Vă propunem un material de aprofundare dintre părintele Teologos și Adrian-Cătălin Bulboacă. Interviul se concentrează pe relația dintre credința ortodoxă, apartenența națională și provocările culturale și educaționale din prezent.

Pentru unii, matematica este o junglă de cifre, educații și teoreme. Pentru alții, o limbă universală, prin care lumea își exprimă ordinea și logica. Pentru domul profesor Nicolae Iridon, matematica este mai mult decât o materie-e o poveste despre descoperire și curiozitate. Cu o experiență bogată în formarea elevilor și o pasiune autentică pentru științele exacte încă de când era mic, profesorul nostru nu se limitează la formule sau exerciții, ci caută mereu să descopere acel moment magic în care un elev exclamă „Aha! Am înțeles!”. Într-o lume în care totul se schimbă rapid, matematica rămâne un punct fix, o ancoră a rațiunii — iar profesorul Nicolae, predând cu dăruire, are puterea de a aprinde minți și de a construi caractere. De l-am putea multiplica, ce bine ar fi pentru sistemul nostru de educație!

Reușiți în rândul elevilor să îmbinați exigența academică cu susținerea emoțională. Care a fost momentul când ați considerat că nu e nevoie doar de calcule în viață, ci că ele fără un echilibru  mental nu ar avea loc?

Vreau să vă mărturisesc încă de la început că, pentru mine, meseria de profesor este cea mai frumoasă din lume. Am ocazia să mă descopăr pe mine în fiecare zi cu ajutorul copiilor. Să fiu mai bun, mai răbdător, mai ascultător și mai creativ. Dacă reușesc acest lucru de a îmbina exigența cu susținerea emoțională? Vreau să cred că da, deși elevii mei ar putea să vă spună mai multe despre asta. Încă de la începuturile mele ca profesor  am știut că trebuie sa fiu un arhitect al încrederii, deoarece așa îmi vedeam și eu cu ochii copilăriei dascălul din fața mea. Profesorul este și trebuie să fie deschizător de drumuri, creator de vise ce te poate duce într–o lume fantastică, lumea cunoașterii.

Cine v-a insuflat dragostea pentru numere? Poate un membru din familie?

Pentru mine matematica a fost, ca să spun așa, dragoste la prima vedere. Dragostea pentru numere a început din familie, cu părinții si bunicii, în rol de pedagogi, dar învățătorul meu a fost cel care m–a cizelat cu adevărat în această direcție. Le voi fi mereu recunoscător pentru asta.

Vă aduceți aminte pe dumneavoastră elev fiind? Cum ați fost când erați școlar?

Ca și elev, am fost silitor. Îmi plăcea să–mi termin repede temele, să pot ajunge cât mai repede la joacă. Terenul de fotbal din spatele grădinii, forfota de la poartă si minunatele jocuri alături de prietenii mei m–au fascinat pe viață.

Unde ați învățat? Oare în satul unde predați?

Am învățat la Orlat, o comună minunată din Mărginimea Sibiului.

Cu ce mesaje sau valori transmise de la profesorii dumneavoastră ați plecat în viață?

Învățătorul meu a fost un om simplu, ne povestea câte a pățit familia lui din cauza războiului. Spunea mereu să fim modești, recunoscători pentru ce avem, să dăm bună ziua, să ne iubim familia, țara asta frumoasă si limba româneasca. De la ceilalți profesori am învățat de asemenea să iubesc frumosul, arta, poezia, dragostea pentru natură.

Pe copiii dumneavoastră ce îi învățați? De ce ar trebui să țină cont pentru a reuși în călătoria lor prin viață?

Pe copiii mei doresc să-i învăț aceleași lucruri, valori fără de care în viața ești pierdut. Pentru a reuși e nevoie de muncă, seriozitate și respect .

Cum i-ați făcut să iubească matematica?

Matematica e tot ce ne înconjoară, e natura modelată in tot si in toate. Cum să nu iubești frumosul?

Dacă ar fi să faceți un portret al elevilor pe care îi aveți, cum ar suna acesta așezat în câteva rânduri?

Elevii de azi sunt oglinda societății in care trăim, cu bune și rele. Au multe oportunități pe care nici o alta generație nu le-a  avut. Încerc să–i conving să aleagă din acest imens buchet  de informații doar petalele valoroase.

Ce înseamnă un elev bun? Ce ar trebui să știe?

Pentru mine, un elev bun  trebuie să aibă respect. Restul se învață.

Cum îi vedeți pe elevii dumneavoastră în era zilelor noastre, cea digitală? Jonglează bine în aria aceasta?

Digitalizarea a adus in școlile noastre o mulțime de avantaje. Elevii sunt foarte bine conectați la tot ce este nou, din punct de vedere al tehnologiei. Rolul nostru este să le arătăm limitele între care să se încadreze, pentru a nu pierde cel mai valoros lucru pe care îl au, timpul. Să privească  tehnologia ca pe o unealtă, să evite pericolul de a deveni niște sclavi ai acesteia.

Pregătim copiii pentru anumite șabloane pe care trebuie să le rezolve la Evaluarea Națională. E corect în accepțiunea dumneavoastră?

Din punctul meu de vedere, Evaluarea Națională ne obligă sa pregătim copiii după niște șabloane. Consider grilele un adevărat factor dăunător, ce anulează creativitatea și gândirea critică a copiilor. Acest mod de evaluare ascunde în spate multe greșeli ce s–au făcut de–a lungul timpului în domeniul nostru. Felul in care arată subiectele, contrazice modul în care ni se cere să predăm.

De unde ar trebui să se producă schimbarea, de la nivel micro sau macro?

Schimbarea ar trebui să se producă fără doar și poate din interiorul nostru. O comunitate de oameni poate progresa dacă fiecare individ al ei aduce  un plus de valoare. Doar atunci putem spune că se pot schimba lucruri la nivel macro. Tocmai de aceea noi, profesorii, trebuie să fim conștienți de rolul pe care îl avem în școala și societate deoarece de modul în care ne facem datoria depinde ce se va întâmpla mâine în jurul nostru.

În data de 26 octombrie 2025, Bucureștiul a trăit un moment cu rezonanță istorică și duhovnicească – sfințirea picturii interioare a Catedralei Naționale a Mântuirii Neamului. Evenimentul a reunit ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, clerici, reprezentanți ai statului și mii de credincioși veniți din toată țara pentru a fi martorii unei etape simbolice din împlinirea celui mai amplu edificiu religios ridicat vreodată în România.

Dacă ridicarea zidurilor a fost un act de credință colectivă – pictura – realizată în tehnica mozaicului, este sufletul vizibil al acestei catedrale. A fost aleasă metoda picturii în mozaic, deoarece are potențialul de a rezista la testul timpului mai bine decât orice alt tip de pictură sacră.

Prin alegerea acestei tehnici, Catedrala Mântuirii Neamului își asigură o durabilitate care depășește generațiile, conferind interiorului o strălucire constantă și o forță spirituală care nu se estompează în timp. Datorită dimensiunii edificiului, în prezent Catedrala Națională deține cel mai mare iconostas ortodox din lume, iar acesta este pictat în străvechea tehnică a mozaicului.

Iconostasul are o suprafață de 406,98 mp, o lungime de 23,8 metri și o înălțime de 17,1 metri, cuprinzând 45 de icoane dispuse în patru registre – o lucrare monumentală, unică în spațiul ortodox.

Mozaicurile Catedralei Naționale – artă, credință și identitate

Mozaicurile Catedralei Naționale, realizate în perioada 2019–2025, constituie un foarte amplu și complex ansamblu de mozaic, acoperind o suprafață de aproximativ 25.000 mp; prin concepția lor iconografică, prin maniera stilistică și prin repertoriul ornamental, mozaicurile valorifică surse de inspirație atât din arta bizantină, cât și din arta românească medievală.

Conform planului iconografic, mozaicurile Catedralei zugrăvesc scene din Vechiul și Noul Testament, evenimente din viața Mântuitorului, ale Sfintei Fecioare Maria, ale Sfântului Apostol Andrei – Ocrotitorul României –, și icoane ale sfinților îngeri, proroci și drepți ai Vechiului Testament, apostoli, ierarhi, martiri și mărturisitori din toate epocile istoriei Bisericii.

Prin această monumentală operă colectivă, pictura mozaicală devine o enciclopedie vizuală a sfințeniei, un discurs teologic în imagini care unește moștenirea bizantină cu specificul spiritual românesc. Programul iconografic a rezultat în urma unei laborioase documentări, urmărindu-se a se reda râvna duhovnicească a celor ce și-au sfințit viața închinând-o lui Dumnezeu și semenilor.

Sfinți ai Răsăritului și ai Apusului – o punte între lumi

Alături de sfinți ai Bisericii universale – cinstiți în Bisericile de limbă greacă, siriacă și slavă –, sunt reprezentați și Părinți latini ai Bisericii nedespărțite, subliniindu-se caracterul latin al Ortodoxiei românești, o punte între Orientul și Occidentul creștin. Această includere simbolică exprimă nu doar universalitatea credinței, ci și identitatea unică a spiritualității românești – o ortodoxie de expresie latină, punte între Bizanț și Roma, între tradiție și deschidere.

De asemenea, pe pereții catedralei sunt reprezentați stâlpii Ortodoxiei românești din toate epocile; nu în ultimul rând, anumite spații din interiorul catedralei sunt dedicate zugrăvirii sfinților mărturisitori din temnițele comuniste.

O lucrare monumentală – între lumină și jertfă

Realizarea mozaicurilor a fost o misiune de amploare, fiind încredințată unei echipe numeroase, coordonate de pictorul Daniel Codrescu; icoanele au fost minuțios realizate, cu foarte multă concentrare asupra detaliilor, din dorința de a crea o lucrare care să dăinuie în timp și să fie o jertfă de credință adusă sfinților iconizați.

În Atelierul de pictură al Catedralei Naționale, peste 200 de pictori bisericești au lucrat sute de metri pătrați de mozaic lunar în ultimul an. Această muncă colectivă a transformat un spațiu rece de construcție într-un sanctuar viu, în care fiecare piatră de mozaic poartă amprenta unei rugăciuni.

Datorită materialității sale specifice, mozaicul imprimă imaginii un caracter extrem de dinamic, care modifică percepția senzorială a privitorului în funcție de momentul zilei sau de modul în care circulă lumina.

Jocul luminii pe suprafețele aurite și colorate produce o senzație de mișcare, o „stare de însuflețire care atrage privirea de la un chip sfânt la altul, intensificând atmosfera mistică din interiorul Catedralei.

Catedrala Națională – cifrele unei capodopere

Realizarea unui metru pătrat de mozaic presupune îmbinarea a aproximativ 10.000 pietricele, aplicate cu un adeziv special pe bază de ciment. Materialele provin din atelierele venețiene Orsoni, recunoscute pentru calitatea superioară a pietrei de mozaic.

Icoana Maicii Domnului Platytera, din absida altarului, cu o înălțime de 16 metri, este cea mai mare reprezentare a Maicii Domnului în mozaic din România și una dintre cele mai mari din lumea ortodoxă.

Icoana Pantocrator din turla principală a Catedralei măsoară 12 metri în diametru; chipul Mântuitorului are dimensiunea de 4,5 metri și a fost lucrat de pictorița Alina Codrescu, folosindu-se 2.400 kg de piese.

Prin aceste dimensiuni, Catedrala Mântuirii Neamului se înscrie între cele mai impresionante ansambluri mozaicale din lume, o veritabilă simfonie vizuală a credinței.

Sursă foto: basilica.ro

A fost desemnată în anul 2021 Profesor Merito în 2021 și știm și motivul. Ioana Baboș predă adunarea și scăderea numerelor pe ritmuri de rock, un text îl prezintă în fața elevilor pe  muzica lui Mozart, iar sistemul solar se învață la clasa sa de la Daniel Prunariu. Primii ani în sistemul de învățământ i-a petrecut la gimnaziu și la liceu descifrând tainele limbii franceze, ca mai apoi, ca o lumină ce arde încet, dar neîncetat, i-a călăuzit pe copiii din ciclul primar. Chipul său poartă urmele anilor petrecuți prin rafturile bibliotecilor. Ia ce o poartă într-una dintre pozele de profil îi sporește aura de modestie, dăruire și om credincios. Zâmbetul de pe față arată omul Ioana neobosit ce își iubește meseria fără granițe.

Cuvintele alese îi sunt prietene de nădejde. Merge cu ele la braț și nu obosește niciodată să le poarte. Vorba îi e lină, dar fermă. Pe tablă, literele sunt scrise cuminți, dar aprind în ochii elevilor un strop mare de înțelepciune datorită ei. Să o cunoaștem!

Doamna învățătoare, cum sună frumoasa poveste a escapadei academice?

Povestea mea începe în anul 2000 când dirigintele meu, domnul profesor  Man Cristian mi-a scris în albumul de final de an ,, Doresc din tot sufletul să ajungem  să fim colegi odată, cândva pentru că ai toate calitățile necesare. Îți trebuie doar susținere. ”

Partea de susținere a fost una deficitară, dar cred că ambiția și perseverența m-au condus pe drumul acesta. Cred că lângă mine a fost Dumnezeu mereu, m-a îndrumat, mi-a mai dat câte un brânci, astfel încât să nu cedez, ci să merg mai departe. Iar odată ce ai început să mergi pe acest drum, nu te mai poți opri. Drept urmare, iată că și în ziua de azi continui să mă formez și să învăț.

Sau, oare, e mai mult sinuoasă decât frumoasă? Cum o priviți?

Punându-mi această întrebare, mă gândesc la drumul de pe Transfăgărășan. Știți sunt multe curbe, unele chiar periculoase, drumul uneori e anevoios când urci, dar odată ajuns acolo în vârf priveliștea e minunată. Da ai putea să mergi cu telecabina și să admiri priveliștea senzațională, dar nu ai mai avea aceeași satisfacție la final. Și acum transpunând în realitatea cotidiană, a fost exact ca acest drum despre care v-am vorbit mai sus, uneori foarte greu, alteori a fost bucuria unei reușite. M-am bucurat când am reușit să încep primele cursuri universitare, apoi finalizarea acestora. Apoi am tot continuat, am muncit mult, și am renăscut profesional. După ce m-am căsătorit am avut parte de foarte multă susținere din partea soțului meu, drept urmare am mai făcut o facultate, un master, multe stagii de formare prin țară, străinătate și încă nu m-am oprit.

Ați făcut la un moment dat o orientare profesională. Fetița dumneavoastră  a stat la baza deciziei?

Da. Datorită ei am ajuns învățătoare. Se întâmpla în anul 2009 când am rămas însărcinată și pe specializarea pe care eram atunci nu prea erau posturi și am zis să încerc până ies în maternitate pe învățământ primar.  Mi s-a părut interesant, dar încă nu eram sigură. După ce am revenit la catedră am continuat tot pe primar. M-am tot gândit cum aș putea eu să o ajut pe viitor pe fiica mea  să crească frumos din toate punctele de vedere. În plus, am avut oportunitatea  de a lucra alături de un ,, maestru învățător” domnul profesor Covaciu Sabin. Un om excepțional care m-a mentorat în aceea perioadă. Pot să spun că am ,,furat meserie” de la dumnealui. Acest lucru m-a motivat să merg mai departe, să muncesc mai mult și în cele din urmă să mă titularizez pe postul de învățător la școala la care sunt azi.

Ce ați învățat despre dumneavoastră în toți acești ani de când vă aflați în mijlocul copiilor?

Știți, copiii au darul de a scoate din om tot ce are el mai bun, doar că trebuie să îți și dorești acest lucru. Mi-am dat seama cât este de important să fii empatic și solidar; să te bucuri de lucrurile mărunte, de fiecare pas mic care te poate aduce spre un succes mare; că e super cool să fii altfel și să gândești out of the box; că școala e atât de frumoasă când faci activități care ies din tiparele tradiționalului.

Am spus , în special, în mijlocul copiilor și nu în fața lor. Ați fost vreodată dascălul care a dictat sarcini, a dat comenzi cu mâinile în sâni?

Învățarea se face când ești în mijlocul lor. Nu poți să stai pe margine și să dai directive. Nu e ca la o companie unde șeful îți trasează sarcini și tu le execuți. În sala de clasă e o echipă, aici ne ajutăm reciproc, mergem împreună în această călătorie educațională, încercăm să ne autodepășim, să ne apreciem unii pe alții mereu.

Ce părere aveți despre aceștia dacă, din păcate, întâlniți în drumul profesional și astfel de colegi?

Consider că fiecare profesor este unic din toate punctele de vedere, iar în acest context vreau doar să le spun să nu uite că au în fața lor viitorul acestei națiuni.

Ați meritat Merito, am eu o expresie. Ce înseamnă comunitatea pentru sufletul dumneavoastră?

Au trecut 4 ani de la această distincție și încă mă întreb ,,De ce eu? De ce au considerat EI că merit acest premiu?” În România sunt atât de mulți profesori valoroși, iar faptul că am ajuns să mă număr printre aceștia este o onoare, dar și o obligație de nu lăsa garda jos, de a continua să mă perfecționez. Comunitatea MERITO e o mare familie care m-a primit cu brațele deschise nu doar pe mine, ci și pe fiica mea și soțul meu. M-am maturizat profesional. Faptul că în această comunitate educațională sunt atâția profesori de excepție de la care ai ce învăța contează enorm.

Dacă ar fi să conturați un portret al colegilor din această comunitate, cum ar suna acesta?

Profesorii MERITO sunt dascălii care muncesc enorm, care gândesc neconvențional, care aduc inovația în sala de clasă, care împletesc tradiționalul cu digitalizarea, care împărtășesc cu cei din jur, care nu uită să fie omenoși, buni, luminoși, mereu creativi și să îi inspire pe ceilalți.

În jurul a căror valori guvernați atât în viața personală, cât și în viața profesională?

În primul rând RESPECTUL pentru cei din jurul meu este primordial, apoi BUNĂTATEA și CORECTITUDINEA. Cred că CURAJUL s-ar încadra foarte bine pe această listă deoarece mă ajută să experimentez lucruri noi la clasă. PERSEVERENȚA și AMBIȚIA stau la baza tuturor acestora, iar AUTODISCIPLINA le înglobează.

Cum îi vedeți pe elevi prin ochii și inima dumneavoastră?

Copiii mei din clasă îmi sunt tare dragi și de cele mai multe ori când cineva mă întreabă câți copii am, zic 33 ( 32 + fiica mea). E o onoare și o bucurie să fiu în mijlocul lor, să îi văd cum cresc, cum se dezvoltă și devin încet preadolescenți, apoi din umbră îi voi vedea cum devin adolescenți și treptat adulți responsabili.

Ce v-ați luat frumos pentru suflet din dinamica pe care ați creat-o?

Am luat bucuria de a fi împreună. E o bucurie care se transpune zilnic, de fiecare dată când intru în sala de clasă.

Despre comunitatea în care trăți ce-mi puteți spune?

E o comunitate frumoasă într-o continuă dezvoltare. Aici oamenii sunt prietenoși, respectuoși, deschiși, empatici și  solidari.

Dar despre fetița Ioana?

Fetița Ioana a crescut mult, dar nu a uitat de bucuria lucrurilor simple.

Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie?

Mi-a aduc aminte cu drag de bunica mea care m-a învățat să  fiu un om responsabil, de momentele frumoase din copilăria de  la țară, de joaca cu prietenii în fața blocului și de acele vremuri în care timpul avea răbdare cu oamenii.

Dar ați gustat și din provocări, din neplăceri și din supărări la vârsta copilăriei. Pe seama a ce se făceau glume?

A fost o perioadă grea în copilărie, și aici mă refer la divorțul părinților mei, eu având o vârstă fragedă. Copiii erau răutăcioși, oamenii te priveau altfel și mi-au fost puse multe piedici din această cauză. Dar toate acestea m-au motivat să merg mai departe și să devin OMUL de azi.

Ce ați înțeles în timp despre atitudinea colegilor, a oamenilor?

Oamenii sunt schimbători. De cele mai multe ori fiecare își urmărește interesul. Mi-am dat seama că cel mai important lucru este SĂ FII UN OM BUN.

Cu ce vă diferențiați pe vremea aceea de ceilalți?

Aș spune că a trebuit să muncesc mult mai mult pentru a obține ceva, că nu am avut parte de sprijinul acela de care zicea domnul diriginte, dar că mereu am avut lângă mine un înger păzitor care mi-a îndreptat pașii spre drumul cel bun.

Aș spune asumat că și acum o faceți, deși nu ați umblat după faimă și onoare, dar a venit odată cu titlul primit. Drept urmare, ce secret purtați cu dumneavoastră zilnic?

Nu port niciun secret, doar că muncesc mult, că îmi doresc să descopăr resurse și mijloace de învățare care să îi ajute pe elevii mei să asimileze informația pe care le-o transmit într-un mod cât mai ușor și să se sedimenteze în mintea lor.

Ce nu ar trebui să îi lipsească unui dascăl?

Unui dascăl nu ar trebui să îi lipsească în primul rând bucuria de a fi profesor și dorința de a se autodepăși. Cred că ar trebui ca fiecare zi pe care o petrece alături de elevii săi să aibă un impact, să nu uite că e unică, că unele lucruri nu se pot repeta și că el este SOARELE în sala de clasă, iar elevii duc razele lui care vor dăinui mai departe.

Într-un timp grăbit, în care educația riscă să devină un algoritm sau o simplă etapă de bifat, există oameni care reușesc să-i păstreze sufletul viu. Ema este unul dintre acești oameni rari. Educator, curator de emoții, arhitect de lumi ludice – ea nu oferă doar învățare, ci trăire. Construiește contexte în care mirarea copiilor devine formă de cunoaștere, iar joaca – un act cultural în sine.

Lucrând la intersecția dintre pedagogie și expresie artistică, Ema redefinește granițele dintre școală și comunitate. Festivalul Magic&Ludic, pe care îl semnează cu o emoție discretă, dar temeinică, nu este doar un eveniment pentru copii, ci o pledoarie pentru o educație care îndrăznește să se transforme în spectacol, în ritual colectiv de apropiere și sens.

Ceea ce impresionează la Ema nu este doar dăruirea — ci limpezimea cu care își asumă misiunea: aceea de a menține vie „patria copilăriei”, nu ca refugiu, ci ca spațiu esențial al formării umane. Într-un prezent marcat de tehnologii grăbite și relații fragmentate, vocea sa devine un contrapunct delicat, dar ferm, ce reamintește că educația adevărată nu luminează doar mintea, ci și inima.

Ema, mă bucur să povestim și îți mulțumesc că ai răspuns pozitiv invitației mele. Să-ncepem așadar.

„De ceva timp spun că port în mâini și în suflet cea mai frumoasă meserie, cea mai jucăușă și cea mai distractivă. Drept urmare, a păstra vie copilăria în sufletele copiilor înseamnă, de fapt, a le proteja bucuria autentică, curiozitatea și încrederea în lume.”

 

Ema, ce bucurie să fiu acum de partea jurnalistului care întreabă, și acum am în minte interviul pe care tu mi l-ai conturat, este poate cel mai frumos portret pe care cineva mi l-a schițat într-un astfel de context. Ema, ,,copilăria e patria fiecărui om”, ne spunea Antoine de Saint-Exupéry. Cum reușești, prin munca ta, să păstrezi vie această „patrie” în sufletele copiilor cu care lucrezi?

Cu plăcere deosebită am primit invitația ta! De astă dată am schimbat rolurile și îți mulțumesc că vezi în mine un „actor” ce poate presta pe scenă în fața unui public, publicul nostru fiind cititorii. De ceva timp spun că port în mâini și în suflet cea mai frumoasă meserie, cea mai jucăușă și cea mai distractivă. Drept urmare, a păstra vie copilăria în sufletele copiilor înseamnă, de fapt, a le proteja bucuria autentică, curiozitatea și încrederea în lume. Ne hrănim sufletul reciproc. Copilăria nu trebuie grăbită. Merită trăită prin joc și joacă. Merită să lăsăm spațiu de imaginație, să zburde. Nu e vorba de a-i feri de griji, nici despre a le umple programul cu activități, ci despre a nu le stinge lumina din priviri.

„Copilăria nu trebuie grăbită. Merită trăită.”

 

Dacă ai privi educația ca pe un vin bun, care are nevoie de timp și răbdare, ce crezi că îi lipsește sistemului nostru pentru a deveni o „recoltă” valoroasă?

O întrebare foarte bună pe care și eu, la rându-mi, o adresez pentru că, părerea mea, fiecare idee contează și poate deveni o voce puternică. Sistemul nostru are nevoie de echitate,  coerență, predictibilitate, o strategie națională bazată pe cercetare educațională făcută la firul ierbii, curriculum modern bazat pe gândire critică, colaborare, creativitate, educație financiară, digitală, civică și emoțională. Dar „recolta”, că tare frumos te-ai exprimat, e formată și din oameni dedicați care se conjugă cu verbul „ a face”.

„Sistemul nostru are nevoie de echitate,  coerență, predictibilitate, o strategie națională bazată pe cercetare educațională făcută la firul ierbii, curriculum modern bazat pe gândire critică, colaborare, creativitate, educație financiară, digitală, civică și emoțională.”

Într-o lume în care copiii cresc printre ecrane, cum reușești să le redai bucuria de a descoperi lumea reală — iar părinților, bucuria de a o privi prin ochii lor?

Ecranele, ce e drept, au devenit „ferestrele” spre cunoașterea lumii copiilor. Motorul principal al copiilor este curiozitatea pe care, sper să nu se stingă și prin activități în aer liber, activități care cer atingere, miros, gust, mișcare, le-o putem satisface. Noi, adulții, suntem modelele vii. Dacă ne văd pe noi cu o carte în mână, încep întrebările, așa-i?

,,Educația este o armă a păcii.” Cred mult în această expresie mai ales în contextul global actual. În ce fel crezi că un educator de grădiniță poate fi un constructor de pace într-o lume care pare din ce în ce mai agitată și fragmentată?

Care a fost momentul în care ai înțeles că poți transforma educația în eveniment cultural, nu doar în proces școlar?

Cum aduci arta în viața copiilor tăi — fie în grădiniță, fie în cadrul festivalurilor pe care le organizezi la Iași? Și te întreb asta pentru că Brâncuși avea o vorbă … ,,arta ne educă simțurile” și cred cu tărie în vorba asta.

Ce frumos ai conturat întrebarea! Prin activitățile din cadrul festivalului nostru, îi conducem să guste din frumusețe ce vine prin mai multe forme și anume prin cinema în aer liber, prin pictură, prin ceramică, prin teatru, prin dans, prin mișcare creativă, prin jocurile de rol îmbrățișate de personaje din povești sau desene animate.

„Prin activitățile din cadrul festivalului nostru, îi conducem să guste din frumusețe ce vine prin mai multe forme.”

În festivalul Emagic & Ludic, aduni joacă, artă și comunitate într-un spațiu viu. Ce înseamnă pentru tine „magia” acestui eveniment — și care e lecția pe care ți-au dat-o copiii de acolo?

Când privești spre un copil care creează ceva, simți mai multă speranță sau responsabilitate?

Speranță că nu este îngrădit și că nu va fi îngrădit și că va învăța să se exprime liber, dar și responsabilitate să îi fiu far în continuare cu toate instrumentele pe care le cunosc.

„Faptul că mă trezesc cu bucurie dimineață și știu că am găsit sens în viață, e motivul real să cred că meseria nu e doar o profesie. Nu și când copiii sunt puntea.”

Într-un interviu, ai spus că îți dorești ca educația să fie „o experiență, nu o obligație”. Cum transformi un concept atât de idealist într-o practică zilnică, între resurse limitate și sisteme rigide?

Aplecându-mă asupra lor, înțelegându-i, ajutându-i să învețe prin trăire. Viața o descoperă, o experimentează: cum plantează semințe, cum construiesc coșulețe pentru legume, când se joacă la centrul Joc de rol.

În ce momente ai simțit că meseria ta nu e doar profesie, ci un mod de a trăi, pentru că educația este cu adevărat viața însăși.

M-am emonționat! Am avut un traseu liniar, dar îmi aduc aminte că m-am înscris cu mama de mână la liceul cu profil pedagogic în 2004 pentru că o voce masculină puternică mi-a zis „fă-te învățătoare ca mătușă-ta Ana!”. Zis și făcut. Anii au trecut, m-am perfecționat cu dorință în timp. Am descoperit că cei mici au multe surprize lăuntrice, că sunt un soare luminos ce intră în camera inimii mele zilnic și nu este copil în care să nu văd ceva frumos. Faptul că vorbim aici după 16 ani de experiență, nu mă văd făcând altceva decât ce ar pune în centru copilul. Faptul că mă trezesc cu bucurie dimineață și știu că am găsit sens în viață, e motivul real să cred că meseria nu e doar o profesie. Nu și când copiii sunt puntea.

„Faptul că tangențial meseriei s-a născut un festival unde ideile mele și ale colegilor se unesc și creează încântare e iarăși emoționant pentru mine. Orice ediție pe care o construim e inima noastră toată și vine cu satisfacție indiferent de numărul participanților.”

Când organizezi un festival pentru copii, cum alegi echilibrul între distracție și sens? Ce te face să spui „da, ăsta e un eveniment care îi schimbă cu adevărat”?

Ce mesaj crezi că va purta generația de copii pe care o formezi și cum te asiguri că e unul de speranță, nu de teamă? Ema, lasă-mi un gând aici, să-l recitim peste ani și ani.

„Îmi doresc să simtă că sunt văzuți, auziți, înțeleși. Îmi doresc să înțeleagă că orice emoție trebuie testată și, în egală măsură, să înțeleagă că greșelile nu sunt eșecuri, nici nu le conturează un profil.”

Când Mara intră în parcul de lângă bloc cu băiețelul ei, ceilalți părinți știu deja ce urmează. Ea va stabili ordinea la leagăn, va șterge fiecare balansoar, va interveni dacă apar mici conflicte.
„E doar grijă”, spune Mara, cu zâmbetul ei blând.
Dar, fără să-și dea seama, îi fură fiului ei bucuria descoperirii și curajul de a decide singur.

În alt oraș, Vlad își planifică ieșirea de duminică cu fetița lui. A făcut deja lista: gustarea potrivită, traseul cel mai sigur, hainele de rezervă pentru orice vreme. „Să nu pățească ceva”, își spune.
Doar că, în timp ce el planifică fiecare detaliu, copilul lui învață că lumea e plină de pericole și că tata trebuie să-i țină mereu ,,harta” în mână.

Elicea controlului – părintele care plutește prea jos

Dacă privești cu atenție acești părinți, parcă vezi o elice invizibilă care se învârte mereu deasupra copilului. Tot ce pare periculos, greu sau frustrant este îndepărtat imediat.

Mara este un părinte-elicopter – mereu acolo, gata să intervină, să corecteze, să protejeze.
Intențiile ei sunt bune, dar rezultatul este altul: copilul ei nu mai are spațiu să greșească, să învețe, să-și descopere limitele.
Când elicea se oprește pentru o clipă, sunt mari șanse ca băiatul să se simtă pierdut, neajutorat, confuz.

Plugul grijii – părintele care netezește drumul înainte

Vlad, în schimb, e un părinte plug-de-zăpadă.
El curăță din calea copilului orice obstacol: un coleg nepoliticos, o activitate prea grea, o situație neplăcută.
„Să nu sufere cum am suferit eu”, își spune cu convingere.

Dar, fără să-și dea seama, îi fură fiicei sale ocazia de a se adapta, de a descoperi că poate face față vieții chiar și când aceasta nu e perfectă.
Plugul înaintează neobosit, convins că face bine. Iar în urma lui rămâne un copil care nu știe cum să meargă singur pe gheață.

Două concepte stau la baza gândurilor de mai sus:

– Părintele ,,elicopter” este un termen introdus de psihologul Foster Cline și consultantul în educație Jim Fay, în cartea „Parenting with Love and Logic” (1990), pentru a descrie părinții care confundă dragostea cu nevoia de a-și salva copiii de orice greșeală.
– Părintele ,,plug-de-zăpadă” a fost popularizat de profesorul David McCullough în cartea „You Are Not Special” (2012), o pledoarie pentru a lăsa copiii să experimenteze, să greșească și să crească din propriile trăiri.

Să încercăm să ne familiarizăm cu aceste sintagme și să încercăm să fim atenți la comportamentul nostru de părinți, în viața de zi-cu-zi.

Când frica se ascunde în iubire

În spatele supraprotecției se ascunde, adesea, frica.
Frica de eșec, de suferință, de judecata celorlalți. Părintele care controlează totul transmite fără să vrea mesajul:
„Nu am încredere că te descurci fără mine.”
Copilul preia acest mesaj și îl transformă într-o convingere: „nu pot singur”. Și sunt mari șanse ca acest mesaj să se lipească de el pentru totdeauna.

Așa se naște anxietatea, uneori: pe tăcute, din iubire amestecată cu teamă.
Acolo unde nu există riscuri, nu se dezvoltă curajul.

Cum învățăm să ne dăm un pas înapoi

Dacă vezi un părinte-elicopter sau un părinte-plug-de-zăpadă, nu-l judeca. Încearcă să îl ajuți.
Poate face exact ce știe mai bine: iubește, dar din teamă.
Și dacă te regăsești tu în el, respiră adânc. Nu e un capăt de lume.

Nu ești un părinte „mai puțin” dacă îți lași copilul să aleagă greșit, să se murdărească, să plângă, să repare, să învețe.
Din contră, ești un părinte care îi oferă puterea de a se ridica singur.

Lasă-l să decidă ce haină poartă, ce activitate preferă, cum își gestionează o greșeală.
Micile decizii de azi sunt antrenamentul pentru marile alegeri de mâine.

Nu există rețete perfecte pentru a fi un părinte bun.
Există doar echilibrul dintre grijă și încredere, dintre dragoste și libertate.
Atunci când iubirea nu mai e frică, copilul crește liber, curajos și încrezător.

Bianca Tulea desenează de când se știe. O prințesă într-o rochie albastră pictată în acuarelă pe vremea când era studentă a fost momentul decisiv de a urma arta și de a nu se îndepărta de ea, ci, din contră,  de a se perfecționa. Ilustrația de carte i se potrivește. Face des exerciții de imaginație și le transpune hand-drawn sau digital în funcție de textele primite. Aduce coerență fiecărui proiect, iar ele curg, se pare. Sunt din ce în ce mai multe, dar nu stă să le numere, ci le cuprinde cu inima deschisă.

Îi place mult universul pe care și l-a creat și se simte motivată de a da viață cuvintelor prin imagini, creând lumi vizuale care emoționează, educă și inspiră cititorii. Să o cunoaștem!

Cum ai descoperit pasiunea pentru ilustrație?

Poate suna puțin clișeic, dar am desenat de când mă știu. Ca oricine, la grădiniță desenam că așa era natural pentru un copil, dar de pe la 6-7 ani am început să desenez cu intenție (cât se putea pentru un puiet de om). Pe atunci mă vedeam viitor designer vestimentar, chiar îmi făceam cataloagele mele și hăinuțe pentru păpuși. Faza cu designul a trecut eventual, dar desenul a rămas. Suficient cât să nu îmi pot imagina un alt viitor decât în această sferă a artei. La 18 ani nu aveam încă un plan prea bine conturat, dar hotărâsem că următorul pas este să studiez în domeniul artelor, și ca atare am ajuns la secția de grafică a facultății de arte din Timișoara. Dorința conștientă de a face ilustrație a apărut destul de brusc. Am o amintire foarte clară din timpul facultății, când în vacanța intersemestrială din anul doi de licență stăteam cocoțată în vârful patului și începusem să lucrez la un desen în acuarelă. Era ceva cu o prințesă într-o rochie albastră care urca niște scări. Nu era o ilustrație extraordinară sau specială în vreun fel, dar în acel moment ceva a făcut *click* în capul meu și lucrurile au luat-o la goană. De atunci, doar asta fac.

Ce te-a inspirat să te specializezi în ilustrația de carte și nu în alt domeniu artistic?

Nu cred că a fost un motiv special. Pur și simplu mi s-a potrivit. Îmi place cum ilustrația de carte, în special cea pentru copii, îți oferă foarte multă libertate, dar și o structură pe care să construiești și un scop pe care să îl atingi. Este o rezonanță acolo, undeva, între viziunea mea și ceea ce se cere. Și cred că a mai fost un moment undeva în adolescență când eram captivată de o serie de cărți care avea la fiecare început de capitol o ilustrație de Mark Zug. Îmi amintesc că am gândit „Wow, ce tare, vreau să fac și eu așa.” Cred că aceea s-ar putea să fi fost prima scânteie.

Ai avut mentori sau artiști care ți-au influențat stilul?

Foarte mulți. Cel mai mult îi datorez domnului profesor Adorian de la Facultatea de Arte și Design din Timișoara care mi-a fost coordonator și mentor pe tot parcursul anilor de studiu. Vorbim aici de 8 ani de zile. Influența sa nu a venit asupra stilului, ci mai degrabă sub forma încurajării și a confirmării faptului că drumul pe care o apuc este unul plauzibil. Când ești mic, ai multe temeri, și la început chiar am avut nevoie de acea confirmare. În ceea ce privește influența asupra stilului, pot zice că ilustrez ceea ce îmi place, și fur puțin de la fiecare. Taryn Knight este una dintre primele ilustratoare pe care le-am admirat. Jo Rioux, Kay Hunt, Mori Raito, Beatrice Alemagna, Julia Sarda sunt alte câteva ilustratoare pe care le urmăresc constant. De câțiva ani mi-am întors atenția și spre ilustratorii noștri, care sunt de asemenea fantastici, dar prea puțin promovați. Ador ilustrațiile Mihaelei Paraschivu. Veronica Neacșu este și ea foarte sus în topul meu personal și la fel sunt și surorile Surducan și Livia Coloji. Sunt atât de mulți, pot vorbi o zi întreagă doar despre asta.

Ce studii sau experiențe consideri că te-au ajutat cel mai mult să-ți dezvolți stilul actual?

Nu consider că a fost o experiență specifică, stilul s-a creat ca o consecință a ceea ce am admirat în munca altora și ca urmare a micilor descoperiri personale. Studiile universitare au fost importante în sensul că am primit libertate și încurajare. Mi-este și greu să zic că am un stil foarte specific în acest moment. Am impresia că jonglez așa între 3-4 stiluri care se mai ciocnesc din când în când. Lucrurile se schimbă, se metamorfozează pe parcurs ce găsesc lucruri noi interesante și în funcție de proiectul la care lucrez. Încerc să nu îmi fac o ”cutiuță a stilului” în care să mă închid. Poate mă repet, dar pe cât am posibilitatea, ilustrez ceea ce îmi place, și prin urmare, stilul meu artistic și gustul pentru ilustrație sunt cam unul și același.

Hai să trecem și la procesul creativ! Cum abordezi o nouă carte? De unde începi — de la text, de la personaje, de la atmosferă?

Depinde foarte mult dacă există sau nu un autor în ecuație. Dacă fac o carte după povestea altcuiva, atunci textul în sine este punctul de plecare. În timp ce citesc pentru prima dată povestea, încep deja să îmi imaginez cum arată personajele, care scene au potențial, cum este lumea în care se desfășoară acțiunea, atmosfera și tot așa. Apoi fac schițe după ideile alese, le discut cu autorul/editorul și ușor-ușor se conturează scheletul cărții. Lucrurile stau puțin altfel dacă lucrez la un proiect personal, atunci totul este pe dos. Pornesc de la o idee (destul de vagă), fac o ilustrație, apoi alta și alta și abia pe la a cincea ilustrație încep să întrezăresc povestea. Nu este un proces eficient, multe ilustrații ajung să nu mai fie folosite eventual, dar așa apare o poveste mai surprinzătoare. Din păcate nu ajung mereu să finalizez aceste povești, sfârșitul îmi dă mereu de furcă și așa nici nu apuc să public o carte doar a mea. Dar într-o bună zi…

Ce pași urmezi de la prima schiță până la ilustrația finală?

Lucrurile încep cu mult înainte de schița unei ilustrații. În ceea ce privește cartea pentru copii,  sunt foarte multe aspecte ce necesită a fi luate în considerare încă dinainte de a pune creionul pe hârtie. Cui îi este adresată cartea, ce vârstă are audiența mea, care este spiritul cărții și ce impresie ori lecție dorește autorul să transmită? Sunt atât de multe detalii care trebuiesc puse la punct. Apoi, ar veni designul personajelor și al decorului, fixarea cromaticii și implicit a atmosferei. uneori îmi mai fac și un fel de moodboard pentru a mă ancora într-un stil mai clar definit. Apoi lucrez la schițe de mici dimensiuni prin care pot explora multe compoziții și versiuni înainte de trece la ceva mai complex. Odată ce schițele de ilustrație au fost finalizate, din punctul meu de vedere, am ajuns deja la jumătatea proiectului. Ideal, tot acest proces se realizează în strânsă colaborare cu autorul/editorul. Realizarea propriu-zisă a ilustrațiilor este practic desertul pentru mine. Savurez acest pas. Îmbinarea culorilor, texturilor și conturarea atmosferei vin cu alaiul lor de problematici cărora iubesc să le găsesc rezolvarea. Se întâmplă destul de des ca ilustrația să difere puțin de schiță, dar până acum nu am întâlnit un autor care să fie nemulțumit de schimbări. Nu știu dacă este bine sau nu, dar dacă pe parcurs găsesc o metodă mai bună de rezolvare, o aplic fără a mai sta pe gânduri. Câteodată, am posibilitatea de a lucra și pe tot layout-ul cărții, nu doar pe ilustrații. Deseori propun eu acest lucru, chiar dacă teoretic este un alt job. Îmi place să gândesc o carte ca un tot unitar, de la ilustrații și copertă, până la pagină de titlu și fonturi.

Cât de mult te implici în interpretarea textului? Încerci să urmezi fidel descrierile sau adaugi propria viziune?

Până acum nu am avut prea mult curaj și nici oportunități de a face interpretări foarte diferite de ceea ce prezintă textul. Deși admir mult cărțile în care textul zice una și ilustrația alta, acest joc depinde mult de cât de strânsă este legătura autor-ilustrator. Când comunicarea se face printr-un editor, e foarte greu. În schimb unde se poate, merg pe premisa „tot ce nu este interzis, este permis” – în ideea că încerc să adaug elemente care nu apar în poveste, fără a deranja prea tare, ori chiar îmi place să mai adaug fire narative secundare în fundal. Într-o carte dragă mie, dar care nu a mai fost publicată de autor din motive personale, aveam la un moment dat un îngrijitor care încerca să gonească un dragon de pe acoperiș cu o mătură și o găină care apărea cumva în fiecare ilustrație. Ies lucruri faine atunci când și autorul are încredere în viziunea ta.

Lucrezi manual, digital sau combini tehnicile?

La început am lucrat foarte mult tradițional, în acuarelă și creioane colorate. Apoi, am trecut pe digital, dar cu intenția de a păstra cât mai mult din texturile tradiționale. Iar în prezent le practic pe amândouă, dar separat. Grafica digitală este, într-adevăr, mult mai comodă, nu trebuie să mă car cu tot arsenalul de pensule, borcane și creioane după mine. Pot lucra lejer și într-o cafenea. Dar ce dau la schimb este prețiozitatea produsului finit și spontaneitatea materialelor aplicate pe hârtie. Acuarela nu va putea niciodată să fie imitată cu acuratețe digital, este mult prea imprevizibilă în realitate. Tehnicile tradiționale le țin acum mai mult pentru proiecte personale astfel încât să nu fiu constrânsă de termene limită.

Cum decurge colaborarea cu autorul unei cărți? Primești libertate creativă totală sau există ghidaje clare?

Depinde de la caz la caz. În prezent, am un proiect în derulare pentru un joc de masă – Remnant Years, un fel de DnD care întrunește o echipă mai largă de autori și colaboratori, însă eu sunt singurul ilustrator. Aici am pornit inițial pe sistemul clasic în care ei mi-au dat o fișă cu ilustrații necesare și descrieri succinte pentru fiecare imagine, dar treptat am ajuns chiar să propun eu personaje, iar ei să le găsească cumva un loc în poveste. Libertate creativă mai mare nu am întâlnit. Dar am avut de asemenea proiecte de cărți pentru copii în care editorul îmi transmitea textul și lista cu ilustrații alături de descrierea acestora din partea autorului, și aici nu prea mai era loc de negociere. Trebuie să fii adaptabil – dacă se poate, perfect; dacă nu, ne conformăm.

Personal, cum ți-ai descrie stilul vizual în câteva cuvinte?

O combinație între castronelul cu de toate de pe masa bunicii (în care găseai ace de siguranță, chibrituri, bomboane, monede, pixuri, un cercel desperecheat și alte minuni) și un vis pe care îl ai dimineața înainte de a te trezi și ți-l amintești doar vag. Îmi place să țes câte o poveste în fiecare ilustrație, dacă se poate. Una suficient de neclară încât fiecare privitor să poată umple golurile cu propria lui poveste.

Ce înseamnă pentru tine succesul într-un proiect de ilustrație?

În primul rând, vine satisfacția personală pentru obiectul realizat. Dacă eu nu sunt mulțumită de ce am trimis la tipar, cartea aceea mă va bântui tot restul vieții. Am făcut așa greșeli la început când timpul era scurt, abilitățile mele nu erau încă foarte bine șlefuite, și am zis că merge și așa. Nu merge. Încă mă uit cu regret la acele proiecte și îmi pare rău că nu am dat mai mult, dar așa se învață. Cred că toți pornim la fel pe acest drum. Evident, satisfacția autorului este de asemenea esențială, altfel lucrurile nu pot merge mai departe. Este un joc de echipă unde amândoi încercăm să ne transpunem viziunea în realitate. Un alt mic succes, care mă bucură nespus, este atunci când, în cadrul unei expoziții sau al unui eveniment, se întâmplă să văd pe cineva foarte încântat de lucrarea mea. Chiar în urmă cu câteva săptămâni am avut ocazia să prezint o expoziție colectivă unui grup de elevi, iar o domnișoară era atât de entuziasmată de de o carte pe care o aveam expusă acolo, încât le spunea colegelor că ar vrea să o ia acasă, fără să știe că eu eram chiar în spatele ei. Una sau două astfel de întâmplări îmi sunt suficiente ca să mă motiveze pentru tot restul anului.

Cum gestionezi momentele de blocaj creativ?

Nu mă agit prea tare din acest punct de vedere. Artă cu forța nu se face, așa că dacă am un blocaj, pur și simplu iau o pauză și aștept ca pofta să apară din nou. Am avut și perioade mai grele în care nu am avut stare de desenat cu lunile, dar mereu a fost altceva de făcut între timp, fie vre-o teză sau serviciul. Ce-i drept, în cazul meu ilustrația nu este modul prin care îmi câștig traiul, și astfel îmi permit să iau pauze cam oricând am nevoie. În cele din urmă, însă, ilustrația îmi este atât de puternic integrată în sistem încât nu pot sta prea mult timp departe de creion. Încep să simt nevoia de a face ceva, orice numai să văd cum curg liniile pe hârtie.

Cum vezi ilustrația evoluând în era digitală?

Eu sunt parte din generația care a crescut odată cu internetul și pot spune că nu aș fi avut sub nicio formă același tip de deschidere și perspectivă dacă nu aș fi văzut ce fac alți colegi de breaslă de prin toate colțurile lumii. Platformele de social media au fost și încă sunt un sistem de comunicare și expunere foarte puternic prin care reușim să rămânem la curent cu ce se mai întâmplă în industrie, să facem schimb de idei, păreri. Cu toate acestea, nu pot să ignor furtuna care se apropie. Lucrurile se cam schimbă, corporațiile din spatele acestor platforme nu mai prezintă încredere, iar toată nebunia cu A.I.-ul este un întreg alt circ. Dar nu-i rost să disperăm acum, așa cum zice o vorbă înțeleaptă „om trai și-om vedea.” Artiștii au perseverat întotdeauna și o vor face în continuare, asta cred că este una din calitățile definitorii ale ocupației.

Puțini bucureșteni își mai amintesc astăzi că în spatele numelui unei stații de metrou se află destinul unui inginer de excepție. Costin Georgian a fost unul dintre artizanii metroului bucureștean – un profesionist care a transformat o idee ambițioasă într-o realitate tehnică și urbană, dând capitalei o nouă dimensiune, aceea a orașului subteran.

Un inginer al epocii de pionierat

Costin Georgian s-a născut în 1929, într-o Românie aflată între tradiție și modernitate, într-un timp în care inginerii erau priviți ca adevărați arhitecți ai viitorului. A urmat cursurile Facultății de Construcții Căi Ferate, Drumuri și Poduri din cadrul Institutului Politehnic București, unde s-a remarcat prin seriozitate, precizie și un simț al responsabilității rar întâlnit.

După absolvire, a lucrat în domeniul construcțiilor de infrastructură, participând la numeroase proiecte inginerești din țară. Dar destinul său profesional avea să se lege definitiv de un vis grandios: construirea metroului bucureștean, un proiect fără precedent în România și unul dintre cele mai complexe din Europa de Est.

Nașterea metroului

Anii 70 au fost o perioadă de transformări masive pentru București. Orașul creștea într-un ritm alert, iar transportul de suprafață devenise insuficient. În 1975, s-a luat decizia istorică de a construi prima rețea de metrou din România.

Proiectul era uriaș, iar responsabilitatea extrem de mare. Pentru realizarea lui a fost înființată Întreprinderea Metroul București, o instituție de elită în care au fost cooptați cei mai buni ingineri și proiectanți ai vremii.

Printre ei, Costin Georgian s-a remarcat rapid prin competența tehnică, capacitatea de coordonare și o viziune pragmatică. În timp, avea să devină director general al întreprinderii, omul care răspundea direct de planificarea, execuția și siguranța lucrărilor.

Un vis subteran devenit realitate

Construcția metroului nu a fost o simplă lucrare inginerească, ci și un act de voință colectivă. Inginerii români au fost nevoiți să creeze aproape totul de la zero: de la utilaje și tehnologii, până la sistemele de ventilație, semnalizare și alimentare electrică. Se lucra zi și noapte, adesea în condiții dificile, cu resurse limitate.

Costin Georgian era printre cei care nu cereau niciodată altora mai mult decât făcea el însuși. Era prezent pe șantier, printre muncitori, atent la fiecare detaliu, înțelegând că metroul nu este doar o lucrare de inginerie, ci o promisiune făcută orașului.

La 16 noiembrie 1979, a fost inaugurată prima linie de metrou – M1, Semănătoarea (astăzi Petrache Poenaru) – Timpuri noi. A fost un moment istoric – Bucureștiul devenea al patrulea oraș din estul Europei cu o rețea de metrou, după Moscova, Praga și Budapesta.

Ultima zi – destinul unui constructor

După succesul primelor linii, lucrările continuau. În vara anului 1990, după decenii de muncă, Costin Georgian se afla în plină pregătire a inaugurării unui nou tronson – între stațiile Gara de Nord și Dristor. Era o perioadă tensionată, într-o Românie aflată în tranziție, dar Georgian nu renunțase la pasiunea sa: metroul trebuia terminat.

Pe 25 august 1992, chiar în noaptea dinainte inaugurării stației Basarab, Costin Georgian a suferit un infarct fatal. Moartea sa, survenită la finalul unui drum de zeci de ani de muncă neîntreruptă, a fost primită cu profundă tristețe în rândul colegilor și colaboratorilor.

La scurt timp, pentru a-i cinsti memoria, o stație de metrou a fost denumită Costin Georgian, un gest simbolic, dar plin de sens: numele celui care a trăit pentru metrou devenea parte din însăși rețeaua pe care o construise.

Costin Georgian rămâne unul dintre ultimii mari ingineri ai epocii, un profesionist pentru care orașul nu era un spațiu abstract, ci un organism viu, ce merita grijă și structură.

Sursă foto: dollo.ro

Mircea Dobrea a călătorit mult. A călătorit în interes de serviciu, dar nu vă imaginați că a îmbrăcat costumul office mereu și nici servieta nu era plină de contracte valoroase. Nu lua nici avionul, nu avea nici bani de cazări inițial. Gara i-a fost cuib uneori. În Spania a ajuns când era tânăr, purta cu el dorința de a face bani, dar primele bancnote le-a făcut cerșind, ca mai apoi să devină salahor. A trecut de la salahor la măcelar, apoi vânzător de mașini și mai târziu îngrijitor de bătrâni.

Azi, Mircea conduce Harmony Homecare. Firma pe care a înființat-o după toate încercările sale oferă îngrijire la domiciliu pentru vârstnici, dar și calitate prin training, stabilitate, respect. Să-i dăm cuvântul!

Mircea, cum arată sufletul tău în prezent?

Acum e liniștit. După ani de muncă prin Spania, Italia, Germania și Anglia, după toate provocările cu Harmony Homecare, Bizz.Club și TravelConnects și după ce mi-am întemeiat familia cu Alina și fetița noastră, Nicole, simt că am ajuns la un echilibru pe care mi l-am dorit de mult.

Dacă ar fi să sapi adânc în el, să te uiți în urmă la devenirea ta, ai spune că are o culoare strălucitoare?

Da. Dacă mă gândesc la începuturile din Spania, unde am pornit cerșind și apoi am muncit ca salahor până am ajuns șef de echipă, până azi, când conduc mai multe companii și am o familie minunată, clar a meritat tot drumul.

Nu întâmplător te-am întrebat asta pentru că știu că drumul tău a fost unul sinuos. Ce-mi mai poți mărturisi?

Au fost multe urcușuri și coborâșuri. În Germania am pierdut timp prețios, iar în UK am avut un faliment cu o firmă. Toate acestea, însă, m-au învățat cum să gestionez mai bine tot ce fac astăzi.

Ai fost acel tânăr care nu a fost mulțumit de țara sa și a luat calea străinătății văzând un model chiar în familia sa?

Nu pot spune că am avut exemple mari de antreprenori în familie. Au fost câțiva, dar la scară mică. Eu am vrut mereu mai mult.

Hai să facem împreună un exercițiu! Condu-mă, ia-mă de mână și poartă-mă la începuturile tale! Ai plecat la 19 ani de acasă. Unde?

Prima oprire a fost Spania. Singur, cu un bagaj mic și vise mari. La început am cerșit, apoi am lucrat ca salahor în construcții până am ajuns șef de echipă la aceeași firmă.

Ce lucrai în Spania?

La început făceam muncă necalificată, căram saci și materiale. Dar cu timpul, prin seriozitate și muncă, am ajuns să conduc echipa la care eram cândva doar salahor.

Te-ai dus singur, cu un bagaj de haine și speranțe?

Da, eram tânăr și credeam că mă pot îmbogăți repede prin muncă. Visele mele erau mari: să fac bani, să am tot ce-mi trebuie și să nu depind de nimeni.

Ce vis purtai cu tine? Voiai doar să faci bani, să te întreții sau purtai aspirații mai mari de atât?

Visam să fiu un om realizat, să nu duc grija banilor, să fac ce vreau, când vreau și cu cine vreau. Ca oamenii de pe Wall Street pe care îi vedeam în filme.

Ce s-a întâmplat de te-ai întors în România, în Galați? Dorul de casă te apăsa?

Dorul de părinți și de sora mea, Andreea, m-a adus acasă. Familia a fost mereu un punct de sprijin, chiar dacă eu eram tot pe drumuri.

După un timp, ca să înțeleg, ai plecat în Italia, chiar și Germania? Ce ai tot lucrat?

Da, în Italia am lucrat ca măcelar într-un supermarket renumit din Fiumicino. În Germania am încercat tot felul de joburi, dar simt că acolo am pierdut cel mai mult timp.

Acceptai orice job numai să îți croiești un drum în viață, să înțeleg?

Da, am trecut de la salahor la măcelar, apoi vânzător de mașini și mai târziu îngrijitor de bătrâni. Tot ce conta era să merg înainte.

Cum ai ajuns în Anglia și cât a durat până să crești?

Am ajuns în Anglia datorită familiei Golea, care m-a ajutat să mă stabilesc. La început am lucrat mult, uneori aveam două joburi: noaptea stăteam la un bătrân unde și dormeam și eram plătit, iar ziua, 13 ore, în azile. După câțiva ani, am fondat Harmony Homecare și m-am alăturat comunității Bizz.Club, care m-a ajutat enorm să cresc ca antreprenor.

De fapt, mai corect spus, cum ai reușit de la angajat să devii angajator?

Am văzut cum funcționează lucrurile, am învățat regulile jocului și am spus: „Pot să creez ceva al meu.” Așa a apărut Harmony Homecare și, mai târziu, celelalte firme.

Cu ce se ocupă Harmony Homecare, că tot ai pomenit numele ei? Ce servicii oferă?

Oferim îngrijire la domiciliu pentru vârstnici, dar și calitate pentru angajații noștri: training, stabilitate, respect. Vreau ca oamenii care lucrează cu noi să simtă că fac parte din ceva solid.

Câți oameni ai în echipă în prezent?

Între toate firmele – Harmony Homecare, Bizz.Club și TravelConnects – suntem peste 100 de colegi.

Care a fost cea mai mare provocare?

Să gestionez creșterea rapidă: de la zero la mii de ore de îngrijire pe lună, cu oameni, clienți, finanțe și standarde CQC foarte stricte. Să mențin calitatea, motivația echipei și să nu uit de propria familie a fost mereu o provocare.

Ești exemplul perfect pentru proverbul „Omul harnic, silitor, de pâine nu duce dor”. Ai avut mereu pâine pe masă?

Au fost luni în UK când aveam două joburi și lucram 24 din 24. Noaptea la un bătrân, ziua 13 ore în azile. Atunci am știut că nu voi duce lipsă de pâine niciodată.

Te-au întărit zilele mai „negre” din viață?

Da. Când am deschis Harmony și nu aveam bani pentru salarii, nu puteam dormi noaptea. Dar acele momente m-au învățat să fiu mai bun și mai calculat.

Îi este frică de ceva lui Mircea?

Îmi e frică de mine însumi uneori, pentru că nu mă opresc niciodată și am atâtea idei de implementat. Și am teama de a nu fi iar sărac, să nu-mi pot întreține familia sau să nu pot face ce vreau, când vreau.

Dar regrete porți?

Nu. Chiar și greșelile au fost lecții care m-au adus aici.

Ce n-ai făcut și ai face în viață?

Aș călători și mai mult cu Alina și cu fetițele mele, Karina și Nicole.

Sufletul tău iubește. Ele te așteaptă acasă?

Da, Alina și Nicole. Ele sunt centrul universului meu.

Un om este construit din mulțumiri, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă?

Că nu pot ajuta toată familia mea așa cum mi-aș dori. E mare și e în România, iar eu aș vrea să-i am pe toți aproape.

Dar mulțumirea care îți face sufletul să zâmbească?

Familia mea, Harmony Homecare, Bizz.Club, TravelConnects și toți oamenii cu care construiesc lucruri frumoase în fiecare zi.

Începând de pe 1 noiembrie… Pufin revine!

Vă era dor de ea? Nouă, cu siguranță, DA!

Din vară ne-a rămas în minte imaginea ei la mare: relaxată, bronzată și aparent fără griji. Dar liniștea a fost doar aparentă…

Pentru că, surpriză: “Pufin la Mare” revine într-o serie nouă de înregistrări!
Ce a descoperit? Ce a trăit? Ce ne pregătește?
Doar ea știe… și e gata să ne spună… pas cu pas!

Din 1 noiembrie începem călătoria. Rămâi aproape!

Într-o perioadă dominată de ecrane (și imaginile lor trecătoare), cartea „Arta pentru copii și părinți. Cele mai faimoase picturi și sculpturi din lume” de Heather Alexander, publicată la Editura Niculescu (2022), vine ca o invitație nerăbdătoare de a redescoperi arta prin curiozitate, culoare și dialog între generații.

Această ediție cartonată, bogat ilustrată și concepută într-un format mare, este destinată copiilor cu vârste între 6 și 14 ani, dar se citește cu plăcere la orice vârstă. Heather Alexander reușește să transforme universul artei, adesea perceput ca distant și poate…sofisticat, într-o aventură accesibilă și captivantă pentru cei mici și părinții lor.

Ce conține cartea?

Volumul îi poartă pe cititori într-o călătorie printre celebre picturi și sculpturi din lume, explicând pe înțelesul copiilor ce înseamnă stilul artistic, cum se combină culorile și ce mesaj transmite o operă de artă. Interesant!

Fiecare capitol este construit vizual și interactiv, incluzând: explicații despre curentele artistice (de la realism la cubism sau expresionism); scurte prezentări ale unor artiști celebri precum Leonardo da Vinci, Vincent van Gogh, Henri Matisse; pagini dedicate tehnicilor de pictură și exercițiilor practice, care îi încurajează pe copii să creeze propriile lucrări; activități prin care cei mici își folosesc simțurile pentru a străbate arta dincolo de ,,arunc o privire”.

Cartea nu este doar o galerie de imagini spectaculoase, ci și un ghid de explorare creativă, un prilej de a privi lumea cu mai multă atenție și sensibilitate.

De ce merită să se afle cartea în biblioteca copiilor?

Deschide larg uşa către artă: pentru mulți copii, arta poate părea ,,de muzeu”, inaccesibilă. Alexander o aduce acasă, o face vie, ușor de înțeles și de explorat.

Este prilej de a învăța prin imagini și acțiune: formatul generos și exercițiile practice transformă lectura într-o experiență activă. Copiii nu doar privesc operele, ci sunt provocați să experimenteze și să creeze.

Dezvoltă gândirea critică: prin comparații între stiluri și culori, cartea îi ajută pe copii să observe detalii, să gândească critic și să aprecieze frumosul. Fixează și abilități utile dincolo de artă.

Încurajează dialogul părinte–copil: Da! Un prilej bun să fim împreună! Fiind concepută „pentru copii și părinți”, lectura comună devine o experiență de conectare, o ocazie de a discuta despre gusturi, emoții și creativitate.

Este sursă de inspirație pentru micii artiști: cartea nu se limitează la prezentarea marilor maeștri, ci îi provoacă pe copii să creeze, să picteze, să deseneze, să își exprime imaginația.

Cultivă gustul pentru cultură vizuală: într-o lume ce curge rapid spre sfera digitală, în care imaginile se succed rapid, învățarea modului corect de a privi și interpreta arta devine o formă de educație culturală esențială.

Este evident că „Arta pentru copii și părinți” este mai mult decât o carte ilustrată; este o punte între generații, o introducere în frumusețea artei universale și o sursă de inspirație pentru creativitatea copiilor.

Așezată în biblioteca de acasă, ea poate transforma o seară obișnuită într-o lecție de descoperire, o plimbare la muzeu într-un joc de observație și o simplă conversație într-un dialog despre frumusețe, emoție și imaginație.

Și ce frumoase pot deveni serile reci din octombrie și noiembrie!

Într-o Românie care abia își descoperea destinul modern, Anghel Saligny a transformat știința în artă și a lăsat în urmă nu doar construcții impunătoare, ci și un mod de a gândi – temeinic și vizionar.

Începuturi

Anghel Saligny s-a născut la 19 aprilie 1854 la Șerbănești, jud. Galați, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Alfred Saligny, de origine franceză, era profesor, iar mama, Paulina, provenea dintr-o familie cu tradiție în educație. Atmosfera familială, dominată de rigoare și curiozitate, i-a modelat caracterul și i-a trezit pasiunea pentru științele exacte.

Încă din adolescență, Anghel s-a remarcat prin mintea sa analitică și neastâmpărul creativ. După studiile la gimnaziul din Focșani, pleacă în Germania, unde urmează cursurile Școlii Tehnice din Potsdam și apoi ale Politehnicii din Charlottenburg (Berlin), printre cele mai prestigioase instituții tehnice ale Europei.

Acolo, tânărul Anghel intră în contact cu ideile și tehnologiile care aveau să schimbe lumea industrială a secolului al XIX-lea: oțelul, betonul armat, podurile suspendate, mecanica aplicată.

Saligny însă nu s-a mulțumit să fie un simplu discipol. El a înțeles că ingineria nu este doar aplicarea unor formule, ci un act de creație – o formă de gândire care unește precizia cu imaginația.

Primii pași ai unui inginer vizionar

După terminarea studiilor, Saligny revine în țară, unde intră în serviciul Căilor Ferate Române – o instituție aflată în plină dezvoltare. Aici, la vârsta de doar 25 de ani, participă la construcția podurilor de pe linia ferată Ploiești-Predeal și, ulterior, la linia Fetești-Cernavodă.

Se remarcă prin inovații îndrăznețe, propunând soluții tehnice neutilizate până atunci în România: grinzi metalice cu zăbrele, poduri din oțel, elemente prefabricate. Inginerii străini priveau cu scepticism ideile sale, însă Saligny le susținea cu argumente precise și calcule riguroase. În scurt timp, reputația lui crește, iar tânărul inginer devine un nume respectat în cercurile tehnice europene.

Podul de la Cernavodă – lucrare monumentală

Apogeul carierei sale vine odată cu construcția Podului de la Cernavodă, între 1890 și 1895, o lucrare monumentală care a unit, la propriu și la figurat, Dobrogea cu restul țării. Proiectat integral de Anghel Saligny și executat sub conducerea sa, podul a fost, la data inaugurării, cel mai lung pod din Europa continentală și unul dintre cele mai îndrăznețe din lume.

Cu o lungime totală de 4 km, structura sa de oțel, susținută de arce uriașe și pile masive, reprezenta o performanță inginerească fără precedent. Într-o epocă în care betonul armat abia era experimentat, Saligny a introdus sistemul de grinzi cu console – o soluție revoluționară, pe care marii ingineri occidentali o considerau riscantă.

Legendele lumii spun că, la inaugurare, pentru a demonstra siguranța construcției, Saligny a traversat podul sub trenul inaugural, în barca sa, sub arcada centrală, în timp ce locomotiva trecea pe deasupra. Gestul simbolic al inginerului nu era doar o dovadă de curaj, ci și de încredere absolută în știință – în rigoarea calculelor sale.

Între știință și devotament public

După succesul Podului de la Cernavodă, Anghel Saligny devine o figură de autoritate în domeniul construcțiilor. Este numit director general al Căilor Ferate Române și, ulterior, ministrul al Lucrărilor Publice.

În această perioadă, el coordonează numeroase proiecte majore: extinderea rețelei feroviare, construirea silozurilor de cereale din porturile Galați, Brăila și Constanța – primele din lume realizate integral din beton armat, altă premieră tehnologică semnată de Saligny.

Această inovație – utilizarea betonului armat pentru construcții industriale – a fost o contribuție majoră la dezvoltarea ingineriei moderne. Într-un moment în care majoritatea țărilor abia experimentau materialul, Saligny îl folosea deja la scară largă, cu o precizie și o viziune remarcabile.

În paralel cu activitatea practică, Anghel Saligny a avut un rol esențial în formarea noilor generații de ingineri români. A fost profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București (actuala Universitate Tehnică de Construcții), unde a pus bazele unei școli românești de inginerie civilă.

Ultimii ani și moștenirea sa

Anghel Saligny s-a stins din viață la 17 iunie 1925, la vârsta de 71 de ani. A lăsat în urmă un patrimoniu tehnic și moral impresionant, dar și un model de modestie și devotament. Podul de la Cernavodă – astăzi Podul Regele Carol I – poartă încă semnătura sa, rezistând peste un secol la intemperii și cutremure. Este, poate, cea mai elocventă metaforă a gândirii sale: solidă, elegantă, durabilă.

Sursă foto: constructii.utcluj.ro, acad.ro, grupinfrastructura.ro

Vasilică este născut și acordat în inima satului Boiu, unde tradițiile sunt notele ce țin viu întregul cântec al comunității. Crescut într-o familie ce păstrează armonia valorilor autentice, el a moștenit nu doar dragostea pentru oameni și credința în Dumnezeu, ci și reverberația profundă a rânduielii satului care îi modelează glasul și identitatea.

Descoperit încă din copilărie de o profesoară atentă, Vasilică a găsit în cântecele sătenilor un izvor limpede, ce i-a înălțat vocea până la un echilibru desăvârșit între suflet, muzică și credință — un fel de „logos” artistic, unde fiecare notă poartă o taină și o poveste.

Studii în Teologie și Muzică Religioasă i-au fost far călăuzitor, iar prin proiectul „Boiu – Tradiții și Obiceiuri Locale”, el nu doar că readuce la viață costumele și obiceiurile uitate, ci și adună într-un cor comunitatea către rădăcinile sale sacre.

Premiul la Festivalul „Strugurele de Aur” nu e doar o distincție, ci o răspundere asumată cu smerenie, într-o lume în care ecoul autenticității devine tot mai rar. Visul său, ca un altar al memoriei vii, este un centru cultural în sat, un sanctuar al identității și apartenenței. Iar pentru tineri, Vasilică are un mesaj simplu și grav: cu muncă, credință și perseverență, orice vis poate deveni un cântec ce răsună dincolo de vremuri.

Vasilică, îți mulțumesc tare mult că ai vrut să împletim această poveste și mai mult pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat. Să-ncepem!

Om bun, mă bucur să povestim. Spune-mi în câteva cuvinte cum te-ar descrie mama ta. Dar tu? 

Mama mea, este cea care m-a ajutat constant, ea împreună cu tatăl meu au fost cei care mi-
au dăruit în mod indirect, prin simplitatea lor ,ceea ce trebuie să poarte un tânăr în suflet și
în inimă: dragostea de oameni, dragostea de Dumnezeu și tot în mod indirect, dragostea față
de rânduiala oamenilor de sat.

„glasul meu și-a găsit loc printre sătenii mei, boienii mei dragi
care mi-au dăruit cântările lor, din sufletul lor.”

 

Cum îți amintești primele clipe în care cântecul a început să pulseze în tine, în satul Boiu?

Cântecul a fost mereu prezent în jurul meu încă din copilărie, surorile mele mai mari, Diana
și Mirela, aveau la școala generală o doamnă profesor de muzică, doamna Horvath Doina, cea
care m-a descoperit, acolo într-o zi din luna ianuarie, într-un hol al școlii, doamna educatoare
ducându-mă să-i cânt doamnei profesor…..acolo a început cântecul meu…..iar mai apoi, într-
un mod cât se poate de natural, glasul meu și-a găsit loc printre sătenii mei, boienii mei dragi
care mi-au dăruit cântările lor, din sufletul lor.

„Mi-a fost greu, dar mi-a plăcut, mi-am dorit să fiu fericit cântând, să vindec și să dăruiesc, să ajut și să ofer celor care nu au, cât am putut din puținul meu.”

În familie, cine te-a ghidat prima dată spre cântec? Se spune că familia este primul ansamblu folcloric în care înveți să cânți. A fost un părinte, un bunic sau poate o voce ascunsă a satului?

Nu pot spune că a fost cineva care m-a îndrumat spre cântec, am cântat de mic, iar primul meu
contact cu muzica a fost în familie, unchiul meu Vasile a fost un instrumentist de mare valoare al
zonei, a fost unul dintre muzicanții care au păstrat specificul zonei cel mai bine, dat fiind faptul că
l-a moștenit pe tatăl său, străbunicul meu, amândoi suflători. Știu și simt că de aici am moștenit
cântarea, de la ei am moștenit dragul de oameni și cunoașterea interpretării și specificul zonei
mele.

„Omul fără de rânduială, este nimic. Dumnezeu a fost MEREU sprijinitorul vieții mele.”

 

Cum te-au modelat studiile de Teologie și Muzică Religioasă ca interpret de muzică populară? Și totodată sunt curios ce te-a îndemnat din interiorul tău să alegi acest drum al studiului.

Teologia este pentru mine șansa unei vieți aflate în rânduială, omul fără de rânduială, este
nimic. Dumnezeu a fost MEREU sprijinitorul vieții mele. Școlile teologice albaiuliene
formează tineri din toate colțurile tării, iar ce mi-a oferit mie acest demers a fost echilibrul și
răbdarea, un om aflat cu gândul spre Dumnezeu nu va fi influențat de nicio putere a acestei
lumi dificile. Să nu-și lase părinții copiii fără de Dumnezeu, doar așa putem învinge. Despre
muzica religioasă vă pot spune multe, fiindcă eu în cadrul ei am învățat cum să te apropii de
sufletul oamenilor, acolo, în Sfânta Biserică, respectând cântările satului, transmise prin viu-
grai până la mine, sătenii mei care au dezvoltat în sufletul meu o sensibilitate și o
responsabilitate de a trudi și de a învăța, așadar m-am înscris si la Secția de muzică religioasă și folclor muzical, în cadrul Universității „1 decembrie 1918”. Cel care a dezvoltat în mine dragostea față de muzica religioasă transilvăneană, a fost Părintele profesor doctor
Nicolae Topîrcean, mentorul meu, profesorul cel mai drag din seminarul teologic, dânsul a
aprins în mine o dragoste mare față de muzica bisericească corală și nu numai.

„Atunci când a trebuit să aleg piese pentru concursurile la care am participat, m-am raportat la satul meu, și bine am făcut, fiindcă majoritatea specialiștilor le-au apreciat.”

 

Cum ai simțit prima dată că muzica ta putea să iasă din colțul familiar al satului Boiu și să fie ascultat…

Când am început să găsesc cântările în sat, având deja o experiență în ceea ce privește stilistica
zonei, mi-am dat seama cât de valoroase sunt, nu doar fiindcă nu se cunosc și nu sunt cântate, ci
și din punct de vedere etnomuzicologic, am întâlnit structuri de strat vechi, apuse demult în zona
noastră. Satul meu nu a fost ,,exploatat” din punct de vedere folcloric și muzical , așadar am găsit
ceea ce mi-a trebuit. Cunoscând aceste lucruri, atunci când a trebuit să aleg piese pentru
concursurile la care am participat, m-am raportat la satul meu, și bine am făcut, fiindcă
majoritatea specialiștilor le-au apreciat.

„Atunci când am realizat câtă bogăție există și în satul meu, am dezvoltat acest proiect alături de prietenii mei din Boiu, am adunat fotografii vechi, am adunat povești, iar eu m-am ocupat personal de costumele românești.”

 

Tu ai inițiat proiectul ,,Boiu – Tradiții și Obiceiuri Locale”. Cum s-a născut această idee și ce speri să lase comunității satului acest demers cultural?

„Boiu – Tadiții și obiceiuri locale’’ s-a născut în anul 2021, dintr-o pură întâmplare, inspirat de
altcineva, mai exact de Florin Bucuțea. Atunci când am realizat câtă bogăție există și în satul meu, am dezvoltat acest proiect alături de prietenii mei din Boiu, am adunat fotografii vechi, am adunat povești, iar eu m-am ocupat personal de costumele românești. Am adunat și am salvat tot ce mi-a oferit terenul, piese care urmau să fie aruncate și arse, piese pe care le-am căutat în poduri și prin șuri. Am readus la viață, prin această activitate, costumul vechi al Văii Târnavei Mari, care a fost uitat pe fundul lăzilor. Până acum câțiva ani, nimeni nu mai purta costumul vechi, dar prin activitatea noastră, sătenii l-au adoptat iar, ceea ce pentru mine a fost o bucurie imensă. În cea mai mare parte, rolul acestei pagini a fost colectarea de la oamenii locului, amintirile, specificul satului, tradițiile, obiceiurile, tot ceea ce i-a făcut pe ei români și oameni aflați în rânduială. Îmi doresc să las în urma mea, generațiilor viitoare
simțiri și sentimentul apartenenței, nu doar o cameră de muzeu, nu doar un costum sau două
blide, nu, ci întregul suflet al boienilor.

„Îmi doresc să las în urma mea, generațiilor viitoare simțiri și sentimentul apartenenței, nu doar o cameră de muzeu, nu doar un costum sau două blide, nu, ci întregul suflet al boienilor.”

 

Se spune că un artist adevărat poartă cu el vocea comunității sale. Ce rol au avut sătenii, ți-au fost sprijin?

Sătenii mei au avut și au un rol important în toată activitatea mea…fără de ei nu aș fi realizat
lucrurile așa cum ar fi trebuit. La început a fost greu fiindcă nu m-a sprijinit aproape nimeni, dar
cunoscându-mă în timp, si eu pe ei, lucrurile s-au schimbat. Mi-au oferit hainele românești, m-au
chemat în casele lor, nu doar pentru a discuta despre tradiții sau cântări, ci m-au chemat și să-și
mai descarce sufletul. Pierdeam ore în șir la povești în casa din-naine’(camera din față ,cea mai
gătată’), la poartă, sau in curtea casei lor, arătându-mi poze cu nepoții și poze de la nunta
lor, amintiri legate de părinți și de locuri de muncă, de conexiuni din acea vreme și despre tot ce pentru ei a însemnat viață și rânduială. Îmi iubesc sătenii nespus și spre bucuria mea, acum și ei
mă iubesc pe mine.

„Îmi iubesc sătenii nespus și spre bucuria mea, acum și ei mă iubesc pe mine.”

 

Care îți sunt cele mai de preț amintiri din acest parcurs care lasă urme în comunitatea ta?

Amintirile-mi sunt oamenii mei dragi din sat, fiecare suflet pe care l-am cunoscut, fiecare suflet care
nu mai este și după cum a rânduit Dumnezeu, am putut fi părtaș, ducându-I alături de părintele
Mihail, sus în deal, în țintirim, de unde ne privesc și ne ocrotesc. Astea sunt amintirile mele,
oamenii și locul unde se întâlneau în fiecare duminică, Sfânta Biserică. O mică urmă a fost lăsată
de mine, prin culegerea și valorificarea patrimoniului cultural material și imaterial. Asta a
resuscitat satul, i-a făcut pe oameni să cate prin lăzi, să își amintească de vremurile apuse, de a
se îmbrăca în continuare în hainele românești, asta a fost de fapt dorința mea, să se păstreze în
familii și să fie transmise, nu să le preiau eu. Ceea ce am preluat în materie de vestimentație
tradițională a fost aceea parte uitată sau care urma să fie aruncată sau distrusă. Eram chemat sub
această formă de cele mai multe ori : „Vasile, dacă vrei să vii după ele, noi ți-i le dăm, dacă nu
le-om arunca în foc, că nu ne mai trebuie.” Unele le-am primit, altele le-am cumpărat, altele le-
am primit în schimbul altor costume noi confecționate de mine sau chiar ceva din colecție care
avea o „dublură’’. Așa am reușit să colectez și să păstrez moștenirea boienilor, greu, dar cu un
rezultat frumos.

„Fiecare suflet pe care l-am cunoscut, fiecare suflet care nu mai este și după cum a rânduit Dumnezeu, am putut fi părtaș, ducându-I alături de părintele Mihail, sus în deal, în țintirim, de unde ne privesc și ne ocrotesc.”

 

Cum ai simțit pentru prima dată emoția de a urca pe o scenă de festival, în fața unui juriu? Ai avut emoții asemănătoare cu emoțiile copilului care cântă pentru prima dată acasă?

Primul meu concurs mi-a adus și primul premiu din viața mea. Emoțiile au fost stopate de
bucuria cântecului, am cântat atunci pentru prima dată cu o orchestră profesionistă uimindu-mă
de faptul că aud un cântec din Boiu interpretat de o orchestră. Bucuria a fost imensă, abia după ce
am realizat ce am făcut, am cântat, reprezentându-mi zona și aducând în fața juriului frumusețea
satului meu.

„Responsabilitatea pe care mi-a oferit-o acest premiu este una foarte mare iar de acum înainte este necesar ca toată activitatea mea să fie la același nivel ca până acum, iar cu ajutorul Lui Dumnezeu, să pot excela.”

Festivalul Național ,,Strugurele de Aur” a devenit un reper pentru artiști. Ce înseamnă pentru tine să câștigi un astfel de premiu și cum influențează acesta parcursul tău artistic?

Pot spune foarte sincer că nu mi-am dorit niciodată să fiu în centrul atenției, ei bine, la
Strugurele de Aur, la Blaj, anul acesta am fost cuprins de multă bucurie pe care nu o prea pot
descrie dar pe care mi-aș dori să o păstrez tainic în mine, ani mulți de acum înainte.
Responsabilitatea pe care mi-a oferit-o acest premiu este una foarte mare iar de acum înainte
este necesar ca toată activitatea mea să fie la același nivel ca până acum, iar cu ajutorul Lui
Dumnezeu, să pot excela.

Nicolae Botgros spune că ,,un juriu bun te învață, nu doar te premiază.” – ce valori și principii ai deprins în urma participării la diverse festivaluri în țară?

Într-adevăr, juriul din acest an mi-a marcat cu adevărat viziunea artistică și în special, domnul
profesor doctor Ioan Bocșa, cel care a remarcat ceea ce am încercat eu să valorific în ani de zile,
și anume simplitatea, iar după spusele dumnealui, „firescul cu care am cântat’’. Toți specialiștii au
fost pentru mine repere, iar acum când am ocazia să primesc sfaturi de la domniile lor, nu pot
decât să acumulez cât mai multe informații. Le mulțumesc pentru faptul că s-au aplecat spre
mine, copilul venit între lume, să vorbească despre satul lui.

„Copilul venit între lume, să vorbească despre satul lui.”

 

Mentorii sunt precum farurile ce-ți luminează drumul, care au fost oamenii lumină care au crezut în tine, care te sprijină și care te motivează să fii mai bun și mai bun?

Am studiat îndeaproape muzica cultă și bisericească. Acest drum mi-a fost deschis de domnul
profesor doctor Nicolae Topîrcean, profesorul meu din liceu, cel care mi-a fixat o viziune
sănătoasă și clară privind muzica și mai ales asupra celei mai curate părți din muzică, legătura
dintre suflet și cântare, dintre OM, cântare și Dumnezeu. Asta e temelia peste care folclorul a fost
așezat. Din 2022 sunt cursant al școlii populare de arte din cadrul Centrului de Cultură ,,Augustin
Bena” Alba, la clasa de Muzică – Vocală – Tradițională a doamnei profesor Leontina Fărcaș.
Doamna profesor a reușit să-mi fie sprijin atât în cariera de viitor interpret cât și în viața de zi cu
zi. Aș putea vorbi mult despre dumneaei, deoarece este cea care mi-a împodobit glasul, l-a șlefuit
și l-a îndulcit, așa cum doar un pedagog adevărat știe. Este cea care a deschis multe drumuri
tinerilor din țara aceasta, arătându-le cheia, adică glasul lor, așa a fost pentru mine și este doamna
profesor, o făclie luminoasă, cu un adevăr ascuns dar care este oferit tuturor celor care ascultă și
reușesc să înțeleagă, prin muncă, ceea ce înseamnă cântatul acesta despre care vorbim, ce
ascunde?, ce dezvoltă?, ce te face să-l asculți?, ce păstrează el pentru neam și cultură.

„Din 2022 sunt cursant al școlii populare de arte din cadrul Centrului de Cultură ,,Augustin Bena” Alba, la clasa de Muzică – Vocală – Tradițională a doamnei profesor Leontina Fărcaș.”

 

Trăim într-o lume în care mediul online și rețelele sociale dau voce instantanee artiștilor și tradițiilor. Cum te raportezi la această vizibilitate digitală și cum crezi că poate muzica populară să găsească un echilibru între autenticitate și expunere?

Vizibilitatea în mediul online, astăzi, este la mâna oricui, și da, este pentru mulți o rampă de
lansare. Eu m-am făcut cunoscut și mi-am făcut cunoscută activitatea în mediul online, dar nu
hrănind rețelele sociale, ci mai degrabă valorificând un puțin pe care adesea să-l ofer oamenilor.
Nu sunt un om al tehnologiei, niciodată nu am fost bun la asta, dar am reușit să fac atât cât s-a
putut. Dacă ar fi să spun despre echilibru, ar trebui să vorbesc despre o problemă în rândul
tinerilor, chiar și de vârsta mea, aceea a dorinței extraordinare de afirmare. Nu contează dacă e
bun, dacă e autentic, dacă e sănătos, contează să apar. Acest lucru nu l-am putut face niciodată.
De ce avem noi nevoie este de a reabilita conștiința tinerilor, să le oferim cunoaștere, fiindcă
adevărul este că majoritatea nu au avut acces la ea. Echilibrul din autenticitate și expunere este
CUNOAȘTEREA, dacă cunoști, ști când ceva este adevărat sau nu. Satele noastre așteaptă să fie vizitate, bătrânii noștri ne așteaptă, e greu la început, știu, dar doar atunci, încercând să cunoști
vei ajunge la un produs bun.

„Satele noastre așteaptă să fie vizitate, bătrânii noștri ne așteaptă, e greu la început, știu, dar doar atunci, încercând să cunoști vei ajunge la un produs bun.”

 

Privind înapoi la tot ce ai construit până acum, ce ai alege să reții ca esența drumului tău artistic?

O să aleg simplu : Credința în Dumnezeu, dacă n-ar fi fost, cântecul meu ar fi avut altă formă.

„Visul meu de câțiva ani este acela de a realiza un mic ,,centru sătesc’’, unde să las satului tot ce mi-a încredințat.”

Care este visul neîmplinit pe care încă îl porți în suflet și pe care publicul îl va descoperi poate într-o zi prin cântecele tale?

Visul meu de câțiva ani este acela de a realiza un mic ,,centru sătesc’’, unde să las satului tot ce
mi-a încredințat. Hainele românești, poveștile, zestrea, obiectele, amintirile, chipurile, tot ce am
cercetat și am cules. La un moment dat a existat un asemenea obiectiv în sat dar din motive
obiective și financiare, nu s-a putut dezvolta.

Lasă-mi un gând, pentru cititorii noștri, care pot fi tineri curioși, motivați sau lipsiți de ambiție să creadă în visurile lor … pe drumuri artei, cât este muncă și cât este talent, Vasilică?

Aș putea demonstra fiecăruia dintre ei că se poate. Am fost un copil sărac, fără posibilități, fără
părinții cu școală multă, dar oameni cu frică de Dumnezeu și dragoste față de noi copiii lor, mi-a
fost greu, dar mi-a plăcut, mi-am dorit să fiu fericit cântând, să vindec și să dăruiesc, să ajut și să
ofer celor care nu au, cât am putut din puținul meu. Așa că, tinere, oricât de tulburi vor fi apele în
țara noastră să nu deznădăjduiești, ști de ce? Fiindcă într-un alt colt de țară, sunt eu cu aceeași
dorință, mai sunt oameni precum Florin Bucuțea, mai sunt profesori precum doamna Leontina
Fărcaș, iar nu în ultimul rând, Dumnezeu va fi mereu cu tine!

„Așa că, tinere, oricât de tulburi vor fi apele în țara noastră să nu deznădăjduiești, ști de ce? Fiindcă într-un alt colt de țară, sunt eu cu aceeași dorință, iar nu în ultimul rând, Dumnezeu va fi mereu cu tine!”

Elena Lozonschi poartă un nume cu tradiție în familia sa. Talentul este, de asemenea, moștenit și-l duce pe scenele New York-ului și nu doar. Pasiunea și șlefuirea merg mână în mână ca focul și dalta unui sculptor. Fără plăcerea pentru un lucru temeinic făcut, munca devine mecanică. Pasiunea, totuși, singură nu e suficientă. E ca focul care topește metalul, nu și mâna care îl modelează.

A început să studieze pianul clasic la 4 ani și a continuat până acum câțiva ani, când gândurile de a face teatru și de a se perfecționa s-au materializat. Chiar în perioada aceasta a deschis Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde a interpretat un dublu rol. Ce proiecte ticluiește pe viitor, îi dăm cuvântul tinerei Elena să povestească!

Elena, până și numele tău reflectă ceea ce ești în viața de zi cu zi: luminoasă, strălucitoare. Cum de s-a potrivit atât de bine?

Ei bine, aici trebuie să îi dau credit mamei pentru inspirația pe care a avut-o. Este un nume cu tradiție în familia noastră, purtat mai întâi de străbunica mea, apoi de mine și de verișoara mea mai mică. Străbunica a fost o femeie extraordinară – elegantă și prețioasă, fiică de boier, educată și purtând un nume de împărăteasă. Cred că mama și-a dorit ca și eu să fiu privită în aceeași lumină.

Crezi în noroc sau el se face cu mâna omului?

Întrebarea aceasta mă amuză mereu, pentru că arată cât de ușor ne obișnuim să fugim de responsabilitate și să punem succesul pe seama „norocului.” Eu cred mai degrabă în oportunități și, mai ales, în deschiderea de a le recunoaște și a le urma. Atunci când îți dorești cu adevărat ceva, dacă muncești și păstrezi credința vie, drumul către împlinire se deschide.

De multe ori, oamenii privesc „norocul” ca pe o magie inexplicabilă, ca și cum marile realizări ar apărea din senin. Dar, asemenea unui iceberg, ceea ce se vede este doar vârful, rezultatul final. În spatele lui se ascund ani de muncă, sacrificii, alegeri și perseverență. De aceea, cred că norocul nu este un dar întâmplător, ci o construcție personală. Fiecare dintre noi își clădește propriul noroc prin modul în care alege să trăiască și să înainteze.

Ce „ingrediente” ai pus în cariera pe care ți-ai făcut-o în teatru și film?

Ambiția și determinarea au venit natural. Restul a fost un amestec de lecții, eșecuri și conexiuni. Nu există o rețetă universală. Cariera seamănă mai degrabă cu o ciorbă pe care o găsești după multe încercări și degustări.

Pentru mine, trainingul a fost esențial. Am absolvit două școli de prestigiu, Stella Adler Studio of Acting și New York Film Academy, care mi-au dat o bază solidă de tehnici și metode prin care aleg să abordez scenariile. Apoi a urmat ceea ce eu numesc ‘școala vieții’ și ceea ce alții numesc ‘noroc.’

Conexiunile au contat enorm. Am bătut la cât mai multe uși, m-am conectat cu oameni din industrie și am demonstrat profesionalism în fiecare proiect în care am fost implicată. Industria e imensă și, paradoxal, foarte mică. Vestea circulă repede. Dacă ești un om de încredere și deschis, lumea vrea să lucreze cu tine.

Un alt aspect extrem de important a fost să înțeleg, ca actor, ești și artist, și antreprenor. Felul în care îți manageriezi propria „companie” (adică pe tine însuți) îți va determina rezultatele.

Frumoasa poveste a escapadei tale în New York cum sună?

Visul de a ajunge la New York l-am purtat cu mine încă din copilărie. A devenit realitate odată cu acceptarea la New York Film Academy, iar de atunci orașul acesta intens și nemilos mi-a fost și cel mai bun prieten, și cel mai mare adversar.

Printre provocări am descoperit însă frumusețea: prietenii legate cu oameni din întreaga lume, un cerc de artiști care se susțin reciproc și o trupă de actorie pe care am înființat-o pentru a crea împreună. Pe lângă proiectele în care sunt invitată să joc și cele pentru care merg la casting, astăzi îmi dau voie să creez și propriile proiecte, să spun poveștile care mă definesc.

New York m-a încercat, m-a testat și m-a provocat, dar mi-a oferit și darul de a-mi construi aici o viață și o carieră pline de sens. Mă simt binecuvântată să pot numi acest oraș acasă și privesc în urmă cu recunoștință pentru fiecare oportunitate și fiecare încercare care m-a adus până aici.

De cât timp ești acolo?

Câteodată pare că sunt aici de o viață, dar, de fapt, am plecat din România în ianuarie 2017. Se împlinesc în curând 9 ani de când trăiesc în New York.

Simți că guvernezi în jurul a ceea ce faci?

Cariera și pasiunea mea sunt una și aceeași, așa că aș putea spune că da. În actorie ai nevoie de multă experiență de viață, iar asta face imposibilă o separare completă. Când sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, nu simt că muncesc. Îmi doresc să am mereu cât mai multe abilități și atuuri ca actor, de aceea iau constant cursuri în diverse activități fizice. Astfel, reușesc să îmbin plăcutul cu utilul: pe deoparte îmi dezvolt noi competențe, pe de alta parte mă relaxez și mă bucur de proces. Pentru mine, actoria nu e o meserie, ci un mod de a trăi.

De unde această „moștenire”, plăcere, dragoste pentru artă?

Cred că rădăcina ei e în familie. Nici părinții, nici bunicii mei nu au avut o carieră în artă, dar toți au purtat în ei o latură artistică. Mama a studiat pianul și și-a păstrat dragostea pentru muzică, pe care mi-a transmis-o și mie — doar că, la mine, s-a transformat în teatru.

Bunicul însă a fost cel care a aprins focul. Aveam un ritual de neclintit: în fiecare duminică mergeam la teatru. Nu lipseam niciodată. Am văzut aceleași spectacole de zeci de ori și, totuși, niciodată nu m-am plictisit. Când i-am spus că vreau să urmez actoria ca profesie, m-a încurajat și a avut încredere deplină că voi reuși în tot ceea ce mi-am propus.

Sprijinul lui a fost ca o binecuvântare și cred că dragostea mea pentru scenă poartă, în adânc, și amprenta lui.

Ai fost crescută cu notele muzicale în casă?

Da. Am început să studiez pianul clasic la 4 ani și am continuat până acum câțiva ani, când am ales să-mi urmez intuiția și să merg pe drumul teatrului. Chiar dacă nu mai profesez în domeniul muzical, muzica rămâne o parte importantă din mine — are mereu un loc special în inimă și un rol esențial în piesele de teatru pe care le creez.

Să înțeleg că ai studiat în domeniu, te-ai perfecționat acasă, la Iași. Ba nu doar la Iași, ci și la București. Te-ai întoarce acasă, în țară, să continui ce ai început?

În domeniul muzical, nu — acel capitol s-a încheiat pentru mine. Însă mi-ar plăcea foarte mult să revin în țară pentru colaborări în teatru și film. Urmăresc cu interes scena artistică din România și găsesc multă inspirație în munca unor regizori precum Cristi Mungiu și Radu Jude, care se află în fruntea listei celor cu care îmi doresc să colaborez.

În ultimii ani am observat o evoluție impresionantă în cinematografia românească, lucru care mă bucură profund și pe care îl urmăresc cu entuziasm. Avem un potențial uriaș și artiști de o calitate excepțională, iar faptul că România este recunoscută pe plan internațional mă face cu adevărat mândră.

Cu ce instrumente ai veni? Sunt convinsă că ești mult mai „bogată” acum.

Am învățat să fiu cât mai versatilă și să explorez diferite discipline. Cred că tocmai asta m-a atras cel mai mult — faptul că poți fi nu doar actor, ci și regizor sau producător, să lucrezi atât în fața, cât și în spatele scenei sau al camerei. Chiar și în actorie există o mulțime de tehnici care te provoacă să evoluezi mereu.

De exemplu, recent am început să lucrez cu tehnicile lui Jacques Lecoq, care pun accentul pe corp ca principal instrument de expresie, și să integrez elemente de commedia dell’arte și clown în proiectele mele. La prima vedere, poate părea o combinație neobișnuită, mai ales pentru realism, dar toate acestea mă ajută să-mi construiesc un limbaj artistic propriu. Pentru mine, teatrul rămâne înainte de toate un spațiu de explorare și conexiune.

Curiozitățile continuă. Elena, ce ți-a dat New York-ul și nu ți-ar fi dat niciodată țara natală?

O întrebare foarte delicată. Cred că New York-ul mi-a oferit libertatea de a fi cine sunt, fără judecată. Aici totul se concentrează pe ceea ce ești capabil să faci, nu pe ce școală ai absolvit sau de unde vii. Conexiunile sunt extrem de importante și, paradoxal, mult mai accesibile. Mi se pare mult mai simplu (cel puțin din perspectiva mea) să îți creezi propriile proiecte și să aduci publicul în sală. Teatrul independent este extrem de apreciat și căutat.

Muzică, teatru, film. Poți fără una dintre ele sau sunt în strânsă legătură?

Absolut, sunt strâns legate. Nu le pot separa — fiecare are rolul ei, dar se influențează și se completează reciproc. Fac parte din ceea ce sunt eu ca artist și, în același timp, mă ajută să cresc și să devin mai completă ca persoană.

Cum ai fost primită pe alt continent?

Am venit aici fără să cunosc pe nimeni, dar am găsit mereu înțelegere. Mi-am creat o comunitate frumoasă, foarte internațională, așa cum este New York-ul, și m-am integrat rapid. Nimeni nu m-a întâmpinat cu lauri la aeroport, dar, treptat, am construit un spațiu pe care îl pot numi acasă, unde am fost tratată cu demnitate și respect, majoritatea timpului.

Ai purtat temeri sau entuziasmul te-a ținut cu energia sus?

Temeri are oricine, dar pentru mine ceea ce mă ține sus sunt scopurile mele. Știu ce vreau să fac și unde vreau să ajung, și asta îmi recâștigă mereu entuziasmul. E un proces continuu, firesc, dar am noroc de o comunitate care crede în mine și mă susține. Când trec prin momente mai dificile, ei mă încurajează și îmi reamintesc de unde am plecat și cât am realizat până acum.

La ce proiecte lucrezi?

Chiar săptămâna aceasta deschid Hamlet la Art House Productions, în Jersey City, unde interpretez un dublu rol — Horatio și Laertes. Spectacolul reimaginează celebra tragedie a lui Shakespeare ca pe un thriller cosmic, o incursiune existențială spre iluminare. Povestea urmărește un intelectual tensionat care se prăbușește treptat în nebunie, crimă și metafizic, după ce fantoma tatălui său îi cere să răzbune o moarte brutală — forțându-l să distingă între realitate și halucinație. Este o producție specială pentru mine, fiindcă mi-am dorit foarte mult să colaborez cu regizorul Christopher Rashee Stevenson. El lucrează în zona teatrului experimental și a adus acestei montări o perspectivă complet nouă asupra textului clasic.

Dar pe viitor, ce ticluiești pe viitor?

Recent, am înființat o trupă de teatru alături de colaboratorul meu, Maks Turner, cu care urmează să dezvoltăm mai multe proiecte. În prezent lucrăm la un duet bazat pe tehnicile lui Jacques Lecoq, pe care ne dorim să-l aducem în Europa anul viitor. În acest proiect integrez și teme folclorice românești, un element care îmi este foarte drag.
Așadar, se anunță un sfârșit de an intens și un nou început plin de diversitate și provocări frumoase, pe care îl aștept cu mult entuziasm.