de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia
„Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (2 Timotei 3:16)
„Dacă un rege pământesc, împăratul nostru”, spune Sfântul Tihon de Zadonsk (1724–83), „ți-ar scrie o scrisoare, nu ai citi-o cu bucurie? Cu siguranță, cu o măreață bucurie și mare atenție.” Dar care este, se întreabă el, atitudinea noastră față de scrisoarea care ne-a fost adresată de nimeni altcineva decât de Dumnezeu Însuși? „Vi s-a trimis o scrisoare, nu de către vreun împărat pământesc, ci de către Împăratul Cerurilor. Și, totuși, aproape disprețuiești un asemenea dar, o comoară atât de neprețuită.” A deschide și a citi această scrisoare, adaugă Sfântul Tihon, înseamnă a intra într-o conversație personală, față către față, cu Dumnezeul cel viu. „De câte ori citiți Evanghelia, Hristos Însuși vă vorbește. Și în timp ce o citiți, vă rugați și vorbiți cu El.”
Exact așa este atitudinea noastră ortodoxă față de citirea Scripturii. Trebuie să văd Biblia ca epistola personală a lui Dumnezeu trimisă în mod special către mine. Cuvintele nu sunt destinate doar altora, departe și de demult, ci sunt scrise în mod deosebit și direct pentru mine, aici și acum. Ori de câte ori deschidem Biblia, ne angajăm într-un dialog creativ cu Mântuitorul. Iar în această ascultare, răspundem și noi. „Vorbește, Doamne, căci robul Tău aude”, îi răspundem lui Dumnezeu pe măsură ce citim (I Regi 3:10); „Iată-mă, aici sunt” (Isaia 6:8).
La două secole după Sfântul Tihon, la Conferința de la Moscova desfășurată în 1976 între ortodocși și anglicani, adevărata atitudine față de Scriptură a fost exprimată în termeni diferiți, dar la fel de valizi. Această declarație comună, semnată de delegații ambelor tradiții, formează un excelent rezumat al concepției ortodoxe: „Scripturile constituie un tot-unitar coerent. Ele sunt în același timp inspirate divin și exprimate uman. Ele depun mărturie cu autoritate despre revelația lui Dumnezeu despre Sine în creație, în întruparea Cuvântului și în întreaga istorie a mântuirii și, ca atare, exprimă Cuvântul lui Dumnezeu în limbajul uman. Cunoaștem, primim și interpretăm Scriptura prin Biserică și în Biserică. Abordarea noastră față de Biblie este una de ascultare.”
Coroborând cuvintele Sfântului Tihonn cu declarația moscovită, putem distinge patru caracteristici-cheie ce delimitează „mintea scripturistică” ortodoxă. În primul rând, citiriea Scripturii este în ascultare. În al doilea rând, este ecleesiastică, în unitate cu Biserica. În al treilea rând, este hristo-centrică. În al patrulea rând, eeste peresonală
Citirea Biliei cu ascultare
În primul rând, așadar, vedem Scriptura ca fiind inspirată de Dumnezeu și, prin urmare, o abordăm în duh de ascultare. Inspirația divină a Bibliei este subliniată deopotrivă de Sfântul Tihon, cât și de Conferința de la Moscova din 1976. Scriptura este „o scrisoare” de la „Împăratul Cerurilor”, spune Sfântul Tihon; „Hristos Însuși îți vorbește”. Biblia, afirmă Conferința, este „martorul autorizat” al lui Dumnezeu despre Sine, exprimând „Cuvântul lui Dumnezeu în limbaj uman”. Răspunsul nostru la acest cuvânt divin este pe bună dreptate unul de receptivitate ascultătoare. Pe măsură ce citim, așteptăm Duhul lui Dumnezeu.
Deoarece este inspirată divin, Biblia posedă o unitate fundamentală, o coerență totală, căci este același Duh care vorbește în fiecare pagină. Nu ne referim la ea ca și cum ar fi vorba de„cărțile”, la plural, ta biblia, dar o numim „Biblia”, „Cartea”, la singular. Este o carte, o singură Sfântă Scriptură, cu același mesaj de-a lungul său – un compozit și totuși o singură poveste, de la Geneza la Apocalipsa. În același timp, însă, Biblia este și uman exprimată. Este o bibliotecă întreagă de scrieri distincte, compuse în momente diferite, de persoane diferite, în situații foarte diverse. Îl găsim pe Dumnezeu vorbind aici „în multe și felurite feluri” (Evrei 1:1). Fiecare lucrare din Biblie reflectă perspectiva epocii în care a fost scrisă și punctul de vedere particular al autorului. Căci Dumnezeu nu desființează personalitatea noastră creată, ci o sporește. Harul divin cooperează cu libertatea umană: suntem „împreună-lucrători”, „colaboratori” cu Dumnezeu (1 Corinteni 3:9). În cuvintele scrisorii către Diognet (sec. II), „Dumnezeu convinge, El nu constrânge; căci violența este străină naturii divine”. Așa este întocmai în scrierea Scripturii inspirate. Autorul fiecărei cărți nu era doar un instrument pasiv, un flaut cântat de Spirit, o mașină de dictat care înregistra un mesaj. Fiecare scriitor al Scripturii contribuie cu darurile sale umane specifice. Pe lângă aspectul divin, există și un element uman în Scriptură și trebuie să le prețuim pe amândouă.
Fiecare dintre cei patru evangheliști, de exemplu, are propriul său punct de vedere. Matei este cel mai „eclesiastic” și cel mai evreu dintre cei patru, cu interesul său special pentru relația dintre Evanghelie și Legea evreiască și înțelegerea sa despre creștinism ca „Lege Nouă”. Marcu scrie într-o greacă mai puțin șlefuită, mai aproape de limbajul vieții de zi cu zi și include detalii narative vii care nu se găsesc în celelalte Evanghelii. Luca subliniază universalitatea iubirii lui Hristos, compasiunea Sa atotcuprinzătoare care se extinde în mod egal asupra evreilor și neamurilor. A patra Evanghelie exprimă o abordare mai lăuntrică și mai mistică și a fost numită de Sfântul Clement din Alexandria „o Evanghelie duhovnicească”. Să explorăm și să ne bucurăm din plin de această varietate dătătoare de viață ce se regăsește în Biblie.
Deoarece Scriptura este în acest fel Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în limbajul uman, există un loc pentru o anchetă critică cinstită și exigentă atunci când studiem Biblia. Creierul nostru rațional este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie să ne fie frică să-l folosim la maxima sa capacitate atunci când citim Scriptura. Noi, creștinii ortodocși, neglijăm în detrimentul nostru rezultatele cercetărilor academice independente privind originea, datele și calitatea de autor a cărților Bibliei, deși vom dori întotdeauna să testăm aceste rezultate în lumina Sfintei Tradiții.
Alături de acest element uman, totuși, trebuie să vedem întotdeauna aspectul divin. Aceste texte nu sunt doar opera autorilor individuali. Ceea ce auzim în Scriptură nu sunt doar cuvinte omenești, marcate de o mai mare sau mai mică pricepere și percepție, ci Cuvântul necreat al lui Dumnezeu Însuși, Cuvântul Tatălui „pășind înainte din tăcere”, pentru a folosi expresia Sfântului Ignatie al Antiohiei, Cuvântul veșnic al mântuirii. Abordând Biblia, atunci, nu venim doar din curiozitate, pentru a obține oarecare informații istorice. Venim cu o întrebare specifică: „Cum pot să mă mântuiesc?” Receptivitatea ascultătoare la Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă mai presus de toate două lucruri: un sentiment de minunare și o atitudine de ascultare.
Mirarea este ușor de stins. Nu simțim prea des, în timp ce citim Biblia, că a devenit prea familiară, chiar plictisitoare? Oare nu ne-am pierdut vigilența, simțul așteptării? Cât de mult suntem schimbați de ceea ce citim? Trebuie să curățăm continuu ușile percepției noastre și să privim cu alți ochi, cu uimire și mirare, miracolul care ne este pus în fața – miracolul mereu prezent al cuvântului divin de mântuire al lui Dumnezeu, exprimat în limbajul uman. După cum a remarcat Platon, „Începutul adevărului este a te mira de lucruri”.
Cu câțiva ani în urmă am avut un vis pe care încă mi-l amintesc cu luciditate. Eram înapoi în casa în care, timp de trei ani, în copilărie, am locuit la internat. Un prieten m-a dus mai întâi prin camerele deja cunoscute pentru mine din perioada copilăriei mele. Dar apoi, în visul meu, am intrat în alte încăperi pe care nu le mai văzusem niciodată – spațioase, elegante, pline de lumină. În cele din urmă am ajuns la o capelă mică, întunecată, cu mozaicuri aurii strălucind la lumina lumânărilor. „Ce ciudat”, i-am spus tovarășului meu, „că am trăit aici pentru atâta reme, și totuși nu am știut vreodată de existența acestor camere”. Iar el a răspuns, „dar întotdeauna e așa”. Și m-am trezit și, iată, era un vis.
Nu ar trebui să reacționăm în prezența Bibliei cu exact același sentiment de surprindere, același simțământ de bucurie și revelație ca cel pe care l-am simțit eu în vis? Sunt atâtea încăperi în Scriptură ce nu au fost încă cercetate. Avem atâtea încă se explorăm.
Dacă supunerea înseamnă mirare, înseamnă și ascultare. Acesta este într-adevăr sensul literal al cuvântului „ascultă” atât în greacă, cât și în latină – a auzi. Problema este că cei mai mulți dintre noi sunt mai buni să vorbească decât să asculte. Un incident din „Goon Show”, pe care obișnuiam să-l urmăresc la radio cu nerăbdare în timpul studenției mele, rezumă prea bine situația noastră. Telefonul sună și unul dintre personaje îl ridică. „Bună”, exclamă el, „bună, bună”. Volumul lui crește. „Cine vorbește? Nu te pot auzi. Bună, cine vorbește?” O voce la celălalt capăt spune: „Tu vorbești”. „Ah”, răspunde el, „am crezut că vocea mi-a sunat familiar”. Și pune receptorul jos. Una dintre cerințele principale, dacă vrem să dobândim o „gândire duhovnicească”, este să nu mai vorbim și să începem să ascultăm. Când intrăm într-o Biserică Ortodoxă, împodobită în mod tradițional, și privim în sus spre altar, vedem acolo, în absidă, icoana Maicii Domnului cu mâinile ridicate la cer – vechiul mod scripturistic de a se ruga pe care mulți încă îl folosesc astăzi. Aceasta trebuie să fie și atitudinea noastră față de Scriptură – o atitudine de deschidere și receptivitate atentă, mâinile noastre fiind întinse invizibil spre cer.
Pe măsură ce citim Biblia, trebuie să ne modelăm asemenea Sfintei Feciare Maria, căci ea este, prin excelență, cea care ascultă. La Buna Vestire, ascultându-l pe înger, ea răspunde cu supunere: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38). Dacă nu ar fi ascultat mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu și nu l-ar fi primit duhovnicește în inima ei, nu ar fi purtat vreodată Cuvântul lui Dumnezeu trupește în pântecul ei. Ascultarea receptivă continuă să fie atitudinea ei de-a lungul istoriei Evangheliei. La nașterea lui Hristos, după vizita păstorilor, „Maria a păzit toate aceste lucruri, cugetându-le în inima ei” (Luca 2,19). După vizita la Ierusalim, când Iisus avea doisprezece ani, „Mama Sa a păstrat toate aceste lucruri în inima ei” (Luca 2,51). Importanța vitală a ascultării este indicată și în ultimele cuvinte atribuite Maicii Domnului în Sfânta Scriptură, la sărbătoarea nunții din Cana Galileii. „Faceți tot ce vă va spune El” (Ioan 2, 5), le spune ea slujitorilor și fiecăruia dintre noi.
În toate aceste instanțe, Fecioara Maria servește drept oglindă și icoană ie a creștinului bilic. Ascultând cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ne asemănăm ei: prin cumpătare, prin ținerea tuturor învățăturilor în inimile noastre, prin împlinirea voilor Sale. Vom da ascultare, așadar, la cele pe care Dumnezeu ni le rostește.
Sursă
