Proiectul „Hai în Sat la Operă” este un concept unic al Asociației Culturale „Hai în Sat” și se construiește pe ideea de a contribui la promovarea artei și culturii la țară. Alin Pop, coordonatorul proiectului, ne spune ce este Congelatorul de idei și cum sună ariile celebre ale operei internaționale într-un cămin cultural.

”Hai în Sat la Operă!” este un proiect unic în România. Este o alternarnativă la viața de oraș sau o încercare de revitalizare culturală a satului? Ori și una și alta?

Asociația culturală ”Hai în Sat” este relativ nouă, ne-am înființat în luna mai a anului trecut. Deci conceptul, implicit, este unul nou. Noi lucrăm la mai multe concepte, la mai multe proiecte. Avem un folder în calculator care se numește ”Congelatorul de idei”, unde depozităm toate ideile care ne vin, urmând ca printr-o selecție cât de cât riguroasă, în funcție de necesitățile pe care le intuim, să scoatem de acolo ideile pe care le considerăm, la momentul cel mai potrivit, cele mai bune. Așa s-a născut ”Hai în Sat la Operă!”, pornind de la considerentul că în majoritatea comunităților rurale actul cultural lipsește aproape cu desăvârșire, iar, în consecință, căminele culturale și-au pierdut aproape în totalitate rolul de loc în care se întâmplă acte de cultură; majoritatea sunt folosite ca săli de mese de după înmormântare.

A fot o mare reușită. Am văzut chipuri atât de fericite cum nu am mai văzut de multă vreme

Sunt săli în care nu s-au ținut niciodată piese de teatru sau spectacole. Noi suntem conștienți că societatea evoluează și comunitățile rurale ar trebui să evolueze și ele, după ritmul în care se dezvoltă societatea, iar cultura are un rol definitoriu. Toate acestea le-am conștientizat, am așternut pe hârtie proiectul, am aplicat pentru un grand de finanțare și am reușit. Am fost selectați din vreo 300 de ONG-uri din țară. Prin urmare am demarat acest proiect pe 1 octombrie și tocmai l-am încheiat la finalul lunii februarie.

Am înțeles că au fost în total 10 evenimente artistice în 10 comunități rurale din județul Cluj. Prima întâlnire cu publicul a fost în octombrie anul trecut în localitatea Suceagu.

Prima întâlnire a fost marele pariu, pentru că nu știam cum va ieși, nemaifăcând nimeni acest lucru nu aveam siguranța reușitei. Noi am depus toate eforturile pentru ca acest eveniment să fie unul de succes, dar aveam marea necunoscută, cum va accepta publicul din rural un astfel de eveniment, care va fi receptivitatea lui, dacă oamenii vor veni în sala de spectacole, cum vor rezona cu artiștii de pe scenă și cu muzica cultă, pentru că e un gen muzical cu care nu au tangență.

E și un gen muzical pe care îl regăsim mai puțin în programele televiziunilor, în programele radiourilor. Mai puțin mediatizat. La care se adaugă și faptul că pentru a înțelege o astfel de muzică ai nevoie și de educație muzicală. Asta nu exclude desigur potențialul acestei muzici de a crea tuturor ascultătorilor trăiri înalte, bucurii mari.

Așa este. Cu toate că la baza ei are doina românească. Dar noi nu aveam cum să știm că publicul va fi unul care va menține în aplauze aproape tot spectacolul. A fost o mare reușită. Am văzut chipuri atât de fericite cum nu am mai văzut de multă vreme. Eu sunt din această localitate, din Suceagu. Organizația noastră își are sediul acolo. Prin urmare, am considerat că este o datorie și am făcut în așa fel încât primul eveniment să se deruleze acolo: un cadou pe care am dorit să-l facem comunității.

Care a fost cea mai impresionantă apreciere venită din partea publicului

Reacțiile din partea publicului au fost de toate felurile, începând cu fericirea aceea pe care rareori o vezi pe chipul unui locuitor de la țară. Ei sunt oameni care lucrează foarte mult, sunt foarte obosiți, nu au timp să se bucure. Grijile lor sunt foarte multe. Am văzut fericire și destindere pe chipurile lor. A fost prima emoție pe care am avut-o văzându-i.

Am văzut lacrimi de fericire pe chipurile unor oameni dintre care cei mai mulți nu văzuseră niciodată un spectacol de operă

Apoi, mergând în cealaltă extremă: am văzut lacrimi. A fost pentru noi o încântare să vedem lacrimi de fericire pe chipurile unor oameni care nu știau ce se va întâmpla acolo. Cei mai mulți nu văzuseră niciodată un spectacol de operă. Și s-a întâmplat totul în fața lor, la câțiva metri, cu participarea unor artiști de primă mână ai Operei Naționale din Cluj Napoca și ai Operei Maghiare.

În program am văzut arii din opere celebre, dar și musical, lied și chiar romanțe.

Am adaptat repertoriul astfel încât el să fie ușor de digerat pentru un public necunoscător. Prin urmare, am extras din opere arhicunoscute, arii cantabile, ușor de fredonat. ”Lăsați-mă să cânt!” de Gherase Dendrino a stârnit aplauze pe care nu mă așteptam să le aud într-un cămin cultural. Am avut Verdi, am avut ”șlagăre” ale operei și operetei. Suceagul este un sat multietnic, este locuit de români și maghiari. Noi am considerat că tuturor trebuie să le oferim accesul la această bucurie.

Artiștii cum au primit invitația, care au fost impresiile după întâlnirea cu publicul?

Aș vrea să remarc o reacție a lor încă de dinainte de a începe repetițiile, chiar înainte de a găsi o finanțare. Am mers cu proiectul la directorul operei clujene, Florin Estefan, și am spus ”Haideți să facem asta pentru comunitățile rurale!”, știind că domnia sa face pare dintr-o generație tânără, deschisă și intuiam că își va dori o deschidere și spre rural. Prima reacție a fost: ”Excelent, gata, hai s-o facem! Dar nu sunt bani!” A intervenit pe lângă artiști, rugându-i să se implice ca voluntari în acest proiect. Toți au răspuns pozitiv, au fost bucuroși să se implice, chiar dacă urma să joace într-o zi de duminică. Între timp, am obținut finanțarea pentru acest proiect, prestația lor nu a fost gratuită, însă nu au primit nici măcar 10 la sută din onorariul pe care ei l-ar lua pentru un astfel de eveniment.

Ce mai iese din ”congelatorul cu idei”

Vom scoate trei proiecte. În primul rând noi ne dorim să descoperim modalitățile prin care acest proiect să fie multiplicat la nivel național. Este marea noastră miză. Dorim să implementăm și un alt proiect, ”Hai în sat la teatru!” și vrem să finalizăm și pe cel sub numele ”Fii deșteptul satului!”. Organizăm întâlniri în sate cu personalități din județul Cluj, care provin din mediul rural și care au ajuns vârfuri ale societății.

Desigur, mai avem și alte proiecte pe care le derulăm, atât pentru locuitorii din urban, cu scopul de a-i atrage spre satul românesc, cât și pentru locuitorii din rural, pentru a-i extrage din lumea izolată în care ei trăiesc. Vrem să le oferim contexte din care ei să înțeleagă că totuși fac parte dintr-o societate la fel ca și cei din oraș, căreia trebuie să-i țină ritmul.

Seria de articole care vorbește despre Împărăție ajunge la concluzie. Cunoașterea este infinită în instrumentarul ei, plecând de la cunoașterea în Duh și până la hipersfera lui Riemann. Dar oricât de diferite ar fi uneltele, destinația acestui drum nu poate fi decât una. Ea se revelează la finalul acestui articol.

Rațiunea, unealtă a slujitorului Împărăției

Teologul britanic Nicholas Thomas Wright, preot anglican, fost episcop de Durham și profesor de Noul Testament, acordă rațiunii locul său în parcurgerea și înțelegerea Sfintei Scripturi, scopul fiind, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel (Romani, 12:2,3):

Și să nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit. Căci prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete fiecare spre a fi înțelept precum Dumnezeu i-a împărțit măsura credinței.

Ajutați de cuvintele apostolului, la îndemnul lui Nicholas Thomas Wright[1] reținem cu ce ne poate rațiunea fi de ajutor în înțelegerea rostului nostru lumesc în raport cu neîmpăcata nevoie de căutare a căii Împărăției:

(i) controlul lecturilor imaginare nestăvilite ale textelor și care trebuie să aibă o logică. Discuții și dezbateri publice mai degrabă decât simple schimburi de strigăte;

(ii) atenția acordată multor descoperiri masive din biologie, arheologie, fizică, astronomie ș.a.m.d., care aruncă mari lumini asupra lumii lui Dumnezeu și conștiinței umane;

(iii) rațiunea nu va constitui o sursă alternativă sau independentă față de Scriptură și Tradiție. E auxiliarul necesar, instrumentul vital, de a ne asigura că ascultăm cu adevărat Scriptura și Tradiția mai degrabă decât ecourile propriilor noastre glasuri;

(iv) un discurs rațional face parte din modul alternativ de viețuire al lui Dumnezeu, în fața celui al violenței și haosului.

De ce chemăm în ajutor rațiunea? Pentru că în alcătuirea carteziană a lumii în care trăim, autoritatea rațiunii este înaltă. Ori, așa cum observă Nicholas Thomas Wright, dacă pornim de la premisele corecte (ce pot fi inclusiv revelate nouă), rațiunea este de bună seamă un instrument deosebit de folositor pentru a înțelege corect.

Rațiunea nu ajută dacă nu ești învățat să gândești, adică să raționezi. Marii duhovnici au deosebita calitate de a raționa cu o subtilitate ce pe mulți dintre noi îi depășește. Și astfel ne surprind nu doar cu marea lor intimitate cu Împărăția, dar și cu darul de a pătrunde cu rațiunea cele aflate acolo, pentru a le împărtăși cu noi ceilalți.

Când fiul risipitor își vine în sine

Inspirat (mărturisesc) de patosul din retorica lui Theodor Paleologu, așa cum se înfățișează aceasta în conținutul uneia dintre scrisorile către tatăl său[2], Alexandru Paleologu, cred că un adevărat test pentru utilizarea rațiunii ca instrument pentru lectura Scripturii poate fi acela al înțelegerii sensului parabolei fiului risipitor.

”Aproape toate predicile pe care le-am auzit de zeci de ani îl ridică în slăvi pe fiul risipitor, îl laudă pentru căința, revenirea și iubirea lui, îl preamăresc în mod evident pe tatăl celor doi și-l beștelesc în fel și chip pe bietul frate mai mare, pentru presupusa lui meschinărie, împietrire, ipocrizie, mîndrie, pentru pretinsa lui lipsă de fantezie, dragoste și generozitate. Prea se așarnează toată lumea împotriva fiului mai mare. Dar el a stat alături de tatăl lui, a muncit din greu pentru familie, s-a dovedit în mod constant un fiu fidel, loial, devotat. Ia puneți-vă și dvs. în locul lui și spuneți-mi sincer dacă nu ați fi reacționat la fel. Eu unul, categoric, nu mă încumet să mărturisesc, aș fi reacționat exact la fel, poate că m-aș fi înfuriat chiar mai tare.”

Așa cum arată Theodor Paleologu în susținerea argumentației sale, rațiunea comună se întreabă pe bună dreptate cum se face că tatăl fiului risipitor mai întâi acceptă să-i dea fiului său cel mai mic, la cererea sa nesăbuită, partea de avere, consimțind astfel ca el să plece în lume, lipsit de experiență cum se afla. Nu se cheamă că, în loc să-l pună la punct cu niscaiva ciomege pe spinare, tatăl devine cumva complice la eșecul fiului său atât de tânăr în lume?

Dar și mai strigător la cer pare să fie modul în care tatăl se comportă la întoarcerea fiului său falit și oropsit de realitățile lumii în care a trăit și risipit zestrea (Luca 15: 22-24):

Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând să ne veselim, Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se înveselească.

Poate că tatăl se simțea vinovat că l-a lăsat să plece în lume, deși erau șanse mici ca fiind atât de neexperimentat într-ale vieții să poată face față ispitelor, și acum, fericit că i se dă a doua șansă prin întoarcerea fiului său, este entuziasmat și dornic să repare lucrurile.

Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale

Ba mai mult, în entuziasmul său, a omis că prin această atitudine, într-un fel egoistă, îi face o nedreptate fiului său mai mare, care i-a rămas mereu alături și care pe bună dreptate îi reproșează (Luca 15: 29, 30):

Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat.

Tatăl face însă la rândul său apel la rațiune atunci când oferă propriile sale argumente în susținerea comportamentului pe care l-a adoptat și care se bazează pe reperele iubirii sale față de ambii copii: (i) în cazul fiului mai mare – fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt; (ii) în cazul fiului risipitor – fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Întorcându-mă la logosul lui Theodor Paleologu, iată cum raționează domnia sa în privința paradoxului comportamentului tatălui:

”E vorba de regăsirea sinelui, de aducerea aminte a ceea ce este în adîncul său: fiu și ființă spirituală. Toți sîntem fii și fiice, ne naștem într-o relație de filiație, iar natura acestei filiații e de natură spirituală, nu doar biologică. De ce-și făcuse fiul risipitor de cap în halul în care o făcuse? Pentru că uitase cine era, al cui fiu era și de unde venea. Primul moment al convertirii lui este aducerea aminte. Fiul își aduce aminte de tatăl lui, de casa lui, de familia lui. El conștientizează totodată – cu realism, cu luciditate, fără nici o complezență față de sine însuși- în ce hal a ajuns. Așadar, memoria și luciditatea sînt hotărîtoare pentru revenirea la sine. Ele constituie momentul zero al oricărei terapii spirituale. Al doilea moment îl reprezintă determinarea: fiul este hotărît să-și ia soarta în mîini și să-și bage mințile în cap. Mai exact el este hotărît să muncească, să muncească, spune el, precum un argat. Iar al treilea aspect fundamental îl reprezintă smerenia: fiul nu vine cu pretenții, cu nasul pe sus, cu gîndul că i se cuvine să fie primit cu brațele deschise, covorul roșu desfășurat și masa pusă pentru ospăț. El știe că nu i se cuvine nimic, că tatăl lui nu-i datorează nimic și că cel mai firesc ar fi să fie primit cu șuturi în fund și palme după ceafă. Memorie, luciditate, determinare, hărnicie, smerenie: iată atributele unei adevărate reveniri către sine. Scoateți un element dintre acestea cinci și se duce de rîpă tot demersul. Fiecare aspect este esențial. Nimic nu trebuie omis și abia atunci putem nădăjdui în împăcarea cu tatăl și revenirea acasă.”

Aducerea aminte că suntem moștenitorii primilor locuitori ai raiului, că suntem făpturile lui Dumnezeu, ne conduce apoi (și) rațional la următorul pas: locuirea Împărăției, acesta este destinul nostru. Dar numai dacă ne revenim în sine mereu, chiar și după cel mai mic derapaj, firesc pentru o ființă al cărei trup este materie.

Împărăția lui Dumnezeu pe pământ

Ce ar mai fi de spus?

Și eu, Ioan, sunt cel ce am văzut și am auzit acestea. Iar când am auzit și am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Și el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci sunt împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi, proorocii, și cu cei care păstrează cuvintele cărții acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apocalipsa, 22:8,9)

Scopul suitei de articole cu tema Împărăția, din punctul meu de vedere, era acela de a trezi o întrebare în mintea și inima celor care le vor citi: oare nu cumva și eu simt că trăiesc în Împărăție? Că simt nevoia de a fi bun, de a vorbi frumos, de a avea compasiune? Că mă surprind a fi empatic și că rezonez la suferințele și bucuria celor din jurul meu și că îmi doresc mai degrabă să aduc bucurie decât să-i fac pe alții să sufere?

Simt cumva că-mi repugnă nedreptatea, indiferent de forma sub care o întâlnesc, refuz să fiu dogmatic, sunt în mod natural rațional și totuși mă simt atât de bine în mijlocul comunității la liturghie sau orice fel de rugăciune comună? Probabil că sunt unul din locuitorii Împărăției și nu un simplu cetățean al unui stat pământesc.

Biserica nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul

Acesta e așadar modul în care Iisus pune în lucrare proiectul Împărăției: prin oamenii pe care i-a salvat. De aceea încă de la începutul activității Sale publice a chemat asociați care să ia parte la lucrarea Lui și să o continue după ce i-a pus temeliile mai cu seamă în moartea Sa mântuitoare.

Ar fi fost mult mai ușor pentru noi să credem că, dacă era într-adevăr Împăratul lumii, Iisus urma să facă toate lucrurile prin El însuși. Niciodată însă modul Său n-a fost acesta, pentru că n-a fost niciodată modul Lui Dumnezeu.

Nu era modul în care trebuia să funcționeze creația însăși. Iar pentru Iisus proiectul Împărăției nu e decât salvarea și înnoirea proiectului lui Dumnezeu cu Creația.[3]

În cuvintele teologului Nicholas Thomas Wright, Împărăția lui Iisus Mesia a început cu Pruncul Iisus, pentru că Dumnezeu Tatăl L-a instalat pe Iisus la putere să acționeze în numele Său, iar acum trăim în epoca domniei lui Iisus Mesia care se va desăvârși cu a doua venire și nu va avea sfârșit.

Conducătorii acestei lumi se pot considera stăpâni și pot acționa arbitrar. Foarte bine, au dreptul la liber arbitru, cineva trebuie să decidă pentru cei mulți, să conducă în lumea sublunară. Dar Iisus le-a arătat, în Templu, că vor trebui să dea socoteală pe măsura misiunii ce le-a fost încredințată, și nu ca orice alt simplu muritor.

Iar Biserica, pe de altă parte, nu are doar misiunea de a ține comunitatea pe cale ci, ca o consecință, și pe aceea de a spune celor puternici adevărul, în fiecare clipă. Ceea ce face Biserica în puterea Duhului – ne spune Nicholas Thomas Wright – se înrădăcinează în fapta lui Iisus și privește înainte spre încheierea finală a lucrării Lui. Acesta este modul în care conduce în prezent Iisus lumea.

Să luăm aminte așadar, pentru că totul are o rațiune și încă una înaltă. Rațiunea de a trăi în fiecare clipă ca locuitori ai Împărăției, cetățeni ai raiului încă din viața noastră de pe pământ. Nimic mai ușor și, totodată, nimic mai complicat. Dar perfect posibil!

[1] Nicholas Thomas Wright – Scriptura și autoritatea lui Dumnezeu. Cum să citim Biblia astăzi, Ed. Deisis, Sibiu, 2016

[2] https://paleologu.com/ro/100-de-ani/scrisori/2019-02-10

[3] N. T. Wright – Iisus pur și simplu, Ed. Deisis, Sibiu 2015

La prima ediție din acest an a Întâlnirilor Matricei, Mihai Neamțu a vorbit despre Povara libertății. Evenimentul a fost electrizat de schimbul de idei care a trezit pe alocuri chiar vii pasiuni. Iată un scurt clip ilustrativ.

De ce au au proiectat comuniștii blocurile din cartierele muncitorești în așa fel încât să se audă totul prin pereți? Și de ce sunt ușile față-n față, spre deosebire de modelul blocurilor interbelice?  Răspunsurile vin de la Adrian Majuru, care este istoric și antropograf, managerul Muzeului Municipiului București și profesor la Facultatea de Arhitectură din București.

De ce multora dintre bucureșteni li se pare foarte greu să găsească în București locuri și lucruri de admirat? De ce pentru unii Bucureștiul e un oraș greu de suportat?

Dacă spuneți că se întâmplă așa, atunci e posibil ca în propria lor viață să existe stastiseală și nimic admirabil. Bun, trăim trepidant, într-un oraș mare, cu profesii care se modifică de mai multe ori într-o singură generație, iar asta te pune în competiție sincron cu mai multe generații, ceea ce-i un fapt nou pentru mediul urban românesc.

Cum e Bucureștiul, așa e toată România probabil. Nu?

Nu neapărat. Sunt viteze diferite, în funcție de dinamica demografiilor care trăiesc într-un oraș. În orașele cu o dinamică mai mare, competiția este mai pronunțată și este ca o lecție darwinistă de viață. Bucureștiul rămâne singurul studiu de caz pentru România din acest punct de vedere, fiind în Balcani, după Istanbul, orașul cu cea mai mare dinamică a numărului de locuitori și a profesiilor și a circuitelor de informații și investiții.

Dacă ne-am cunoaște mai bine orașul, el probabil ne-ar plăcea mai mult. Cum și ce să facem ca să ne placă să locuim în București? Cum să-l privim?

A trăi frumos sau urât în București ține, în fond, de cum trăiești tu. Eu am avut șansa, de exemplu, să ajung să văd cum e să ajungi într-o casă ușor dezafectată și să o faci optimistă. Însă am observat ceva care, până la urmă, ține de alegerea noastră atunci când avem această opțiune de a face alegerile despre care vreau să vă povestesc. În perioada regimului comunist, ca și în regimurile totalitare de cealaltă factură, a existat la nivel ideologic întrebarea cum se poate modela prin locuire comportamentul unor mase cât mai largi, în ideea de a rămâne supuși sau de a vota cum dorea puterea. Primele informații interesante apar în timpul lui Stalin în Rusia și a fost preluat și la noi prin sistemul de locuințe ieftine. Făcute nu în timpul lui Dej, ci mai ales după explozia noilor cartiere, după 1970: blocul ca stup de albine. Ideea în aceste construcții este de a elimina intimitatea. Și din fiecare cub locuit să se audă aproape tot.

Faptul că se aude prin pereți este o intenție a constructorului? Nu este un defect de fabricație?

Este ceva programat pentru o locuință ieftină. Nu același lucru se întâmplă în blocul interbelic. Bineînțeles, este importantă și suprafața utilă pentru fiecare locuitor. Generația mea era norocoasă dacă avea fiecare copil camera lui, se întâmpla rar. Intimitatea fiecăruia este relevantă: fiecare să aibă camera lui, chiar dacă, să zicem, baia este comună. Să poți asculta muzică fără să deranjezi.

Spațiul rezidențial de intimitate elimină spațiul afectiv rezidual cu care te întorci acasă

Apoi, vecinătatea: ușile sunt una în fața celeilalte, astfel încât vecinul să vadă cine vine la cel de vizavi. În regimul de autoritate au existat oameni care au fost arestați pentru că veneau acasă cu foarte multe alimente: de unde vine ăsta cu atâta zahăr, ulei, căci cartela spune altceva! Și-l denunța. Într-un bloc interbelic veți vedea că apartamentele nu sunt față-n față. Sunt mai puține pe un palier și nu sunt sincron, astfel încât să fie respectată măcar intimitatea calendarului vecinului tău. Apoi, apropierea dintre blocuri. În Berceni, în Colentina, în Militari, sunt foarte apropiate, de la o fereastră vezi ce face celălalt. Spațiile aerisite le întâlnim în interbelic, dar și în comunism, în Drumul Taberei  de pildă, care erau destinate altor categorii profesionale, militari, dar și din zona juridică, profesorală. A fost deci o anumită proiecție a locuirii în interbelic, pentru a elimina cartierele insalubre, încă de prin 1938-40, care erau la marginea Bucureștiului. Militari, Balta Albă erau prelungiri insalubre ale orașului și conțineau adesea și părți din comunele suburbane. Se doreau a fi cartiere de locuințe muncitorești, pentru familii obișnuite care trăiau dintr-un singur salariu – femeile erau în general casnice până la Al Doilea Război Mondial. Și însemnau o casă cu o grădină. Ce diferență între un om care locuiește într-un bloc și iese pe un palier întunecat la etajul 5, într-un cartier muncitoresc, și altul care iese dintr-o altă periferie, Prelungirea Ghencea de pildă – cam greu cu traficul, e-adevărat – dar are un spațiu tranzitiv între stresul din afara spațiului privat și casă. Și este grădina. Unde te mai oprești, mai faci niște planuri fie când pleci, fie când te întorci. Iar spațiul ăsta rezidențial de intimitate elimină spațiul afectiv rezidual cu care te întorci acasă.

Comuniștilor nu le-a plăcut spațiul ăsta de libertate, grădina…

Locuințele construite pentru ei erau foarte frumoase, bulevardele Mircea Eliade și Primăverii ne stau drept mărturie. Pe decidenți să nu-i plângem.

Dar standardul acesta nu era pentru poporul proletar.

În statul muncitorilor și țăranilor să nu existe pentru ei măcar o solidaritate ideologică, este destul de trist. Că de aia exista și statul, din solidaritate ideologică: dă-le un pic de libertate. Or, când le iei și hrana zilnică și șansa de a trăi măcar un pic din libertatea ta… atunci s-ar putea s-o pățești. La scară istorică, întotdeauna tirania a sfârșit rău.

Faptul că acum românii trăiesc în continuare în cartiere supraaglomerate, gen Titan, Berceni, ce efect are asupra mentalității lor și asupra felului în care-și văd viața?

Anxietate. O continuă anxietate despre care inițial îți spui ”am avut o zi proastă”, dar ea continuă. Și poate aluneca în depresie dacă ai slăbiciuni. Și se manifestă prin certuri din nimic cu partenerul sau lucruri care nu-ți ies la birou sau în viața pe care ți-o construiești.

Dar sunt milioane de români care s-au născut la bloc și sunt perfect adaptați acestui ecosistem al cartierului. Aparent, ei nu s-ar adapta la curte, nu s-ar descurca.

Nu știu dacă există cu adevărat astfel de oameni, eu am drept reper blocul în care am locuit până la 40 de ani. Acolo mi-au rămas mulți dintre colegii de școală primară. Între timp, m-am mutat la curte în afara orașului, e adevărat, ceva chiar mai mic decât apartamentul din care am plecat: e bine să ai ceea ce-ți permiți, că după aceea cheltuielile cresc. Dar asta s-a întâmplat pentru că, spre deosebire de colegii mei care au rămas, am trecut o treaptă peste ceea ce în general se poate face în acel mediu social. Dacă ai mulți prieteni în mediul acela și anturajul te modelează, s-ar putea să rămâni acolo. Anturajul ar trebui să-ți fie divers, din cartiere diferite. De obicei liceul mixează anturajul, dar depinde unde-l faci. Iar în timpul studiilor universitare, deși sunt precare astăzi cu durata de doar trei ani, întâlnești tineri din aproape toată țara, ceea ce e un mare avantaj, pentru că pe culoarele acestor călătorii ai ocazia să cunoști, să călătorești. Să rămâi în zona blocului și a cartierului nu este bine nici pentru plămânii sociali, prin care respiră țara.

Sunteți directorul general al Muzeului Municipiului București. Celor care nu știu multe despre acest muzeu vă rog să le descrieți instituția pe care o conduceți și importanța ei pentru bucureșteni.

Este un muzeu pavilionar: sunt 10 muzee deschise, iar două sunt în curs de reabilitare. În 2014, când am preluat această funcție, mi-am dat seama că, dacă i-ai fi dat întâlnire unei fete la Muzeul Municipiului București, te-ar fi așteptat la Muzeul de Istorie. Și ratai întâlnirea! Drept urmare, pentru a elimina confuziile și a exista un brand identificabil, MMB are din 2014 un manual de identitate vizuală distinct. Fiecare entitate a noastră este vizibil decupată cotidian cu multe elemente, avizier, steaguri, logo-ul specific alături de logo-ul nostru. Palatul Suțu este central, este sediul social al Muzeului, și de asta este prezent mai mult decât celelalte, dar încercăm să adunăm acest buchet în mintea celor care doresc să ne descopere.

Ne faceți câteva recomandări de weekend din muzeele reunite sub egida MMB?

Vă recomand pe Calea Victoriei 151 să începeți cu Muzeul Vârstelor, care se află la Casa Filipescu-Cesianu, este primul muzeu cu profil de antropologie urbană din România, unde în mansardă mai avem seara spectacole de teatru, concerte de muzică clasică. Apoi să coborâți pe Calea Victoriei și pe stânga veți întâlni, pe strada Henri Coandă, Muzeul George Severeanu, singurul muzeu din București unde putem vedea o colecție de antichități din Egiptul antic până în perioada postbizantină, colecționate de George Severeanu în anii 1930 și apoi donate. El a fost primul director al Muzeului nostru. În preajmă este Observatorul Astronomic, de preferință de vizitat seara. El are și o expoziție permanentă, Fabrica de Stele, mai ales că este însoțită și de realitate augmentată. Coborând spre Universitate, în spatele Bibliotecii Centrale veți întâlni Muzeul Theodor Aman, una dintre puținele reședințe de artist deschise. Casa este proiectată de Aman, mobilierul e făcut de el, evident și tablourile. Iar când ajungeți la Universitate, acolo este Palatul Suțu, unde veți vedea că întreaga clădire este deschisă pentru public, inclusiv parterul, în care până în urmă cu un an și jumătate erau birourile administrative. Un adevărat vehicul cultural.

În seara ultimei zile de iarnă, sediul Matricei Românești a fost gazda primei Întâlniri din acest an. Lectorul serii a fost Mihai Neamțu, o voce sonoră din spațiul public și autor de succes. Expunerea sa și răspunsurile la întrebări au punctat în mod repetat apelul la recunoașterea și rostirea adevărului, ceea ce are întotdeauna drept premisă obligatorie curajul.

Mihai Neamțu este un transilvănean format în interacțiuni culturale și sociale în întreaga lume. Pentru că este un bun cunoscător și admirator al diversității lumii, este și critic la adresa ideologiilor diversității. Este un apostol al memoriei, un apărător al ideii de națiune și un apologet creștin. Din toate aceste perspective a abordat tema propusă spre dezbatere.

Întâlnirea a fost prilejul de a semnala apariția unui nou tiraj din Povara libertății, cartea a cărei lectură este obligatorie pentru cei interesați de mecanismele gândirii care duc fie la înrobire, fie la recâștigarea demnității.

Întâlnirea de la Matrice a avut drept start un clasic studiu de caz: povestea fiului risipitor. Urmată de contribuții din public și de o dezbatere care pe alocuri a avut și accente ascuțite.

Sinteze și citate din expunerea lui Mihai Neamțu

• Firescul plecării fiului de acasă sfârșește în autosabotaj, în autodeposedare
• Fiul cere de la tatăl ”partea sa de ousia”, ceea ce se traduce din grecește prin ”partea sa de ființă”. În latină s-a tradus ”substantia”. În versiunea sinodală a Scripturii românești s-a tradus prin ”partea sa de avere”
• Fiul acesta reduce bunătatea (tatălui) la bunuri, el schimbă proprietățile primite în bani lichizi. Este o secularizare. Fiul risipitor deci efectuează prima secularizare a averii din istoria scrisă. Tatăl este redus la un furnizor de consumabile. În ochii fiului, casa tatălui devine o debara. Și casa fiind o debara, el se poate debarasa de ea. E primul act de dezertare a fiului. Viața nu mai este dar, ci consum nevrotic. De aici parabola fiului risipitor este povestea transformării fiului în sclav și despre reabilitarea lui într-un moment de străluminare.
• Ajuns în poziția de sclav, fiul se trezește în stare de servitute voluntară.E povestea unei culturi care renunță la libertate ca ideal. Și care acceptă să se predea, iar rezultatul este  catastrofa existențială.

Din acest motiv noi construim instituții ale memoriei, de aceea noi avem statui, de aceea avem muzee, locuri și ritualuri memoriale, fără ele nu știm de unde venim

• Existențial vorbind, fiul se vede sclavul unui străin, cel care-i poruncește nu e unul de-al său. Și el face ceea ce i se spune. De ce? Hegel spune că întotdeauna sclavul se supune pentru că sclavul se teme de moarte. Pentru că frica biruiește în el dragostea de libertate. Idealul libertății se găsește în imnul național al României: murim mai bine-n luptă, decât să fim sclavi iarăși. Libertatea ca ideal este în mintea pașoptiștilor, care-l citiseră pe Hegel, este în toată reflecția politică a veacului 19! Și trebuie să ținem cont că națiunile europene s-au născut cu acest ideal al libertății. Numai că despre libertate astăzi se vorbește mult mai puțin. Astăzi se vorbește mult mai mult despre egalitate: egalitate de șanse, egalitate de income.
• Cuvântul cheie al poveștii: ”venindu-și în sine”. Povestea fiului risipitor, povestea libertății negative, este o poveste despre funcția tămăduitoare a memoriei și despre miracolul conștiinței. Fiul renaște prin puterea amintirii!
• Ce este amintirea? Este o sinteză: ceva din prezent trebuie să activeze memoria și ceva din trecut trebuie să se prezentifice. Amintirea este un joc între temporalitatea subiectivă a mea ca individ și temporalitatea obiectivă a culturii în care trăiesc. Din acest motiv noi construim instituții ale memoriei, de aceea noi avem statui, de aceea avem muzee, locuri și ritualuri memoriale, fără ele nu știm de unde venim. O lume în care ne amintim din ce în ce mai puțin, o lume în care dezorientarea identitară este celebrată, o asemenea lume mi se pare că este condamnată la alienare.
• Fără memorie suntem inexistenți. Fiul redevine fiu pentru că-și amintește. Ești cât îți amintești!
• Mai este încă un element esențial pentru eliberarea fiului: curajul rostirii adevărului. Puterea eliberatoare a enunțurilor adevărate! După ce-și amintește și are nostalgia după casa tatălui, el spune adevărul despre sine la timpul prezent. Soljenițîn, când s-a adresat Uniunii Scriitorilor în anii ’70 le-a spus: ”Încercați timp de 24 de ore să nu spuneți minciuni”. Și s-a dovedit teribil de greu! Practica sincerității radicale ne-a cam ocolit în ultima vreme.
• Și, prin adevăr, fiul are acces la sinele profund. Sinele mai adânc decât sinele despre care vorbește Augustin în ”Confesiuni”, Cartea a treia.
• Liber nu ești doar atunci când alegi, ci atunci când alegi bine.

Ca să-ți afirmi libertatea este necesar să încalci legea?

Mihai Neamțu a fost pus în fața dilemei dacă nu cumva libertatea există doar în masura în care omul încalcă imperativul legii – în sensul că, prin încălcarea legii, omul dovedește că într-adevăr are libertatea de a alege între bine și rău: nu poți să fii liber dacă faci mereu doar binele, asta ar fi tot un fel de privare de libertate. Lectorul a răspuns că experiența negativității, a neascultării este necesară. ”Eu nu cred că este necesar să treci prin iadul comunismului și al nazismului ca să descoperi democrația constituțională de tip liberal. Pentru mine, libertatea poate să ocolească răul. Există un mod mult mai rodnic de a trăi libertatea, înțelegând ascultarea nu ca pe ceva tiranic: dacă vei primi porunca sau legea drept ceva restrictiv, sigur vei dori să transgresezi. Cred că numai interiorizarea legii ca fiind ceva ființial, nu moral, te poate ajuta să scapi de ispita adolescentină a rebeliunii.”

Soluția pentru lumea de azi: comunitățile mici

Conferențiarul Matricei a făcut și apologia comunităților puternice, vibrante, apreciind că ele sunt celulele organismului uriaș numit societate civilă sau a comunității religioase unite de același crez. Statul trebuie să se țină departe de viața economică a societății și de viața personală a cetățeanului, spune M. Neamțu, care se declară un susținător fără rezerve al capitalismului și un apologet al conservatorismului.

Prima Întâlnire a Matricei din acest an a fost vibrantă și fertilă. În același timp provocatoare și pe alocuri incomodă pentru cei care cred că alegerile sunt ușoare, iar cărările spiritului sunt bătătorite și bine semnalizate. O excelentă ocazie de a verifica disponibilitatea la dialog și capacitatea de a privi onest în oglindă.

De ce a fost genial Galileo și cum a ajuns să fie condamnat de către un papă care-i făcuse un laudatio fără rezerve cu doar câțiva ani mai devreme? La aceste întrebări a răspuns Horia Roman Patapievici la Humanitas Cișmigiu, în seara de 21 februarie.

S-a vorbit despre Galileo pentru că de curând Humanitas a publicat cartea lui, Sidereus nuncius sau Anunțul stelar (traducere de Gheorghe Stratan), în colecția Biblioteca italiană, coordonată de Smaranda Bratu Elian. Astronomul florentin a publicat această carte în 1632, iar ecoul pe care l-a produs n-a fost deloc mic, deși tipărirea cărții s-a făcut în condiții de tulburare politică și de redefinire a cercurilor puterii la Roma și în vestul și centrul Europei. H.R. Patapievici a detaliat contextul și a conturat personajele. Iată câteva dintre ideile lansate pe parcursul expunerii:

• Telescopul lui Galileo era primitiv. Faptul că el ajunge la rezultatele la care a ajuns îi uimește pe savanții din toate timpurile;
• Luneta lui Galileo mărea de 8 ori. E ridicol de puțin în raport cu tehnologia de azi;
• Luneta fusese inventată mai devreme și era deja folosită mai ales la la navigarea pe mare, nimeni nu se gândise la modul serios s-o îndrepte în sus și să transforme în teorie observațiile asupra corpurilor cerești;
• Prin teoriile sale, Galileo a schimbat dispozitivul mental prin care oamenii înțeleg lumea în care trăiesc;
• Iezuiții de la Roma, savanți deosebit de instruiți, confirmă cercetările lui Galileo și îl primesc printre ei cu multă apreciere;
• Marele matematician și astronom este vanitos, iritabil și se exprimă public prin pamflete, ceea ce îi transformă pe foștii admiratori și aliați în dușmani;
• Condamnarea lui Galileo nu este rezultatul întâlnirii dintre un savant vizionar și un cler  obscurantist, ci este cauzată de o conjunctură nefericită în care se combină neclarități administrative, interese politice internaționale și orgolii iritate.

Luneta sau telescopul prin care Galileo Galilei a făcut observațiile asupra sistemului solar

Cine era Galileo Galilei și cum arăta telescopul lui

Galileo Galilei era o personalitate foarte temperamentală. Avea mult talent literar. Avea geniu experimental. Era matematician, iar asta îl făcea apt pentru astrologie, știința de a observa și a descrie comportamentul astrelor. Astrologia nu era un termen negativ, precizează conferențiarul, care își declară admirația pentru cel pe care-l evocă, mai ales atunci când vorbește despre instrumentul optic pe care-l folosea și despre felul uimitor în care și-a extras din observații concluziile teoretice.

”Dacă mergeți să cumpărați dintr-un magazin o lunetă pentru copilul dumneavoastră cu vârsta de până în 10 ani, veți primi un obiect construit așa cum, în principiu, era construită luneta pe care a folosit-o Galileo Galilei. Are la un capăt o lentilă concavă, care e divergentă, iar la celălalt o lentilă convexă, care este convergentă. Din combinația lor rezultă o imagine mărită. Cu instrumentul pe care-l cumpărați greu poți să prinzi o imagine stabilă, trebuie să-l fixați, în plus, dacă veți da mai mulți bani, veți obține un instrument care are și corecție cromatică. Ceea ce avea Galileo Galilei era un instrument mult mai slab decât această lunetă pe care ați cumpăra-o din comerț pentru un copil de sub 10 ani! Instrumentul lui era primitiv în raport cu standardele pe care le avem astăzi”, spune conferențiarul.

Cum a influențat Galileo lumea

HR Patapievici: ”Noi nu știm că vedem lumea prin intermediul teoriilor pe care le-am acumulat. Noi am fost învățați să vedem lumea într-un anumit fel. Dacă aceste teorii se schimbă, felul în care vedem lumea se schimbă. Ce a făcut Galileo a fost acest lucru: a schimbat dispozitivul care stă între ochiul nostru și mintea în care se formează imaginea, a schimbat calupul de teorii prin care lumea intră în minte.”

Cartea lui Galileo Galilei apărută la Humanitas în colecția Biblioteca italiană

Proba genialității

Postfața cărții este locul în care se găsește o surprinzătoare comparație: sunt puse față în față rezultatele măsurătorilor făcute de Galileo acum 500 de ani și rezultatele reale, atestate de instrumentele de astăzi, deosebit de precise, infinit rafinate față de ceea ce avea observatorul toscan. Obiectul măsurătorilor este perioada de revoluție a celor patru sateliți ai lui Jupiter, iar comparația îți taie răsuflarea: Galileo este incredibil de precis, cu două rezultate identice și două cu diferențe minime față de datele atestate de știința de azi. Geniul lui devine evident, iar contribuția lui la felul în care știința înțelege lumea devine impunătoare.

Surprinzătoarele împrejurări ale condamnării lui Galileo Galilei

Puțină lume știe că papa Urban VIII, cel care l-a condamnat pe Galileo în 1632, scrisese cu 12 ani mai devreme poemul Adulatio perniciosa, adică Adorarea primejdioasă. Pe vremea aceea viitorul papă era cardinal și purta numele Maffeo Barberini. Poemul îl prezenta pe Galileo în termeni superlativi, iar admirația cardinalului față de savant era nelimitată. Condamnarea din 1633 se datorează unui complex de împrejurări nefaste: pe de o parte asocierea nefericită a lui Galileo cu gruparea de cardinali spanioli din Curia Romană, în condițiile în care monarhia spaniolă lupta împotriva intereselor Romei; pe de altă parte, vanitățile lui Galileo care i-au atras antipatia iezuiților. Aceștia din urmă, deși care fuseseră pentru mult timp partizanii rezultatelor sale științifice, s-au transformat în decursul a câțiva ani în adversarii săi.

”Dacă este vreun ținut al vieții în care merită să trăiești, acesta este: ținutul în care ne aflăm în fața Frumuseții înseși.”

Banchetul: Socrate despre învățăturile Diotimei

Frumusețea divină este un țel anistoric

Năzuința spre nemurire este, indiferent ce s-ar spune, o alegere rațională atât timp cât suntem capabili să conștientizăm că aparținem unui destin superior și că limitele lumii materiale, așa cum o cunoaștem (cunoaștere pe care umanitatea o lărgește cu fiecare zi ce trece), ar putea să nu fie ultima frontieră a aspirațiilor noastre.

În urmă cu foarte, foarte mult timp, în casa atenianului Agaton a avut loc un symposion, adică o adunare a unor respectabili cetățeni care, după parcurgerea cuvenitului ritual religios, la propunerea unuia dintre invitați și anume a medicului Eriximah decid să benchetuiască cumpătat și să filozofeze, tema abordată fiind sugerată de Phaidros (unul din onorabilii participanți), acceptată de participați și  presupunând ca fiecare să aducă un elogiu lui Eros.

Când se ajunge la Socrate, acesta își declină orice competență în privința temei propuse și preferă să invoce un terț personaj și anume o preoteasă din Mantineea (cetate din Arcadia), pe numele său Diotima, care putea să aibă pretenția că are cunoștințe solide în privința lui Eros. Apoi rostește în fața alesei adunări un celebru discurs filozofic, bazat pe învățăturile Diotimei.

Desigur, Diotima și autoritatea sa în materie de erotică sunt pretexte socratice pentru un pasionant raționament inductiv ce pornește de la definirea lui Eros pentru a ajunge la ultima frontieră a Frumuseții Divine și a Iubirii ca nevoie de Frumusețe: iubirea este căutarea frumosului, dar iubirea deplină, nemuritoare, este căutarea frumuseții divine!

Încearcă acum să mă asculți cu cea mai mare luare-aminte, îi cere Diotima lui Socrate. Acel care a fost îndrumat până la această treaptă în cunoașterea iubirii și care a privit una câte una și în urmarea lor firească toate câte sunt frumoase, cu ochii la țelul din urmă al învățăturii despre iubire, acum, dintr-o dată, zărește ceva prin natura lui de o frumusețe minunată. Da, Socrate, tocmai de acea Frumusețe de dragul căreia a fost nevoie de toate strădaniile de până acum.

Înainte de toate această Frumusețe este veșnică, nu e supusă nașterii și pieirii, nu sporește și nu se împuținează.

Așadar, aceasta este calea cea dreaptă care duce în înaltul iubirii, fie că o străbatem cu singurele noastre puteri, fie că suntem călăuziți de un altul. Pornind de la frumusețile din lumea noastră pieritoare și vrând să ajungem la Frumusețe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă (…), până când de la acestea din urmă ajungem în sfârșit la acea învățătură care este nimic altceva decât tocmai învățătura despre Frumusețe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumusețea cu adevărat.

Dar atunci ce să ne închipuim că ar simți cineva căruia i-ar fi cu putință să vadă însăși Frumusețea absolută, în toată curățenia ei (…). Divina Frumusețe în sine, care nu are chipuri mai multe.

Oare nu-ți dai seama că numai acolo îi va fi dat, privind îndelung Frumusețea, să dea naștere nu unor biete asemănări ale vredniciei, căci acolo nu asemănări vede, ci unor vlăstare adevărate, pentru că acolo vede însuși adevărul? Iar cel care zămislește adevărata vrednicie și care o crește ajunge drag zeilor și, dacă îi e dat aceasta vreunui om, dobândește nemurirea.

De ce poetul? Prin ochii Beatricei

Este rațională alegerea unui destin nemuritor sau este rațional să ne asumăm destinul finit al unei vieți sublunare căreia nimic nu-i mai urmează? Variantele de răspuns își au, fiecare, susținători convinși și raționali, doar că pornesc de la premise diferite.

Eu am să citez în cele ce urmează un martor credibil, verificat prin curgerea timpului chiar de ceea ce numim istorie, și anume pe florentinul Dante Alighieri, poet care ne-a înfățișat într-o mărturie cum alta nu-i lumea de dincolo de timpul sublunar și de spațiul universului așa cum îl cunoaștem.

Am să vorbesc puțin mai încolo cum se face că viziunea sa este la acest moment confirmată atât matematic, cât și experimental, deocamdată mă opresc la rațiunea alegerii: de ce un poet este credibil ca martor? Poate aduce un poet dovada rațională a Împărăției, sau poetul este doar un creator de ficțiune în versuri, ce nu poate fi demn de nicio crezare, ci doar admirat pentru arta sa și atât?

Theodoru Ghiondea¹, în Studiu Introductiv la operele lui Omar Khayyam (Omar Khayyam, Caravana vieții, Ed. Herald 2017), în timp ce ne avertizează că nu poți citi opera acestui erudit al islamului ca pe-o succesiune de simple versuri, face o pledoarie pentru poet și arta sa care i se potrivește fără rest și lui Dante precum și operei sale, pe care o aduc spre mărturie, anume Divina Comedie.

”…actul poetic este întemeietor de sens, ne explică Theodoru Ghiondea. ′Vălul lui Isis′ nu poate fi ridicat fără consecințe grave; nu poate rămâne nepedepsit cel care a îndrăznit să dezvăluie Taina, dar urmările sunt diferite în funcție de calitățile spirituale dobândite prin inițiere și practica spirituală de cel care o face – în cazul nostru poetul; profunzimea, delicatețea, smerenia, limpezimea, toate sub semnul Cunoașterii, desăvârșită prin Iubire, fac din pedeapsa zeiței o binecuvântare. Ceea ce rămâne de îndurat este o stare sufletească și chiar trupească extremă, căci suferința, înstrăinarea simțită față de orizontalitatea lumii dau ființei umane o dimensiune interioară specială, pe care puțini o pot suporta, și asta datorită acelei unice priviri a ′ochiului Inimii′ concentrată pe Polul esențial; este o ′durere a intelectului′ (…) ca un ecou al așa-zisei sublimări față de Substanță, al detașării de ea, al eliberării din prizonieratul funciar al condițiilor limitative.”

Poetul este prin urmare inițiatul, cel care, sensibil fiind la Frumos, nu se oprește (nici nu poate altfel) până când nu găsește Frumosul Divin; el este capabil să parcurgă drumul inițiatic pe care acest scop îl implică, iar parcurgerea procesului de inițiere îl transformă și mai mult, astfel încât devine capabil să se ridice deasupra orizontalității lumii.

Iată cum se arată rațional să ai încredere în mărturia poetului și, mai mult decât atât această alegere devine de fapt unica posibilă atunci când resimți chiar tu acea tensiune despre care vorbea Socrate, prin învățăturile Diotimei, ce te îndeamnă mereu să cauți altceva decât poți percepe prin simțurile limitate în scurtul răgaz al unei vieți sublunare.

Călătoriile lui Dante din Divina Comedie încep în Pădurea întunecată unde poetul pe nepusă masă, în amiaza vieții, se rătăcește. Norocul său, căci începuse să fie încolțit de animale sălbatice (un leu, o panteră, o lupoaică) avea să se dovedească a fi poetul Vergiliu, care îl îndeamnă spre scăpare, dar pe o cale prin care începea marea sa călătorie inițiatică:

Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, / alungă-ți pașii și la drum pornește, / iar eu te-oi duce către loc de veci.

Însoțit de Vergiliu, după cum se știe, Dante pătrunde în Infern, îl străbate și, după ce se întâlnește cu Lucifer, unde se află și centrul pământului, își continuă călătoria care-l poartă spre cealaltă emisferă unde iese la suprafață întâlnind Muntele Purgatoriu.

După străbaterea celor șapte brâuri ale Muntelui Purgatoriu, în vârful său îl așteaptă Paradisul Terestru. Aici se desparte de Virgiliu și face trecerea către călăuza ce-l va purta prin Paradis, până spre Empireu, Beatrice.

Părăsit de Vergiliu, Dante speră să fie mai departe călăuzit de Beatrice, dar deși îi aude vocea, el nu este ca om obișnuit capabil să o și vadă, să se ridice altfel spus la nivelul la care poate să aspire la pătrunderea în Paradis:

”Privește-mă! Sunt eu, sunt Beatrice! / Cum îndrăznit-ai să te urci pe munte? / Au nu știai că-i omu-aici ferice?”

Pentru ca Beatrice să i se dezvăluie, Dante trebuie mai întâi să se purifice în apele râului Lete și, în fine, pentru a fi capabil să intre în Paradis, se purifică și în apele râului Eunoe. Abia atunci are loc prima sa transformare:

M-am ridicat din unda sclipitoare / mai proaspăt în adâncul ființei mele / decât un mugur de-a-nfrunzit sub soare, / curat și dornic de-a urca la stele.

Nu este și ultima transformare, pentru că, ajuns la limita în care Paradisul terestru face trecerea către Empireu, Dante are nevoie din nou să fie transformat, iar transformarea o face privind cerurile lui Dumnezeu prin ochii Beatricei.

Puterea ce prin ochi mi-o dărui / făcu din cuibul Ledei a mă scoate / și-n cerul cel mai iute m-azvârli. (Paradisul, Cântul XXVII)

”…așa și eu când, înfruntându-i vraja, / privit-am drept în ochii ei prin care / mă prinse-aoare dragostea cu mreaja. (Paradisul, Cântul XXVIII)

Ar fi putut oare altcineva decât un poet să vadă Paradisul celest, fără a fi atât de minunat echipat² să aprecieze adevărata Iubire și Frumusețea Divină? Mi-e teamă că nu!

Boticelli, ilustrație la Divina Comedie a lui Dante

Mărturia lui Dante

Horia-Roman Patapievici, în Ochii Beatricei³, pledează pentru un alt element important pe care aș vrea să-l invoc aici, și anume pentru veridicitatea mărturiei lui Dante, muritorul poet care a văzut structura intimă a Împărăției, cu Paradisul său terestru și totodată cu Paradisul celest formând împreună o unică lume a lui Dumnezeu:

”…vreau să aduc un omagiu acelora care sunt și inteligenți, și onești, Dante nu era numai inteligent sau genial – era și extraordinar de onest. El nu ′fenta′ lucrurile ca să le ′scoată′ cumva. Chiar dacă nu le înțelegea, ținea seama de constrângerile în a căror certitudine credea în mod rațional.”

Însoțit în Empireu de Sfântul Bernard, Dante vede Roza Divină:

Astfel, în chip ce-a roză dalbă-aduce / Mi se vădi oștirea pururi sfântă / Cu care Crist se cunună pe cruce.

Trei matematicieni – Mark Peterson (1979), Robert Osserman (1995) și William Eggington (1999) s-au întrebat cum a reușit Dante, fără să dispună de un aparat matematic avansat, să vadă efectiv forma universului – hipersfera? Adică Roza Divină, cel mai apropiat model intuitiv și poetic exprimat care face trimitere peste veacuri la cel al geometriei neeuclidiene a lui Georg Friedrich Bernhard Riemann.

Răspunsul este atât de simplu! Dante ne-a adus o mărturie onestă despre Împărăție pentru că a văzut cu ochii lui ceea ce matematicienii au descoperit mai târziu și au întărit cu modelele lor raționale.

Versurile sunt preluate din Divina Comedie, ediția a III-a, Editura Paralela 45, 2004; traducere de Eta Boeriu.

¹ Filozof, discipol al lui Vasile Lovinescu, coordonatorul colecției „Philosophia perennis” a Editurii Herald din București

² Pentru că: poetul cunoaște un adevăr fundamental care constituie unul dintre principiile metafizice ale Gnozei: veșnicia, eternitatea nu înseamnă timp nelimitat, ci absența timpului – Theodor Ghiondea

³ Ochii Beatricei – cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Ed. Humanitas, 2006

Câteva sute de oameni urcă pe terasa celei mai moderne clădiri de birouri de pe bulevardul Magheru, într-o seară de vară. Motivul pentru care merg acolo? Să asculte și să citească poezie contemporană. Dar de ce tocmai acolo și de ce poezie contemporană? Și, mai ales, de ce se adaugă prosecco – în doze lirice, nu epice 🙂 ? Răspunsurile ni le dă Edmond Niculușcă, inițiatorul fenomenului.

Zilele trecute am citit într-un articol ceva ce m-a facut să meditez la tema: “Every depth has a surface, but not every surface has a depth”. Și totuși dacă nu e chiar așa? Dacă orice are ceva mai mult în spate, văzut sau nu, doar noi nu avem ochi să vedem/ înțelegem? Acum vreau să mă refer strict la comportamente umane, la ceea ce este atât de ușor de judecat dar nu depunem nici cel mai mic efort să înțelegem, să vedem dincolo.

Se face anul de cand trăiesc în Anglia. Nu e rău, dar nici nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Ce am învățat eu din venirile acasă anul care a trecut (spre fericirea mea, am fost acasă în weekenduri chiar des față de alții):

Prima revenire acasă

După aproape o lună jumătate, simțeam că mă rup de dor: de părinți, de aer românesc, de tot ce iubeam. Am luat repede un bilet de avion și dusă am fost (trăiască low-cost-ul). Era plin ochi de români, care mai de care mai gălăgioși. Eu, cu o moacă oarecum scârbită și cu ego-ul cât casa, ”nu pot să cred că suntem aceeași nație”. Lângă mine a stat un domn cu tenul mai închis la culoare, destul de mare, ieșea un pic din spațiul scaunului destinat lui.

Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește

Eu încercam să stau lipită de geam, să nu cumva să facem contact. După vreo două ore de zbor îl vedeam că nu mai are stare, se foia, ofta, mai întindea gâtul să vadă pe geam… La un moment dat mă uit la ceas și îi zic “mai avem vreo oră și ajungem acasă” și zâmbesc. Atât i-a trebuit, a început să îmi zică ce dor îi e de acasă, dar aici nu are ce munci. Muncește în Londra de dimineața până noaptea, când doar merge la chirie și doarme. Dacă nu vine acasă cel puțin la două luni simte că se îmbolnăvește. M-am simțit prost că l-am judecat fără să știu absolut nimic de el. M-am îndreptat în scaun, nu mai simțeam să fug de el. Am mai povestit, iar când am aterizat, am fost amândoi bucuroși și ne-am zâmbit zicându-ne… am ajuns :). A fost printre cei care s-au ridicat repede și a stat cu geaca în mână pe culoarul avionului, îmbulzindu-se alături de ceilalți care se ridicaseră. Dar el era doar o cameră, plină înăuntru cu dor. Mă uitam la el și la ceilalți cu o altă emoție decât atunci când m-am urcat în avion. Îmi erau dragi toți.

Români în aeroport. Credit foto: Irina Niculae

Ultima revenire acasă

Anul trecut – avionul full, doar mai era o săptămână până la Crăciun. Sala de așteptare era plină, care mai de care mai gălăgioși, mulți vorbeau pe internet cu cei de acasă, spunându-le că acum se îmbarcă. Lângă mine o doamnă plângea, vorbea cu copilul pe speaker, îl asigura că de data asta chiar vine, nu mai minte. Îmi înghițeam lacrimile, toți oamenii ăia, oricum s-ar fi manifestat ei, simțeau aceeași emoție că merg acasă. Lângă mine au stat doi, cuplu. Oameni de mall, după judecata mea. Și iar mă găsesc întâi judecându-i, de la cum sunt îmbrăcați, la faptul că sunt gălăgioși. La final ne îmbrățișăm bucuroși că am ajuns acasă de Craciun. Bucuroși că una-două săptămâni vom vorbi numai română.

Întâmplări ar mai fi multe, dar ce vreau să spun: în fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă. Pentru fiecare, în sufletul lui ceva doare. Și asta din neputința de a trăi decent la tine acasă, de a fi cu familia, copiii, poate părinții bolnavi. Oare nu e ăsta un motiv destul de bun pentru a fi înțelegători unii cu alții? Nu zic să facem un grup-hug cu toții în aeroport (deși ar fi draguț), dar să nu ne aruncăm noi unii altora cu maroneală în cap.

Ce vad în Anglia:

Respectul unui profesor universitar pentru femeia de serviciu, pe care o salută și o întreabă cum i-a fost ziua. Domnul la costum care îi mulțumește șoferului de autobuz la coborâre, băiatul cu sindrom Down care lucrează la supermarket. La casa la care este el se face mereu coadă pentru că se mișcă încet, dar lumea merge acolo și așteaptă liniștită, ba chiar îi zâmbesc și îl “how is your day?”. Mă doare că noi nu putem face asta între noi, cel ce se crede mai sus să îl privească cu înțelegere pe cel de lângă.

În fiecare om plecat e un dor, e o durere. Spusă sau nespusă

Marea majoritate a românilor pe care i-am văzut în Anglia muncesc din greu, nu doar în birouri. Sunt oameni care nu au weekenduri libere, sunt muncitori în construcții pe care la 10 noaptea îi vezi în metrou cu hainele murdare și mâinile albe de var. Se uită pe telefon la câte un videoclip cu manele, uneori fără căști. Dar ei sunt cei care au tras cu spatele toata ziua, poate în frig, poate în vânt, și au mâncat o bucată de pâine cu salam la prânz. Sunt femei de serviciu care fac curat toată ziua, sunt vânzătoare la magazine, sunt coafeze sau bucătărese.

Boiereasca de oraș

Oamenii, dincolo de faptul că nu au educație intelectuală, nu au educație emotională. Sunt ca niște copii care atunci când se bucură țipă tare, când sunt nervoși te injură sau te calcă pe picior. Asta fac și eu în mintea mea, doar că am învățat să controlez impulsurile astea.

România trăiește acum o poveste de jale, de dor. Nu e scrisă doar de intelectuali, e în limbajul omului simplu. Cum mi-a zis mie o babuță la un moment dat: “Fata mea mă ceartă că nu vorbesc corect, da’ eu nu știu maică boierească din asta de la oraș”. Noi ne certăm unii pe alții pentru că nu “vorbim” toți “boiereasca”. Nu suntem toți boieri. Ba cei ce se cred boieri, nu au noblețea în suflet.

Pentru genialul Moisil, matematica este principiul de bază a tot ceea ce există și preocuparea esențială a celui care vrea să cunoască. Crezul lui: matematica nu este o știință obositoare, ci este începutul gândirii.

Biografie:

S-a născut la Tulcea, în 1906. A trăit 63 de ani. Străbunicul era preot, tatăl era profesor de istorie și numismat, mama era învățătoare și directoare de școală. Grigore avea o soră și doi frați, și toți patru au devenit savanți. A murit în Ottawa, spre finalul unui turneu de conferințe în SUA și Canada în care a pornit în ciuda sfaturilor insistente ale medicilor bucureșteni.

Studii:

Începe facultatea de construcții la Politehnică, dar abandonează în anul IV. Studiază matematica și își dă doctoratul cu Gheorghe Țițeica. Continuă la Sorbona. Își publică acolo teza de doctorat și își susține docența.

Nicio problemă nu are granițe. Orice răspuns are multe

Cariera:

• Predă timp de 10 ani în Iași. Este pasionat de logica matematică și de teoria demonstrației.
• Următorii 5 ani îi petrece la Universitatea din București, ca profesor de analiză și logică matematică.
• În anii 1946-1948 a fost trimis ca ambasador la Ankara.
• 1949: înființează Societatea de Matematică.
• 1957: devine un pasionat apologet al folosirii calculatorului în diferite aplicații. Își susține teza prin cele mai diverse canale și apare des la televiziune.
• 1962: înființează Centrul de calcul al Universității din București.

Anecdotice:

• În timpul în care a stat în Turcia ca ambasador se remarcă mai ales prin fapul că lucra mai tot timpul matematică. Iar uneori își punea pe planul al doilea însărcinările diplomatice, în favoarea studiului.
• În camera sa de lucru era în permanență dezordine. Moisil interzisese tuturor să se atingă de hârtiile lui, iar asta ducea la acumularea de teancuri imense și haotice de notițe și foi cu teorii și calcule.
• Fuma enorm. Se spune că media zilnică era de 50 de țigări.
• Soția sa povestește într-o carte cum lui Moisil îi displăcea să meargă la frizer: ”I se părea absurd că un om chel trebuie să se tundă!”

Grigore Moisil alături de o mașină de calcul din anii ’60

Pedagog și vizionar:

În ultimii ani de activitate făcuse un crez din dorința de a face matematica accesibilă și interesantă pentru elevii cărora această disciplină le displăcea. Vorbea adesea despre cum știința calculatorului va domina activitățile profesionale din anii care vor veni.

Vorbe de duh:

• ”Ar fi de scris odată (…) dramele provocate de cei care, neînțelegând noul, îi prigonesc pe cei care-l practică”
• ”Știința se răzbună ca o femeie: nu când o ataci, ci când o neglijezi”
• ”Noi, matematicienii, facem activitate fără planuri; nu de alta, dar ca să ne deosebim de cei care fac planuri, fără activitate”
• ”Nicio problemă nu are granițe. Orice răspuns are multe”
• ”Matematica va fi limba latină a viitorului (…). Ea permite accelerarea maximă a circulației ideilor științifice”
• ”Omul își uită lipsurile lui vechi pentru a-și descoperi unele noi”
• ”Un om la 20 de ani trebuie admirat, la 30 apreciat, la 40 invidiat și la 60 stimat”

Edmond Niculușcă este președinte fondator al Asociației Române pentru Cultură, Educație și Normalitate. Este un neobosit militant pentru redescoperirea și protejarea Bucureștiului frumos. Extrase din interviu:

• În România, ONG-urile compensează neputințele statului.
• Vrem să refacem legătura afectivă a locuitorilor cu orașul.
• În București, orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.
• Orașul trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și ca o moștenire.
• Un traseu pentru o plimbare de sâmbătă: de pe Arthur Verona până pe Armenească, prin una dintre cele mai dense zone culturale ale Bucureștiului.
• În anul 1990 comunismul căzuse, dar mai exista comunismul din viețile, din sufletele oamenilor.
• Cultura e un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

Cu ce se ocupă ARCEN?

ARCEN se ocupă cu ameliorarea vieții în București, un oraș atât de mare și provocator. Ne ocupăm de dinamizarea unor zone din oraș, prin intermediul culturii. Filozofia noastră este că prin cultură orașul se dezvoltă inclusiv economic. Patrimoniul nu doar consumă bani, dar și produce bani.

Creșterea calității vieții într-un oraș nu e de competența Primăriei?

În România, din păcate și din fericire, ONG-urile compensează neputințele statului. Parțial, ceea ce facem noi este ceea ce ar trebui să facă și Primăria. Și Ministerul Culturii, în anumite situații. Însă în cazul nostru, noi venim cu ideile și tot noi le implementăm.

Începutul cum a fost?

În urmă cu 10 ani, deblocam 6 milioane de euro pentru salvarea Școlii Centrale din București, monument istoric ridicat de Ion Mincu în 1891. Și aveam atunci impresia că vom putea salva tot Bucureștiul. Aveam 18 ani, iar constructorul de pe șantier ne-a spus: Măi băieți, ați salvat școala asta pentru încă 100 de ani! Acela a fost momentul în care ne-am spus că toată lumea poate fi salvată. Nu s-a întâmplat asta!

O ședință de lucru ARCEN, alături de arhitectul Teodor Frolu

Atunci a început ”Cu bastonul prin București”?

Da, era o ideea de educație pe termen lung. O serie de trasee culturale pietonale prin mijlocul orașului, cu scopul clar declarat de a reface legătura afectivă a locuitorilor cu orașul. Ne-am dat seama că, pentru ca oamenii să se implice în salvarea orașului, trebuie mai întâi să ajungă să fie seduși de oraș. După părerea mea, patrimoniul încă nu crează emoție, încă nu există o masă critică pe subiectul ăsta.

Probabil că mulți locuitori ai Capitalei sunt mai degrabă exasperați decât îndrăgostiți de orașul lor.

Așa este, bucureștenii sunt într-un conflict toxic cu propriul lor oraș. Spun unii că asta se întâmplă încă de la demolările ceaușiste. Orașul agresează oamenii și oamenii agresează orașul.

Cum se poate schimba relația asta?

Orașul nu-i doar un spațiu de exploatare. El trebuie privit ca un decor în care ni se întâmplă întreaga viață. Și mai este și o moștenire.

Frântură din Bucureștiul altor vremuri

Propuneți-ne un traseu de parcurs prin București, pe care să-l parcurgem, să zicem, într-o dimineață târzie de sâmbătă.

Haideți să începem cu zona Icoanei. Pornim din fața librăriei Cărturești, pe strada Arthur Verona, fosta stradă a Memoriei, traversăm strada Dionisie Lupu și trecem pe lângă biserica anglicană. Apoi intrăm pe una dintre cele mai frumoase străzi de aici, strada Cristofor Columb, care este cea mai tânără stradă de aici, construită pe terenurile lui A.D. Xenopol după Primul Război Mondial. Este o stradă în curbă și conține toată arhitectura Bucureștiului: stilul neoromânesc, art-deco, eclectic, neoclasic francez. Intrăm apoi în Grădina Icoanei, ne putem opri la râul memorial care amintește de fostul râu Bucureștioara, care era cel mai important afluent al Dâmboviței, trecem pe lângă Școala Centrală, vedem pe colț cu Jean-Louis Calderon actuala bibliotecă a Școlii, locul unde locuiau directoarele Școlii împreună cu elevele din Pensionatul Domnesc de Fete. Mulți ani a fost directoare la Școala Centrală soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, care era foarte bun prieten cu Caragiale, care locuia la o stradă distanță de Școala Centrală. Cella Delavrancea era mică, iar Caragiale, în desele lui vizite, îi spunea ”Hai, Cella, cântă-ne niște scarlatești!” – îi plăcea mult Scarlatti. După care mergem mai în față către Biserica Icoanei, peste drum vedem ceea ce este azi Inspectoratul Școlar, iar altădată era casa fiicelor lui Tzigara-Samurcaș, cel care a întemeiat Muzeul Țăranului Român. Putem să intrăm pe Alexandru Donici și să vedem și acolo niște case superbe, cu niște curți care comunică, fiecare dintre ele, și cu strada Maria Rosetti, o arteră foarte diferită ca dinamică. Și ajungem în capătul străzii Al. Donici, colț cu Vasile Lascăr, în dreptul primei farmacii din București, care păstrează inclusiv mobilierul original. Și ne putem uita prin vitrină și să vedem cum arăta o farmacie în anii 1920.

E un traseu foarte ofertant. Putem merge mai departe?

Putem merge mai departe în cartierul armenesc, care are propriul lui peisaj cultural și în care n-au locuit niciodată armeni. Armenii se aflau pe Calea Moșilor, dar aici era doar Biserica Armenească. Din cartier în cartier putem ajunge în Mântuleasa lui Eliade, pe care le găsim în literatura lui fantastică: Popa Soare, Negustori. Eliade este, de fapt, cel care transformă Bucureștiul într-un oraș mitic.

Alte zone interesante?

O zonă foarte frumoasă este zona cu străzi cu nume de capitală, Roma, Paris, Londra. Parcelarea Filipescu-Bonaparte, cum se numea pe vremuri, ne transmite clar cum ar fi arătat cartierele rezidențiale interbelice. Acele spații care exprimă cel mai bine conceptul de oraș-gradină de la începutul secolului 20.

Eveniment ARCEN, pe terasa unui bloc de birouri de pe bulevardul Magheru

Iar mai la sud?

Cotrocenii sunt poate zona cea mai bine conservată din București, o insulă în care și locuitorii sunt conștienți de valoarea zonei în care locuiesc. Ei simt spiritul locului. Strada Dr. Lister, strada Louis Pasteur, în Cotrocenii de Jos – pentru că se face o distincție între zona aceasta și Cotrocenii de Sus. Iar o altă zonă foarte semnificativă, spre nord, este Șoseaua Kiseleff, care poate fi numită Centru Istoric, chiar dacă este mai departe. Este un loc numit Dumbrava Bănesei, pentru că Pădurea Băneasa ajungea până în Piața Victoriei.

Faceți parte din generația celor născuți după 1989, a celor care n-au cunoscut comunismul. Este și generația celor care au plecat în mare parte din România.

Mă întreb, oare chiar n-am cunoscut comunismul? Cred că l-am cunoscut cumva, chiar n-am trăit în timpurile acelea. Era comunismul din viețile, din sufletele oamenilor. Da, sunt din generația celor care au ales masiv să plece. Eu am avut două șocuri în legătură cu asta. Primul a fost la 18 ani, când toți prietenii mei au plecat fie la Londra, fie la New York, și am trecut foarte greu prin șocul acela. Și s-a mai întâmplat o dată chiar anul acesta, când oameni cu care lucram, cu unii dintre ei eram și prieten bun, aleg să plece pentru că nu mai văd un viitor în acest spațiu. Eu am ales de fiecare dată să rămân.

A fost o alegere conștientă, nu o conjunctură?

A fost o alegere conștientă. Am rude la Montreal, iar în 2008, când toți prietenii mei au părăsit România, rudele m-au invitat să rămân în Canada. Am ales să nu rămân acolo. Eu am convingerea că suntem o generație care trebuie să ducă lucrurile mai departe. Sunt puține epoci în care e atâta libertate de a construi lucruri.

Și atunci, care să fie motivul principal pentru care mulți tineri pleacă din România?

Pleacă din România pentru că n-au perspectivă, mulți dintre ei. N-au sensul sacrificiului sau nu găsesc un sens în sacrificiul de a rămâne aici. E o alegere grea să rămâi aici: vei avea parte de multe lucruri care nu-ți convin. Și șansele să ne ratăm sunt destul de mari aici.

Să luăm drept exemplu ipotetic un tânăr din Pipera care este beneficiarul tuturor facilităților din turnul de sticlă în care își are biroul. În ce măsură mai poate el să aprecieze Bucureștiul vechi?

Dacă va fi expus la acest oraș, îl va aprecia. Ceea ce înseamnă că trebuie să se întâmple ceva în acest oraș cu inimi multiple. De asta credem noi în salvarea orașului prin intermediul culturii. Cultura este cea care conectează microcomunitățile și este și factor de dezvoltare. Dacă acest corporatist bea o bere într-un loc din vechiul București care arată bine, o clădire care a fost restaurată sau o curte care mai este încă intactă, tipul acesta de expunere îl va face să înțeleagă dimensiunile orașului pe care nu-l vede zi de zi.

Poate că acestui scop îi servește și desolemnizarea culturii. În sensul că poți consuma cultură și într-un mod relaxat, nu doar în spațiile și în formele consacrate.

Cultura e ceva foarte intim și personal. E un spațiu enorm de libertate și de plăcere personală.

La 30 de ani de la momentele din decembrie 1989, o expoziție a artistei Elena Murariu pune problema morții dintr-o perspectivă puternică: se poate muri în beneficiul altora, iar cel care moare astfel este eroul. Și se poate muri în numele Adevărului, iar protagonistul devine martir. Cum dialoghează martirul și eroul? Artista pune totul sub semnul iconic al bradului, în expoziția ”Brazii” de la Liceul ”Anastasia Popescu”.

Vernisaj

Expoziția Brazii a Elenei Murariu a fost vernisată luni 11 februarie la Liceul Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Au vorbit curatorul Dan Mircea Cipariu, directoarea liceului, Mona Șerbănescu, părintele Gheorghe Holbea și autoarea, la care s-a adăugat ca invitat special Ana Blandiana. Au fost de față iubitori de artă creștină și cunoscători ai operei Elenei Murariu, scriitori și jurnaliști, elevi și părinți de la Liceul Anastasia Popescu.

Expoziția: eroii

Lucrările sunt așezate în expoziție după o rânduială artistico-teologică evidentă și care te provoacă la descoperiri. Sunt două abordări: martirii sunt Brâncovenii, iar eroii sunt românii căzuți în decembrie 1989 pentru recucerirea libertății. Elena Murariu a așezat chipurile eroilor sub forma fotografiei funerare, binecunoscutul model imprimat în ceramică de pe crucile de mormânt, cu ramă aurie. Rama aurie a chipurilor, ornament obișnuit pe morminte, devine aici semnificativ: este forma prin care eroii capătă aureolă de sfinți. Și, deși sacrificiul lor nu este recunoscut drept martiraj în sensul genuin religios, totuși alăturarea lor cu icoanele este perfect coerentă. De altfel, eroii sunt considerați în Biserica Ortodoxă drept mucenici într-un sens larg – în înțelesul în care moartea lor este în beneficiul celorlalți.

Expoziția: martirii

Martirii Elenei Murariu sunt Brâncovenii. Artista le-a dedicat mai multe expoziții, propunându-i ca familie și ca individualități, așa cum face și aici. Chipurile tinerilor fii ai lui Constantin Brâncoveanu sunt mature și în același timp firave. Iar suportul reprezentărilor iconografice este lemnul cioplit în forme verticale, sub tematica generală a bradului. Martirii sunt prezenți în expoziție ca parte distinctă, organizată într-o sală diferită de cea a eroilor. Iar vizitatorul este provocat să treacă printre piesele verticale și să le observe dialogul.

Brazii veșnic verzi

Înțelesul simbolic al bradului este evident, dar artista a mers mai departe de zona simbolică: a adus în expoziție brazi tăiați, deja ofiliți sau aproape uscați. Între ei, descoperi surprins brazi verzi, în ghiveci, care secționează un segment vizual care poate deveni dezolant. Moartea și viața, durerea și speranța se întâlnesc și se completează în acest fel.

Brazii copiilor

Elevii Liceului Anastasia Popescu au fost invitați să se exprime ca artiști și să pună pe hârtie desenele lor care au drept temă același brad nemuritor. Sunt deci puse alături lucrările naive și spontane ale copiilor cu operele Elenei Murariu, adesea lucrate cu finețea miniaturistului.

”Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea violenței, a nedreptății și tragediei pe care El și oamenii pe care îi întâlnea o cunoșteau atât de bine.”

N.T. Wright (Creștin pur și simplu – de ce are sens creștinismul, Deisis, 2016)

Timpul vieții în expresie geometrică

Viața este o petrecere în timp, așa cum ne apare ea în lumea în care trăim. Dar cum arată viața de la sfârșitul timpului? Întrebarea este, să recunoaștem, deconcertantă, atât pentru cei care vor să cunoască lumea rațional, cât și pentru cei care preferă cunoașterea dogmatică, metafizică sau speră în cunoașterea revelată.

Ca raționalist, dar în același timp conștient de sărăcia mijloacelor mele de cunoaștere, încerc să fac o analogie sprijinită pe imagini geometrice care să contureze un punct de plecare din care să se plăsmuiască răspunsul la o întrebare atât de dificilă. Vreau să fac încă de la început o precizare: prin analogia mea pornesc discuția, dar în continuare mă voi baza pe cuvintele Sfântului Pavel pentru a contura posibila schiță de răspuns.

Privind figura de mai sus, ce reprezintă o figură geometrică simplă, adică o sferă, intersectată de un plan orizontal, să ne imaginăm că am fi o ființă bidimensională ce locuim pe respectivul plan orizontal și de acolo asistăm la un eveniment de tipul următor: sfera cu trei dimensiuni care se mișcă în plan vertical pătrunde prin planul cu două dimensiuni al vieții noastre.

Să presupunem (pe axa verticală a timpului) că viața noastră ca ființă bidimensională martor începe odată cu prima pătrundere a sferei tridimensionale în planul existenței noastre. La început, în prima zi, prima oră, prima secundă evenimentul va avea dimensiunea unui punct. Apoi, cu fiecare clipă, cu fiecare zi evenimentul își va schimba forma devenind, de la depărtare o linie ce crește și tot crește.

Toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții

 

Dacă ne apropiem, vom observa de fapt că evenimentul este unul bidimensional și nu o simplă linie, căruia îi putem da ocol. Constatăm că este un cerc tot mai mare; la apogeu cercul va avea dimensiunea sa maximă, care din perspectivă aduce cu o linie egală cu diametrul sferei. Pe măsură ce timpul trece și noi îmbătrânim, evenimentul pare că regresează în dimensiuni și, în ultima clipă a vieții noastre se va reduce la… un punct.

Să presupunem acum că după moarte, eliberat de constrângerea materială, sufletul nostru virtuos la sfârșitul tipului petrecut împreună cu trupul bidimensional se va muta liber în ceea ce înainte nu putea să perceapă, adică în spațiul tridimensional superior. Atunci evenimentul pe care l-a trăit prin fragmente în timpul vieții poate să-i apară în integralitatea sa, ne-feliat de constrângerea spațiului bidimensional ori mai bine zis recompus din toate secvențele temporale bidimensionale trăite într-o viață pe axa (verticală a) timpului și va vedea… sfera!

Atunci toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții: perfecțiunea sferei în fața căreia nimic nu va mai conta.

După excursul geometric, nici el tocmai facil, mă întorc să explic de ce mai departe avem nevoie de cuvintele Sfântului Pavel, mai precis ale martorului Saul din Tars: om ca și noi, deloc perfect, într-o zi pe drumul Damascului este scos din dimensiunea noastră lumească prin voia lui Dumnezeu și, de la capătul timpului vieții lumești, vede sfera perfectă a existenței noastre (hipersfera. Vezi primul articol din această serie, Împărăția. Întâia mărturie a unui raționalist).

Saule, Saule, de ce mă prigonești?

Saul din Tars este introdus în Noul Testament prin Faptele Apostolilor, unde evanghelistul Luca (8:1) ne spune că Saul s-a făcut părtaș la uciderea lui, adică a Sfântului Ștefan cel ucis cu pietre în Ierusalim.

Aflăm mai apoi (9:1, 2) că Saul suflând încă amenințare și ucidere împotriva celor ce se converteau la Evanghelia lui Iisus Mesia a găsit cu cale să solicite mai marilor religioși ai vremii, aceiași care-l judecaseră și pe Iisus, scrisori către sinagogile din Damasc prin care să fie împuternicit cu represiunea în acel oraș.

Saul din Tars era un evreu grecizat (educat în cultura greacă, vorbitor de limbă greacă), dar și un fariseu apocaliptic, care ar fi studiat, în tinerețea sa, cu Gamaliel, unul din marii învățați ai curentului fariseic. Prin prisma educației sale, nu este de mirare că Saul era mai mult decât sceptic în privința credinței noi, care acredita că Iisus din Nazaret este fiul lui Dumnezeu și Mesia, în condițiile în care nici vorbă să se fi pus în fruntea poporului pentru a-i conduce la o victorie asupra dușmanilor, instaurând astfel pe pământ regatul promis evreilor.

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

Dimpotrivă, Saul constata că acel Iisus fusese judecat, găsit vinovat și ucis cu moartea rezervată de romani tâlharilor de joasă speță, anume prin răstignire, deci nu putea logic să pretindă rolul de Mesia, chiar dacă adepții săi insistau că ar fi înviat în a treia zi, așa cum profețise – toate acestea i se păreau nu doar neverosimile, ci condamnabile pentru că sminteau poporul.

Nu doar în Faptele Apostolilor găsim imaginea unui Saul atât de uman, ci și în propriile mărturii ale Sfântului Pavel, care își recunoaște ulterior slăbiciunea firească a omului (Saul) ce aparținea acestei lumi: Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu (I Corinteni, 15:9).

Saul nu l-a cunoscut pe Dumnezeu folosind rațiunea, ci cunoașterea i-a fost revelată, trăind o veritabilă experiență mistică. Ar merita aici să zăbovim puțin asupra acestor momente ale vieții sale, chiar dacă între propria sa mărturie (Galateni) și mărturia evanghelistului Luca există anumite diferențe; și tocmai pentru că aceste diferențe ne ajută ulterior să înțelegem cum, după revelație, absolut tot ce a gândit Sfântul Pavel a fost logic, complet rațional – cel puțin după părerea mea.

Lumina orbește sau revelează?

În Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca descrie episodul întâlnirii dintre Saul și Iisus pe drumul Damascului ca pe un eveniment pe care absolut nimic nu-l anunța: o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată (9:3). Iisus l-a întâmpinat atunci cu întrebarea Saule, de ce mă prigonești?, pe care o putem la fel de bine traduce prin de ce îți vine atât de greu să crezi în jertfa Mea pentru voi și începutul Împărăției?

În fața acestei întrebări Saul era asemeni oricăruia dintre noi. Și era orb. Cu ochii fără vedere Iisus la trimis în Damasc la Anania, care, cu puterea Duhului Sfânt, i-a deschis ochii. Mai departe, evanghelistul Luca istorisește despre Saul, de acum devenit Sfântul Pavel, că, împreună cu Barnaba, au luat calea Ierusalimului, unde s-a întâlnit cu ceilalți apostoli convenind împreună asupra misiunii apostolice.

Revelația i-a adus lui Saul, omul obișnuit dar acum schimbat, și o schimbare de nume: și-a luat numele de Paulus (pe filieră greacă Pavlos și în slavonă Pavel), adică cel mic, cel smerit. Pe cât de smerit, pe atât de vrednic în misiunea sa.

Galatenilor (1:13-20) Sfântul Pavel le oferă însă o altă imagine asupra  modului în care a devenit din om simplu unul din apostolii lui Iisus, ceva mai potrivită educației sale de fariseu și credinței sale apocaliptice: în fapt ar fi fost menit încă din pântecele mamei la misiunea evanghelică și când a venit momentul ochii, până atunci închiși, i s-au deschis.

Revelația a constat, așa cum o spune indirect în II Corinteni (12:2,4), într-o răpire în cer și în rai, unde a auzit cuvinte de nespus. Așa se face că apostolatul său nu a început cu o învățătură primită de la trup și de la sânge (Galateni; 1:16) ci nemijlocit de la Iisus; abia după trei ani petrecuți în deșertul Arabiei, în meditație, Sfântul Pavel a reușit să-i cunoască pe doi dintre apostoli, adică pe Petru, zis Chefa și pe Iacob, fratele lui Iisus.

Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba!

Neîndoielnic, Sfântul Pavel, apostolul lui Iisus Mesia, într-un fel sau în altul a devenit din om obișnuit, cu ochii ținuți închiși și trăitor în lumea aceasta, în urma revelației întâlnirii cu Iisus, de la care a primit evanghelia asemeni celorlalți apostoli, un om nou, un om al Împărăției. Cunoașterea sa, așa cum este expusă în epistole, nu este una dogmatică, motiv pentru care Sfântul Pavel insistă pe ideea că viziunea sa nu concordă cu aceea a apostolilor Petru și Iacob, mai degrabă inflexibilă, ci curge într-o logică la care însuși Iisus l-a făcut părtaș.

Ce ne spune de fapt Sfântul Pavel este că evanghelia sa are o temelie – revelația primită direct de la Iisus Mesia, și o rațiune – transformarea omului obișnuit în locuitor al Împărăției (nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, I Corinteni, 15:51). Iar credința sa este posibilă pentru că în momentul revelației, din locurile celui de-al treilea cer și din câmpia raiului, a văzut viața oamenilor și Împărăția dincolo de timpul lumesc (sublunar), adică în menirea lor divină și nu în puținătatea lor lumească.

Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. (I Corinteni, 15:10)

Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui,

După aceea sfârșitul, când Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere. (I Corinteni, 15:23,24)

Sfântul Pavel ne oferă, prin epistolele sale, imaginea atotcuprinzătoare a Împărăției și dă, totodată, dovadă de o minunată forță de împletire între puterea revelației și valențele gândirii raționale. Pentru că, dacă Iisus a înviat din morți și este temelia, el este și Mesia a cărui misiune s-a împlinit pentru că Împărăția a început de acum să fie durată pe pământ, în lumea noastră.

Dar Împărăția nu este încă desăvârșită, ea se durează în fiecare zi și va fi desăvârșită la sfârșitul vremurilor, atunci când Iisus, după a doua Sa venire, va purta la sfârșitul timpului lumesc (sublunar) victoria finală – va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale (I Corinteni, 15:25) – și va preda Tatălui Împărăția.

Venirea Împărăției, sfârșitul cunoașterii imperfecte

În mod logic, observă Sfântul Pavel în sprijinul nostru, până la a doua venire – care se poate petrece oricând, pentru că ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea (I Tesaloniceni 5:2) – și desăvârșirea Împărăției, va exista un provizorat, răstimp pe care omul trebuie să-l folosească, la fel de logic și totodată înțelept, pentru beneficiul salvării sufletului său. Omul, dacă este înțelept, trebuie să se poarte, prin urmare, în fiecare zi ca și când ar trăi deja în Împărăția desăvârșită a lui Dumnezeu!

De ce este rațional să ne comportăm astfel, dacă nu putem totuși percepe cu simțurile Împărăția? Ei bine, Sfântul Pavel are un cuvânt de spus și despre acest lucru. Cheia prin care putem percepe existența Împărăției chiar acum, imediat, este Dragostea, Iubirea! Închinându-i un întreg capitol în I Corinteni (13), Sfântul Pavel nu teoretizează pur și simplu asupra bunurilor Dragostei, ci ne explică o rațiune, o cheie a înțelegerii, a rostului.

Acum putem fi înșelați, pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar la desăvârșirea Împărăției, tot ceea ce este în parte se va desființa. Și noi oamenii, nedesăvârșiți, în continuă devenire pe axa timpului vedem acum ca prin oglindă, dar la sfârșitul vremurilor celor virtuoși, care au înțeles cheia în care să își conducă existența lumească, li se va arăta sfera: vom vedea față către față, vom cunoaște pe deplin, așa cum însuși Sfântul Pavel dă mărturie că a fost cunoscut de Iisus.

Cine este Mihail Kogălniceanu: student conștiincios și cercetător pasionat, revoluționar și premier, mare proprietar de pământuri și colecționar pătimaș de artă. Iată câteva detalii ale uimitoarei lui vieți.

Biografie:

Născut în Iași, din părinți basarabeni. Strămoșii mamei sale erau genovezi. A fost primul dintre cei 10 frați. A locuit în Iași, la Paris, la Berlin și la București. S-a născut în 1817 la Iași și a murit în Franța, în 1891.

Studii:

Face studii universitare în Franța, apoi este nevoit să se mute în Berlin. Motivul mutării: Regulamentul Organic proclamat în 1934 la Iași susținea că tinerii care studiază în Franța sunt expuși ”ideilor rebele”.

Operă:

Primele lucrări, scrise în jurul vârstei de 20 de ani: ”Studii istorice, creștine și morale”; un studiu despre romi; ”Istoria Valahiei, a Moldaviei și a valahilor transdunăreni”. Opera sa de maturitate este foarte bogată, dar a fost evident subordonată activității publice.

Cultural:

A înființat mai multe publicații, cum ar fi Dacia Literară și Arhiva Românească. Două dintre ele au fost interzise de domnitorul Mihai Sturdza, fiind considerate prea revoluționare.

A fost directorul Teatrului Național din Iași.

A influențat puternic oamenii de cultură din timpul său prin faptul că susținea descoperirea și cultivarea specificului național al culturii române. Ideea centrală: traducerile sunt necesare, dar avem nevoie de operă originală românească.

A fost membru și apoi președinte al Academiei Române.

Originalitate:

Kogălniceanu a susținut că a fost primul care a folosit în limba franceză termenul român în locul termenilor consacrați până atunci, adică valah sau moldovean. Iorga spune că lui Kogălniceanu i se datorează generalizarea acestui termen.

Revoluționar:

Kogălniceanu a fost probabil cel mai vocal promotor al ideilor revoluționare de la 1848. Stă mult prin Europa de Vest, iar atunci când se întoarce este arestat pentru scurt timp. Apoi în Paris face parte din cercuri formale și informale de ideologi ai schimbării. După declanșarea revoluțiilor europene, este obligat să fugă în exil în Bucovina austriacă. Aici scrie un proiect de constituție a Moldovei, în care cere drepturi civile și mai ales unirea Moldovei cu Țara Românească.

După ce Revoluția se încheie, iar domnitorul este schimbat, Kogălniceanu revine la Iași și ocupă funcții în administrația centrală. Contribuie la legislația pentru abolirea robiei.

Unionist:

Devine figura cea mai proeminentă din Partida Națională, grupul de oameni politici care susțineau unirea cu Țara Românească. Într-o conjunctură internă și externă care s-a dovedit a fi providențială, a reușit să impună alegerea lui Cuza ca domnitor al Moldovei și să promoveze alegerea lui și la București, având drept rezultat final unirea celor două Principate.

Prim-ministru:

Pe durata domniei lui Cuza, Kogălniceanu a fost de mai multe ori șeful cabinetului de miniștri. Lui i se atribuie un rol important în secularizarea averilor mănăstirești. Și, de asemenea, a fost unul dintre promotorii reformei agrare ale lui Cuza și partenerul acestuia în impunerea schimbărilor radicale din justiție, comerț și educație.

Ministru de Externe:

În anii 1877-1878, pe durata Războiului ruso-turc, este ministru de Externe. În această calitate s-a dovedit decisiv în dobândirea independenței de stat a României.

Avere și notorietate:

A fost unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din România. S-a ocupat îndreaproape de repopularea provinciei Dobrogea, după revenirea acesteia la teritoriul românesc, în 1878. Drept recunoaștere a rolului său, mai multe localități dobrogene îi poartă numele. A fost cel mai mare colecționar de artă al vremii sale. Pinacoteca sa a fost vândută la o casă de licitații din Koln, după ce guvernul român a refuzat să o cumpere.

Șerban Stoica lucrează de trei ani într-o companie de consultanță care-i încredințează proiecte în diferite locuri de pe glob și în domenii variate. Pentru el, lumea nu-i așa de mare, iar România este întotdeauna locul în care să te întorci.

Lucrezi într-o firmă mare. Cât de mare?

E o multinațională din Statele Unite specializată în consultanță, cu o istorie de peste 90 de ani, cu birouri in peste 40 de țări și un număr de 3500 de angajați la nivel global. Iar activitatea mea de consultanță include mai multe lucruri, de la dezvoltarea afacerii și extindere în piețe noi, până la restructurări de companii, optimizări de costuri, prioritizare de proiecte și așa mai departe.

Cum ai știut că vrei să faci asta?

N-am știut, am ajuns la asta printr-o conjunctură, printr-un coleg de facultate care ulterior mi-a devenit foarte bun prieten. După ce făcusem facultatea de finanțe și apoi lucrasem împreună cu tatăl meu timp de șapte ani în compania familiei, m-am gândit că ar fi interesant să încerc ceva nou. Mi-am zis, ok, de ce să nu încerc – cu gândul că stau un an, după care văd eu ce-o să fac. În companiile de acest gen, durata obișnuită de angajare a unui consultant este destul de scurtă, un an, doi, din motive variate. Și iată-mă de trei ani aici și continui.

Șerban Stoica în Oman, o țară din sud-estul Peninsulei Arabice aflată în plină dezvoltare

Îți place foarte mult ceea ce faci?

Da, evident, deși este foarte solicitant. Îți oferă satisfacții mari, pentru că sunt multe industrii pe care le poți aborda în calitate de consultant. Poți intra pe proiecte foarte scurte, de o săptămână-două, sau poți intra pe proiecte lungi, de un an-doi-trei. În trei ani poți lucra într-o singură industrie sau poți lucra pe 20 de industrii. Eu, de exemplu, în trei ani am lucrat în 15 proiecte.

În ce domenii?

Industria petroliera, utilități, bancar, asigurări, aviație, logistică, telecom.

Domeniile sunt foarte diferite între ele. Trebuie să fii bun în fiecare domeniu? Pentru că pare greu de crezut că se poate.

Sunt două componente. Pe de o parte, trebuie să stăpânești managementul ca știință, dar în profunzimea lui, nu raportat la fiecare industrie, ci bune practici care se pot aplica în orice industrie. Și în același timp, pe parcursul avansării în carieră, se definește un domeniu pe care-l preferi și în care vei lucra pe termen lung.

În momentul în care stai în România, uiți care sunt lucrurile care-ți plac și care contează. Dar când pleci din zona de confort și întâlnești oameni total necunoscuți, în primul rând ești pus să răspunzi la întrebarea care sunt lucrurile care definesc România

Ești tânăr. Nu ești privit cu neîncredere atunci când, să zicem, prezinți concluziile tale boardului unei companii mari, cu afaceri foarte valoroase, care depinde de consultanța ta?

E un dezavantaj în anumite situații, oamenii consideră că pentru a avea un anumit de nivel de cunoștințe trebuie să fi trecut prin foarte multe experiențe profesionale și de viață. Însă în domeniul nostru lucrurile se desfășoară cu o viteză mult mai mare. Curba de învățare e mult mai abruptă față de orice altă profesie. Și avem acces la resurse și la informații din multe locuri. Atunci când începem un nou proiect, bibliografia care poate fi utilizată spre documentare este foarte vastă, întrucât avem acces la baze de date internaționale, din toate locurile de pe glob unde activează compania și din toate proiectele. Dacă, spre exemplu, avem de realizat un proiect despre prelucrarea lemnului, putem accesa bunele practici în acest tip de proiecte pe parcursul ultimilor 50 de ani în 60 de țări. Și atunci este mai ușor pentru noi să spunem cum trebuie făcute lucrurile.

[pullquote]     Un profesionist, cu cât este mai bine pregătit, cu atât nu are o problemă să asculte sfaturi de la oricine[/pullquote]

Ai o tipologie referitor la cei care acceptă sau nu acceptă sfaturile voastre?

De multe ori ni s-a spus, din partea clienților: ”Eu lucrez în compania asta de 50 de ani și vii tu să-mi spui cum să fac lucrurile”. Depinde mult de mentalitatea oamenilor, dar ni s-a întâmplat peste tot în lume. Cu cât este mai bine pregătit omul respectiv, cu atât nu are această opinie. Cu cât el se simte mai sigur pe el, cu atât nu are o problemă în a asculta sfaturi de la oricine.

Iar faptul că ești român a fost vreodată o problemă?

N-a fost o problemă, așa cum n-a fost un avantaj. Nu contează țara în care te-ai născut, în proiectele noastre pot intra oameni din Mexic, Italia, India, Africa de Sud, și proveniența lor nu face o diferență. Dar sunt și situații în care oamenii sunt foarte bucuroși când aud că ești din România, spre exemplu în Turcia!

Păi o să-ți spun cum produc eu schimbarea în România: îmi văd de treabă. Am o atitudine civică de bun simț

În ultimii trei ani ai lucrat în țări foarte diferite între ele și ai întâlnit oameni foarte diferiți între ei. În ce măsură te mai simți român, după ce ai avut de-a face cu atâta diversitate?

În mult mai mare măsură decât când eram în România. Să-ți explic. În momentul în care stai în România, uiți care sunt lucrurile care-ți plac și care contează. Dar când pleci din zona de confort și întâlnești oameni total necunoscuți, în primul rând ești pus să răspunzi la întrebarea care sunt lucrurile care definesc România. Discuții de cafenea, ai putea zice, dar care te solicită foarte mult din punct de vedere intelectual. Și, în plus, atunci când ești departe ți se face dor. Și ți se face dor de lucrurile bune, acelea care definesc țara asta.

Care sunt țările în care ai lucrat în ultimii ani?

În țările nordice: Finlanda, Norvegia, Danemarca, Suedia, în Germania, în Anglia, Turcia, în Orientul Mijlociu, mai exact în Oman. În toate mi-ar plăcea să mă întorc, dintr-un motiv sau altul. Danemarca și în special Copenhaga mi-au rămas bine întipărite în minte, oamenii sunt foarte deschiși. Experiența din Orientul Mijlociu este ceva foarte diferit, aici oamenii sunt în aparență stricți și reci, dar după ce ajungi să-i cunoști realizezi că sunt calzi și primitori.

Copenhaga, o capitală fermecătoare mai ales în zilele însorite de vară

Cum ajungi la un nivel profesional atât de înalt?

Cea mai importantă pentru prima etapă este educația. Și nu e vorba numai despre educația de-acasă, care este foarte importanta, ci și despre educația academică. Pentru mine a contat mult că am fost elev la Sfântul Sava, mai ales pentru că am avut profesori foarte buni și colegi care-și doreau să facă performanță, erau focusați pe învățat. Pe lângă educație, e vorba despre determinarea fiecăruia, dorința de a face mai mult, indiferent de motivația din spate. Și apoi vine partea de contact cu mediul profesional, care este bine să vină cât mai rapid. Eu încă din primul an de facultate am fost angajat, deci am intrat în disciplina muncii de zi cu zi. Nu e un lucru ușor și uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau nu, pentru că într-o bună perioadă din viața mea care ar fi putut să fie mai relaxată, adică studenția, eu încercam să mă împart între a merge la școală și a lucra.

Sunt exemple briliante de oameni de afaceri vizionari care au reușit fără să fi avut studii. Să fie asta o încurajare pentru cei cărora nu le place studiul?

Cazul oamenilor care au făcut afaceri grandioase fără a avea studii este foarte circumstanțial, din punctul meu de vedere. Nu cred că poți generaliza pornind de la ei, ei sunt excepții. Și sunt doar excepțiile care confirmă regula conform căreia ca să ai succes trebuie să înveți, lucrezi, verifici mai multe domenii etc.

Îți place România așa cum arată ea?

Întotdeauna mă întorc cu plăcere în România și nu doar pentru familie și prieteni, ci și pentru locuri. De fiecare dată când aterizez la Otopeni am un sentiment de bucurie, chiar și atunci când mă întorc din vacanță! Cred că Bucureștiul și România în general s-au schimbat mult. Există unele probleme de mentalitate, e adevărat.

Și cum se poate schimba mentalitatea?

Păi o să-ți spun cum produc eu schimbarea în România: îmi văd de treabă. Dacă a nins, dau zăpada din fața casei. Îmi plătesc taxele. Nu arunc gunoi pe stradă. Am o atitudine civică de bun simț. Dacă fiecare ar face asta, poate că lucrurile ar fi mai bune.

Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – Că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.

Sfântul Apostol Pavel – 2 Corinteni 12: 3,4

Poți fi în același timp un raționalist, cartezian și totodată un bun creștin? Poți să înțelegi temeiul argumentării lui Thomas Paine, să-i admiri rigoarea cu care-și expune ideile, chiar dacă nu ești de acord cu el și, mai mult, să înveți de la o astfel de personalitate cum poți fi mai bun, deci și un mai bun creștin? Este eronat să mărturisești că imaginea Empireului lui Dante, cerul nevăzutelor lui Dumnezeu și început al Universului nostru cunoscut (de la Big Bang încoace) l-ai înțeles mult mai ușor printr-o noțiune geometrică, și anume aceea a hipersferei¹, a sferei în patru dimensiuni?

Hipersfera lui Riemann. Sursa: Wikipedia

Ce este până la urmă creștinismul, dincolo de asumarea învățăturii lui Iisus Hristos – Iisus Mesia, Dacă nu și acceptarea rațională a prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume? Iisus, fiul născut din smerita fecioară Maria și crescut de tatăl său pământesc Iosif îndată ce a fost născut în lume, întâmpinat de păstori și venerat de Regii Magi, a început încă din iesle să pună (în lumea noastră) bazele Împărăției Tatălui Său și Dumnezeul nostru al tuturor. De atunci, chiar dacă multora dintre noi li se pare exact contrariul, această Împărăție crește mereu și se întărește, pregătind a doua venire pe norii cerului a împăratului său ceresc, Mesia/Hristosul Iisus.

Despre Împărăția pe care Iisus o clădește în lume au vorbit mulți alții înaintea mea, teologi și învățați, filozofi de calibru ori martiri, oameni simpli sau călugări, dar tot a mai rămas loc și pentru mica mea mărturie. Iar mărturia mea, pe care încerc să o înfățișez într-o suită de câteva articole, este aceea a omului modern, obișnuit să gândească mai degrabă rațional decât dogmatic, să se bazeze pe deducție și silogism și mai puțin pe revelație. Raționalistul poate fi creștin și-L poate iubi pe Iisus Mesia și poate simți aproape palpabilă prezența Împărăției Sale în lume, pentru că mărturiile existenței acesteia sunt la tot pasul!

De ce ne punem întrebări legate de transcedental?

Fotografierea integrala a cerurilor. Imaginea a fost realizata de telescopul spațial european Plank, în prima misiune de fotografiere integrală a universului și a fost integrată timp de șase luni

Existența noastră rațională nu poate fi separată de transcedental. Nu ne putem explica coincidențele, nu putem înțelege amintirile unor pacienți care își revin din moarte clinică, habar nu avem cum să explicăm unele aprehensiuni la fel cum ne este imposibil să înțelegem viețile sfinților etc.

Încercând să explicăm imaginea universului, așa cum știința ne-o oferă acum prin intermediul radiațiilor cosmice captate de telescopul Plank, ajungem într-un punct apropiat (ante sau post Big Bang, nu contează prea mult) de întrebarea întrebărilor: de ce era nevoie de acel eveniment care să determine detenta care a dat naștere Universului și la ce-a folosit el, care-i este scopul? Omul? Mai mult de atât? Altceva, altcineva?

Evenimente personale sau experiențele unor ființe care ne sunt apropiate ne emoționează și ne determină să ne punem întrebări mult mai intim legate de noi înșine, de rostul nostru, de rolul Providenței în viața noastră, de semnificația micilor miracole pe care le-am trăit sau a unor suferințe pe care ne este dat să le purtăm.

Întrebări ne punem cu toții, unii necontrolat și fără speranță – semn al depresiilor adânci, alții superficial și de pe poziții superioare – crezând că puterea și banii pe care le deținem vremelnic ne scutesc de griji și introspecții, în fine profund și aplicat – iar atunci lumea se deschide în fața noastră aproape miraculos: vedem mai mult, înțelegem mai mult, ne deschidem sufletele mai mult și ajungem să iubim fără să mai așteptăm ceva în schimb.

Indiferent la ce scară și cu ce intensitate ne trăim sentimentul de transcedental, perfect conștient sau doar ca pe-o senzație îndepărtată care abia se ghicește, percepem destul de clar că trăim între două lumi. Și nu mă refer aici la credința că ne ducem viața pe pământ și apoi, după ce murim luăm calea de sus, dacă am fost virtuoși, sau de jos, dacă ne-am lăsat stăpâniți de păcat.

Nu, este vorba de permanenta luptă a unor contrarii în trupul și în mintea noastră, organic asumată și dusă fără răgaz, pentru ca apoi din ea să apară, uneori în decursul a doar câteva minute, fie omul iubitor și milos din noi, fie o fiară pătimașă și nestăpânită ce se manifestă violent, fie ființa rece și calculată sau omul temător și slab – toate fațete ambalate în același corp material.

Lumea de pe pământ sau Împărăția? Cum știm?

Pentru că suntem sfâșiați între diversele forme de manifestare ale ființei noastre, rațiunea ne spune că trebuie să existe cel puțin o succesiune de cauze și evenimente ce se succedă cu repeziciune, într-un mod pe care nu-l putem controla, și care ne obligă astfel se reacționăm: uneori reușim să o facem cu ceea ce este mai bun în noi, alteori eșuăm și oferim din păcate ceea ce avem mai rău în noi. Dar cum se face diferența?

În mod rațional putem gândi această multilateralitate dihotomică încercând să favorizăm, după principiul terțului exclus, ipoteza că trăim pe pământ acum în Împărăția lui Dumnezeu. Această ipoteză pleacă de la studii teologice la care am să mă refer mai pe larg într-un articol viitor; dar deocamdată să reținem că avem nevoie să înțelegem cum anume ar fi dacă am trăi cu toții în Împărăția pe care pruncul Iisus a început să o clădească pentru noi și mai apoi, sacrificându-Se pentru noi pe cruce și înviind ca Mesia a întemeiat-o fără putință de tăgadă.

Și cum să știm ce înseamnă Împărăția dacă nu ascultând Cuvântul, așa cum transpare Evanghelia sa pentru lume?

Predica de pe Munte

Un tânăr (ne putem imagina un antreprenor de succes din zilele noastre, de ce nu?) îl întreabă pe Iisus cum poate să procedeze pentru a trăi în Împărăția lui Dumnezeu (să aibă viață veșnică). Iar Iisus îi răspunde (Matei, 19:21): Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer, după aceea vino și urmează-Mi. Tânărul (în plină ascensiune cu afacerea sa, plin de succes) ne spune Evanghelia că a plecat întristat, căci avea multe avuții.

Rațional, nu avea probabil niciun sens pentru un tânăr de succes al acelor vremuri (ca și ale vremurilor contemporane), oricâtă dragoste și râvnă i se părea că are în inima sa, să renunțe la absolut tot, la toată munca depusă și la tot succesul obținut. Nu s-ar fi întors el astfel înapoi? Ba da, întocmai, Iisus a și insistat pe această idee: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Matei 18:1).

Viața omului, desfășurată sub semnul timpului (sublunar) poartă în ea semne ale desfășurării, evoluției sale ca om. Să încerci să înțelegi rațional ideea de a te reîntoarce pentru a fi ca la început, ca un prunc, este aproape imposibil. Un fruntaș al iudeilor, ne spune evanghelistul Ioan (3:1), un anume Nicodim, voia la rândul lui să știe ce trebuie să facă pentru viața lui veșnică.

Rabi, a spus el arătând că înțelege perfect poziția și rolul lui Iisus, știm (adică era deja de notorietate în anumite cercuri, lumea se trezea) că de la Dumnezeu ai venit învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Nicodim este unul din martorii pe care Evanghelia îi citează în favoarea constatării Împărăției care începea să se întemeieze pe pământ. Doar că modul în care continuă discuția îl descumpănește.

Iisus răspunde întrebărilor lui Nicodim, cele rostite și cele nerostite, spunându-i: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:3). Bine, dar un bătrân ca mine, întreabă Nicodim, cum poate el să se nască a doua oară, pentru că rațional nu ne putem gândi că va intra a doua oară în pântecele mamei sale?

De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5), îi destăinuie taina Iisus lui Nicodim, care este încă prea copleșit ca să înțeleagă că ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3:6). Cheia aici este Duhul Sfânt, care vine de la Dumnezeu și care ajută la schimbarea ființei noastre. Dacă ești un om rațional, poți înțelege perfect acest lucru; mai greu dacă preferi să te mărginești la a fi raționalist².

Dacă Împărăția este aici, o putem vedea?

Schimbarea la Față a lui Iisus

Și pe când se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea lui albă, strălucind (Luca 9:29) în fața ucenicilor săi, Petru, Ioan și Iacob, pe muntele Tabor, prefigurând strălucirea pe care o primesc ființele care pătrund în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă am fi și noi parte a Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să devenim ființe de lumină pe măsură ce ajungem să o locuim pe deplin? Sau totul rămâne așa cum este acum, fără să ne putem da seama cine a pășit deja în Împărăție și cine nu?

Aceste întrebări nu sunt simple deloc și lor le-am dedicat articolele care vor urma. Dar aș anticipa spunând că avem deja mărturii ale unor sfinți care locuiau fără îndoială Împărăția și care, la fel ca Iisus pe muntele Taborului, se umpleau de lumină atunci când se rugau: Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului și mulți, mulți alții.

Cel dintâi care ne-a oferit un ghid practic, însoțit de explicații detaliate și raționale ale modului în care să ne pregătim noi înșine, cu ajutorul Duhului Sfânt, să devenim locuitori ai Împărăției, a fost Sfântul apostol Pavel. Având privilegiul unei inițieri intense direct din partea lui Iisus Hristos cel Înviat și Înălțat la Ceruri, Saul din Tars a devenit asemeni cu ceilalți apostoli și o autoritate de necontestat în teologia Împărăției, chiar dacă în popor cheile raiului le deține Sfântul Petru.

Mult mai aproape de noi, un om obișnuit, asemeni nouă, doar că dăruit de Sus cu un imens talent poetic, și mă refer la florentinul Dante Alighieri (Durante degli Alighieri), a refăcut drumul descris de Sfântul Pavel în ceruri, pentru a cunoaște Împărăția și a reușit acest lucru după ce s-a transformat, fie și pentru o clipă, într-o ființă de lumină.

Trebuie să avem speranță! Dacă persecutorul Saul din Tars a fost chemat, dacă lui Dante i s-a permis, iar mărturiile amândurora vorbesc despre o Împărăție care deja este aici și al cărei ferment lucrează în lume, cu siguranță este loc și pentru noi, un loc ce ne așteaptă. Și despre cum este acest lucru posibil, permiteți-i raționalistului din mine să dea mărturie și în alte câteva articole viitoare.

Note:

1. În matematică, hipersfera lui Riemann este un model extins la sferei cu trei dimensiuni la care i se adaugă un al patrulea punct într-o a patra dimensiune, care poate avea orice valoare, de la zero la infinit.

2. Conf. Dex: (cel) care preconizează sau susține sisteme de gândire, puncte de vedere, judecăți desprinse de realitatea concretă