veșnica lui sete de frumos.
Ne întoarcem perpetuu cu toții la ea,
ca la o chintesență de românitate istorică,
pentru că în Bucovina
nu există nici măcar crimă și criminali
în adevăratul sens al cuvântului,
ci numai crima pe care o fac aceia
care nu jură că o vor sluji
până la ultimul apus de soare.

Bucovina: bastion de românism în faţa valurilor slave din istorie

Bucovina: bastion de românism în faţa valurilor slave din istorie

Toată viața mea, inevitabil, fiind un tip romantic și poetic, simt totul și gândesc poetic. Bucovina este, într-adevăr, o zonă de excepție a României și a românilor. Este, dacă vreți, un bastion de românism în fața valurilor slave care ne-au tot înnădușit de-a lungul istoriei. Este și un spirit deosebit, spunem noi. Pentru că, dacă mergi în Basarabia – ambele zone au fost ocupate de către „Imperiul răului” blestemat, sovietic – găsești o altă modalitate de a simți, a gândi și a trăi.

Dacă, de multe ori, oamenii, colegii, șefii, sunt răi, în schimb, natura, tradițiile și tot ce ne înconjoară de când am deschis ochii sunt o continuitate – și atunci nu pot fi decât valori sfinte

Noi, bucovinenii, mai carpatici, suntem de un spirit mai aprig, mai gospodăresc – și vă spuneam și despre acele moșteniri austriece, pe care însă eu nu le agreez, vizavi de marele rău pe care ni l-au făcut austriecii, prin colonizarea masivă cu galițieni, cu ucrainieni și cu pierderea ulterioară, prin Stalin, a Nordului Bucovinei istorice.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

O elevă româncă scrie despre viață și experiențele ei care ne-au blazat, transformându-ne în „retardați emoțional”… 

Suntem o societate plină de retardați emoțional! Da, da, ai citit bine, exact asta am scris și-aș putea să o mai scriu iar, și iar, și iar… Pââână la nesfârșit (sau cel puțin până când voi trezi măcar câțiva oameni la realitate) și-am să-ți explic și de ce.

De când mă știu (sau aproape de când mă știu), pentru oameni fericirea stă în portofel, în parcare sau în oricare alt loc ce depinde de puterea financiară a fiecăruia. Însă acest lucru a devenit tot mai dezamăgitor și chiar dezgustător, dacă mă vei întreba pe mine. De-a lungul unui bulevard sau a străzii oricărui oraș din această lume, îți garantez că vei zări doar oameni plictisiți, stresați, nervoși, vorbind la telefon sau mergând în ritm alert și neatent către o destinație ce probabil nu le garantează fericirea, liniștea sau armonia minimă de care o ființă umană depinde pentru a supraviețui. Acest lucru se întâmplă pentru că toți am ajuns retardați emoțional! Și nu spun asta pentru că vreau să te judec sau pentru că în momentul de față n-am ce face mai bun cu timpul meu decât să-ți povestesc ție ceea ce-mi trece prin minte, ci probabil o fac sperând că într-o zi, cineva va citi asta cândva și va fi de acord cu mine, iar pe el / ea lumea îl va asculta, putând să schimbe ceva.

Ești tu, oare, cel ce ai vrut să fii de la bun început? Sau ai devenit un monstru pe care ți-e frică să-l privești zilnic în oglindă?

Sună trist și rece când cineva spune lucrurilor pe nume, așa-i? E și mai dur să te gândești la acest subiect în ansamblu, cu gândurile răstălmăcite, lăsate pradă demonilor, tulburării obsesiv-compulsive create de setea de avuție ce te distruge zilnic tot mai mult. Ești tu, oare, cel ce ai vrut să fii de la bun început? Sau ai devenit un monstru pe care ți-e frică să-l privești zilnic în oglindă? Vei avea vreodată curajul să schimbi ceva în această viață a ta? Sau iar vei arunca, pasiv, vina pe soartă, sperând ca timpul să le rezolve pe toate? Dar știi, aici poate că greșești, or eu îmi permit să te contrazic. Însă deși tu nu ești aici, eu te văd, zilnic, poate chiar de mai multe ori pe zi, și știu că tu, la fel ca mine, ai visat, atunci când erai mic, să fii mare, să poți să fii independent.

Un suflet de sticlă va crăpa în fața frustărilor

Dar ghici ce?! Acum fugi de asta! Pe zi ce trece te «fentezi» singur, alergând prin cotloane noi ale vieții, alergi fugărit de propriile vechi dorințe, speriat că într-o zi nu vei mai avea puterea să lupți contra ta și vei capitula, înnebunindu-ți propria nebunie. Ce vei face? Nimic, probabil. Ca și până acum, de fapt. Sufletul tău de sticlă va crăpa în contact cu toate acele frustrări pe care, la final de viață, le vei descoperi. Iar acum, pentru a-ți repeta și eu greșelile, ce trebuie să fac? Mă vei ajuta? Sau mă vei duce unde mâhnirea va avea gust de nectar și mă vei abandona și pe mine, așa cum ai făcut cu restul oamenilor, scumpă societate? Căci eu, de fapt, cu tine vorbesc.

Nu e prea târziu pentru a mai schimba ceva, însă aș vrea să-ți mai adresez o intrebare: «Tu ești un retardat emoțional?»

Ai puterea de a-ți asuma responsabilitatea la care ai visat atâta amar de vreme. Achită măcar daunele vieții pentru care ai plătit în mod direct, apoi descătușează-te, tu, societate retardată emoțional! Însă, dacă totuși nu am reușit să te conving prin cuvinte simple pentru a-ți transmite un mesaj cu un puternic impact emoțional, doar imaginează-ți o viață fără prejudecăți, datorii, tristețe și fără umilință. Acum, aș vrea să mai stăm de vorbă, dar se face târziu. Totuși, nu e prea târziu pentru a mai schimba ceva, însă aș vrea să-ți mai adresez o întrebare: «Tu ești un retardat emoțional?».

Sursa foto: blogspot.com

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Mai ții minte când ai putut avea încredere cu desăvârșire în cineva, fără să te temi că ai putea fi rănit, judecat ori dezmăgit? Ei bine, dacă răspunsul tau este negativ, îți urez un Bun Venit!  în lumea crudă, dar reală a societății noastre minunate. Dar dacă răspunsul tău este afirmativ, te invidiez, însă îți sugerez să profiți de prietenia cu această persoană genială, căci oricum, mai devreme sau mai târziu, va profita altcineva de tine.

Prin urmare, cred că știi deja despre ce am de gând să-ți vorbesc astăzi, așa că să trecem la subiect. Fac pariu că cel puțin odată în viață ai avut încredere oarbă în cineva, iar după cum spune scenariul vieții, ai trecut prin dezamăgirea tragică în urma căreia, bineînțeles, ai suferit fără ca vinovatul/ta să schițeze vreo urmă de regret, că oamenii sunt oameni doar din punct de vedere biologic, și nimic mai mult. Iar dacă, întâmplător, am avut dreptate, ai trecut și prin procesul supranumit n-o să mai fac greșeala asta NICIODATĂ, proces ce include falsa promisiune pe care ți-o faci singur pentru a te auto-dezamăgi.

În lupta cu viaţa, eşti tu cu propriile puteri şi cu Dumnezeu

Așadar, de ce continui să o faci? De ce ești tu cel vinovat de propria-ți nefericire? Și iarăși, găsim întrebări al căror răspuns ne este tot mai teamă să-l aflăm, pentru că în lupta cu viața și greutățile sale nu ne vom duela în instanță, lăsându-ne în baza avocatului, spunând că totul va fi bine în curând.

În lupta cu viața, ești tu cu propriile puteri și cu Dumnezeu; ești tu cel puternic, dar pus sub presiunea stresului, a grijilor și a tristeții; ești tu cel pe care ți-e frică să-l arăți lumii pentru a nu fi judecat, fiindcă adevărul doare cel mai tare, iar în zilele noastre, să fii unic implică durere și suferință, pentru că n-ai voie să fii tu cel real, dacă vrei să-ți trăiești viața liniștit.

Ne-am supus ușor sistemului bolnav, și singura modalitate de a ne elibera din robia minciunilor și a nedreptății este să ne creăm propriul adevăr

Realitatea e dură și rece, deşi aparent frumos fardată și împachetată într-un ambalaj vopsit în culori stridente. Mass media are impact mai mult asupra sclavilor săi mituiți cu pulbere de otravă îndulcită, ce se hrănesc cu lapte și miere cu gust de fiere. În goana către libertate, ne scufundăm tot mai mult către Infern, și ne lovim tot mai des de probleme pe care ni le facem singuri, iar când adevărul ne lovește, realizăm prea târziu că, de fapt, n-am realizat nimic. Poate doar că ne-am supus tardiv, îngropându-ne cu vise distruse și cu datorii către cei ce ar fi trebuit să ne fie datori.

Acestea fiind spuse, putem afirma că ne-am supus ușor sistemului bolnav, și că singura modalitate de a ne elibera din robia minciunilor și a nedreptății este să ne creăm propriul adevăr, în care nimeni n-are voie să intre pentru a ne influența.

 

Foto deschidere: 6iee.com

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

Cătălina Ifrim

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Și poate că am să prefer să plec și astăzi cu mâinile reci și sufletul cald, îmbrăcat de onoare și încă pictat în puțină culoare. Iar de data aceasta, îmi voi dori mai mult ca niciodată să nu mă rătăcesc printre păcate  și cuvinte grele în drumul ce mă va conduce cât mai aproape de visul meu, pe care acum îl transform în promisiune eternă pentru mine. Eu, cea puternică, așa cum poate doar am visat.

Astăzi, îmi demonstrez că pot face tot ceea ce mi-am propus, că am curajul și capacitatea de a ignora trecutul, de a îmbrățișa noile oportunități și viitorul imprevizibil pe care mi l-am configurat în harta minții și pe care viața are de gând să-l perfecționeze prin greșelile pe care le voi face, pentru a le trata mai apoi ca pe niște lecții predate în școala vieții unde nu ai cum să chiulești, unde testul este dat înainte de a fi învățate definițiile și teoremele geometriei sufletelor ce au picat examenele, cedând sub presiunea timpului.

Acum, îți propun și ție să NU renunți la visul tău și să NU cedezi, deoarece singurul adversar al tău ești chiar TU. Nu există frică, vei pierde lupte, dar nu și războaie, iar la final vei învăța că fericirea stă în lucruri simple, însă tot mai rar întâlnite, precum zâmbetele sincere. Și nu uita că „n-ai nimic din ce-ai nevoie” pentru a fi fericit. Intensitatea loviturii pe care o vei primi reprezintă, de fapt, puterea pe care o deții pentru a te ridica și a-ți continua drumul aducându-ți mereu aminte de ce te-ai aventurat în această cursă.

Nu trăi ca să-ți fie simțită prezența, trăiește ca să-ți fie simțită absența

Niciodată nu lăsa loc persoanelor negative în viața ta, fii pozitiv, gândește liber, bucură-te de micile lucuri simple, dar frumoase, pe care încă le mai ai, până când nu este prea târziu! Fii veșnic tânăr și protejează-ți sufletul de copil ce stă ascuns încă înăuntrul tău!

„De cele mai multe ori, ceea ce numim fericire e ceea ce nu cunoaștem.” (Anatole France). Însă, eu cred că, pentru a supraviețui, ne legăm de ceea ce cunoaștem și înțelegem. De obicei, trăim cu presupuneri greșite, totul înfățișându-se ca o iluzie, depinzând de tine dacă poți, sau nu, să privești mai departe de acele simple iluzii.

În depășirea tuturor viziunilor abstracte – greșite pentru unii, corecte pentru alții -, caută-ți singur, fără frică, răspunsul la întrebarea „Cine ești?” și nu te lăsa influențat de nimeni și nimic, dar mai presus de toate, după cum spune Bob Marley: „Nu trăi ca să-ți fie simțită prezența, trăiește ca să-ți fie simțită absența”.

Foto deschidere: huffingtonpost.com

Cătălina Ifrim

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Într-o  lume în care totul se mișcă alert, grăbit de procesul nestatornic de modernizare, tu, călătorule de cursă lungă, te rog ia o pauză și ascultă-mă. Progresăm, corect? Ne schimbăm, îmbunătățim totul, căutăm lucruri noi ce au ca scop să ne facă celebri sau cel puțin să ne ridice cât mai aproape de razele falsei fericiri, iar în toată goana aceasta uităm de unde am plecat, de cine sau de ce ne-am folosit. Astăzi, eu, momentan străinul anonim cu viziuni mărețe și cuvinte ce au ca scop să te „miște”, vreau să îți vorbesc despre ceva ce, în ciuda frumuseții și autenticității sale, este tot mai des uitat, observ eu, dar te rog, demonstrează-mi că greșesc, și anume valorile noastre și sistemul  prăfuit ce le controlează.

Și da, știu, ai impresia dezamăgitoare că mi-am propus să te stresez cu un subiect deschis și închis mai des decât o ușă de scară de bloc și care, într-un final, nu are șanse prea mari să te stimuleze sau impresioneze motivându-te să citești mai des o carte de istorie sau să răsfoiești un manual de gramatică. Pentru că, hai să fim sinceri, puțini au rămas cei ce consideră că inteligența este atrăgătoare, iar gramatica este cool. Majoritatea șanselor și aspirațiilor, pentru generația „WhatsApp și Facebook”, au murit în școala generală sau poate la liceu, strivite sub imensul pantof al delincvenței ce se hrănește cu aroganța mai mereu  aflată la locul nepotrivit, și anume în vocabularul și caracterul adolescenților, delectându-se la desert cu un tort de incultură. Iar partea cea mai dezamăgitoare este că această calitate acaparează tot mai multe persoane chiar sub ochii îngrijorați ai părinților și profesorilor.

Aceștia, neputincioși, se uită și cu tardivul regret constată că nu pot schimba nimic într-un sistem bolnav, infestat de ani buni cu microbul nepăsării și al minciunii. Sistem pe care suntem obligați să îl acceptăm fără vreo șansă la o schimbare pozitivă ce are ca scop valorificarea talentelor, calităților și promovarea viitoarelor legende vii, dar noi ne mulțumim cu amânarea inevitabilului, momentul autodistrugerii la care ne supunem încetul cu încetul singuri.

Timpul trece, dar măcar nu îl vom lăsa să treacă fără rost, manipulați de părerile altora, doborâți de prejudecățile trecătoare

Sistemul, țara, oamenii, TOTUL s-a schimbat, uităm să trăim, murim sufletește înainte de a muri trupește și alegem variantele extreme de cele mai multe ori, fără a realiza că în viață avem doar o șansă prin care  ne putem face remarcați. Doar o dată avem timpul nostru, iar țara și sistemul vor să ne supunem astfel încât nu știm cine suntem cu adevărat, ce dorim de la viață, iar noi ca ființe suntem tot mai mult păcăliți zilnic cu aromă de viață și nu în ultimul rând, dureros este că noi, ca români, trecem cu vederea peste toate valorile pe care le avem, în loc să le conservăm sau să le fructificăm. Le aruncăm, acestea rămânând ca o monedă veche ce cândva a avut o valoare, dar după ce timpul său a trecut și ne-am putut folosi de ea o vom uita îngropând-o sub un morman de alte valori ce curând vor dispărea.

Acum, concluzia mea este că oricum timpul trece, dar măcar nu îl vom lăsa să treacă fără rost, manipulați de părerile altora, doborâți de prejudecățile trecătoare sau încetiniți de gândul că ar putea să fie greșit ceea ce gândim, facem sau spunem.

În final, nu uita să fii tu cel autentic, să zâmbești, căci o zi fără zâmbete este o zi pierdută, dar mai ales, nu uita să simți românește!

Cătălina Ifrim

Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră mândrie națională, iată doar câteva elemente constitutive ale rolului acestui personaj istoric.

Cu riscul de a fi considerată cinică, pot spune că Domnitorul a rămas unica emblemă a demnității noastre statale, el fiind un punct de emancipare pe linia cronologică a statului moldav. Indubitabil, istoria nu a fost la fel de imparțială cu carismaticul Conducător, iar perioada sovietică a reprezentat un declin total pentru cultul lui Ștefan cel Mare. Spre marele meu regret, și în contemporaneitate, Voievodul a căzut pradă blasfemiilor electorale, devenind un soi de incantație pe buzele concurenților avizi de putere.

Dincolo de aceste file cenușii, postura lui Ștefan cel Mare e devenită deja tezaur pentru generații. Acest lucru se datorează, în parte, implicațiilor clericale din partea Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove, care l-a inclus în panteonul iconografic al Catedralei Mitropolitane. Astfel, pe una dintre frescele murale stă o impozantă imagine a Domnitorului, supranumit veghetor al Ținutului Moldovei.

Și pentru că nu ne puteam opri doar la această minusculă venerație, am continuat să oferim numele marelui Voievod bulevardului central al Capitalei, Academiei de Poliție și chiar unui raion, numit Ștefan-Vodă (și pentru că Providența a aranjat lucrurile în ordinea lor firească, în acest raion, conform ultimului recensământ sunt 78,33 % moldoveni. Ar fi un motiv de mândrie, nu?).

Păstrând aceleași manifestări de glorificare, conducerea statului a decis în deja îndepărtatul an 1992 să creeze și un ordin cu titulatura voievodală, o manufactură din argint, reprezentând o stea convexă, poleită cu aur, cu opt colțuri în formă de fascicule de raze divergente. Razele ies de sub un cerc argintat, cu marginea în relief. În centrul cercului se află efigia în relief a lui Ștefan cel Mare.

Ștefan cel Mare a devenit și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări sau bibelouri, până la goblenuri

Toate aceste detalii au fost create parcă pentru a mai sublinia o dată măreția timpurilor demult apuse. Acest ordin, de facto militar / polițienesc, se conferă pentru următoarele categorii de fapte:

  • pentru acte de eroism și conducere iscusită a operațiunilor militare;
  • pentru bărbăție deosebită în timpul menținerii ordinii publice, apărării drepturilor și libertăților omului;
  • pentru vitejie și spirit de sacrificiu în asigurarea securității statului, în îndeplinirea unor misiuni speciale;
  • pentru alte merite deosebite în apărarea libertății și independenței Republicii Moldova.

Din momentul obținerii independenței Republicii Moldova, Ștefan cel Mare a devenit nu doar o efigie simbolică, ci și o marcă comercială, una care se vinde bine. Este suficient să treci prin orice magazin de suvenire, ca să vezi mii de obiecte care îi poartă chipul: de la felicitări şi bibelouri, până la goblenuri, care sunt achiziționate des de către funcționarii publici, pentru a oferi o notă de emfază cabinetelor în care activează. În plus, orice turist care se respectă trebuie să facă o promenadă până la statuia Domnitorului, putându-l astfel admira în toată grandoarea acestuia.

Elita politică a statului (de orice coloristică și orientare) are tendința de a încheia vizitele oficiale cu depunerea de flori la același monument, însă natura evenimentelor geopolitice de ultimă oră creează impresia unui anume sacrilegiu, unei ofense aduse demnității marelui voievod. O dureroasă amintire a unui eșec, denumit ”suveranitate națională”.

Pe cât de triste ar fi aceste realități, pe atât de plăcută ne este comemorarea valorilor promovate de către Ștefan cel Mare: dreptate, cinste, destoinicie. Realizăm aceste obiective prin artă, cultură și studiu, toate trei formând periplul devenirii unei națiuni, mai ales pe segmentul tinerei generații, maleabile în fața carențelor sociale.

Sunt ferm convinsă că figura viteazului Ștefan cel Mare va deveni odată un talisman pentru solidificarea spiritului național, însă până atunci nu ne rămâne altceva decât să purtăm aprinsă, prin veacuri, făclia vitejiei.

Foto deschidere: Eugen Maximovici, „Ştefan cel Mare” (1907), în Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei

Corina Moisei

“Primul lucru pe care îl fac ca diriginte, în clasa a IX-a, este să-i scot în oraş. Le dau întâlnire la Universitate, sau în faţa Ateneului, ori a Muzeului de Istorie. Sunt mulţi care nu ştiu să ajungă acolo, pentru că nu au ieşit niciodată din cartier. Pentru ei, mall-ul este, din păcate, limita suficientă a existenţei. Şi atunci, noi trebuie să-i învăţăm să vadă dincolo de mall, dincolo de acest focar de, din păcate, incultură.”

Afirmaţia profesoarei de liceu (obişnuit, “de cartier”, nu elitist) cu care am discutat poate părea şocantă sau exagerată – spaţiile comerciale citadine au îmbrăţişat, în ultima vreme, mica cultură (prin aducerea de expoziţii tematice, lansări de carte, piese de teatru sau concerte), chiar dacă majoritatea eforturilor se menţin în zona superficialului spectacular. Evident, oamenii nu vin la mall pentru cultură în adevăratul sens al cuvântului. Însă termenul nu trebuie luat ad litteram, ci prin prisma simbolisticii lui: mall-ul ca icoană a consumerismului şi a abrutizării, a desensibilizării faţă de aspectele mai profunde ale vieţii.

“Dacă spaţiile comerciale ar fi amplasate, precum în Germania, de pildă, la marginea oraşelor, tot ar mai fi o şansă, pentru că atunci tinerii ar fi nevoiţi să traverseze oraşul, fiind mai predispuşi să cunoască istoria şi cultura locului. Amplasarea marilor spaţii comerciale în interiorul oraşului este dramatică pentru educaţie.”

O prietenă, tot profesoară, spune că aceşti copii nu sunt idioţi, ci devin idioţi, pentru că nimeni nu îi expune unui lucru frumos

Nu contest sinceritatea interlocutoarei mele, în primul rând pentru că discuţia nu o obliga la nimic, şi în al doilea rând pentru că viaţa îi confirmă spusele. În egală măsură, nu contest rolul economic al mall-urilor, ele servind unei funcţii necesare, nu şi suficiente. Da, există generaţii care se ratează în buza mall-ului. Da, există generaţii, chiar în metropola bucureşteană, care nu “accesează” cultura pentru că trăiesc între limitări nu atât fizice, cât economice şi mintale care dau forma celor dintâi. Pare inimaginabil că un tânăr de 18 ani din Bucureşti, această Romă a culturii româneşti, să nu fi mers în viaţa lui la Operă, la măcar o piesă de teatru sau la o bibliotecă. Şi totuşi, se întâmplă. Preţurile ridicate (prohibitive de multe ori) ale actului cultural, lipsa de interes sau de timp a părinţilor, blazarea profesorilor / mentorilor „de ocazie”, sub-pregătiţi şi sub-remuneraţi, toate pictează un tablou sumbru pentru viitorul naţiunii române. (Ce să mai vorbim despre damnarea pe viaţă, în cele mai multe cazuri, a oamenilor din localităţi uitate de Dumnezeu, unde pâinea zilnică este un lux, darămite cultura?)

“Am o prietenă, tot profesoară, care spune că aceşti copii nu sunt idioţi, ci devin idioţi, prin faptul că nimeni nu îi ia de mână să le ofere o şansă, să îi expună unui lucru frumos. Sunt tineri care au lucruri bune în ei, dar care se sting din lipsă de atenţie, din supra-expunere la banalitate, la frivolitate şi la kitsch.”

Iată gândurile superbe ce m-au făcut să-mi înfrâng oboseala şi să aştern aceste gânduri pe hârtie. Tinerii noştri merită o şansă – iar până statul le va oferi-o, prin cine ştie ce program mesianic şi improbabil, e în puterea fiecăruia dintre noi să scoatem din “ghetou”, din constrângerile care frâng destine, măcar un tânăr.

Pentru că, prin acel tânăr căruia-i dăm o şansă la bine şi la adevăratul frumos (cel ne-Instagramabil), România se reînnoieşte.

Foto deschidere: panoramio.com

Recunosc că, înainte de a pleca la drum spre Timișoara, despre acest oraș, al treilea cel mai populat din țară, nu cunoșteam foarte multe lucruri. Reperele referitoare la orașul de pe Bega vizau proaspăt-dobânditul titlu de Capitală Culturală Europeană 2021, faptul că este locul unde a început Revoluția de la 1989, și strofele cântecului „Timișoara” al formației Phoenix.

„Veniți cu noi / Tineri din Timișoara, / Să cântăm și să ne bucurăm, / Jalea s-o uităm”, au fost versurile care mi-au inundat gândurile, în timpul periplului meu prin Centrul Vechi al capitalei Banatului. În absenţa jalei, m-am bucurat cu toată inima să cunosc orașul unde s-au petrecut atâtea momente emblematice pentru istoria României.

La fel ca în cazul multor orașe europene, inima vieții culturale a Timişoarei «bate» în Centrul Vechi, populat, și aici, de zecile de clădiri monument istoric ce creează o atmosferă – pentru mine – similară Pragăi. Centrul a fost transformat, în urmă cu câțiva ani, în zonă pietonală, iar pe străzile-i pietruite și printre artiștii stradali am putut auzi turiști – sau nu, dată fiind populația pestriță din punct de vedere etnic – discutând în diferite limbi străine.

„Eva”

„Eva”

„În urmă cu doi ani, Timișoara nu arăta așa bine și nici nu erau nici atâtea librării. De exemplu, dacă voiam să cumpăr cărți în limba engleză, trebuia să merg la Budapesta. Acum, am la dispoziţie rafturi întregi din care să aleg. Chiar şi aşa, nu mă așteptam să obținem titlul de Capitală Culturală. Credeam că va câștiga Clujul”, ne-a mărturisit Diana Măcău, o olteancă stabilită în Timișoara de aproape un deceniu. De la aceeaşi Diana, am aflat că Centrul Vechi a fost renovat tot în urmă cu câțiva ani, iar peisajul actualmente şarmant este rezultatul activității de pe șantierul care „a enervat mulți timișoreni, pentru că nu aveau unde să iasă”.

Azi, totul a înflorit, cafenelele boeme și-au „revendicat” spațiul, librăriile intime ademenesc cititorii, sculpturile exterioare provoacă privitorii, iar arta stradală își face simțită prezența. Toate acestea, scăldate-n soarele de februarie, mi-au umplut sufletul de frumos.

Timișoara e vie, e tânără și e pestriță, iar viața culturală din orașul de pe Bega se pliază pe orice gust, caracter sau educație

În timp ce admiram frumusețea Timișoarei, pașii m-au condus către Teatrul Maghiar de Stat, de unde am dorit să cumpăr bilete pentru spectacolul zilei. Dezamăgită, am aflat că biletele au fost epuizate cu mult înainte. Se pare că aceasta este normalitatea – la toate teatrele reputate (triada Naţional – German – Maghiar), biletele la spectacole (fie din week-end, fie din timpul săptămânii) se epuizează rapid, deoarece setea de cultură, aici, este neostoită.

Reputat centru universitar, Timișoara se mândreşte făţiş cu tinereţea ei

Reputat centru universitar, Timișoara se mândreşte făţiş cu tinereţea ei

Raluca Selejan, proprietara unei librării, a punctat că originea acestui trend nu datează „de ieri”, odată cu obținerea titlului de Capitală Culturală Europeană, ci trebuie căutată în 2015. „Mă așteptam ca orașul să câștige competiția, pentru că proiectul a fost foarte bine scris. Timișorenii sunt din ce în ce mai educați din punct de vedere cultural”, a dezvăluit tânăra, pentru Matricea Românească.

Timișoara e vie, e tânără și e pestriță, iar viața culturală din orașul de pe Bega se pliază pe orice gust, caracter sau educație. Deși localnicii sunt mulțumiți de evenimentele organizate aproape zilnic și de felul cum arată orașul, ei știu că surprizele plăcute nu se vor opri aici și că 2021 se anunță a fi momentul de graţie pentru urbe.

Artă stradală din Centrul Vechi

Artă stradală din Centrul Vechi

opinie

România capetelor reci

25 ianuarie 2018 |
Mai mult decât o clasă de mijloc economică, României îi lipseşte o clasă de mijloc a capetelor echilibrate, răcite de pasiuni. “Clasa de mijloc” e o sintagmă dragă sociologilor, ideologilor şi bancherilor, ea fiind în esenţă un construct cultural la...


L-au omorât Bucureştii pe Eminescu?

15 ianuarie 2018 |
Dacă este adevărat că ziua în care ne naştem este ziua în care începem să murim, 15 ianuarie – cu oglinda sa funestă de 15 iunie – ar trebui să ne facă să medităm asupra existenţei chinuite a lui Mihai Eminescu. Viaţa lui Eminescu n-a fost nicidecum...

#Rezistenţă vs. Dăinuire

11 ianuarie 2018 |
În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” - cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de...

Spărgătorul de neam

10 ianuarie 2018 |
Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din...

Scrisorică de Crăciun pentru puiul de om bun

22 decembrie 2017 |
De Crăciun, este vremea familiei şi a iubirii, prilej pentru Matricea Românească să vă aducă un răvaș cu povețe pentru sora mai mică. O depeşă îndrumătoare, despre fericirea de a fi femeie, despre valori și principii educate în familie și despre...

Moştenire

25 octombrie 2017 |
Lumea e formată din oameni care trăiesc aşteptând moşteniri, şi oameni dispuşi să-şi dea viaţa, ca să lase în urmă o moştenire. Iisus Hristos. Alexandru Macedon. Dante. Ştefan cel Mare. Mihai Viteazul. Mozart. Napoleon Bonaparte. Avram Iancu. Traian...







Simbolismul voievodal în Basarabia

6 martie 2017 |
Am locuit toată copilăria mea în suburbia Chișinăului, orașul contrastelor și al veșnicelor metamorfoze. În tot acest tumult citadin, doar o imagine emblematică a rămas aceeași: Ștefan cel Mare. Statuia de bronz, imaginea pe bancnote și profunda noastră...


Timişoara, oraşul care «funcţionează» pe cultură

17 februarie 2017 |
Recunosc că, înainte de a pleca la drum spre Timișoara, despre acest oraș, al treilea cel mai populat din țară, nu cunoșteam foarte multe lucruri. Reperele referitoare la orașul de pe Bega vizau proaspăt-dobânditul titlu de Capitală Culturală Europeană...

 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează