Invitata de azi poartă un nume cu rezonanță, dar puterea din vocea ei o recomandă. Deși pare o tânără timidă, a cucerit scenele internaționale. Surprinde cu fiecare notă cântată. Slujește partiturilor ce trec dincolo de cuvinte. Rămâi fără grai când o auzi cântând. Nu pe tărâmul nostru s-a întâmplat prima dată, debutul său operistic având loc în Italia cu șase ani în urmă.

Martiniana Antonie este la început de carieră, dar seriozitatea cu care parcurge traseul său profesional e mare. Ar părea liniar, dar nu. Și totuși, se hrănește zilnic cu aplauzele primite la scenă deschisă. De curând, a concertat la Ateneul Român în cadrul concertului regal caritabil, organizat de Federația Regală Margareta  a României. Să o cunoaștem!

Martiniana, ce nume puternic purtați! Un nume care răsună la fel ca și glasul dumneavoastră. Știți care este povestea numelui?

Vă mulțumesc! Este meritul mamei. Ea a auzit acest nume și a știut că trebuie să aibă o fată pentru a o numi Martiniana. Numele este inspirat de Cuviosul Martinian, sărbătorit în Calendarul Ortodox pe 13 februarie.

Dar povestea traseului  artistic, cum o puteți scrie pentru noi, cititorii, în câteva rânduri, aici?

Primele amintiri pe care le am (de la vârsta de 3 ani) sunt “spectacolele” din sufragerie, pe care le ofeream părinților și invitaților, atunci când le recitam și cântam întreaga serbare de la grădiniță. Mama a înțeles rapid această chemare și m-a înscris într-un club de muzică pentru copii. De atunci nu am mai încetat niciodată să cânt, trecând de la cântece pentru copii, la muzica pop și puțin jazz. Mama îmi încuraja această pornire, însă doar la nivel de hobby. Totuși, această chemare striga neîncetat, așa că, mai târziu, a fost de acord să dau admitere pentru gimnaziu la Colegiul Național de Artă “Octav Băncilă” din Iași. Am ales ca instrument chitara clasic, însă nu am reușit să ne împrietenim de-a lungul celor patru ani. Știam că la liceu îmi doresc să studiez canto, iar singura opțiune valabilă era secția de canto clasic. Nu știam ce presupune acest nou stil de cânt, însă odată ce l-am descoperit, am înțeles că aceasta este calea pe care doresc să o urmez.

Debutul l-ați avut în orașul Iași, cel de-al doilea mare oraș universitar de la noi? Ne puteți povesti puțin despre asta?

Debutul meu operistic a avut loc la Pesaro, în Italia, în vara anului 2017. Un an mai târziu am debutat și în România, invitată fiind după ce am câștigat Concursul Internațional AsLiCo de la Como, în Italia. Spectacolul “Bărbierul din Sevilla” de la Iași are un loc foarte special în inima mea, deoarece a fost prima și ultima dată când ambii mei părinți m-au văzut interpretând un rol pe scena unui Teatru de Operă. Pe 25 octombrie, grație Fundației Regale Margareta a României și a invitației ce îmi face onoare, voi reveni, în fața publicului român, pe scena Ateneului, alături de tenorul Ioan Hotea și a Orchestrei Române de Tineret, sub bagheta maestrului Gabriel Bebeșelea.

Care a fost momentul când v-ați spus că vreți să deveniți solistă de operă și ați luat totul în mâini?

Odată ce am făcut cunoștință cu opera, prin spectacolele live, dar și prin videoclipurile de pe internet, unde descopeream ușor, ușor legendele mondiale ale operei, am fost vrăjită, din ce în ce mai puternic, de această lume fascinantă, încărcată atât de armoniile superbe ale muzicii, cât și de intensitatea dramatică a personajelor. După primul concurs la care am participat în clasa a X-a, i-am spus mamei că aceasta este calea pe care doresc să o urmez. Această realizare nu își avea însă rădăcinile în dorința de competitivitate. Sunt, în continuare, o persoana emotivă, care nu adoră deloc concursurile. Însă, pentru mine acel moment de pe scenă, interpretând pentru prima dată diverse personaje în scurtele minute ale ariilor, m-a făcut să realizez cât de liberă mă simt pe scenă și mi-a oferit o oglindă a emoțiilor pe care le pot transmite prin intermediul acestor caractere complexe.

Care au fost persoanele care v-au încurajat talentul și au contribuit la șlefuirea lui?

În primul rând, nu aș fi fost aici fără susținerea părinților care și-au dedicat timpul și au investit mare parte din câștigurile financiare în creșterea mea artistică. Odată cu venirea mea la București, pentru studiile superioare, tatăl meu a plecat la muncă în străinătate, pentru a-mi putea susține financiar traiul la București. Mutarea a fost de bun augur, pentru că de la acest punct înainte am întâlnit persoane care mi-au fost alături și m-au ajutat să cresc pe calea artistică. Le mulțumesc tuturor profesorilor de canto pe care i-am avut încă de la început. Nu aș dori să dau nume, pentru a nu omite pe cineva, însă îmi exprim recunoștința personal față de ele, oricând am ocazia. Fiecare pedagog și-a pus amprenta în evoluția mea muzicală și mi-a întărit convingerea că acesta este drumul meu.

Cum ați ajuns să vă fructificați talentul și pe scenele internaționale?

Am avut șansa ca pe drumul meu să întâlnesc artiști și muzicieni care m-au ghidat, m-au inspirat, mi-au oferit din cunoașterea lor și m-au ambiționat să continui “lupta” și să cred în talentul meu. Unul dintre acești mentori este chiar dirijorul Gabriel Bebeșelea, cu care am deosebita plăcere de a colabora pentru Concertul Regal Caritabil. Prima noastră întâlnire a avut loc în 2016, în cadrul unui mentorat, în vremea când eram bursieră a programului Tinere Talente, derulat de Fundația Regală Margareta a României. Aici am auzit pentru prima dată de existența Academiei Rossini și a Festivalului Rossini din Pesaro. La finalul mentoratului, am discutat cu maestrul despre interesul meu față de repertoriul rossinian, iar dumnealui a fost foarte deschis în a-mi oferi partituri și informații necesare în vederea unei viitoare audiții la Pesaro. Un an mai târziu, îmi făceam debutul operistic pe scena Teatrului Rossini din Pesaro, revenind în Festival, ca invitat, pentru alte patru ediții. În colaborare cu Festivalul Rossini, am avut și extraordinara ocazie de a reprezenta anul trecut o producție din ediția 2020 (“La Cambiale di Matrimonio”) pe scena Royal Opera House din Muscat, Oman. Este foarte posibil ca toate aceste realizări să nu se fi întâmplat dacă nu aș fi fost bursiera programului Tinere Talente sau dacă nu m-aș fi aflat la respectivul mentorat, în ziua cu pricina. Îi sunt extrem de recunoscătoare maestrului Bebeșelea pentru deschiderea și ajutorul oferite, iar Fundației Regale pentru că a făcut posibilă această specială și de impact întâlnire.

S-au adunat multe experiențe, întâmplări, premii, titluri. Ce înseamnă toate acestea pentru dumneavoastră?

Fiecare reușită este o atestare a faptului ca sunt pe drumul cel bun, iar asta nu mă face decât să fiu extrem de fericită că evoluția mea continuă și este apreciată și de profesioniștii din domeniu. Cu ajutorul programului Tinere Talente am participat la primele mele concursuri internaționale unde am câștigat Marele Premiu al Concursului “Jeunes Espoirs Raimond Duffaut” din Avignon, Franța și premiul al II-lea al Concursului “George Enesco” din Paris. Cele mai frumoase experiențe le-am trăit în cadrul producțiilor, acolo unde, de multe ori, am întâlnit și am legat noi prietenii cu cântăreți proveniți de pe toate continentele. Am avut și ocazia de a lucra alături de staruri internaționale, precum Juan Diego Florez, Pretty Yende, dirijorul Michele Mariotti și regizorul Graham Vick. Alături de ei am observat și învățat multe din tainele interpretării muzicale și teatrale. Toate aceste experiențe și reușite m-au ajutat să cresc, mi-au oferit curajul de a mă încrede în darul pe care îl posed și m-au încurajat să merg mai departe.

Care este rolul pe care l-ați interpretat cel mai des și credeți că vă apropiați de imaginea acestuia cel mai bine?

Rosina, din opera “Bărbierul din Sevilla”, este rolul pe care l-am interpretat cel mai des. Am fost, încă de la început, atrasă de muzica lui Rossini, pe care am descoperit-o prin intermediul acestei opere. Nu știu, însă, dacă acest personaj se apropie neapărat de imaginea mea. Dar tocmai din acest motiv iubesc atât de mult să interpretez personaje din operă. E un proces de macerare, în care caut să dau viață personajului din personalitatea mea, dar și personajul ajunge să mă îmbogățească și să îmi arate o nouă fațetă, ascunsă, până atunci, în interiorul meu. Orice rol nou este o provocare, pe care o primesc cu brațele deschise.

Care este dorința cea mai arzătoare a dumneavoastră în ceea ce privește cariera? Care este punctul în care doriți să ajungeți?

Îmi doresc să am șansa de a performa pe scenele mari ale lumii sau măcar ale Europei (Milano, Londra, Munich, Berlin, Paris), să lucrez cu artiștii de top din domeniu și să îmi perfecționez tehnica vocală, astfel încât să pot ajuta, la rândul meu, tineri soliști la început de drum. Un alt vis este acela de a face parte dintr-o producție-film a unei opere, poate chiar cu un rol principal. Aceste proiecte nu sunt însă des întâlnite, dar visurile nu ar trebui sa aibă bariere.

Ce înseamnă muzica pentru sufletul dumneavoastră?

Muzica a avut mereu o magie a cărei vrajă mă cuprindea. În copilărie simțeam că îmi oferă libertatea de a mă exprima. A rămas, până în prezent, cea mai puternică formă de exprimare pe care o accesez. În momentele când sunt pe scenă, spațiul exterior dispare și mă las transpusă într-un tărâm paralel, conectat undeva la miezul sufletului, din care, mai apoi, transmit ceea ce îmi doresc sau îmi este insuflat de către personajul pe care îl interpretez. Are și o valență terapeutică, deoarece prin cânt îmi pot exprima atât bucuriile, cât și tristețile sau dezamăgirile.

Muzica unește suflete. Înainte de a fi cântată, ea este trăită. Adevărat?

Absolut. Muzica este magie, este vibrație, energie hipnotizantă. Dincolo de toate detaliile tehnice și fuga arzătoare către atingerea Perfecțiunii, stă, în fapt, emoția pură emanată, care ne aduce împreună. Muzica este limbajul universal care reușește să depășească orice barieră cultură sau lingvistică, este în fiecare dintre noi și are puterea de a ne inspira și vindeca.

Oare se poate trăi fără muzică? Dumneavoastră ați trăi fără muzică?

Nu îmi pot imagina o viață fără muzică, fără cânt. Am decis să mă dedic în totalitate acestui drum, decizie care vine însoțită de asumarea unor eforturi și provocări constante, precum stabilitatea personală, financiară și stresul aduse de lumea spectacolului. Totuși, pasiunea pentru muzică mă face mereu să mă reîntorc în sala de studiu și să continui căutarea. Fiecare realizare face ca toate eforturile să merite din plin.

Care este împlinirea dumneavoastră sufletească? Poate găsirea unui sens în viață?

Pentru moment, îmi trăiesc visul și mă simt împlinită prin ceea ce fac. Muzica este binecuvântarea mea.

Foto credit: Marcus Rebmann

,,Lumea aceasta a amintirilor din copilărie, a vorbelor și a jocurilor pe care le născoceam, mi se va părea mereu dureros de mai adevărată decât cealaltă lume”. Antoine de Saint-Exupery

Derulat pe o perioadă de 31 de luni – ,,Segregare pe minus, diversitate pe plus” este un proiect de educație pentru incluziune cu obiective ambițioase. Respectiv, de a crea un cadru propice pentru respectarea dreptului la educație, tratament egal și echitabil, fără discriminare de orice fel, cu accent pe discriminarea pe bază de etnie, având în vedere 7 comunități cu premise de a avea cetățeni mai informați, cu un comportament mai puțin discriminatoriu la adresa persoanelor de etnie romă.

Subiectul segregării școlare necesită o abordare cu mai multe fațete care să includă acțiuni legale, schimbări de metodologie, implicarea comunității și reforme educaționale, spun inițiatorii, care amintesc, în același timp, că, în 2015, un raport al Comisiei Europene (Education and Training Monitor – Romania 2015, European Commission) semnala că „26% dintre elevii romi din România învață în clase separate etnic”.

Prin proiectul “,,Segregare pe minus, diversitate pe plus”, experți în educație, decidenți politici, profesioniști din mediul guvernamental, părinți, elevi, profesori și manageri școlari din 7 comunități unde ponderea elevilor romi este de minimum 50% sunt aduși față în față într-un spațiu de dialog la nivel național pentru a găsi soluții. Din acest demers face parte și evenimentul creat pe 11 octombrie, la București, de două organizații de impact social, Teach for Romania și Roma Education Fund. Vorbim de o consultare publică menită să aducă în prim-plan o problemă semnificativă în sistemul de învățământ românesc: segregarea școlară pe baza criteriilor etnice, statutului socio-economic, genului și dizabilității. Consultări similare s-au desfășurat anterior în 7 județe – cheie din România: Craiova, Timișoara, Cluj, Iași, Ploiești, Brașov și Constanța, evenimentul de la București fiind cel care a închis seria acestor consultări.

„Obiectivul este de a asculta și colecta opiniile și contribuțiile tuturor participanților pentru a dezvolta acțiuni concrete și eficiente în implementarea unei metodologii de monitorizare a segregării școlare, precum și pentru a asigura respectarea și îndeplinirea indicatorilor asumați prin această metodologie”, explică cei de la Teach for Romania și Roma Education Fund. Potrivit celor două organizații, consultările publice reprezintă pași semnificativi în eforturile de a transforma sistemul de învățământ din România într-unul mai inclusiv, echitabil și orientat spre drepturile fundamentale ale fiecărui elev. Iar lista soluțiilor comune găsite în urma acestor consultări publice este una lungă. Și eficiente, speră organizatorii.

Pentru combaterea segregării școlare pe criteriu etnic, de exemplu, este considerată necesară abordarea de tip top-down: autorități – ONG-uri – școală (profesori, psihologi, consilieri, mediatori) – comunitate – familie, alături de un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile. La fel de importantă este implicarea familiei în mod activ prin dialog și empatie. Discuțiile au mai evidențiat ca soluții campaniile de awareness: cultură, limbă, tradiții etc. & evenimente tematice/interculturale, precum și acțiuni comune cu miză socială. Discuțiile libere facilitate de autorități, cum ar fi organizarea de întâlniri periodice elevi – părinți – consilieri școlari, în cadrul cărora să fie abordată tema segregării, sunt considerate utile, la fel eliminarea claselor formate din elevi de o singură etnie, atunci când este posibil. Este nevoie, în același timp de personal pregătit, personal de etnie romă, dar și de folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar.

Primele trei măsuri enunțate mai sus sunt și primele trei găsite ca soluții comune în cazul segregării pe criteriu de statut socio-economic, acestea venind alături de campanii de awareness pornind de la faptul că lipsa banilor îngreunează accesul la educație. Discuțiile deschise la nivel de comunitate, încurajarea comunicării fără criterii socio-economice, accesul egal și echitabil la educație prin programe de susținere financiară a elevilor, precum și folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar se regăsesc, de asemenea, pe lista soluțiilor identificate în urma consultărilor.

Vine apoi rândul soluțiilor comune privind segregarea școlară pe criteriu de dizabilitate. Abordarea de tip top-down: autorități-ONG-uri-școală (profesori, psiholog)-comunitate-familie și un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile apar, din nou, ca soluții, pe lista cărora mai regăsim campanii de awareness pornind de la ideea că în societatea românească persoanele cu dizabilități nu sunt suficient de vizibile și acceptate. Implicarea familiei rămâne și aici la fel de importantă, în aceeași măsură cu personalul pregătit, dar și cu acomodarea elevilor cu dizabilități în școli. Nu există peste tot modalități de accesibilizare a procesului educațional pentru elevii cu deficiențe de vedere și auzi și, de asemenea, nu există în toate unitățile școlare facilități care să acomodeze elevii cu dizabilități, de exemplu rampe de acces, fiind necesare, de asemenea, programe specializate de shadowing pentru elevii cu dizabilități, care au nevoie de mai multă atenție în procesul de învățare. Tuturor acestora li se adaugă folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului.

În fine, dar nu în ultimul rând, s-a discutat despre segregarea școlară pe criteriu de gen. Abordarea de tip top-down: autorități-ONG-uri-școală (profesori, psiholog)-comunitate-familie rămâne și în acest caz o soluție, alături de un curriculum cu directive clare, aplicabile și măsurabile și campanii de awareness: în societatea românească rolurile de gen sunt văzute ca un lucru normal, firesc, femeile sunt percepute ca fiind mai vulnerabile și în consecință sunt victimizate. Educația de gen cuprinde, în același timp, sprijin în valorificarea diferențelor de gen, înțelegerea și acceptarea genului elevilor fără judecată și discriminare. Elaborarea unor programe naționale de informare și psihoeducație atât pentru elevi cât și pentru profesori sunt o altă parte a soluției, alături de folosirea psihoeducației ca pe un act de prevenție a segregării cu ajutorul consilierului școlar și de organizarea de activități în grupuri mixte, workshop-uri, educație în familie.

Organizatorii subliniază că discriminarea în contextul școlilor poate lua mai multe forme, inclusiv acces inegal la resurse, practici disciplinare părtinitoare și diferențe în rezultatele academice. Atât segregarea, cât și discriminarea sunt probleme sociale care implică tratament inechitabil sau separarea unor indivizi sau grupuri pe baza anumitor caracteristici, cum ar fi rasa, sexul, etnia, religia sau alți factori.

Mai multe despre proiectul „Segregare pe Minus, Diversitate pe Plus”, puteți vizita site-ul https://faradiscriminare.ro/.

Ohhhh!

Ce zi!

Ce zi grea!

Silvia nu a fost aleasă azi din prima la ,,țară-țară vrem ostași”. E sigură că la dictare a scris ,,n” înainte de ,,b și p”. Și la mate, la muncă independentă, a zis că 4 ori 9 este 49.

Totul a fost cumva pe dos. E mâhnită tare.

Dimitrie, tatăl ei, o vede și o simte.

Și nu știe ce să facă.

• ar lua toată greutatea de pe umeri și din suflet și i-ar zice răspicat că nimic din toate astea nu contează, că uite ce frumos e afară, că ce bine ar fi să se îmbrace să îi cumpere ce vrea ea de la magazinul de jucării. Iar mai zice și că nimănui nu îi pasă și că mâine îi promite că va fi bine.

Știe însă la fel de bine că nimic din ceea ce a gândit deja nu ar repara ceea ce simte fiica lui. Știe că fiecare emoție contează și că cel mai important lucru e ca Silvia singură să treacă cu bine prin tot.

Ce cuvinte ajută?

Ce cuvinte ajută?-se tot gândește tatăl.

Uite: ziua de azi nu va dura pentru totdeauna. Și emoțiile de acum se vor disipa. Și temerile se vor risipi.

Nu uita, ziua de azi, cu toată greutatea ei, nu va dura veșnic!

Sunt aici. Atât spune tatăl: sunt aici.

Și prezența lui care nu judecă, nu întrebă, nu trage la răspundere-risipește negura. Fiica lui capătă încet încet siguranță, se deschide, povestește, își spune frământările.

E în regulă să nu te simți în regulă mereu.

Chiar așa. Nu putem fi mereu fericiți, zburdalnici, cu toate împlinite și aliniate. Uneori lucrurile nu ies perfect. Asta face parte din viață.

Dacă ești într-un loc întunecat, uita-te după stele!

Întotdeauna este important să căutăm și fărâme de fericire în cele mai întunecate locuri.

Ce am învățat azi? Cine a fost lângă mine azi? Ce am de făcut de acum?

Și ce ar mai fi de spus?

Hei, mi s-a întâmplat o dată să fiu în papucii tăi.

Ce bine e să știi că și altora le-a fost greu, și-uite!- au trecut peste evenimentul neplăcut, au supraviețuit, totul i-a făcut mai buni și mai puternici!

Uite, hai să ne concentră pe acest moment.

Nu pe trecut, nu pe viitor. Pe acum.

Acum. Un cuvânt care aduce calm, care se așază peste țipătul lăuntric și îl liniștesc.

Acum. Acest moment.

Cel mai bine ar fi să vedem ce am învățat din asta!

Fiecare lucru poate fi privit ca o lecție.

Care e lecția zilei? Ce vom ști de acum încolo?

Și ce ar mai fi de făcut?

Uneori ajută să avem pe cineva lângă noi. Cineva care să fie acolo. În tăcere. Cu o mână întinsă.

Să spună răspicat, fără niciun cuvânt: eu sunt aici, când tu vrei. E de mare folos, uneori.

Silvia începe să cânte un cântecel, fericită.

Inima tatălui ei vine la loc.

Nu știe ce a făcut sau ce nu a făcut. Ce a rostit sau ce nu a rostit.

Însă știe că fiica lui a găsit puterea de a fi bine cu ea. Și asta e totul!

,,O să zbori în cercuri și uneori
O să-ți fie greu și ție să zbori
Ai să zbori înalt sau poticnit
Doar așa e zborul, să-l zbori negreșit!” – versuri ,,Om la Lună”

Alin Ibriș își poartă cu mândrie etnia, deși se șușotea pe lângă el și se făceau glume despre cei din aceeași categorie minoritară de care aparține și el. Nu l-a ținut pe loc, dar a mărturisit cinstit că a simțit diferența dintre cum era tratat el și cum erau tratați românii. Uneori, era nevoit să muncească de zece ori mai mult să arate că merită să fie privit fără vreo urmă de prejudecată. Este polițist și cu bucurie îmbrățișează viața cu tot ce i-a fost hărăzit. Conversia profesională îl va satisface complet. De ce preot militar, aflăm în rândurile de mai jos!

Alin, etnia pentru tine  a fost un dar, o luptă sau o combinație între cele două?

În viață culegem ce semănăm, eu am cules ce a semănat familia mea de generații. În cazul meu, am ales etnia să fie un dar doar pentru că ceilalți să nu o vadă ca un blestem.

Dar în comunitatea în care trăiești cum este privită etnia? Este acceptată de cei mai mulți dintre ei sau suferă din cauza românilor?

De cele mai multe ori, sunt înconjurat de persoane ce nu-mi cunosc etnia ce lasă frâu liber cuvintelor și se întâmplă că în încăpere să fie și persoane ce mă cunosc că OM/PERSOANĂ și mă privesc chiar în acele momente când celălalt își exprimă opinia personală, iar eu le răspund la privirea rușinată de necunoștință celuilalt cu un zâmbet. Acela e semnul care le face să înțeleagă că trebuie să lăsăm semenii să își expună oful indiferent de situație.

Cum ai simțit pătura românească față de cea romă de-a lungul vieții tale?

În comunitatea în care trăiesc nu s-a făcut niciodată diferențe, toți au fost la fel de săraci sau bogați, la fel de bucuroși sau supărați. Dar în cele mai multe cazuri fericiți pentru că supărările le-au fost alungate de semenii aceia cu tenul măsliniu ce s-au născut cu vioara sau acordeonul în mână și încântat viețile tuturor.

Des sau rar te-ai confruntat cu marginalizările din partea celorlalți?

Au fost destule situații când cei dragi mie au încercat să fac haz de necaz, însă eu le-am răspuns cu același haz de necaz și la final am râs cu toți, împreună, nu separat.

Ai simțit vreodată rușine pentru că ești rom? Ai fost pus vreodată în vreo situație în care să te simți rușinat de categoria din care faci parte?

Da, mi-a fost rușine de multe ori, când am fost folosit drept etalon, atunci când am muncit de 10 ori mai mult, deși eu voiam să fiu recompensat cu o vorba bună atunci când eram la același nivel cu ceilalți.

Despre comunitatea în care trăiești, ce-mi poți spune? Înconjurat de romi sau români?

Comunitate mică în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Iar eu sunt acela care sar în ajutorul oricui mi-l cere. De asta îmi place să cred că toți mă privesc așa cum îi privesc și eu… semenii mei.

De ce este condusă mai mult România? Este ghidată de valori morale sau materiale?

Îmi amintesc cu drag de momentele din copilărie când numărăm zilele până la Crăciun…când mă bucuram de sticlă aceea de suc ce o cumpără mama special pentru sărbători. Singurele momente ce ne reînvie acele sentimente sunt zâmbetele celor mici prin ochii cărora retrăim bucuriile copilăriei.

Ușor sau greu este să îți faci un drum în viață? De ce ai nevoie, Alin?

Voință este cuvântul cheie. Drumul în viață este pavat de sârguința părinților care fac orice pentru puiul lor.

Cât de mult îți place ție ceea ce faci în prezent?

Carieră de polițist e acea meserie în care mergi cu zâmbetul pe buze la muncă chiar dacă e duminică. Satisfacția este și mai mare când, deși ai depășit programul, ți se mulțumește deși este obligația ta de a ajuta.

De ce preot militar? De ce această conversie?

Teologia este hrană pentru minte și suflet…am ales să învăț materia pentru a putea participa la examenul de admitere pentru această facultate în timpul pandemiei când toți eram obligați să ne ferim unul de celălalt. Mă gândeam pe atunci că Dumnezeu nu se va feri de mine dacă voi încerca să mă apropii de el.

Dacă ai avea o super putere, ce ai șterge din trecutul tău?

Chiar dacă aș avea o super putere, aș lasă trecutul așa cum este pentru că trecutul este temelia caracterului puternic pe care îl am în prezent.

Copilăria Laviniei începe sub cheia tăcerii. Semnele sunt cele care au luat locul cuvintelor deoarece părinții sunt persoane surde. Nimeni nu spune că a fost ușor, dar a înțeles că nimic nu e întâmplător și că are un rol în lumea acesta. A petrecut perioade bune lângă oamenii surzi, a învățat să-i simtă, să-i accepte, și să-i ajute. Astăzi, Lavinia Chițu este singura interpretă de muzică în limbajul semnelor, și punte între două lumi: cea a persoanelor auzitoare și a celor neauzitoare.

 Iată doar câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

• O copilărie în tăcere și educația primită
• Muzica, balsam pentru suflet. Cum este să traduci piese pentru persoanele surde?
• Schimbarea mentalității. Și oamenii surzi au nevoie de artă
• Proiecte, planuri și idei de viitor

Vizionare plăcută!

„Călătoriile sunt singurul lucru care costă bani și ne fac mai bogați.” Autor necunoscut.

Ai petrecut două săptămâni într-o vacanță exotică sau ai fost la țară la părinți? Tot vacanță se numește. Iar în acel interval, timpul a avut o dimensiune normală. Te-ai bucurat de fiecare moment al zilei, ai uitat senzația de teamă de a nu fi ratat ceva, o întâlnire sau un termen limită. Uneori, nici măcar nu te-a interesat cât este ceasul. Asta înseamnă să fii în vacanță!
Tranziția de la zilele relaxante de concediu la agitația zilnică de la birou poate să fie dificilă, iar până când te reacomodezi, orice problemă apărută poate atinge dimensiunea înspăimântătoare a unui Goliat.

Cum am putea face acest proces mai ușor și mai eficient?

Acest articol va explora câteva idei și strategii pentru a te ajuta să te reintegrezi în mediul de muncă, după concediu, fără stres și cu o atitudine pozitivă.

• Planifică revenirea – una dintre cele mai bune modalități de a pregăti revenirea este să o planifici în avans. Cu câteva zile înainte de a începe, creează-ți o listă cu principalele sarcini pe care le ai de îndeplinit. Revizuiește agenda de la ultimele zile înainte de plecare, îți vei aminti care sunt principalele sarcini cu care va trebui să începi.
• Începe cu o zi ușoară – dacă este posibil, acordă-i primei zile un timp de acomodare. Cu un dulce sau orice altă mică atenție oferită colegilor, câteva minute de socializare după care preia fără stres sarcinile mai puțin dificile sau mai puțin stresante. Cât este posibil, programează pentru zilele următoare. Astfel, îți vei acorda timp de acomodare la ritmul de lucru și îți vei recăpăta concentrarea treptat.
• Comunică cu colegii – este important să comunici cu colegii tăi despre revenirea ta la muncă. Ei te vor informa dacă există proiecte urgente sau modificări în program. Astfel vei avea un sprijin din partea lor pentru o reintegrare mai ușoară.
• Gestionarea timpului – o abordare eficientă a gestionării timpului este extrem de importantă pentru o revenire la programul de muncă fără stres. Folosește tehnicile cunoscute de organizare a timpului: planificarea zilnică, stabilirea sarcinilor în ordinea priorităților, eliminarea distragerilor și focalizarea pe ceea ce este cu adevărat mai important.
• Acordă-ți timp pentru reflecție – pentru ca trecerea de la zilele relaxante din concediu la programul stresant de serviciu să se facă lin, acordă-ți câteva momente pentru reflecție. Gândește-te la ceea ce ai învățat nou în timpul concediului și cum vei folosi aceasta în atitudinea zilnică sau relațiile de serviciu. Vei fi mai conciliant, mai comunicativ, mai înțelegător, mai amabil? Acest exercițiu de autocunoaștere și autoperfecționare îl poți practica într-o pauză de hidratare.

Știm deja că o hidratare sănătoasă se face cu produse care nu sunt purtătoare de calorii. Îți sugerez să încerci aloe vera gel de băut disponibil în diverse arome sau chiar în varianta fără calorii. De asemenea, un ceai de plante aromat poate fi o altă opțiune din aceeași categorie.

• Păstrează amintirea concediului – ai tot dreptul de păstra vie amintirea concediului din care tocmai te-ai întors! Afișează fotografii sau obiecte care îți aduc aminte de momentele frumoase din vacanță. Acestea te vor ajuta să îți menții o stare de spirit pozitivă în timpul tranziției.
• Folosește empatia față de aproapele tău – majoritatea colegilor tăi de serviciu sunt mai mult sau mai puțin aproape de această situație. Unii o maschează mai bine, alții debordează de amintiri și experiențe trăite. Fii empatic și tratează-ți aproapele ca pe tine însuți. Creează o atmosferă plăcută la birou, în cele mai multe cazuri este cel mai bun traseu spre eficiență și bună cooperare.

„Să călătorești nu e mereu „drăguț” sau confortabil. Câteodată îți frânge inima. Dar e ok. Călătoria te schimbă. Ar trebui să te schimbe. Îți lasă semne în memorie, în conștiință, în inimă, pe corp. Iei ceva cu tine. În același timp, sper că lași ceva bun în urma ta.” – Anthony Bourdain.

Ce tristă e Antonia azi!

A plâns și încă suspină.

Mama ei este profund neliniștită. Își amintește de momente din copilăria ei în care nu se simțea în apele ei, era mâhnită sau se temea. Și atunci, mama ei îi transmitea că e ceva ce nu e bine. În ea și cu ea. Crescuse cu ideea ca este în regulă să fii fericită, încântată ( și încântătoare), însă NU este în regulă să fii supărată, furioasă, îngrijorată.

Emoții care destabilizează? Ce e de făcut?

Când Antonia se simte la fel cum se simțea mama ei odată, îi transmite ceea ce știe fiicei sale: nu este în regulă să simți și emoții grele.

Când copiii noștri simt emoții ce îi destabilizează, reacțiile noastre- ce sunt construite deja -vin cu pornirea de a stopa:

,,Ah, de ce plângi? Nu trebuie să plângi. Ești urâtă când plângi. Fetițele frumoase sunt vesele mereu.”

,,Nu mai plânge, gata. Hai să îți dau ceva bun să te liniștești.”

,,Ești băiat mare, gata! Băieții buni nu stau supărați!”

,,Chiar nu ai niciun motiv să te simți așa de speriat. Uite, tovarășii tăi nu sunt deloc!”

,,Îți șade bine doar veselă. Nimănui nu-i plac figurile îngrijorate.”

Emoțiile copiilor noștri nu îi fac doar pe ei să se simtă inconfortabil. Ne fac și pe noi, părinții lor, să ne simțim la fel de inconfortabil. Pentru că retrăim momentele din copilăria noastră în care ni s-a spus ca nu e ,,cum trebuie” ceea ce simțim, nu-i așa?

Tot ce nu e roz, să dispară!

Așa că ne grăbim repede-repejor să le facem să dispară, să se evapore, să fie înlocuite cu ceea ce înseamnă bine, pace, strălucire. Le minimizăm și le ascundem sub preș.

Este în regulă oare să spunem: ,,da, e o emoție pe care e bine să o simți” sau ,,este o emoție pe care nu e bine să o simți”?

Emoțiile sunt doar emoții.

Nu sunt emoții bune și emoții rele.

Nu putem avea emoții pe care să le încurajăm și emoții pe care să le excludem.

Fiecare emoție este relevantă pentru o anumită experiență.

Fiecare emoție are drept clar să existe și să ne învăluie într-un anumit moment.

Când ne ignorăm emoțiile, când le punem capac sau le ascundem în dulap, ele nu dispar.

Ele persistă, dospesc, stau în așteptare și pot ieși la suprafață când te aștepți mai puțin, într-un mod total neproductiv, uneori.

Ce e de făcut?

Să ne lăsăm copiii să simtă, să trăiască toată gama de emoții, să îi ajutăm să dezvolte priceperea de a le depăși, de a trece praguri ce li se par de netrecut.

Să încercăm:

,,Să știi că uneori ne simțim furioși, chiar foarte furioși. Și asta e în regulă. Nu e în regulă să lovim și să spargem totul în jur, însă. Ce am putea să facem în schimb?”

,,Te văd tristă azi. Știi de ce te simți așa? Poate dacă povestim puțin despre asta te vei simți mai bine. Sunt aici să ascult!”

Toate emoțiile sunt bune. Ele ne spun ceva important despre noi, mereu.

Să împărtășim cu copiii noștri toate aceste lucruri!

Daniel Petrilă provine dintr-o familie mixtă, cu un tată român și o mamă romă care, într-un moment al vieții lor, au decis să se separe. A rămas la tatăl său, apoi a fost crescut de către bunica de pe mamă, dar ambii l-au sprijinit să învețe, să meargă la școală, să se țină de carte pentru a se ridica deasupra unei vieți obișnuite.

Așa se și întâmplă lucrurile. A studiat la secțiile de limba și literatura romani – limba și literatura română în cadrul Facultății din București, a fost voluntar în mai multe organizații rome care l-au ajutat să se dezvolte într-un timp foarte scurt, iar contribuția aceasta își pune amprenta în parcursul său profesional.

În clasa a VI-a, începuse să participe la cursurile dedicate limbei romani, limbă străină lui până la acei ani. Nu știa să scrie în această limbă, nu știa să citească, nu cunoștea cultura, istoria neamului ce-l purta.  Adult fiind acum, scrie poezii în limba română și face traduceri destul de mult în limba rromani. Să-l cunoaștem pe Daniel Petrilă!

Moștenirea ta genetică se răsfrânge asupra poeziei. Cum ai vrea să se raporteze publicul la ea?

Eu, în primul rând, încerc să transmit idei sau sentimente. Este adevărat că nu pot șterge, nici măcar temporar, amprentele moștenirii mele genetice. Cred că mă preocupă acest aspect atât de mult, încât nu-i pot face față. Evadează tot timpul. Aș vrea ca publicul să rezoneze cu sentimentele respective, indiferent de culoarea pe care o au. Moștenirea genetică este cartea mea de vizită, sunt eu dincolo de perdeaua cuvintelor, un om viu, un om care se confruntă cu probleme cotidiene. Cred că e important ca cititorii să poată cunoaște și informații despre persoana care scrie, scrisul devenind astfel mai autentic.

De când scrii beletristică?

În anul 2012, în revista Adolescenţa Tini” a Colegiului Naţional „Arany Janos” din  Salonta (jud. Bihor) am publicat primele poezii, după ce participasem la Concursul național de creație literară “Ștefan Fuli”, un concurs dedicat elevilor rromi.

Am debutat în poezie cu adevărat odată cu publicarea unui mic volum în limbile rromani și română, memorrie şi infanterie (volum bilingv rromani – română),  Oradea: Editura Metropolis, 2017, pe urmă au mai urmat: am strigat-o pe mama de la capătul pământului, București: Editura Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher, 2018; picioare de lut, Slatina: Editura Alana, 2022. Am publicat poezie și în reviste precum „Literatura de azi”, „Rromano vak”, „Vatra veche“, “Monitorul de Poezie”, “Meridian Cultural Românesc”.

Care crezi că este principala menire și responsabilitate a ta în societate?

Nu știu care este cea mai importantă. Și lucrurile nici nu pot fi de impact. Îmi place interacțiunea, să cunosc oameni și să îi influențez în bine. Dar, pot la rândul meu, să învăț multe lucruri de la persoanele pe care le cunosc și să fiu influențat și eu în bine. Tot timpul există ceva de îmbunătățit, mai ales din punct de vedere profesional.

Ce atribuții ai în prezent, Daniel?

Pe scurt, formez oameni maturi. Sunt tot felul de provocări pe care le întâmpin, însă e important ca după terminarea unui capitol sunt dispus să accept noi provocări.

Cine crezi că a contribuit la educația ta? Dacă ar fi să te apleci cu mulțumirile, către cine le-ai îndrepta?

Părinții spirituali, adică profesorii care m-au format. În mod special îi mulțumesc doamnei Daniela Roxin, profesoara de limba și cultura rromani. M-a susținut în orice moment și este mândră de realizările pe care le-am avut împreună.

Crezi că la rândul tău impactezi?

Da, nu știu dacă foarte des. Dar am avut experiențe vaste și pot spune că da. Prefer să las să se vadă, nu să răspund în acest loc.

Avantaj sau dezavantaj faptul că faci parte dintr-o categorie minoritară?

Eu m-am născut așa și nu voi renunța vreodată la etnia mea indiferent de circumstanțe. Nu știu dacă, născându-mă într-o altă cultură, aș fi fost deschis către celelalte culturi. Cultura rromă reprezintă ceva aparte, nu se poate exprima în cuvinte.

Scrii în limba rromani, nu în limba română. Nu o vei face și în limba română?

Deși traduc destul de mult în limba rromani, scriu mai mult în limba română. Este mai greu să exprimi anumite concepte în limba rromani. Plus că limba rromani se clasifică în mai multe dialecte sau subdialecte. Anumiți termeni au o anumită semantică și este dificil să reușești să ai o acoperire foarte largă. Avem, de mai mulți ani, o limbă rromani comună, însă nu este cunoscută de toată lumea și nici nu se vorbește decât în facultate și în câteva instituții guvernamentale. Dacă am fi mai mulți scriitori care să scriem în limba rromani comună, lucrurile ar sta altfel.

Mai întâlnești într-o Românie democratică încă oameni cu prejudecăți la braț?

Da, există prejudecăți la tot pasul. Prejudecăți despre rromi, despre români, despre evrei, maghiari, femei, bărbați etc.

Ai purtat vreodată gândul că mai bine nu aparțineai categoriei de rromi? Ai fost mânat în gândire de acest aspect?

Nu, niciodată. Mă bucur că aparțin rromilor și, sper, ca prin ceea ce fac să îmbunătățesc situația acestora. E un proces extrem de lung. Mai întâi trebuie schimbată mentalitatea. Și ar trebui ca toți intelectualii să se ocupe de acest aspect, indiferent de domeniul în care lucrează.

Unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX, Sergiu Celibidache s-a remarcat prin inteligența ieșită din comun, interpretările sale pline de intensitate și trăirea interioară puternică exprimată prin acte artistice. Refuzând înregistrările pe discuri, există doar câteva înregistrări cu faimoasele interpretări live ale sale.

Începutul

S-a născut la 28 iunie 1912, în Roman, județul Neamț, iar primii ani din viață au fost provocatori pentru părinții săi, aceștia fiind îngrijorați din cauza faptului că cel mic nu scotea nici un cuvânt.

În jurul vârstei de patru ani rostește primele silabe. Un an mai târziu, însă, începe să cânte singur la pian, luându-și prin surprindere familia – moment despre, mulți ani mai târziu, a declarat:

„Când aveam 4 ani dădeam concerte, așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf, și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulțumea la sfârșit și, atunci, o făceam fără să știu să cânt la pian, nu cântam, mi se părea doar foarte interesant.”

 

A urmat cursuri liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași până în 1930, timp în care s-a remarcat prin inteligența sa ieșită din comun. După ce împlinește 18 ani, părăsește casa părintească, din dorința de a-și urma visul, acela de a avea o carieră muzicală.

Își continuă studiile la București, sub îndrumarea lui Theodor Rogalski și a lui Theodor Cosma. Visul său de a avea o carieră muzicală a implicat câțiva ani de sărăcie teribilă, timp în care și-a câștigat existența fiind pianist corepetitor la o școală de dans.

După ce-și face stagiul militar, în 1935, pleacă la Paris pentru a-și continua studiile. Inspirat de un cvartet de coarde de Heinz Tiessen auzit la radio, decide să-și compună propriul cvartet, pe care îl trimite lui Tiessen, care era profesor la Facultatea de Muzică din Berlin. Acesta sesizează imediat potențialul muzical deosebit al lui Celibidache, pe care-l invită la Berlin.

Celibidache nu stă pe gânduri, se mută la Berlin și învață într-un timp foarte scurt limba germană. Imediat după se înscrie la Facultatea de Muzică a Universității Friedrich-Wilhelm, unde a studiat cu Tiessen, Hugo Distler, Kurt Thomas, Fritz Stein, George Scchunemann și Walter Gmeindl.

Anul 1939 marchează momentul în care Celibidache l-a întâlnit pe preotul budist Martin Steinke (Dao Jun), care l-a introdus în budismul zen. Va lega cu acesta o prietenie de lungă durată, influențându-i cariera muzicală în anii următori.

Primele concerte în calitate de dirijor

Celibidace rămâne dedicat pasiunii sale pentru muzică, astfel că în anii următori se concentrează pe compoziția propriilor lucrări. Dirijează, în paralel, corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai.

În 1941 este angajat ca dirijor permanent la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”). În acea perioadă, Celibidache uimește cu memoria sa, ținând minte toate partiturile.

Fiind considerat un student cu capacități remarcante, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, Celibidache a predat colegilor la mai multe materii. A fost o perioadă grea pentru acesta, neavând bani sau mâncare, slăbind foarte mult.

În 11 august 1945, la doar 33 de ani, apare la pupitrul Orchestrei de Cameră din Berlin, ulterior câștigând un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin. La scurt timp, în 29 august, este invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin. Două luni mai târziu, Celibidache este numit noul director muzical al celebrului ansamblu, alături de care a susținut peste 400 de concerte la Berlin, precum și multe turnee de succes în alte țări.

În 1946 începe să predea la Institutul Internațional de Muzică de la Berlin. Trei ani mai târziu, în 1948, conduce pentru prima dată London Philharmonic Orchestra și are primul turneu cu Orchestra Filarmonică din Berlin în Anglia. În același ani, semnează primul și singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legger. Nu îi plăcea cum se auzea sunetul, considerând că deformează realitatea, astfel că, după acest moment, Celibidache susține doar concerte live.

Orchestre de prestigiu din toată lumea îl invită să dirijeze începând cu anul 1940 – din Austria, Italia, Franța, America Centrală și de Sud, iar în același ani refuză postul de dirijor al New York Philharmonic Orchestra.

În 1953 primește Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică și are loc ultimul lui concert cu Orchestra Scala din Milano. Este decorat cu Crucea de Merit a Republicii Federale Germane în 1954, fiindu-i recunoscute meritele pentru succesul Orchestrei Filarmonice din Berlin.

Își continuă activitatea, în special în Italia, unde dirijează orchestra Scala din Milano, Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și Orchestra Radio a RAI.

Dirijează, în 1957, concertul organizat pentru a celebra aniversarea de 70 de ani a profesorului și mentorului său, Heinz Tiessen, cu Orchestra Radio din Berlin, iar un an mai târziu au loc primele concerte alături de Orchestra Radio din Stuttgart, alături de care va rămâne foarte apropiat.

Începe să colaboreze cu Capela Regală Copenhaga în 1960, iar în 1961 participă alături de aceasta la un apreciat turneu în Germania.

În 1962, publică în ziarul  „Frankfurter Allgemeine” un articol – „Înțelepții sunt greu de găsit”, în cadrul căruia își exprimă opinia despre budism, explicând cum, în timpul concertelor sale, s-a concentrat în a da naștere condițiilor optime pentru o “experiență transcendentală”, din perspectivă zen – budistă.

În 1963 este dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm, realizând turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria și Olanda.

Se căsătorește cu Ioana Procopie Dumitrescu în 1965, o pictoriță pe care o cunoștea din copilărie, din România, iar în 1968 devine se naște unicul său fiu, Serge Ioan.

Deși a revenit rareori în România în postura de dirijor, în puținele dăți în care a făcut-o, Radiodifuziunea română i-a fost alături. În 1978 revine pentru scurt timp în țară, unde dirijează Orchestra Filarmonică George Enescu din București, an în care este numit și profesor onorific al Universității Johannes-Gutenberg din Mainz, unde va derula o lungă activitate pedagogică.

În 13 februarie 1990, Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susținut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonică din Munchen, cu Sergiu Celibidache în calitate de dirijor, prilej cu care acesta a declarat:

„M-am născut român, am îmbătrânit român și o să mor român.”

 

În 1992 revine pentru o scurtă perioadă în țară, fiind numit membru de onoare al Academiei Române, iar în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași.

În 1996, Celibidache susține ultimul său concert la Munchen, iar la 14 august în același an trece la cele veșnice, la reședința sa din La Neuville-sur-Essone, de lângă Paris, fiind înmormântat în micul cimitir al localității.

La o zi după moartea sa, faimoasa publicație americană “The New York Times” în descria drept “una dintre cele mai mari enigme ale secolului XX”.

Bibliografie: Radio România Cultural

Surse foto:

De la Photographer: Israel Press and Photo Agency (I.P.P.A.) / Dan Hadani collection, Biblioteca Națională a Israelului / CC BY 4.0, CC BY 4.0 (Wikipedia)

De la Örebro Kuriren – https://digitaltmuseum.se/021016191165/cellibedache-13-juni-1966-en-dirigent-kladd-i-vit-skjorta-och-svart-kavaj, CC0 (Wikipedia)

BR Fernsehen

Joi, 19 octombrie 2023, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, alături de dirijorul italian Luca Scaccabarozzi, susține un Concert Extraordinar de Muzică Sacră la Sinaia. Evenimentul va avea loc de la ora 18:00, la Biserica Romano-Catolică „Presfânta Inimă a lui Iisus” din Sinaia.

Accesul publicului este liber, în limita locurilor disponibile.

Corul Madrigal are o lungă istorie de lucru cu dirijori invitați din toate colțurile lumii. De această dată, Luca Scaccabarozzi este invitat să dirijeze Madrigalul ca o formă de recunoaștere pentru activitatea sa dirijorală. Colaborarea sa cu ansamblul român vine după obținerea premiului întâi la Concursul Internațional pentru Dirijori de Cor „Romano Gandolfi”, Parma, 2021, unde dirijoarea principală a Corului Madrigal, Anna Ungureanu, a făcut parte din juriu.

Programul de concert include lucrări de muzică corală sacră, atât a capella, cât și cu acompaniament la pian și orgă. Repertoriul Concertului Extraordinar de muzică sacră conține de la lucrări de inspirație religioasă din școlile muzicale spaniole și italiene ale Renașterii, compuse de Giovanni Pierluigi da Palestrina sau Tomás Luis de Victoria, până la compoziții contemporane, de aceeași factură, semnate de John Leavitt, Jacob de Haan sau Ēriks Ešenvalds.

Concertul Extraordinar de Muzică Sacră se înscrie în programul aniversar MADRIGAL 60, care include o serie amplă de peste 40 de evenimente speciale, ce se desfășoară pe tot parcursul anului 2023.

Programul marchează 60 de ani de activitate neîntreruptă, excelență în muzică și diplomație prin cultură pentru Corul Madrigal, devenit un simbol al constanței artistice naționale, dar și al relevanței culturale și de imagine a României în lume.

Valentin Căldăraș provine dintr-o familie numeroasă, dar nu a simțit apartenența. De la naștere a fost crescut de către statul român, în orfelinate. A cunoscut, zicea el pe la vârsta copilăriei, normalitatea doar că acea normalitate era scrisă cu răni fizice, cu abuzuri, cu violență, cu cuvinte urâte. Nu simțite pe el, dar fără să-și dorească, vedea ce i se întâmpla seamănului de vârsta lui. Nu putea sta indiferent.

Nu stă nici acum cu mâinile la spate doar ca să privească în jur cum alții au nevoi și el să nu ajute să și le satisfacă. O face prin interiorul ONG-ului pe care l-a fondat după ani în care s-a dedicat ca asistent social în cadrul altor ONG-uri.

Ușoară nu i-a fost viața lui Valentin trăind în cinci cămine instituționale, dar vrea să pună umărul la treabă pentru alții. Nu se plânge de cum i-a fost hărăzit traseul, dar nu vrea să plângă nici alții. Să-l cunoaștem!

Valentin, o să începem discuția noastră cu începutul. De la ce vârstă ai petrecut prin orfelinate și câte au fost la număr?

Vârsta abandonului meu a fost practic de la naștere direct in Spitalul Pediatric Lipova, iar numărul centrelor în care am crescut a fost de cinci cămine instituționale.

Știi de ce ai fost abandonat? Ce sentimente porți părinților tăi?

Abandonul l-am avut din partea mamei, cauza fiind decesul bunicii mele în ziua când m-am născut, iar atașamentul față de părinți nu s-a putut crea drept pentru care am putut să o privesc ca pe un om oarecare și nu ca o mamă.

Simți că te-ai maturizat precoce față de copiii care trăiesc în familii?

Maturizarea mea precoce față de cei din familie clar a fost pentru că eu o trebuit să îmi descopăr totul despre mine și să mă confrunt cu toate schimbările corporale și a stilului de viață pe care îl vedeam mult mai diferit ca și la un copil din familie. Practic, un copil din familie la fiecare etapă a vieții a fost pregătit cu schimbările radicale care vor urma, iar trecerea la maturitate a fost mult mai ușoară decât la noi care noi efectiv nu aveam habar de nimic și nu știam care sunt cauzele și motivele noastre de maturitate in urma neinformării și a lipsurilor cu, care ne confruntam zi de zi.

Cum ai valorificat maturizarea ta rapidă și timpurie în decursul vieții tale?

Luând ca atare fiecare etapă a vieții, lovindu-mă și conștientizând ce era bine pentru mine și ce era rău pentru mine.

Eram practic foarte conștient și matur de mic în urma văzutelor a fiecăruia lucru în mod aparte ce era să devină un surplus de valoare pentru mine sau un rău al valorii mele care mă ducea în jos și aveam foarte mult de suferit. Practic, maturitatea m-a făcut să devin mama și tata pentru mine, creându-mi nevoile la cele mai mici standarde învățând prin acest aspect să îmi creez puținul care să fie valoare pentru mine. Iar de fiecare dată în viață am reușit să mă mulțumesc cu puținul pentru a supraviețui și a-mi crea din puțin valoare.

Știm cu toții relele tratamente din casele de copii. Le-ai simțit pe pielea ta? Ce-mi poți mărturisi fără ocolișuri?

Viața mea în casa mare de copii  nu a fost știută una rea în care să conștientizez cât de frumoasă este una normală într-o familie pe care habar nu aveam cum era. Noi am considerat că viața normală într-o astfel de casă mare de copii este una normală în care mulți colegi de-ai mei au suferit rele tratamente cum ar fi:

Dacă făceai în pat, îți băga urzica în pantaloni. Dacă erai rău, erai bătut cu leaț de la pat la degete de la mână sau la talpă. Dacă făceai figuri la masă, nu mai mâncai nimic.

Și multe altele.

Eu am fost un copil foarte sensibil și îndrăgit de mulți angajați, nu am fost un copil cu probleme psihice, eram mai fricos, eram luat acasă și practic suferința mea era atașamentul față de familia respectivă și casa de copii.

Cel mai rău tratament nu l-am avut în acea casa mare de copii și în casă de tip familial când am primit bătaie cu pumnii, am avut o colega care făcea în pat și era scoasă dezbrăcată afară in curte și arunca cu apa din găleata pe ea, un abuz a urmat și multe alte probleme.

Se spune că în viață te călești. Așa-i?

Da, așa este în urma unor momente foarte grele cu care te-ai confruntat se spune că te călești învățând din problemele și greutățile cu care ai avut de-a face.

De cele mai multe ori ni se spuneau că foarte maturi suntem pentru vârstele respective și că viața, lipsurile și conjunctura în care te-ai aflat te-au călit pentru a face față vremurilor poate mult mai grele care vor urma să apară.

Care a fost primul tău job, Valentin, și la ce vârstă? Ai lucrat orice doar ca să te întreții?

Vârsta la care am început să câștig primii mei bănuți a fost la 17 ani mergând în perioada vacanței de vara la câmp, fiind perioada de agricultură.

În perioada respectivă noi avusesem o sumă de bani foarte mică primită de la stat de 3 lei.

Bănuții adunați în plantație îmi erau bani de buzunar pentru școală și colegi de-ai mei pe care îi ajutam in limita posibilităților.

Te-ai hotărât și te-ai înscris la Asistență Socială. Care a fost motivația din spate?

Atunci când am terminat cu liceul și mi-am luat bacul, dorința cea mai mare pentru mine a fost să mă înscriu la facultatea de asistență socială pentru a-mi crea o pregătire mai detaliată în ceea ce privește dezvoltarea mea pentru ceea ce mi-am propus să dezvolt în ceea ce privește crearea de proiecte sociale, sprijinul pentru cei nevoiași și crearea oportunităților de-ai sprijini pe alți colegi din sistem de protecție pentru a se integra în societate prin programe de dezvoltare personala și a integrării în societate.

Practic, mi-am dorit să ofer ceea ce am avut eu ca și lipsă în copilărie și la părăsirea mea din sistemul de protecție. Acesta a fost scopul meu pentru care am terminat facultatea și masterul în asistența socială.

Te apleci asupra celor care au nevoie, celor care, poate, au avut soarta ta sau chiar mai rea. Cum a venit gândul unei organizații?

Când vine vorba de ajutor, sprijin  și implicare sunt la dispoziția din momentul respectiv pentru că nevoile mele știu că mi-au fost mare ajutor așa cum sunt și eu pentru cei din jurul meu. Nevoile mele, lipsurile mele și vocația mea de-a face cât mai mult bine mă determină să îmi fondez un ONG ca să pot demara și crea proiecte mult mai mari în care să pot ajuta mult mai mulți. Practic, să dezvolt o rețea a solidarității pentru a oferi ceea ce Dumnezeu a creat prin om.

Ce se întâmplă sub egida acestui ONG?

Sub egida ONG-ului se întâmplă lucruri deosebite în ceea ce privește implicarea noastră și amprenta noastră pe care o încercăm să o lăsăm generației următoare. Când spun aceste lucruri, pot afirma cu mândrie că am lăsat până în prezent o secție de pediatrie pusă pe picioare.

Din orașul Lipova unde eu am fost abandonat. Pe urmă am deschis trei locuri speciale în domeniul educației și sănătate creând o sala de clasă specială într-un sat, un alt  loc de joacă pentru copiii bolnavi de la Spitalul Louis Turcanu din Timișoara și două săli mici de terapii speciale.

Alt Centrul fondat de Lector Prof. Universitar Alina Costin sa creat un Centrul Interdisciplinar de Practică și Cercetare in Educația și Protecția Copilul Arad oferind 20.000 de euro investiția totală pentru a fi pus pe picioare și în anul 2024 un Centru Medical Special Care,  care va deservi toată comunitatea Arădeană aflați cu probleme fizice, ce este fondată de doamna Nicolai Anca Mădălina, iar noi, fiind sponsori, cu o parte din fondarea ei și parteneri.

Iar ultimul lucru pe care ni-l propunem pe acest an 2023 este să finalizăm proiectul pentru achiziționarea unui Computer Tomograf pentru Spitalul Orășenesc Lipova, având posibilitatea să ofere diferite investigații medicale către o capacitate de 60.000 de oameni de pe Valea Mureșului.

După care deviză te ghidezi în viață și se lasă condusă și echipa ta din interiorul ong-ului?

Practic ne ghidam după experiențele noastre de viață în care știm lipsurile cu care ne-am confruntat, pe urmă după  nevoile oamenilor și cerințele oamenilor care au diferite funcții în ceea ce privește domeniile educația și sănătatea.

Analiza nevoilor mari care ni se transmit prin diferiți reprezentați ai instituțiilor de stat începem să implementăm practic fiecare proiect în parte și să îl aplicam împreună cu mediul privat al companiilor care ne susțin financiar toate proiectele sociale.

În jurul căror valori guvernați?

Noi guvernăm în jurul tuturor celor din jurul nostru. Începând de la echipele de voluntari până la parteneriate cu mediul de stat și privat din toate domeniile .

Avem relații foarte bune, suntem deschiși la ori ce tip de relaționare și sunt primiți în familia noastră ori ce tip de om care ne câlca pragul.

Ușoară sau grea este integrarea adolescenților în societate după ce au trăit ani la rând în mediul instituționalizat? Tu cum ai simțit că a fost trecerea?

Integrarea în societate a tinerilor foști instituționalizați este cea mai grea parte din viața lor pentru că ei trebuie să părăsească pentru a patra oară alt tip de familie, drept pentru care trebuie sa ia totul de la zero. Una când se naște din familia respectivă, al doilea pas când ia contact și se creează un atașament cu leagănul de abandon sau familia maternală. Trei, când ajunge într-o casă de tip familial, patru când trebuie să părăsească casa de tip familial pentru a se pregăti de viața lui independentă. În urma celor patru etape ale vieții tânărul este bulversat la maxim, își pierde încrederea în sinea lui în urma reatașamentului cu partenera sau partenerul pentru a-și crea propria lui familie.

De cele mai multe ori, eșuează viața unui tânăr fost instituționalizat pentru că este acoperit de drepturile lui pe care legea prevederii îi le oferă, lipsa responsabilități, lipsa conștientizării , lipsa maturității și muncii care să-i ofere o viață normală.

Eu, ca sa ajung să am o viață normală, a trebuit mult sa îndur, mult să lupt, să știu ce îmi doresc de la viață, să conștientizez de potențialul meu și să devin din ce în ce mai bun prin multe compromisuri și eforturi pe care le-am făcut pentru a fi ceea ce mi-am dorit toată viața.

Valentin, m-aș întoarce puțin la rădăcinile tale. Ce știi și tu de ele? De unde te tragi?

Proveniența mea este dintr-o familie de etnie rromă, cu 12 mătuși și unchi care au locuit în Lipova. După 2000 au început toți să se mute în Arad.

Ai frați, surori? Ce legături ai cu ei? Dacă da, au avut aceeași soarta ca a ta?

Familia mea am cunoscut-o la 28 ani. Familia mea este compusă din 12 mătuși și unchi, șase frați, toți suntem de etnie rromă, iar cunoașterea lor am avut-o din parte unei surori de-a mele pe numele Florica Caldaraș pe care am cunoscut-o într-un Centru de tineri cu deficiențe psihice făcând practică în centrul lor. Acolo am început practica discutând cu beneficiarii respectivi și oferindu-mi dosarele lor am descoperit că una din beneficiarele respective este practic sora mea pentru că coincideau datele cu rudele mele. După un timp scurt, am reușit să iau legătura cu părinții mei prin aceasta soră pe nume Florica Caldaras. La două zile după cunoașterea cu mama mea, dânsa a murit în urma unui infarct miocardic acut făcut la spital. După decesul mamei mele și până în prezent păstrez legătura cu familia și rudele apropiate.

De unde îți tragi puterea, Valentin?

Puterea vieții mi-o sustrag de la copiii bolnavi de cancer care sunt un exemplu cu propriile lor lupte pentru viața, de la oamenii luptători care iubesc viața și de la oamenii care au dorința de-a face mult bine pentru cei din jur.

Practic datorita lui Dumnezeu pentru că îmi oferă oameni și copii cu putere și exemplu de urmat.

Te mai înduioșează povestea ta sau a celorlalți? Este loc de victimizare?

Eu niciodată nu am considerat o poveste de viață cu puternic impact emoționant. Eu totdeauna am considerat că povestirile de viață sunt a celor foarte bolnavi care luptă cu moartea și care își înving propriile lor destine care mulți dintre noi nu am putea să luptăm .

Eu cred că este o menire firească a vieții pe care am avut-o și pe care trebuie să o avem în noi pentru a face bine, a oferi ceea ce ai primit și tu la rândul tău și a crea ceea ce a creat Dumnezeu în tine pentru generația de mâine.

,,Cine crede în zbor, e stăpân peste zare!” – Lucian Blaga

În 2020, George Cristhian Gogan a decis să se întoarcă în comunitatea unde s-a născut și să o apere. Contribuie la un bine comun prin implicarea sa majoră în activitatea de coordonare la Organizația Partida Romilor din regiunea Moldova, cu accent pe județul Bacău. Nu i-au plăcut notele muzicale. Nu a fost atras de ele, deși talentul artistic există în interiorul familiei sale.

George a fost condus de învățătură în viață. Mizează că educația este unealta potrivită pe care e imperios necesar să o ai mereu în mână pentru a-ți creiona un viitor strălucit. Latura sa pragmatică se observă în traseul său profesional, iar pasiunea pentru Științele Politice înflorește cu fiecare proiect pe care-l ia sub aripa sa. Să-l cunoaștem!

George, cu ce te ocupi în prezent în afara atribuțiilor de soț și tată pe care le ai în interiorul familiei tale?

În prezent, mă dedic cu pasiune și responsabilitate mai multor roluri în afară de cele de soț și tată în cadrul familiei mele. Sunt profund implicat în activitatea de coordonare la Organizația Partida Romilor în regiunea Moldova, cu accent deosebit pe județul Bacău. Aici, împreună cu echipa, lucrăm cu determinare pentru a aduce schimbări pozitive în comunitate și pentru a promova valorile noastre.
De asemenea, în timpul săptămânii, de la 8 dimineața până la 16:30, mă găsiți la birou și în teren, colaborând strâns cu președintele consiliului județean Bacău, Valentin Ivancea. Acest parteneriat mă motivează să continui să contribui la dezvoltarea județului și la binele comunității noastre.
Sunt mândru de fiecare aspect al vieții mele și sunt hotărât să folosesc fiecare oportunitate pentru a face o schimbare pozitivă în lumea din jurul meu.

Licențiat în Științe Politice. Perfecționat pe aceeași nișă în continuare. Cât de mult îți place ceea ce faci?

Alegerea mea de a studia Științe Politice și apoi de a mă perfecționa în această nișă a fost, într-un fel, o călătorie în care nișa m-a ales mai mult decât am ales-o eu. Cu fiecare pas pe această cale, am descoperit o pasiune și o chemare profundă pentru înțelegerea proceselor politice, pentru analizarea deciziilor care afectează societatea și pentru explorarea relațiilor complexe dintre actorii politici.
Ceea ce fac nu este doar o meserie, ci un mod de viață. Pasiunea pentru Științe Politice m-a făcut să văd lumea dintr-o perspectivă diferită, să îmi pun mereu întrebări, să caut soluții și să înțeleg profunzimile democrației și ale guvernării. Este o călătorie intelectuală continuă, iar fiecare zi aduce noi provocări și descoperiri.
Aș spune că ceea ce fac nu este doar un drum profesional, ci o călătorie personală de învățare și evoluție. Este pasiunea și curiozitatea mea pentru Științe Politice care mă motivează să continui să explorez, să înțeleg și să contribui la modul în care societatea noastră funcționează. Este un privilegiu să pot aduce o contribuție într-un domeniu care are un impact atât de profund asupra vieții noastre cotidiene.

De ce nu muzică, George, având în vedere istoricul familiei tale?

Ei bine, vă întrebați de ce nu muzică, George, având în vedere istoricul familiei mele bogate în talente muzicale? Ei bine, răspunsul e simplu: am ales calea ușoară!
Știți cum se spune, muzica cere timp, răbdare, studiu asiduu și, uneori, sacrificiul unei copilării normale. În schimb, eu am preferat să mă duc la școală și să învăț bine. Nu că aș fi evitat complet munca grea, dar la mine, „Do Re Mi Fa Sol” s-au transformat în „A B C D E,” și asta m-a ajutat să mă simt mai aproape de alfabetele lumii reale.
Așadar, cântând doar sub duș și evitând notele false, am ales să las instrumentele în mâinile celor mai pricepuți, în timp ce eu învăț să construiesc viitorul în cu totul altă notă!

Cum definești parcursul tău în viață, George? A fost unul ușor sau greu?

Parcursul meu în viață este un adevărat paradox, un dans subtil între originile mele și contextul în care m-am dezvoltat. Provin dintr-o etnie rău blamată, dar acesta a fost unul dintre principalele mele avantaje. Sunt rezultatul unor contexte favorabile, iar eu aș numi asta un „râzgâiat” al sorții.
Au fost momente în viața mea când mi-a fost mai ușor decât celorlalți colegi, care făceau parte din majoritate, iar asta este o realitate. Cu toate acestea, în mare parte, am simțit că mi-a fost mult mai ușor decât celor din etnia mea. Acesta este un fapt notabil și merită reflecție.
Pot spune ca sunt un exemplu viu că avem capacitatea de a depăși stereotipurile și de a crea propria noastră cale în viață. Este important să înțelegem că istoria noastră și mediul în care ne dezvoltăm pot juca un rol semnificativ, dar suntem noi cei care decidem direcția în care ne îndreptăm.
Povestea mea de reușită poate fi o sursa de inspirație  pentru mulți, demonstrând că putem transforma adversitatea în oportunitate și că suntem sculptorii propriului nostru destin.

E bine sau nu e bine să fii implicat în mai multe proiecte odată? Te întreb pentru că tu faci asta.

Implicarea în mai multe proiecte în același timp poate aduce atât avantaje, cât și dezavantaje, și este o alegere personală cu multe nuanțe. Avantajele includ posibilitatea de a acumula experiență diversă, dezvoltarea abilităților de gestionare a timpului și de adaptare rapidă, și desigur, satisfacția de a contribui la mai multe domenii.
Cu toate acestea, există și dezavantaje notabile. Fiind mereu ocupat, poți simți uneori că timpul pentru familie, prieteni și relaxare este limitat. Dorul de a savura momente de „arta de a nu face nimic” poate deveni palpabil. Este important să găsești un echilibru și să acorzi atenție și timp aspectelor non-profesionale ale vieții tale.
În cele din urmă, a fi implicat în mai multe proiecte este o decizie personală și poate varia de la persoană la persoană. Importante sunt prioritățile tale, resursele disponibile și capacitatea ta de a gestiona toate aceste angajamente în mod eficient, menținând totuși un echilibru sănătos între viața profesională și cea personală.

Unde îți găsești resursele?

Resursele mele, în esență, provin din trei surse fundamentale care mă alimentează și mă inspiră. În primul rând, timpul petrecut alături de fetele mele și familia mea este o sursă inepuizabilă de energie și bucurie. Acele momente de conexiune și iubire mă încarcă cu o energie pozitivă care mă ajută să fac față provocărilor cotidiene.
În al doilea rând, rezultatele muncii mele sunt o sursă constantă de satisfacție și motivare. Când văd cum eforturile mele se transformă în realizări și contribuții valoroase în comunitate, simt că investiția mea înseamnă ceva cu adevărat special.
În sfârșit, bucuria și recunoștința oamenilor pe care îi ajut sunt o altă sursă importantă de resurse. Să știu că am adus un zâmbet pe chipul cuiva sau că am făcut o diferență în viața lor îmi întărește determinarea de a continua să ajut și să contribui la binele celor din jur.
Aceste surse interconectate îmi permit să mă simt împlinit și să îmi canalizez energia în direcții productive și pozitive.

A fost etnia privită din unghiul tău privită ca un avantaj sau ca pe un dezavantaj?

Da, din punctul meu de vedere, aparținând etniei romilor a fost cel mai mare avantaj. Această apartenență etnică mi-a adus o perspectivă unică asupra lumii, m-a învățat despre rezistență, diversitate și valoarea comunității. Am avut oportunitatea de a învăța de la oameni cu experiențe variate și de a dezvolta un simț al empatiei și al solidarității.
Etnia mea a fost o sursă de inspirație pentru a lupta pentru educație și pentru drepturile oamenilor, și m-a motivat să încurajez schimbarea în comunitatea mea. Cu toate provocările pe care le-am întâlnit, consider că apartenența mea etnică a fost un factor care m-a ajutat să cresc și să mă dezvolt într-un individ mai înțelegător și mai deschis către lume.

Prieten sau dușman este privită etnia din cei din comunitatea ta? Cum simți?

În comunitatea mea, privirea asupra etniei variază în funcție de context și locație. Nu există un răspuns clar sau universal. Este important să luăm în considerare că fiecare individ are propriile experiențe și perspective, iar aceasta poate influența modul în care văd etnia celor din jurul lor. În cele din urmă, diversitatea de experiențe și opiniile fac parte din complexitatea umanității noastre.

Se spune că romii sunt cele mai dezavantajate categorii. Ești de acord cu această afirmație?

Este o întrebare complexă și este dificil să ofer un răspuns simplu da sau nu. Romii sunt, într-adevăr, una dintre cele mai dezavantajate categorii în multe societăți, inclusiv în România. Etnia romilor se confruntă cu obstacole majore în ceea ce privește accesul la educație, locuință, servicii medicale și oportunități de angajare. Aceste dezavantaje au persistat de-a lungul timpului, iar discriminarea și stigmatizarea încă sunt probleme reale.
Pe de altă parte, este important să recunoaștem că au fost făcute eforturi pentru a îmbunătăți situația romilor prin politici publice și proiecte sociale. Cu toate acestea, multe din aceste inițiative nu au avut un impact semnificativ sau nu au abordat cu succes problemele profunde cu care se confruntă această comunitate.
Un alt aspect important este că, în ciuda faptului că România poate fi văzută ca un stat tolerant în multe privințe, comunitatea romă nu a avut prea multă influență în procesul de luare a deciziilor politice și în definirea politicilor care îi afectează direct. Acest lucru poate contribui la perpetuarea problemelor cu care se confruntă.
În cele din urmă, viitorul este incert și este dificil de prezis cum se vor schimba lucrurile pentru comunitatea romă. Cu toate acestea, este esențial ca societatea să continue să abordeze aceste probleme cu sensibilitate și determinare, pentru a asigura o viață mai bună și mai egală pentru toți cetățenii săi.

Se spune foarte des că totul începe de la educația primită de acasă. Care consideri că sunt cele mai dăunătoare atitudini și preconcepții despre persoanele de etnie romă pe care părinții de etnie română continuă să le perpetueze copiilor lor?

Este crucial să înțelegem că prejudecățile și stereotipurile despre persoanele de etnie romă sunt greșite și dăunătoare. Aceste idei preconcepute nu au nicio bază în realitate și perpetuarea lor este extrem de injustă.
Părinții romi iubesc și îngrijesc de copiii lor la fel de mult ca oricare altă comunitate. A afirma că fac copii doar pentru alocație este o generalizare incorectă și insultătoare. Acești părinți doresc, ca oricare alții, să ofere o viață mai bună copiilor lor și să îi educe în spiritul valorilor familiei și comunității.
De asemenea, acuzația că părinții romi nu își trimit copiii la școală sau nu îi educa în spiritul legii este total falsă și nedreaptă. Ca orice părinți responsabili, ei își doresc ca copiii lor să aibă acces la educație de calitate și să învețe valorile corecte, inclusiv respectul pentru legile și regulile societății.
În comunitatea noastră, cel mai important lucru este cu siguranță copilul. Ei reprezintă viitorul și sunt considerați adevărate comori. Îi învățăm să fie responsabili, empatici și onești, pentru că știm că acestea sunt valori fundamentale care îi vor ghida spre un viitor mai strălucit.
În concluzie, este esențial să abandonăm stereotipurile și să ne concentrăm pe cunoașterea și înțelegerea reală a comunității rome. Numai astfel putem construi o societate mai tolerantă și mai justă pentru toată lumea.

Aflată în centrul capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, clădirea Universității din București este înaltă de 6 etaje și este construită în stil neoclasic, pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea sa a început în urmă cu 166 de ani, pe 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, iar inaugurarea Palatului Universității din București a avut loc după mai bine de 12 ani, în data de 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate ulterior, între anii 1912 – 1926, după planurile altui arhitect, Nicolae Ghica-Budești.

La început, clădirea – numită inițial Palatul Academiei Naționale – a fost sediu al facultăților Universității București, dar și al altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de Istorie Naturală. Odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit însă insuficient, astfel că palatul rămâne sediu doar al facultăților Universității. 8 facultăți și peste 80 de laboratoare își aveau sediul acolo în 1960. Acum, clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Matematică, Litere, Limbi străine, Istorie, Facultate de Chimie, Facultatea de Administrație și Afaceri și laboratoarele specifice facultăților.

Documentele menționează că împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și unul dintre elevii săi, Paul Focșeneanu. Relieful de pe frontonul central al palatului, realizat în stil clasic, din piatră de Rusciuc, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. De o parte și de alta a zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Relieful a fost distrus, însă, la 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, iar frontonul nu a mai fost refăcut. Cele câteva fragmente care au fost recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București. Fațada clădirii este împodobită începând din 1929 cu patru muze, realizate de sculptorul Emil Wilhelm Becker. Parterul palatului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Se remarcă în mod special primele două etaje, decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj, și ultimele 2 etaje, la mansardă, care prezintă lucarne decorate. Subsolul înalt servește drept soclu al palatului, iar colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

Documentele vremii mai precizează că “în urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București”.

Născut în București pe 30 iulie 1817, Alexandru Orăscu era fiu al serdarului Hristea Orăscu, provenind din zona Târgoviștei. A fost elev eminent al Colegiului Sf. Sava, între 1831 – 1841, și a fost trimis de Eforia Școalelor ca bursier la Berlin, apoi la München și Paris. Devine arhitect în 1847, an în care este numit și profesor de geometrie descriptivă la Colegiul Sf. Sava. Alături de tatăl său, a participat activ la revoluția pașoptistă și este numit arhitect al Capitalei chiar de Comitetul revoluționar.

Pe lângă construirea palatului vechi al Universității, Alexandri Orăscu a contribuit la deschiderea primei artere principale moderne est-vest, actualul bulevard Bălcescu. Printre operele sale se mai numără construcția bisericii Domnița Bălașa, împreună cu arh. Carol Benesch, reconstrucția Mitropoliei din Iași, Hotelul din Constanța de lângă vechiul far genovez și Hotelul Bulevard din București.

Sub conducerea sa, în octombrie 1863 a fost înființată Școala Superioară de Științe, iar un an mai târziu, instituția a devenit Facultate de Științe în cadrul Universității, arhitectul fiind numit decan, funcție pe care a deținut-o până în 1870. De asemenea, a fost rector al Universității (1885-1892), astfel că în 1889, când s-au împlinit 25 de ani de la înființarea instituției, Alexandru Orăscu a ținut discursul oficial. În 1876, profesorul a fost pentru puțin timp ministru al învățământului și pe 29 aprilie 1877 a susținut în Senat moțiunea de independență prin care s-a declarat oficial starea de război cu Imperiul Otoman.

La prima întrunire a arhitecților români, în februarie 1891, s-a hotărât constituirea Societății arhitecților români, iar Comitetul ales câteva zile mai târziu l-a avut în fruntea sa pe Orăscu, care a păstrat această demnitate până la sfârșitul zilelor, în decembrie 1894. Printre primele obiective ale Societății arhitecților români a fost înființarea unei școli de arhitectură la București, iar instituția s-a deschis în condiții modeste pe 1 mai 1892. În 1904, Școala de stat de arhitectură, înființată ca o secție la Școala de Belle Arte, a obținut organizare proprie, devenind Școală Superioară de Arhitectură.

Surse bibliografice: muzeu.unibuc.ro, agendaconstructiilor.ro

Surse foto: Muzeul Universității din București