Când e românul mai năpăstuit pe astă lume, un singur cuvânt sfânt are pe buze, chiar de-ar fi necredincios: „Mamă!” Eminescu, în clipele lui de mizerie studenţească, de la Viena sau Berlin, avea o singură vorbă mai grea, unica pe care o ştia de la tată-su: „…tu-i mama nevoii”.

Românul se întoarce la mamă, spiritual şi fizic, când îi e rău şi, uneori, când îi e bine. Lingvistica mirării la români conţine şi exclamaţia: “Mamă!”, şi strigarea “Mama mea!”. Când duşmanul e ante portas, reale sau alegorice, românul, înţelept, fie zice, lapidar, “mama lor!”, fie îmbrăţişează vicisitudinea şi plonjează temerar în vâltoarea vieţii, ghidat de un principiu sănătos şi deloc fatalist: “Decât să plângă mama mea, mai bine plângă mama lor!” Pentru mamă şi pentru familie, românul, neutralizat de multe izuri ale Istoriei, devine om de acţiune, dispus să se arunce, cum zice un cântec al tribunelor, “pe ei, pe mama lor”.

E în strigarea noastră “Mamă!”, mereu rostită cu nerv, chiar şi când e spusă cu sfială, un amestec de grozăvie cu adoraţie, ca într-o pietà. La mamă ne plângem şi ne rugăm, pentru că ştim că ea poartă într-însa rezolvarea miraculoasă a tuturor grijilor noastre. E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne.

E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne

Nu există, pentru un om, decât o mamă şi o ţară. A o trăda pe una este a o trăda pe cealaltă. În nervurile din palmele muncite ale mamei, cine va privi cu atenţie va vedea striaţiile pământului sfânt care ne-a crescut, de mici, din colbul copilăriei. Există multe lucruri importante într-o viaţă de om, dar nici unul atât de sfânt precum mama.

Mama în limba – mamă

Românul e vai de mama lui când e trist şi copleşit de necazuri, petrece de mama focului când e vesel, detestă a merge la mama dracului pentru că primul lui gând e să rămână acasă, lângă mamă şi familie, se plânge că nu i-a mai mers aşa rău de când mama m-a făcut, îi trage cui îl antagonizează o mamă de bătaie, se fereşte de mama soacră ca de Muma-Pădurii, zice despre lacom şi arivist că ar vinde-o şi pe mamă-sa, îl dispreţuieşte pe asupritorul lui, care n-are nici mamă, nici tată.

“Vino mamă să mă vezi / la spitalul de obezi”, cânta un om de litere fiu al Moldovei, şi e în chemarea lui tragi-comică un adevăr adânc: prin întoarcerea la mamă ne verificăm întreaga fiinţă, în momentele de cumpănă şi de graţie. Mama este farul nostru moral.

Şi mai e ceva Mama: o realitate şi un ideal cărora le suntem tributari o viaţă de om. Mult după ce mama noastră nu va mai fi să ne arate cum stăm, vom reveni cu gândul şi cu sufletul la figura ei duioasă, pentru că întoarcerea la mamă nu e altceva decât întoarcerea la Matrice.

Ilustraţie deschidere: montaj după clipart-library.com

Salariu de nabab. Asigurare de – sau pe – viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar – Doamne fereşte de rău şi de necaz! – o aventură cu secretara ori alte angajate superbe, tinere şi disponibile. Toate acestea vă vin în minte când vă gândiţi la şefie, nu-i aşa? Mai gândiţi-vă.

Nu “umblu” foarte des pe LinkedIn. Nu citesc cărţi despre cum să conduci o organizaţie, prefer să mă concentrez pe conducerea sinelui, unde mai am mult de condus – în cazul fericit, toată viaţa. Vorba lui Pietro Aretino, celebrul pamfletar şi satirist al Renaşterii Italiene, „Io sono, davvero, un re, perché io so come comandare a me stesso“. Adică, “Sunt într-adevăr un rege, fiindcă ştiu cum să mă conduc pe mine însumi” – ştiind pe propria-mi piele, în egală măsură, că a-i “conduce” pe alţii e o misiune nu doar teribil de neplăcută, ci realmente indezirabilă, cel puţin în România. De aceea, mă amuză când citesc, dând cu degetul în jos pe LinkedIn, sau în altă parte, în mod repetat titulaturi teribil de vanitoase precum “CEO & Co-founder [inseraţi aici o afacere obscură]”. O dată pentru că CEO & Co-Founder Matricea Românească ar suna, în cazul nostru, ca nuca-n perete. În al doilea rând, fiindcă boala şefiei e boală grea şi posibil letală. Dacă nu mă credeţi, citiţi în continuare.

Nu vorbesc despre şefie din auzite, ci din experienţă. Soarta şi propria pregătire au făcut ca, în 12 ani de carieră, să ocup cu regularitate poziţii de conducere, în pofida lipsei unei apetenţe manifeste din parte-mi pentru ceea ce se numeşte şefie. E însă o ecuaţie simplă: atunci când dovedeşti competenţă şi spirit de organizare, ba chiar măiestrie, te ridici la suprafaţă în mod natural. Ce urmează e o experienţă utilă, dar nu neapărat sănătoasă, pentru psihicul celui care conduce. Şi, din nou, vorbesc din experienţă.

Un călător străin în Ţările Române de la (circa) 1528, Georg Reicherstorffer, citat de Daniel Barbu în cartea sa “Firea românilor” (Editura Nemira, 2000), notează despre noi:

“Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii?] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat gata şi câte doi sau trei domni şi nici nu se află nici unul din neamul acestora care să nu ştie de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt aşa de hotărâţi în acest gând al lor, încât dacă ar fi  ridicaţi la domnie pentru o singură zi o mie de inşi şi în aceeaşi zi ar fi cu toţii ucişi, le-ar urma îndată fără înfricoşare alţi o mie, socotind că au avut o moarte bună şi fericită aceia care au apucat să se aşeze măcar o dată în scaunul domniei. Atât e de mare pofta de glorie care se găseşte şi la un neam barbar.”

Barbari sau nu, românii vor deci din hăurile Istoriei să fie “domni”, termen înlocuit azi, în lipsa regalităţii, de “patroni”, “preşedinţi” şi aşa mai departe, regulă care se aplică de la scara de bloc până la cele mai importante funcţii din stat. Exemplele de uzurpare abundă în istoria românilor.

Ce nu ştiu doritorii însă, ca în parabola sasului Georg Reicherstorffer, e că “pocalul şefiei” e un pocal pe cât de dulce, pe-atât de otrăvit, expresia vie a lui “ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă se poate împlini”. Când mai vedeţi, deci, câte un şef, nu-l pizmuiţi şi nu-l înjuraţi: mai degrabă, compătimiţi-l pe bietul condamnat şi plângeţi-i nenorocirea.

În ce mă priveşte, n-am cunoscut şefi fericiţi (şi vorbesc exclusiv pentru mediul privat). Dacă îi cunoaşteţi voi, daţi-mi de ştire. Am cunoscut însă şefi hăituiţi de responsabilităţile lor, foarte mulţi cu o viaţă de familie făcută praf, oameni care nu mai pot dormi noaptea şi în week-end din cauza stresului şi a îngrijorării (sau a lăcomiei), oameni aparent de toată cinstea (societăţii adulatoare de statut social, prosperitate, eficienţă şamd), dar vidaţi interior, oameni îmbătrâniţi prematur de lupta cotidiană cu un sistem socio-economic putred, de trânta continuă cu neprofesionalismul / deprofesionalizarea angajaţilor, lipsa de loialitate şi mai ales cu prostia.

Dacă aveţi impresia că, ajungând şefi, veţi munci mai puţin şi vă veţi complace într-un dolce farniente numai cu drepturi şi fără responsabităţi, în care sistemul de sub voi se auto-reglează, mai gândiţi-vă. Dacă aveţi impresia că e plăcut să fii mentor şi să-ţi pui toată priceperea în a modela un om, pentru ca apoi acel om să plece după luni sau ani de investiţii sufleteşti şi băneşti în el, la primul care îi oferă mai mult, mai gândiţi-vă. Şi, chiar în cazurile “bune” (iar bucuriile şefilor, ca şi oamenii buni şi serioşi din piaţa muncii din România, sunt puţine), se aplică ceea ce românul numeşte “blestemul câştigătorului la Loto”, iar în mitologia greacă se numeşte “atingerea lui Midas”. Altfel spus, şefia e o iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul.

Şefia? O iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul

E de dorit să fii şef în România? Aş spune cu toată gravitatea că „nu”, şi voi cita mai jos câteva exemple care o dovedesc, cu ilaritatea de rigoare. Ce e de dorit este să conduci prin exemplu, indiferent de funcţie – şi aici “şefi” în ceea ce fac avem puţini.

Însă fericirea supremă este să fii angajat, să faci ceea ce ţi se spune „de sus” şi nimic mai mult, să îţi iei salariul şi să îţi vezi de viaţă. Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că ei vor ajunge să îşi încaseze pensia – nu şefii.

Din “bucuriile” şefimii româneşti:

Şef: “La evenimentul de azi îl vei întâlni pe Dumitru Prunariu.”

Angajată: “Cine e Dumitru Prunariu? Ce a făcut? N-am auzit de el.”

***

Şef: “Azi este Ziua Eroilor.”

Angajată: “Care eroi?”

***

Şef: “Trebuie să ajungi la Muzeul de Istorie.”

Studentă în practică: “Clădirea aceea cu o statuie cu un căţel în braţe?”

***

Angajată: “Marii clasici ai culturii româneşti? Normal că îi ştiu: Eminescu, Creangă, Caragiale şi Titu Maiorescu.”

***

Şef: “Vine la Bucureşti o expoziţie Andy Warhol.”

Angajată: “Sper să fie şi el!”

Şef (contrariat): “Cine?!!!”

Angajată: “Andy Warhol. De când vreau să îl cunosc!”

Şef (incredul): “E mort din anii ’80.”

Angajată: “Dar am tot auzit vorbindu-se despre el…”

Şef: “Ai auzit şi de Michelangelo şi de Da Vinci… Nu sunt vii.”

***

Şef, într-o şedinţă de lucru în care angajaţii prezentau următorul proiect al firmei: „Pe flipchart aţi scris PROECT. Se scrie proiect.”

Angajaţii (sceptici): „Serios??? Credeam că este acceptată şi varianta asta.”

şamd

Notă: autorul garantează veridicitatea tuturor replicilor invocate

Foto deschidere: montaj după originalul de pe keydifferences.com

Profesor de Istorie în judeţul Buzău, Gheorghe Miu semnează pe Matricea Românească o opinie deschizătoare de ochi despre realităţile învăţământului nostru şi meritele – adesea ignorate – ale Dascălului român.

„Profesorul influenţează întru eternitate; nici chiar el nu poate ști unde se opreşte influența sa”. ~ Henry Brooks Adams

Despre rolul profesorului s-a scris și se va mai scrie, atât din punct de vedere didactic, dar și civic, cultural și uman. În cazul de față, vă ofer expunerea unui profesor de Istorie, care și-a propus să fie pedagog la catedră, istoric în biblioteci și arhive, un zoon politikon în comunitate și viața socială.

Sunt profesor la școala unde am fost elev timp de opt de ani de zile, apoi și director, cam tot atâta timp. Pentru trei ani de zile, sunt doctorand al Universității București, fiind înscris la Școala Doctorală de Istorie. M-am născut într-un sat de câmpie din județul Buzău, Padina-Macoveiul. Aici am făcut școala generală în perioada regimului comunist, apoi am absolvit Liceul de matematică-fizică B.P. Hașdeu din Buzău. Ar fi trebuit să fiu inginer al Epocii Ceaușescu, însă am refuzat tacit acest mariaj, fiind îndrăgostit iremediabil de Istorie. Neavând recomandare „de la Partid”, abia după 1989 am urmat, cinci ani, la zi, cursurile Facultății de Istorie din Universitatea București, devenind licențiat în Istorie. Se împlinea un vis, cel de a studia istoria, o pasiune care m-a mistuit încă din copilărie. După facultate, într-un entuziasm de apostol al unei misiuni imposibile, m-am reîntors în satul natal, unde am fost profesor fără întrerupere. Timp de 8 ani am fost director de școală, fiind apoi înlocuit din funcție de secretarul școlii, care a fost ales primar, acesta fiind nepotul fostului primar comunist al satului de până în 1989 și finul primarului post-comunist de după 1989. O cumetrie rustică și politică fatală pentru un profesor de Istorie, apolitic și cu vise de libertate.

Ar fi trebuit să fiu inginer al Epocii Ceaușescu, însă am refuzat tacit acest mariaj, fiind îndrăgostit iremediabil de Istorie (…) După facultate, într-un entuziasm de apostol al unei misiuni imposibile, m-am reîntors în satul natal, unde am fost profesor fără întrerupere

Cu un asemenea traiect și cu așa experiențe profesionale, am ajuns să cunosc sistemul de învățământ, cu bune și cu rele, de peste 20 de ani, însă nu am avut posibilitatea de a mă exprima liber într-un context viciat de iluzia democrației și a unei reforme perpetue a învățământului românesc. Iată de ce, regăsind târziu plăcerea și libertatea de a scrie, vreau să expun în continuare o scurtă considerație despre definiția și condiția profesorului, rolul acestuia, în general, în societatea contemporană și a profesorului de Istorie, în mod special.

Dar ce înseamnă sa fii profesor? Există o tendință colectivistă de a-i asocia pe toți de la catedră, toate cadrele didactice, după o mai veche meteahnă a comunismului românesc. Se vorbește în bloc de un colectiv de cadre didactice, educatoare, învățători, profesori de gimnaziu și liceu, profesori universitari. Ca urmare o să-mi permit să mă limitez la breasla din care fac parte, și anume cea a profesorilor din învățământul preuniversitar, de gimnaziu / liceu și atât. Statutul social al unui profesor de gimnaziu / liceu ar fi trebuit să fie  unul corespunzător clasei mijlocii, însă societatea românească contemporană a erodat prestigiul acestuia, prin uniformizare și bulversarea valorilor. Dacă în Franța această profesie este extrem de apreciată și se transmite din generație în generație, la noi această nobilă îndeletnicire intelectuală a pierdut teren în ultimul timp. Se vorbește și se constată despre un statut pierdut al profesorului în societate, dar și o autoritate pierdută în fața elevului, în fața clasei.

A fi profesor presupune însușirea unor competențe: profesionale, de comunicare publică și organizațională, iar aceste competențe se deprind cel mai bine prin studiu în timpul facultății. Fără acel fond intelelectual primar, fără acea cultură însușită prin studii temeinice, la zi, fără acel capital de instruire nu te poți numi profesor, pentru că nu ai ce transmite. A fi profesor presupune îmbinarea fondului științific cu didactica predării și nu în ultimul rând spiritul creativ. Fiecare profesor este unic în felul său, predarea unei lecții realizându-se prin stiluri și comportamente de predare specifice.

Statutul social al unui profesor de gimnaziu / liceu ar fi trebuit să fie  unul corespunzător clasei mijlocii, însă societatea românească contemporană a erodat prestigiul acestuia, prin uniformizare și bulversarea valorilor

Care este rolul profesorului în societatea de astăzi? Profesorul are o mare responsabilitate, aceea de a forma personalitatea unor copii și tineri, de a asigura pregătirea lor profesională, de a oferi o pregătire morală și cetățenească pentru viață. Este exagerat să percepi profesorul ca un simplu prestator de servicii educaționale pentru beneficiarii direcți și indirecți ai actului educaţional. Rolul profesorului a fost și trebuie să rămână unul umanist și umanizator.

Și peste toate ce înseamnă să fii profesor de Istorie? Poate fi un orator, dar și un formator. Dimensiunea civică a mesajului transmis de profesorul de istorie obligă la o învățătură pentru viață transmisă sine ira et studio, cu un discurs patriotic temperat, dar și cu un mesaj de toleranță, de conviețuire etnică armonioasă.

Care este rolul profesorului de istorie în lumea contemporană? Într-un context european, profesorul de Istorie trebuie  să fie un formator de competenţe, de la cele mai importante, cum ar fi: competenţele cognitive, sociale şi afective, la care se adaugă competențele specifice istoriei – de comunicare, de valorizare, de învățare pe tot parcursul vieții, de expresie culturală. Profesorul de Istorie este un actor cu multiple roluri: lider, manager, organizator, coordonator, muzeograf, ghid, formator de opinie. Didactica istoriei, în varianta sa actuală, definește rolul profesorului în dirijarea unor activităţi didactice de tip participativ, precum: exprimarea unor puncte de vedere proprii, argumentare şi înţelegere, promovarea de valori şi atitudini. Cu toate acestea, rolul său este mult mai larg, în plan cultural, civic și moral.

Ideal ar fi ca locul de muncă al profesorului de Istorie sa fie un muzeu, o arhivă sau un șantier arheologic. Acolo ar fi scena unei desfășurări de competență teoretică și creativitate teatrală. Nu toate lecțiile de istorie se pot desfășura într-un muzeu, din diverse și întemeiate motive, însă fiecare cabinet de istorie poate deveni un mic muzeu și o sală multimedia, prin grija profesorului. Am satisfacția că am pus la punct un cabinet de istorie al școlii, pe care l-am amenajat ca un mic muzeu școlar. De asemenea, am dezvoltat un proiect intitulat Memoria Macoveiului, inaugurând o sală-muzeu a satului tradițional. Pentru că altfel nu se poate, ca profesor de Istorie.

Este exagerat să percepi profesorul ca un simplu prestator de servicii educaționale pentru beneficiarii direcți și indirecți ai actului educaţional. Rolul profesorului a fost și trebuie să rămână unul umanist și umanizator

În paralel cu activitatea profesională și didactică, dupa terminarea facultății, din punct de vedere al activității științifice și cercetării istorice, m-am axat pe doua paliere: cercetări de istorie locală și studii de istorie universală. Am continuat munca începută în facultate, de colectare a materialelor documentare pentru o monografie istorică a localitătii si a zonei de câmpie din sudul judeţului Buzău. Lucrarea monografică a aparut în 2007 în două ediții, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat și la Editura Omega din Buzău, cu titlul: ”Padina – cinci secole de istorie. Monografia istorică a unui sat buzoian”. Am  inițiat  o serie de studii de istorie locală despre: deputatul ţăranilor clăcași buzoieni Iordache Buga, pictorul Alexandru Moser – Padina,  monumente votive de pe teritoriul comunei Padina din judeţul Buzău. La nivelul școlii și comunitătii, am dezvoltat pe cât posibil un cult al istoriei locale, al redescoperirii istoriei scrise și a valorilor satului tradițional românesc.

În ciuda unei consideraţii generale reduse pentru disciplina Istorie, dar și pentru promovarea patriotismului, am omagiat, ca profesor de Istorie și ca director de școală, acele evenimente istorice cu semnificație profundă: 1 decembrie 1918, 24 ianuarie 1859, Ziua Eroilor, 9 mai/10 mai.

La nivelul școlii și comunitătii, am dezvoltat pe cât posibil un cult al istoriei locale, al redescoperirii istoriei scrise și a valorilor satului tradițional românesc

În fiecare an am ținut discursuri omagiale și comemorative despre semnificația acestor evenimente istorice, la care am adăugat câte o cuvântare istorică anuală în cadrul sărbătorii folclorice Floarea de salcâm , care are loc în fiecare an în comuna Padina, în luna mai, cu referire la prima atestare documentară a acestui sat buzoian, care datează din 28 mai 1536.

În concluzie sunt o persoană angajată în sistemul naţional de învățământ, care, absolvind o facultate din cadrul Universității București, a căpătat o pregătire specială în domeniul științific al istoriei și care predă Istoria ca disciplină de învățământ. „Historia magistra vitae”, celebrul dicton al lui Cicero, rămâne valabil când vine vorba despre demonstrarea actualității studiului sistematic al Istoriei în școli, profesorul de Istorie fiind cel care arată calea și aprinde flacăra cunoașterii, magistrul pentru viață al atâtor generații. Acesta este crezul meu: magistru la catedră, istoric între cărți și documente, un om al cetății în viața cotidiană, o lumânare care se epuizează pentru a lumina calea altora.

Prof. drd. Miu Gheorghe,

Școala gimnazială nr. 1 Padina, comuna Padina, județul Buzău

Sunteţi profesori şi vreţi să vă exprimaţi punctul de vedere cu privire la starea şcolii româneşti? Aşteptăm contribuţiile voastre la contact [at] matricea.ro!

Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O simplă butadă a vreunui hâtru plictisit, care dintr-un singur gest îşi scrie ars poetica şi totodată o transformă în fapte (trăind, astfel, la înălţimea propriilor principii)? Probabil. Şi mai probabil însă, mesajul reprezintă o verbalizare grafică (asta e!) a ceea ce se cheamă spiritul vremurilor, adică un instantaneu precis al inconştientului colectiv de la o anumită oră istorică.

Şi se face că această oră a istoriei (cu minutarul şi secundarul ei) să indice tocmai lehamitea suverană faţă de Bucureşti, oraş insuportabil, a cărui singură calitate este aceea că ne suportă. Că este aşa, o demonstrează, de altfel, şi faptul că inscripţia cu pricina a făcut deja prozeliţi. Lângă mesajul iniţial, s-a ivit un altul, identic.

View this post on Instagram

Un mesaj inadmisibil! @matricearomaneasca are reacția! În curând pe www.matricea.ro #vandalism #iubimBucureștiul #civism #cultură #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 2, 2018 at 1:46am PST

Pentru că, bucureşteni recenţi, „doar în trecere” sau la a doua generaţie de descălecători, unii locuitori ai Capitalei resimt aprig nevoia de a strâmba din nas în faţa defectelor sale. Şi acestea sunt, slavă Domnului, destule! Oraşul e poluat, dezordonat, prezintă un nesănătos amestec de lux şi ruină, e sufocant, mizer, să nu mai pomenim de condiţiile de trai cel mult ev-medievale. Oamenii? Nepăsători, necivilizaţi, agresivi, inculţi.

Singur vinovat de tot şi toate, Bucureştiul nici că merită altceva decât un profund dispreţ, concentrat într-o înjurătură în care se includ laolaltă şoferul de autobuz (că nu mişcă mai repede, deşi stă la stop), autorităţile şi ţara întreagă. Ca orice fiinţe superioare, acei bucureşteni revoltaţi înţeleg resorturile adânci ale problemei: Bucureştiul este numai manifestarea locală a unui rău general care se cheamă România.

Normal, deci, că se desolidarizează de spaţiul pe care-l locuiesc. Şi nu oricum, ci cât mai vizibil, mai vocal, mai fără echivoc. Câştigul e dublu pentru ei şi zero pentru Bucureşti. O dată pentru că s-au delimitat cum se cuvine de habitatul în care întâmplător îşi duc zilele şi a doua că au pus astfel punct şi propriei responsabilităţi faţă de el. Şi, în acest mod simplu, le rămâne timp destul să suspine bovaric după oraşe „din afară”, oraşe dichisite şi bine şterse de praf ca bibelourile în vitrină. Viena, Paris, Roma… altceva!

Făcând un exerciţiu de imaginaţie prin reducere la absurd, să presupunem că, venind acasă, cineva îşi observă, cu detaşare şi scârbă, patul nefăcut, vasele murdare şi zugrăveala scorojită de timp. Ce să facă? N-are noroc! Nefericit, îşi înjură casa şi familia şi boscorodeşte administraţia. Cu ce a greşit? De ce n-a avut şi el parte de un adevărat cămin – curat, îngrijit, în care să-ţi fie drag să trăieşti?

Dar să ne întoarcem la Bucureşti şi la cetăţenii lui nemulţumiţi. Două lucruri se pot spune cu egală certitudine, amândouă vorbe de duh devenite clişee, desigur, pentru că se întâmplă să spună adevărul. Unul, că „omul sfinţeşte locul”. Al doilea, că „frumuseţea stă în ochii privitorului”.

[pullquote]Prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât[/pullquote]

Despre primul n-ar mai fi multe de adăugat. Poate doar de nuanţat faptul că, prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât.

Al doilea lucru. Chiar şi aşa poluat şi îmbâcsit, crescut aiurea şi fără socoteală, Bucureştiul este, pentru cine are ochi să vadă, un oraş perfect fermecător. Nu, nu-i nici pe departe utilitar şi pragmatic, gata să-şi slujească locuitorii cu cişmele pe căldură şi cu trotuare fără gropi. Nu-i nici ofertant în peisaje ferchezuite, ideale pentru o scenă de film romantic ori măcar pentru un selfie ca lumea, ca alte oraşe mai vestice. Şi nu te striveşte cu maiestuozitatea lui, ca să te facă să te simţi stingher atunci când îi calci asfaltul.

Dar ce e sau cine e Bucureştiul? Bucureştiul este oraşul locurilor de cea mai limpede şi autentică frumuseţe. Cine a avut timpul şi disponibilitatea să le remarce le ştie. Sunt ale fiecăruia, personale. Este, fără îndoială, spaţiul contrastelor, dar al unora al căror sens şi personalitate te provoacă să le cauţi. Este un oraş cu un haz interior aparte, care pe unii îi poate respinge, dar la care foarte mulţi aderă, pentru că îl simt de-al lor. Este oraşul scenelor de viaţă antologice: al şoferului de taxi care îţi povesteşte toată viaţa lui într-o cursă, al precupeţilor de piaţă de periferie care îşi încuie dughenele ca să meargă la Sfânta Liturghie, al anticarului care-şi ştie pe de rost toate cărţile.

Şi, mai mult decât toate, Bucureştiul este locul unde-i mereu joi şi primăvară, promisiuni în filigran ale atâtor virtualităţi pe care, oricând ne hotărâm, le putem împlini.

Dar pentru a vedea toate astea, trebuie să le priveşti cu ochi proaspeţi şi mintea neîndoctrinată de calapoade de frumuseţe uniformizante, renunţând a-l mai măsura cu un pat al lui Procust estetic, întrucâtva utopic şi întrucâtva făţarnic. Bucureştiul este un oraş care, vorba lui Exupéry, trebuie privit cu ochii inimii. Poţi sau nu poţi, e altă poveste.

O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe Matricea Românească o tânără de douăzeci și cinci de ani.

Se spune că omul începe să mediteze asupra realizărilor sale la treizeci de ani, deși această cifră, cu vagi conotații biblice, nu ne scutește de gânduri eliberate și direcționate spre o meditație constructivă. Ce ne face să alegem o cale sau alta? Ce ne motivează să decidem că vrem să fim avocați, medici sau scriitori? Nu există un răspuns evident și nici măcar un algoritm precis de selecție a viitorului, care așa cum dictează legile firii trebuie să fie imprevizibil, o veritabilă surpriză.

Îmi amintesc cum, în ultimul meu an de liceu, m-am trezit cu vaga dorință de a ajunge un jurist remarcabil. Aveam pentru asta toate calitățile și condițiile necesare întrunite. Olimpică, premiantă, cu note și conduită impecabilă, proaspăt absolventă, mi-am luat inima în dinți ca să ajung acolo, unde naivitatea mea credea că sălășluiește mama tuturor cunoștințelor, alma mater-ul chișinăuian. Mare mi-a fost surpriza, dar și decepția, să mă văd încătușată în rigorile unei fabrici de licențe.

Să nu credeți că este un reproș către profesori, ci mai degrabă este o neînțelegere a sistemului per ansamblu, care nu doar alimentează discipolii cu tehnici desuete și idei fixe, dar care mai și încearcă să plieze pe calapod gândirea studenților. Prin anul trei de facultate, căzusem pradă unei sporadice apatii, care îmi ghilotina constant entuziasmul, așa că mă refugiasem în lectură, încercând să înlocuiesc educația formală, sedimentată de-a lungul anilor, cu un studiu continuu, non-formal, bazat exclusiv pe experiențele mele senzoriale.

Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Se știe că toată viața învățăm, dar oare o facem corect? Câți dintre dumneavoastră și-au ales corect studiile, locul de muncă, dar – cel mai important – vocația? Căci anume aceasta din urmă face cu adevărat diferența.

La capitolul „educație” suntem cel mai des mânați de moda facultăților potrivite, deoarece societatea noastră, în mod eronat, nu mai merge pe linia selecției utilității normale a studiilor obținute, ci pe sonoritatea unor titluri academice. „Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat. Dar cel mai de bonton este să faci un doctorat, căci asta îți asigură un loc „la căldurică” până la adânci bătrâneți.

România studiilor pe „bandă rulantă”

A nu mi se lua în nume de rău, dar unde ați mai auzit în trecutul nu foarte îndepărtat să aibă fiecare al treilea om un doctorat și fiecare al doilea un masterat? Doar pentru a vă stârni interesul, iată ce date statistice circulă în această sferă: în România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat? Posibil, și se pare că merge într-o permanentă ascensiune.

La acest moment, cu mare greutate în suflet, este cazul să afirm că asistăm la un colaps, care nu doar înghite vertiginos speranța în ziua de mâine, ci ne mai și lipsește de cadre profesionale de înaltă pregătire și calitate. Sunt ferm convinsă că, din aceste cifre exorbitante, cel puţin jumătate au ales acest drum mânați doar de necesitatea unei diplome universitare, dar și de moda ambianței în care trăim.

Acest lucru este valabil și în Basarabia, unde meritocrația a fost demult înlocuită cu astfel de fenomene pentru cumătrismul și reciprocitatea (n.r. variațiuni la tema pilelor). Cel mai trist, însă, nu este această „bandă rulantă” de multiplicare a absolvenților, ci faptul că acești oameni nu şi-au exersat liberul arbitru în găsirea vocaţiei.

„Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat.

Cel mai probabil, fireasca dumneavoastră reacție va fi să spuneți că acesta ne e destinul, că acestea sunt unicile modalități de supraviețuire. Eu, însă, sunt ferm convinsă că o gură de aer proaspăt în educație, nu strică. Să o luăm de la începuturi. Absolvim liceul la o vârstă, dacă vreți, târzie, de circa 17 – 18 ani, dar chiar și așa suntem cel mai ades infantili în decizii și ne orientăm după veșnicul flux al turmei, că doar de aceea suntem mioritici. Dacă prietena mea merge la Facultatea de Economie, cu ce sunt eu mai rea? Revenim la veșnica înțelepciune cu capra vecinului.

După ce am trecut cu brio de cei patru ani în care am încercat, vorba rușilor, să rod granitul învățării, am absolvit licența și a venit vremea masteratului, care din punct de vedere al utilității academice, mi se pare mai degrabă o prelungire inutilă a chinurilor, căci nu presupune o aplicare practică a cunoștințelor acumulate, ci mai degrabă consolidează tradiționalismul academic riguros.

Există riscul de a nu-ți găsi niciodată vocația, dar este mai lamentabil să încetezi căutările

Și după ce ieși în sfârșit cu diploma mult – râvnită de pe băncile facultății, primești o lovitură în plin, dând peste o piață a muncii suprasaturată, unde au câștig de cauză doar profesiile tehnice, așa numite prestigioase, deși calificativul mi se pare exagerat. Dacă veți decide însă să vă reprofilați, asta presupunând noi studii, muncă și răbdare, societatea nu o să vă mângâie pe cap, ci o să vă treacă în catastiful celor eșuați, care nu au putut face față dificultăților și au decis să „dezerteze”. Desigur, nu veți avea parte de o spânzurătoare, dar blamarea vă este asigurată.

Prin muncă, spre vocație

Va urma punctul zero: găsirea vocației. Din acest moment, care poate surveni la douăzeci și cinci, treizeci sau chiar cincizeci de ani, o să vă puneți tot mai multe întrebări. Această cotitură bruscă va fi ca un duș rece, căci nu scutește nimic și pe nimeni. Munca o să pară o îndeletnicire cazonă, prietenii vor deveni încă o dovadă vie a propriului eșec, iar viața în sine poate să piardă din culoare. Dar, aici este important să luăm o pauză. Să încercăm a ne regăsi dincolo de fundalul zgomotos al unui destin care ne transformă în proscriși. Preț de câteva clipe trebuie să revenim în copilărie, să dezgropăm de sub maldărul grijilor visele, și să le ordonăm.

În România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat?

Care este sensul acestui termen de vocație? Este suma viselor, așteptărilor și speranțelor noastre, toate transformate într-o menire. Chiar dacă aceasta poate e scrisă în stele, la ea se merge cu râvnă, cu osteneală și cu destoinicie, prin educație și formare continuă. Ea presupune nu diplome de onoare, nu premianți pe liste pustii, ci minunate stări de visare transformate în realitate, aici, în România. Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Sigur, nu există o rețetă prestabilită și nici un termen de realizare imediat. Poate că veți ajunge la această concluzie tocmai la adânci bătrâneți, dar asta nu înseamnă să vă lăsați doborâți, ci din contra, să vă mișcați înainte nu din inerție, ci prin convingere, căci doar aceasta asigură calea către vocație, către succes. Iar restul lumii poate să aștepte, undeva departe, înainte de linia startului, pe care l-ați depășit.

Un punct de vedere primit de Matricea Românească la poșta redacției, despre cum e românul și cum arată România în oglinzi paralele… ce reflectă – unele, prejudecăți despre români, iar altele, o imagine mai fidelă a acestora.

Ştirile despre noi (despre români şi despre România), din afară şi din ţară, ne pun zi de zi în faţă o oglindă aşa-zis „obiectivă” – în fapt, de bâlci, care deformează – şi ne obligă să ne identificăm cu imaginea strâmbă reflectată în ea. În faţa „obiectivităţii” acestei oglinzi, iată, totuşi, şi imaginea subiectivă – în fapt, o privire cinstită – asupra noastră înşine şi a României. Le vom pune alături. Oglinda adevărată este uşor de aflat. Este cea în care te recunoşti.

Românul se trezeşte dimineaţa la patru şi se aşază la coadă la ajutoare europene

Românul se trezeşte la patru dimineaţă – cel mai adesea – şi pentru că intră în tură, face naveta, îi naşte o pacientă sau pur şi simplu îl sună un prieten care are nevoie de el.

Acelaşi român „ia cu asalt” hypermarketurile atunci când sunt reduceri sau în prag de sărbătoare, „scoţând din buzunar” sume din ce în ce mai mari de bani, în trend cu scumpirile. Românul „ia cu asalt”, fără discriminare, şi spectacolele de operă în aer liber, târgurile de carte şi vernisajele.

Dar pentru că nu-i ajunge teritoriul cucerit, românul „ia cu asalt” şi Europa, înspăimântând localnicii, jefuindu-i, răpindu-le locurile de muncă. Românul „invadează” Europa şi – sau cel mai adesea – ca superspecialist în reţele informatice, neurochirurgie, tehnologie nucleară, inginerie aerospaţială, restaurare de vitralii medievale sau te miri ce alte „nimicuri”.

Românul nu-şi respectă valorile

Românul poate că nu-şi respectă valorile, dar trăieşte cu ele şi prin ele zi de zi. Nu ştiu dacă francezul citează din Baudelaire, englezul din Shakespeare şi neamţul din Goethe aşa cum cităm noi (la bine şi la rău raportându-ne la ei) din Eminescu („mai am un singur dor”, „toate-s vechi şi nouă-s toate”, „somnoroase păsărele”), din Caragiale („două la primărie…”, „curat murdar”), din Preda (cu celebra poiană a lui Iocan). Dar dacă francezul, neamţul, englezul o fac, cinste lor! Pe ei nimeni nu-i acuză că nu-şi respectă valorile.

View this post on Instagram

Știm, viaţa vă zorește: aveţi facturi de plătit, proiecte urgente de finalizat. Treceţi zilnic, în grabă, pe lângă istorie. Recomandarea @matricearomaneasca: staţi o clipă şi meditaţi! #NichitaStanescu #poetroman #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 21, 2018 at 12:03am PST

Românul se înghesuie la moaşte

Asta, trebuie să recunoaştem, e ceva ruşinos. Sau nu neapărat? Mai ales dacă ne gândim că asta face parte din relaţia lui cu Divinitatea, singura lui speranţă, atunci când este disperat.

View this post on Instagram

Un studiu antropologic despre beneficiile și nocivitatea religiei este obiectul analizei unui material proaspăt pe @matricearomaneasca. Legătură disponibilă în profil. #religie #antropologie #societate #prejudecăți #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 15, 2018 at 1:46am PST

Românul e analfabet

Românul care nu e însă analfabet iese pe primele locuri la olimpiade internaţionale de informatică, latină, ştiinţe ale pământului, astronomie etc. etc. etc.

View this post on Instagram

Chiar dacă trăim în era publicității agresive și a manevrelor de marketing, acest lucru nu ne scutește de obligațiile anului 2018. Aflați de ce dintr-un editorial marca @matricearomaneasca Legătură disponibilă în profil. #editorial #CentenarulMariiUniri #România #patrimoniu #Istorie #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 19, 2018 at 7:33am PST

Românul e mioritic (un adjectiv care înseamnă tot ce e mai rău pe lume) şi, în loc să acţioneze, se resemnează

Românul a creat Mioriţa, deci e mioritic. Iar asta nu e dovadă de prostie, ci reflexia unui mod de a privi lucrurile altfel decât intrepid şi „cu ochii pe butelie”. Dacă cineva crede că a răspunde inevitabilului prin poezie şi visare înseamnă prostie şi îngălare, să şi-l imagineze pe ciobanul din Mioriţa alergând cu sufletul la gură la şeful de post să-l anunţe despre complotul pus la cale împotriva lui. Şi-ar fi ratat măreţia, iar poezia ar fi devenit o prozaică ştire de ora 17.50.

Românul e Mitică

Da, românul e Mitică, dar asta nu-i un mare defect pe care trebuie să ni-l ascundem jenaţi. Discuţia la o bere cu un prieten este una dintre cele mai mari capodopere (care din păcate rămân anonime şi nescrise – dar nu-i nimic, că avem destule) pe care românul le generează în mod spontan. Trecând de la Schopenhauer la fotbal, de la presupuneri despre geografia malgaşă la bancuri, de la cum se poate coloniza planeta Marte la „când o fi murit Alecsandri?”, discuţia poate rezolva toate problemele omenirii într-o singură, nesfârşită, după-amiază de vară. Românul e Mitică şi în acelaşi timp un om inteligent care apreciază rara plăcere de a avea cu cine discuta.

Românul e intolerant

Românul are prieteni unguri, evrei, nemţi şi de toate naţionalităţile, născuţi aici sau veniţi de aiurea, pe care-i invită cu maximă plăcere la el „la un pahar” ca să mai „schimbe o vorbă”. România are una dintre cele mai respectuoase politici pentru protejarea culturii minorităţilor din Europa, un „model” (n-o spunem noi, ci alţii) pentru alte ţări, vecine sau îndepărtate (model, din păcate, deloc urmat).

Românul are prieteni romi şi olandezi, catolici şi musulmani, pe care nu-i consideră din cauza asta prieteni de rangul doi, ci prieteni şi atât. Românul respectă diferitul, vrea să schimbe păreri cu cineva care-i altfel, vrea să-i înţeleagă viziunea de viaţă. Şi nu din curiozitate, ci pentru că îi place aşa, în mod gratuit, „corola de minuni a lumii”. Dar ăsta-i avantajul când ai de-a face cu cineva tolerant. Îl poţi face cum vrei şi-n toate felurile, chiar şi intolerant.

Românul e leneş

Românul e leneş, dar are printre cele mai puţine zile libere dintre toţi cetăţenii Uniunii Europene. Da, dar asta înseamnă că munceşte zilele în care se duce la serviciu? Poate că nu. Dar, în mod ciudat, acelaşi român se duce să ajute la mutat când se schimbă sediul firmei; vine sâmbăta la serviciu; termină acasă o treabă urgentă de la lucru; stă peste program… şi toate astea, fără să-l plătească cineva.

Românul ia totul în râs, batjocoreşte totul şi e superficial

Românul râde când îi e bine şi când îi e rău şi are umor şi autoironie – forme supreme de inteligenţă şi de sensibilitate. A învăţat să folosească umorul ca armă infailibilă împotriva durerii şi a disperării, iar asta-l face să dăinuie mai bine şi mai demn decât l-ar ajuta şedinţele la psiholog.

Românul se îmbuibă cu produse tradiţionale şi ajunge la Urgenţe

Românul mănâncă produse tradiţionale de sărbători că aşa e tradiţia. Iar „îmbuibarea” este un exces ritual care face parte din scenografia sărbătorii, când totul e mai mult, mai gălăgios, mai altfel decât în viaţa de zi cu zi. Sărbătoarea însăşi reprezintă ieşirea din cotidian şi pătrunderea într-un spaţiu temporal rupt de obişnuit.

Fără sfârşit

Matricea Românească se întreabă ce mai înseamnă pentru un om de presă din România acțiunea de a scrie și vă oferă mai jos cinci potențiale răspunsuri.

Secolul în care trăim ne impune tot mai multe criterii de activitate. Începem cu imparțialitatea și terminăm cu libertatea de exprimare. Avem condeiele încătușate de abstracta nevoie a aprecierilor constante, cu precădere în mediul virtual. Dar oare care este adevărata misiune a jurnalismului? La această întrebare nu există un răspuns ferm sau cel puțin nu avem un algoritm precis de înțelegere, așa că iată câteva concluzii pe care le-am receptat eu, om fără studii în domeniu, dar pentru care presa de calitate și publicistica fac diferența.

1. A scrie înseamnă a educa

Cu fermitate pun semnul egalității între aceste două acțiuni, care, dincolo de subtextul interpretabil, merg mână în mână. Fiecare jurnalist, scriitor sau, folosind titlul comun, om de litere, de îndată ce pune primele rânduri pe foaie își asumă poziția, adeseori ingrată, de a fi mentor, în primul rând, pentru cititorii săi, iar ulterior pentru posteritate, căci ce scrii cu penița, nu tai cu bărdița (proverb cu atât mai potrivit în epoca tehnologiilor informaționale).

2. A scrie înseamnă a forma elite (sau anti-elite) în România

Nu în zadar am menționat această opoziție, care de cele mai multe ori apare pe fundalul incapacității ori relei voințe a unor pseudojurnaliști în a aborda unele subiecte cu adevărat sensibile. Înțeleg că este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

3. A scrie înseamnă a respecta

Și nu mă refer în speță la tot mai modernele campanii de peste Ocean, dar și din Europa, în care se angajează jurnaliști de calibru. Respectul de care trebuie să dea dovadă un jurnalist nu se măsoară în etichetele pe care și le asumă, ci în ideile pe care le propagă. A ironiza niște realități, a arăta metaforic cu degetul la probleme nu presupune respectarea cititorului, ci dimpotrivă, semnifică un oportunism cras. Or, mesajele pe care le transmite un jurnalist de calitate sunt vitale pentru un stat democratic, mai ales unul cum este România, în care, din nefericire, este la modă critica, de orice fel și de orice manieră.

4. A scrie înseamnă a crede

De fiecare dată când se abordează o situație în presă, se merge tot mai des pe varianta contrastului, presupunând un pesimism adus la limita morbidului. Nu-mi doresc ca în fiecare dimineață, la cafea, să fiu inundată de știri negative, nu pentru că nu accept realitatea, ci pentru că nu înțeleg tendința crescândă de a pune într-o lumină nefastă chiar și problemele care au o soluție. Sau poate asta ține de plăcerea noastră, a tuturor românilor, de a ne plânge de milă, în loc să ne suflecăm mânecile și să ne punem pe treabă?

5. A scrie înseamnă a spera

Cu riscul de a fi numită o veșnică adolescentă, eu cred în misiunea nobilă pe care un jurnalist sau scriitor o are, cea de a sădi speranță. Ne ajung tot răul care ne inundă, tonurile gri și petele întunecoase din istorie. Poate este momentul oportun de a privi acea clasică parte plină a paharului, în care sunt toate scenariile pozitive ale vieții? Mi se pare deplasată maniera în care jurnalistul modern ațâță spiritele, voit sau poate involuntar, făcând din subiectele sale niște „arme ale manipulării” care, între noi fie spus, au mai degrabă un rol nefast, decât unul pozitiv.

A scrie de calitate în România implică respect și devotament. Este misiunea foii noastre de cultură, Matricea Românească. Foto: ebay.com

De ce am decis să pun aceste idei pe hârtie? Pentru că am obosit să descopăr că în România, dar și în Basarabia, sunt la mare căutare doar scandalurile, veștile proaste, că lumina nu mai are loc în spiritele umane, că foarte puțini caută refugiul în slova scrisă, dând întâietate unor programe de prost gust sau unor publicații de cea mai joasă speță.

Este mult mai ușor să arunci noroi și să creezi spectacole de duzină, atât timp cât te ascunzi în spatele unei redacții sau al unui pseudonim, dar câți dintre cei pe care îi citiți reușesc să aducă lumină, să creeze elite fără pic de fanatism, exclusiv pe meritocrație?

Eu nu-mi doresc să trăiesc într-o lume construită pe cancan-uri, în care tot ce este perfid este pus la loc de cinste. Refuz să accept moda, de altfel trecătoare, a specialiștilor în ironii pentru și despre România. Poate că societatea noastră nu va mai naște publiciști precum Eminescu, dar potențialul de care dispunem ne obligă, vorba dictonului francez, să dăm la iveală ce este mai bun, mai sincer și mai clar, asta dacă ne pasă cu adevărat de viitorul urmașilor noștri. Alegerea vă aparține.

Foto deschidere: fundatiactf.ro

De câteva zile, pe posturile româneşti de televiziune îşi face veacul (cea mai potrivită expresie!) o publicitate având ca obiect “100 de ani de România”. Sub pretextul românismului, în realitate unul de ocazie, un mare lanţ de magazine – nici măcar românesc, pe deasupra – îşi face reclamă, nu mascată ci directă („Celebrăm centenarul în toate prăvăliile P….”), comercializând egoist un eveniment care e despre orice – numai despre cumpărături nu.

Oricât de mistificant ar fi marketing-ul, România Mare nu s-a făcut pornind de la o coadă mare la cumpărături, de la milioane de români care s-au îngrămădit “la rând” într-un supermarket din Alba Iulia, până s-au unit cu Ţara. Dacă de asta vrea să ne „convingă” subliminal reclama cu pricina, una ce trece în revistă aspecte ale devenirii vieţii şi gastronomiei româneşti din ultimii 100 de ani, purtând bătrânei prin magazinele respectivei entităţi, greşeşte şi ne jigneşte inteligenţa. Sigur, filmarea e la cele mai înalte cote, decorurile şi costumele la fel: dar motivul mercantil e străveziu.

La văzul respectivei publicităţi, mi-a venit în minte, instinctiv, declaraţia recentă a liderului (oficial) al comunităţii maghiare din România, Kelemen Hunor, care a spus: “Dacă anul 2018 va fi redus la folclor, la mâncat fasole şi la cântat şi dansat în piaţa publică, îmi pare rău. Din punctul meu de vedere, ar fi o greşeală”.

Gura conaţionalului ungur adevăr grăieşte! Căci Centenarul României reunite nu e vreo trufanda pe care o cumperi la reducere. Nu despre mania cumpărăturilor, despre excese nestăpânite, şi nici despre fineţuri culinare e acest an cu totul şi cu totul special pentru români. 2018 e an de bilanţ pentru un stat tânăr, dar o naţiune veche. E – sau ar trebui să fie – o clipă de răgaz, de analiză, de reaşezare, de redefinire a priorităţilor, de conturat planul de viaţă comună, de echilibrare. Ne vom regăsi echilibrul nu în magazine, oricât de atractivă ar fi propunerea sau reducerea, ci în agora românească, în şcoli şi în biserici, capete ale aceluiaşi trident naţional.

[pullquote]Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori[/pullquote]

E an de Post Mare pentru România, şi acest an de post se termină abia la 1 decembrie. Când ne vom bucura împreună, dar nu de carnea micilor şi de şorici, oricât de “Mitici” am fi, ci de acea carne care nu se strică: de pământul nostru etern roditor – de mituri şi de genii.

Prin urmare, nu căutaţi România Mare în magazine – mare ţi-e raionul, Doamne! N-o s-o găsiţi la 99,99 de bani. Dacă daţi însă doi bani – nu mai mult – pe România, veţi înţelege că facem 100 de ani, şi vă veţi feri de lucruri superflue, fără nici o legătură cu esenţa noastră.

Suntem neam de păstori, nu de cumpărători, neam de creatori, nu de consumatori.

Foto deschidere: dailybusiness.ro

O cunoştinţă, numele căreia n-are rost să îl rostesc aici, e încântată de minunile Vienei şi îi laudă, cu mai orice ocazie când ne întâlnim, senzaţionala Grădină Zoologică. E o naivitate poate scuzabilă pentru un postmodern, dar denotă o severă necunoaştere a istoriei: orice român cu minime cunoştinţe în materie se înfrigurează când se gândeşte la puşcăriile în care au fost aruncaţi, de la Viena, fruntaşii Mişcării Memorandiste, şi face piele de găină când trece, pe Prinz Eugen-“Strasse” 27, pe lângă Palatul Belvedere, unde la 30 august 1940 se împlânta un pumnal în inima României, prin infamul Dictat de la Viena.

Desigur, chiar dacă „soarele, pentru toţi românii, la Bucureşti răsare” şi, de multe ori în istorie, ni s-a stins lumina de pe malurile Dunării, asta nu însemnează că românii, austriecii şi ungurii lui 2018 nu pot fi prieteni, cum nici americanii şi japonezii nu-şi vor purta pică la nesfârşit pentru Hiroshima şi Nagasaki. Şovinismul, ne-a învăţat Nae Ionescu, e rău. Rău şi letal e însă şi să uiţi: a nu uita este nu atât o promisiune a revanşei, cât o garanţie a nemaicreării de iluzii, o platoşă pentru pragmatism mult mai sigură decât garanţiile franco-britanice din 1939, unele de hârtie.

View this post on Instagram

Să nu uităm! Presa românească, imediat după #DictatuldelaViena, care a răpit României mare parte a Ardealului. #CentenarulRomaniei #memorie #inaintasi #istorie #Ardeal #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 15, 2018 at 12:23am PST

De fiecare dată când ajung – nu la Viena, ci – la Braşov, mica şi săltăreaţa inimă a României Mari, îmi vin în minte vorbele disperate ale Ministrului nostru de Externe de la 1940, Mihail Manoilescu:

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi.

Astfel, ori de câte ori destinul mă mai poartă o dată la Braşov, încerc mai mult decât simpla bucurie a turistului în căutare de plăceri montane. Ceea ce este pentru unii Kronstadt, pentru alţii Brassó, iar pentru vreunii a fost – şi poate continuă să fie – Stalin, va rămâne pentru noi eternul Braşov: oraşul marelui păzitor de limbă Coresi, oraşul care ne-a dat imnul României, oraşul care a aruncat în 1987 scânteia Revoluţiei române de doi ani mai târziu.

Cum să nu iubeşti, ca român, Braşovul? Acesta e oraşul care s-a-ncăpăţânat, ca un berbec la porţile istoriei, să rămâie românesc. Şi poate că odată, până la bicentenar, România îi va recunoaşte meritele, mutându-şi Capitala acolo unde logica istorică, geografică şi sentimentală, dar şi cea economică, i-o cere demult.

La Braşov, centrul de echilibru al României, vorba lui Grigore Vieru

“e o tăcere
atât de afundă,
că se aud Carpații spre seară
cum, aplecându-se, aștern umbra
pe masă,
curată și răcoroasă”

Iubiţi Braşovul, căci şi el mult ne-a iubit şi ne iubeşte pe noi, românii!

Foto deschidere: pxhere.com

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

[pullquote]Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi[/pullquote]

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

View this post on Instagram

La mulți ani, România! Să ne trăiești! Îți aducem în dar un editorial-declarație de dragoste pentru neam și viitor. Vezi link în profil. #cultură #istorie #MareaUnire #MatriceaRomaneasca #RomâniaMare

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:51am PST

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

[pullquote class=”left”]A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.[/pullquote]

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Eminescu mort la 39 de ani. Veronica, urmându-l curând, la aceeaşi vârstă. Vasile Cârlova,  deschizătorul de drumuri, “furat” dintre noi la 22 de ani. Nicolae Labiş, trecut la cele veşnice la 21 de ani. Şt. O. Iosif, decedat în plinătatea forţei creatoare, la doar 37 de ani. Ilarie Voronca, răpus de depresie la numai 43 de ani. Nichita Stănescu, încheindu-şi «răfuiala» cu viaţa la 50 de ani. George Topîrceanu, cu doar un an mai norocos, nemaiprinzând “toamna gri” pe care a cântat-o în baladele lui: 51 de ani. De ce mor aşa de tineri poeţii români?

Un specific al existenţei în cultura românească e că poeţii ne mor tineri. Să privim partea plină a paharului: avem o poezie pe care, precum o floare, Dumnezeu o culege în culmea parfumului său. Desigur, e un specific cu oglindiri în cultura mai mare, universală: Rimbaud s-a stins la 37 de ani, Sylvia Plath la 30, Lord Byron la trei decenii şi jumătate de viaţă, Alfred de Musset la 46 de ani. Aparent, nimic special până acum: se moare, vorba lui Mazilu, şi la Paris cum se moare la Bucureşti sau la Iaşi. “Costul muzei”, cum l-a numit cineva, e ridicat peste tot. Apoi, de murit se moare oriunde – ce-i drept, nu din aceleaşi cauze. Poetul român moare din cauze naturale, şi ce naturalitate mai mare decât obârşia lui?

Iată deci, o primă cauză a decesului prematur al poeţilor noştri, vechi şi noi: România, această tunică a lui Nessus care, în cutele hainei sale călduroase ca nici o alta, în laptele ei hrănitor ca nici un altul, ascunde veninul ce îţi scurtează viaţa pe care tot ea ţi-a dat-o. Se trăieşte şi se moare de la a fi român. Iar Poetul, primul născut al Patriei sale, e concomitent primul destinat la succesiune, dar şi primul condamnat la a fi înlăturat de patosul existenţei mioritice. Acela dăruit dintre români care îmbrăţişează poezia îmbrăţişează viaţa, semnându-şi tot atunci condamnarea la moarte şi – în cazul fericit – “condamnarea” la nemurire. Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri!

[pullquote]Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri![/pullquote]

Mai moare poetul român pentru că fişa «postului» presupune, implicit, auto-distrugere creatoare. Un studiu ce va fi inclus autori decedaţi din Europa estică arată că poeţii mor, în medie, mai devreme decât romancierii, dramaturgii şi alţi scriitori de ficţiune sau de non-ficţiune. O viaţă personală dezordonată, în care energia se canalizează pe creaţie, şi nu pe delicii casnice, e «adjuvantă»: se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită. Tudor Arghezi e o excepţie notabilă, Ion Minulescu asemenea. Cei mai mulţi au dus o existenţă încrucişată cu haosul şi cu ghinionul personal: Eminescu e cazul cel mai reprezentativ. Să-i “mulţumim” lui Eminescu că n-a avut copii, căci poezia nu face casă bună cu fericirea? Nefericirea individului e, cel mai adesea, condiţia prolificităţii creatorului.

View this post on Instagram

"Eminescu avea o vorbă statornică: 《Buni sunt numai cei proşti》." Ioan Slavici, amintiri despre Eminescu #MihaiEminescu #IoanSlavici #mariclasici #literaturaromana #identitate #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 13, 2018 at 4:35am PST

Poetul român – specie pe cale de dispariţie în 2018 – e logodit cu stresul, el aleargă azi ca şi acum 150 de ani după o măruntă colaborare lucrativă, umilindu-se adesea între edituri şi redacţii sceptice la a-l publica, aşteptând umil o “însărcinare” intelectuală menită să-l pună în valoare. Nu veţi mai întâlni, ca-n Belle Époque-ul românesc, poeţi la Capşa, cât la Argentin, în tavernele murdare ale Centrului Vechi bucureştean. Poetul român nu mai e personaj de protipendadă, cum va fi fost un Macedonski, el îşi face veacul în cercul strâmt al intelectualilor semi-pauperi şi adesea filistini din învăţământul pre-universitar şi universitar, sau – când are “succes” – dobândeşte câte o colaborare cu vreun milionar oportunist, dornic să-şi asocieze cu poezia meschinăria şi parvenitismul ocupaţiilor sale.

[pullquote class=”left”]Se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită[/pullquote]

Poetul român moare tânăr şi pentru că raţiunea lui de-a fi n-a rezistat niciodată istoriei, chiar când “aedul” a părut să aibă utilitate. El e copilul nedorit al societăţii, exilatul care a dobândit succesul doar în afara alor lui, pentru ca apoi să fie idolatrizat tocmai în societăţile care l-au sacrificat ceremonial, cum, bunăoară, explică Frazer cazul regilor crescuţi special pentru a fi, la momentul oportun, ucişi. Ignoraţi sau blamaţi în timpul existenţei lor cel mai adesea scurte şi mizere, poeţii români – precum toţi artiştii – ajung să fie, post-mortem, trofee de vânătoare şi icoane ale laudei de sine în colecţiile miliardarilor care, în timpul vieţii, i-au ţinut la uşă precum bogatul nemilostiv pe Lazăr.

View this post on Instagram

"Intr-un ideal te speli ca intr-o apa curata." #NichitaStanescu, #poetroman #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 12, 2018 at 9:19am PST

Nu se va construi o societate românească mai bună doar cu informaticieni, precum, pe vremuri, nu s-a construit nici o societate multilateral dezvoltată doar cu ingineri. România îşi va regăsi idealismul când îşi va recunoaşte poeţii – şi le va prelungi viaţa. Parafrazând o celebră zicală românească, deşi statistica ar sugera altfel: nu mor poeţii când vor corporat(r)iştii.

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu usurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

(Mihai Eminescu – Scrisoarea a II-a)

Seria Matricea Românească dedicată corespondenței clasicilor culturii românești continuă cu o scrisoare, de la egal la egal, despre Eminescu și despre greșelile generației Criterion, între doi veritabili titani din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica, ambii «expați ai gândirii», primul autoexilat la Paris, celălalt retras finalmente în inima munților, la Păltiniș.

Renumita generație Criterion, intrată în istorie cu titulatura de „generație de aur” a culturii din România, a inclus în rândurile sale cei mai de perspectivă tineri, deveniți eminente figuri în filosofia românească. Printre aceștia s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Despre ultimii doi este prezentul nostru material, continuare firească a unei serii epistolare celebre.

[pullquote]Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu[/pullquote]

În data de 5 martie 1970, de la Paris lua calea către București o scrisoare interesantă adresată lui Constantin Noica de către colegul său de generație, Emil Cioran. Acesta din urmă își împărtășește viziunile legate de importanța lui Mihai Eminescu în cultura românească, despre meritocrația simbolului eminescian în contextul generației sale, dar și despre potențialele erori pe care le-ar fi putut comite confrații săi de gândire.

Generația Criterion a numărat în rândurile sale eminențe din filosofia românească: Emil Cioran, Constantin Noica și Mircea Eliade. Foto: okazii.ro

Emil Cioran notează, în scrisoare lui: „În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil eșec”. Nu se știe dacă această replică vine să autojustifice implicațiile suspecte în materie legionară, dar Emil Cioran, reprezentant marcant în filosofia românească, pare vulnerabil emoțional ca reacție la un articolul semnat de către Constantin Noica. Se presupune, în scrisoare absentând cu desăvârșire titlul articolului, că ar fi vorba despre „Neobișnuitele întâmplări ale conștiinței după «Fenomenologia spiritului»”, material apărut în numărul 1 al Revistei România literară din 1 ianuarie 1970.

Cioran nu se sfiește să laude superioritatea potențialului cultural al limbii române, spunând despre aceasta în epistolă: „Entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată”. Aprecierea pălește, totuși, pe fundalul opiniei sale sceptice despre destinul culturii românești, pe care o consideră damnată la micime.

Emil Cioran păstrează în scrisoare aceeași linie a scepticismului său, care de altfel l-a și consacrat în calitatea sa de „filosof al disperării”. Această meditație, concretizată într-o scrisoare sinceră despre trecut, despre greșeli și despre revanșă, ne oferă posibilitatea înțelegerii spațiului și a dimensiunii în care au crescut, spiritual, două figuri celebre din filosofia românească: Emil Cioran și Constantin Noica.

Dragă Dinu,

E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar.

Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor, asta e convingerea mea adâncă; altădată, ea era un prilej de suferință, azi abia o mai deosebesc de o simplă părere de rău mai mult sau mai puțin detașată. Nu aș risca asemenea judecăți „definitive” dacă ele nu s-ar fi născut, măcar în parte, dintr-o îndelungată experiență a cunoașterii de sine…

Acestea fiind spuse, și oricât de aspru aș fi cu mine însumi ori cu generația noastră, nu sunt totuși de părere că avem dreptul să-i supraestimăm pe tineri, pe acei de care ziceai nu demult că sunt singurii care l-ar fi meritat pe Eminescu. Ceva – nu prea știu bine ce – îmi spune că te înflăcărezi prea tare. În orice caz noi – și mă gândesc la tânăra generație dinainte de război – noi am fost capabili de un mare, incontestabil și răsunător eșec. Noii veniți ar trebui să meargă în reușită la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere. Numai atunci s-ar putea afirma că sunt demni de Eminescu.

Nu știam că «Rugăciunea unui dac» are ca variantă de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.

Cu prietenie, E. Cioran

5 martie 1970

Paris

View this post on Instagram

Volumul "Scrisori pentru cei de-acasă", semnat de către Emil Cioran, este o simbioză a simțămintelor proprii, încorporate într-un frumos document epistolar. #Serie #CorespondențăCelebră #recomandaredecarte #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 25, 2018 at 2:22am PST

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: imdb.com

„Dragă Cuță”, „Momoți dragă” și alte asemenea dezmierdări folosește Mihai Eminescu în corespondența cu Veronica Micle, cea pe care o consideră sursa sa de inspirație și de emoție. În episodul de astăzi al seriei dedicate corespondenței celebre din cultura autohtonă, Matricea Românească vă dezvăluie o epistolă specială, în care marele poet o invită pe Micle la o conviețuire modestă, dar fericită în Bucureşti. 

Se știe că scrisorile sunt de fapt așteptări introduse în plic, speranțe puse între file. Ele definesc ideile și visele unei persoane, modelate în rânduri care își iau zborul în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Iar dacă aceste epistole sunt adresate persoanei iubite, sufletului – pereche, ele poartă pe pagini nu doar cuvinte, ci și lacrimi.

Așa precum v-am obișnuit în episoadele anterioare, continuăm cu o deosebită plăcere analiza unor scrisori celebre, parte fie a unui roman epistolar închegat, fie a unui frecvent schimb amical. În prezentul material, am decis să scoatem la lumină o nouă epistolă scrisă de către Mihai Eminescu pentru Veronica Micle, cuplul shakespearian al literaturii române.

De astă dată, privirile noastre s-au oprit asupra unei misive datate 4 august 1882, epistolă care transmite o disperare, o tristețe latentă, o resemnare în fața unei inevitabile cerți sau poate chiar despărțiri. Mihai Eminescu, poet al tuturor românilor, dar și om înainte de toate, își redă neputințele, spunând despre sine că: „un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge”.

Nefericitul poet Eminescu își face procese de conștiință, frământat de incertitudinile și de îndoielile sale, spunând: „M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor”. Mihai Eminescu leagă aceste conflicte interioare și de problemele existente în România acelor vremuri, notând: „E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi  cu condeiul făcând știință sau literatură?…”

View this post on Instagram

O scrisoare a lui Mihai Eminescu către Veronica Micle, datată cu sfârșitul lunii mai, 1882. Misiva face parte din volumul "Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit", ediție îngrijită de Christina Zarifopol – Illias și apărută la Editura Polirom, în 2000. #MihaiEminescu #VeronicaMicle #scrisori #RomanEpistolar #patrimoniu #cultură #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 18, 2018 at 2:49am PST

Nici de această dată, Veronica Micle nu îi răspunde sau cel puțin istoricii literari nu consemnează vreo epistolă în care aceasta i-ar ostoi păsul geniului.

În doi, la Bucureşti

În aceeași scrisoare, marele poet al tuturor românilor, Mihai Eminescu îi propune iubitei sale o mutare în Bucureşti, punându-i o întrebare din care se întrevăd cele mai sensibile și tandre preocupațiuni: „Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată?”.

Această epistolă, impregnată de inegalabilul stil eminescian, este încă o mostră de galanterie, de respect față de Veronica Micle, dar și o spovedanie lăuntrică, o încercare în plus de a se face auzit în fața propriei sale nefericiri:

Draga mea Nică,

Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită. Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Cu toată boala, cu toată mizeria în care sunt, cu toată durerea că singura mea fericire nu-i lângă mine, vegetez și mă chinuiesc și numai speranța de-a ajunge odată împreună îmi dă oarecare curaj… Pe tine te-nțeleg. Tu ești osândită a-ți petrece zilele cu gândurile tale, ai mult mai mult timp de-a te concentra. În adevăr, Nică dragă, singura vină care-mi roade conștiința și singura care am comis-o este că te-am atras în cercul mizeriei și al suferințelor mele, că mi-am închipuit că chiar un om ca mine are dreptul de a spera fericire în lume.

M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor. Dar spune tu singură, ce să fac? E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi cu condeiul făcând știință sau literatură, e în fine cu putință să mă umilesc la oamenii de azi să le cer un post – ca Bădescu ori ca alții? Tu mi-ai promis că la toamnă ai să fii în stare să vii la Bucureşti. Mai vrei s-o faci? Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată? Să sper că la toamnă se vor schimba lucrurile, și voi putea veni la Iași? Nu îndrăznesc s-o sper, căci fericirea ar fi mai mare decât o merit, de cum o aștept.

Tu zici că m-a[u] plictisit scrisorile tale. Nu m-a[u] plictisit și-mi sunt pururea dragi. Le citesc totdeuna și le recitesc, numai prea adese sunt atât de obosit încât nu voi să-ți scriu în momentul în care le primesc pentru ca să nu iei oboseala mea drept rea dispoziție, să nu tălmăcești, tu tălmăcitoarea sistematică și cititoarea printre șiruri – un alt înțeles în ceea ce-ți scriu decât cum gândesc și simt eu.

Dragul meu Moț, nu te supăra, mai ales dacă poți să nu te superi. Crede că oricând, nu lipsa de voință, ci lipsa de putere e singurul meu defect.

Te sărut din toată inima, îți sărut picioarele, mica mea madonă, și crede-mă, dacă poți. Știu că e greu, pentru că în genere suferința e grea, știu că urâtul tău e incomparabil mai mare decât al meu, dar, Nică, așa e din nenorocire, așa sunt toate și numai timpul le poate goni.

Te sărut, Moți, și te rog să nu fii mânioasă pe

Emin

4 august 1882

View this post on Instagram

În vremea când scrisorile erau cel mai important mod de a transmite trăiri și sentimente sincere, a luat ființă unul dintre cele mai tandre, suave și emoționale romane epistolare ale epocii, cel dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. În curând pe www.matricea.ro o colecție inedită de scrisori celebre. Rămâneți aproape. În imagine, volumul "Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit" cu note și prefață de Christina Zarifopol – Illias. #scrisori #MihaiEminescu #VeronicaMicle #RomanEpistolar #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 18, 2018 at 2:02am PST

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Comunismul a comandat şi proliferat «decreţeii», democraţia românească a anului 2018 trebuie să încurajeze familia românească, pentru următorii 100 de ani.

2018 e anul în care e cel mai la modă să fii român. Nu ne cunoaştem istoria, dar o trăim: suntem beneficiarii (chiar, speculanţii) direcţi ai eforturilor şi sacrificiilor unor generaţii, a căror înălţime morală ne complexează, de a crea statul naţional unitar român. E anul în care se vor tăia milioane de panglici, e anul în care Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale va sprijini cele mai mirobolante şi lipsite de substanţă proiecte, pe ultima sută de metri a unui superfluu festivism ad-hoc, e anul în care firmele private se vor bate în exhibiţionisme de patriotism.

“După buget”, vorba eternului Caragiale, “alocaţii” de zeci, sute de mii, milioane de euro au fost puse deoparte pentru a sărbători, cum ştie fiecare – cel mai probabil individual şi vanitos – Centenarul Marii Uniri de la 1918. Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu.

Sunt exhibiţionisme previzibile, care nu vor repara, ci probabil vor adânci rifturile din societatea românească, în care un gunoier e plătit mai bine decât un profesor, în care medicii şi învăţătorii neamului, adică oamenii care ne (re)dau sănătatea fizică şi morală, sunt siliţi să ia calea străinătăţii, umiliţi de un sistem care vrea îndobitocirea şi nu luminarea celor pe care-i păstoreşte. Unde sunt programele sociale prin care Statul Român încurajează natalitatea, la un moment istoric de cotitură, în condiţiile unui exod comparabil doar cu Siria, ţară mutilată de război?

[pullquote]Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu[/pullquote]

Şi totuşi, românii iubesc România. Nu a tăia o panglică unei structuri de carton, la fel de solidă precum satele lui Potemkin, ce nu va rezista posterităţii, sau a te holba la cel mai mare cârnat tricolor, vizibil de pe Lună, e dovadă de patriotism în 2018 şi pe mai departe.

Ci a rămâne aici. A sădi pentru România, fizic sau spiritual.

Cu zeci de ani în urmă, pe vremea unui totalitarism funest care dirija viaţa indivizilor în mai toate aspectele ei, românilor li s-a impus să producă (termen dur, dar real), ceea ce a rămas în istorie drept “generaţia decreţeilor”. Soldaţii patriei care s-au întors împotriva sistemului, şi care au făcut Revoluţia din 1989.

Acel spor natural programat a creat milioane de români, aruncându-i în braţele unei istorii nu de puţine ori vitrege. “Generaţie de sacrificiu”, li s-a spus: e timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu.

[pullquote class=”left”]E timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu[/pullquote]

A-ţi împlânta ancora în solul Patriei, “de bunăvoie şi nesilit de nimeni”, e cel mai curajos şi mai curat act de patriotism de care un individ e capabil în anul de graţie al Centenarului, 2018. De aceea, cinste celor care dăruiesc României copii în acest an. E timp, e timp până în martie, şi mai departe, să faceţi dragoste cu România, de aici încolo pentru zeci de ani. A-i dărui noi fii şi fiice, chiar dacă sistemul de protecţie socială pentru familia românească e o glumă mizerabilă, fiind practic inexistent şi umilitor, este cel mai curajos şi mai curat act de patriotism.

Pentru că e nevoie de curaj să faci copii în România. Acesta-i testul suprem al relaţiei tale cu ţara – ca şi în viaţă, unde tot ce vine până la copil nu-i decât o coabitare pleziristă, nu o relaţie în adevăratul sens al cuvântului.

View this post on Instagram

Familie românească. Frumuseţe spirituală. Comuniune. La mulți ani, România! La mulţi ani, români! Să construim un viitor frumos pentru copiii noştri. #ZiuaNationalaaRomaniei #AlbaIulia #familie #identitate #istorie #cultura #StartdeCentenar #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:47pm PST

Sigur că a face copii nu-i pentru toţi, şi nici nu poate fi impus ca-n vremurile de tristă amintire – dar copiii nu se plămădesc doar fizic, ci şi spiritual. Un copil, chiar de-i al altuia, îndrumat să rămână aici, să lucreze în ţară şi să se bucure de România e un copil câştigat pentru noi. Faceţi, deci, tot ce puteţi pentru copiii României.

[pullquote]Pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil[/pullquote]

Iar pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil. Sigur că asta vă va lovi în plin “productivitatea” şi “eficienţa”. Dar, dacă sunteţi cu adevărat patrioţi aşa cum susţineţi, veţi încuraja cum se cuvine, şi nu doar în 2018, prin bonusuri generoase, familia pe care angajaţii voştri şi-o întemeiează. E aceeaşi familie pe care, la nivel declarativ, orice entitate publică sau privată din România o susţine. E momentul faptelor, nu vorbelor.

Decreţeii au fost un experiment blamabil din istoria României. Istoria ne mai dă o şansă prin centenari şi generaţia lor. E generaţia care trebuie să schimbe faţa unei Românii schimonosite de gândire pe termen scurt, birocraţie excesivă, corupţie, imoralitate şi ipocrizie. E asta ceea ce vă doriţi pentru copiii voştri?

Foto deschidere: unica.ro

Matricea Românească aduce impresiile unei tinere basarabence despre România, Capitala sa Bucureşti, despre percepția românilor asupra conceptului de muncă și corporaţii, dar și despre nebunie ca fenomen cotidian.

Îmi amintesc cum în adolescență îl citeam pe Gogol și al său roman „Suflete moarte”, în care autorul nota: „Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles chiar şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare”. Percepția mea de atunci se rezuma la imposibilitatea înțelegerii unui fenomen precum este cel al „sufletului mort”. Ce însemna el? Îmi va fi dat să pricep complexitatea acestei teme tocmai la 25 de ani, atunci când, înarmându-mă cu tărie și curaj, voi decide că e timpul să mă mut în București.

Și aici este momentul să luăm o pauză, să tragem aer în piept și să începem a dezlâna sentimentele mele pe marginea unui oraș, pe care mai întâi l-am iubit, iar apoi mi-a stârnit un soi de dispreț, de altfel fondat.

Bucureşti este un oraș al aparențelor

Mondenitatea și aspirațiile acestui megalopolis se trag din adâncile sale interferențe cu alte orașe ale Europei. Aici, ritmul vieții se cumulează într-un flux puternic, ce poate să îți ia în orice moment aerul, sufocându-te într-o ambuscadă de amabilități. Dar, dincolo de asta, orașul este pustiu sufletește.

[pullquote]În București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară[/pullquote]

În marea Capitală a Patriei, căci indiferent de divergențele mele cu acest loc, România rămâne Patria mea, oamenii zâmbesc cu nonșalanță și lovesc în cele mai nevralgice puncte, distrugând orice urmă de confidență și atașament. Probabil, bagajul meu uman obținut în Basarabia a fost aruncat în „groapa comună” a aparențelor bucureștene, forțându-mă să renunț la flexibilitate, în favoarea unui joc dur, dus la limita supraviețuirii.

Românii visează la o slujbă cu program ca la Stat și salarii ca în corporaţii. Foto:dej24.ro

Deci, prima lecție pe care am primit-o, cu forța unei lovituri în plin, este că aici, în București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară legată de gâtul unui condamnat la penitență.

Vin rușii!

Senzația mea, formată în aceste trei luni, este că anume acest slogan reprezintă fobia maniacală a oricărui român, ceea ce mi se pare deosebit de straniu, în condițiile în care noi, basarabenii, am fost mult mai asupriți de această națiune de-a lungul istoriei dar, cu toate acestea, îi admitem în spațiul nostru național.

Cu toate că acest subiect stârnește pe fețele românilor cele mai disperate expresii, elementul rus rămâne și un motiv de fascinație, care naște cele mai fabuloase mituri și ideologii despre cât de mare, de puternică sau de magnifică este puterea rusească. Forțat sau nu, se creează impresia că „Țarul” de la Kremlin stă în birou doar cu harta României și se gândește la planuri de invazie, ceea ce pare extrem de neverosimil, chiar ilar.

Corporații demonice în România

Munca este inerentă spiritului român, dar și-a conservat calitățile inițiale, cred că doar în mediul rural, acolo unde se mai face transhumanță și se mai construiesc suflete. La oraș, lucrurile au nimerit într-o extremă aproape ridicolă. O altă frică, ce chinuie inimile românilor, este prezența corporațiilor, care aproape că au devenit un dușman național.

[pullquote class=”left”]Se pare că formula perfectă a așteptărilor românilor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale[/pullquote]

Problema cea mai acută îmi pare legată de felul în care românii percep conceptul de muncă și își clădesc dorința de a munci. Se pare că formula perfectă a așteptărilor lor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale. Iarăși, un caraghioslâc nemaipomenit, căci unde s-a auzit pentru muncă puțină să primești bani mulți (asta dacă nu ești Steve Jobs…)?

…Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei…

Nicăieri nu am resimțit mai multă nebunie volatilă, slobodă ca aici, în București. Oameni care merg pe stradă vorbind cu sine înșiși sau adresându-se unor cercuri superioare, femei care își strigă problemele la toate colțurile de stradă… Tot acest tablou pare rupt dintr-un Decameron morbid, un bâlci al evadaților, iar faptul că acești concitadini se plimbă în deplină libertate, îmi trezește multe semne de întrebare asupra sănătății mintale colective, căci acceptarea unui nebun în societate presupune o anumită doză de nebunie comună.

În București, nebunia este un fenomen volatil, la ordinea zilei. Foto: pinterest.com

Se pare că zbuciumul acestui organism imens, numit București, înghite în ritm galopant spirite, trecându-le printr-un malaxor al demenței și azvârlind la final niștre suflete despuiate, decojite de stratul rațional care le leagă de viață. În prezentele clipe când reflectez asupra acestor imagini derulate, încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune.

[pullquote]Încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune[/pullquote]

Poate că toate aceste lecții sau impresii despre muncă, nebunie și corporații, culese în doar trei luni de trai aici, vi se vor părea imature sau, de ce nu, superficiale, și chiar sper că vreodată o să ajung să îmi fie confirmat contrariul, dar la moment decepțiunea mea își face simțită prezența. Gustul amar, pe care mi-l provoacă această ambianță citadină cu mari pretenții de exclusivism, nu va dispărea cu una, cu două, ci dimpotrivă, se va acutiza, în condițiile în care românii nu consideră modul lor de viață ca fiind o abatere de la normă.

Sper doar că această stare a lucrurilor în România, și mai ales în București, să ajungă în punctul de turnură, când se vor realiza schimbări de valoare, când omenia și empatia vor lua locul acestui duel pentru supraviețuire.

În continuarea seriei dedicate corespondenței clasicilor culturii românești, Matricea Românească publică o epistolă despre România, semnată de către Emil Cioran și adresată lui Mircea Eliade, la 1935, schimb memorabil de filosofie românească.

Supranumit în epocă „filosof al disperării”, Emil Cioran (1911 – 1995) se înscrie în pleiada celor mai mari gânditori ai României și reprezentanți ai curentului de filosofie românească, alături de Constantin Noica și Mircea Eliade, cei care ne-au lăsat drept moștenire aserțiuni de valoare pe marginea existenței și a valorilor noastre naționale.

[pullquote class=”left”]Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe[/pullquote]

Vede lumina zilei în localitatea Rășinari, Sibiu, în data de 8 aprilie 1911, în familia protopopului ortodox Emilian Cioran și a soției sale Elvira. Își urmează studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar la 17 ani intră în mediul academic, studiind filosofie la Universitatea din București. Printre colegii săi de cursuri se numărau Mircea Eliade și Constantin Noica, iar printre pedagogii cu care a muncit figurau Tudor Vianu și Nae Ionescu.

Se spunea despre el că era un ipohondric, căruia îi plăcea și nu prea să studieze, căci așa cum nota: „filosofia nu trebuie învățată, ci trebuie judecată”. Publică prima sa carte, „Pe culmile disperării” în 1934, în România, volumul fiind distins cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. La inverba vârstă de doar 23 de ani, Emil Cioran se alătură nevoii colective, care bântuia pe atunci rațiunea tinerei generații, de trezire spirituală, de revigorare a valorilor demult amorțite. În vâltoarea acelei fierbințeli tinerești, Emil Cioran s-a apropiat de un extremism de dreapta, rămânând însă doar simpatizant al Mișcării Legionare.

[pullquote]Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una[/pullquote]

În 1933, pleacă cu o bursă de studii la Berlin, iar nimerind în plină ascensiune a lui Hitler pe arena politică, se declară la un moment dat, admirator al Führer-ului. Va ajunge, la maturitate, să repudieze această poziție drept o frivolitate imatură.

Ceva din firea sa îl făcea potrivnic cu mișcarea României de ansamblu, iată de ce pleacă în 1937 în Franța, grație unei burse din partea Institutului Francez din București. Deși mai revine încă o dată în țară, după finalizarea studiilor, Emil Cioran decide să se autoexileze și se stabilește definitiv, începând cu anul 1941, în Paris, publicând doar în limba franceză.

Emil Cioran, spovedanie în epistolă

Revenind la perioada tinereții sale febrile, observăm că Emil Cioran dădea preferință corespondenței, notând despre ea: „Conversație cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătății. Adevărul despre un autor este de căutat mai degrabă în corespondența decât în opera sa”.

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade. Foto: wikipedia.com

O epistolă adresată lui Mircea Eliade și datată 9 decembrie 1935, perioadă în care Emil Cioran se afla încă în România, la Sibiu, poartă marca stărilor și frământărilor sale juvenile. Aceasta este o variație a unui monolog despre co-existență, regăsirea Sinelui și naționalismul românesc. Zbuciumul lui Emil Cioran, încorporat în această epistolă, fluctuează între o apatie față de viața politică și o dezinvoltură duioasă față de Patrie, despre care scrie: „Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una”.

Misiva poartă o doză de tristețe și de resemnare în fața problemelor, pe care le resimțea România interbelică, ca și fiul ei, Emil Cioran:

Dragă Mircea,

Rândurile tale m-au dezmeticit din imbecilitatea în care trăiam de mai bine de o lună. De când am intrat în armată n-am mai citit nimic, iar gândurile le-am înlocuit cu disprețul de lume. Cinci ore din zi le petrec în grajd, iar restul fac instrucție, așa încât statul a reușit să mă fure mie însumi. Mi-ar fi imposibil să mai scriu un articol militarist și, deși mi-e imposibil să devin pacifist, nu mi-e rușine s-o mărturisesc în cazul unei conversiuni. De când am înțeles definitiv că forța este substanța istoriei, am început să apreciez sfinții. Dacă scoți armata din istorie nu mai rămâne decât gloria cerească, rezultată dintr-o rătăcire divină a omului.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe.

Am renunțat definitiv să iau parte activă la viața politică. Deși am impresia că înțeleg destul de bine politica, m-ar durea să mă știu condamnat la o celebritate exterioară, o viață întreagă, și apoi nici unei valori politice nu-i acord asentimentul meu ultim. Formula mea pentru lucrurile politice este aceasta: a lupta sincer pentru lucruri în care nu cred. Deosebirea între mine și naționaliștii noștri este așa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naționaliștii decât interesul pentru România. Cum îți poți închipui că se poate schimba o mentalitate reacționară? Din partea-mi nu sunt așa de revoltat că politica recunoaște în partizanat totdeauna o valoare preferabilă alteia, dar sunt nemângâiat că valorile politice care se cultivă la noi n-au nici măcar dimensiunea unui moment istoric. De ce te impresionează reproșurile ce ți se fac de naționaliști? De mult mi-am dat seama că orgoliul nu-ți este la nivelul valorii tale. În locul tău, n-aș accepta nici un fel de obiecție de la nimeni. Articolele tale despre România sunt un document naționalist care îți dă anumite drepturi și justifică multe pretenții. A îndrăzni să vorbești despre „România în eternitate” echivalează cu un mare gest politic. Să ai curajul să vorbești de veșnicie la o țară care n-a cunoscut mângâierile timpului. Hotărât lucru, tu nu ești destul de orgolios. Păcatul meu este de a ști în fiecare moment că trăiesc în România. Tu ai refugiul Asiei, eu numai al Occidentului. Dar ca român, nu pot fi în Occident decât ratat, iar în România numai pesimist.

Naționaliștii noștri trebuiau să-ți arate atâta recunoștință încât să te fi exasperat recunoștința lor. Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una. Refuzul lumii este de esență religioasă și orice tristețe este superficială dacă nu e religioasă. I-am scris odată Soranei (n.r. Sorana Țopa, actriță, mărul discordiei dintre Eliade și Cioran) că dacă n-ar exista religie și muzică, m-aș face paznic de bordel.

Și eu simt nevoia unei contemplații absolute, deși știu că nu pot pretinde decât amăgiri și că de esențe n-am nevoie, ai avut mare dreptate când spuneai că sunt ambivalent. Cu adevărat, nu mă pot lega de nimic fără să fac o concesiune ce anulează atașare.

Aștept cu nerăbdare romanul tău (n.r. Este vorba de volumul „Huliganii”, semnat de către Mircea Eliade). Va fi întâia carte ce o voi citi în vacanță, scăpat de mizeria actuală.

După sărbători voi trece la un birou sau la O. N. E. F (n.r. Organizația Națională de Educație Fizică) din Sibiu. Deși am toate promisiunile, în cazul unei dificultăți te voi ruga la timp ca să intervii prin generalul Economu.

Multe salutări afectuoase Ninei (n.r. Nina Mareș, prima soție a lui Mircea Eliade. A murit la Lisabona în 1944).

Am luat act de invitație,

Te îmbrățișează,

Emil Cioran

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.