”Nu că Iisus râdea de lume, sau plângea pentru lume. El sărbătorea împreună cu noua lume care începea să se nască, o lume în care tot ce-i bun și frumos triumfă asupra răului și nenorocirii. Și se întrista împreună cu lumea așa cum era, lumea violenței, a nedreptății și tragediei pe care El și oamenii pe care îi întâlnea o cunoșteau atât de bine.”

N.T. Wright (Creștin pur și simplu – de ce are sens creștinismul, Deisis, 2016)

Timpul vieții în expresie geometrică

Viața este o petrecere în timp, așa cum ne apare ea în lumea în care trăim. Dar cum arată viața de la sfârșitul timpului? Întrebarea este, să recunoaștem, deconcertantă, atât pentru cei care vor să cunoască lumea rațional, cât și pentru cei care preferă cunoașterea dogmatică, metafizică sau speră în cunoașterea revelată.

Ca raționalist, dar în același timp conștient de sărăcia mijloacelor mele de cunoaștere, încerc să fac o analogie sprijinită pe imagini geometrice care să contureze un punct de plecare din care să se plăsmuiască răspunsul la o întrebare atât de dificilă. Vreau să fac încă de la început o precizare: prin analogia mea pornesc discuția, dar în continuare mă voi baza pe cuvintele Sfântului Pavel pentru a contura posibila schiță de răspuns.

Privind figura de mai sus, ce reprezintă o figură geometrică simplă, adică o sferă, intersectată de un plan orizontal, să ne imaginăm că am fi o ființă bidimensională ce locuim pe respectivul plan orizontal și de acolo asistăm la un eveniment de tipul următor: sfera cu trei dimensiuni care se mișcă în plan vertical pătrunde prin planul cu două dimensiuni al vieții noastre.

Să presupunem (pe axa verticală a timpului) că viața noastră ca ființă bidimensională martor începe odată cu prima pătrundere a sferei tridimensionale în planul existenței noastre. La început, în prima zi, prima oră, prima secundă evenimentul va avea dimensiunea unui punct. Apoi, cu fiecare clipă, cu fiecare zi evenimentul își va schimba forma devenind, de la depărtare o linie ce crește și tot crește.

Toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții

 

Dacă ne apropiem, vom observa de fapt că evenimentul este unul bidimensional și nu o simplă linie, căruia îi putem da ocol. Constatăm că este un cerc tot mai mare; la apogeu cercul va avea dimensiunea sa maximă, care din perspectivă aduce cu o linie egală cu diametrul sferei. Pe măsură ce timpul trece și noi îmbătrânim, evenimentul pare că regresează în dimensiuni și, în ultima clipă a vieții noastre se va reduce la… un punct.

Să presupunem acum că după moarte, eliberat de constrângerea materială, sufletul nostru virtuos la sfârșitul tipului petrecut împreună cu trupul bidimensional se va muta liber în ceea ce înainte nu putea să perceapă, adică în spațiul tridimensional superior. Atunci evenimentul pe care l-a trăit prin fragmente în timpul vieții poate să-i apară în integralitatea sa, ne-feliat de constrângerea spațiului bidimensional ori mai bine zis recompus din toate secvențele temporale bidimensionale trăite într-o viață pe axa (verticală a) timpului și va vedea… sfera!

Atunci toate percepțiile la care fusese redus în timpul vieții materiale bidimensionale, toate concepțiile și judecățile sale de valoare, toate teoriile pe care le-a construit în timpul vieții, toate iluziile, deziluziile și orgoliile sale vor păli în fața frumuseții evenimentului întreg de la finalul timpului vieții: perfecțiunea sferei în fața căreia nimic nu va mai conta.

După excursul geometric, nici el tocmai facil, mă întorc să explic de ce mai departe avem nevoie de cuvintele Sfântului Pavel, mai precis ale martorului Saul din Tars: om ca și noi, deloc perfect, într-o zi pe drumul Damascului este scos din dimensiunea noastră lumească prin voia lui Dumnezeu și, de la capătul timpului vieții lumești, vede sfera perfectă a existenței noastre (hipersfera. Vezi primul articol din această serie, Împărăția. Întâia mărturie a unui raționalist).

Saule, Saule, de ce mă prigonești?

Saul din Tars este introdus în Noul Testament prin Faptele Apostolilor, unde evanghelistul Luca (8:1) ne spune că Saul s-a făcut părtaș la uciderea lui, adică a Sfântului Ștefan cel ucis cu pietre în Ierusalim.

Aflăm mai apoi (9:1, 2) că Saul suflând încă amenințare și ucidere împotriva celor ce se converteau la Evanghelia lui Iisus Mesia a găsit cu cale să solicite mai marilor religioși ai vremii, aceiași care-l judecaseră și pe Iisus, scrisori către sinagogile din Damasc prin care să fie împuternicit cu represiunea în acel oraș.

Saul din Tars era un evreu grecizat (educat în cultura greacă, vorbitor de limbă greacă), dar și un fariseu apocaliptic, care ar fi studiat, în tinerețea sa, cu Gamaliel, unul din marii învățați ai curentului fariseic. Prin prisma educației sale, nu este de mirare că Saul era mai mult decât sceptic în privința credinței noi, care acredita că Iisus din Nazaret este fiul lui Dumnezeu și Mesia, în condițiile în care nici vorbă să se fi pus în fruntea poporului pentru a-i conduce la o victorie asupra dușmanilor, instaurând astfel pe pământ regatul promis evreilor.

Persecutarea creștinilor de către Nero. Pictură de Henryk Siemiradski, 1876

Dimpotrivă, Saul constata că acel Iisus fusese judecat, găsit vinovat și ucis cu moartea rezervată de romani tâlharilor de joasă speță, anume prin răstignire, deci nu putea logic să pretindă rolul de Mesia, chiar dacă adepții săi insistau că ar fi înviat în a treia zi, așa cum profețise – toate acestea i se păreau nu doar neverosimile, ci condamnabile pentru că sminteau poporul.

Nu doar în Faptele Apostolilor găsim imaginea unui Saul atât de uman, ci și în propriile mărturii ale Sfântului Pavel, care își recunoaște ulterior slăbiciunea firească a omului (Saul) ce aparținea acestei lumi: Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu (I Corinteni, 15:9).

Saul nu l-a cunoscut pe Dumnezeu folosind rațiunea, ci cunoașterea i-a fost revelată, trăind o veritabilă experiență mistică. Ar merita aici să zăbovim puțin asupra acestor momente ale vieții sale, chiar dacă între propria sa mărturie (Galateni) și mărturia evanghelistului Luca există anumite diferențe; și tocmai pentru că aceste diferențe ne ajută ulterior să înțelegem cum, după revelație, absolut tot ce a gândit Sfântul Pavel a fost logic, complet rațional – cel puțin după părerea mea.

Lumina orbește sau revelează?

În Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca descrie episodul întâlnirii dintre Saul și Iisus pe drumul Damascului ca pe un eveniment pe care absolut nimic nu-l anunța: o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată (9:3). Iisus l-a întâmpinat atunci cu întrebarea Saule, de ce mă prigonești?, pe care o putem la fel de bine traduce prin de ce îți vine atât de greu să crezi în jertfa Mea pentru voi și începutul Împărăției?

În fața acestei întrebări Saul era asemeni oricăruia dintre noi. Și era orb. Cu ochii fără vedere Iisus la trimis în Damasc la Anania, care, cu puterea Duhului Sfânt, i-a deschis ochii. Mai departe, evanghelistul Luca istorisește despre Saul, de acum devenit Sfântul Pavel, că, împreună cu Barnaba, au luat calea Ierusalimului, unde s-a întâlnit cu ceilalți apostoli convenind împreună asupra misiunii apostolice.

Revelația i-a adus lui Saul, omul obișnuit dar acum schimbat, și o schimbare de nume: și-a luat numele de Paulus (pe filieră greacă Pavlos și în slavonă Pavel), adică cel mic, cel smerit. Pe cât de smerit, pe atât de vrednic în misiunea sa.

Galatenilor (1:13-20) Sfântul Pavel le oferă însă o altă imagine asupra  modului în care a devenit din om simplu unul din apostolii lui Iisus, ceva mai potrivită educației sale de fariseu și credinței sale apocaliptice: în fapt ar fi fost menit încă din pântecele mamei la misiunea evanghelică și când a venit momentul ochii, până atunci închiși, i s-au deschis.

Revelația a constat, așa cum o spune indirect în II Corinteni (12:2,4), într-o răpire în cer și în rai, unde a auzit cuvinte de nespus. Așa se face că apostolatul său nu a început cu o învățătură primită de la trup și de la sânge (Galateni; 1:16) ci nemijlocit de la Iisus; abia după trei ani petrecuți în deșertul Arabiei, în meditație, Sfântul Pavel a reușit să-i cunoască pe doi dintre apostoli, adică pe Petru, zis Chefa și pe Iacob, fratele lui Iisus.

Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba!

Neîndoielnic, Sfântul Pavel, apostolul lui Iisus Mesia, într-un fel sau în altul a devenit din om obișnuit, cu ochii ținuți închiși și trăitor în lumea aceasta, în urma revelației întâlnirii cu Iisus, de la care a primit evanghelia asemeni celorlalți apostoli, un om nou, un om al Împărăției. Cunoașterea sa, așa cum este expusă în epistole, nu este una dogmatică, motiv pentru care Sfântul Pavel insistă pe ideea că viziunea sa nu concordă cu aceea a apostolilor Petru și Iacob, mai degrabă inflexibilă, ci curge într-o logică la care însuși Iisus l-a făcut părtaș.

Ce ne spune de fapt Sfântul Pavel este că evanghelia sa are o temelie – revelația primită direct de la Iisus Mesia, și o rațiune – transformarea omului obișnuit în locuitor al Împărăției (nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, I Corinteni, 15:51). Iar credința sa este posibilă pentru că în momentul revelației, din locurile celui de-al treilea cer și din câmpia raiului, a văzut viața oamenilor și Împărăția dincolo de timpul lumesc (sublunar), adică în menirea lor divină și nu în puținătatea lor lumească.

Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; și harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. (I Corinteni, 15:10)

Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui,

După aceea sfârșitul, când Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere. (I Corinteni, 15:23,24)

Sfântul Pavel ne oferă, prin epistolele sale, imaginea atotcuprinzătoare a Împărăției și dă, totodată, dovadă de o minunată forță de împletire între puterea revelației și valențele gândirii raționale. Pentru că, dacă Iisus a înviat din morți și este temelia, el este și Mesia a cărui misiune s-a împlinit pentru că Împărăția a început de acum să fie durată pe pământ, în lumea noastră.

Dar Împărăția nu este încă desăvârșită, ea se durează în fiecare zi și va fi desăvârșită la sfârșitul vremurilor, atunci când Iisus, după a doua Sa venire, va purta la sfârșitul timpului lumesc (sublunar) victoria finală – va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale (I Corinteni, 15:25) – și va preda Tatălui Împărăția.

Venirea Împărăției, sfârșitul cunoașterii imperfecte

În mod logic, observă Sfântul Pavel în sprijinul nostru, până la a doua venire – care se poate petrece oricând, pentru că ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea (I Tesaloniceni 5:2) – și desăvârșirea Împărăției, va exista un provizorat, răstimp pe care omul trebuie să-l folosească, la fel de logic și totodată înțelept, pentru beneficiul salvării sufletului său. Omul, dacă este înțelept, trebuie să se poarte, prin urmare, în fiecare zi ca și când ar trăi deja în Împărăția desăvârșită a lui Dumnezeu!

De ce este rațional să ne comportăm astfel, dacă nu putem totuși percepe cu simțurile Împărăția? Ei bine, Sfântul Pavel are un cuvânt de spus și despre acest lucru. Cheia prin care putem percepe existența Împărăției chiar acum, imediat, este Dragostea, Iubirea! Închinându-i un întreg capitol în I Corinteni (13), Sfântul Pavel nu teoretizează pur și simplu asupra bunurilor Dragostei, ci ne explică o rațiune, o cheie a înțelegerii, a rostului.

Acum putem fi înșelați, pentru că în parte cunoaștem și în parte prorocim. Dar la desăvârșirea Împărăției, tot ceea ce este în parte se va desființa. Și noi oamenii, nedesăvârșiți, în continuă devenire pe axa timpului vedem acum ca prin oglindă, dar la sfârșitul vremurilor celor virtuoși, care au înțeles cheia în care să își conducă existența lumească, li se va arăta sfera: vom vedea față către față, vom cunoaște pe deplin, așa cum însuși Sfântul Pavel dă mărturie că a fost cunoscut de Iisus.

Cine este Mihail Kogălniceanu: student conștiincios și cercetător pasionat, revoluționar și premier, mare proprietar de pământuri și colecționar pătimaș de artă. Iată câteva detalii ale uimitoarei lui vieți.

Biografie:

Născut în Iași, din părinți basarabeni. Strămoșii mamei sale erau genovezi. A fost primul dintre cei 10 frați. A locuit în Iași, la Paris, la Berlin și la București. S-a născut în 1817 la Iași și a murit în Franța, în 1891.

Studii:

Face studii universitare în Franța, apoi este nevoit să se mute în Berlin. Motivul mutării: Regulamentul Organic proclamat în 1934 la Iași susținea că tinerii care studiază în Franța sunt expuși ”ideilor rebele”.

Operă:

Primele lucrări, scrise în jurul vârstei de 20 de ani: ”Studii istorice, creștine și morale”; un studiu despre romi; ”Istoria Valahiei, a Moldaviei și a valahilor transdunăreni”. Opera sa de maturitate este foarte bogată, dar a fost evident subordonată activității publice.

Cultural:

A înființat mai multe publicații, cum ar fi Dacia Literară și Arhiva Românească. Două dintre ele au fost interzise de domnitorul Mihai Sturdza, fiind considerate prea revoluționare.

A fost directorul Teatrului Național din Iași.

A influențat puternic oamenii de cultură din timpul său prin faptul că susținea descoperirea și cultivarea specificului național al culturii române. Ideea centrală: traducerile sunt necesare, dar avem nevoie de operă originală românească.

A fost membru și apoi președinte al Academiei Române.

Originalitate:

Kogălniceanu a susținut că a fost primul care a folosit în limba franceză termenul român în locul termenilor consacrați până atunci, adică valah sau moldovean. Iorga spune că lui Kogălniceanu i se datorează generalizarea acestui termen.

Revoluționar:

Kogălniceanu a fost probabil cel mai vocal promotor al ideilor revoluționare de la 1848. Stă mult prin Europa de Vest, iar atunci când se întoarce este arestat pentru scurt timp. Apoi în Paris face parte din cercuri formale și informale de ideologi ai schimbării. După declanșarea revoluțiilor europene, este obligat să fugă în exil în Bucovina austriacă. Aici scrie un proiect de constituție a Moldovei, în care cere drepturi civile și mai ales unirea Moldovei cu Țara Românească.

După ce Revoluția se încheie, iar domnitorul este schimbat, Kogălniceanu revine la Iași și ocupă funcții în administrația centrală. Contribuie la legislația pentru abolirea robiei.

Unionist:

Devine figura cea mai proeminentă din Partida Națională, grupul de oameni politici care susțineau unirea cu Țara Românească. Într-o conjunctură internă și externă care s-a dovedit a fi providențială, a reușit să impună alegerea lui Cuza ca domnitor al Moldovei și să promoveze alegerea lui și la București, având drept rezultat final unirea celor două Principate.

Prim-ministru:

Pe durata domniei lui Cuza, Kogălniceanu a fost de mai multe ori șeful cabinetului de miniștri. Lui i se atribuie un rol important în secularizarea averilor mănăstirești. Și, de asemenea, a fost unul dintre promotorii reformei agrare ale lui Cuza și partenerul acestuia în impunerea schimbărilor radicale din justiție, comerț și educație.

Ministru de Externe:

În anii 1877-1878, pe durata Războiului ruso-turc, este ministru de Externe. În această calitate s-a dovedit decisiv în dobândirea independenței de stat a României.

Avere și notorietate:

A fost unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din România. S-a ocupat îndreaproape de repopularea provinciei Dobrogea, după revenirea acesteia la teritoriul românesc, în 1878. Drept recunoaștere a rolului său, mai multe localități dobrogene îi poartă numele. A fost cel mai mare colecționar de artă al vremii sale. Pinacoteca sa a fost vândută la o casă de licitații din Koln, după ce guvernul român a refuzat să o cumpere.

Șerban Stoica lucrează de trei ani într-o companie de consultanță care-i încredințează proiecte în diferite locuri de pe glob și în domenii variate. Pentru el, lumea nu-i așa de mare, iar România este întotdeauna locul în care să te întorci.

Lucrezi într-o firmă mare. Cât de mare?

E o multinațională din Statele Unite specializată în consultanță, cu o istorie de peste 90 de ani, cu birouri in peste 40 de țări și un număr de 3500 de angajați la nivel global. Iar activitatea mea de consultanță include mai multe lucruri, de la dezvoltarea afacerii și extindere în piețe noi, până la restructurări de companii, optimizări de costuri, prioritizare de proiecte și așa mai departe.

Cum ai știut că vrei să faci asta?

N-am știut, am ajuns la asta printr-o conjunctură, printr-un coleg de facultate care ulterior mi-a devenit foarte bun prieten. După ce făcusem facultatea de finanțe și apoi lucrasem împreună cu tatăl meu timp de șapte ani în compania familiei, m-am gândit că ar fi interesant să încerc ceva nou. Mi-am zis, ok, de ce să nu încerc – cu gândul că stau un an, după care văd eu ce-o să fac. În companiile de acest gen, durata obișnuită de angajare a unui consultant este destul de scurtă, un an, doi, din motive variate. Și iată-mă de trei ani aici și continui.

Șerban Stoica în Oman, o țară din sud-estul Peninsulei Arabice aflată în plină dezvoltare

Îți place foarte mult ceea ce faci?

Da, evident, deși este foarte solicitant. Îți oferă satisfacții mari, pentru că sunt multe industrii pe care le poți aborda în calitate de consultant. Poți intra pe proiecte foarte scurte, de o săptămână-două, sau poți intra pe proiecte lungi, de un an-doi-trei. În trei ani poți lucra într-o singură industrie sau poți lucra pe 20 de industrii. Eu, de exemplu, în trei ani am lucrat în 15 proiecte.

În ce domenii?

Industria petroliera, utilități, bancar, asigurări, aviație, logistică, telecom.

Domeniile sunt foarte diferite între ele. Trebuie să fii bun în fiecare domeniu? Pentru că pare greu de crezut că se poate.

Sunt două componente. Pe de o parte, trebuie să stăpânești managementul ca știință, dar în profunzimea lui, nu raportat la fiecare industrie, ci bune practici care se pot aplica în orice industrie. Și în același timp, pe parcursul avansării în carieră, se definește un domeniu pe care-l preferi și în care vei lucra pe termen lung.

În momentul în care stai în România, uiți care sunt lucrurile care-ți plac și care contează. Dar când pleci din zona de confort și întâlnești oameni total necunoscuți, în primul rând ești pus să răspunzi la întrebarea care sunt lucrurile care definesc România

Ești tânăr. Nu ești privit cu neîncredere atunci când, să zicem, prezinți concluziile tale boardului unei companii mari, cu afaceri foarte valoroase, care depinde de consultanța ta?

E un dezavantaj în anumite situații, oamenii consideră că pentru a avea un anumit de nivel de cunoștințe trebuie să fi trecut prin foarte multe experiențe profesionale și de viață. Însă în domeniul nostru lucrurile se desfășoară cu o viteză mult mai mare. Curba de învățare e mult mai abruptă față de orice altă profesie. Și avem acces la resurse și la informații din multe locuri. Atunci când începem un nou proiect, bibliografia care poate fi utilizată spre documentare este foarte vastă, întrucât avem acces la baze de date internaționale, din toate locurile de pe glob unde activează compania și din toate proiectele. Dacă, spre exemplu, avem de realizat un proiect despre prelucrarea lemnului, putem accesa bunele practici în acest tip de proiecte pe parcursul ultimilor 50 de ani în 60 de țări. Și atunci este mai ușor pentru noi să spunem cum trebuie făcute lucrurile.

[pullquote]     Un profesionist, cu cât este mai bine pregătit, cu atât nu are o problemă să asculte sfaturi de la oricine[/pullquote]

Ai o tipologie referitor la cei care acceptă sau nu acceptă sfaturile voastre?

De multe ori ni s-a spus, din partea clienților: ”Eu lucrez în compania asta de 50 de ani și vii tu să-mi spui cum să fac lucrurile”. Depinde mult de mentalitatea oamenilor, dar ni s-a întâmplat peste tot în lume. Cu cât este mai bine pregătit omul respectiv, cu atât nu are această opinie. Cu cât el se simte mai sigur pe el, cu atât nu are o problemă în a asculta sfaturi de la oricine.

Iar faptul că ești român a fost vreodată o problemă?

N-a fost o problemă, așa cum n-a fost un avantaj. Nu contează țara în care te-ai născut, în proiectele noastre pot intra oameni din Mexic, Italia, India, Africa de Sud, și proveniența lor nu face o diferență. Dar sunt și situații în care oamenii sunt foarte bucuroși când aud că ești din România, spre exemplu în Turcia!

Păi o să-ți spun cum produc eu schimbarea în România: îmi văd de treabă. Am o atitudine civică de bun simț

În ultimii trei ani ai lucrat în țări foarte diferite între ele și ai întâlnit oameni foarte diferiți între ei. În ce măsură te mai simți român, după ce ai avut de-a face cu atâta diversitate?

În mult mai mare măsură decât când eram în România. Să-ți explic. În momentul în care stai în România, uiți care sunt lucrurile care-ți plac și care contează. Dar când pleci din zona de confort și întâlnești oameni total necunoscuți, în primul rând ești pus să răspunzi la întrebarea care sunt lucrurile care definesc România. Discuții de cafenea, ai putea zice, dar care te solicită foarte mult din punct de vedere intelectual. Și, în plus, atunci când ești departe ți se face dor. Și ți se face dor de lucrurile bune, acelea care definesc țara asta.

Care sunt țările în care ai lucrat în ultimii ani?

În țările nordice: Finlanda, Norvegia, Danemarca, Suedia, în Germania, în Anglia, Turcia, în Orientul Mijlociu, mai exact în Oman. În toate mi-ar plăcea să mă întorc, dintr-un motiv sau altul. Danemarca și în special Copenhaga mi-au rămas bine întipărite în minte, oamenii sunt foarte deschiși. Experiența din Orientul Mijlociu este ceva foarte diferit, aici oamenii sunt în aparență stricți și reci, dar după ce ajungi să-i cunoști realizezi că sunt calzi și primitori.

Copenhaga, o capitală fermecătoare mai ales în zilele însorite de vară

Cum ajungi la un nivel profesional atât de înalt?

Cea mai importantă pentru prima etapă este educația. Și nu e vorba numai despre educația de-acasă, care este foarte importanta, ci și despre educația academică. Pentru mine a contat mult că am fost elev la Sfântul Sava, mai ales pentru că am avut profesori foarte buni și colegi care-și doreau să facă performanță, erau focusați pe învățat. Pe lângă educație, e vorba despre determinarea fiecăruia, dorința de a face mai mult, indiferent de motivația din spate. Și apoi vine partea de contact cu mediul profesional, care este bine să vină cât mai rapid. Eu încă din primul an de facultate am fost angajat, deci am intrat în disciplina muncii de zi cu zi. Nu e un lucru ușor și uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau nu, pentru că într-o bună perioadă din viața mea care ar fi putut să fie mai relaxată, adică studenția, eu încercam să mă împart între a merge la școală și a lucra.

Sunt exemple briliante de oameni de afaceri vizionari care au reușit fără să fi avut studii. Să fie asta o încurajare pentru cei cărora nu le place studiul?

Cazul oamenilor care au făcut afaceri grandioase fără a avea studii este foarte circumstanțial, din punctul meu de vedere. Nu cred că poți generaliza pornind de la ei, ei sunt excepții. Și sunt doar excepțiile care confirmă regula conform căreia ca să ai succes trebuie să înveți, lucrezi, verifici mai multe domenii etc.

Îți place România așa cum arată ea?

Întotdeauna mă întorc cu plăcere în România și nu doar pentru familie și prieteni, ci și pentru locuri. De fiecare dată când aterizez la Otopeni am un sentiment de bucurie, chiar și atunci când mă întorc din vacanță! Cred că Bucureștiul și România în general s-au schimbat mult. Există unele probleme de mentalitate, e adevărat.

Și cum se poate schimba mentalitatea?

Păi o să-ți spun cum produc eu schimbarea în România: îmi văd de treabă. Dacă a nins, dau zăpada din fața casei. Îmi plătesc taxele. Nu arunc gunoi pe stradă. Am o atitudine civică de bun simț. Dacă fiecare ar face asta, poate că lucrurile ar fi mai bune.

Și-l știu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – Că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.

Sfântul Apostol Pavel – 2 Corinteni 12: 3,4

Poți fi în același timp un raționalist, cartezian și totodată un bun creștin? Poți să înțelegi temeiul argumentării lui Thomas Paine, să-i admiri rigoarea cu care-și expune ideile, chiar dacă nu ești de acord cu el și, mai mult, să înveți de la o astfel de personalitate cum poți fi mai bun, deci și un mai bun creștin? Este eronat să mărturisești că imaginea Empireului lui Dante, cerul nevăzutelor lui Dumnezeu și început al Universului nostru cunoscut (de la Big Bang încoace) l-ai înțeles mult mai ușor printr-o noțiune geometrică, și anume aceea a hipersferei¹, a sferei în patru dimensiuni?

Hipersfera lui Riemann. Sursa: Wikipedia

Ce este până la urmă creștinismul, dincolo de asumarea învățăturii lui Iisus Hristos – Iisus Mesia, Dacă nu și acceptarea rațională a prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lume? Iisus, fiul născut din smerita fecioară Maria și crescut de tatăl său pământesc Iosif îndată ce a fost născut în lume, întâmpinat de păstori și venerat de Regii Magi, a început încă din iesle să pună (în lumea noastră) bazele Împărăției Tatălui Său și Dumnezeul nostru al tuturor. De atunci, chiar dacă multora dintre noi li se pare exact contrariul, această Împărăție crește mereu și se întărește, pregătind a doua venire pe norii cerului a împăratului său ceresc, Mesia/Hristosul Iisus.

Despre Împărăția pe care Iisus o clădește în lume au vorbit mulți alții înaintea mea, teologi și învățați, filozofi de calibru ori martiri, oameni simpli sau călugări, dar tot a mai rămas loc și pentru mica mea mărturie. Iar mărturia mea, pe care încerc să o înfățișez într-o suită de câteva articole, este aceea a omului modern, obișnuit să gândească mai degrabă rațional decât dogmatic, să se bazeze pe deducție și silogism și mai puțin pe revelație. Raționalistul poate fi creștin și-L poate iubi pe Iisus Mesia și poate simți aproape palpabilă prezența Împărăției Sale în lume, pentru că mărturiile existenței acesteia sunt la tot pasul!

De ce ne punem întrebări legate de transcedental?

Fotografierea integrala a cerurilor. Imaginea a fost realizata de telescopul spațial european Plank, în prima misiune de fotografiere integrală a universului și a fost integrată timp de șase luni

Existența noastră rațională nu poate fi separată de transcedental. Nu ne putem explica coincidențele, nu putem înțelege amintirile unor pacienți care își revin din moarte clinică, habar nu avem cum să explicăm unele aprehensiuni la fel cum ne este imposibil să înțelegem viețile sfinților etc.

Încercând să explicăm imaginea universului, așa cum știința ne-o oferă acum prin intermediul radiațiilor cosmice captate de telescopul Plank, ajungem într-un punct apropiat (ante sau post Big Bang, nu contează prea mult) de întrebarea întrebărilor: de ce era nevoie de acel eveniment care să determine detenta care a dat naștere Universului și la ce-a folosit el, care-i este scopul? Omul? Mai mult de atât? Altceva, altcineva?

Evenimente personale sau experiențele unor ființe care ne sunt apropiate ne emoționează și ne determină să ne punem întrebări mult mai intim legate de noi înșine, de rostul nostru, de rolul Providenței în viața noastră, de semnificația micilor miracole pe care le-am trăit sau a unor suferințe pe care ne este dat să le purtăm.

Întrebări ne punem cu toții, unii necontrolat și fără speranță – semn al depresiilor adânci, alții superficial și de pe poziții superioare – crezând că puterea și banii pe care le deținem vremelnic ne scutesc de griji și introspecții, în fine profund și aplicat – iar atunci lumea se deschide în fața noastră aproape miraculos: vedem mai mult, înțelegem mai mult, ne deschidem sufletele mai mult și ajungem să iubim fără să mai așteptăm ceva în schimb.

Indiferent la ce scară și cu ce intensitate ne trăim sentimentul de transcedental, perfect conștient sau doar ca pe-o senzație îndepărtată care abia se ghicește, percepem destul de clar că trăim între două lumi. Și nu mă refer aici la credința că ne ducem viața pe pământ și apoi, după ce murim luăm calea de sus, dacă am fost virtuoși, sau de jos, dacă ne-am lăsat stăpâniți de păcat.

Nu, este vorba de permanenta luptă a unor contrarii în trupul și în mintea noastră, organic asumată și dusă fără răgaz, pentru ca apoi din ea să apară, uneori în decursul a doar câteva minute, fie omul iubitor și milos din noi, fie o fiară pătimașă și nestăpânită ce se manifestă violent, fie ființa rece și calculată sau omul temător și slab – toate fațete ambalate în același corp material.

Lumea de pe pământ sau Împărăția? Cum știm?

Pentru că suntem sfâșiați între diversele forme de manifestare ale ființei noastre, rațiunea ne spune că trebuie să existe cel puțin o succesiune de cauze și evenimente ce se succedă cu repeziciune, într-un mod pe care nu-l putem controla, și care ne obligă astfel se reacționăm: uneori reușim să o facem cu ceea ce este mai bun în noi, alteori eșuăm și oferim din păcate ceea ce avem mai rău în noi. Dar cum se face diferența?

În mod rațional putem gândi această multilateralitate dihotomică încercând să favorizăm, după principiul terțului exclus, ipoteza că trăim pe pământ acum în Împărăția lui Dumnezeu. Această ipoteză pleacă de la studii teologice la care am să mă refer mai pe larg într-un articol viitor; dar deocamdată să reținem că avem nevoie să înțelegem cum anume ar fi dacă am trăi cu toții în Împărăția pe care pruncul Iisus a început să o clădească pentru noi și mai apoi, sacrificându-Se pentru noi pe cruce și înviind ca Mesia a întemeiat-o fără putință de tăgadă.

Și cum să știm ce înseamnă Împărăția dacă nu ascultând Cuvântul, așa cum transpare Evanghelia sa pentru lume?

Predica de pe Munte

Un tânăr (ne putem imagina un antreprenor de succes din zilele noastre, de ce nu?) îl întreabă pe Iisus cum poate să procedeze pentru a trăi în Împărăția lui Dumnezeu (să aibă viață veșnică). Iar Iisus îi răspunde (Matei, 19:21): Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer, după aceea vino și urmează-Mi. Tânărul (în plină ascensiune cu afacerea sa, plin de succes) ne spune Evanghelia că a plecat întristat, căci avea multe avuții.

Rațional, nu avea probabil niciun sens pentru un tânăr de succes al acelor vremuri (ca și ale vremurilor contemporane), oricâtă dragoste și râvnă i se părea că are în inima sa, să renunțe la absolut tot, la toată munca depusă și la tot succesul obținut. Nu s-ar fi întors el astfel înapoi? Ba da, întocmai, Iisus a și insistat pe această idee: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor (Matei 18:1).

Viața omului, desfășurată sub semnul timpului (sublunar) poartă în ea semne ale desfășurării, evoluției sale ca om. Să încerci să înțelegi rațional ideea de a te reîntoarce pentru a fi ca la început, ca un prunc, este aproape imposibil. Un fruntaș al iudeilor, ne spune evanghelistul Ioan (3:1), un anume Nicodim, voia la rândul lui să știe ce trebuie să facă pentru viața lui veșnică.

Rabi, a spus el arătând că înțelege perfect poziția și rolul lui Iisus, știm (adică era deja de notorietate în anumite cercuri, lumea se trezea) că de la Dumnezeu ai venit învățător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Nicodim este unul din martorii pe care Evanghelia îi citează în favoarea constatării Împărăției care începea să se întemeieze pe pământ. Doar că modul în care continuă discuția îl descumpănește.

Iisus răspunde întrebărilor lui Nicodim, cele rostite și cele nerostite, spunându-i: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:3). Bine, dar un bătrân ca mine, întreabă Nicodim, cum poate el să se nască a doua oară, pentru că rațional nu ne putem gândi că va intra a doua oară în pântecele mamei sale?

De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5), îi destăinuie taina Iisus lui Nicodim, care este încă prea copleșit ca să înțeleagă că ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3:6). Cheia aici este Duhul Sfânt, care vine de la Dumnezeu și care ajută la schimbarea ființei noastre. Dacă ești un om rațional, poți înțelege perfect acest lucru; mai greu dacă preferi să te mărginești la a fi raționalist².

Dacă Împărăția este aici, o putem vedea?

Schimbarea la Față a lui Iisus

Și pe când se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea lui albă, strălucind (Luca 9:29) în fața ucenicilor săi, Petru, Ioan și Iacob, pe muntele Tabor, prefigurând strălucirea pe care o primesc ființele care pătrund în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă am fi și noi parte a Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să devenim ființe de lumină pe măsură ce ajungem să o locuim pe deplin? Sau totul rămâne așa cum este acum, fără să ne putem da seama cine a pășit deja în Împărăție și cine nu?

Aceste întrebări nu sunt simple deloc și lor le-am dedicat articolele care vor urma. Dar aș anticipa spunând că avem deja mărturii ale unor sfinți care locuiau fără îndoială Împărăția și care, la fel ca Iisus pe muntele Taborului, se umpleau de lumină atunci când se rugau: Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului și mulți, mulți alții.

Cel dintâi care ne-a oferit un ghid practic, însoțit de explicații detaliate și raționale ale modului în care să ne pregătim noi înșine, cu ajutorul Duhului Sfânt, să devenim locuitori ai Împărăției, a fost Sfântul apostol Pavel. Având privilegiul unei inițieri intense direct din partea lui Iisus Hristos cel Înviat și Înălțat la Ceruri, Saul din Tars a devenit asemeni cu ceilalți apostoli și o autoritate de necontestat în teologia Împărăției, chiar dacă în popor cheile raiului le deține Sfântul Petru.

Mult mai aproape de noi, un om obișnuit, asemeni nouă, doar că dăruit de Sus cu un imens talent poetic, și mă refer la florentinul Dante Alighieri (Durante degli Alighieri), a refăcut drumul descris de Sfântul Pavel în ceruri, pentru a cunoaște Împărăția și a reușit acest lucru după ce s-a transformat, fie și pentru o clipă, într-o ființă de lumină.

Trebuie să avem speranță! Dacă persecutorul Saul din Tars a fost chemat, dacă lui Dante i s-a permis, iar mărturiile amândurora vorbesc despre o Împărăție care deja este aici și al cărei ferment lucrează în lume, cu siguranță este loc și pentru noi, un loc ce ne așteaptă. Și despre cum este acest lucru posibil, permiteți-i raționalistului din mine să dea mărturie și în alte câteva articole viitoare.

Note:

1. În matematică, hipersfera lui Riemann este un model extins la sferei cu trei dimensiuni la care i se adaugă un al patrulea punct într-o a patra dimensiune, care poate avea orice valoare, de la zero la infinit.

2. Conf. Dex: (cel) care preconizează sau susține sisteme de gândire, puncte de vedere, judecăți desprinse de realitatea concretă

O mână de oameni la început, acum din ce în ce mai mulți, își dedică din timpul și competența lor ca să participe la ”Ambulanța pentru Monumente”, un proiect prin care clădiri vechi și valoroase sunt salvate în ultimul moment. Florin Vaida, coordonatorul proiectului, ne-a explicat de ce și cum intervine Ambulanța.

Asociația care a demarat proiectul se numește Monumentum. Dar proiectul ”Ambulanța pentru Monumente” a fost gândit sub formă de franciză. Asta înseamnă că inițiatorii îl derulează în cele trei județe în care activează de la început, Sibiu, Mureș, Brașov, dar sunt în căutarea unor parteneri care să preia și să aplice în mod independent proiectul în alte județe ale țării. În acest moment Ambulanța Monumentelor s-a extins deja în Banat, acum se pregătește startul proiectului în Arad, iar finalul va fi crearea unei rețele naționale a Ambulanțelor.

Cum funcționează Ambulanța pentru Monumente?

Proiectul s-a născut în 2016. Scopul este ușor de intuit: punerea în siguranță și salvarea monumentelor care se află într-o stare avansată de degradare, în precolaps sau chiar în colaps. Mai exact, există o evidență a unor monumente aflate în pericol, iar Ambulanța merge pe rând acolo unde este nevoie. Echipele de intervenție sunt alcătuite din mulți voluntari, dar și specialiști, pentru că în intervenții trebuie respectate regulile restaurării științifice.

Eugen Vaida punctează pentru matricea.ro:

• Mergem în comunitățile locale și le ajutăm să-și descopere propria identitate culturală. Dar subiectul monumentelor istorice este unul destul de neclar pentru comunități, din perspectiva legislației. De asta au o anumită teamă de a acționa singure. Noi venim și-i ajutăm să-și obțină inclusiv documentațiile și aprobările necesare și sunt foarte deschiși.

• Multe monumente se degradează sub ochii oamenilor, pentru că, în accepțiunea comunităților locale, monumentul este ceva de care nu ai voie să te atingi, nici măcar ca să-l repari, pentru că te oprește legislația.

• Multe sate s-au depopulat, tinerii au plecat la oraș, iar bătrânii nu mai au posibilitatea să-și repare vechile monumente. Dar mulți dintre acești tineri vor să știe că biserica din satul lor, în care au fost ei botezați, este reparată și va continua să existe.

• Cât stăm cu echipa Ambulanței într-un anumit loc, mâncăm tradițional, mâncărurile locului, facem vizite la muzeele din zonă, găsim poate vreun colecționar care să ne arate colecția lui. Sau uneori facem o seară de dans tradițional împreună cu comunitatea, deși poate că nici ei nu-și mai aduc bine aminte dansurile din vechime.

În loc de bun venit, Ambulanța este primită cu suspiciune

Eugen Vaida povestește cum decurge primul contact cu monumentul și cu oamenii care trăiesc în vecinătate: ”Când mergem la un monument, noi mergem, vă dați seama, pe un tărâm necunoscut din punctul de vedere al relațiilor sociale din cadrul comunității. Și niciodată nu știm cum ne primesc. În general sunt reticenți la început, așa cum a fost într-un sat în care oamenii mai în vârstă ne-au spus că n-avem cu cine lucra acolo, că nu se va găsi nimeni să ne sprijine. Într-un final s-a transformat totul într-un succes atât de mare încât toate autoritățile din județ au conlucrat, membrii comunității au fost implicați. Ba chiar tinerii de la oraș care plecaseră din acel sat au donat bani sau au venit și au lucrat cu noi. Cam așa e de obicei, comunitățile ne primesc cu reticență pentru că nu știu cine suntem, și plecăm cu îmbrățișări și cu lacrimi în ochi pentru că le-am pus în siguranță un monument despre care abia atunci descoperiseră că e parte din identitatea lor.

Când am ajuns la Prigor, ca să intervenim la moara de apă de acolo, la început reticența a fost atât de mare, că s-a iscat o ceartă, nu știau cine suntem și nu s-au înțeles nici ei între ei. După care chiar ei au insistat să ne ajute ca să punem în siguranță acel monument și s-a lăsat chiar și cu petreceri. Din păcate, comunismul a afectat mult comunitățile rurale și relațiile dintre oameni. Altădată se întâlneau toți oamenii din sat și hotărau să repare un pod, de exemplu. Acum primăria este cea care le face pe toate, iar locuitorii nu sunt deloc sau aproape deloc informați și implicați.”

De ce e important să salvezi o clădire din lemn veche și inaccesibilă

L-am întrebat pe Eugen Vaida de ce totuși se cheltuie atâtea energii pentru restaurarea unor monumente practic necunoscute, care probabil vor rămâne și pe viitor în afara traseelor turistice și la care nu are și nici nu va avea acces publicul larg. Care este miza acestor intervenții? Ne-a răspuns că din punctul său de vedere este greșită ideea de a împărți monumentele istorice în două categorii, categoria A pentru cele de importanță națională și categoria B pentru cele de importanță locală. ”Au mai rămas puține mori, de exemplu, poate zece la sută din ceea ce aveam acum 30-40 de ani, s-au distrus foarte repede. Ele au rămas singurul martor al unui lung șir de funcțiuni rurale sau tipologii de monumente care au dispărut între timp. De aceea e important să le păstrăm, pentru că sunt foarte puține.  Acum 50-60 de ani, când s-a întocmit lista monumentelor istorice, exista un anumit număr de monumente. Acum se constată că multe au dispărut între timp, unele au ars, unele s-au degradat, s-au prăbușit la furtuni. Cele care au rămas au devenit unice în felul lor. De asta e important să le salvăm.”

Să zicem că nu ești încă un adevărat colecționar, dar ai primit în dar un obiect de artă valoros. Ce faci cu el? Unde-l așezi și cum îl întreții? Restauratorul Anca Dină ne spune câteva reguli simple ca să păstrăm obiectul în bune condiții și să nu riscăm să-l deteriorăm, iar prin asta să-i afectăm valoarea.

Colecționarul începător poate afla mai multe despre cum se păstrează un obiect de artă dintr-un mic compendiu editat de ACS (Art Conservation Support): Ghidul colecționarului. Ghidul se primește gratuit la Librăria Bizantină din București, la achiziționarea unei cărți din domeniul artei.

M-am întrebat adesea: cum mai poți să-ți iubești azi țara? Și în ce termeni este decent să exprimi asta?

Acum, la aproape două luni dupa aniversarea Centenarului, după ce au fost epuizate toate festivismele și oportunismele, acum este un moment bun în care să ne gândim la România. Fără efuziuni neacoperite de realitate, fără entuziasme nesustenabile, fără rușine și fără emfază. Așadar, cum ne iubim țara? Sau: ne mai iubim oare țara?

Iată trei direcții în care ideea de a iubi România prinde contur:

1. Îți iubești țara în momentul în care știi titlul a cel puțin două-trei lucrări ale lui Enescu (în afară de Rapsodii, desigur). În momentul în care știi despre ce sunt și câte sunt celelalte Scrisori ale lui Eminescu, nu doar a treia. În momentul în care știi când să spui care și când pe care. În momentul în care știi care sunt măcar trei oameni de cultură români din secolul 20 care au fost celebri în întreaga lume. Știm sau intuim că, dacă este admirabilă, România este admirabilă prin spiritul ei, că de economie, fotbal, politică, mediu, turism, ce să mai vorbim! Dar unde este spiritul României, în ce concentrări umane și sub ce forme este el de găsit? Și daca nu ne cunoaștem geniile, dacă nu ne vorbim bine și cu eleganță limba, cum vom putea prezenta vreodată cuiva spiritul românesc?

2. Să-ți iubești țara este posibil și de la distanță. Ba chiar e mai ușor. Iubești mai ușor România atunci când nu te scufunzi în ambuteiajele ei, când nu trebuie să-i respiri aerul urban excesiv poluat, când nu tremuri în casă din cauză că administrația nu a schimbat la timp niște conducte. Când nu trebuie să-ți atingi limitele răbdării în ambulatoriul spitalului de urgență în care nu sunt niciodată scaune destule, cu atât mai puțin medici sau antibiotice. E dureros să pleci din țară, dar adesea e insuportabil să stai în țară.    [pullquote]    Răul este invadator și dominator, iar binele pare a rata mereu startul[/pullquote]

3. Să iubești România e mai ușor atunci când ai memorie bună. Atunci când nu uiți că ea a fost motivul pentru care ți-a murit fratele bunicului pe front. Când îți aduci aminte că cineva din sângele tău, din familia ta, a murit neștiut de nimeni pe vreun câmp, în Război. Nu poți, dacă ai mintea întreagă, sa ignori ceva ce s-a plătit cu sânge. Iar sângele scurs sfințește pământul care l-a absorbit. Cum ai mai putea vinde pământul acela vreodată? Cum l-ai mai putea uita?

Să iubești România nu e treabă simplă. Îți cere un pic de efort, te provoacă să te uiți în jur cu atenție și cu respect. La 101 ani, România e un loc cu multe bune și cu multe rele. Deși nu e mai mult ca în alte părți, răul ne copleșește pentru că știe să fie dominator, iar în cursa clipei binele pierde mereu startul, nu dă buzna peste noi în casă. Ca să ajungi să-l cunoști, trebuie să-l cauți, iar pentru că nu te invadează poți avea ispita de a crede că el nu mai există. Dar când îl găsești, binele României este viu și este de-ajuns. De-ajuns ca să mai crezi în țara asta și de-ajuns ca să poți trăi în ea.

Anul 1515. Domnitorul Neagoe Basarab se confruntă cu o situație neplăcută și este provocat să ia o decizie dură. El ține cu greu piept turcilor în sud, dar are probleme mai mari decât ar fi crezut în nord, cu brașovenii. Cum va reacționa domnitorul muntean, cu sabia sau cu diplomația? Va fi puternic și autoritar, sau va ezita să-i pedepsească pe trădători?

Brașovenii erau renumiți pentru talentul lor de negustori. În căutare de noi clienți, voiau să fie primiți în târgurile din Muntenia, unde mărfurile lor erau căutate. Neagoe le permitea accesul, dar voia, în reciprocitate, ca și muntenii să fie respectați de către brașoveni, adică  să le fie plătite prețuri bune pentru grânele pe care țăranii le aveau de vândut. Basarab mai avea în minte și contextul politic și militar: turcii ar fi pus mari probleme Brașovului, ca și țărilor Apusului, dacă n-ar fi fost ținuți la Dunăre de armata Țării Românești. El știa că Brașovul este îndatorat Țării Românești și avea de gând să-i facă să recunoască asta. Astfel că le-a cerut brașovenilor să respecte o listă de prețuri minime pentru grâul și legumele pe care le cumpărau de la munteni.

Ce primejdie ascunde solia de la Brașov?

Prin 1515, un sol a ajuns la curtea domnească de la Târgoviște. Venea din partea judelui și a celor 12 pârgari (senatori) ai Brașovului, cu o solie importantă. Neagoe a aplicat o înțeleaptă strategie: l-a găzduit pe sol într-o luxoasă casă de oaspeți, i-a dat vinuri și mâncăruri potrivite pentru cel care făcuse drum lung, arătându-i astfel multă cinstire. Apoi, a doua zi după ce solul ajunsese la curte, Neagoe l-a primit în sala domnească, îmbrăcat în veșmintele cele mai impunătoare și însoțit de boierii apropiați. Solul a fost impresionat de primire și l-a salutat respectuos pe domn. Apoi a transmis mesajul pe care îl avea de rostit. Mesajul era simplu, Brașovul accepta învoiala propusă de conducerea Țării Munteniei. Mai exact, se arătau bucuroși că au acces în târgurile dintre Carpați și Dunăre și se angajau să respecte prețurile la cereale și alte produse agricole impuse de la Târgoviște.

O carte esențială pentru istoria noastră veche: Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești. Ed. Bonifaciu, 2012. Povestea solului brașovean este relatată pe larg în paginile cărții

Domnitorul i-a mulțumit solului, apoi i-a cerut un răgaz înainte de a da un răspuns la rândul lui. După ce mesagerul s-a retras în casa de oaspeți, voievodul a cerut părerea sfetnicilor, iar aceștia i-au răspuns pe rând: solia venită de la brașoveni este atât de prietenoasă, încât n-ar fi exclus să ascundă o capcană. Neagoe a ascultat, apoi le-a spus să cântărească toate și să-i spună din nou părerea lor a doua zi dimineață, când poate le vor veni în minte unele ”sfaturi mai bune”. El însuși s-a restras în liniște și a meditat. Subiectul era unul important, pentru că viza relațiile cu vecinul cel mai apropiat, pe care te bucuri să-l ai prieten, dar care devine atât de periculos când ți-e dușman. Iar acum domnitorul nu știa dacă să aibă sau nu încredere în solia care îi spunea exact ceea ce urechile sale voiau să audă.

Cel care mă va vinde stă cu mine la masă!

A doua zi, sfetnicii au luat din nou loc pe scaunele din sala domnească, în fața domnitorului. Părerea lor nu se schimbase, mesajul putea ascunde o capcană. Dar le era cu neputință să spună ce fel de vicleșug era la mijloc. Așa că, în lipsă de dovezi despre ce părea primejdios, au acceptat ceea ce era evident, și anume că Brașovul oferea o înțelegere comun avantajoasă. Domnitorul a hotărât ca judelui Brașovului să i se mulțumească pentru bunăvoință. Și apoi să fie trimiși oameni ai stăpânirii de la Târgoviște ca să se asigure că negustorii brașoveni respectă normele de prețuri în târgurile unde cumpărau mărfuri agricole de la munteni. Iar în continuarea zilei, Neagoe a făcut un ospăț impresionant, cu cele mai fine mâncăruri și băuturi, fără să uite însă să le ceară boierilor să nu bea fără măsură, ca să nu vorbească fără a gândi mai întâi. La masă, însuși domnitorul îi turna în pahar oaspetelui brașovean, în timp ce viorile făceau ca totul să fie ca o petrecere de nuntă. Solul a plecat spre casă a doua zi, pe un cal cu frâie bătute cu ținte de argint, darul lui Neagoe Basarab.

La două zile după ce solul a plecat, nu mai puțin de zece boieri din toată Țara Românească au venit la Curte și au cerut să-i vorbească domnitorului. Fiecare în parte, fără să știe unul de altul, au spus același lucru: că un om din Brașov a trecut pe la fiecare dintre ei și le-a promis tot felul de avantaje dacă sunt de acord să-l trădeze pe Neagoe și să sprijine revenirea pe tron a lui Miloș sau Mircea al III-lea, cel care gustase din privilegiile domniei cu doar câțiva ani înainte. Nu mult i-a trebuit voievodului să-și dea seama că solul brașovean pe care-l primise cu onoruri și ospitalitate regală era cel care, după plecarea din Târgoviște, a început a cumpăra fidelitatea boierilor munteni.

Potera domnească și dilema lui Neagoe

Cele mai iscusite străji domnești au pornit în căutarea solului. N-a fost greu să-l găsească, mai ales că oamenii lui furaseră o sută de cai dintr-o herghelie de la munte, ca să-i folosească în planificata misiune de uzurpare a stăpânirii muntene.

Uneltitorul a fost aruncat în turnul Chindiei. Iar acum Neagoe era confruntat cu o dilemă: ce pedeapsă să-i aplice brașoveanului. Dreptatea și calculul politic cereau pedeapsa cu moartea, ca să fie descurajați cei care pe viitor s-ar mai fi putut gândi la o astfel de uneltire. Dar credința creștină, pe care Neagoe o îmbrățișa din toată inima, îi cerea mai degrabă îndurare.

Doamna Despina, soția lui Neagoe, scrie în cartea sa de memorii că în acel ceas ”mila a biruit în fața dreptății”. Domnitorul a stabilit o pedeapsă aspră dușmanului său, dar i-a cruțat viața. Iar apoi a stabilit aspre reguli de comerț pentru toți negustorii brașoveni care aveau să vină pe viitor în Țara Românească.

Deși adesea intransigent, Sfântul Ioan Gură de Aur ne surprinde descriind în nuanțe neașteptat de calde relația lui Dumnezeu cu lumea. Iată trei astfel de fragmente.

1. Din ce materii îl recreează Dumnezeu pe om

Din ce este făcut omul? Din materie organică, am spune, biologia poate oricând să descrie în detaliu fina și în același timp grandioasa alcătuire a ființei umane. Și totuși, nu-i destul ca să descrie miracolul omului de după Hristos. Omul de după Hristos este ca un vas remodelat, este ca o operă reconstruită. Iar succesul noii alcătuiri este dat de schimbarea materiei prime. Iată cum descrie asta Hrisostom:

”Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ și apă și l-a pus în rai. Cel făcut nu a rămas de bună treabă, ci s-a stricat. Ca atare, Dumnezeu nu îl reface din pământ și apă, ci din apă și din Duh, și nu îi mai făgăduiește raiul, ci îi făgăduiește împărăția Cerurilor” (Cele dintâi omilii la Facere).

2. Când și de ce se răzgândește Dumnezeu?

Oare Dumnezeu vorbește întotdeauna serios? Probabil că da. Și Dumnezeu spune oare lucruri pe care apoi le regretă? Probabil că nu, cum ar putea să spună ceva greșit Cel care știe totul? Ei bine, se pare că în iubirea Lui pentru lume încape loc chiar și pentru ca El să accepte că s-a grăbit când a pronunțat un verdict. Așa cum se întâmplă atunci când transmite oamenilor din  Ninive că cetatea va fi distrusă în doar câteva zile: Încă trei zile și Ninive va fi nimicită (Iona 3,5). Iar Sf. Ioan Gură de Aur imaginează un dialog scurt dar clarificator cu Dumnezeu:

Întrebarea imaginară a profetului: Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci asupra cetății? Răspunsul divin: Ca să nu fac ceea ce prezic.

3. Oare rugăciunile noastre insistente nu-l vor scoate din sărite, până la urmă, pe Dumnezeu?

Care ar fi motivele pentru care Dumnezeu ne ascultă rugăciunile? Oare nu-l supără să fie mereu invocat ca soluție ultimă la orice durere, la orice apăsare, la orice nevoie? Hrisostom crede că neobositele noastre rugăciuni au un efect neașteptat în fața Atotputernicului.

Și totuși Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îți mai și mulțumește când îl rogi. El e singurul datornic care-ți mulțumește când îi ceri și-ți dă ceea ce nu i-ai împrumutat. Dacă te vede cerând cu stăruință, îți dă și ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trândav, amână și El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-i place să fie rugat de noi. (Omilii la Matei)

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Ivona Boitan este regizor și scriitor, dar a lucrat mulți ani în ProTv și în industria publicității. Ne deschide o ușă simbolică spre culisele acestor domenii și ne vorbește despre cum se vede viața, în dramatismul și dinamismul ei, din cabina regizorului.

Ați studiat teatru, dar ați ajuns să lucrați întâi la televiziune. Care este prima diferență între cele două?

În teatru ai trupă, în televiziune ai echipă. Ce înseamnă asta? Oricât de important e un om în televiziune, el nu va putea înlocui alți oameni. Niciodată vedeta nu va suplini editorul de montaj sau cameramanul. Acolo fiecare este foarte important. Oricât de mare ar fi egoul cuiva, el trebuie să stea în pătrățica lui. Așa e televiziunea. Din punctul meu de vedere, e un exercițiu minunat, îl recomand tuturor.

Din ce motiv?

Noi, românii, suntem foarte deficitari la munca în echipă. Suntem o nație de individualiști: eu am zis, a fost ideea mea, de la mine a plecat! Eu în teatru am dus ce am învățat în televiziune. A fost o experiență care m-a îmbogățit.

Totul în lumea de azi funcționează pe bază de concurență. Nu e evident că, pentru a reuși,  trebuie să dau din coate, pentru că altfel voi pierde?

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior. Eu am atât loc în interiorul meu, că n-am cum să-l ocup, atât e de mult. Doar că noi preferăm să ne extindem cât mai mult în exterior.

Nimic nu se pierde, totul se transformă. Ceea ce se pierde în exterior se construiește în interior.

Și ce efect are asta?

Nouă ni se pare că dacă avem două scaune și nu unul singur suntem mai buni. Nu, nu suntem mai buni, doar avem mai multe scaune. Asta nu spune nimic despre tine. A, dacă ai două idei, da. Dacă ai două idei în cap și nu una singură, da.

Ați lucrat mult în publicitate. Cum a fost?

Publicitatea este un mediu foarte artificial. Când intri într-o agenție de publicitate, simți că intri într-un spațiu aparte. Toți sunt colorați, toți au brandul pe ei, toți au glume, e o inteligență artificioasă. E un fel al lor de a fi. Și sunt niște oameni triști în esență, pentru că ei știu că sunt nu efemeri, ci lucrează la însăși baza efemerității, ei cultivă efemerul. În publicitate s-a vândut astăzi, gata, mâine trebuie s-o ia de la capăt.

E o meserie în care se câștigă mulți bani.

Când oamenii au bani mulți, ei au impresia că îi și merită. Că ei sunt deosebiți și din cauza asta primesc banii ăia. În publicitate știi foarte clar că minți, că le induci oamenilor niște aspirații pe care nu le au, motiv pentru care le determini niște nefericiri, niște frustrări pe care nu le-ar fi avut dacă nu le-ai fi proiectat tot timpul imaginea aceea frumoasă a casei, a mașinii și așa mai departe. E o industrie nocivă, din punctul meu de vedere. N-aș mai lucra în publicitate pentru nimic în lume.

[pullquote]Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”[/pullquote]

În ce termeni ar trebui să definim succesul?

Părinții fac mult rău îndemnându-și copiii spre profesii de succes. Ideea de succes este ceva, din nou, nociv. Nu poți fi de succes. Poți să influențezi în bine pe cei din jurul tău sau să-i influențezi în rău, într-un cerc mai mare sau mai mic. Cu cât influențezi în bine mai mulți oameni, cu atât ești un om mai ”de succes”, indiferent ce scrie pe ușa cabinetului sau al biroului tău.

Familiile investesc mult astăzi pentru a le oferi copiilor o viitoare carieră reușită.

Mulți părinți își orientează copiii să învețe afară, și aici este ceva cumplit, din punctul meu de vedere. Un copil de 18 ani care a trăit într-un anumit mediu, într-o anumită societate, cu gașcă, cu prieteni, cu rude, cum suntem noi că ne adunăm și mergem împreună la picnicuri și nu știu ce, și-l trimiți afară, într-o societate în care fiecare este pe cubiculul lui, în care totul este atât de diferit. Și tu ca părinte ești fericit că-l trimiți pe copilul tău acolo, fără să te gândești ce generezi în interiorul lui. Tu ca părinte faci asta în loc să te gândești: vreau să-i fie bine copilului meu, doar să-i fie bine. Să-l văd că-i pozitiv, că zâmbește, că se bucură de viață, că nu e nevoit să ia antidepresive la 30 de ani.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română.

Dar avem nevoie de o generație de elite. Cum o s-o creștem altfel decât prin renunțare, printr-o formă de asceză?

N-avem cum să avem o generație de elite, pentru că noi nu ne respectăm oamenii inteligenți, nu respectăm oamenii culți, modești, oamenii de bun simț.

Tocmai de asta tinerii vor pleca din România, ca să găsească în străinătate recunoașterea pe care o merită.

Cred că fiecare are o datorie față de locul în care s-a născut. Am o datorie față de părinții mei și față de limba română. Eu, ca scriitor, dacă mă duc în străinătate ca să scriu acolo, în limba țării aceleia, trădez. Trădez pe Stănescu, pe Eminescu, trădez limba română, pentru că ei sunt limba română. Mă gândesc așa: te duci și scrii în limba țării aceleia și apoi ești tradus în română?! Așa simt eu, simt că am trădat dacă am făcut asta.

Cum ieșim din ispita asta?

Să nu mai gândim cu spirit de turmă. Să gândească fiecare pentru el. Ca părinți, să le dăm copiilor tot ce le trebuie, dar să le dăm ce le trebuie! Adică să nu-i creștem cu sloganul acela, că România e o țară frumoasă, păcat că-i locuită. L-aș da în judecată pe cel care a creat sloganul ăsta, care a făcut atât de mult rău.

Cum se face o restaurare și care sunt greșelile de care trebuie să se ferească restauratorul? Cum poate un specialist să redea viața unei picturi create acum cinci sute de ani? Anca Dină este restaurator și vorbește despre cât de importantă este meseria ei pentru ca monumentele de artă românești să învingă timpul.

Matricea Românească: Ați lucrat mult timp ca restaurator, la monumente foarte valoroase.

Anca Dină: Eu sunt specialist în conservare pictură murală și am lucrat mult în Bucovina, pe șantierele pe care le coordona Oliviu Boldura, care mi-a fost profesor. Am lucrat la monumentele cele mai cunoscute: Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore. Acolo lucram mai ales vara, pentru că, monumentele fiind neîncălzite, doar vara poate funcționa șantierul în cele mai multe dintre cazuri. A fost o șansă mare pentru mine să pot lucra acolo și am avut noroc de o echipă frumoasă și de o pictură frumoasă, care-ți oferă foarte multe satisfacții.

Ce înseamnă, mai exact, restaurarea picturii murale? Cum se salvează o pictură degradată?

În general, prin restaurare se înțelege că se face ceva nou. Dar nu este așa. Restaurarea picturii murale presupune mai întâi o descărcare a acumulărilor și depunerilor de praf, fum, microorganisme. Adică o curățare. Iar apoi, sau în paralel, o consolidare a stratului suport, a stratului de culoare, pentru că altfel riști, pe măsură ce lucrezi, să pierzi părți importante din ce-ți dorești să salvezi.

Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Aici este diferența între o intervenție de specialitate și o intervenție făcută de cineva bine intenționat care dă cu o cârpă, îndepărtează totul, apoi spune: Uite, ce frumos! Da, dar acolo unde stratul de culoare nu este bine fixat, este foarte ușor să-l îndepărtezi cu totul de pe perete. Și atunci aparenta curățenie pe care o faci duce și la pierderea picturii, practic, a stratului de culoare. Pe de altă parte, consolidarea este importantă, ca să nu ne trezim cu bucăți prăbușite.

Restaurarea trebuie să fie vizibilă sau discretă?

O restaurare este diferită de crearea a ceva nou. Noi conservăm și ajutăm să meargă mai departe opera de artă, dar nu creăm, nu o luăm de la zero. Noi prelungim viața picturii, cu toate cicatricile pe care le-a acumulat până atunci. La final este partea de prezentare estetică, atunci când noi nu punem culoare ton în ton și nu recompunem prin pictură nouă ceea ce s-a pierdut, ci doar punem în valoare acele părți din pictura originală care s-au păstrat. Intervenția trebuie să fie vizibilă de aproape, iar de departe trebuie să creeze imaginea unui fond suport pentru original, fără să deranjeze vizual.

Pictura Voronețului, de exemplu, a fost făcută acum cinci secole și a ajuns până la noi. Restauratorul intervine asupra picturii și o conservă, iar astfel îi prelungește viața. Cu cât? Altfel spus, când va trebui făcută o nouă intervenție, o nouă restaurare?

Materialele care sunt folosite în restaurare au o ”viață”, un fel de garanție. Depinde și cum este păstrat mai departe monumentul. Depinde dacă sunt respectate sau nu condițiile optime, sau dacă eventual este abandonat și se intervine agresiv asupra lui. Și sunt și anumite modificări care apar din cauza condițiilor fizice. Pictura exterioară este expusă ploii și soarelui, de exemplu. Dar nu trebuie să ne sperie intervenția de restaurare.

[pullquote]Ai restaurat un monument, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el pentru o sută de ani![/pullquote]

Mai bine să se intervină mai des și să se oprească o formă incipientă de degradare, decât să spunem gata, l-am restaurat acum, ne mai uităm la el peste o sută de ani. Materia îmbătrânește. Noi conservăm o materie îmbătrânită și îi prelungim viața. Și una este să pui schela și să stai o săptămână, și altceva este să pui schela și să stai acolo doi ani pentru că ai multe de reparat.

Sunt deci restauratori care au funcția de medici de familie pentru un monument.

Ar trebui să fie. E nevoie de monitorizare, mai exact. Ai făcut o restaurare, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el. Te mai duci, vezi dacă este în regulă, dacă intervenția a rezistat, ce măsuri se pot lua ca să protejăm monumentul. Sau poate vezi că într-un loc a apărut o fisură, înseamnă că structura se mișcă, deci e vorba despre o problemă structurală și e mai bine să intervenim acum decât să vedem cum la un posibil cutremur se întâmplă ceva mai rău. Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Nu lucrați cu vopsele?

Nu lucrăm cu vopsele la restaurarea picturii murale. Sunt culori de apă, pentru că intervenția trebuie să fie reversibilă. Mai exact, culori de apă aplicate în ton neutru, așa spune manualul. Ideea este că, dacă pe perete este galben, tu ca restaurator nu pui galben, ci pui un fel de gri ușor colorat spre cald care pune în lumină galbenul original și lasă să se citească lacuna (ceea ce nu mai este din pictura originală). Tonul aplicat prin restaurare trebuie să pună în valoare originalul, nu să ajungă să-l concureze, de asta nu se pune culoare ton în ton. Dar integrarea sau prezentarea estetică depinde și de tehnica în care este realizată pictura. La pictura în ulei este diferit.

Sunteți de părere că patrimoniul cultural al României este bine păstrat și pus în valoare?

Patrimoniul cultural este doar într-o mică măsură conservat sau respectat. Nu e greu să înțelegem asta, trebuie doar să privim în jur. Și vom vedea că puține case sau monumente sunt restaurate așa cum trebuie. Acelea la care proprietarul se gândește că trebuie păstrată și fereastra de lemn așa cum este ea, cele la care imaginea reală se dorește a fi conservată.

Dar această fereastră ipotetică este importantă?

Da, pentru că ea este parte din imaginea inițială. Ea păstrează identitatea casei. La noi se merge mult pe înlocuire. Geamul termopan izolează mai eficient și aparent este mai bine să înlocuim fereastra veche din lemn.

Proprietarul vrea să schimbe, arhitectul vrea să păstreze

Arhitectul restaurator are de multe ori de furcă cu proprietarul. Dar, din păcate, de cele mai multe ori nici nu se apelează la un arhitect restaurator, pentru că, nu-i așa, noi suntem ”pricepuți” la toate și putem decide singuri ce schimbăm și ce păstrăm. Din perspectiva proprietarului, totuși, există și multe situații când el vrea să păstreze, să restaureze elementele originale, dar nu poate, pentru că sunt puțini specialiști și este greu de ajuns la ei, pentru că nu mai există tâmplari care să repare tâmplăria, de exemplu, și tot așa.

Acum, în Bucureștiul pe care îl cunoașteți, există multe case care ar trebui restaurate?

Arhitecții au făcut o astfel de inventariere cu casele care ar trebui și se mai pot păstra. Din păcate, unele dintre cele care sunt pe listele mai vechi de clasificare a monumentelor deja nu mai există fizic sau sunt într-o stare de degradare avansată. Cele câteva case care au fost salvate printr-o restaurare reală ne fac să ne bucurăm. Multe dintre casele restaurate sunt sedii de instituții sau de ambasade, casele particulare sunt puține pentru că este foarte costisitor să le restaurezi.

Partea financiară este cea mai grea piedică?

Partea financiară merge mână-n mână cu partea de educație. Adică întâi să ne dorim să păstrăm și apoi să ne permitem să păstrăm aceste case.

Și care este miza? De ce să ne dorim să păstrăm o casă veche și să nu ne dorim să construim o frumoasă casă nouă?

Miza este că ne pierdem identitatea. Nu este același lucru să trăiești într-un bloc sau într-o casă nouă și prestanța pe care ți-o dă o casă veche, cu istorie, cu o poveste. Casa istorică este o casă care trăiește. Ea te bucură pe tine ca proprietar, îi bucură pe cei care trec pe lângă ea și ne reprezintă pe toți, până la urmă. Și la ce ne trebuie identitatea într-o lume a globalizării? Tocmai în această lume este esențial să ai o imagine bine definită. Orașul tău poate atrage turiști, de exemplu, pentru că este un oraș unic și oferă experiențe pozitive și din punct de vedere vizual.

Ce este Art Conservation Support?

După vreo 12-14 ani în care mi-am petrecut verile pe șantiere, am trecut printr-un moment de răscruce, în care mă gândeam cum pot să continui. Atunci mi-am dat seama că partea de promovare a patrimoniului este aproape total neacoperită. Sunt câteva ONG-uri în acest domeniu, dar ele nu reușesc să acopere nevoia reală, cu atât mai mult cu cât programele școlare amintesc doar tangențial ideea de patrimoniu cultural. Atunci am pornit împreună cu câțiva colegi Art Conservation Support, care este o asociație profesională în care membrii sunt chiar restauratori, istorici de artă, chimiști, adică specialiști din zona conservării patrimoniului. Așa am editat mai multe cărți prin Editura ACS, atât carte de specialitate cât și carte adresată publicului larg, carte turistică. Sunt lucrări care trebuie să existe la monumente, când ajungi acolo ca turist să le poți citi, sau pe care să le poți procura din librării și, dacă nu poți să ajungi într-un anumit loc, să citești măcar despre el. Sunt călătorii într-o carte, așa cum ne place să le spunem.

Prin repetare și transmitere din gură-n gură, unele zicale românești și-au pierdut forma de la început, deși sensul cu care erau folosite s-a păstrat. Iată trei astfel de exemple:

1. A drege busuiocul

”A drege busuiocul” înseamnă a salva ce se mai poate salva, a găsi o cale de scăpare dintr-o situație jenantă sau care produce neajunsuri cuiva. Expresia derivă din exprimarea relativ apropiată ”a drege cu busuiocul”, care face aluzie la practica de a ameliora cu ajutorul unui mănunchi de busuioc gustul vinului ușor alterat. Planta împrumuta din parfumul ei vinului, iar licoarea era mai ușor de consumat. Așadar, busuiocul drege, nu este dres.

2. Cum e turcul, și pistolul

E mult mai ușor de înțeles expresia originară: ”Cum e tocul, așa-i și pistolul”. Firesc, tocul copiază conturul armei pe care o poartă, iar din aspectul tocului îți poți da seama cum arată arma. Expresia se folosește atunci când apreciezi caracterul unei persoane din faptele sale. Sau atunci când sesizezi că o trăsătură negativă se găsește și la tată, și la fiu, ca în mult folosita și nealterata exprimare ”Așchia nu sare departe de trunchi”.

3. Beat turtă

De fapt, la început a fost ”beat curcă”. Deși e greu de dat o explicație privind sensul expresiei, ea trebuie căutată în zona rurală, acolo unde se pare că o curcă e mai ușor de prins în vederea sacrificării dacă i s-a dat să consume alcool. Într-o poveste cunoscută, curca mănâncă vișinele rămase din vișinată, iar rezultatul este că merge derutată, fără nicio direcție, prin curte. În vecinătatea acestei exprimări se găsește și zicala ”Se învârte ca o curcă beată”, referitoare la cel care, în ciuda intențiilor lui, reușește mai degrabă să încurce decât să dea o mână de ajutor.

Din civilizația dacilor au rămas până astăzi doar ruinele unora dintre așezările lor. Practic, romanii au distrus aproape complet fortificațiile, templele și așezările poporului cucerit, iar timpul a trecut nemilos peste toate. Astăzi, unele dintre ruine sunt cunoscute și puse în valoare, în timp ce altele sunt lăsate să subziste aproape la întâmplare. Iată care sunt cele mai importante vestigii vizitabile ale dacilor.

1. Sarmizegetusa Regia (cea Regală), satul Grădiștea Muncelului, jud. Hunedoara

A fost capitala lui Decebal, care a înconjurat-o cu șase cetăți cu rol defensiv poziționate pe munții din jur. A fost centrul religios și politic al Daciei, iar ca așezare strategică era considerată excepțională. Era construită din piatră. Zidurile groase de 3 metri și înalte de 4-5 metri înconjurau o suprafață de aproximativ 3 hectare. După cucerirea romană, a fost distrusă, iar capitala a fost mutată la o distanță de 40 km, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Sarmizegetusa Regia. Sursa: patrimoniu.ro

2. Cetatea Costești, comuna Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara

A fost construită de Burebista și este cea mai veche dintre cetățile dacice. Este poziționată pe un deal, la altitudinea de circa 500 metri. În vremurile sale de glorie, era sediu de garnizoană, reședință pentru conducătorii militari, avea turnuri de observație și cisterne pentru apă. Potecile te vor duce prin pădure la ruinele celor patru sanctuare antice, considerate comorile ascunse ale Costeștiului.

Turn de locuire la Cetatea Costești. Sursa: patrimoniu.ro

3. Cetatea Blidaru, comuna Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara

Ingenioasă și foarte eficientă ca arhitectură militară, cetatea Blidaru a fost construită pe o suprafață de 6.000 de metri pătrați, sub forma a două incinte care comunică între ele. Este considerată drept cea mai eficientă dintre cetățile dacice. Datează din secolul I î.Hr. și se găsește la altitudinea de 750 metri. Călătorul care-și propune să o viziteze trebuie să se pregătescă temeinic: la cetate nu se poate ajunge cu mașina, nici măcar cu căruța, iar drumul prin pădure poate fi mai dificil decât s-ar crede.

Ziduri în ruină la Cetatea Blidaru. Sursa: patrimoniu.ro

4. Cetatea Piatra Roșie, Luncani, jud. Hunedoara, în Parcul Național Grădiștea Muncelului-Cioclovina

Este construită pe un masiv stâncos, accesibil doar pe una dintre cele patru laturi. Turiștii sunt surprinși să descopere aici un monumental drum pavat cu piatră, în trepte, care îi conduce prin pădure. A fost construită în timpul lui Burebista și are suprafața de 12.000 de metri pătrați. Se pare că aici locuiau demnitari daci sau persoane cu un rang social important. Nu se păstrează multe vestigii, dar priveliștea impresionantă care se deschide de pe platoul cetății face să merite efortul de a o vizita.

Panorama de la cetatea Piatra Roșie este impresionantă. Sursa: patrimoniu.ro

5. Templele de la Fețele Albe

Sunt ruinele a două temple situate în vecinătatea Sarmizegetusei Regia. Din tradițiile locale se știe că în perioada în care aici se găsea capitala dacilor, la Fețele Albe era un centru religios, alcătuit din altare și din locuințele celor care întrețineau cultul. Numele locului a lăsat mult loc imaginației localnicilor. Ei cred că denumirea vine de la fecioarele sacrificate în cadrul religiei lui Zamolxis. Mai aproape de adevăr pare a fi că numele provine de la pietrele albe din calcar din care erau construite clădirile antice. Astăzi, Fețele Albe este un loc populat mai ales în preajma Sânzienelor (24 iunie), când se crede că aici se concentrează o mare cantitate de energie supranaturală.

Ruinele și copacii au stabilit o simbioză la Fețele Albe. Sursa: glasul-hd.ro

6. Cetatea din Ardeu, comuna Balșa, jud. Hunedoara

Ruinele care se păstrează reprezintă foarte puțin din așezarea dacică, astfel încât cetatea din Ardeu este de obicei ignorată de turiști. Totuși, în vechime ea era importantă pentru că se afla pe traseul exploatațiilor de aur și deci avea rol strategic. Ea se găsește la doar câțiva kilometri de Geoagiu (Germisara în Antichitate) acolo unde apa geotermală a fost folosită în scopuri terapeutice încă din vremea daco-romanilor.

Urmele Cetății Ardeu. Sursa: clujwebstory.ro

7. Cetatea de la Căpâlna, jud. Alba

Deși mai departe de epicentrul de la Sarmizegetusa, Căpâlna era o cetate importantă. Era reședință a unui nobil bogat, ceea ce se deduce din numeroasele artefacte descoperite în urma săpăturilor arheologice. Astăzi se mai păstrează doar câteva fragmente din zidurile groase de trei metri și rămășițele unui turn de apărare.

O parte din ce se poate astăzi vedea la Cetatea Căpâlna. Sursa: patrimoniu.ro

Colecția de cărți poștale a familiei Mocanu spune o dureroasă și frumoasă poveste de viață. Sunt îngălbenite, dar încă expresive,  deși nu mai puțin de un secol și un an au trecut peste ele.

Cea mai rușinoasă înfrângere din istoria românilor

În septembrie 1917, familia Dumitrescu din Bacău trăia o dramă: fiul lor, Petru Dumitrescu, absolvent de școală militară și candidat pentru ofițer, luptase la Turtucaia, pe teritoriul românesc din sudul Dunării, în prima confruntare importantă a românilor din Primul Război Mondial. Bătălia a durat puțin și s-a sfârșit nefericit pentru noi. A fost numită ulterior cea mai rușinoasă înfrângere a românilor din toată istoria lor, iar motivul eșecului a fost infatuarea comandanților români, combinată cu slaba pregătire și dotare a soldaților.

Bacăul este departe de Dunăre, așa că moldovenii n-au resimțit atunci frica pe care bucureștenii au trăit-o din plin, gândindu-se că vor fi ocupați de trupele germano-bulgare. Dar erau alte motive de îngrijorare. În luptă căzuseră 6.000 de militari și alți 28.000 fuseseră făcuți prizonieri. Iar familia Dumitrescu nu știa nimic despre Petru.

Cărțile poștale erau scrise în franceză

Vestea cea bună a venit puțin timp mai târziu. O carte poștală expediată din Bulgaria a ajuns la familia din Moldova purtând doar câteva rânduri scrise cu cerneală. Petru anunța că este sănătos și că este prizonier al armatei bulgaro-germane, în lagărul de la Sliven. Nu știa la ce să se aștepte mai departe.

Carmen Maria Mocanu, născută în 1953, este nepoata uneia dintre surorile lui Petru Dumitrescu și custodele colecției de cărți poștale. Își amintește ce i s-a povestit despre cum au parcurs străbunicii ei perioada respectivă. „A fost o corespondență lungă, care durat până în 1918. Mama, tata și cele două surori îi scriau disperați. Aproape toate cărțile poștale au câte o rugă către Dumnezeu să nu-l lase, să vină înapoi sănătos.” Mesajele dintre familie și copilul lor erau scrise cu afecțiune, în limba culturală a bătrânei Europe, franceza. „Familia mea era mic burgheză, nu erau oameni avuți, mari proprietari de pământ sau boieri. Dar bunica mea, care era casnică, scria în limba franceză. Soțul ei era șef de gară, iar copii lor avuseseră parte de educație – bunica mea era absolventă de pension, iar fratele ei Petru făcuse o școală militară”, spune Carmen Mocanu, care adaugă că mulți români erau atunci oameni educați și care prețuiau enorm familia. Cărțile poștale au fost păstrate cu grijă mare, pentru că ele conțineau nu doar vești, ci mai ales sentimente și speranțe. Deși sunt din ce în ce mai puțin grăitoare pentru descendenții direcți ai protagoniștilor, ele sunt obiecte vii pentru cine știe să le asculte povestea.

Prizonier în Primul Război, comandant de regiment în Al Doilea

Petru a fost eliberat în anul în care Primul Război Mondial a luat sfârșit. Dar prizonieratul nu l-a descurajat în privința carierei militare. Intrase în război cu gradul de plutonier al Școlii Militare de Artilerie, iar în anii următori a înaintat în grad. În Al Doilea Război Mondial era colonel și a luptat în calitate de comandant al Regimentului Artilerie din Bacău.

După cel de-Al Doilea Război, foarte multe lucruri s-au schimbat în România. Petru Dumitrescu, un om care și-a închinat viața apărării țării sale, nu s-a adaptat la noul regim și la noua configurație teritorială și ideologică a României. Carmen Mocanu își amintește un detaliu: “Eram copil și n-am vorbit niciodată cu fratele bunicii mele despre perioada în care a fost prizonier. Dar țin minte că în bucătăria lor exista o hartă a României Mari. Era afișată pe un dulap, dar pe o latură ascunsă, nu se vedea ușor, pentru că erau deja alte vremuri, iar România Mare nu mai exista. Dar cum scăpase harta aceea nearsă, nu pot să-mi explic”.

Mona Șerbănescu este directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” și președintele Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”. Este educator de vocație și este foarte preocupată de întrebarea cum trebuie să arate educația copiilor pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viață. Mona Șerbănescu a oferit Matricei Românești un interviu din care extragem câteva idei puternice.

• Trecutul este singura garanție a viitorului. Dacă nu ne cunoaștem trecutul, avem senzația că noi suntem nimeni. Într-o Europă care trece prin disensiunile pe care le știm, noi am putea să ne autodistrugem, gândindu-ne că nu mai avem nicio valoare.
• Fără trecut, noi suntem o frunză-n vânt. Copilului trebuie să-i dai sentimentul apartenenței, pentru că dacă nu-l are, atunci va putea oricine să vină să-i spună cine este și pe unde să o apuce.
• Esențial este ce simți că ești, nu ce ți se spune că ești. Iar dacă simți legătura aceasta de familie, de neam, cu siguranță nu vei putea să te rătăcești irecuperabil în viață.

• Viitorul este clădit pe cunoașterea trecutului și pe valorizarea a ceea ce trecutul ne-a oferit ca lecție.
• Este esențial să înțeleg ce urmează să fac. Și să nu fac un pas fără să am în spate o reflecție.
• Valorizând lecția trecutului, pot să pășesc în viitor. Nu e vorba nicidecum să mă întorc cu spatele la viitor. Din contră, în felul acesta aș putea să spun că am patru ochi: cu doi ochi privesc trecutul pe care îl înțeleg pentru că îl privesc și cu ochiul minții și cu al sufletului, iar cu alți doi ochi limpezi privesc viitorul.