Pe 15 martie, Asociația Magic&Ludic dă viață unui eveniment cultural deosebit, dedicat atât divertismentului de calitate, cât și implicării sociale. Magicianul Christians va susține un spectacol de magie și iluzionism la Casa de Cultură a Studenților, un show conceput pentru publicul de toate vârstele.

Evenimentul promite o experiență spectaculoasă, în care realitatea se împletește cu iluzia, iar magia devine surprinzător de reală. Timp de aproximativ o oră, spectatorii vor fi purtați într-un univers plin de mister, energie și emoție, descoperind momente de mare impact vizual și artistic.

Programul include două reprezentații, pentru a permite accesul unui număr cât mai mare de participanți:

• Spectacolul 1: ora 10:30
• Spectacolul 2: ora 12:00

În cadrul show-ului, publicul va putea urmări evadări spectaculoase, momente impresionante de levitație, apariții speciale ale papagalilor Ara, precum și numeroase momente interactive menite să stârnească uimire, zâmbete și aplauze.

Un element definitoriu al acestui eveniment îl reprezintă dimensiunea sa socială. Organizatorii își propun să ofere acces gratuit pentru 200 de copii proveniți din medii defavorizate, din împrejurimile Iașului. Prin această inițiativă, spectacolul devine nu doar un act artistic, ci și un gest de solidaritate, menit să aducă bucurie, inspirație și o experiență culturală autentică unor copii care au mai rar acces la astfel de evenimente.

„Ne dorim ca magia să ajungă la toți copiii, indiferent de contextul social din care provin. Pentru mulți dintre ei, acest spectacol poate fi o primă întâlnire cu lumea artei și a scenei – o amintire care să le rămână în suflet”, transmit organizatorii.

Spectacolul se adresează familiilor, copiilor, tinerilor și tuturor celor care doresc să redescopere emoția pură a mirării și bucuria copilăriei, într-un cadru cultural de prestigiu.

Experiența mi-a arătat că un copil nu are nevoie doar de lucruri sau de obiecte speciale, alese cu grijă. Are nevoie de ritualuri care îl așază, îl liniștesc; are nevoie de ritm care îi transmite, fără explicații lungi: „ești în siguranță”. Cititul împreună poate deveni un astfel de ritual. Nu trebuie să fie zilnic, nu trebuie să fie nici măcar lung, nu trebuie să fie „perfect”. Contează mai ales felul în care sunteți ,,acolo” unul cu altul în acel timp.

Mulți părinți îmi spun că își doresc copii mai calmi, mai atenți, mai cooperanți. Adevărul este că liniștea nu se impune, ci se transmite.

Vocea ta, ritmul tău, felul în care te așezi lângă copil creează atmosfera în care lectura devine refugiu sau, dimpotrivă, o altă obligație. Sistemele noastre nervoase se influențează reciproc; nu putem cere calm când noi suntem tensionați. O poveste citită într-un spațiu blând poate face mai mult decât explicații repetate sau sancțiuni.

Respectul nu se construiește din frică și nici din formule autoritare. Când copilul se simte constrâns, curiozitatea lui se restrânge, iar dorința de a explora povești, de a întreba și de a imagina slăbește. În schimb, atunci când te vede citind firesc, din plăcere, fără presiune, învață că lectura este un mod natural de a fi cu tine însuți și cu ceilalți.

Cititul împreună poate deveni spațiul sigur în care emoțiile nu sunt grăbite, corectate sau negate. Există copii numiți „prea sensibili”, când, de fapt, adulții din jur nu au fost învățați să conțină emoțiile cu blândețe. În micul spațiu intim ce se creează în timpul cititului, copilul primește mesajul simplu și profund: „sunt aici cu tine”.

Nu e ușor să fii părinte! Deloc! Greșelile vor apărea, inevitabil. Vei ridica vocea, vei fi obosit, vei rata momente. Asta nu distruge relația. Ce contează este repararea. Un „îmi pare rău” spus sincer reface legătura și îi arată copilului că relațiile pot fi vindecate, nu abandonate. Reconectarea poate veni și în timpul în care citim și discutăm apoi despre viață, valori, relații, asumare.

Copiii au nevoie de limite, nu de control. Limite calde și totodată ferme, coerente, care îi ajută să înțeleagă lumea. La fel și lectura în familie: are nevoie de un cadru blând și de o anumită consecvență, nu de rigiditate. Nu durata este esențială, ci calitatea prezenței.

Poate că cel mai valoros lucru pe care îl oferă cititul împreună nu este povestea în sine, ci experiența de conectare.

Este acel timp în care copilul învață că poate fi văzut, auzit și ținut în relație. Iar acesta este un dar care rămâne.

*Două cărți minunate pentru orele de lectură în familie: ,,Hanno desenează un balaur” de Irina Korschunow și ,,Pastă de fasole dulce” de Durian Sukegawa.

27 ianuarie 2026 marchează ziua de naștere a legendarului actor român Florin Piersic, o personalitate emblematică a culturii românești, îndrăgită de generații întregi de spectatori.

Despre Florin Piersic

Florin Piersic s-a născut pe 27 ianuarie 1936 în Cluj-Napoca, România.
Este un actor român de film, teatru, televiziune, radio și voce, cunoscut pentru prezența sa carismatică, rolurile diverse și vocea inconfundabilă.

A urmat studiile la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (astăzi UNATC) din București, iar mai târziu s-a alăturat Teatrului Național din București, unde a jucat zeci de roluri memorabile pe scenă.

Pe marele ecran, Piersic a avut o carieră prodigioasă, apărând în peste 40 de filme, în special în perioada cinemaului românesc din timpul regimului comunist, în diverse genuri cinematografice. Este deosebit de cunoscut pentru seria de filme „Mărgelatu”, în care a interpretat personajul principal.

Realizări și recunoașteri

Pe parcursul carierei sale, Florin Piersic a primit numeroase distincții și premii, reamimtim doar câteva dintre ele:

• Premiul pentru întreaga carieră la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) pentru contribuția sa la cinematografia românească.
• A fost numit în lista celor mai mari români și a devenit cetățean de onoare al orașului Oradea.

Rolurile sale au rămas vii în memoria publicului și continuă să fie apreciate de cinefili și pasionați de teatru și film.

Florin Piersic nu este doar un actor talentat, ci și o personalitate care a știut să mențină o legătură puternică cu publicul său. Înainte de a-și sărbători 90 de ani, el a transmis un mesaj emoționant admiratorilor săi, amintindu-le de anii petrecuți pe scenă și de întâlnirile pline de energie cu spectatori.

Pe 27 ianuarie, numele său este celebrat în întreaga țară – de la scenele teatrelor și ecranele cinematografelor până la rețelele de socializare, unde admiratorii îi transmit cele mai calde urări de „La mulți ani!”, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani.

Surse

1. Florin Piersic – articol biografic pe Wikipedia (Română).

2. Enciclopedia României – Florin Piersic Biografie.

3. Florin Piersic – Wikipedia (English).

4. CineMagia – profil biografic.

5. Mesaj emoționant de ziua actorului – Mediafax.

6. Transilvania International Film Festival – premiu și tributes.

Foto: Captură video Facebook, Florin Piersic

Există momente în istorie care nu fac zgomot, dar schimbă definitiv direcția unei comunități. Nu prin forță, ci prin acord. Mica Unire este unul dintre aceste momente rare în care românii au ales să fie mai mult decât vecini de istorie: au ales să fie împreună. Într-o lume grăbită, care consumă trecutul în date și ceremonii, merită să ne oprim și să privim acest gest fondator nu ca pe o lecție învățată, ci ca pe o întrebare încă deschisă despre cine suntem și ce ne leagă.

La 24 ianuarie 1859, românii nu au unit doar două principate. Au unit o idee.

Mica Unire – unirea Moldovei cu Țara Românească – a fost mai mult decât un act politic ingenios; a fost un exercițiu de voință colectivă, o dovadă că istoria se poate schimba atunci când oamenii învață să gândească împreună. Într-o epocă dominată de imperii și interese externe, românii au ales calea solidarității. Alegerea aceluiași domnitor, Alexandru Ioan Cuza, la Iași și la București, a fost un gest curajos, dar și profund simbolic. Mica Unire nu a fost rezultatul unui entuziasm de moment. Ea s-a clădit pe ani de frământări, pe ideile pașoptiste, pe convingerea că limba, tradițiile și memoria comună pot deveni fundament politic. Intelectuali, boieri, negustori și oameni simpli au contribuit, fiecare în felul său, la această construcție fragilă, dar esențială.

Domnia lui Cuza a adus apoi primele reforme moderne: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reorganizarea învățământului și a justiției. Chiar dacă domnia sa a fost scurtă, direcția a fost clară: statul român nu mai putea fi un accident al istoriei, ci un proiect asumat.

Privită din prezent, Mica Unire ne vorbește mai puțin despre trecut și mai mult despre noi. Despre capacitatea de a coopera, despre compromis, despre ideea că unitatea nu înseamnă uniformitate, ci un acord asupra valorilor comune.

În fiecare an, la 24 ianuarie, ne prindem în Hora Unirii. Un gest simplu. Unirea a însemnat, înainte de toate, o decizie comună. O alegere practică de a funcționa împreună, de a pune resurse, reguli și direcții la un loc. A fost mai puțin despre entuziasm și mai mult despre organizare, compromis și continuitate. De aceea, semnificația ei rămâne actuală: lucrurile importante se construiesc atunci când există voința de a merge în aceeași direcție, chiar și fără acord deplin.

„Cine nu știe ce este vecinătatea, nu știe ce este Transilvania.”
Johannes Halmen, preot al Bisericii Evanghelice din Saschiz

Transilvania nu poate fi înțeleasă doar prin monumente, biserici fortificate sau peisaje. Ea se explică, mai ales, prin formele sale de organizare comunitară, prin felul în care oamenii au știut să trăiască, să muncească și să se sprijine unii pe alții. Dintre acestea, vecinătatea – cunoscută în unele zone sub numele de nobărie, iar sărbătoarea ei sub numele de fosnich – este una dintre cele mai solide și mai expresive structuri sociale ale Transilvaniei istorice.

O organizare născută din nevoia de supraviețuire

Vecinătățile sunt o formă de organizare a vieții sociale elaborată în Evul Mediu occidental și adusă în Transilvania de coloniștii sași. Ulterior, ele au fost preluate, adaptate și trăite în moduri diferite de maghiari și români, supraviețuind până în zilele noastre sub diverse forme.

Încă de la fondarea localităților, exista preocuparea de a reduce distanța dintre gospodării. Apropierea fizică era esențială pentru reacția rapidă în fața pericolelor: invazii, incendii, calamități. Din această nevoie s-a născut comunitatea de întrajutorare, care, în timp, a căpătat roluri economice, administrative, religioase și morale.

Organizarea strictă a vecinătăților a fost o condiție esențială a muncii în comun, element indispensabil supraviețuirii. Așa cum se consemna în Constitution von Agnetheln ăncă din anul 1717:
„Unitatea îi apără pe oameni în caz de pericol, iar neînțelegerea le pricinuieste durere și dispariție.”

Vecinătatea – un contract social viu

Vecinătatea era garanția că nimeni nu rămâne singur. Dacă ți se întâmpla ceva, ceilalți interveneau. Era un adevărat contract social între vecini, asumat și respectat.

Toate lucrările comunale se realizau împreună: repararea acoperișurilor, săparea șanțurilor, ridicarea unei case, aducerea lemnelor din pădure pentru cei neputincioși. Un cuplu proaspăt căsătorit nu era lăsat singur: vecinătatea venea, ajuta la săpat fundația casei, iar la final munca era urmată de sărbătoare. Se muncea și se petrecea împreună.

În situații-limită – boală, necaz, moarte – vecinătatea prelua întreaga povară organizatorică. La o înmormântare, vecinii se ocupau de tot, pentru ca familia îndoliată să poată jeli. Solidaritatea nu era o opțiune, ci o obligație morală, consemnată an de an în registrele de vecinătate.

Ca într-o mare familie. Regulile sale erau stabilite după dictonul nescris „fă bine ca să-ți fie bine”.

Nobăr-fotărul și „primul smartphone din lume”

În fruntea vecinătății se afla nobăr-fotărul, conducătorul și organizatorul vieții comunitare. Rolul său nu era unul simbolic, ci profund practic: el stabilea ordinea lucrărilor, convoca adunările, media conflictele și se asigura că regulile vecinătății sunt respectate. În cercetarea de teren realizată la Cincu și Cincșor, alături de Uwe Constantin Boghian, acest rol apare constant în relatările informatorilor ca fiind „omul care ținea satul legat”.

Unul dintre cele mai sugestive instrumente ale acestei organizări era semnul vecinătății – o plăcuță de lemn care circula din gospodărie în gospodărie. La Cincu, din relatările culese pe teren, semnul nu era însoțit de explicații scrise: simpla lui prezență la poartă era suficientă pentru a transmite mesajul. Fie că era vorba despre o chemare la ședință, o muncă în comun sau un eveniment neprevăzut, obiectul funcționa ca un cod comunitar unanim înțeles.

La Cincșor, Uwe Boghian amintește faptul că semnul vecinătății impunea o reacție imediată: gospodarul era dator să-l ducă mai departe fără întârziere, refuzul sau neglijența fiind considerate abateri grave de la regulile nescrise ale comunității. În acest fel, circulația semnului nu transmitea doar informație, ci și responsabilitate.

Nu întâmplător, preotul Johannes Halmen de la Biserica Evanghelică fortificată din Saschiz numea acest sistem, cu umor, „primul smartphone din univers” inventat de sași. Dincolo de metaforă, cercetarea de teren confirmă eficiența acestui mijloc de comunicare: un obiect simplu, dar investit cu autoritate colectivă, capabil să mobilizeze rapid o întreagă comunitate. Semnul vecinătății nu era doar un mesaj, ci expresia concretă a unui acord social profund interiorizat.

Țihinul – chemarea la adunare

Această chemare purta un nume: Țihinul. Cu el, nobărul-fotăr mergea din poartă în poartă, invitând oamenii la adunarea generală a vecinătății. Întâlnirea începea cu o ședință: se discutau realizările anului trecut, se stabileau sarcinile pentru anul ce urma și se prezentau cheltuielile consemnate în registru.

Se spune că, înainte de fosnich sau nobărie, toți cei certați trebuiau să se împace. Comunitatea nu putea funcționa în dezbinare.

Fosnichul și nobăriile din Țara Cohalmului

În jurul datei de 24 ianuarie, în satele din zona Rupea aveau loc petreceri comunitare asemănătoare balurilor mascate ale sașilor și ungurilor. În unele localități, sărbătoarea poartă numele de Fosnich (în satele comunei Hoghiz), iar în altele este cunoscută drept Întâlnirea vecinătăților sau Nobării (Dăișoara, satele comunei Bunești).

Denumirea de Fosnich provine dintr-o veche sărbătoare săsească, preluată ulterior de comunitățile românești și încărcată, în timp, cu nuanțe patriotice legate de Ziua Unirii. Un exemplu elocvent cercetării mele, este Dăișoara, unde au existat și există patru nobării: de la deal, de din jos, de pe față și de pe dos. Fiecare își ținea ședința proprie, iar apoi urma întâlnirea generală, organizată la Căminul Cultural. Accesul era permis doar sătenilor. Fiecare venea cu un coș cu bucate și băutură, se juca, se dansa, se întărea comunitatea.

Această structură s-a păstrat până în prezent: nobăria având loc în data de 24 ianuarie 2026, la Căminul Cultural din sat, unde momentul principal al serii este „HORA UNIRII”.

Vecinătatea și identitatea săsească

Încă de pe vremea primilor coloniști care au migrat în Transilvania, sașii știau care este menirea lor – să apere teritoriul – și își cunoșteau drepturile, fiind subordonați direct regatului. De fiecare dată când era numit un nou rege, sașii organizau validarea legilor după care se ghida comunitatea, de către regatul aferent. Pe lângă cadrul legislativ diferit, sașii au avut șansa de a-și organiza structuri bisericești locale, fapt datorat distanței față de Esztergom, unde se afla episcopul cărora ei îi erau subordonați. Apoi, odată cu reformarea, sașii au văzut șansa de a-și crea o confesiune proprie.

„Foarte important de luat în considerare sunt școlile. Sașii spun că dacă nu avem școală, nu avem nimic. Încă dinainte de Reforma Protestantă, fiecare sat dispunea de câte o școală. Se preda bineînțeles în limba latină. Apoi sistemul școlar a fost modernizat la inițiativa lui Johannes Honterus. El a întemeiat în Brașov primul gimnaziu umanist și sistemul de învățământ propus de el a fost apoi preluat și de celelalte școli din Transilvania. Acestea erau susținute de biserică. Era o formă a comunității de a se organiza. Reacție la influența maghiară în statul austro-ungar, biserica a susținut și mai puternic aceste școli, care pe atunci funcționau ca școli private, această conjunctură permițându-le să își determine în mod independent conținutul de predare, în vreme ce în școlile de stat sistemul de învățământ tindea să urmărească maghiarizarea elevilor. Prin dezvoltarea și autonomia sistemului de învățământ și al bisericii, limba de predare putea fi germana. Biserica și școala ocrotesc astfel identitatea sașilor.”

Comunitatea era la rândul ei susținută printr-un sistem de organizare sătesc, specific, în cadrul căruia oamenii defineau reguli pentru a le respecta apoi. Acest sistem este numit vecinătăți. În cadrul vecinătăților (Nachbarschaften), oamenii, vecinii se ajutau în treburile gospodărești precum construcția unei case, a unei fântâni sau cu prilejul unui eveniment. În cazul unei înmormântări, de exemplu, se ocupau vecinii de toate aspectele organizatorice, iar membrii familiei afectate puteau jeli. În acest fel comunitatea se organiza într-un mod eficient și structurat.”

Placa sau tabla de vecinătate era un semn de comunitate folosit în tradițiile săsești din Transilvania. Acestea aveau rolul de a marca, comunica sau simboliza funcții sociale și organizaționale în cadrul comunității. Placa era circulată între membrii comunității și era folosită pentru a transmite un mesaj, un ordin sau anunțuri diverse în numele comunității sau al conducătorilor ei. Erau semne de comunicare colectivă în cadrul satului.

Mai mult decât o formă de organizare

Dincolo de reguli și structuri, vecinătatea răspundea unei nevoi profunde: nevoia de a fi și de a acționa împreună. Ea exprima solidaritatea, dar și eficiența. Era un mecanism social care transforma comunitatea într-un organism viu, capabil să facă față vieții în toate ipostazele ei.

Poate tocmai de aceea, vecinătatea rămâne una dintre cele mai autentice chei de lectură ale Transilvaniei. Nu ca nostalgie, ci ca model de coeziune, responsabilitate și umanitate.

Adunarea vecinătății „Oarda” – Dăișoara, jud. Brașov

Vecinătatea era garanția că tu nu ești singur niciodată și dacă ți se întamplă ceva, ceilalți sar să te ajute. Era un fel de contract social între vecini.

Nobăria în actualitate

Pe vremuri, adunarea nobarilor era una fixă și strict delimitată: participarea era permisă exclusiv membrilor satului, satenilor de drept, fără intervenția sau prezența persoanelor din afara comunității. Această rânduială reflecta o organizare internă bine definită, bazată pe apartenență, responsabilitate comună și respectarea tradițiilor moștenite. În acele timpuri, nobaria funcționa ca o structură închisă, menită să protejeze identitatea satului, valorile sale și modul de viață tradițional. Deciziile se luau în interiorul comunității, iar fosnichul devenea locul unde se întărea coeziunea dintre săteni și se transmiteau regulile nescrise din generație în generație. Odată cu trecerea vremurilor și cu schimbările sociale inevitabile, această organizare a cunoscut o adaptare firească. Depopularea satelor, mobilitatea crescută și deschiderea către alte comunități au dus la o redefinire a modului în care nobaria este trăită astăzi. În prezent, adunarea nu mai este rezervată strict doar satenilor, ci a devenit o invitație deschisă tuturor apropiaților satului — rude, prieteni sau persoane care simt o legătură autentică cu comunitatea și doresc să ia parte la această sărbătoare.

Această deschidere nu diminuează valoarea tradiției, ci, dimpotrivă, contribuie la păstrarea ei vie. În contextul în care numărul satenilor se împuținează, includerea altor persoane reprezintă o formă de continuitate și de adaptare la realitățile actuale. Nobaria rămâne astfel un simbol al identității locale, dar și o dovadă că tradițiile pot evolua fără a-și pierde esența, păstrând echilibrul dintre rânduiala de odinioară și nevoile prezentului.

Vă așteptăm în data de 24 ianuarie 2026!

Eusebiu Militaru este un om al rădăcinilor și al tradițiilor, un păstrător al valorilor din satul gorjenesc, care îmbină cu mândrie în sufletul său lumea veche a obiceiurilor străvechi cu ritmul unei vieți moderne. Crescut într-o familie modestă, în inima Văii Jaleșului, Eusebiu a învățat de mic respectul pentru muncă, oameni și tradiții, iar satul natal, Cornești, a fost locul care i-a dat sens și identitate. Legătura profundă cu viața rurală și cu obiceiurile strămoșești este ceea ce îl definește cu adevărat.

Tradițiile, muzica populară și portul autentic gorjenesc au fost mereu pentru Eusebiu nu doar o sursă de mângâiere sufletească, ci și un mod de viață. A crescut cântând doine și sârbe, învățând de la bunici și învățători, iar în cadrul Școlii Populare de Artă „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu a dat viață și profunzime pasiunii sale pentru folclor. Astăzi, Eusebiu este un adevărat ambasador al tradițiilor din Gorj, organizând evenimente care readuc la viață obiceiuri de altădată, precum hora gorjenească sau „Joimărelele”, și militând pentru păstrarea portului popular autentic.

Prin muzică, costume și obiceiuri, Eusebiu Militru este un om care nu doar că păstrează moștenirea culturală, ci o trăiește și o transmite mai departe, cu convingerea că fără tradiții nu putem înțelege cine suntem cu adevărat. Eusebiu, să începem!

„Sunt un om simplu, crescut într-o familie modestă, în care respectul pentru muncă, oameni și rânduieli este firesc.”

Dacă ți-aș cere să spui cine ești fără să folosești nici vârsta, nici studiile, ce poveste ai spune despre tine?

Unde este acasă pentru tine? Ce loc ocupă Gorjul în inima ta și cum te poartă amintirile lui prin viață?

Pentru mine, sentimentul de «acasă» începe din clipa în care intru pe raza județului Gorj. Este o stare care mă cuprinde firesc, ca o liniște. Dar adevăratul «acasă» este satul în care am crescut, satul în care am învățat carte și unde îmi este familia. Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.

„Corneștiul nu este doar un punct pe hartă, ci locul care m-a format și care mă cheamă mereu înapoi, indiferent cât de departe aș fi.”

Satul meu a cunoscut, în ultimii ani, schimbări majore, aduse de fireasca modernizare. Cu toate acestea, în inima mea, satul a rămas același. Este satul în care drumul era plin de vite și de oamenii care le duceau la pășunat, satul în care, la șase dimineața, vedeai bărbații, femeile și copii cu sapele pe spate, plecând la prășit porumbul, varza sau grădinile. Este satul în care căruțele treceau încărcate cu bucate – grâu, porumb, rodul muncii de peste an. Seara, tinerii și bătrânii se adunau la poartă ca să «pună țara la cale», iar femeile torceau, tricotau și coseau, dând timpului un alt ritm. Așa am crescut eu, într-un sat minunat, care mi-a format sufletul și felul de a fi.

„Bătrânii satului sunt, pentru mine, icoanele și cărțile lui sfinte.”

Ai ales să urmezi și studii la Școala Populară de Artă. Ce ți-a adus această experiență: rigoare, curaj, sau?

După ce am început cursurile la Școala Populară de Artă, orizontul meu artistic s-a lărgit considerabil. Am început să particip la concursuri locale, la spectacole organizate de Școală și la apariții televizate, alături de grupul «Gorjeanca», înființat de regretatul profesor Ion Drăgan. Prin acest grup, am promovat colindele și obiceiurile populare specifice marilor sărbători, precum Floriile sau Sânzienele. Toate aceste experiențe mi-au deschis drumul către lumea artistică, mi-au oferit curaj și m-au pus în contact cu numeroși artiști, contribuind decisiv la formarea mea ca interpret și ca om.

 

Când cânți, cui simți că te adresezi: satului sau copilului care ai fost?

În prezent, cânt mai ales pentru mine, pentru familie și prieteni. Cântecul este pentru mine o formă de eliberare: când sunt supărat, zic o doină de jale, iar când sunt fericit, spun o sârbă, ca la Gorj. Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt. Îmi pare rău uneori că, stând singur, creez versuri și linii melodice pe care nu le înregistrez și le uit, dar cântecul rămâne parte din mine, din sufletul și viața mea.

„Cântecul îmi este un frate; oriunde simt greutăți sau oboseală, încep să cânt și astfel mă vindec, găsind puterea să o iau de la capăt.”

 

Trăiești într-o lume modernă, dar porți în tine o lume veche. Cum se împacă cele două și ce sacrificii presupune această alegere?

Trăim, într-adevăr, între două lumi. Una este lumea respectului față de oameni, față de portul popular și față de rânduiala străveche. Cealaltă este lumea modernă, în care, de multe ori, credem că ni se cuvine totul și uităm să prețuim tradiția, portul și graiul. Eu, petrecând mult timp în preajma oamenilor bătrâni, nu am avut dificultăți în a înțelege ce voiau să-mi transmită. Le-am învățat firesc, pe măsură ce am crescut, mai ales că multe dintre aceste obiceiuri au fost încă vii până nu demult, chiar acum zece ani. În același timp, nu m-am desprins de generația mea: sunt în pas cu moda, cu distracția și cu tot ce ține de frumosul acestei vârste. Poate tocmai de aceea sunt puțin diferit, pentru că am trăit și cunosc rânduielile generațiilor trecute. Încerc, pe cât pot, să readuc la viață tradițiile și obiceiurile, măcar cu ocazia marilor sărbători.

 

Ai readus oamenii laolaltă în jurul horei și a șezătorii. Ce crezi că se vindecă într-o comunitate atunci când oamenii se prind din nou de mâini?

Am încercat să reînvii obiceiul horei din ziua de Paște, așa cum se făcea odinioară în curtea bisericii din satul Cornești. Bătrânii mi-au povestit că aceasta era hora tradițională a satului, locul unde tinerii necăsătoriți se adunau pentru a-și găsi jumătatea. La hora din Cornești veneau tineri și din satele învecinate – Tălpășești, Găvănești, Tămășești. Anul acesta am organizat hora gorjenească așa cum a fost cândva: oamenii îmbrăcați în costume populare autentice, iar muzica asigurată de Taraful lui nea Ion Dundu din Tămășești. M-a bucurat enorm faptul că oamenii au răspuns cu atâta deschidere invitației, mai ales că au venit îmbrăcați gorjenește, alături de un taraf vechi. Un moment care m-a emoționat profund a fost prezența Dodei Costăina, în vârstă de 83 de ani, care mi-a spus că a fost foarte fericită să retrăiască, prin această horă, amintirile tinereții sale.

 

Portul popular pe care îl colecționezi este cu adevărat o memorie. Cum simți că această moștenire va vorbi generațiilor viitoare, poate chiar mai mult decât o apreciem noi astăzi?

Portul popular nu va muri niciodată atât timp cât oamenii îl vor purta și îi vor învăța pe copii, pe nepoți și pe strănepoți să-l îmbrace. Familia are un rol esențial în formarea viziunii tinerilor. Cu siguranță, ceea ce un copil vede la mama sau la tata, repetat an de an sau măcar din când în când, va duce mai departe. Din păcate, astăzi trăim într-o perioadă în care transmitem tot mai puțin generațiilor viitoare, iar acest lucru este tragic. Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea. Cu toate acestea, sper din suflet ca portul popular autentic să nu se piardă, pentru că, în momentul în care ne pierdem portul, graiul și muzica, ne pierdem, de fapt, identitatea națională.

„Tinerii nu mai au prilejul pe care l-am avut eu, acela de a învăța rânduiala străveche prin viu grai, pentru că oamenii și-au schimbat profund felul de a privi viața și lumea.”

 

Spune-ne povestea unui costum care te-a tulburat. Ce ți-a spus despre femeia sau bărbatul care l-a purtat? Care este cea mai de preț piesă pe care o ai în colecția ta? Are o poveste?

Una dintre cele mai tulburătoare povești din viața mea este cea a stră-străbunicii mele. A fost o femeie foarte deșteaptă, care, în anul 1929, a fost elevă a Liceului Pedagogic din Târgu Jiu. Din spusele bunicii mele, ale femeilor în vârstă din sat, dar și din fotografiile rămase, reiese limpede că stră-străbunica mea s-a purtat mereu numai în cămașă cu oprege, cum îi zicem noi, adică în costum popular, purtat cu demnitate și firesc, nu ca podoabă, ci ca fel de a fi. Imediat după Paște, s-a dus la o horă de nuntă în sat, împreună cu băiatul ei, adică cu străbunicul meu. Acesta a luat horă înainte și, așa cum era obiceiul, a luat și o fată de pe margine ca s-o joace. Fratele stră-străbunicii mele, fiind foarte gelos, pentru că străbunicul meu luase acea fată în horă, a început să se ia de el, iar mai apoi s-a ajuns și la bătaie. Când a văzut că fiul ei este atacat pe nedrept, stră-străbunica mea nu a stat pe gânduri și s-a dus să-i despartă. Atunci, fratele ei, un om fără scrupule, a tras ca o fiară de ciupagul stră-străbunicii mele și i l-a rupt în două. Gândiți-vă că acea cămașă fusese făcută chiar de Paște și trebuia să-i fie bună poate până la moarte, pentru că, în vremurile acelea, era foarte greu să găsești pânză sau materiale pentru a coase o cămașă nouă, mai ales că avea și un băiat care trebuia îmbrăcat. Pentru mine, această cămașă nu este doar o piesă de port popular, ci o lecție despre demnitate, sacrificiu și despre câtă viață se cosea, odinioară, într-un singur rând de pânză.”

 

Hora gorjenească are o forță aparte, ce spune ea despre felul vostru de a fi, de a iubi, de a trăi?

În Gorj, hora nu este doar un joc, ci un fir care leagă viața omului de la început până la sfârșit. Se joacă din clipa nașterii copilului și până la trecerea lui din această lume. La naștere, lăutarii nu lipsesc: vin să aducă bucurie părinților și apropiaților, iar hora se joacă până a doua zi dimineața, ca un legământ al vieții care începe. Urmează botezul și tăiatul moțului, alte momente în care hora adună oamenii laolaltă. Copilul crește și merge cu părinții la hora satului, fie la căminul cultural, fie afară, în câmp liber sau chiar în drum, în funcție de anotimp. Acolo face primii pași de horă, fără să știe că învață, de fapt, rânduiala locului. La 16–17 ani, băieții deja dobândesc propriul stil de joc, ca să fie cât mai prezentabili în horă și în fața fetelor, pentru că hora este și loc de întâlnire, și loc de alegere. Apoi vine timpul căsătoriei, adevăratul examen al vieții: nunta de trei zile, cu horele cele mai puternice și cu bucuria dusă la capăt. După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu: un loc unde oamenii au dus-o greu, dar au știut să-și poarte viața, durerea și bucuria jucând hora noastră de mână, cu demnitate și cu suflet.

„După nuntă, tânărul devine bărbat, își lasă jocul năvalnic al tinereții și începe să joace mai așezat — un «calm» care, în Gorj, înseamnă totuși o viteză a unei hore din zona Munteniei. Iar la sfârșit, omul este petrecut tot prin horă, la hora de pomană, pe care familia o dă în primele zile ale Paștelui, la hora satului. Așa este Gorjul meu.”

 

Care este, pentru tine, semnul distinctiv al portului gorjenesc — acel detaliu mic care poartă o identitate întreagă?

Pentru mine, semnul distinctiv al portului gorjenesc este semnul bradului. Îl regăsim pe vestele și pe paltoanele cu găitane ale bărbaților și femeilor, pe pantalonii din dimie bătută în piuă ai bărbaților, dar și pe cămășile cusute cu migală. Semnul bradului apare, de asemenea, pe fețele de masă, pe scoarțele și pe macatele țesute în casă, semn că el nu aparține doar portului, ci întregii vieți a satului. În cultura gorjenească, bradul celebrează marile schimbări ale existenței, fiind prezent atât la momentele de bucurie, cât și la cele de trecere. În limbajul popular, moartea, echivalentă cu nunta, devine expresia unei viguroase continuități, iar bradul rămâne martorul tăcut al acestei legături dintre început și sfârșit. Așadar, acest semn nu este doar un ornament, ci o identitate cusută în timp.

 

Mulți tineri cred că tradiția îi ține pe loc. Tu ai ales contrariul. Ce ți-a oferit folclorul în drumul tău personal și profesional?

Într-adevăr, mulți tineri spun că tradiția îi ține pe loc, deoarece nu au avut bucuria să guste cu adevărat din seva satului romanesc. Fiecare tradiție are o poveste, iar fără a-i cunoaște menirea, ea rămâne doar un gest gol. De exemplu, la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu, iar aceluia care nu se i se dă cană, se spune că nu are parte de apă. Aceste obiceiuri nu sunt simple ritualuri, ci forme prin care oamenii și-au exprimat, dintotdeauna, grija, credința și legătura cu cei plecați. Pentru mine, folclorul și tradițiile au fost mereu o mângâiere sufletească. Mi se umple inima de bucurie când văd locuri în care tradițiile încă se păstrează și, mai ales, când observ că începe să se reînvie ceea ce mai poate fi salvat. Aceasta este, de fapt, cea mai mare mulțumire a mea.

 

„la noi,în Joia Mare din Postul Paștelui, adică de Joimărele, cum se zice pe Valea Jaleșului, se dau de pomană ulcele pline cu apă, vin sau rachiu. Se spune că acela care dă ulcică de pomană în ziua de Joimărele îi oferă mortului o cană din care să poată bea apă din izvorul lui Dumnezeu.”

 

 

Dacă, peste ani, cineva va spune „Eusebiu Militaru a făcut ceva pentru satul lui”, ce ai vrea să fie acel „ceva”?

Mi-aș dori din suflet să revină îmbrăcatul portului popular autentic gorjenesc. Aș vrea să văd cât mai multă lume purtând aceste veșminte minunate, care spun o poveste fără să rostească un cuvânt. Bărbații să se întoarcă la costumele schilerești, la cămășile cusute cu mătase și șebace, la pălăriile negre purtate cu demnitate, iar femeile să se întreacă în frumusețea cusăturilor de pe ciupaguri și poale, cu opregele cât mai încărcate și cu nelipsitele cârpe de borangic, maramele, pe care mi le doresc să le văd din nou zburând în vânt. Aș vrea ca aceste tradiții să revină măcar la sărbători, la biserică, la hora satului, acolo unde, în Gorj, încă mai găsim hore vii. Pentru acest lucru lupt. Deja am transformat într-o tradiție a satului ca, în fiecare an, în Duminica Floriilor, să scoatem din ladă costumele populare și să le expunem, să le facem din nou văzute. Lupt, de asemenea, pentru păstrarea obiceiurilor din pragul marilor sărbători, așa cum s-a întâmplat și de Crăciun, când vedem tot mai puțini colindători îmbrăcați gorjenește. Lupt și pentru păstrarea obiceiurilor de la înmormântare, chiar dacă acest moment aduce multă durere, pentru că și el trebuie înțeles și respectat. Iar pentru a fi înțeles pe deplin, trebuie readus la viață cântecul zorilor, pe care, din păcate, tot mai rar mai găsești pe cineva care să-l știe și să-l cânte. În egală măsură, lupt pentru horele făcute în locurile unde ele s-au jucat de sute de ani, pentru că acolo se află memoria satului. Dacă aceste lucruri vor rămâne vii, atunci satul gorjenesc nu va fi pierdut.

 

 

Eusebiu, vreau să lași un gând aici, pentru tinerii care poate au în ei o flacără dar le este frică să întrețină focul. Ce te motivează să continui?

Dragostea pentru tradițiile și obiceiurile Văii Jaleșului este flacăra care îmi ține sufletul viu. Ea mă face să merg în sat, să stau ore întregi cu bătrânii și să ascult poveștile lor, să înțeleg cum și-au trăit viața oamenii din satul meu natal și din întreaga vale. Cu cât aflu mai multe, cu atât dorința de a păstra și transmite tot ce am învățat devine mai puternică. Știu că viața s-a schimbat, că oamenii și-au dorit modernizare pentru că au dus-o greu, dar tocmai de aceea este nevoie să cunoaștem rădăcinile noastre și să le respectăm. Dragostea pentru autentic nu se învață din cărți, ci se trăiește și se simte în fiecare gest, în fiecare cântec și în fiecare costum purtat cu mândrie. Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt. Dacă păstrăm tradițiile, portul și muzica, păstrăm însăși identitatea noastră.

„Îi îndemn pe tinerii care au flacăra în inimă să nu o stingă, să caute adevărul locului de unde provin, să vorbească graiul străbunilor și să arate lumii cine sunt.”

 

Gata! A început școala.

Și a apărut prima temă importantă de rezolvat. (Și la voi? Și la Andrei la clasă!)

Ah, cât s-a străduit Andrei să iasă totul foarte bine cu această temă. A șters, a rescris, a verificat de trei ori. A vrut să fie bine. Foarte bine.
A pus foaia pe birou, hotărât să o ia dimineață.

Dimineața vine cu grabă, cu ghiozdanul aruncat pe umăr, cu pași repezi spre mașină.
Se urcă pe scaunul din dreapta și începe să-i povestească tatălui său despre colegul de bancă. Vorbește mult. Prea mult. Ca și cum ar încerca să țină ceva la distanță.

La primul semafor… se oprește.
Se uită în gol. Inima îi face un salt scurt și dureros.

Tema.

Înghite în sec. Își strânge mâinile pe genunchi.
— Tată… am uitat tema.

Vocea îi tremură puțin. Nu pentru că a uitat tema. Ci pentru că știe ce urmează de obicei în astfel de momente: oftatul, tonul ridicat, predica, privirea aceea care apasă.

Mihai, tatăl, simte și el impulsul vechi, aproape automat. Un gând din copilăria lui: „Cum ai putut?”
Îl recunoaște. E vocea tatălui său care îi țipă în ureche.

Și alege altceva.

Respiră adânc. O dată. De două ori.
— Știi, Andrei, toți uităm uneori, spune calm. Chiar și eu. Ieri mi-am uitat legitimația de serviciu.

Andrei ridică privirea. Îl caută pe tatăl lui. Nu e nicio încruntare. Nicio tensiune în maxilar. Doar o privire caldă, stabilă.

Mihai întoarce mașina. Fără reproșuri. Fără explicații.
Se întorc acasă, Andrei ia tema, iar drumul spre școală continuă.

După câteva minute, Mihai spune, mai mult gândind cu voce tare:
— Când aveam vârsta ta, tatăl meu ar fi țipat la mine pentru asta. Credea că așa se învață responsabilitatea.

Andrei adună curaj:
— Atunci… de ce nu ai țipat la mine?

Mihai zâmbește. Un zâmbet sincer. Asumat.
— Pentru că a țipa m-a făcut pe mine speriat, nu responsabil.
Și nu vreau să-ți fie frică să greșești. Greșelile se pot repara.

— O să încerc să fiu mai atent mâine, spune Andrei. Poate îmi pun tema în ghiozdan imediat după cină.

— Asta e o idee foarte bună, răspunde tatăl.

Mașina pare, dintr-odată, mai ușoară.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți.
Au nevoie de părinți conștienți.

Felul în care le vorbim când greșesc devine felul în care vor vorbi cu ei înșiși toată viața.
A fi diferit de părintele pe care l-ai avut nu înseamnă să-l negi, ci înseamnă să alegi, cu maturitate și curaj, o voce mai blândă pentru copilul tău.

La început de an 2026, avem o alegere de făcut.

Putem duce mai departe ,,lanțul” de lucruri știute, fără să ne uităm la el, așa cum l-am primit: cu zalele lui grele, ruginite de frică, de rușine, de „așa am fost crescut”.

Sau putem opri ,,lanțul” pentru o clipă.
Să-l privim cu onestitate.
Să scoatem zalele care dor, care apasă, care nu mai ajută. Să-l ducem mai departe cu zale strălucitoare făcute din calm, respect, limite ferme fără umilință, cu zale placate cu curaj și iubire.

După 33 de ani petrecuți la catedră, sunt profesori care nu vorbesc despre oboseală, ci despre sens. Despre copii, despre încredere și despre puterea educației de a schimba destine. Interviul de față este mărturia Luminiței Graur, un cadru didactic care a ales, zi de zi, să creadă în elevii săi, să transforme limba franceză dintr-o materie într-o punte către lume și să practice o educație construită pe empatie, respect și curaj. O conversație sinceră despre vocație, reziliență și educația care formează oameni.

Când priviți în urmă la începutul drumului dumneavoastră, ce v-a chemat, de fapt, spre catedră?

Am ales să devin profesor de limba franceză dintr-o convingere care mi-a ghidat întreaga carieră: educația lingvistică deschide perspective. Pentru elevii din mediul rural, în special, o limbă străină nu este doar o disciplină școlară, ci o poartă spre o altă cultură, spre o altă lume, spre posibilități care, fără sprijin, ar rămâne departe. Dorința a fost să apropii această lume de copii, să le ofere acces la ceea ce, poate, altfel nu ar fi avut curajul să viseze.

După 33 de ani la catedră, ce vă face să continuați, chiar și în zilele dificile?

După peste trei decenii petrecute la catedră, motivația sa nu s-a stins, dimpotrivă. Zi de zi, îmi găsesc sensul în impactul concret al muncii mele în elevii care prind încredere, care îndrăznesc să vorbească, care își depășesc limitele și încep să creadă în propriile forțe. Pentru un profesor adevărat, progresul elevilor este cea mai mare răsplată, iar pentru mine acest sentiment este motorul care mă face să rămân, să continui, să cred.

Ce înseamnă, la nivel profund, educația așa cum o trăiți dumneavoastră în fiecare zi la clasă?

Educația de calitate nu este despre programe rigide sau rezultate măsurate exclusiv prin note. Este un proces profund centrat pe elev, în care fiecare copil este ascultat, valorizat și sprijinit să învețe în ritmul său. Este un spațiu sigur, empatic și stimulativ, unde copiii nu se tem să greșească și unde competențele reale se construiesc prin experiențe autentice. Este educația care formează oameni, nu doar elevi.

Cum reușiți să transformați limba franceză dintr-o materie dificilă într-o experiență vie pentru elevi?

Pentru a-i apropia pe copii de învățare, am ales drumul implicării active. Lecțiile mele de franceză prind viață prin activități interactive, resurse digitale, proiecte colaborative și situații de comunicare reală. Astfel, limba franceză nu mai este percepută ca o materie dificilă, ci ca un instrument viu, util și plăcut, care le aduce elevilor noi perspective și planuri.

Ce a schimbat în dumneavoastră și în relația cu elevii participarea la Programul Școala Încrederii?

Din dorința de a crește și mai mult impactul pe care îl am asupra elevilor, am avut dorința de a face parte din Programul Școala Încrederii. Am regăsit aici valori în care cred profund: siguranță emoțională, colaborare, respect. Programul m-a ajutat să-mi îmbunătățesc modul de comunicare, să cultiv și mai mult empatia în relația cu elevii și să-mi ajustez practicile didactice astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor reale ale copiilor. Pentru mine, Școala Încrederii nu este doar un program, ci o confirmare că educația poate fi făcută altfel: cu suflet, cu sens, cu grijă față de om.

Ce vă doare cel mai mult atunci când priviți sistemul educațional din interior?

Privind spre sistemul de învățământ, văd clar ce ar trebui schimbat: accentul excesiv pe evaluările formale și pe rigiditate. În locul lor, ar propune o evaluare autentică, flexibilă, orientată spre progres. Dar mai mult decât atât, subliniază nevoia urgentă de sprijin real pentru profesori: condiții de muncă mai bune, recunoaștere profesională și politici care să atragă și să păstreze oameni valoroși în educație. Pentru că un sistem educațional de calitate începe cu profesori respectați și susținuți.

Dacă ar fi să transmiteți un gând esențial despre educație, născut din toți acești ani de experiență, care ar fi acela?

Am ales să rămân, să cred și să construiesc. Educația adevărată se face cu răbdare, cu empatie și cu încrederea că fiecare copil poate reuși atunci când cineva îl vede și îl susține.

Există oameni care vorbesc despre schimbare și oameni care o construiesc, pas cu pas, fără zgomot inutil.

Robert Diaconeasa face parte din a doua categorie. Cunoscut publicului larg prin proiecte precum DaddyCool și MENtalks, Robert și-a construit parcursul la intersecția dintre jurnalism, storytelling și implicare socială. Dincolo de rolurile vizibile, însă, firul roșu al muncii sale rămâne același: grija reală pentru oameni, pentru copii și pentru felul în care comunitățile pot deveni mai sănătoase. Proiectul tRAI – un hub educațional și social dedicat copiilor din medii vulnerabile – nu apare ca o ambiție grandioasă, ci ca o consecință firească a unei călătorii personale marcate de empatie, responsabilitate și convingerea că „bunătatea este noul cool”.

În acest interviu, Robert vorbește despre misiune, leadership, paternitate, oboseală, visare și construcție pe termen lung. Despre cum arată succesul atunci când este măsurat în oameni crescuți frumos, nu în cifre. Și despre de ce, uneori, cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să rămâi uman. Robert, să-ncepem!

,,DaddyCool” – cum și când ai decis să-ți asumi acest nume/brand? Ce înseamnă pentru tine, ce sarcini îți aduce, ce limite sau libertăți îți dă?

„DaddyCool” nu a apărut ca un brand, ci ca o stare. A venit natural, în momentul în care am devenit tată și am realizat că nu vreau să joc rolul părintelui „perfect”, ci al părintelui prezent, autentic și curios.
Pentru mine, DaddyCool înseamnă un tată care învață din mers, care greșește, care râde, care pune întrebări și care nu se teme să arate emoție.

Ca sarcină, acest nume mă obligă la onestitate. Nu pot poza în ceva ce nu sunt. Nu pot vorbi despre valori pe care nu le trăiesc.
Ca limită, poate fi așteptarea unora că „știu mereu răspunsurile”. Nu le știu. Și nici nu vreau.
Ca libertate, îmi dă voie să fiu eu: un om în proces, un tată care crește odată cu copiii lui.

„Nu pot poza în ceva ce nu sunt. Nu pot vorbi despre valori pe care nu le trăiesc.”

 

Ce a însemnat pentru tine momentul în care ai realizat că „bunătatea este noul cool”, așa cum ai spus într-un interviu? Cum ai schimbat modul în care îți desfășori activitatea după ce ai adoptat această filozofie?

A fost un moment de claritate, dar și de oboseală. Oboseala de a vedea că succesul este adesea asociat cu duritatea, cinismul, ego-ul sau graba.
Mi-am dat seama că vreau să construiesc altfel. Că vreau să las ceva în urmă nu doar prin ce fac, ci prin cum fac.

De atunci, am ales mai atent proiectele, oamenii și colaborările.
Am început să spun mai des „nu” lucrurilor care nu erau aliniate cu valorile mele, chiar dacă păreau „cool” din exterior.
Bunătatea nu e naivitate. E curaj. E să rămâi uman într-o lume grăbită. Și da, cred sincer că asta e noul cool.

„Bunătatea nu e naivitate. E curaj. E să rămâi uman într-o lume grăbită.”

 

Ce înseamnă pentru tine „a avea o misiune”?

A avea o misiune înseamnă să știi de ce te trezești dimineața, chiar și în zilele grele.
Nu e despre obiective sau KPI-uri. E despre sens.

Pentru mine, misiunea este să creez contexte în care oamenii – mai ales copiii și bărbații – să se simtă văzuți, ascultați și încurajați să devină versiuni mai bune ale lor.
O misiune nu te face mai important. Te face mai responsabil.

„MENtalks nu a fost creat ca să ofere soluții, ci ca să creeze dialog.”

 

Vorbind de misiune, vreau sa vorbim de MENtalks: ce nevoie ai simțit tu în viața ta personală sau profesională care să te determine să creezi ceea ce azi este MENtalks? Cum ai știut că bărbații din România au nevoie de o platformă ca asta?

MENtalks a pornit dintr-o lipsă personală.
Într-un moment dificil din viața mea, mi-am dat seama că, deși aveam oameni în jur, nu aveam spații reale de conversație. Unde bărbații să poată vorbi fără mască, fără competiție, fără „trebuie să fii tare”.

Am știut că nu sunt singur când am început să vorbesc deschis. Reacțiile au venit imediat. Mesaje. Tăceri grele. „Și eu simt la fel.”
MENtalks nu a fost creat ca să ofere soluții, ci ca să creeze dialog.
Pentru că, înainte de vindecare, e nevoie de voce. Iar bărbații din România au fost prea mult timp învățați să tacă.

„Mă țin cu picioarele pe pământ oamenii.
Copiii. Privirile lor. Întrebările simple.”

 

Cum reușești să fii cu picioarele pe pământ, să te reconectezi la realitățile copiilor din medii defavorizate, în timp ce gestionezi proiecte multiple – Ce te împiedică sau ce te susține să nu te pierzi în planuri mari?

Mă țin cu picioarele pe pământ oamenii.
Copiii. Privirile lor. Întrebările simple. Bucuria lor atunci când sunt văzuți cu adevărat.

Când lucrezi cu copii din medii defavorizate, nu mai ai luxul de a te pierde în concepte abstracte sau planuri „frumoase pe hârtie”. Realitatea te trage de mânecă. Te întreabă: „Bine, dar ce schimbă asta concret pentru mine?”

Ce mă susține este faptul că, deși uneori construiesc de la distanță, știu foarte clar că nevoia este reală. Am văzut-o direct, fără filtre, în pandemie, când am ajutat peste 4.000 de familii cu alimente.
Experiența aceea m-a ancorat profund. Nu mai vorbim de statistici sau concepte, ci de oameni, de mese care nu existau și de copii care așteptau.

Ce mă împiedică să mă pierd în planuri mari este tocmai memoria acelor momente. Știu că, indiferent cât de amplu devine un proiect, el trebuie să răspundă unei nevoi reale, concrete. Altfel, nu are sens.

Dacă te-ai întoarce la Robert adolescentul care pășea pentru prima dată în presă, ce i-ai spune despre drumul care îl așteaptă și despre faptul că, într-o zi, va construi un spațiu numit tRAI?

I-aș spune să aibă răbdare cu el.
Să nu se grăbească să demonstreze nimic.
Și să nu creadă că drumul va fi drept — pentru că nu va fi.

I-aș spune că va veni o zi în care nu va mai alerga după validare, ci după sens.
Că va înțelege că succesul nu e despre cât de sus ajungi, ci despre câți oameni urcă odată cu tine.

Și i-aș mai spune ceva important:
că toate rătăcirile, fricile, eșecurile și momentele în care s-a simțit „în afara locului” vor avea sens.
Pentru că, într-o zi, le va pune pe toate într-un spațiu care se va numi tRAI — nu ca o clădire, ci ca o promisiune.
Promisiunea că nimeni nu e prea mic, prea sărac sau prea „nevăzut” ca să merite un viitor bun.

 

„…succesul nu e despre cât de sus ajungi, ci despre câți oameni urcă odată cu tine.”

 

Cum s-a născut ideea proiectului tRAI? A fost o întâmplare sau o nevoie pe care ai simțit-o în tine?

tRAI nu s-a născut dintr-o întâmplare, ci dintr-o acumulare.
Din ani de lucru cu oameni, cu copii, cu familii care nu aveau acces la lucruri pe care mulți dintre noi le considerăm normale: siguranță, educație de calitate, timp, atenție.

A fost o nevoie pe care am simțit-o în mine, dar care venea din exterior. Nevoia de a construi ceva pe termen lung, nu doar proiecte punctuale.
Un loc care să nu repare temporar, ci să crească oameni.
tRAI a apărut când am înțeles că nu mai e suficient să ajut, ci vreau să construiesc un cadru în care ajutorul să devină dezvoltare.

tRAI vine din „a trăi”, nu din „a supraviețui”.

 

Numele are o putere aparte. De ce tRAI și nu altfel? Ce poveste, ce simbolism se ascunde în spatele lui?

tRAI vine din „a trăi”, nu din „a supraviețui”.
Pentru că mulți copii nu duc lipsă de potențial, ci de context.

Este un nume simplu, românesc, care vorbește despre viață, rădăcini și viitor în același timp.
tRAI nu e despre performanță forțată sau succes rapid. E despre echilibru, sens și șansa de a crește frumos.

În același timp, tRAI este și un acronim viu, care se construiește din valori: timp, relații, educație, responsabilitate.

Care este stadiul actual al tRAI? Ce s-a realizat până acum, ce mai este de făcut, ce timeline îți imaginezi pentru lansare / operaționalizare?

tRAI este într-o fază foarte onestă: există ca viziune clară, structură și plan concret, dar este încă în construcție.
Avem terenul, conceptul educațional, direcțiile de impact și o comunitate de oameni care cred în proiect. Am făcut pași reali în zona de parteneriate, arhitectură, conținut educațional și fundraising.

Ce mai este de făcut este, poate, partea cea mai grea: transformarea viziunii în infrastructură. Spații, resurse, stabilitate financiară.
Nu ne grăbim artificial. Prefer un ritm sănătos, care să permită sustenabilitate.

Timeline-ul meu nu este legat de o „dată festivă”, ci de un moment în care tRAI poate funcționa corect, cu impact real.
Mai degrabă un început mic, bine făcut, decât o lansare mare, fără profunzime.
tRAI va porni atunci când va putea susține copii, nu promisiuni.

„Avem terenul, conceptul educațional, direcțiile de impact și o comunitate de oameni care cred în proiect. Am făcut pași reali în zona de parteneriate, arhitectură, conținut educațional și fundraising.”

La partea creativă și de conținut: ce tipuri de activități vei include și cum te gândești să le îmbini pentru a oferi o experiență care să sape în suflet și în credința copiilor că pot visa?

Partea creativă din tRAI nu este gândită ca un „program”, ci ca un spațiu de descoperire.
Vor fi activități care combină educația cu joaca, tehnologia cu natura, introspecția cu lucrul practic: ateliere creative, storytelling, lucru cu mâinile, explorare în natură, dialoguri ghidate, expunere la arte, dar și la competențe ale viitorului.

Important pentru mine este ca nimic să nu fie impus.
Copiii nu trebuie convinși că pot visa. Ei știu asta instinctiv. Doar că, la un moment dat, cineva le spune că nu e realist.

„Rolul tRAI este să creeze contexte în care visul lor să nu fie ridiculizat, ci susținut.
Când un copil se simte văzut, ascultat și validat, începe singur să creadă.”

Unde găsești inspirația de care ai nevoie în momentele de oboseală? Ce artiști, ce cărți, ce oameni, ce povești te reîncărcă când simți că e mult; ce ritualuri ai?

Inspirația nu vine dintr-un loc spectaculos. Vine din oprire.
Din momentele în care îmi permit să nu fiu productiv.

Mă încarcă oamenii reali, conversațiile sincere, poveștile de viață spuse fără mască.
Mă ajută mersul pe jos, natura, liniștea, timpul cu copiii mei.
Cărțile care nu promit soluții rapide, ci pun întrebări bune.
Și, poate cel mai important, mă ajută să-mi amintesc de ce fac ceea ce fac.

„Când oboseala apare, nu încerc să o ignor. O ascult. De obicei, are ceva important de spus.”

Cum îți imaginezi relația dintre rolul de tată și rolul de lider al unui hub social? Care versiune a lui Robert vrei să fie model pentru copiii care îți vor călca pragul la tRAI?

Pentru mine, rolul de tată este fundamentul.
Tot ce fac ca lider pleacă de acolo.

Nu vreau să fiu un model de succes, ci un model de coerență.
Un adult care își asumă emoțiile, care recunoaște când nu știe, care cere ajutor, care tratează oamenii cu respect.

Copiii care vor veni la tRAI nu au nevoie de eroi. Au nevoie de adulți stabili, autentici, prezenți.
Versiunea mea de lider este aceeași cu versiunea mea de tată: un om care nu promite totul, dar care este acolo.
Și care crede, cu adevărat, că fiecare copil merită un viitor în care să poată trăi, nu doar să reziste.

Cum te raportezi cu echipa ta: cum reuşeşti să transmiţi viziunea mai departe, să implici alţi oameni, voluntari, sponsori, comunităţi? Ce valori must-have ceri cuiva care lucrează alături de tine?

Nu conduc prin control, ci prin sens.
Cred că oamenii se implică atunci când înțeleg „de ce”-ul, nu doar „ce”-ul.

Viziunea nu o transmit prin prezentări, ci prin felul în care mă port, prin deciziile pe care le iau, prin limitele pe care le pun.
Cu voluntarii, sponsorii sau partenerii nu vorbesc despre cifre înainte de a vorbi despre oameni.

Valorile non-negociabile sunt simple, dar ferme: respectul, onestitatea, empatia și responsabilitatea.
Nu căutăm perfecțiune, ci aliniere.
Dacă cineva nu poate lucra cu blândețe și asumare, indiferent cât de bun ar fi profesional, nu e locul potrivit.

„Valorile non-negociabile sunt simple, dar ferme: respectul, onestitatea, empatia și responsabilitatea.”

 

Ce pași concreți ai stabilit pentru acest Nou An, pentru cinci ani, pentru zece ani — în materie de extindere, de sustenabilitate, de replicare sau multiplicare a modelului?

Pentru acest an, focusul este pe a face tRAI funcțional: spații, programe-pilot, parteneriate solide și un model de lucru care poate fi susținut financiar și uman.

Pe termen de cinci ani, îmi doresc ca tRAI să devină un model validat, cu impact măsurabil, care să poată fi replicat în alte comunități fără a-și pierde sufletul.

În zece ani, nu visez la „mai mare”, ci la „mai profund”.
La o rețea de spații vii, conectate între ele, care cresc copii și comunități, nu doar rapoarte.
Extinderea nu are sens dacă nu rămâne umană.

„Nucleul meu este credința că oamenii pot deveni mai buni atunci când sunt puși în contexte potrivite.”

 

În final, privind toată această călătorie — de la copil, jurnalist, creator de proiecte sociale, până la proiectantul tRAI — ce crezi că te definește cel mai mult ca persoană? Care este nucleul omenesc, pasiunea, credința care îți dă putere să mergi mai departe?

Cred că mă definește curiozitatea față de oameni și capacitatea de a nu deveni indiferent.
Am ales să nu mă protejez prin cinism, chiar dacă ar fi fost mai simplu.

Nucleul meu este credința că oamenii pot deveni mai buni atunci când sunt puși în contexte potrivite.
Că blândețea nu este slăbiciune.
Și că sensul apare atunci când ceea ce faci îi ajută și pe alții să crească.

Dacă ai putea transmite un mesaj copilului tău de azi sau copilului care vine la tRAI peste ani – o frază care să-l însoțească în visurile și fricile sale – care ar fi acea frază?

„Nu ești greșit pentru că ești diferit. Ești exact așa cum trebuie ca să devii cine vei fi.”

Data de 15 ianuarie are o semnificație aparte pentru poporul român, fiind ziua de naștere a lui Mihai Eminescu (1850–1889), poetul național al României și una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești. Această zi este celebrată astăzi ca Ziua Culturii Naționale, un omagiu adus nu doar lui Eminescu, ci întregii creații spirituale românești.

Opera sa poetică, filozofică și jurnalistică depășește granițele esteticului, devenind o expresie a spiritului românesc, în care se întâlnesc istoria, limba, tradiția, credința și aspirația către absolut. Eminescu nu a fost doar poetul iubirii și al naturii, ci și un gânditor profund al destinului național și al dimensiunii spirituale a omului.

Eminescu și dragostea de țară

Printre poeziile care exprimă cu forță dragostea de țară și speranța într-un viitor demn se numără „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, creație emblematică pentru conștiința națională românească. Versurile acestei poezii surprind idealul unei Românii întemeiate pe continuitate istorică, demnitate și pace, nu pe violență sau ură:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

– Mihai Eminescu –

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cuvântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!.

Prin această poezie, Eminescu arată că adevărata putere a unei națiuni nu stă doar în arme, ci în demnitate, pace, continuitate și respect față de trecut.

Eminescu, cultura și religia

Un alt aspect esențial al operei eminesciene este legătura profundă dintre cultură și religie. Pentru Eminescu, credința nu este doar un act religios, ci o formă de reflecție asupra existenței, sacrificiului și sensului vieții. Această viziune este evidentă în poezia „Rugăciunea unui dac”, una dintre cele mai impresionante creații cu tematică spirituală din literatura română.

Rugăciunea unui dac

– Mihai Eminescu –

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate și totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!.
Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lângă-acestea cerșesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!.

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,

Ș-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor..
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor.
Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuțe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!.

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Această poezie ilustrează profunzimea gândirii eminesciene și arată cum religia, filozofia și cultura se împletesc într-o viziune unică asupra lumii. Eminescu nu separă credința de identitatea culturală, ci le vede ca elemente fundamentale ale existenței umane și ale spiritului românesc.

Moștenirea lui Mihai Eminescu

Deși aceste două poezii sunt extrem de cunoscute, ele reprezintă doar o mică parte din vasta operă a lui Mihai Eminescu. Poetul a scris multe alte poezii de o frumusețe aparte, precum Luceafărul, Floare albastră, Scrisorile, Doina, Glossă sau Sara pe deal, care continuă să inspire generații întregi.

Mihai Eminescu rămâne, peste timp, vocea profundă a sufletului românesc, un simbol al culturii, al credinței și al conștiinței naționale. De aceea, în fiecare an, la 15 ianuarie, nu celebrăm doar nașterea unui poet, ci identitatea culturală a unui popor întreg.

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Într-o perioadă în care sustenabilitatea a devenit necesitate și nu trend, Ștefan Parascanu, un tânăr antreprenor din Iași cu studii peste granițele țării noastre, a ales să transforme o tranziție dificilă într-o oportunitate cu impact real. După 25 de ani în distribuția de băuturi, afacerea familiei sale nu s-a extins, ci și-a restrâns activitatea. Astfel, el a decis să pornească de la zero și să investească energie într-un domeniu cu totul diferit. Din această schimbare profund personală s-a născut IZI, un proiect inovator care simplifică returnarea ambalajelor SGR și oferă oamenilor o modalitate rapidă, curată și intuitivă de a recicla.

Pentru Ștefan, IZI nu este doar tehnologie – este rezultatul unei căutări interioare. Dorința de a construi ceva cu sens, de a contribui la un mediu mai curat și de a pune creativitatea înaintea rutinelor a devenit motorul unui sistem care astăzi schimbă un comportament social. El vede în inovație nu doar progres tehnic, ci o formă de responsabilitate față de comunitate și generațiile viitoare.

Dincolo de procese logistice, proiectul poartă amprenta personală a fondatorului – de la schița inițială desenată într-un caiet până la primele lockere instalate în Iași. Astăzi, Ștefan Parascanu este un exemplu al modului în care inovația poate porni dintr-o nevoie interioară, iar sustenabilitatea poate deveni terenul pe care se construiesc noile generații de afaceri. În acest interviu, explorăm nu doar tehnologia IZI, ci și povestea omului care a avut curajul să renunțe la certitudine pentru a construi un viitor mai bun.

Ce ai simțit în ziua în care ai realizat că trebuie să închizi tu sau părinții tăi afacerea construită timp de 25 de ani?

Este impropriu spus că am închis afacerea construită în 25 de ani. Mai degrabă ne-am reinventat: am păstrat o mică parte din distribuție, am investit în logistică și am început un nou proiect în care am văzut viitor – reciclarea. Decizia de a renunța la distribuția de băuturi a fost una marcantă, dar cred că este o formă de artă să știi când să închei un capitol atunci când nu mai găsești o motivație reală. La fel cum nu pornești un proiect nou fără un scop clar și motivant, la fel trebuie să știi când să te retragi.

Cum ai/ați gestionat responsabilitatea emoțională față de cei peste 200 de angajați?

Am avut mereu o relație deschisă cu colegii din companie. Am fost aproape de ei și am comunicat transparent situația în care ne aflam. Schimbarea s-a produs treptat, pe parcursul unui an. Unii au înțeles imediat, pentru alții a fost mai greu, fiind puternic atașați de trecut. A fost o decizie dificilă, dar necesară pentru a merge mai departe. Am fost corecți: i-am anunțat din timp pe cei care urmau să fie disponibilizați, ne-am achitat toate obligațiile față de ei și am mers înainte cu fruntea sus. Majoritatea colegilor noștri au fost alături de companie până la final, iar unii au decis sa se alăture noului proiect, IZI, chiar dacă reprezenta o schimbare radicală a domeniului în care activau, aspect care ne-a bucurat enorm și ne-a întărit convingerea că am acționat corect și cu respect față de fiecare dintre ei.

Ai avut un moment în care ai simțit că această decizie te definește ca om, nu doar ca antreprenor?

Nu pot separa omul de antreprenor pentru că, în cazul meu, cele două identități sunt profund interconectate. Tot ce am construit în business a fost influențat de valorile mele personale – de felul în care privesc lumea, de cum iau deciziile, de modul în care relaționez cu oamenii. În momentul în care am luat decizia de a renunța la o afacere stabilă pentru a porni un proiect complet nou, am simțit că nu doar cariera mea se redefinea, ci și eu, ca om.

Dacă e să raportăm acum discuția la schimbare, care a fost cel mai greu adevăr pe care a trebuit să ți-l spui în timpul tranziției?

Cred că cel mai greu adevăr a fost să accept că porneam de la zero. De la o companie în care totul funcționa impecabil – proceduri, sisteme, mod de lucru – treceam la un proiect în care aveam doar o idee și încrederea în potențialul ei. Totul urma să fie construit în funcție de feedback-ul pieței. A fost un pas dificil, dar necesar, care m-a obligat să îmi creez repere noi și să reconstruiesc totul pas cu pas.

A existat un moment de răscruce când te-ai întrebat dacă ești gata să o iei de la zero?

Absolut. În perioada de tranziție dintre afacerea de distribuție și materializarea ideii IZI, am avut momente în care m-am gândit serios să iau o pauză de câteva luni, să mă focusez pe hobby-uri și să pun antreprenoriatul pe hold. Am testat asta în câteva weekend-uri, când am încercat să mă deconectez complet – nu a funcționat. Antreprenoriatul este motivația mea, ceea ce mă face să mă trezesc la 6 dimineața, mă ține în priză și îmi alimentează drive-ul interior.

Ți-a fost frică de această schimbare sau ai privit-o ca pe o orientare profesională? Schimbarea domeniului a fost, oare, ți-a fost aliat sau adversar?

Desigur că am simțit frică, alături de multe alte emoții, când am decis să schimb complet domeniul de activitate. Dar piața oferă oportunități și, dacă le poți sesiza și valorifica, schimbarea devine aliat, nu obstacol. Exact cum este și în cazul în care alegi să părăsești o afacere fără viitor: când efortul depus nu mai este direct proporțional cu rezultatele, e timpul pentru o schimbare.

Cum ai redefinit cine ești dincolo de eticheta „antreprenor în distribuție”?

Niciodată nu m-am definit printr-un domeniu anume. M-am identificat mereu ca antreprenor, pentru că am fost deschis ideilor noi, curios să explorez și să învăț constant. Etichete precum „antreprenor în distribuție” pot deveni limitative – îți încetinesc ritmul de creștere și te pot face să ratezi oportunități valoroase. Cred că spiritul antreprenorial adevărat înseamnă adaptabilitate și curajul de a începe din nou, ori de câte ori simți că e timpul. Unul dintre cele mai periculoase lucruri este să rămâi ancorat în trecut și să trăiești din amintiri.

Ce parte din tine ai descoperit abia după ce ai renunțat la vechiul business?

Am redescoperit partea de visător din mine, pe care o lăsasem în plan secund mulți ani. În trecut, eram prins în tot ce ținea de decizii operaționale, targeturi, eficiență. Nu mai îmi permiteam să visez liber. De când am pornit acest nou drum, am simțit din nou bucuria de a construi ceva dintr-o idee îndepărtată, de a mă pierde cu zilele în planuri și scenarii, așa cum făceam în facultate.

Te-ai simțit vreodată eliberat, chiar dacă decizia a fost dureroasă?

Am simțit eliberarea în ziua în care am decis că IZI va prinde viață. Știam câtă muncă mă așteaptă, dar simțeam că închid un capitol important (distribuția de băuturi) și pornesc într-o direcție care mă inspiră: să contribui la un mediu mai curat, la o lume mai bună în care trăim. Natura a fost mereu sursa mea de energie, iar acum aveam șansa să îi dau ceva înapoi.

Ce te-a împins cu adevărat spre reciclare și sustenabilitate — a fost o convingere, o inspirație sau o nevoie interioară?

Consider că este un cumul de factori. Implementarea proiectului „Sistemul de garanție-returnare” urma să creeze oportunități în piață. Era un proiect în care urma să se investească masiv, ireversibil, care demonstra deja eficiență în multe state europene. Așadar, am analizat ce se întâmplă în alte piețe unde deja proiectul era implementat și am început să cercetez oportunitățile care urmau să fie create în România. După multe luni de trial and error, a apărut ideea de IZI, în care oamenii pot returna un sac întreg de ambalaje SGR în sub un minut. Pe lângă ideea de business, pe care am considerat-o inovatoare, am simțit că există și o chemare interioară – natura m-a încărcat mereu și a fost un sfetnic bun pentru mine.

Ce ți-ai propus să schimbi, nu doar în industrie, ci în mentalitatea oamenilor?

Nu mi-am propus să schimb totul, ci să îmbunătățesc ceea ce avea mult loc de îmbunătățire. Am venit cu o soluție care să facă reciclarea mai accesibilă chiar și pentru cei mai sceptici utilizatori – cei care nu reciclau deloc din cauza fricțiunilor: miros urât, cozi, aparate blocate, limitarea recompensei financiare la vouchere și, cel mai important, timp pierdut. Provocarea noastră cu IZI este să facem din reciclarea ambalajelor SGR un lucru atât de facil ca plata unei cafele cu cardul: simplu, rapid, eficient.

Cum te raportezi la faptul că ai creat un sistem care poate transforma un comportament social?

Motivația este să îmbunătățim constant sistemul pentru a avea un model adaptat nevoilor clienților într-un mediu atât de dinamic. Principala provocare este să ținem pasul cu feedback-ul utilizatorilor, și dacă vom reuși să fim în fiecare zi puțin mai buni decât am fost ieri, vom avea o creștere sustenabilă și proiectată pe termen lung.

Îți amintești momentul în care ți-ai spus: „Asta este ideea, asta trebuie să fac”?

Când am reușit să răspund întrebării: de ce fac asta? Când am găsit sens acestei întrebări și răspunsul a venit aproape instantaneu, am știut că trebuie să mă dedic acestui proiect, întrucât rezolvă o problemă reală a vieții cotidiene pentru o masă critică de oameni. Acest lucru m-a propulsat din punct de vedere al dorinței și al disciplinei vis-a-vis de proiect.

Ce parte din tine se vede cel mai mult în IZI Eco?

În IZI Eco se vede partea din mine care nu urmează doar reguli și proceduri – ci partea creativă, poate chiar „copilul interior” care a desenat ceva pe o foaie și apoi a văzut cum acel desen devine realitate.

Ce compromisuri ai făcut pentru ca proiectul să devină realitate?

Când vorbim de antreprenoriat, știm cu toții că unele compromisuri sunt inevitabile – e aproape un clișeu. În cazul meu, cel mai important compromis a fost timpul dedicat proiectului. Iar pentru mine, timpul este cea mai valoroasă resursă pe care o am. Am investit mult timp în acest proiect, pentru că sunt convins că doar prin muncă susținută apar și rezultatele reale.

Ce te emoționează cel mai mult atunci când vezi punctele IZI funcționând în Iași?

De fiecare dată când trec pe lângă un locker IZI în Iași, mă gândesc că acum un an era doar o schiță. Acum e realitate și mă întreb: cum va arăta peste un an? Știu sigur că va fi diferit. Pentru că IZI este un proiect viu, în continuă evoluție, construit pentru a se adapta nevoilor unei economii circulare moderne și pentru a deveni un standard modern în reciclare.

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria sărbătorii Nașterii Domnului.