Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament, încerc sentimente contradictorii. Pe de o parte, nerăbdare și entuziasm. Pe de alta, teamă. Teamă că respectiva peliculă va cădea în clișeele cu care producțiile românești post-decembriste ne-au obișnuit: atmosferă gri și deprimantă, obsesii comuniste, în fine multă durere și tristețe, de parcă românii n-au bucuria sănătoasă a vieții – cu mici excepții, care confirmă regula.
Octav (2017, regia Serge Ioan Celebidachi), văzut de către Matricea Românească la premiera bucureșteană pentru presă de luni seara, e o surpriză frumoasă, chiar dacă are el însuși păcatele lui, pe care le vom expune, dimpreună cu virtuțile, în cele ce urmează.
Filmul gravitează în jurul unei retrocedări tergiversate, dar finalmente de succes, care îl aduce pe octogenarul Octav (Marcel Iureș) înapoi acasă, după ani de exil în Franța, pricinuit de venirea la putere a comuniștilor și confiscarea proprietăților familiei.
Intriga nu e complicată, iar evoluția filmului e în linii mari previzibilă, ceea ce nu e neapărat rău: spectatorul nu e păcălit la Octav, el știe pentru ce a venit. În Octav nu veți vedea efecte speciale, și nici decoruri sofisticate (excepție Vila Golescu din Câmpulung Muscel, utilizată la maximum și veritabil personaj al filmului, prin prisma rolului crucial jucat în el). Veți vedea în schimb emoție și suflet. Adică lucruri invizibile. Octav e antidotul perfect la abrutizarea prin, şi „cu ajutorul” tehnologiei.
[pullquote]În Octav veți vedea emoție și suflet. Adică lucruri invizibile[/pullquote]
Da, Octav e un film de artă, dar o artă românească în care omul sfințește locul, iar familia e mai importantă decât banii. Spuneam în titlu că acest Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul, și îmi mențin părerea, numai că în el „băieții răi” sunt – mai mult decât oamenii – timpul și amintirile ce „intră prin efracție” în sinapse demult închise.
Marcel Iureș interpretează un personaj frământat – chinuit de amintirea mamei și a marii sale iubiri din copilărie, Ana – a cărui salvare din iadul nostalgiei e tocmai acțiunea. Dacă iadul este amintirea a ceea ce a fost, fără posibilitatea de a schimba ceva, cum s-a spus, Octav capătă o șansă la o viață nouă tocmai pentru că știe să își negocieze ieșirea din cea veche.
Ajutat de „spiridușul” Victor Rebengiuc – Spiridon, în film – dar și de jocul remarcabil de dezinvolt al puștilor puși să-i recreeze copilăria (Alessia Tofan, 11 ani, merită aplaudată și urmărită), Iureș salvează filmul de compromiterea prin abuzul de rememorări și sedentarismul acțiunii. Dacă ochiul și rațiunea vor avea unele obiecții, comentarii si rezistențe, sufletul va pleca satisfăcut de la Octav, și acesta este marele triumf al filmului semnat de fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache, pe care Iureș – după propria-i mărturisire – l-a întruchipat voit.
Octav – clip de prezentare
E un film care stă sub semnul muzicii (scena tată-fiu, dintr-una din scăpările în vis ale lui Octav, este momentul-cheie al peliculei) şi al identităţii. Dacă ar fi să rezum Octav la o întrebare, aceasta ar fi, în perfect echilibru cu spiritul Matricei: “Renunţăm la ceea ce ne-a făcut – şi, dacă da, unde ne duce asta?”.
[pullquote class =”left”]Octav e un Singur Acasă autumnal, care încălzeşte sufletul[/pullquote]
Dar mai este ceva Octav: o lecţie de generozitate, dublată de una de nobleţe.
„Atunci când iese din scenă, în secvenţele finale, Octav o face împăcat. (…) O să vă rog să observaţi că personajul meu nu îşi înjură ţara, nu o scuipă, nu zice un cuvânt urât, deşi ea l-a purtat prin tribunale. Asta ţine de o eleganţă a omului, pentru că el revine acasă şi îşi reia viaţa, are o atitudine, are un bun-simţ. Filmul nu se răsteşte nici la istoria personală, nici a statului român, nici a jurisprudenţei”, a explicat Marcel Iureş pentru Matricea Românească, la conferinţa de presă ulterioară vizionării filmului.
“Octav” are premiera pe 4 octombrie, la Sala Palatului din Bucureşti.
Foto deschidere: captură Octav
Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am „încălţa” astăzi.
Apasă pentru video
“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte „Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa „Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici, modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.
[pullquote]Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici, modele vechi de încălţăminte – și le dădeau la refăcut[/pullquote]
“În comunism, era o ruşine să revii la opincă”
Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:
“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…
Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.
Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă
Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”
Apasă pe poze pentru mărire
Lacrimi pentru România
Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:
“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!
[pullquote class=”left”]Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Nu îmi puteam da seama dacă sunt frumoase – erau primele![/pullquote]
Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”
Opinca, apărătoarea românului în război
Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.
“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”
Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi
Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic, din moşi-strămoşi, despre problemele Mioriţei în România anului 2017. Mai jos, vă oferim un extras.
Click pentru video
Matricea Românească: Vorbiţi-ne, vă rog, despre transhumanţă. Cum se mai derulează ea astăzi?
Ciobanul Ionică Sterp (Ianoşda, judeţul Bihor): Puţini mai fac transhumanţă… Pentru că, mai demult, oamenii ştiau: plecau de la Sibiu, veneau la Bihor, plecau de la Sibiu în Tulcea sau în Bărăgan. N-aveau atâtea probleme. Acum, au venit străinii: olandezi, nemţi, italieni… Nu mai ai voie să treci! Înainte, aveai voie să treci pe oriunde. Acum, îs în stare să vină să te omoare, să îţi dea în cap! Că zice: “E pământul meu!”. Dar el e străin aici, noi suntem băştinaşi, cum s-ar spune! Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie!
[pullquote]Te împiedică toată lumea, îs toţi contra la oaie[/pullquote]
Matricea Românească: Atunci când plecaţi în transhumanţă, cum trăiţi momentul? Se leagă o relaţie specială cu mioarele?
Ciobanul Ionică Sterp: Relaţia e tot timpul. În momentul în care ai pus şaua pe măgar şi ai plecat, rămâne familia acasă, şi tu te întorci la 3 săptămâni, la o lună, pentru o zi, sau pentru o noapte, să îi vezi, şi te întorci la ele. Că nu poţi! Tot timpul eşti într-o nesiguranţă.
Încăpăţânare de berbec, dragoste de cioban: Ionică Sterp, din Ianoşda, judeţul Bihor
Niciodată nu ştii, că tu nu eşti pe hotarul tău niciodată, eşti tot străin! Niciodată nu ştii când vine un nebun, când vine oricine, să sară la tine, să îţi dea în cap. Sau te întâlneşti cu sălbăticiuni: cu ursul, cu lupul. Poţi să rămâi sărac din momentul ăla: de când ai plecat de la poartă, până te întorci, eşti tot în pericol!
[pullquote class=”left”]Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu[/pullquote]
Matricea Românească: Deci singurul sprijin pe care îl aveţi sunt mioarele, nu?
Ciobanul Ionică Sterp: Singurul sprijin pe care îl avem îs mioarele şi Dumnezeu! Atâta!
Ionică Sterp mărturiseşte că păstoritul, ocupaţie milenară în România, este un mod de viaţă pentru el şi familia sa
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Venea din timpul diez, scrisă de Bogdan Suceavă, este poate cea mai bizară carte din literatura română contemporană citită până acum, dar și cea care zugrăvește cel mai bine substraturile socio-politice din România post-decembristă. Multe și elucubrante sunt teoriile înțesate în paginile acestui roman, învăluite toate într-un misticism religios sau naționalist care nu mă surprinde foarte mult.
Cultul actual al lui Arsenie Boca, peregrinările orbești la moaște, încrederea în tămăduitori, toate s-au dezvoltat pe fundalul de tranziție al anilor ’90, când populația căuta cu disperare să găsească un lider, o figură autoritară care să se ridice deasupra recentului haos democratic. Bogdan Suceavă reușește să descrie cu precizie tocmai aceste momente fundamentale, care contribuie la înțelegerea spiritului român în complexitatea sa.
Țesătura narativă a romanului este una densă, desfășurată pe mai multe planuri. Asistăm la un text care îmbracă toate caznele politice și religioase într-o poleială fantasmagorică, care stârnește deopotrivă râs și enervare pentru că, la un moment dat, te întrebi cam câte aberații mai poate să scornească scriitorul. Comedie neagră sau satiră, „Venea din timpul diez” este despre miracole și șarlatanii absurde.
[pullquote]Ceea ce găsesc eu tulburător la români, și asta ar merita o investigație mai atentă, este tocmai faptul că nebunia în grup are toate șansele să se manifeste la un popor cu puternice tendințe de adunare în turmă. Și mai mult, e ciudat că nici psihiatrii, nici sociologii, nici politologii, nimeni nu se pronunță cu claritate: ce nu merge la oamenii aceștia? [/pullquote]
Figura centrală, Vespasian Moisa, apărut din neant, un personaj misterios fără trecut, născut cu niște însemne ciudate pe piept, este Învățătorul în jurul căruia se constituie gruparea sectantă Vestea Domnului, ce își propune să aducă „Viața, Adevărul, Libertatea” în sânul mirenilor. Nu-mi este foarte clar cum reușește să-și găsească adepții, dar, rând pe rând, în jurul său începe să roiască o cohortă de personaje care mai de care mai dubioase, desprinse parcă dintr-o realitate paralelă. Vila din piața Lahovari, pusă la dispoziție de un excentric bogat, devine un fel de templu în care discipolii încep să se perinde.
La ideologia Veștii Domnului contribuie și profesorul de istorie Diaconescu, care promovează ca adevăr absolut teoria vechimii limbii române cu rădăcini de peste 7000 ani, prin decodificarea căreia susține că s-ar putea ajunge la materia angelică. Lucrurile se complică și mai mult prin studiile doctorului Apolodor Arghir despre vibrații și convingerea acestuia că fiecare cuvânt corespunde de fapt unui leac. Îți cam prinzi urechile în toate aceste ipoteze ireale care se și sondează cu descoperirea unui remediu împotriva calviției.
[pullquote class=”left”]Nimeni nu analizează cu atenție cauzele acestei profunde crize ideatice. Căci este o criză de idei. E suficient ca o idee oarecare să plutească în aer și gata, produce o secție fundamentalistă, oameni care sunt gata să ucidă în numele acelei idei. E ca și cum tot ce ar zbura ar îngheța în aer. Așa și cu ideile. Cum răsar, cum își capătă cea mai monstruoasă materializare. Sau, în alte cazuri, cea mai ridicolă[/pullquote]
Lipsa unei acțiuni propriu-zise și a unui dinamism real devin obositoare pe parcurs. Este o descriere continuă a unor personaje îndoielnice care intră și ies din peisaj doar pentru a adânci și mai mult delirul acestei mișcări de turmă, dar care nu explică succesul de care se bucură această sectă. Toni Trubadurul, Margot și Barbie – angrenați într-un triunghi amoros, investitorul bogat din imaginarul emirat Salibaar, bătrânul cu o bibliotecă imensă în subteran, poreclit Sfântul Petru, sunt doar câteva dintre figurile care trec pragul casei din Lahovari.
În paralel, se formează și un grup ai susținătorilor lui Ștefan cel Mare, așa-zișii Ștefăniști, în frunte cu Darius Georgescu, care își propune să se bată tot cu turcii, dar cei ai lumii moderne, și anume, cu proprietarii magazinelor turcești care împânzesc Bucureștiul. Avem și un tip care susține că este spiritul reîncarnat al domnitorului Moldovei, care dorește să preia conducerea țării, cum altfel decât sub foc și spadă.
E totul un delirium tremens din care nu putea să lipsească și Serviciul Român de Informații care se infiltrează în Vestea Domnului prin intermediul unui agent sub acoperire. Locotenentul Trăistariu este un motan roșcat, redus la această înfățișare felină în urma unui experiment cu radiații al KGB-ului. E de râsu’- plânsu’ încercarea autorităților de a stăvili afluxul de grupări sectante care apar ca ciupercile după ploaie la începutul anilor ’90, iar acestea episoade parodice sunt și printre cele mai reușite.
Venea din timpul diez este o satiră a societății românești, pe fundalul unui substrat biblic, în care Bogdan Suceavă critică și ridiculizează influențele politice și religioase din România. În plan concret, Vespasian Moisa ar putea fi un Gregorian Bivolaru, iar măreața Catedrală a Sfântului Andrei, pe care partidul susținător al Veștii Domnului vrea să o construiască, nimic alta decât Catedrala Neamului. Un roman la granița dintre ficțiune și realitate, o lectură anostă dacă nu poți vedea dincolo de acțiunea aparentă, dar plină de revelații pentru cititorii dispuși să descopere subtilitățile unui regim de conducere, de oricare fel.
Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Editura Polirom, Iași, 2014, 240 pagini
A ridicat pictura din România la statutul de artă și niciodată nu s-a comparat cu «zugravii de subțire», ci cu maeştrii Antichităţii şi cei ai Renaşterii, bunăoară cu Michelangelo. Marele pictor Theodor Aman (1831 – 1891), născut la Câmpulung Muscel, într-o familie de calofili aromâni, a fost grafician, pedagog, academician și întemeietor al primei Şcoli de Arte Frumoase din București.
Matricea Românească vi-l aduce în atenţie pe Theodor Aman, din dorința de a evidenția rolul pe care acesta l-a jucat atât în pictura națională, cât și în cea internațională, precum și motivele pentru care artistul este de o importanță fundamentală pentru România. Demersul nostru ne-a purtat în Bucureşti, pe strada C. A. Rosetti nr. 8, la Muzeul “Theodor Aman”, unde am stat de vorbă cu muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu. Ce am reușit să aflăm despre “patronul” locului, probabil că vă va produce un amalgam de sentimente: de la mândrie şi exaltare, până la mâhnire şi revoltă.
Theodor Aman a fost un pictor polivalent, care a abordat mai multe stiluri şi teme. În imagine, o serie de opere ale artistului. Se remarcă „Bătălia cu facle”, mai cunoscută drept „Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș” (1866, centru sus)
Din nenumăratele argumente, mai puțin știute, oferite de către muzeograf, cu privire la semnificaţia lui Aman și la rolul pe care acesta l-a jucat în arta românească, vom încerca să le rezumăm pe cele mai însemnate și să reușim să îl facem înțeles.
Picturile lui Theodor Aman se remarcă prin atenţia sa extraordinară pentru detalii şi realismul tuşei
Theodor Aman este primul pictor român care a studiat la Paris, noi neavând până la el un pictor cu educație “adevărată”, a se citi academică. Odată cu întoarcerea lui în țară în 1858, după terminarea studiilor, putem afirma că intrăm în epoca modernă, acesta fiind de departe unul dintre cele mai solide argumente ce stau la baza importanței lui, a opinat Șuteu.
Primul nud din pictura românească, semnat Theodor Aman: „Baia turcească” (1860, conform inventarului realizat de soția acestuia)
A urcat pictura și sculptura în rândul artelor
Experienţa franceză a lui Aman s-a dovedit crucială, iar efectele ei continuă să se simtă, şi azi, în cultura română. În timpul studiilor la Paris, Theodor Aman își dă seama că un factor determinant pentru ca o țară să evolueze este educația. Motivat de acest frumos ideal, el fondează, la 1864, Școala Națională de Arte Frumoase (azi: Universitatea de Artă) din București, instituţia fiind înfiinţată prin decretul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza.
Este clar că Theodor Aman și-a dorit să ridice pictura și sculptura pe soclul artelor, iar o mărturie tangibilă peste timp este chiar casa artistului, un veritabil giuvaier plantat în inima Bucureştiului. Trebuie ştiut, de la bun început, că această casă este una «programatică», purtătoare de mesaj, și că absolut tot ce se regăsește în ea este rodul gândirii lui: picturile, mobilierul sculptat de către el, inclusiv soba – pe care a proiectat-o el însuşi, încredinţându-i execuţia lui Karl Storck.
Casa lui Theodor Aman este un veritabil muzeu al simbolurilor. În imagine, holul mustind de alegorii
“Casa Aman” este, probabil, opera completă a artistului. Prin ea, el şi-a dorit să demonstreze, atât contemporanilor cât şi posterităţii, că pictura și sculptura sunt arte. Încă de la primii paşi aici, simți cum întreg locul îți vorbește, și cum pe umerii tăi atârnă mesaje greu de înțeles și de descifrat.
Polivalent: Theodor Aman a fost nu doar un pictor dăruit, ci şi un sculptor de excepţie
De departe, holul este încăperea cea mai încărcată de simbolistică. Întâlnim în el o alegorie a poeziei și a muzicii, prin două creații picturale ce dau impresia că sunt realizate în două tehnici diferite: basorelief în piatră, respectiv în bronz. Aman îşi continuă alegoria cu alte două reprezentări, a picturii și a sculpturii, sugerând prin alăturarea şi tehnica deloc întâmplătoare faptul că cele două îşi merită locul la “masa” artelor. În același loc, figurat pe laterale, apare Mihai Viteazul, autorul Unirii de la 1600, sugerând că Aman arbora idealul unirii tuturor românilor dar era totodată conectat şi la evoluţiile din Europa, tărâm preocupat la vremea sa de ideea statului naţional.
Artistul care i-a dat o “faţă” lui Tudor Vladimirescu
[pullquote]Aman ne lasă o reţetă a nemuririi – Putem deveni nemuritori dacă suntem fertili, dacă lăsăm ceva în urma noastră, fie un lucru material, fie unul spiritual[/pullquote]
Mai mult decât atât, Theodor Aman și-a dorit să ne transmită cea mai importantă lecție: că nemurirea ne este accesibilă. A făcut-o prin mijloace specifice, pictând două zeităţi.
„Psyche este întruparea sufletului, suflet prin care sperăm să rămânem nemuritori. De la cealaltă zeitate, Diana, zeița vânătorii și a câmpurilor fertile, vom lua curajul şi fertilitatea. Aman ne lasă o rețetă a nemuririi – putem deveni nemuritori dacă suntem fertili, dacă lăsăm ceva în urma noastră, fie un lucru material, fie unul spiritual”, a explicat Greta Şuteu.
Tudor Vladimirescu văzut de Theodor Aman: studiul figurii (stânga) şi tabloul intrat în conştiinţa colectivă (dreapta, 1879)
Ajutat de harul său, Aman face el însuşi nemuritori din pământeni. Iar portretul lui Tudor Vladimirescu, cel cu care au crescut generaţii întregi de români, este cea mai bună dovadă.
„Tudor moare în `21 și Aman se naște în `31. Secretul realizării portretului este faptul că Aman lucrează după descriere”, ajutat fiind de către Petrache Poenaru, cel care a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Poate dacă nu existau Petrache Poenaru și Theodor Aman, nu am fi știut astăzi cum arăta Tudor Vladimirescu!
Istoricul de artă Greta Şuteu: Theodor Aman a fost un deschizător de drumuri
Despre Theodor Aman se poate spune, fără teama de a greşi, că a fost un deschizător de drumuri în cultura română. Greta Șuteu a subliniat că acesta nu a cunoscut contracandidat până la Nicolae Grigorescu: „La noi erau cunoscute, ca genuri, portretul și scena istorică. Celelalte sunt întâlnite la Aman, deci iată încă un argument pentru importanța lui”. Potrivit istoricului, Aman a evoluat artistic toată viața, fiind un “scormonitor” care mereu trebuia să reușească, care lua totul drept o provocare. De menționat este și faptul că el a lucrat în toate stilurile contemporane lui, trecând prin realism, romantism și pre-impresionism.
Aşa cum aminteam, casa-atelier a pictorului transmite mesaje prin fiecare por, motiv pentru care amfitrionul a fost suspectat de misticism. Misticismul nu lipsește în totalitate din opera lui, însă este unul mai degrabă controlat, Aman neputând fi considerat bigot, a punctat Greta Șuteu. „Contemporanii lui fac pictură bisericească, el nu. Aman a fost mason – însă nu este așa cum se spune, că masonii sunt în afara religiei. Ci, ei au o privire superioară asupra religiei.”
Marginalizat de către comunişti pentru că era aromân, mason şi burghez
Un fapt care ar trebui să ne mâhnească și să ne revolte pe noi românii este acela că „Tot secolul al XX-lea despre Aman nu s-a vorbit. Nu a putut fi negat, pentru că a făcut Şcoala de Belle-Arte, dar toată perioada comunistă Universitatea de Arte s-a chemat «Nicolae Grigorescu».”
Motivul acestui damnatio memoriae este uşor de intuit. „Aman nu a fost un oarecare. Aman a avut rang boieresc, a avut casa aceasta! Nu era deloc un exemplu bun pentru clasa proletară. În plus, mai era și aromân și mason, deci doar «defecte» a avut acest om” a notat, într-o notă ironică, Greta Șuteu.
[pullquote class=”left”]Dacă el rămânea la Paris, astăzi era maestru recunoscut internațional[/pullquote]
Theodor Aman a revoluţionat pictura şi cultura română, pe care le-a iubit. „Dacă el rămânea la Paris, astăzi era maestru recunoscut internațional”, este crezul lui Şuteu. Cu toate acestea, pentru el iubirea de patrie a fost mai importantă decât gloria.
Dacă vrem ca mâhnirea și tristețea să fie mai mari, actul de devotament făcut de către Theodor Aman și redat cu tristețe de către gazda noastră, în încheiere, le poate intensifica. „El fondează Şcoala de Arte în 1864, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. În 1866 vine Carol, care introduce un sistem de austeritate foarte dur – și închide facultatea. Ce face Aman? Îi convinge pe profesori să predea gratuit timp de opt luni de zile, și școala continuă, iar el le plătește bursele studenților. [Gheorghe] Tattarescu (co-fondator, alături de Aman, al Şcolii de Arte Frumoase, n.r.) îi ia pe studenții care nu au unde să doarmă la el în atelier. Din acestea ne dăm seama cum era Aman.”
Theodor Aman a fost un maestru iubit de către învăţăceii săi, dovadă şi cadoul pe care aceştia i l-au oferit cu puţin înainte de moarte, a explicat istoricul de artă Greta Şuteu pentru Matricea Românească
În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea – dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile, s-ar zice, sunt copii: copiii, în schimb, nu ar trebui să fie oi. În aceasta rezidă taina învăţământului şi cea a “dezvoltării personale”, pe care sperăm să le pătrundem şi pe plaiurile noastre mioritice.
Maşina nu te plânge. O mioară, da. Maşinile sunt viitorul. Mioarele, mai degrabă trecutul. Însă întoarcerea la origini nu e o regresiune retrogradă, cum ne reproşează a-toate-cele-străine-iubitorii, ci ceea ce ne-a asigurat, până acum, supravieţuirea ca neam. După duşurile reci ale istoriei, ea a jucat rolul de oglindă cinstită în care ne-am reevaluat şi din care am renăscut. Ar cam fi timpul să folosim oglinda şi preventiv, altfel urâţenia istoriei ne va prinde neferchezuiţi. Amintiţi-vă, doar, soarta lui Dinu Păturică, cel care şi-a repudiat părintele spre a sfârşi în ocna neluminată. Neştiind, ori uitând voit, cine suntem, cum am putea vreodată să ne afirmăm cu cinste şi demnitate locul pe pământ?
Introducere la „Mioriţa”
Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii – doar animalele. Ionică Sterp, din satul Ianoşda (comuna Mădăras, judeţul Bihor) are peste 1000 dintre ele. Şi mai important, are doi copii care-l fac cel mai bogat român. Mai bogat chiar decât Gigi Becali, cioban şi el, şi cel mai admirat “model” în rândul copiilor, după unele sondaje.
“Oaia e viaţa mea”, îmi povesteşte Ionică. “Eu mor pentru oaie. (…) Noi suntem oameni simpli. Venim de la coada oii, cum s-ar spune. Eu mulg, nevastă-mea mulge. Copiii ne ajută. Băiatul are 8 ani şi cred că-mi va călca pe urme.”
Ionică Sterp este cioban din moşi-strămoşi într-o localitate, Ianoşda (jud. Bihor, Crişana), atestată încă din secolul XIII
“Nu am fost niciodată în concediu. Nu ştiu cum ar fi să stau câteva săptămâni fără mioarele mele. Sperăm să ajungem anul ăsta 5-6 zile la mănăstirile din Moldova”, îmi mărturiseşte capul familiei.
[pullquote]
Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii
[/pullquote]
În vreme ce tătâne-su e ocupat la strungă (portiță îngustă, prin care trec oile una câte una la muls, n.n.) să le mulgă pe Sânziana, Bombonica şi suratele ei, cu ajutorul lui Ionică jr., care le mână “în mâinile” dibace ale ciobanilor, o întreb pe Mihaela (clasa a VII-a din toamnă) cum e viaţa la stână.
“Îmi place şi cu oile, îmi place şi la şcoală… E muncă grea cu mioarele – părinţii se trezesc după ele la 3 noaptea să le mulgă – dar… ce să facem? Trebuie să ducem tradiţia mai departe!” Maturitatea acestui copil de 12 ani mă înfioară – şi mă încântă.
“Nu avem calculator, nu îi simţim nevoia. Avem atâta treabă aici în gospodărie, încât nu ne plictisim”, mai spune fetiţa.
Ionică, viitorul cioban din lunga serie existentă în familie, trăieşte – lucrul e evident – pentru făpturile pe care le conduce, şi pe care le numeşte “dragele mele” şi “fetele mele”. “Vreau să fiu şi eu oier, ca tata. Pentru mine, oile sunt… ca prietenele mele!”, ne spune, vizibil emoţionat şi cu o candoare de înger.
Copilărie mioritică
Aceşti copii – nu e nici o exagerare – ne «ţin» România în palmele şi în inimile lor. De bunul lor simţ, de puritatea lor morală (Ionică, aflăm la final, i-a reproşat unuia “Nu ţi-e ruşine – om bătrân şi te ţii de furtişaguri?”), de credinţa lor, depinde totul. De ele – chiar dacă nu ne dăm seama – depindem noi înşine, copiii marilor oraşe unde mioriţa are interdicţie de intrare. Spre deosebire de Mazda CX-5, fibra noastră de sticlă (i)morală.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului („ultima capodoperă a filmului istoric românesc”), despre participarea ţării noastre în Primul Război Mondial: „Triunghiul morţii” (1999).
Magistrului Gheorghe Buzatu
„Jertfa supremă nu poate fi surprinsă decât în prim-plan.” – Sergiu Nicolaescu
Vreau, dintru început, să mă pun în contra curentului neobolşevic, a adepţilor săi, urmaşi ai lui Roller într-ale tâlhăriei identitare, a celor care condamnă comunismul, ocolindu-şi propriii părinţi, vajnici torţionari şi comisari ai „Marelui Prieten”. Bineînţeles, şi a acelora care, pentru vânzări mai consistente, confundă studiul istoriei cu o manelizare generală a faptelor, opera lor nefiind altceva decât maculatura tipărită de edituri compromise.
Aşa că afirm: istoria nu poate exista fără faptă şi document, dar nici fără – literar spus – personaje de legendă. Unul dintre aceste personaje – personalitate, totodată – este, fără dar şi poate, şi regretatul Sergiu Nicolaescu, cel mai important cineast român. Iar această judecată de valoare nu vine doar ca o apreciere personală, ci este confirmată atât de calitatea operei sale cinematografice, cât şi de penuria de veritabili creatori de film, prin contrast. Nu este momentul să discutăm despre grotesca împăunare a unora cu premii europene, ce vin, în bătaie de joc, să râdă de primitivismul postdecembrist al românilor – subiectul predilect al aşa-zisului „nou val” din filmul românesc.
Scriu acest eseu ca literat. Nu mă dezic, iar patima nu mi-aş da-o pe sterilitatea („obiectivitatea”) niciunui om de ştiinţă. Şi, la o adică, n-aş avea de ce: lui Sergiu Nicolaescu îi voi mulţumi întotdeauna. Pentru că, unei lumi în care colcăie, de atât amar de timp, laşitatea, conformismul şi compromisul, el i-a opus faptele unor oameni de toată isprava, care au mers până la capăt, „oriunde ar fi acel capăt”!
Filmul istoric – artă şi evadare în timp
Arta nu are decât un singur echivalent: creaţia. Filmul (subsecvent, filmul istoric) nu face excepţie. Sistemele totalitare, însă, acordă o nouă valenţă artei: nevoia de evadare, de eliberare din chingile unei ideologii smintite. De altfel, poate părea straniu acest efect pentru reprezentanţii noilor şi abulicelor generaţii, pentru care cuvintele de ordine în artă au devenit derizoriul, grosierul, vulgarul. Dar, alegem să vorbim astăzi despre Sergiu Nicolaescu tocmai datorită conştiinţei istorice a artistului veritabil care a fost. În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil (deşi „omul nou”, sădit atunci, avea să se manifeste plenar de-abia după sfârşitul – oficial al – dictaturii), cineastul a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar.
Profilul spiritual al lui Sergiu Nicolaescu e de-ajuns pentru a stârpi orice cârcoteli. Transpare, de altfel, şi din paginile-prolog ale ultimului său volum biografic, Viaţă, destin şi film (Editura Universitară, 2011): un idealist, grefat pe educaţia conservatoare a României Mari. În această cheie trebuie înţelese remarci (de altfel, adevărate şi de substanţă) ca naţional-comunismul – „nu doar o contradicţie, ci pur şi simplu o monstruozitate” (p. 11) sau „după jumătate de secol de dictatură comunistă, moştenirea pe care ne-a lăsat-o acest regim este falimentul politic, moral şi dominaţia mediocrităţii” (p. 24).
[pullquote]În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil, Sergiu Nicolaescu a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar[/pullquote]
Deşi putem argumenta pentru succesul său în fiecare domeniu tematic pe care l-a abordat, nu negăm o realitate, anume că, îndeobşte, Sergiu Nicolaescu rămâne identificat cu filmul istoric. În acest sens, resortul său intim a fost deja anticipat: nevoia de modele, de eroi care să intre în antiteză cu micimea diriguitorilor vremii şi ai vremurilor. Dar nici o nesfârşită odă nu îi este opera, iar un creator are, întâi de toate, datoria să fie cinstit – cu sine şi cu publicul său. Nu degeaba, pentru cineast, împătimit – cum nu se află mulţi – al istoriei, trădarea care ne-a însoţit de-a lungul veacurilor nu poate fi decât expresia supremei degradări a fiinţei noastre naţionale: „Sunt de părere că mizeria noastră dintotdeauna – TRĂDAREA – vine din interiorul nostru şi că un adevărat naţionalism nu poate porni de la o istorie falsă. […] Eroismul din filmele mele este o formă conştientă a sacrificiului şi împlinirea întotdeauna a unei misiuni. Prezenţa trădării în filme îi displăcea profund lui Ceauşescu, care nu accepta niciodată abordarea realităţilor istorice în mod sincer, dur şi direct.” (p. 26)
Crezul cineastului – fericita formulă „naţionalism-romantic” îi aparţine – este afirmat şi aici: nicio mare înfăptuire nu se poate împlini în lipsa unei jertfe, iar istoria şi arta (aşadar, inclusiv filmul) au datoria să îi reţină numai pe cei care, fără dileme sterpe, au ales calea sacrificiului, în slujba unui ideal (individual, dar, mai ales, naţional): „Întreaga mea operă realizată în România s-a aflat sub semnul militantismului. Am avut de ales între filmul ‹‹cult›› – ca artă prevăzută ‹‹estetic›› în vocaţia ei simbolică – şi filmul istoric, în sensul larg, ca o practică dinamică pentru toţi şi prin toţi, purtătoare a unei ficţiuni istorice, de educaţie şi de formare. Am optat pentru a doua, nu pentru că ar fi mai puţin ambiţioasă, ci pentru faptul că îmi permitea o gestionare mai pragmatică a lucrurilor şi atingerea unui scop sub semnul căruia cred că a stat cariera mea cinematografică: să redau poporului român, în măsura puterii mele, conştiinţa existenţei sale în afara ideologiei marxist-leniniste şi a luptei de clasă, pentru a încerca să mă apropii de adevăr cât mai mult şi cu tot respectul şi dragostea mea faţă de patrie.” (p. 56)
În ceea ce priveşte momentul particular al Primului Război Mondial, Sergiu Nicolaescu îşi înscrie, şi de această dată, filmele (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Triunghiul morţii, Carol I – un destin pentru România) în profilul unei ample confruntări individ-istorie, ale cărei consecinţe, deşi tragice, pot conduce la momente de graţie unice – în cazul filmelor amintite, Unirea, naşterea României Mari.
Eseul nostru – subliniem această categorisire, lăsând loc altora pentru interminabile studii ştiinţifice, împănate, se-nţelege, cu bibliografii dintre cele mai alese – se referă la Triunghiul morţii, film istoric al dramei colective a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial (perioada ianuarie 1917 – august 1917), cu inserarea unor portrete ale personalităţilor marcante din epocă, în oglindă, din moment ce războiul este prezentat atât din perspectiva românilor (de la familia regală, Marele Cartier General şi comandanţii armatelor, până la simpli oşteni, ca cei şase fraţi Ailenei, care, „precum fiii Vrâncioaiei pe vremea lui Ştefan cel Mare”, au venit cu toţii la luptă), cât şi din perspectiva germanilor (de la kaiserul Wilhelm al II-lea şi mareşalul August von Mackensen, până la duoul Franz- Jürgen, combatanţi relocaţi de pe frontul francez).
Nu avem pretenţia exhaustivităţii, nici din punct de vedere artistic (filmul ca atare), nici din punct de vedere istoric (faptele, evenimentele pe care filmul le reconstituie). De asemenea, nu ne ascundem nici intenţia de a reveni, în viitorul cât mai apropiat, asupra celor patru filme (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Carol I – un destin pentru România) în care cineastul plasează participarea românilor la Primul Război Mondial şi reconstituirea epocii în subsidiarul firului narativ, urmărind, în prim-plan, o dramă individuală.
Triunghiul morţii – ultima capodoperă a filmului istoric românesc
Scenariu: Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu, asistaţi în scrierea dialogurilor de către Dumitru Radu Popescu
Data premierei: 21.05.1999
Pelicula Triunghiul morţii vine să împlinească, peste timp, ultimele cuvinte ale proclamaţiei regelui Ferdinand (Bucureşti, la 15/28 august 1916), rostite în debutul filmului: „V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.” Se pare, însă, că cineastul ar fi vrut ca primele secvenţe ale filmului să prezinte Consiliul de Coroană din august 1914 – care a decis menţinerea României în neutralitate – şi profunda mâhnire din cauza căreia Regele Carol I (în interpretarea lui Nicolaescu însuşi) avea să moară curând după. Diriguitorii politici ai anului 1997 nu ar fi permis o serie de filmări – între altele, la Castelul Peleş, unde amintitul Consiliu a avut loc. Sergiu Nicolaescu va reveni asupra acestui proiect al său în docu-drama Carol I – Un destin pentru România (2009). De asemenea, trebuie să dăm curs declaraţiilor cineastului, potrivit cărora producţia filmului a fost sistematic sabotată de conducerea cinematografiei din guvernarea 1996-2000, motiv pentru care au fost chemate efective tehnice de peste Prut, iar dificultăţile financiare au fost atenuate prin atragerea unor sponsori privaţi. Nu avem decât de speculat că, din aceste cauze, Bătălia de la Oituz nu a mai fost reconstituită.
[pullquote class=”left”]V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi[/pullquote]
Întâi de toate, ne apare limpede că tendinţa enciclopedică a scriitorului şi omului politic Vadim Tudor – aici, în calitate de scenarist – a făcut ca firul narativ al filmului să ia forma unui mozaic de secvenţe monumentale (unele pur-documentare, altele de o certă valoare estetică), care, fiecare în parte, ar fi putut constitui subiectul unei producţii cinematografice distincte. Scenariul este, astfel, exhaustiv, dens în informaţie, anul 1917 fiind prezentat în multiple valenţe: intrigi politice, sacrificii şi trădări, elaborarea – măcinată de orgolii a – strategiilor militare, a proiectelor diplomatice şi, mai ales, confruntările armate care au zădărnicit ocuparea de către Puterile Centrale a ultimei provincii româneşti libere, Vestul Moldovei (operaţiuni din 1916, cum ar fi dezastrul campaniei din Sud – Turtucaia, Câineni, Flămânda – sau eşecul din Transilvania, sunt doar amintite ca răni vii în moralul armatei).
Totuşi, trei episoade majore se conturează, prin complexitatea intrigii lor: trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza, Bătălia de la Mărăşti şi Bătălia de la Mărăşeşti (împreună cu operaţiunile defensive subsecvente, printre care şi „al treilea element” al „triunghiului morţii” – Oituzul). Fără a încerca să secţionăm un corp organic, ne vom construi analiza în această ordine. De asemenea, fiind încredinţaţi că cititorii noştri cunosc deja în amănunt subiectele istorice în cauză, nu facem decât să le redăm sumar, în acord cu firul narativ al filmului.
Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (interpretat cu ascuţit cinism de Ştefan Velniciuc) face parte dintr-o colecţie de fapte istorice relativ slab cunoscute sau documentate până la momentul ecranizării lor de către Sergiu Nicolaescu (tale quale, ca aici, sau mascate de ficţiune, ca masacrul de la Giurcuţa/ Beliş din Capcana Mercenarilor, film realizat de către cineast în 1981). O monografie completă dedicată acestui subiect – apreciată deosebit de regretatul academician Florin Constantiniu – avea să fie publicată de-abia în 2011 de către Petre Otu şi Maria Georgescu. De asemenea, tot ca o consideraţie de ansamblu, remarcăm faptul că întreg acest segment al filmului (prin replici, interpretare artistică, realizare a imaginii şi a luminilor) se poate constitui într-un eseu restrâns asupra trădării, temă ce revine obsesiv în filmografia lui Nicolaescu şi care, cum arătam mai sus, ocupă un loc însemnat în preambulul ultimului său volum memorialistic.
Colonelul Alexandru D. Sturdza, fiu al fostului prim-ministrul liberal (în patru mandate) Dimitrie Sturdza şi ginere al patriarhului conservator Petre P. Carp (şi el premier în două rânduri), militar şcolit în Imperiul German, convins fiind că o nouă alianţă cu Rusia ţaristă va avea consecinţe nefaste, asemenea celei din 1877-78, elaborează un complot prin care – spera el – o parte cât mai însemnată a ostaşilor şi a ofiţerilor să refuze lupta împotriva Puterilor Centrale, alături de ruşi, şi să determine, astfel, pentru Regatul Român, schimbarea taberei. Evenimentele se petrec între sfârşitul lunii decembrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, după ce Bucureştii căzuseră pe 6 decembrie, iar întregul aparat statal şi militar, dar şi un însemnat număr de civili au fost relocate în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Complotul începe prin retragerea nejustificată a unităţii conduse de Sturdza, Brigada a 7-a mixtă, în timpul unei operaţiuni ofensive inamice, în ultimele zile ale anului 1916. Pentru a masca aceste decizii tactice şi a distrage atenţia generalului Averescu (rol căruia Sergiu Nicolaescu îi oferă orgoliul, demnitatea şi rigoarea cuvenite), comandantul Armatei a II-a – între cei doi existând, de-a lungul timpului, o serie de conflicte ce au culminat în acest moment –, de părăsirea înălţimii Momâia este acuzat sublocotenentul Constantin Ciulei (Dragoş Ionescu), a cărui companie nu reuşise să o apere. Acesta este judecat şi condamnat la pedeapsa capitală, martor al acuzării fiind un oarecare căpitan în rezervă Polihroniade (Viorel Comănici), dornic să fie reintegrat în armată.
Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999) Foto: All about Romanian Cinema
Alături de Sturdza se află şi locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu (Cristian Şofron), comandantul Regimentului 25 Infanterie şi fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război (Matei Alexandru). Acesta ar fi trebuit să treacă la inamic împreună cu unitatea din subordine, constituind, în planul lui Sturdza, exemplul necesar altor ofiţeri pentru a-i urma. Însă, între timp, Averescu îi ia lui Sturdza comanda Diviziei a 8-a Infanterie, care îi fusese recent oferită, mutându-l, totodată, la Armata I, fapte care grăbesc defectarea lui Sturdza (noaptea de 23 ianuarie/5 februarie – 24 ianuarie/6 februarie). Însoţit de locotenentul Erwin Rommel (Radu Bânzaru), căruia îi mărturiseşte că acţionează din convingere, colonelul Sturdza este prezentat mareşalului August von Mackensen (Iurie Darie), comandantul forţelor armate ale Puterilor Centrale în România, dar lipsa de încredere a corpului ofiţeresc german într-un astfel de demers dezonorant şi hazardat este mai mult decât evidentă. Colonelul întocmeşte un manifest, din care un număr de exemplare este predat locotenent-colonelului Crăiniceanu în seara de 29 ianuarie/11 februarie, în pădurea de pe dealul Cârlan, dar, în scurtă vreme, acesta din urmă, în zona punctului Paltin, este surprins de o patrulă românească.
Parcursul personajului Sturdza se frânge din acest moment. Rămâne, totuşi, de exploatat cinematografic nu numai trădarea a doi ofiţeri, ci şi bănuiala unei conspiraţii antidinastice. Curtea marţială a Armatei a II-a îl condamnă în contumacie la moarte şi degradare militară pe Sturdza, iar pe Crăiniceanu, la 15 ani muncă silnică / temniţă grea. După ce, la insistenţele lui Averescu, procesul este rejudecat de Curtea marţială a Armatei I, pedeapsa lui Crăiniceanu este comutată în pedeapsa capitală.
Avem de-a face aici cu o licenţă artistică, ce translatează data executării sentinţei capitale după Bătălia de la Mărăşti, în timp ce ea, în realitate, avusese loc în Vinerea Mare a anului 1917 (31 martie/13 aprilie), conform notelor de război ale generalului Averescu. Justificarea este una de ordin dramatic, regizorul realizând, astfel, o puternică antiteză între vina de neiertat a trădării şi jertfa ostaşilor pentru idealul naţional. Totodată, această licenţă subliniază şi mai bine atitudinea generalului, care ameninţă chiar cu demisia din armată dacă sentinţa iniţială (15 ani muncă silinică) ar fi fost menţinută de către instanţa militară, Averescu susţinând ferm, în ciuda tuturor intervenţiilor – bunăoară, a Reginei Maria pe lângă Rege sau a mamei lui Crăiniceanu (Monica Ghiuţă) pe lângă generalul Prezan (Virgil Andriescu) –, că, pentru aceeaşi faptă incriminată de justiţia militară, trebuie să răspundă, în mod identic, atât un simplu ostaş, cât şi un ofiţer. De asemenea, generalul Eremia Grigorescu (Emil Hossu) consideră că această pedeapsă vine şi pentru ca aliaţii francezi şi ruşi să primească satisfacţie prin executarea „exemplară” a unui filogerman.
Vezi şi: Matricea Românească a făcut istorie la Râşnov!
În ciuda acestei licenţe artistice – prezentarea execuţiei lui Crăiniceanu ca fiind ulterioară Bătăliei de la Mărăşti –, o eroare, totuşi, se regăseşte, ofiţerul de justiţie militară dând citire sentinţei în care se face vorbire de executarea ei „în faţa regimentului, azi, 13 iunie 1917”.
Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august) şi preliminariile ei sunt marcate de conflictul dintre comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, şi generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, asistat de maiorul Ion Antonescu (Vladimir Ivanov), şeful Biroului Operaţiuni – personalitate căreia Sergiu Nicolaescu îi dedicase, cu cinci ani în urmă, portretul monumental Începutul Adevărului – Oglinda.
Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa. Operaţiunile efectivelor române aveau să fie asigurate şi de Armata a IX-a rusă, care ar fi trebuit să fixeze noile coordonate ale frontului. Planul operativ includea şi o acţiune ofensivă a Armatei I române, sub comanda generalului Constantin Christescu (Vladimir Găitan), dar eşecul militar rus pe frontul de Nord, urmat de intrarea în degringoladă a trupelor ruse, a zădărnicit această iniţiativă temerară. Pe plan continental, se urmărea menţinerea numeroaselor efective ale Puterilor Centrale pe frontul românesc, în vederea înlesnirii unei ofensive generale a Aliaţilor în Franţa şi Italia.
[pullquote]Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa[/pullquote]
În primele ei momente, acţiunea Armatei a II-a române evoluează remarcabil, dar, cum am precizat, concomitent, ofensiva Kerensky din Galiţia se încheie lamentabil, ca, mai apoi, ruşii să fugă ruşinos, incendiind Tarnopolul. La scurt timp, în frunte cu arhiducele Iosif, trupele austro-ungare intră în Cernăuţi. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General emite ordinul 34, prin care cere oprirea ofensivei, dar Averescu, hotărât fiind să-şi „reabiliteze” numele după Flămânda şi să atingă obiectivul propus, Valea Putnei, dispune, în mod inspirat, continuarea operaţiunilor. Ofensiva de la Mărăşti a fost, astfel, încununată de succes, pe toate planurile. Iar celui moral ar trebui să i se acorde întâietatea, românii devenind, pentru inamic, „un adversar redutabil”.
Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) se desfăşoară sub – acum – realitatea abandonării fronturilor de către armatele foste ţariste. Forţele ruse aliate rămase pe frontul din Sudul Moldovei mai degrabă îngreunează operaţiunile trupelor române (a se vedea cazul unităţilor subordonate prinţului Ragoza). Situaţia de fapt este surprinsă într-o secvenţă de la Marele Cartier General, imediat după victoria de la Mărăşti, în care maiorul Antonescu – cel ce se va dovedi un strălucit strateg pe tot parcursul războiului – îi mărturiseşte generalului Prezan crezul său militar şi dispreţul faţă de ruşi, prefigurându-se întocmirea planului de luptă pentru Mărăşeşti, de către maior, ca şef al Biroului Operaţiuni.
De asemenea, regina Maria (Maia Morgenstern, într-un energic tur de forţă: patron al Crucii Roşii, cap încoronat şi om politic) îndeamnă corpul ofiţeresc superior (generalii Prezan, Christescu, Averescu…) să continue lupta până la capăt, dar însăşi familia regală se confruntă cu decizia (în fapt, trădarea) prinţului-moştenitor Carol (Ovidiu Niculescu) de a renunţa la coroană, decizie urmată de fuga din ţară, pentru a se căsători, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino.
În acelaşi timp, kaiserul Wilhelm al II-lea (Ion Dichiseanu) al Imperiului German ajunge pe front, pentru a fi martorul ofensivei germane comandate de către mareşalul Mackensen în persoană. Avem de-a face cu o altă licenţă artistică, din moment ce, conform lui Constantin Kiriţescu, împăratul german nu avea să sosească în România decât în septembrie, după încheierea operaţiunilor din „triunghiul morţii” Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Efectul dramatic este, categoric, amplificat, Wilhelm al II-lea asistând, astfel, la înfrângerea propriei armate în cea mai importantă confruntare de pe frontul românesc.
Complexitatea de ordin tactic a bătăliei este cunoscută de istorici şi, în mod evident, o transpunere cinematografică integrală ar fi fost hazardată. De aceea, realizatorii concentrează punctul culminant al filmului (ca şi al bătăliei, de altfel) în confruntarea armată de la cota 100, în zona pădurii Răzoare, unde Compania I Mitraliere, condusă de către căpitanul Grigore Ignat (Mircea Rusu), a rezistat până la ultimul om. Aşezarea în poziţie de tragere a celor căzuţi aminteşte de un alt film al cineastului, Nemuritorii, Sergiu Nicolaescu argumentând artistic încă o dată pentru zădărnicia oricărei înfăptuiri lipsite de jertfa supremă. Imaginea-simbol din final a gornistului (George Alexandru) nu este altceva decât o încarnare a celebrului „Pe aici nu se trece!” (Deşi această sintagmă şi, implicit, rolul principal al acestei bătălii îi sunt atribuite generalului Eremia Grigorescu, nu trebuie să uităm că meritele strategice şi de tactică militară revin, înainte de toate, generalului Constantin Prezan, şefului Marelui Cartier General – care, astfel, îşi lua revanşa în faţa mareşalului von Mackensen pentru înfrângerea din Bătălia de pe Argeş şi pentru ocuparea Bucureştilor –, şi maiorului Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţiuni.)
Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la „Triunghiul morţii”, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema
Filmul se încheie cu operaţiunea ofensivă a efectivelor inamice în zona Varniţa-Muncelu. Cătălina Toderoiu (Ilinca Goia) cade eroic pe dealul Secuiului din această zonă. De altfel, relaţia dintre personajele Alexandru Averescu şi Cătălina Toderoiu prezintă o importanţă deosebită pentru regizor, din moment ce mama lui, Sevastiţa Cambrea, a cunoscut-o şi chiar a găzduit-o la Târgu-Jiu, unde întreaga populaţie civilă a oraşului s-a opus înaintării duşmanului.
Bătălia de la Mărăşeşti şi, apoi, cea de la Oituz împiedică încercarea Puterilor Centrale de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totuşi, statul român se vedea constrâns, pentru a-şi continua existenţa, să încheie armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) şi să semneze ruşinosul tratat de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918).
* * *
Dincolo de reconstituirea evenimentelor istorice, filmul mai propune – cu succes – atât conturarea unei fresce sociale de proporţii, dominate de imaginea ţăranului român, pe rând strivit şi înălţat de malaxorul istoriei, dar şi o suită întreagă de motive şi secvenţe alcătuind modelul specific de credinţă al poporului român, model creştin individualizat de rolul deosebit jucat de tradiţii, superstiţii şi vise în mentalul colectiv şi în raportarea sa la moarte.
În ceea ce priveşte primul aspect, o seamă întreagă de secvenţe premerg soluţionarea crizei agrare, dar şi situaţia disperată a societăţii româneşti – a întregului stat, în definitiv. Pentru acestea, regizorul recreează chiar o scenă similară (de altfel, indicativul gării nu este acelaşi) faimosului moment din Răcăciuni, unde Regele Ferdinand I (Eusebiu Ştefănescu) rosteşte discursul în care se anunţa reforma agrară. Tot aici, scenariştii au avut fericita inspiraţie de a insera un fragment, scris după căderea Bucureştilor, din jurnalul lui Octavian Goga (Constantin Cotimanis, dozând remarcabil patetismul), uşor modificat, lipsit de referirile la persoane particulare, pentru a-l aduce, mereu valabil, peste veacuri, rostit în dialog cu generalul Averescu: „Vorbiţi de clasa noastră politică… Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o ţară plină de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi moraliști, miniștrii ce s-au vândut o viață întreagă, parlamentari [/deputaţi] contrabandiști…Nu ne prăbuşim, domnule general, nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală, iar ţara trebuia să ajungă aici, [/ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa-zis Porcu’, stâlp de partid], târâtă pe marginea prăpastiei de unii conducători care sunt hoţi la drumul mare.”
Legătura ancestrală a ţăranului român cu pământul este rezumată de răspunsul dat de un ostaş (Cornel Gîrbea) Cătălinei Toderoiu: „Vezi, domnişoară, pământul ăsta e ca un blestem. Îl muncim toată viaţa şi el, forţat, ne întoarce toate roadele. Pentru el ne omorâm, de parcă n-ar fi destul – până într-o zi, când totul se sfârşeşte: intrăm în el şi pământ ne facem. Pământul ne dă totul şi ne ia totul.”
Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen – stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz – dreapta), la filmări Foto: pagina de internet a actorului Mihai Constantin
De asemenea, se prefigurează cariera politică a generalului Averescu în calitate de lider al României interbelice, beneficiind, încă din timpul războiului, de un însemnat suport popular. Regele Ferdinand insinuează o apropiere a lui Averescu de conservatori, iar acesta din urmă nu întârzie să catalogheze asemenea posibilitaţi ca „zvonuri şi intrigi” şi să-i recunoască suveranului dificultăţile pe care le întâmpină în relaţiile cu Marele Cartier General (Prezan şi Antonescu), Ionel Brătianu (Liviu Crăciun), Barbu Ştirbey şi generalul Berthelot (Silviu Stănculescu). Averescu se dovedeşte, totodată, un cunoscător lucid al problemelor socio-politice, pe care le expune fără menajamente: „Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...” Cuvintele i se confirmă într-un schimb de replici cu soldatul Ion Gheorghe Purice, care este de părere că „generalii au rolul să trimită lumea la moarte.”
[pullquote class=”left”]Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...[/pullquote]
Mai târziu, cazul Sturdza-Crăiniceanu, pentru Averescu, nu este doar un act de trădare incriminat de justiţia militară, ci şi un posibil focar de destabilizare socială în rândul Armatei („Culmea, întâi un colonel cu sânge de prinţ, acum fiul unui general, fost ministru de război. Ce să mai zică soldaţii…?!”), amintirea răscoalei de la 1907 (în timpul căreia generalul a deţinut portofoliul Ministerului de Război) fiind încă puternică în conştiinţa colectivă. Totuşi, Averescu, deşi de nestrămutat în privinţa sentinţei capitale, rămâne întrucâtva impresionat de convingerile – exprimate în presa antebelică ale – fostului locotenent-colonel Crăiniceanu în legătură cu starea generală în care se afla statul român, convingeri datorită cărora a ales să acţioneze alături de Sturdza. Crăiniceanu vorbea de „idealul naţional, de prăpastia adâncă dintre clasa conducătoare şi clasele conduse şi de faptul că depinde numai de conştiinţa noastră ca această prăpastie să poată fi umplută”, dar, confruntat, mai apoi, cu sergentul Ailenei, cel care îl demascase faţă de patrula românească în pădurea de pe dealul Cârlan, i se va reproşa de către fostul subordonat că „atunci când dvs. vreţi să faceţi lucruri mari, niciodată nu ne întrebaţi pe noi, ţăranii. […] Ne credeţi prea proşti, domnilor ofiţeri.”
Cât despre situaţia gravă a trupelor – formate, în mod evident, din ţăranimea română – şi a logisticii, cuvintele mamei lui Crăiniceanu sunt mai mult decât suficiente: „Generalul Iliescu împreună cu Brătianu bagă mii de soldaţi, desculţi şi dezarmaţi sub focul mitralierelor germane şi nimeni nu spune nimic.” Într-adevăr, deşi insuficient dezvoltată în film, maniera execrabilă în care s-a desfăşurat pregătirea de război, precum şi neîndeplinirea angajamentelor Antantei pentru a susţine efortul de război al României rămân pete negre, condiţiile în care armata noastră şi-a desfăşurat – de la un moment dat, chiar singură în faţa trupelor impresionante ale Puterilor Centrale – campaniile din Primul Război Mondial fiind mai mult decât neprielnice.
Pentru a vorbi de cealaltă temă invocată, cea spirituală, trebuie să remarcăm faptul că desfăşurarea şi eroii filmului stau sub semnul rugăciunii rostite, în debut, de Cătălina Toderoiu, prototip al femeii române şi, în definitiv, al ţării: „Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!”
Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului – Oglinda, de Sergiu Nicolaescu
Sergentul Dumitru Ailenei (Valentin Teodosiu) poartă în raniţă o bucată din tencuiala unei biserici, înfăţişând pe Mântuitorul Iisus Hristos. La începutul războiului, în toamna lui 1916, aflat în Transilvania, sub focul artileriei inamice, se refugiază într-o biserică. Ridică ochii şi priveşte un segment de pictură înfăţisând crucificarea lui Iisus Hristos, care „parcă(-i) spunea” să fugă de-acolo, ceea ce şi face. Un obuz distruge biserica, iar sergentul revine printre ruine, recuperând bucata de zid cu tencuiala pe care era pictat chipul lui Hristos. De atunci, Ailenei o dezveleşte în momentul fiecărei înmormântări, rosteşte rugăciuni improvizate la căpătâiul camarazilor căzuţi şi se îngrijeşte ca acest ritual să respecte cât mai fidel datina creştină. De altfel, sfârşitul lui Dumitru Ailenei însuşi, pe dealul Răzoare, în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti, va fi marcat tot de acest chip al Mântuitorului, într-una dintre cele mai tulburătoare scene din filmul românesc.
Bătrânul soldat interpretat de Ernest Maftei, care cutreieră frontul pentru a împărţi cruci, apare ca un adevărat motiv de-a lungul desfăşurării evenimentelor, fiind o întruchipare a tradiţiei creştine a poporului român, în sânul căruia nu se cuvine ca un om să-şi doarmă somnul de veci fără cruce la căpătâi. De asemenea, putem considera, de ce nu, că bătrânul soldat este chiar Timpul: „Se mişcă pământul şi nu-l pot opri (…) Mie-mi spune Gheorghe, Vasile, Dumitru, Lisandru…”
[pullquote]Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin![/pullquote]
Un alt motiv recurent în film este cel al visului în care se arată o mireasă neînsoţită – în tradiţiile populare, semn rău, de moarte. Astfel, într-un spital în care era îngrijită, un soldat, înainte să moară, îi povesteşte Cătălinei Toderoiu cum visase o „mireasă albă, frumoasă”. Ea însăşi, înainte să cadă pe dealul Secuiului, are un schimb de replici cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu: „Am visat rău...”/ „Ce?”/ „Am visat o mireasă…”/ „Şi cine era?”/ „Eu eram…”
Tot acest ansamblu de tradiţii, superstiţii şi vise probează un profil cu totul specific al creştinismului ortodox român, o integrare în natură şi în rânduiala lucrurilor, pe care ţăranul nu încearcă să le pătrundă – ar fi zadarnic să depăşească „cenzura Marelui Anonim” de care vorbea Lucian Blaga, acea limită după care nu se poate încumeta cunoaşterea umană. El îşi însuşeşte rostul lor, iar semnificativă rămâne secvenţa în care gornistul Mitu se aruncă la pământ, în tranşee. Întrebat de sergentul Ailenei, fratele său, ce l-a apucat, Mitu răspunde: „N-auzi cum boceşte pământul?”/ „Acasă mi-ai zis c-auzi cum plâng păpădiile...”/ „Şi n-a murit tata dup-o săptămână?! N-auzi, bre, cum plânge iarba, plâng pădurile?!”/ „Şi cine să moară?”/ „M-am visat aprinzând o lumânare la crucea mea… şi nu era singura…”/ „Poate-o fi murit moartea…”
* * *
În final, nu putem să nu ne referim la muzica originală semnată de compozitorul Anton Şuteu, ce subliniază fragilitatea fiinţei umane în faţa războiului şi a istoriei. Până la urmă, în faţa propriului destin. Totodată, compoziţia profesorului Şuteu este susţinută, în momente critice, de doine populare, interpretate inconfundabil de Floarea Calotă – element de mare forţă dramatică, întrebuinţat de Sergiu Nicolaescu şi în Începutul Adevărului – Oglinda.
De asemenea, colaborarea imagine (Dan Alexandru) – lumini (Valentin Haret) – scenografie (Mircea Ribinschi, Nicolae Ursu) – costume (Janine Ştefan-Sârbu, Ştefan Brandes, Radu Corciova), împreună cu montajul (Melania Oproiu), oferă spectatorului un film dur, fără menajamente, reuşind să redea, cu maximă fidelitate, calvarul Războiului pentru Întregirea Neamului. Astfel, pe un frontispiciu imaginar al acestei pelicule – ultima dintr-o serie strălucită a cinematografiei româneşti – stau cuvintele generalului Averescu, din elogiul rostit la căpătâiul Cătălinei Toderiu: „Îngenuncheaţi voi, cei care sunteţi in viaţă, în faţa măreţiei celor care şi-au dat viaţa pentru ţară!”
Consideraţii finale şi perspective
Triunghiul morţii îmbină, aşadar, spiritualitatea populară cu filmări fruste, cadre austere, în care carnagiul războiului, bocetul şi rugăciunea se aşază ca fundaţie a viitorului stat unit şi unitar.
Ceea ce trebuie, de asemenea, remarcat, este că filmul asupra căruia ne-am oprit atenţia este opera unui fiu al României Mari. Sergiu Nicolaescu şi-a trăit întreaga viaţă sub semnul unirii tuturor românilor, cu atât mai mult cu cât, odată cu dezonorarea Armatei şi a naţiunii prin – în opinia mea – trădarea de la 23 august şi, apoi, cu instaurarea Republicii Populare, a început bolşevizarea statului şi a culturii române – care continuă şi în ziua de astăzi, prin formule mult mai subtile. Bineînţeles, ca mai toate filmele sale, şi cel tratat în paginile acestui eseu dă mărturie despre idealismul – de certă factură romantică – al cineastului. De aici, întreaga suită de teme predilecte pentru opera sa: credinţa, dreptatea, lupta pentru datorie şi ideal, până la sacrificiul de sine. Celor mai tineri şi mai dedaţi facilului, procedeul (romantic al) antitezei li se poate părea desuet, depăşit, în orice caz, de noile mode minimaliste ale cinematografului, culminând cu domnia vulgarului, singurul lor scop – declarat sau nu – fiind acela de a agresa spectatorul (când nu-l plictisesc teribil).
Sergiu Nicolaescu, în filmele sale istorice (şi nu numai), urmăreşte, prin jocul perspectivei dramatice personaj individual (eroul) – personaj colectiv (oştirea), dezvoltarea conştiinţei spectatorului, a întregului public, în sensul unui patriotism militant (nimic altceva decât naţionalismul), (şi) cu ajutorul căruia românii au reuşit să suporte platitudinea, mediocritatea şi lipsa modelelor autentice din societatea comunistă. Şi – chipurile – postcomunistă, de asemenea.
Cât despre personajele sale (aici, generalul Alexandru Averescu), merită amintit că Sergiu Nicolaescu s-a considerat întotdeauna un interpret, nu un actor capabil de compoziţii. Drept care, a ales întotdeauna roluri de om forte, de idealist, de luptător. În ciuda tuturor detractorilor neputincioşi, acesta este personajul lui Nicolaescu: „omul care îşi alege destinul” – după o sintagmă a Ecaterinei Oproiu (România liberă, 1981). Secondat, e drept, mai mereu, de neamul pentru care luptă.
[pullquote class = „left”]Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival[/pullquote]
„Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival”, îi declara cineastul lui Viorel Domenico în articolul Filmul artistic rămâne pentru generaţiile viitoare un document istoric, apărut în Almanahul Oştirii (1988), publicaţie a Ministerului Apărării Naţionale, articol citat de Cristian Vasilescu în cartea sa Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională (Editura Universitară, 2011). Astfel, faptul că, după Triunghiul morţii, niciun alt film istoric nu a reuşit să atingă – iar niciun regizor nu şi-a propus – performanţele şi rigorile producţiilor nicolaesciene, i se datorează, în bună măsură, şi cineastului însuşi.
Nicidecum lipsit de har, ca artist Sergiu Nicolaescu nu a fost nici teoretician steril, nici boem fără cauză. Mai degrabă, el face parte din galeria acelor meşteri, a acelor meşteşugari, pentru care valoarea operei sale nu poate fi apreciată decât de destinatarul ei: de public. Judecând în contextul general al regresului axiologic din cultura română, lui Sergiu Nicolaescu – cel care s-a identificat în mod legitim cu întemeierea naţionalismului-romantic în cinematografia noastră – i se poate reproşa aceasta: lipsa coerenţei ideologice extrinseci operei, care, la rândul ei, să poată genera o linie unitară de creaţie – mai precis, alţi cineaşti care să realizeze pelicule pentru a-şi exprima un crez şi a oferi spectatorului o alternativă la mizeria momentului. Asta nu înseamnă că noi pelicule de referinţă pentru genul filmului istoric, în linia promovată de regretatul cineast, nu se lasă aşteptate. De altfel, istoricul Cristian Vasilescu ajunge, în singura monografie dedicată operei celui mai important cineast român, la aceleaşi concluzii: „Regizorul român [Sergiu Nicolaescu] a realizat două performanţe greu de egalat în cinematografie. A promovat un naţionalism militant, lipsit de elemente antisemite, rasiste sau partinice – filmele sale vorbesc de la sine în acest sens –, iar cariera sa internaţională nu poate fi pusă pe seama apartenenţei la un centru de putere ocult. […] Este un mare om de film, un mare educator, iar această calitate vine din faptul că opera sa, înainte de a fi o mare lecţie de profesionalism, este o mare lecţie de viaţă. Filmele sale rămân o permanentă sursă de inspiraţie şi vor furniza permanent motive de reflecţie.” (p. 223)
Din aceste considerente, filmele lui Sergiu Nicolaescu, evocând participarea naţiunii române la campaniile Primului Război Mondial (în mod deosebit Triunghiul morţii), sunt marcate de o dureroasă nostalgie a eroismului, de valenţele dramei colective, dar şi de „credinţă în vigoarea sufletului român”, de speranţa că acesta se va ridica din nou pentru ca România Mare, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să ia naştere încă o dată.
În elaborarea eseului său, autorul a consultat următoarele surse documentare:
Buzatu, Gheorghe, Istorie interzisă, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coordonatori), Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Iaşi, 2009
Chiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011
Nicolaescu, Sergiu, Viaţă, destin şi film, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
Otu, Petre, Georgescu, Maria, Radiografia unei trădări – Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, București, 2011
Vasilescu, Cristian Luis, Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
„În niciun caz nu trebuie să ne pierdem speranța (…), dar a nu face mai nimic, pe motiv că Dumnezeu va face oricum așa cum dorește El, este – cred eu – slăbiciune, neputință și, în anumite circumstanțe, chiar lașitate. Ce s-ar mai spune și despre situația când încerci să ascunzi cu grijă aceste defecte în spatele unui principiu biblic pentru a-ți păstra o bună imagine, chiar dacă doar pentru tine și semenii tăi?” Acest citat este rezumatul poate cel mai potrivit al cărții „Românii – între Păcală și Miorița”, scrise de către un profesor de istorie sucevean, Vasile Constantin Boghian, carte ce a apărut în anul 2006 – detaliu semnificativ, pentru că este anul premergător integrării noastre europene. Lucrarea se doreşte a fi o radiografie şi o istorie a mentalităţii poporului român, încă de la începuturile acestuia. Ea ridică unele probleme și semne de întrebare valabile și astăzi, la peste un deceniu de la apariţie.
“Românii – între Păcală şi Mioriţa” este structurată ca un eseu filosofic, prin natura ideilor și a scrierii, ea ne incită încă din titlu și continuă să o facă pe măsură ce o parcurgem, prin cumulul de informații ce alternează, frumos, realităţile istorice, umorul şi critica moderată în aparenţă, dar biciuitoare în esenţă. Discursul cărții are ca repere doi poli emblematici ai identității noastre: personajul Păcală (ce reprezintă compromisul şi natura “tranzacţională” a românului) și Miorița (condiţia superioară, armonia cu divinul) sunt reprezentativi deoarece aceste două extreme conturează, împreună, tipologia paradoxală a românului.
România lucrului bine făcut?
Spuneam mai spus că este important să reținem un amănunt, faptul că „Românii – între Păcală și Miorița” este scrisă în 2006, ceea ce naşte două întrebări care ne privesc pe noi toți în mod direct – Cum am evoluat din punct de vedere al mentalității, culturii și educației de când suntem membrii U. E.? Ce am învățat și îmbunătățit în toți acești 11 ani? În mod clar nu putem nega anumite beneficii, cum ar fi lupta anticorupție. Corupția este o tară cu care poporul român a fost obișnuit secole la rând, dar a fost obișnuit de nevoie, acum însă lucrurile pot funcționa, în mod clar, și altfel. Este de sperat ca această luptă anticorupție să nu fie una cu morile de vânt și să ne intre în caracter, în obicei, în principii, ajutându-ne să fim corecți. Lucru amintit și subliniat de către Vasile Constantin Boghian în cartea sa – azi, într-un context istoric ce nu mai necesită tertipurile care ne-au asigurat supravieţuirea (în faţa migratorilor, turcilor, fanarioţilor etc.) cu atât mai mult, se poate reuși și prin corectitudine.
Cartea redă aserţiunile autorului referitoare la proastele obiceiuri și valori ale lui Păcală și implicit și ale românului – și cum percep occidentalii aceste lucruri -, care ar trebui să fie normalitatea, unde se pune limita pentru a ne păstra valorile, tradițiile, obiceiurile ca neam și ce lucruri ar trebui să fie schimbate pentru a ne alinia cu ei.
„Românii au «prostul satului», iar occidentalii, «înțeleptul satului». Ce rezultă de aici într-o logică simplă: că în «satul românilor» este un singur «prost» (cel care respectă legile, muncește conștiincios și este corect), adică un fel de fraier în ochii celorlalți (…)”
Din păcate, aspect întărit în carte de către profesorul Boghian, anumite lucruri ne sunt greşit insuflate încă din copilărie, prin educație. Autorul oferă un exemplu aparent banal, dar semnificativ: poezia “Căţeluş cu părul creţ”, perpetuată din generaţie în generaţie de la o vârstă fragedă, cea care la nivel inconștient transmite ideea de incorectitudine, dorința de furtișag, de a te întreba dacă să muncești sau nu, pentru că oricum există căi oneroase să obţii ceea ce îți dorești. Un alt exemplu oferit de către Boghian este o povestire predată în şcoala primară, despre „satul lui Păcală”, loc în care „toți oamenii furau unii de la alții”. Ei bine, poate constatați cu stupoare (cel puțin pentru mine așa a fost), lucruri la care nu v-ați gândit, dar la care ați luat parte în mod direct fără să vreți și fără să fiți conștienți. De ce încă promovăm și încă lăsăm să facă parte din lectura școlară lucrări de o asemenea factură? De ce promovăm în continuare aceste valori, dar ridicăm pretenții de membri integri ai U. E.?
Păcală, (anti-)eroul românilor: ” – Din ce trăieşti? – Din prostia altora”
La un moment dat, Vasile Constantin Boghian vorbește despre un principiu de bază vechi de secole la occidentali, conceptul „lucrului bine făcut” – asumat, făcut cu simț de răspundere, conștient. Dacă stăm și reflectăm la conceptul lor și dăm timpul înapoi cu trei ani, ne amintim că un important personaj politic român a speculat în a sa campanie exact acest deziderat, sub sloganul „România lucrului bine făcut!”. Tema la care, în 2006, autorul ne invita să medităm și să o punem în practică, este valabilă și în 2017, la trei ani după ce sloganul menționat mai sus a câștigat – generând rezultate discutabile în practică.
„Este evident că noi, românii, nu avem o aprofundată știință a organizării și nici a (auto)conducerii, pentru a ne pune în valoare mai concret și eficient calitățile, și nici o mentalitate de învingător, cum au occidentalii”
Pentru occidentali, „termenii definitorii au fost război, organizare, disciplină, dorința de a stăpâni și exploata totul în folosul propriu”, de aici născându-se mentalitatea de învingător, în schimb noi am fost definiți de „stabilitate, continuitate, compromis”. De aceea, noi, românii trebuie să ne debarasăm de principiile și valorile lui Păcală, să nu îl mai lăudăm și promovăm, făţiş sau subliminal, să ne acceptăm și conștientizăm defectele, pentru a încerca apoi să le contracarăm. Să nu mai încercăm să păcălim pe nimeni, să nu ne mai autoiluzionăm. „Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine, cu atât vom avea șanse mai mari să atenuăm aceste defecte sau chiar, cu foarte multă voință, la un moment dat, să le eliminăm”, crede Boghian. Sunt total de acord cu autorul, însă nu putem nega realităţile zilei, şi nici faptul că entuziasmul nostru s-a erodat în ultimii aproape 30 de ani.
„Românii – între Păcală şi Mioriţa”, de Vasile Constantin Boghian, o carte pe care posteritatea ar trebui să o reţină
Românii, un popor paradoxal
Deși Vasile Constantin Boghian nu este scriitor, el reușește să își transmită ideile clar și cursiv. Nu putem nega faptul că lipsa experienței sale în domeniu este vizibilă, dar profesorul-devenit-scriitor a știut cum să îşi integreze experienţa de dascăl, să îşi folosească propriile cunoștințe istorice, să își pună în valoare umorul prin diverse anecdote și pățanii de altfel triste, dar expuse într-o manieră comică, experienţe frustrante de care el s-a lovit în raport cu Statul (pe care îl botează „Statul Mega-Păcală”, de neîncredere şi perceput de către români ca opresiv, după secole în care atunci când nu a fost absent, le-a îngreunat viaţa).
„Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă”, hitul trupei Ca$$a Loco din 2004, este reprezentativ pentru mentalitatea românilor, crede Vasile Constantin Boghian
Boghian reuşeşte să se facă înţeles, iar mesajul lui ajunge cu ușurință la cititor și captivează. Este o lectură care poate fi parcursă cu ușurință, însă şi cititorul trebuie să vină cu un bagaj minimal de cunoștințe istorice.
Vasile Constantin Boghian aduce în prim-plan caracterul și modul românului de a gândi vizavi de semenii lui și filosofia de viaţă pe care se bazează, una ce intră în conflict cu imaginea ideală pe care o avem despre noi (ospitalieri, credincioşi etc.). Chiar Balada Miorița, o perlă a gândirii profunde româneşti, sintetizează perfect un proverb clasic la noi – „Să moară și capra vecinului”, o morală viciată – „Dacă eu nu am, nici el să nu aibă!”. Asta deşi poporul român se consideră (şi este considerat) unul cu „frică de Dumnezeu” – destul de frapant, ținând cont de cele menționate mai sus și amintite și în carte.
„Păcală s-a adaptat și la comunism. (…) Prostituția morală, în sensul lipsei de onoare și de demnitate, este adevărata noastră tragedie și care n-a existat doar în timpul comunismului”
Deși scrisă într-o manieră umoristică (doar suntem români şi facem haz de necaz!), “Românii – între Păcală şi Mioriţa” tratează o temă cât se poate de serioasă, pe care autorul reușește să o pună în valoare. Proastele obiceiuri după care s-au ghidat Păcală și „satul lui Păcală” (a se citi România) şi frumuseţea morală a ciobanului-victimă din Mioriţa vin în contradicţie fundamentală, dar sunt două părţi ale aceleiaşi monede. Finalmente, Boghian dorește să ne facă să înțelegem câteva lucruri esenţiale, fără de care o societate nu poate funcționa: dacă nu ne vom schimba mentalitatea, nu vom înțelege și conștientiza conceptual de corectitudine, dacă nu vom găsi un echilibru între principiile și valorile noastre și cele ale occidentalilor, dacă nu vom înțelege că trebuie să lucrăm împreună – și nu unii împotriva celorlalți – pentru a ne fi bine tuturor, să ne lipsim de egoism și de invidie, riscăm să ne complacem încă 28 de ani (sau mai mult) în această delăsare, ori – mai rău – să ne ratăm ca Neam.
„Ursul păcălit de vulpe”, de Ion Creangă – o poveste cu o morală… discutabilă, predată românilor la şcoală
Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi Mioriţa, Editura Accent Print, 2006, 213 pagini
Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc personajele.
Spațialitatea este una dintre coordonatele foarte importante ale operei și gândirii eliadești. Spațiul este în mare măsură responsabil pentru nașterea filosofiilor personajelor, mediul și spațiul fiind principalele mijloace prin intermediul cărora personajele pot fi influențate.
Provincia – spațiu al reabilitării
Provincia are o accepțiune într-un fel peiorativă, dar de asemenea are și avantajul de a fi un spațiu al reculegerii și al remotivării, un spațiu al refacerii personajelor, care se pregătesc pentru o întoarcere în „circul” cosmopolit al marilor orașe.
Putem observa cum de fiecare dată tinerii din romanele lui Eliade își „ fac debutul ” în mijlocul societății bucureștene, pentru ca mai apoi să-și găsească sau nu liniștea în alte orașe. Îndepărtarea de capitală înseamnă moartea gândirii generaționiste (lucru probat în cazul lui David Dragu, personajul din Întoarcerea din Rai, care în provincie reușește să-și scrie opera, dar care nu este recunoscut de către colegii de generație, pierzându-și astfel statutul de lider. Acest statut este redobândit doar în momentul în care se întoarce în București).
Cu toate că în romane apare o întreagă pledoarie pentru viața de provincie, pentru echivalarea ei cu cea din capitală, concluziile nu sunt tocmai benefice. Cel mai îndârjit apărător al vieții de provincie, David Dragu, sfârșește prin a simți că s-a ratat și în provincie și se întoarce în București.
Viața în provincie pe care o vedea ca pe un colac de salvare seamănă mai mult cu o renunțare, cu o fugă din fața propriilor vise. Fuge în provincie, acolo unde este un necunoscut, unde se poate apăra de vechile sale idealuri. Viața în provincie este o continuă fugă de sine. Folosește provincia ca pretext pentru a se apăra, pentru a-și camufla ratarea. Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită, că nu a pus în aplicare cea mai mare spaimă a sa și a generației sale – ratarea.
Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită
Deși, la nivel teoretic, el nu consideră că provincia e cauza ratării intelectualului, ci intelectualul însuși: „Ce înseamnă aia influența mediului de provincie asupra intelectualului? continuă Dragu. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. […] Dacă ești tu însuți, înainte de toate tu însuți, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viață, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Rămâi tot atât de perfect și de real și la New-York, și la Paris, ca și la Turnu-Măgurele, sau într-un sat din Basarabia”. Acest exemplu este grăitor și pentru publicistica lui Eliade, existând o similaritate a filosofiei care apare în ambele forme de exprimare.
Cu toate că în literatură apare crezul din publicistica lui Mircea Eliade, lucrurile nu mai sunt așa de bine delimitate. Literatura nu e atât de tranșantă ca publicistica, în romane apărând și personaje care prezintă contrariul ideilor. Un astfel de exemplu este romancierul Anton Dumitrașcu (Huliganii), scriitorul provincial care visează să devină un mare nume în literatură.
După o asemenea pledoarie pentru superioritatea „geniilor” provinciale, ne-am fi așteptat la un personaj cu adevărat excepțional, care să merite toate încurajările lui David. Eliade ne surprinde încă o dată prin introducerea acestui personaj banal, al cărui singur atu pare a fi faptul că este din provincie.
Străinătatea – „debusolarea” și reinventarea
Ultima oprire pe această axă spațială este reprezentată de străinătate (luând ca studiu de caz India, care apare în Isabel și apele Diavolului și Șantier), ca loc de desfășurare a unui tânăr generaționist român. Personajele celor două romane, odată ajunse în altă țară decât cea de origine, cea în care aveau un scop pentru a lupta, se transformă în niște personaje „debusolate”.
Dar această buimăcire este doar de moment, ei descoperind apoi adevărata libertate, oferită de faptul că sunt doi necunoscuți într-un loc necunoscut. Ei pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte.
Îndepărtarea de țară reprezintă în același timp și un moment de respiro, un moment de reflexie pe care nu și le-ar fi permis atunci când erau prinși în tumultul evenimentelor. Se detașează de problemele generației doar pentru a le privi într-un mod obiectiv care să le permită o și mai acerbă luptă.
Personajele pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte
Tinerii profită de acest popas pentru a trăi cât mai multe experiențe, pentru a se regăsi. Contactul cu colegii de generație îi scoate întotdeauna din contextul indian. Ei se simt vinovați de faptul că acordă mai puțină atenție proiectelor generației și că se axează mai mult pe propria ființă.
Străinătatea înseamnă o libertate pe care nici capitala, nici provincia nu o puteau oferi. Noi perspective sunt aduse la lumină, noi soluții se întrevăd.
Această axă a spațiilor este foarte importantă pentru tânăra generație, reprezentând o modalitate prin care limitele tinerilor sunt încercate.
Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)
Pentru că a făcut – şi poate mai face parte – din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel spus, să cadă (dacă nu cumva a căzut demult) în desuetudine pentru că, aşa cum opina Vasile Constantin Boghian în pertinenta “Românii, între Păcală şi Mioriţa”, vârsta adesea imberbă la care tinerii noştri iau contact cu marile creaţii literare – fie ele culte sau populare – este inadecvată pentru o înţelegere şi o apreciere profunde a temelor de substanţă reprezentate în ele.
Observaţia se susţine: este îndoielnic că Slavici a scris “Popa Tanda” având în minte o audienţă tânără. Dimpotrivă: clasicul nostru scrie povestea preotului din Sărăceni, care apare de nicăieri pentru a răsturna status quo-ul indolenţei într-o comunitate încremenită şi a conduce prin exemplu, mai degrabă având în minte un public matur. Citită la 12 sau chiar 18 ani, “Popa Tanda” are caracter anecdotic. Citită la 30 de ani, ea poate constitui un avertisment la timp. La 50, rolul ei e educativ, moralizator, de pildă pentru nepoţi – şi, ar trebui, pentru subordonaţi. Pentru că „Popa Tanda”, nu „Arta Războiului”, e cartea pe care orice şef român trebuie să le-o dăruiască angajaţilor.
Povestea pe scurt: părintele Trandafir, un “popă” drept şi cumpănit, harnic şi grijitor (“adună din multe şi face din nimica ceva”, dezvăluie Slavici), intră în conflict cu enoriaşii din parohia lui, Butucani, “bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”. “Căderea din Rai” se petrece fiindcă lui Trandafir, om intransigent, nu îi plac pomenile şi ospeţele, pentru care îşi ceartă consătenii, ba – pe deasupra – se pune rău şi cu protopopul, ceea ce îi atrage exilul în Sărăceni.
El avea legea lui: “Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!”
Ajuns în Sărăceni, ne spune Slavici, cu nevastă, doi copii şi desagii deşerţi, popa Trandafir găseşte o comunitate de leneşi – nu atât prin natura lor, cât de la natură: satul aflat în Valea-Seacă e victima inundaţiilor – veche poveste românească -, ceea ce ucide orice iniţiativă.
Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!
În Sărăceni, continuă Slavici, satul e uliţă, neavând garduri, iar biserica e “lucru de prisos”. Popa nu disperă: caută “să facă din nevoie drag” şi să îşi creeze un rost aici. Însă cum în Sărăceni, “nu erau nici pomeni, nici ospeţe”, părintele începe a-şi lucra fericirea, motivat cel puţin iniţial de cel mai pur autointeres („«Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!» Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”)
Popa Tanda. „Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii” Foto: umblat.ro
Sărăcenenii sunt însă români şi oameni: sfătuiţi cu binele, apoi treptat admonestaţi şi batjocoriţi pentru “păcatul” de a nu lucra, de a lenevi, îşi pierd răbdarea cu “Popa Tanda” şi-i cer episcopului să-l revoce.
Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc
Tanda are de-acum patru copii, şi un sat care i s-a urcat în cap. Doar Dumnezeu – şi munca pe care le-o predica altora – îl mai pot salva. De voie, de nevoie, el devine primul gospodar al localităţii: îşi repară casa, şi-o îngrădeşte, pune ceapă, morcovi, fasole, barabule (cartofi, n.n.), curechi (varză) şi păpuşoi (porumb), în fine ajunge mic artizan şi un soi de primar neoficial, iar tot satul se modelează – după ani de zile de stupoare – după el.
Catalogat odată “omul dracului”, Tanda redevine “părintele Trandafir” şi “omul lui Dumnezeu”, binecuvântat cu nepoţi şi respectat în comunitate.
De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. (…) Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.
S-a perimat mesajul lui “Popa Tanda”? Este nuvela lui Slavici, publicată la 1875, o bagatelă, azi? Nicidecum! Într-o societate românească în care avem mai nou “buzzword”-uri şi nu principii de viaţă, în care productivitatea şi eficienţa, religii importate din metropole străine, au înlocuit munca onestă şi răbdarea cuminte a roadelor, în care mulţi tineri visează doar la “leisure” fără să accepte şi responsabilităţile aferente, punând căruţa înaintea cailor, “Popa Tanda” e de o actualitate senzaţională.
Nu, românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa (uneori filosofică, alteori anxioasă), cum ar zice Tudor Gheorghe. El n-a descoperit încă piatra filosofală a acţiunii şi se mulţumeşte a contempla, ceea ce-l face adeseori victimă. Acestea fiind spuse, până vin ruşii, turcii, sau pur şi simplu Marele Potop, ca-n Valea-Seacă a lui Popa Tanda, poate ar trebui să ne luăm destinul în mâini şi să avem curajul de a ne crea viitorul. A citi “Popa Tanda”, poveste clasică despre un român muncitor, e un început de bun augur.
Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro
Prinşi în mijlocul evenimentelor şi pasiunilor, mai mici sau mai mari, tindem să uităm să preţuim ceea ce avem. De aceea, aşa cum ne mărturisea marele Grigore Leşe, avem nevoie de experienţa «departelui» şi de un pas în spate, pentru a înţelege şi aprecia mai bine ceea ce este România, şi ce îi datorăm. O discuţie, la Sud de Dunăre, cu părintele Neluţu Oprea, preot iconom al singurei biserici româneşti din Sofia, Bulgaria.
Matricea Românească: Părinte, vă rog să vă prezentați pentru publicul nostru.
Pr. Neluțu Oprea: Sunt părintele iconom stavrofor Neluțu Oprea și sunt reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române în această frumoasă biserică din Sofia, care este și proprietatea Statului român – una dintre cele mai mari și importante biserici, prin originalitatea construcției și prin tot ceea ce există, pe care Statul român, respectiv Biserica Ortodoxă Română, o deține în străinătate – în scopul strângerii legăturilor de prietenie între cele două Biserici ortodoxe surori, cele două popoare prietene, român și bulgar. De asemenea, pentru satisfacerea tuturor nevoilor credincioșilor români care locuiesc aici, în Sofia, nu atât de departe de Biserica-Mamă.
Matricea Românească: Cât de important este pentru românii de aici să aibă o biserică, un locaș de cult unde pot veni să se roage?
Pr. Neluțu Oprea: Într-adevăr, Biserica noastră este una reprezentativă, slujim în fiecare duminică și, după sfințirea acestei biserici, care a avut loc în anul 1923, până în prezent a funcționat neîntrerupt, fiind păstorită numai de către preoți trimiși de către Patriarhia Română. Este un lucru important pentru fiecare creștin român, mai ales care este în străinătate, să aibă un locaș de cult. Biserica este reprezentativă, neavând un cimitir, iar românii noștri din Sofia, căsătoriți aici sau veniți la muncă, aparțin jurisdicțional bisericii de cartier. Dar Biserica noastră este una deschisă în fiecare duminică, iar aici se întâlnesc şi se revăd românii, aici deapănă amintirile de peste săptămână. Este locașul care îi adună pe toți după o săptămână de muncă, la Sfânta Liturghie. Merg apoi la discuții, sau la o cafea.
Matricea Românească: Am putea spune că sunteți un centru focal al românității din Sofia.
Pr. Neluțu Oprea: Da. Și cu atât mai mult, lângă noi, aici în complexul parohial, se află și Asociația Aromânilor “Unirea” de la Sofia, cei care au fost și sunt credincioșii principali, fideli, ai Bisericii noastre. Ne-au ajutat așa cum au putut. Ne bucură faptul că locuim împreună! La Asociație, există și o bibliotecă. Iar fiecare credincios care are nevoie de o consultație, este primit cu bună plăcere sus. Într-adevăr, este un centru cultural-religios, pe care îl avem aici în Sofia.
Matricea Românească a trecut Dunărea pentru a lua pulsul vieţii culturale şi spirituale a românilor din Bulgaria
Matricea Românească: Cu ce probleme vin la Dvs. românii care, iată, trăiesc în Sofia și care simt nevoia să se raporteze la o instituție bisericească românească?
Pr. Neluțu Oprea: Românii care vin la biserica noastră sunt unii și aceiași. Ne cunoaștem foarte bine. Majoritatea vine să se împărtășească și să se spovedească în cele patru posturi mari. În cursul săptămânii, dacă vor să ceară un sfat sau dacă vor să avem o discuție amicală, să putem să îi ajutăm într-un fel sau altul, sunt bineveniți. De asemenea, la biserica noastră au fost foarte mulți români care s-au căsătorit, alții care poate au avut alte momente mai puțin fericite pe care le-au săvârşit aici. Dar, pe lângă românii din Sofia, avem și bulgarii prieteni care locuiesc în apropiere și care vin și asistă la slujbele noastre.
Matricea Românească: Cum gestionaţi acest lucru?
Pr. Neluțu Oprea: Dacă românii vin mai târziu puțin, și bulgarii sunt de la începutul slujbei, slujba începe în limba bulgară, iar după aceea, când vin românii, continuăm cu limba română. Dintotdeauna, Simbolul Credinței, Sfânta Evanghelie, Apostolul și Rugăciunea Domnească „Tatăl nostru”, le rostim și în limba bulgară, și în limba română. Sunt foarte mulţi bulgari care vin şi asistă la slujbele noastre.
Pr. Neluțu Oprea: Extraordinar! Nu fac diferența. Începând cu anul 1992, în Bulgaria a avut loc un raskol (o ruptură, n.n.). O parte din Biserică s-a răsculat împotriva fostului Patriarh, au avut un sinod alternativ. O parte dintre biserici erau ale Patriarhului legitim, celelalte ale Patriarhului raskolnic. Aşa se face că, într-un oraș, era şi un Mitropolit raskolnic, și unul de drept.
Din 1923 până în prezent, Biserica română „Sfânta Treime” din Sofia a funcţionat neîntrerupt
La fel era și în Sofia, de altfel: lumea mergea la o biserică și întreba: „A cui este biserica aceasta, a Patriarhului Maxim, sau a raskolnicilor?” Şi atunci, foarte mulți ziceau: „Mai bine mergem la Biserica română. Acolo este liniște, este pace și sunt de aceeași credință, de același botez și de același Dumnezeu. Nu?” De atunci vin credincioșii. Dar nu numai de atunci, pentru că sunt foarte mulți care locuiesc în apropiere și care iubesc biserica aceasta.
Vă spun un secret: Sanctitatea sa Neofit, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare, pe vremea când dânsul și fratele lui, dirijorul Dimitrov, erau elevi, au trăit în incinta bisericii noastre. Mama lor era slujitoarea bisericii noastre, la pangar – vindea lumânări -, iar ei au trăit în niște dependințe pe care le avem aici, în interiorul complexului.
Matricea Românească: Extraordinar.
Pr. Neluțu Oprea: Apoi, înainte să plece la Seminar, s-a rugat la sfânta icoană a Maicii Domnului să-i îndrume pașii. Unde să se ducă, în viața monahală, sau în viața preoțească? De aceea, foarte multă lume și acum mă întreabă: „Părinte, unde este icoana la care s-a rugat Patriarhul Neofit să-i îndrume Dumnezeu pașii?”.
Patriarhul Neofit este foarte apropiat de biserica noastră. Fiind Mitropolit la Ruse atâția ani de zile, a fost invitat de către toți ierarhii noștri, și cunoaște poate mai bine bisericile din România decât foarte mulți alții. Dovadă că anul acesta, de ziua Bisericii noastre, de Rusalii, de Sfânta Treime, am avut onoarea să-l avem în mijlocul nostru. Din partea noastră, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a participat Înaltpreasfântul Teodosie de la Arhiepiscopia Tomisului. Am fost înconjurați de 18 preoți, 6 diaconi șamd. O sărbătoare care a dat nota aceea a spiritualității și a ecumenismului, pentru că i-am avut aici și pe reprezentantul Bisericii Ruse, pe omologul meu care este din Bulgaria, bulgari și români.
Matricea Românească: Un exemplu foarte frumos de toleranță și de coeziune.
Pr. Neluțu Oprea: Exact. De asemenea, şi credincioși români, şi bulgari, și de la Biserica Rusă. Mai ales că Înaltul Teodosie ne-a făcut o surpriză plăcută, aducând aici moaștele Sfinților Epictet şi Astion de la Constanța, spre închinare în ziua respectivă, a hramului.
Matricea Românească: Pentru că suntem la Sud de Dunăre, în Sofia, aveți un sfat pentru românii care sunt fie aici, fie în altă parte în diaspora – cum să-și păstreze identitatea?
Pr. Neluțu Oprea: În primul rând, Biserica este una. Este aceeași peste tot. Așa cum a spus Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu”, așa este. Pentru românii de aici, Biserica pe care o avem la Sofia este un punct de întâlnire, un centru de spiritualitate unde întotdeauna sunt bineveniți. Trebuie să Îi mulțumim bunului Dumnezeu că ne-a dat această Biserică, și că este a noastră, și că putem să avem grijă de ea. Pentru că au fost situații când am vorbit cu oameni care au plecat în străinătate, și spuneau că au suferit pentru că acolo nu aveau o biserică. Dacă aici nu aveau timp să vină, acolo se duceau o dată la o lună, și trebuia să parcurgă câte 300 de kilometri ca să ajungă la biserică. Poate de multe ori se întâmplă că ceea ce ai, nu prețuiești, iar ceea ce nu ai, prețuiești și vrei să ai mai mult. Biserica noastră este deschisă tot timpul, pentru oricine. Noi suntem aici, la dispoziția lor, să ascultăm ce au pe suflet.
Sunt foarte mulţi bulgari care vin şi asistă la slujbele noastre
Matricea Românească: La anul, vom sărbători Centenarul Marii Uniri. Cum veţi trăi epocalul eveniment aici, la Biserică?
Pr. Neluțu Oprea: Aici, la Biserică, o să trăim același moment pe care îl trăiesc toți românii de peste tot, alături de cei care sunt în țară, pentru că este un moment important. Îl vom sărbători împreună în același spirit.
Părintele Neluţu Oprea, de la Biserica ortodoxă „Sfânta Treime” din Sofia, Bulgaria, crede că românii au datoria morală, faţă de înaintaşi, de a-şi păstra credinţa şi tradiţia
Matricea Românească: Ce exemplu ar trebui să luăm de la înaintașii noștri care au făcut Unirea?
Pr. Neluțu Oprea: Trebuie să luăm tot ceea ce au făcut. Așa cum, și în Biserică, ne raportăm la cei care au fost înainte, să păstrăm acele învățăminte, acele canoane neștirbite. Cum a spus Mântuitorul, trebuie să păstrăm acea tradiție – și Scriptura, și Sfânta Tradiție – neştirbită, așa cum au lăsat-o moșii și strămoșii noștri. Să ne gândim – citeam undeva – că, atunci când creștinii din Hunedoara erau constrânși să treacă la religia de dincolo de noi, și Maria Theresa dăduse acest ordin, un bătrân a spus: „Vedeți cojocul aceste de pe mine? Este al meu. Dacă vreți, îl dezbrac și vi-l dau. Mâna este a mea. Dacă o vreți, tăiați-o și luați-o. Dar am o credință, pe care nu v-oi da-o nici vouă, și nici împărătesei voastre, ci numai lui Dumnezeu”. Asta trebuie să luăm bun, de la bunii și strămoșii noștri, pentru că tot ceea ce avem și de care ne bucurăm astăzi este datorită lor. Lor li se cuvine toată cinstea și închinăciunea în vecii vecilor, amin.
Matricea Românească: Cum ați reacționat când ați auzit numele proiectului nostru?
Pr. Neluțu Oprea: Este un lucru extraordinar. Toată lumea care vrea să facă ceva bine pentru credinţă şi românitate este de lăudat. Faptul că ați venit la biserica noastră, faptul că purtăm această conversație, că această filmare o vor vedea nenumărați oameni, pentru noi este o bucurie și vă așteptăm întotdeauna în mijlocul nostru. Mulțumim de asemenea reprezentanților Ambasadei Române la Sofia, care de fiecare dată nu au precupeţit să vină cu toţi reprezentanţii care au vizitat Sofia, pentru că aceasta este mândria noastră, și asta ne face să fim cunoscuți și noi, și locașul nostru de cult, în țară, pentru cei care nu știu despre el.
Cu mulţumiri pentru sprijin domnului Victor Dediu, consilier diplomatic, afaceri culturale şi de presă la Ambasada României de la Sofia
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Trebuie să las credința creștin-ortodoxă la ușă atunci când intru în sediul firmei al cărei proprietar sunt? Faptele ce le săvârșesc ca întreprinzător de succes pot fi merinde pentru viața de veci? La aceste întrebări deloc simple a încercat să răspundă, în cadrul unei conferințe a Bulboacă și Asociații SCA, prin proiectul său cultural național Matricea Românească, profesorul de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București, Costea Munteanu.
De fapt, aceste întrebări au reprezentat și mizele prelegerii – cu tema Ortodoxie și spirit antreprenorial -, în susținerea căreia profesorul universitar a explicat pe larg, cu o remarcabilă rigoare metodologică, faptul că poți fi un întreprinzător de succes păstrându-ți credința ortodoxă și în timpul programului de lucru.
Cu toate că în Biserică, la urechile specialistului Costea Munteanu au ajuns diferite discursuri de „demonizare a economiei” care au fost, așa cum a mărturisit acesta, „extrem de greu de suportat pentru un economist”, el a încercat să demonstreze, citând Sfinții Părinți, că afirmațiile precum „banul este rădăcina tuturor relelor”, „băncile și corporațiile sunt diavoli” și „economia de piață este Turnul Babel al celor mai abjecte porniri umane” nu au temei.
Costea Munteanu, profesor de Economie Internațională la Academia de Studii Economice din București
Astfel, ortodoxia a fost pusă față în față cu spiritul antreprenorial, iar conferința de câteva ore a fost luminătoare pentru auditoriu.
„Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «nu vorbesc de aur, ci de pofta deșartă și nebună după aur». Deci el nu vorbește despre monedă, despre bani, ci despre pofta deșartă după aur. Este cu totul altceva, decât să spunem că «banul este rădăcina tuturor relelor». Însă, moneda este o instituție fundamentală. Deci nu moneda este problema, ci atitudinea noastră față de ban, ceea ce este cu totul altceva”, a explicat Costea Munteanu.
În viziunea ortodoxă, îmbogățirea nu e condamnabilă. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă
Acestea fiind spuse, profesorul a continuat prin a sublinia că, de fapt, întreprinzătorul nu este altceva decât un actor principal al economiei de piață și, în termeni mai simpli, este imaginea unui om care și-a luat destinul în propriile mâini și muncește pentru el.
Văzut prin lentilele credinței, acest spirit antreprenorial presupune, în opinia specialistului în economie, doi termeni: proprietatea și îmbogățirea.
„La fel ca omul, lumea este zidirea lui Dumnezeu – omului poate să-i aparțină doar ceea ce Îi aparține lui Dumnezeu. Nu cumva asta înseamnă că omul nu poate avea nici un fel de proprietate? Dimpotrivă! Proprietatea omenească își are temeiul nestrămutat în faptul că există proprietate, din moment ce există un Stăpân a toate. Așadar, proprietatea poate fi dată, de vreme ce ea are un Stăpân a toate. Omul este chemat să posede (pământ, resurse naturale și economice) și să moștenească”, a explicat profesorul, completând: „În viziunea ortodoxă, îmbogățirea, agonisirea de avere, dobândirea prosperității materiale nu sunt rele sau condamnabile. Condamnabilă este doar îmbogățirea nedreaptă. Sfântul Efrem Sirul spune: «Dar să vă păziți, ca nu cumva bogăția să fie adunată cu păcat».”
Auditoriul a aflat că un întreprinzător poate fi atât un om de succes, cât și un bun creștin
Un exemplu elocvent care a întărit explicațiile de mai sus este cel al lui Alexandru Homiakov (1804-1860), un nobil rus, care deținea pământ și țărani. Însă nobilul nu a considerat niciodată că este, de fapt, stăpânul oamenilor și al bunurilor sale, ci doar un „părinte grijuliu și chiar slujitor al lor”, respectând, în acest fel, Cuvântul lui Hristos, care spune că „cel mai mare [bogat în proprietăţi, n.n.] să le fie tuturor slugă”.
„Înțelepciunea patristică, dumnezeiește insuflată, duce însă și mai în profunzime înțelegerea lucrurilor. Astfel, grija Sfinților Părinți de a arăta necondamnarea bogăției în sine, dar și nefericirea adusă de reaua ei dobândire, este însoțită și de grija de a lămuri că totuși, avuția nu este o virtute, ci mai curând un mare risc duhovnicesc. (…) Dar, dacă ești într-atât de «plăpând» duhovnicește încât să te smintească lipsa – chiar și numai relativă – a averilor și prosperității materiale, atunci caută-le, condiția este s-o faci cinstit”, a mai spus profesorul Costea Munteanu.
Firma unui întreprinzător creștin-ortodox poate fi, prin «vehiculul» proprietății, o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu
Specialistul în Economie Internațională de la ASE i-a încurajat pe întreprinzătorii români de credință creștin-ortodoxă să fie buni creștini și să-și jertfească egoismul uneori inerent antreprenoriatului, folosind profitul pe care îl obțin din activitățile lor economice în beneficiul angajaților lor, dar și al societății, în sens larg.
„Firma, prin «vehiculul» proprietății, poate fi o mică întrupare a Împărăției lui Dumnezeu. Ea poate fi administrată haric, în interesul celor mulți.”
Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.
Azi, 26 iunie, sărbătorim Ziua Drapelului Național al României. Întrebarea pe care mi-o tot pun aproape în fiecare an când se apropie această zi este aceea dacă iar doar vom atârna câte un steag pe ici, pe colo, pe bulevardele orașelor. Aparent acest răspuns l-am primit, printr-o simplă observație, în fiecare an.
Revenind la paralela făcută mai sus, observăm cu orice prilej că suntem un popor credincios, că ne închinăm la icoane și că păstrăm toate obiceiurile creștinești cu sfințenie, revoltându-ne că se dorește scoaterea materiei Religie din școli. Când vine vorba însă alte lucruri, cum ar fi conștiința noastră ca neam, etică, principii, corectitudine, suntem ușor pasivi și nu punem accentul pe ele, iar dacă noi poate nu am fost educați în acest sens și conștientizăm că este o problemă, măcar cu cei care reprezintă viitorul să o facem.
Drapelul țării noastre, deși o să vi se pară poate ușor exagerat, dar poate astfel îi vom înțelege importanța, îl putem compara cu o icoană. Spun asta, deoarece aşa cum persoana remarcabilă dintr-o icoană poate reprezenta o ființă care a făcut un sacrificiu suprem sau gesturi nemărginite de bunătate față de semeni și multe altele, la fel și drapelul unei țări, nu doar al nostru, reprezintă sângele vărsat pentru poporul acesteia, sacrificul făcut de strămoși pentru țara lor, din dragostea nemărginită purtată ei și poporului.
Drapelul țării noastre îl putem compara cu o icoană
O altă întrebare pe care mi-o tot pun cu privire la acest subiect este dacă știm – sau câți dintre noi știm – ce reprezintă culorile drapelului nostru. Răspunsul, în mod evident, mi-l ofer tot singură și voi spune că probabil foarte puțini, cu riscul de a generaliza. Culoarea roșie a fost aleasă pentru a sugera sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşu din steag. Galbenul reprezintă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea. Culoarea de un albastru cobalt semnifică seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei. Aceste trei culori se regăsesc în istoria neamului nostru încă din secolul al XV-lea, iar în mod oficial din anul 1834.
Când simțim câtă greutate istorică și însemnătate atârnă de aceste trei culori și ajungem să conștientizăm importanța drapelului, parcă ne este greu să mai fim indiferenți și pasivi față de el. Atitudinea cu care este tratat sau mai simplu spus, indiferența cu care este tratat, ne mişcă. Lipsa unei educații istorice și a unui respect față de neamul nostru și faţă de strămoșii noștri, lucru care pleacă din școală, faptul că puțini suntem cei care știm când are loc Ziua Drapelului Național îmi evocă o blazare excepțional redată într-un film, care spune: „Lasă-i să moară proști!”.
Foto: Pavilion al Marinei Militare române, în Muzeul Marinei din Constanţa
Carpeta cu „Răpirea din Serai”, peștii colorați de pe televizor, mileurile croșetate și bibelourile lucioase. Vă este dor de aceste obiecte, dar nu le mai regăsiți decât în casele bătrânești? Ei bine, le puteți revedea într-un muzeu situat în Centrul Vechi al Bucureștiului. Vă vine să credeți sau nu, la începutul lunii mai s-a deschis, pe strada Covaci numărul 6, Muzeul Kitsch-ului Românesc. Vizitatorii pășesc pe covorul roșu înainte de a ajunge în locul unde icoanele cu luminițe, bibelourile, vitrinele cu farfurii cu model, florile din plastic, tablourile colorate și multe alte obiecte pe care cu toții le-am avut – sau încă le avem – în case au devenit exponate prețioase. Cristian Lica este proprietarul acestui inedit Muzeu, care a fost, încă de la deschiderea oficială, extrem de bine primit de către publicul românesc, dar și de către cel străin.
După ce a călătorit în peste 100 de țări și a vizitat peste 500 de muzee din lume, Cristian a vrut să le ofere românilor o experiență care să îi amuze, dar și îi facă să plece acasă fascinaţi de România. Matricea Românească a discutat cu Cristian despre kitsch-ul românesc, despre evoluția sa, dar și despre ce şi-a propus cu Muzeul lui.
Matricea Românească: Cum ai descrie kitsch-ul românesc?
Cristian Lica: Este creativ și ridicol, în același timp. De multe ori, este și ostentativ. Toată povestea aceasta, a înapoierii României, este reală. România, în raport cu lumea vestică, este înapoiată, din perspectivă istorică. Asta nu înseamnă că e ceva rău, ci înseamnă doar că lucrurile se întâmplă mai încet sau că suntem în urma dezvoltării altor state. Deci această înapoiere nu mai este discutabilă, ci este concretă, există. Toți istoricii români, cumva, acceptă lucrul acesta. Consecințele sunt diverse, și kitsch-urile sunt o consecință a acestei înapoieri, în sensul că ajungi să fii kitschos în momentul în care sari prea multe trepte deodată.
Peștele din sticlă, așezat pe mileu sau pe televizor, o constantă în copilăria multora dintre români
Tu evoluezi, dar evoluezi în trepte foarte mari, netrăind experiența fiecărei trepte în sine. Evoluția nu se poate întâmpla, pur și simplu. Chiar și acum, în această epocă a tehnologiei, când aparent toată ajunge să fie la același nivel, o să vedem, la aceste societăți înapoiate, rămâneri în urmă. În Europa este foarte evident, pentru că noi avem vecinii vestici – cei la care ne raportăm noi – înaintea noastră. Acesta este modelul pe care noi îl urmăm. Există mai multe linii principale de modele în lume. Există cultura vestică, ce este condusă de Statele Unite. Deși putem să luăm și Elveția sau Norvegia ca fiind un model. Însă noi, când vorbim despre cultura vestică, „ne uităm” la Statele Unite. Avem și cultură chinezească, indiană, chiar și africană – poate nu atât de consistente.
Sărăcia materială nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Kitsch-ul se propagă unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală
Datorită poziției geografice a acestui popor, noi ne-am înscris pe direcția de a urma Vestul. În raport cu Vestul, noi suntem foarte kitschoși. Sigur, dacă ne-am compara cu chinezii – deși ei se raportează la valori culturale destul de diferite față de ale noastre – atunci, cu siguranță, noi am putea fi considerați mai elitiști decât ei, și ei, mai kitschoși decât noi. Dar, încă o dată, comparația nu se poate face, pentru că modelul pe care-l urmăm este cel din Vest. Înapoierea vine „la pachet” cu o mulțime de dezavantaje. Unul dintre ele este sărăcia. Sărăcia materială, din păcate – sau din fericire – nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Deci kitsch-ul se propagă foarte eficient în medii unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală.
Bibelourile, nelipsite în camerele de zi din România
Eu fac foarte clar diferența între sărăcia materială și cea intelectuală. Cel care produce kitsch-ul, cel care face alăturările nepotrivite – pune peștele pe televizor, considerând că sticla se asortează cu sticla – produce un kitsch creativ. El e creativ în acel moment. Ulterior, pentru că acela este un model de design interior acceptat de către cei care-l văd, alții îl preiau, pentru că este ieftin. Dar eu nu cred că ajungi să faci kitsch-uri doar pentru că te zgârcești, ci pentru că ești inspirat de modele similare care l-au creat. Creatorii de kitsch sunt diferiți de milioanele de propagatori de kitsch-uri. Însă kitsch-ul nu este o știință, cum nici arta nu este o știință. Totul este subiectiv.
Matricea Românească: O putem numi cultură?
Cristian Lica: Este o formă de cultură. Putem spune că este subcultură, dacă folosim termenul american subculture, pentru că este o cultură pe care elita intelectuală nu o acceptă. Dar este o formă de cultură. Kitsch-ul este o formă de exprimare, nu se referă numai la artă, ci se referă la orice.
Matricea Românească: Chiar și la comportament?
Cristian Lica: Sigur. Și la ținută. Între noi, poate să fie un dialog kitschos. Termenii pe care eu îi folosesc pot fi kitschoși, în sensul că pot fi nepotriviți în contextul și ideea pe care eu încerc să o comunic. În opinia noastră, kitsch-ul este foarte „larg”, de aceea, în Muzeu avem o paletă foarte mare de obiecte. Considerăm că limbajul de lemn este kitsch, dar și ideea cu aplauzele la aterizarea cu avionul. Sunt manifestări kitschoase. Un specialist – deși nu prea mai e vremea specialiștilor – o să pornească o polemică pe chestiunea aceasta, spunând că kitsch-ul este o formă de artă sau o formă de cultură foarte subțire și toate celelalte sunt doar niște manifestări.
De exemplu, bogăția preoților este sau nu este kitsch? Eu zic că da. Însă, există niște intelectuali cu care am discutat, care susțin că aceasta nu este o formă de kitsch. Desigur, ei susțin că este revoltător, dar nu este o formă de kitsch, așa că o încadrază la manifestări revoltătoare. Eu nu cred că definițiile de pe Wikipedia, de pe Webster sau de pe orice enciclopedie sunt atât de specifice. Ele spun că kitsch-urile sunt forme de prost-gust, gustate de către o populație foarte mare. Despre asta este vorba.
Matricea Românească: Par a fi incluse sub o umbrelă mare.
Cristian Lica: Exact. Și exemplul care îmi place cel mai mult este orașul Las Vegas. Acest oraș este considerat de către toată lumea ca fiind un mare kitsch, cu toate acestea, oamenii se simt foarte bine acolo. Eu nu știu pe nimeni care să spună: „Am fost la Las Vegas, nu mi-a plăcut pentru că este foarte kitschos”. Senzațiile pe care le trăiești acolo sunt încântătoare, vii bucuros în urma experienței trăite în mijlocul kitsch-ului. Concluzia este că oamenii se simt foarte bine în mijlocul kitsch-ului. Așa cred eu.
Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli
Mai am un argument în direcția aceasta. În momentul în care ne uităm la niște bibelouri, putem vedea tot felul de forme înfiorătoare de animale sălbatice, lei, tigri, câini violenți etc. Însă, când ele sunt bibelouri, se îmblânzesc. Sunt simpatice. Până și furia unui animal sălbatic poate fi îndulcită un pic, ca să fie acceptabilă. Kitsch-urile sunt frumoase. Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli. Însă, ei sunt definiți ca ridicoli de către noi, cei care suntem atât de elitiști încât ne permitem să punem etichete și să zicem: „Asta este artă, asta este kitsch”. Dar lucrurile sunt atât de subiective, încât fiecare le percepe diferit.
Matricea Românească: Vedem la tine în Muzeu lucruri pe care le-am avut cu toţii, sau încă le avem, în casa părintească. Pe atunci, păreau ceva frumos, o normalitate. Acum, nu mai sunt așa. Însă, în România anului 2017, vrem să credem că avem bun-gust. Dar și atunci credeam că avem bun-gust. Cum vezi evoluția aceasta?
Cristian Lica: Este vorba despre aceste trenduri, pe care le știm cu toții, care se schimbă. Până acum se schimbau o dată pe generație, acum se schimbă de mai multe ori pe generație. Cel mai bun exemplu pe care-l am, ca să înțelegi mai bine viziunea mea: Turnul Eiffel a fost un kitsch în momentul construcției lui – era un turn de fier în mijlocul unui oraș. Sunt niște elemente care confirmă lucrul acesta, respectiv percepția contemporanilor culți din perioada aceea, care au fost revoltați. Inclusiv inginerul Gustave Eiffel a fost reticent în fața proiectului.
Cristian Lica și-a propus ca, prin Muzeul Kitsch-ului, să le ofere românilor o experiență inedită, dar și educativă Foto: Arhiva personală
Proiectul i-a fost propus de către niște subingineri din firma lui. La început, el n-a vrut să și-l asume, dar, ulterior, când și-a dat seama de succesul pe care putea să-l aibă, și l-a asumat. Primarul a dat o autorizație de construcție provizorie, de doar 20 de ani. Ceea ce înseamnă că oamenii nu prea știau cum e cu turnul acesta: „Îl facem, și ce o să zică lumea…”. L-au construit, și a fost cel mai mare edificiu din lume pentru vreo 40 de ani, până când s-a construit Chrysler Building din New York. Generația următoare s-a născut cu el și l-a acceptat. Nu s-a mai luptat cu el, ci pur și simplu era acolo. Iar acum, sunt 200 de milioane de vizitatori, și este simbolul Franței. Dar și al Europei – când te gândești la imagini din Europa, ai și Turnul Eiffel. Ceva ce la bază a fost un kitsch. Pe toate criteriile de valori, și acum ar fi. Este nepotrivit acolo.
Aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare
Când noi am încercat să teoretizăm pentru Muzeu, să avem viziunea noastră asupra ideii de kitsch, am ajuns la concluzia că sunt două categorii mari de kitsch-uri – unele care ne plac și unele care nu ne plac atât de mult. Cele care ne plac au neapărat o doză de creativitate, iar creativitatea, cred eu, este o calitate care se manifestă atât de rar, încât ea trebuie susținută și aplaudată în orice manifestare a ei. Rezultatele nu sunt întotdeauna spectaculoase, dar motivul apariției unui lucru creativ trebuie aplaudat. Aici intră kitsch-urile pe care noi le numim de tip curry, acesta fiind un amestec de condimente indian – nu există ca atare în natură. Acest amestec, privit într-o rețetă, pur teoretic, poate părea ciudat, poate să nu te inspire. Însă, după amestecarea ingredientelor, gustul poate să placă. Deci și aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare.
Ulterior apariției lor, multe au fost preluate și copiate excesiv. Toate reproducerile, lucrurile care au avut scop comercial mai mult decât scop creativ sunt kitsch-uri repetitive. Așa le numim. De exemplu, toate Răpirile din Serai de pe pereți, reproducerile după David și Gioconda etc. Atunci când n-ai un mesaj artistic pe care vrei să-l comunici, ci pur și simplu vrei să beneficiezi de succesul pe care l-au avut Leonardo da Vinci sau Michelangelo, îți folosești calitățile artistice nu pentru transferarea unui mesaj nou și creativ, ci pentru a obține venituri materiale din reproducerile unor lucruri celebre. Acestea nu ne plac.
Matricea Românească: Când tinerii vin la tine în Muzeu, se amuză: „Din asta avea bunica!” sau „Și acum, mama are așa ceva acasă!”. Dar care ar fi kitsch-urile tineretului de astăzi?
Cristian Lica: Sunt o grămadă! Din păcate, nu sunt atât de bine ancorat în fenomenul acesta al millennials, încât să pot, în calitate de curator al Muzeului, să aduc kitsch-uri moderne. Un kitsch poate fi și limbajul lor: excesele de „k”, în loc de „c”, sau modalitatea lor de a scrie, precum „iuby”. Apoi este și ținuta lor, vestimentația, sau chiar lucrurile la care dau like. Mie mi se pare că există foarte mult kitsch în lumea digitală! Sunt mulți interpreți kitschoși care au o popularitate foarte mare. Eu consider că manelele sunt un kitsch, cu toate astea, cel mai căutat termen pe Google România, în 2015, a fost Florin Salam. Deși avem un Muzeu în care expunem aceste kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”.
„Răpirea din Serai”, cea mai populară carpetă. Jos, îi face concurență o pernă cu Dinamo
Matricea Românească: Din categoria kitsch-uri veșnice, ce crezi că nu o să dispară din casele românilor?
Cristian Lica: Majoritatea nu mai sunt în casele românilor, deși nu avem de unde să știm cu siguranță. Dacă vorbim despre decorul interior, kitsch-urile pe care le-am expus și care sunt aferente secolului XX, sunt pe cale de dispariție, dar în locul lor apar altele. De exemplu, noi nu am pus pisicuța chinezează, pentru că este de import. Însă pisicuța asta acum se găsește peste tot, ceea ce înseamnă că se vinde și că se găsește în case. Peste 20 de ani, pisicuța va fi noul kitsch. De asemenea, tapetul era considerat un kitsch, dar acum cunoaște un reviriment. La fel și barba băieților, a hipsterilor – ea va fi demodată, la un moment dat.
Deși avem un Muzeu în care expunem kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”
Matricea Românească: Ce fel de Românie oglindesc obiectele din Muzeul tău?
Cristian Lica: În primul rând, e o Românie majoritară, cea care votează, care cumpără, și care apare în toate statisticile. Nu vrem ca experiența în Muzeu să creeze sentimentul: „Băi, ce nasoală e România!”. Nu. Ea așa este, și trebuie acceptată ca atare. Vreau să se spună, la final: „Băi, ce mișto e România!”.
Muzeul Kitsch-ului Românesc, un experiment sociologic unic
Matricea Românească: Ce imagine își fac străinii despre țara noastră, după ce îți vizitează muzeul?
Cristian Lica: Potrivit TripAdvisor (cunoscut site de turism, n.r.), suntem al cincilea muzeu din București și, implicit, din România, ca popularitate, respectiv al 25-lea obiectiv din București. Suntem încântați că cei care dau rating sunt străinii, ei au obiceiul acesta. Nu vrem prin asta să zicem că suntem un Muzeu mai „tare” decât Muzeul Colecțiilor de Artă, ci că profilul consumatorului care dorește să vadă Muzeul Kitsch-ului Românesc ajunge să fie – numeric – mai mare decât cel care dorește să vadă Muzeului Colecțiilor de Artă.
Matricea Românească: Care este scopul Muzeului tău?
Cristian Lica: Muzeul e azi o afacere. Dar nu m-am gândit inițial la asta, ci la un mijloc amuzant de a atrage oamenii într-o experiență inedită. Însă, există un alt scop, la care m-am gândit mai târziu – acela de acceptare a kitsch-ului. Acest muzeu nu este un „tribunal” în care stabilești că obiectele expuse sunt lucruri rele și că trebuie să fii pornit împotriva lor. A te lupta cu kitsch-ul mi se pare că este o întreprindere eșuată, de la început. Nu poți să te lupți cu kitsch-ul. Singura variantă este să te împrietenești cu el, să-l educi și prin asta să-l integrezi. Nu poți să-l interzici.
Una dintre cărămizile de bază ale ideologiei comuniste a fost cea a uniformizării maselor. Mai exact, se dorea ca niciun individ să nu aibă mai mult decât vecinul său. Acest „pat al lui Procust” cu mai multe brațe a fost „aplicat” în diferite domenii, unul dintre ele fiind și cel care viza mobilitatea românilor. Așa s-a născut mașina Dacia, un vehicul – singurul – pentru fiecare român, ce avea să devină simbol naţional.
Deși unii iau în derizoriu Epoca de Aur și se bucură deplin de oportunitățile de astăzi, există câteva elemente „zămislite” în perioada de glorie a comunismului pentru care românii încă poartă o sinceră simpatie. Cea care exprimă – prin simpla sa prezență pe străzile prăfuite – loialitate, identitate, încredere și tradiție nu este alta decât „bătrâna” Dacie, mașina care a motorizat și a pus în mișcare România, încă de la sfârșitul anilor `60.
Automobilul din familia Daciei (denumire aleasă pentru a sugera un arc peste timp şi istoria noastră de 2000 de ani) a luat ființă în 1968, iar primul model ce a ieșit pe poarta uzinei avea titlul de cadou pentru Nicolae Ceaușescu. Era vorba despre o berlină cu tracțiune și motor pe spate, sub licența Renault R8. Decizia ca mașinile românilor de rând să fie construite sub licența Renault a fost adoptată în urma vizitei în România a președintelui francez Charles de Gaulle, din 1966. Contractul de atunci stipula faptul că Renault furniza componentele, iar uzina Dacia din județul Argeș le asambla. Primul model asamblat a fost 1100, după care au urmat 1300, 1300 (de la „lux”), 1300LS („lux super”, pentru membrii Partidului), modelul break, 1302 (așa-numitul „papuc”), 1310 și multe altele.
Prima Dacie a fost asamblată în urmă cu aproape 50 de ani Foto: arhiva personală
Astăzi, încă vedem vechile Dacii așteptând la semafoare, dar observăm, desigur, și unele foarte noi, strălucind maiestuoase și arătându-ne că imaginea ideală a mașinii de familie nu a pierit odată cu celelalte produse „culturale” ale comunismului.
Dacia, încă printre preferate
Asta încearcă să ne demonstreze și un tânăr în vârstă de nici 30 de ani, care caută prin București Daciile vechi și află poveștile din spatele „primului strat de vopsea”. Albert Adrian Vrăbiuță, originar din Brăila, fotografiază, de aproape un an de zile, „automobilul românului”, iar rezultatul muncii sale va lua forma – deși nu se va opri aici – unui fotoalbum documentar menit să demonstreze că mașina Dacia, un simbol național, nu a murit.
Fotograful Albert Adrian Vrăbiuță intenționează să își cumpere o Dacie pe care să o recondiționeze în timpul liber Foto: Cristian Bassa
„Ai mei nu au avut niciodată Dacie, dar întotdeauna mi-a plăcut, deși nu am avut o afinitate pentru mașini. Pentru mine, Dacia a însemnat ceva. Îmi aduc aminte și acum de momentele când eram la țară și ne jucam în mașina unui vecin. Câțiva ani mai târziu, sora mea s-a căsătorit, iar cumnatul meu și-a cumpărat o Dacia 1300 – vorbim de începutul anilor 2000. De fiecare dată, el avea câte ceva de «chițibușat» la ea. Venea la țară, în Gropeni, unde locuiam în perioada respectivă, și îi mai schimba câte ceva – ba era carburatorul, ba era alta. Iar la fiecare sunet, știa: «Ah, asta e bucșa aceea, care face nu știu ce!».
Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță
Îmi aduc aminte că am plecat de la Gropeni spre Brăila, era o distanță de 30 kilometri. La un moment dat, ne-a prins o furtună cumplită, iar cumnatul meu, ca să vadă pe unde merge, a setat ștergătoarele la maximum – cred că erau două trepte. Dar, după 5 minute, a căzut ștergătorul! Ploua atât de tare! Numai cât a coborât să prindă la loc ștergătorul și să se întoarcă, era ud fleașcă. Mi se pare foarte amuzant, privind în urmă. Dar Dacia era de bază, și cred că acesta este farmecul ei”, a povestit Albert Adrian Vrăbiuță primele sale amintiri cu cel mai cunoscut automobil din România.
Multe dintre Daciile de pe domeniul public au fost neglijate de către proprietari
Tânărul are imagini cu peste 100 de automobile (doar modelele 1100, 1300 și 1310) întâlnite în Capitală, iar documentarea i-a dezvăluit faptul că ultimii ani au creat nișe: sunt șoferi care folosesc Dacia drept mașină de povară, cea cu care transporți orice, oriunde, dar și șoferi care iubesc acest vehicul, îl lustruiesc constant și îl păstrează la loc de cinste în garaj. Iar comunitatea românilor din a doua categorie este din ce în ce mai mare.
Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine
„Dacia este un brand de țară, un simbol național foarte puternic. Sunt foarte puține lucruri despre care putem spune că au aceeași rezonanță ca și Dacia. Sau să fi dăinuit cumva. Mai sunt lucruri, dar odată cu trecerea timpului, s-au pierdut pe drum. În schimb, Dacia a fost prezentă în viața noastră din 1969, și încă mai este. (…) Când fotografiam mașinile, întrebam posesorii lor câte ceva despre ele. Să discuți despre Dacie este un subiect universal, care poate fi abordat cu oricine. Oamenii sunt mai reticenți când apari în proximitatea lor, în spațiul lor intim, dar când vine vorba despre un obiect atât de valoros din punct de vedere sentimental și care poartă atâtea amintiri…
Interiorul unei Dacii reflectă personalitatea proprietarului
Pentru ei, Dacia era ca un membru al familiei. Îmi spunea cineva: «Dacia pe care o am este de o vârstă cu fiul meu. Am cărat cu ea și cartofi, și cărămizi, am făcut și casă». Când mi-am dat seama ce înseamnă universul Dacia, m-am gândit să creez o comunitate a iubitorilor de mașini, pe Facebook. Acolo, sunt adunați oamenii care au amintiri legate de aceste automobile. E copleșitor să vezi ce a ajuns să însemne Dacia. De aceea, caut oameni care să îmi spună ce anume îi face să vibreze atunci când vine vorba de acest brand.”
Încrederea, câștigată în zeci de ani
Pe parcursul periplului său pe străzile bucureștene în căutarea acestor bijuterii pe patru roți, Albert Adrian Vrăbiuță a întâlnit oameni speciali, care i-au demonstrat că amintirile încă sunt importante pentru români. Chiar dacă, de multe ori, această mașină de familie se strica pe drumul spre munte sau spre mare, ea nu era pretențioasă, ci chiar iertătoare, pentru că putea fi reparată „cu o sârmă, cu ce aveai la îndemână, după aia te ducea la destinație”.
Însă calitatea sa de bază al acestui simbol național, pe care i-o recunoaștem și astăzi, este fiabilitatea: „Știi că te poți bizui pe ea. Odată cu lipsa dotărilor sale, s-a creat un univers a ceea ce reprezintă Dacia pentru români.
Momentul în care se cumpăra mașina era un eveniment foarte important în familie. Era o bucurie generală
Acesta a fost automobilul care a motorizat România, așa cum mi-a spus un domn. Deci a fost o revoluție din punctul de vedere al mobilității. Fiindcă resursele ei erau limitate, oamenii au reușit să se bucure mai mult de experiențe. Pe atunci, abia așteptai să îți iei carnetul și să conduci mașina părinților, să poți să mergi la mare cu prietenii. Câștigai independență, libertate de mișcare. Când lumea își cumpăra o Dacie, știa că avea să fie mașina lor pentru următorii 20 de ani. Lucru ce nu se mai poate spune în momentul de față despre niciun alt obiect personal.”
Șoferii își protejează Daciile în diferite moduri
Era o vreme când familiile din România considerau că a avea Dacie era un lucru mai mult decât firesc. Astăzi, putem să ne alegem mașina personală dintr-o multitudine de opțiuni ale diferiților producători, însă nu se poate crea conexiunea ce trece bariera utilității.
„Apar atât de multe modele de mașini, cu atât de multe îmbunătățiri, dar nu sunt decât niște vehicule frumoase, cu diferite dotări. Sunt doar obiecte, pe când Dacia este opusul, chiar și prin prisma faptului că se găsea atât de rar și procesul de a ajunge să o ai era atât de dificil. Îmi povesteau posesorii că, în momentul în care îți comandai o Dacie, selectai degeaba detaliile: «Vreau să fie culoarea roșie, să aibă nu știu ce». Așteptai 4-5 ani, puneai banii la CEC, și primeai o Dacie aleatorie: «Asta este la rând, pe asta o folosești». Însă momentul achiziţiei era un eveniment atât de important în familie, era efectiv o bucurie generală, ceea ce mi se pare extraordinar.”
Dacia „tovarășului” se află în București
Fotograful a avut șansa să „cunoască” și Dacii celebre – și chiar să se plimbe cu una dintre ele. Este vorba despre mașina „Tovarășa”, Dacia 2000 care i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu. Automobilul face parte, în prezent, din colecția unui bucureștean. „Tovarășa”, produsă în urmă cu mai bine de 30 de ani exclusiv pentru persoanele de vază, are un motor de 2200 centimetri cubi, pilot automat pe volan, aer condiționat, 115 cai putere și poate atinge viteza de 175 kilometri pe oră. Albert a cunoscut colecționarul la un eveniment de profil din Brașov.
Dacia 2000, cea care i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu
„Am fost la întâlnirea Dacia de la Brașov, ca să iau legătura cu posesorii și cu restauratorii, cei care vor să țină brandul în viață. Este o comunitate foarte frumoasă. La un moment dat, acolo a început ploaia și mi-am dat seama că nu am nicio șansă să fac fotografii. Așa că am căutat mașinile cu numere de București, ca să mă întâlnesc cu posesorii după eveniment, pentru fotografii. Mi-a atras atenția un domn care avea o Dacie break 1300, culoarea oului de rață. A fost foarte înțelegător. Surpriza mea a fost că, atunci când ne-am văzut în București, m-a dus în parcarea de la Intercontinental, să îmi arate și Dacia lui Ceaușescu. Ne-am și plimbat cu ea. Este Dacia 2000. Domnul are o colecție mai mare de mașini”, a rememorat tânărul momentul unic – poate – în viața sa.
Sunt tineri de 26 de ani care și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare
Ce înseamnă Dacia astăzi? Răspunsul lui Albert nu este foarte îmbucurător. Multe dintre mașinile întâlnite de el pe domeniul public se află într-o „stare deplorabilă, în paragină”, iar o mare parte dintre posesori au renunțat la ele, accesând programul Rabla.
Dacia, un simbol naţional al României
„Nu trebuie să lăsăm Dacia să moară, pentru că face parte din identitatea noastră și ne arată ce a însemnat automobilul pentru noi, ca țară. Toți avem tendința de a glorifica trecutul, dar Dacia nu înseamnă doar asta, e o emoție. Mi s-a părut uimitor să îmi spună tineri de 26 de ani că și-au dorit de mult să își cumpere o astfel de mașină – și-au vândut telefonul mobil sau un sistem audio, au cumpărat o Dacie, au reparat-o și au plecat la mare cu ea. S-a creat o comunitate care «pulsează» și reacționează la orice le trezește sentimentul de nostalgie”, a încheiat tânărul fotograf, pentru Matricea Românească.
Albert Adrian Vrăbiuță previzionează lansarea albumului pentru finele acestui an, pentru că este conștient că un produs de calitate are nevoie de timp de lucru. El colaborează cu Cristina Irian (care îl ajută la documentare) și cu fotograful Cristian Bassa (concept, parte vizuală), echipa fiind încrezătoare că există mult mai multe Dacii de fotografiat și povești de spus ale automobilului-emblemă al românilor.
Orașele, ca și oamenii, sunt vii prin definiție, astfel că le poți resimți acut lipsa sau te poți îndrăgosti cu ușurință de formele, culoarea sau aroma lor. Tot ce contează e să le lași să te marcheze spiritual sau sufletește. Iată de ce, atunci când am pornit spre București, am lăsat în urmă absolut toate îndoielile sau prejudecățile vehiculate în Moldova despre această capitală. Am pornit la drum cu ferma convingere că voi lăsa acolo o parte din inima mea. Și nu m-am înșelat.
Ajunsă dimineața devreme pe strada Doamnei, la numărul 14-16, am resimțit forfota citadină, proprie Capitalei bucureștene cu oameni grăbiți, care prind un taxi sau merg pe jos, sau care își croiesc drumul, încet, dar sigur printre imensele construcții arhitecturale. Urma să petrec în inima Bucureștiului 3 zile, fapt care îmi inspira o nebănuită și ușoară fericire. Mi-am luat bagajul din cala autocarului și am pornit în căutarea hotelului la care urma să mă cazez. L-am găsit destul de ușor, grație unei doamne receptive și amabile, care părăsindu-și propriul itinerar m-a însoțit până la destinație.
Hotelul „Venezia”, amplasat în imediata apropiere a Centrului Vechi, m-a găzduit cu ospitalitatea de rigoare într-o suită impecabilă, cu vedere spre piața Kogălniceanu. De aici călătoria mea, inițial formală, a luat turnura unei viitoare prietenii cu această capitală, care parcă respiră prin toți porii săi. Am prins trei zile de ploi, care nu au reușit să îmi domolească elanul de a cunoaște fiecare străduță, fiecare ulicioară și fiecare amprentă culturală. Ca orice turist care se respectă, am decis să renunț la șabloane, precum excursiile dirijate, și să o iau “la pas” prin București. Am avut noroc de prieteni, care cu promptitudine și sinceritate m-au ghidat spre unele puncte de reper pe care mi le doream în „portofoliul” meu de voiaj.
Impresionată de jovialitatea bucureştenilor
Am început cu o promenadă pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-mă la Librăria Humanitas Cișmigiu, o locație șic pentru cititorii versați, care dincolo de colecția imensă de titluri mai dispune și de o cafenea. Ulterior, mi-am continuat calea până la patiseria Paul, unde în compania unui bun prieten am depănat idei, impresii și planuri de viitor. Am rămas profund impresionată de libertinismul bucureștenilor, care știu ce și cum să aleagă, unde să își petreacă timpul și ce să discute. Au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți.
Replica Columnei lui Traian m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care oamenii par furnici
Deși oboseala se făcea simțită, am decis să nu cad în plasele unei sieste, ci să descopăr în continuare frumusețea Capitalei bucureștene, așa că am pornit de-a lungul unuia dintre cele mai mari bulevarde, Calea Victoriei, care face legătura între mai multe locații ale vestigiului cultural. În ciuda rafalelor ploii și a faptului că eram udă leoarcă, am decis să vizitez Muzeul Național de Istorie a României, care serba chiar atunci ”Zilele MNIR 45”, un omagiu adus aniversării instituției. Pentru un preț simbolic (aici bucureștenii chiar sunt fericiți, par rapport la realitățile chișinăuene) am avut parte de o incursiune formidabilă în toate expozițiile permanente, și anume:
– Columna lui Traian, care reprezintă o sumă de fresce și descoperiri arheologice, parte a patrimoniului roman. Ţin să menționez modul impecabil în care sunt dispuse relicvele, minuțiozitatea cu care sunt documentate și conservate. Toate aceste elemente fac expoziția și mai atractivă turiștilor. Amplasată oarecum heliocentric, această replică a Columnei m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care noi, oamenii părem furnici în mușuroi.
– Tezaurul istoric – o colecție impresionată de piese unicat din aur, bronz și alte metale prețioase, obținute din diferite regiuni ale țării, în care au fost așa-numitele tezaure (tezaurul de la Craiova, tezaurul de la Sâncrăieni, tezaurul de la Peretu, brăţările dacice din aur descoperite la Sarmizegetusa Regia, tezaurul de la Surcea etc.). Pe lângă comorile antice, în expoziție au fost încorporate și bijuteriile familiilor regale, începând de la coroane până la inele, brățări, toate de o frumusețe rară.
Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti Foto: psnews.ro
Pe lângă acest program consolidat de expoziții, Muzeul dispune și de o colecție de uniforme militare din perioada Marelui Război, pe unele dintre care – grație unui lucrător amabil – am putut chiar să le probez. Același angajat al Muzeului mi-a relatat în amănunt problematica funcționării instituției, care necesită fonduri și investiții serioase, ca să își conserve potențialul cultural.
Centrul Vechi, perla mondenităţii bucureştene
Cu sentimente dedublate, pe de o parte entuziasmul turistului, iar pe de altă parte tristețea dificultăților ascunse după perdea, am pornit spre Centrul Vechi. Acestui compartiment al Bucureștiului i-aș dedica câteva paragrafe, căci este o perlă a mondenității bucureștene. Înțesat de localuri șic, pasaje ascunse la prima vedere și desigur, marea mea iubire, Cărturești Carusel, Centrul Vechi se poate înscrie în rândul locațiilor obligatoriu de vizitat.
Pasajul Vilacrosse, o atracţie faimoasă în Centrul Vechi bucureştean
Cu pavajele conservate în timp și o serie de monumente arhitecturale, acesta oferă turistului opțiuni variate de a-și petrece reușit timpul. Grație faptului că mi-am stabilit un scop inițial, am purces încrezătoare spre strada Lipscani 44, unde Caruselul cărților mă aștepta cu ușa larg deschisă.
Bucureştenii au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți
Fie că sunt sau nu influențată de marea mea dragoste pentru cărți, această librărie m-a impresionat în primul rând prin anturaj, colorit, vivacitate.
Librăria Cărtureşti Carusel, din Capitală Foto: carturesticarusel.ro
O construcție renovată care pune la dispoziția clientului o gamă imensă de titluri, obiecte de decorațiuni și birotică, precum și un sector întreg dedicat ceaiului și cafelei, care se știe bine sunt cei mai buni tovarăși ai lecturii. M-am perindat printre rafturi cu aviditatea unui copil pierdut în fabrica de bomboane și evident nu am putut ieși cu mâinile goale. Cred că în acest răstimp, am cam pierdut legătura cu spațiul, căci nu mi-am dat seama cum am parcurs cele trei etaje, pline ochi cu ”bunătățuri” pentru cititoare. Mi-a plăcut contrastul dintre albul imaculat și cotoarele volumelor, precum și fundalul muzical relaxant, toate la pachet cu amabilitatea consultanților, ce a făcut această introspecție și mai plăcută.
Cişmigiul, o comoară verde
Și pentru că ador mișcarea, nu m-am lăsat pradă unei leneviri, iar a doua zi dimineață am decis că pot face o plimbare mai îndelungată, chit că nu știam mare lucru din topografia bucureșteană. Am parcurs, cred, câteva cartiere bune, oprindu-mă să admir astfel de locuri ca: Biserica Stavropoleos, Muzeul Curtea Veche, Parcul Cișmigiu sau Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” de pe strada Batiște.
Este greu să transmiți emoțiile în cuvinte, mai ales când acestea sunt rezultatul îndeplinirii unui vis, dar încerc să nu ridic penița de pe hârtie și să îmi continui confesiunea. Bucureștiul m-a primit în măruntaiele cartierelor sale, dezvăluindu-mi locuri minunate, în care voi reveni cu siguranță. Un punct specific pe care țin cu tot dinadinsul să îl notez este fabulosul verde impregnat în toată capitala.
Parcul Cişmigiu din Bucureşti, colţ de Eden Foto:mercibynovotel.ro
Parcurile Cișmigiu și Izvor sunt doar câteva dintre comorile naturale ale Bucureștiului, dar ele m-au cucerit. Aerul proaspăt, pomii seculari și apele liniștite, toate s-au îmbinat într-un decor de poveste, care pare rupt din Grădina Edenului, iar eu m-am simțit un soi de Alice în Ţara Minunilor, pornită să observe fiecare centimetru. Bătrâneii ieșiți la plimbare și cuplurile îndrăgostite completau perfect atmosfera, lăsându-mi plăcuta ocazie de a-i observa în cele mai mici detalii.
BookFest, visul devenit realitate (după 6 ani)
Finalul narațiunii mele este însă dedicat evenimentului central, pentru care am pornit în această călătorie: BookFest 2017. Mi-au luat cam șase ani ca să ajung la el, dar a meritat efortul, deoarece am avut fericita ocazie să văd cumulate sub același acoperiș toate editurile române, existente în prezent pe piața cărții românești. Mare mi-a fost fericirea să văd stand-ul Polirom, unde noutățile literare și titlurile incitante îmi provocau palpitații, sau spațiul editurii Humanitas, unde titlurile din colecția Raftul Denisei îmi făceau din ochi.
Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des
Pentru o fracțiune de secundă am simțit nevoia de a lua de-a fir a păr fiecare raft și sunt sigură că aș fi stat acolo nu o zi, ci zece. Dar mi-am potolit pornirile și am purces la o achiziție, oarecum cumpătată de carte. Zic oarecum, deoarece într-un final am ieșit cu vreo 20 de titluri, unele recomandate cu drag, altele absolut noi.
BookFest, un eveniment care, iată, generează turism cultural în Capitala României Foto: arhiva personală
Dacă aș descrie într-o propoziție BookFest-ul, aș spune că e raiul cititorilor, iar eu am fost parte la acest festin. Revenită acasă, am păstrat până și pungile cu logo-urile editurilor, ca pe o probă veridică a prezenței mele acolo.
Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des, căci am lăsat acolo o parte din dragostea mea pentru frumos, pentru poeticul urban.
Recenzie de film românesc MR: Octav, cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc, este o peliculă ce încălzeşte sufletul şi ne reaminteşte valorile care nu sunt negociabile şi nu se vând.
De fiecare dată când un film românesc își face apariția pe firmament,...
Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în...
Despre români, se ştie că suntem un popor de ciobani care a evoluat (sau involuat) într-o naţiune de domni. E o alegorie care se explică bine în districtul financiar al oraşului (ciobanu)lui Bucur. Matricea Românească a stat de vorbă cu un cioban autentic,...
Venea din timpul diez, scrisă de Bogdan Suceavă, este poate cea mai bizară carte din literatura română contemporană citită până acum, dar și cea care zugrăvește cel mai bine substraturile socio-politice din România post-decembristă. Multe și elucubrante...
A ridicat pictura din România la statutul de artă și niciodată nu s-a comparat cu «zugravii de subțire», ci cu maeştrii Antichităţii şi cei ai Renaşterii, bunăoară cu Michelangelo. Marele pictor Theodor Aman (1831 - 1891), născut la Câmpulung Muscel,...
În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea - dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile,...
Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului ("ultima capodoperă a filmului istoric românesc"),...
„În niciun caz nu trebuie să ne pierdem speranța (…), dar a nu face mai nimic, pe motiv că Dumnezeu va face oricum așa cum dorește El, este - cred eu - slăbiciune, neputință și, în anumite circumstanțe, chiar lașitate. Ce s-ar mai spune și despre...
Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc...
Pentru că a făcut - şi poate mai face parte - din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel...
Prinşi în mijlocul evenimentelor şi pasiunilor, mai mici sau mai mari, tindem să uităm să preţuim ceea ce avem. De aceea, aşa cum ne mărturisea marele Grigore Leşe, avem nevoie de experienţa «departelui» şi de un pas în spate, pentru a înţelege şi...
Trebuie să las credința creștin-ortodoxă la ușă atunci când intru în sediul firmei al cărei proprietar sunt? Faptele ce le săvârșesc ca întreprinzător de succes pot fi merinde pentru viața de veci? La aceste întrebări deloc simple a încercat să...
Avem oare conștiință ca neam, căci de credință vedem la orice pas și sărbătoare că nu ducem lipsă? Conștiință față de strămoșii noștri, față de ce ne-au lăsat aceștia. Poate vă întrebați care este paralela și unde va duce aceasta.
Azi, 26...
Carpeta cu „Răpirea din Serai”, peștii colorați de pe televizor, mileurile croșetate și bibelourile lucioase. Vă este dor de aceste obiecte, dar nu le mai regăsiți decât în casele bătrânești? Ei bine, le puteți revedea într-un muzeu situat în...
Una dintre cărămizile de bază ale ideologiei comuniste a fost cea a uniformizării maselor. Mai exact, se dorea ca niciun individ să nu aibă mai mult decât vecinul său. Acest „pat al lui Procust” cu mai multe brațe a fost „aplicat” în diferite...
Orașele, ca și oamenii, sunt vii prin definiție, astfel că le poți resimți acut lipsa sau te poți îndrăgosti cu ușurință de formele, culoarea sau aroma lor. Tot ce contează e să le lași să te marcheze spiritual sau sufletește. Iată de ce, atunci când...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
