L-am întâlnit pe Cristian Mușa atunci când documentam jocul fecioresc, acea expresie unică a culturii vii românești, care astăzi se regăsește pe lista patrimoniului imaterial UNESCO. Din primul moment am simțit că am în față nu doar un cercetător, ci un om care trăiește tradiția, care o poartă în sine și o respiră cu fiecare gest.

Cristian Mușa este ceea ce el însuși numește, cu modestie și sinceritate, un „țăran modern”. Își împarte viața între satul natal, unde lucrează pământul alături de mama sa, și Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, unde cercetează cu rigoare științifică dansul popular și culturile comunităților tradiționale. Între aceste două lumi, aparent contrastante, el a găsit echilibrul: doar trăind în sat poți înțelege cu adevărat folclorul, iar doar prin cercetare poți transmite mai departe memoria lui către viitor.

Dar Cristian nu este doar un specialist, ci și un poet. Vorbele lui, chiar și atunci când răspunde la o întrebare, au ritmul și vibrația unei poezii. Fiecare amintire despre oamenii satului, fiecare evocare a nunților, a priveghiurilor sau a serilor de Crăciun devine poveste, imagine, emoție. În ochii lui se citește satul, în cuvintele lui se simte poezia, iar în pașii lui de dans se oglindește un întreg univers cultural.

A-l asculta pe Cristian Mușa înseamnă a păși într-un spațiu unde tradiția și modernitatea nu se exclud, ci se îmbrățișează. Unde dansul, cercetarea și poezia nu sunt compartimente separate, ci fire ale aceluiași țesut interior. El vorbește despre satul românesc nu ca despre un muzeu, ci ca despre un organism viu, care respiră și se transformă, păstrându-și în același timp rădăcinile adânc înfipte în pământ.

Interviul de față nu este doar o succesiune de răspunsuri, ci o mărturie. O dovadă că tradiția trăiește atâta timp cât există oameni care o iubesc, o înțeleg și o transmit mai departe cu aceeași demnitate și sensibilitate cu care o fac și poeziile lui Cristian Mușa.

„Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva … trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui.”

Cristian Mușa, cum te-ai descrie în 3 cuvinte? Care îți este pașaportul cu care pășești în lume? 

Să scriu doar în trei cuvinte ar fi extrem de greu pentru că, pe cât de simplu sunt, probabil pe atât de complicat. Această antiteză vine, din punctul meu de vedere, odată cu asumarea traiului meu în două lumi total diferite, dar interdependente pentru meseria mea. Născut și crescut la țară, școlit la oraș și cu o viață care se împarte între activitatea academică și cea de țăran, la propriu, în vatra satului, este greu să spun că sunt ceva sau altceva. Toate acestea duc la crearea imaginii unui om simplu, dar totodată complicat. S-o iau mai pe scurtătură, trebuie să spun că sunt un tânăr cercetător în etnocoreologie, un iubitor al satului cu toate podoabele și cu toate „păcatele” lui, un tânăr care își dedică mult din timpul său pentru culegerea, conservarea și transmiterea culturii populare atât a celei din satul vechi, cât și a celei din satul contemporan, la fel de interesant. De asemenea, sunt un „țăran modern”, așa cum m-a numit prietenul meu, vloggerul Marius Ilie, într-un material pe care l-a încărcat pe pagina lui de YouTube. Țăran modern deoarece în ciuda faptului că am plecat în lume  la vârsta de 15 ani pentru studii, dar și prin activitatea științifică de la oraș, nu m-am „lepădat” niciodată de haina țărănească. Am rămas loial satului natal și am întreținut gospodăria, împreună cu mama, și acum facem la fel, chiar și după 17 ani de când tata a plecat în veșnicie. Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.

„Este o împletire perfectă, doar trăind în mediul originar al folclorului poți să-l înțelegi cu adevărat și să-l analizezi după aceea în laborator astfel încât generațiile viitoare să aibă acces la toate datele despre identitatea înaintașilor și a lor implicit.”

 

Cum a modelat viața în satul Starchiojd copilăria ta și primele tale întâlniri cu muzica, dansul și tradițiile locale? 

Tot ce am trăit acolo, fiecare om sau moment a avut un rol important în formarea mea. Fiind crescut în preajma unor oameni născuți la începutul secolului trecut, mi s-a transmis spontan un bagaj cultural extrem de interesant și important pentru a ne cunoaște pe noi ca membri ai unui grup, ai unei civilizații etc. Le văd și le pomenesc adesea pe bătrânele din copilăria mea, pe țața Sița, țața Leana, țața Sultana, țața Geana, țața Doda, țața Ionica și pomelnicul este foarte stufos, născute cam începând cu anul 1910. Plus bunicii mei, născuți tot în acea perioadă. Deci acești oameni, adevărații creatori și purtători de cultură tradițională au fost primii mei profesori, ei povesteau despre război, despre hoardele tătărăști care le intrau în sat și prin case pentru a căuta hrană, ei mi-au transmis toată rânduiala satului și eu am „gustat” cu toată dragostea aceste informații. Cu muzica și cu dansul tot prin acești oameni, pot să spun, ei au asigurat un canal de transmitere. Mi-o amintesc pe țața Sița cum stătea pe un bolovan la poartă la țața Leana și ne cânta nouă, copiilor, un cântec despre cum „Stă Gheorghe pe prispă-afară…”. O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”. Apoi obiceiurile de la Crăciun și Anul Nou, serile de priveghi, înmormântările și pomenile, hramurile satului, toate întregeau imaginea unei lumi vechi, dar totodată actuale, o lume cu rost, echilibrată. Apoi nunțile. Nunțile m-au fascinat. Mergeam întotdeauna la toate nunțile din sat, mai mereu la mireasă pentru că acolo era spectacolul mai frumos. Eram părtași, noi copiii, la tot ceremonialul, mergeam în urma nunții. Dar înainte de asta, stăteam lângă lăutari și băteam ritmul din picior odată cu instrumentele. Mai târziu, când sora mea a început cursurile la Școala Populară de Artă de la Ploiești, am intrat mai mult în această direcție, îmi plăcea să merg cu ea la spectacole, îmi plăcea să o văd la televizor. Apoi, din clasa a patra am intrat în ansamblul din sat ca dansator, dar și ca solist vocal. Mă fascina să cânt și să joc pe scenă la Starchiojd, printre oamenii din sat, dar și pe scenele din alte localități unde mergeam cu ansamblul. Apoi s-au deschis mai multe porți: am început și eu cursurile de canto popular la Școala Populară de Artă, apoi am urmat Liceul de Artă și am cunoscut mult mai bine această lume a artei. Mai târziu am revenit la țărână, prin cercetarea științifică, prin audiții în arhivă, să redescopăr vocile răgușite ale țăranilor și toată cultura lor, așa cum erau înainte de urcarea pe scenă și de transformare a creațiilor țărănești în piese de artă.

„O aud pe țața Marioara cum la ceas de seară, în cântecul greierilor bocea pe prispă sau prin bătătură după ce i-a murit primul băiat. De asemenea, pe nea Nicu, cel care de câte ori dorea, scotea fluierul și „urca oile la munte”. Apoi, mi-l amintesc pe tata cum cânta la fluier uneori și cum bătea ritmul pe scaun cu niște mișcări precise de ziceai că este echipă de „ritmiști”.”

Ce te-a motivat să urmezi studiile în domeniul etnocoreologiei și cum ți-au modelat acestea perspectiva asupra culturii populare?

Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională, este o dragoste ascunsă în ADN-ul fiecăruia, ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului. Eu doream să mă fac cântăreț de muzică populară, de aceea am urmat cursurile Liceului de Artă din Ploiești, dar acolo am avut marea bucurie să descopăr etnografia, un curs pe care domnul profesor Leonida Brezeanu ni-l preda cu mare entuziasm, fiind și dumnealui un mare iubitor al culturii tradiționale. Așa am înțeles că această moștenire trebuie să fie culeasă, conservată, interpretată și dată mai departe în scris. În clasa a XII-a eram decis să urmez Facultatea de Etnografie, fără să știu că așa ceva nu exista atunci, doar dacă aș fi intrat la Facultatea de Litere unde exista dublă specializare, filologie cu etnologie. Doar că  exact în anul în care am terminat eu liceul, în 2008, s-a înființat secția de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea din București. A fost o binecuvântare, parcă Dumnezeu a făcut asta special pentru mine, eu nemaivoind să aud de alte discipline. Această facultate m-a modelat, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine, să înțeleg oamenii, mentalitatea și cultura grupurilor umane, formele de manifestare și de trai. Aici am descoperit etnocoreologia, în anul al doilea de studii, predată de domnul profesor Silvestru Petac. Apoi, după încheierea studiilor masterale, în anul 2013, la îndemnul și recomandarea domnilor profesori Narcisa Știucă și Silvestru Petac, m-am înscris la  concursul deschis pentru acest post la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. Am luat concursul și lucrez și astăzi. Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș. Înțelegerea funcțiilor, a simbolisticii exprimării coreice întregește cunoașterea culturii populare în general, dansul fiind prezent, așa cum am amintit, în toate momentele importante ale satului.

„Eu am fost întotdeauna un mare iubitor al satului în general, cu toată cultura lui. Și cred că orice om născut și crescut la țară are în sânge particule de cultură tradițională … ea există indiferent de meseria și de drumul pe care îl parcurge în viață oricare din trăitorii satului.”

Cum a fost drumul tău până la doctorat și ce descoperiri te-au marcat cel mai mult în această perioadă?

Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu. Nu a fost neapărat un drum, ci mai degrabă o apă curgătoare, lină, echilibrată. A fost o perioadă foarte frumoasă care m-a ajutat să cunosc oameni deosebiți în primul rând, oameni care au pasiuni similare. Nu știu dacă este ceva ce m-a marcat, dar mi s-a părut foarte interesant faptul că până și acolo unde avem impresia că nu mai este tradiție, există o legătură foarte strânsă între creatorii și purtătorii de patrimoniu și arhiva culturală/ memoria colectivă și că aceștia se raportează la moștenirea lor și se conectează la ea de fiecare dată când este nevoie. Acești oameni au demonstrat că ei trăiesc, totuși, într-un sistem cultural, că viața lor și felul de a gândi, izvorăsc dintr-o fundație de care încă sunt legați.

„Drumurile nu sunt niciodată ușoare, dar fiindcă am transformat pasiunea în meserie, nu am simțit că am urcat atât de greu.”

 

Ce te face să continui să explorezi dansul popular și să cercetezi comunități tradiționale, chiar și după ani de experiență?

Cercetarea este un sistem care te resetează după fiecare lucru încheiat. Să faci cercetare înseamnă s-o iei de multe ori de la zero. Există situații în care oricât de multă experiență ai avea, te afli parțial sau total necunoscător în fața unui subiect. Nu există monotonie, tot timpul explorezi și este fascinant că odată cu tăvălugul modernității, cultura tradițională îmbracă alte haine, dar fără să renunțe la simbolistica și rostul ei, doar dezvoltă anumite sisteme de reorganizare, refuncționalizare și substituire ale unor elemente vechi.

„Am descoperit această știință fascinantă și extrem de importantă pentru cultura românească, fiind una dintre creațiile țărănești prezente aproape în toate contextele sociale, ceremoniale, rituale și spectaculare ale satului vechi, dar și în contemporaneitate, atât la sat, cât și la oraș.”

Care crezi că este rolul dansului popular în viața comunităților românești astăzi?

Dansul popular își păstrează și astăzi unele dintre funcțiile vechi, dar a dezvoltat și altele odată cu prezentarea lui pe scenă. Fie că este spontan, fie organizat, el îndeplinește funcția de socializare, de închegare a unui grup, de eliberare a unui surplus de energie negativă și încă mai are funcție ceremonială și rituală în anumite contexte.

Cum decurge o zi tipică de cercetare pe teren și ce provocări întâlnești cel mai frecvent?

Cercetarea propriu-zisă pe teren este precedată de multe alte etape care țin de activitatea de laborator: identificarea unei bibliografii de specialitate, parcurgerea ei și, bineînțeles, identificarea documentelor de arhivă. Deci avem în vedere studierea tuturor surselor care au legătură cu subiectul, zona, spațiul cercetat. Abia după aceea ce poate face culegerea în teren, de cele mei multe ori cu sprijinul unui mijlocitor din comunitate care să asigure identificarea informatorilor potriviți: dansatorii, muzicanții, oamenii care să ofere informații. În acest cadru sunt înregistrate informațiile, muzica, strigăturile, separat, după care se pot filma dansurile. Pe lângă acestea trebuie realizată așa-zisa fișă de informator care cuprinde cât mai multe date despre persoana care furnizează informațiile/datele despre un anumit subiect. Culegerea pe teren este o activitate complexă care începe „în laborator”, adică acasă sau la birou și se încheie tot în acest cadru pentru că după momentul terenului urmează iar activități de prelucrare pentru arhivare, plus munca de interpretare astfel încât toate datele să ia înfățișarea unui studiu, a unei cărți sau a unei comunicări orale. În toată această muncă, cel mai complicat cred că este lucrul propriu-zis cu oamenii pe teren, mai ales că la primul contact nu cunosc sau nu înțeleg exact despre ce este vorba. Există riscul ca aceștia să nu-ți furnizeze informațiile potrivite. Este vorba de încrederea în cel care preia de la ei informațiile, mai ales că uneori sunt înregistrate și anumite mărturii despre consătenii lor, fapt care poate să-i pună într-o lumină negativă iar publicarea acelor date poate să dăuneze, poate să ducă la ruperea relațiilor dintre aceștia. Există situația în care cercetătorul trebuie să se lase cercetat sau să-și facă spontan o autobiografie ca celălalt să aibă câteva informații despre identitatea și activitatea celui care-l chestionează. Astfel se mai detensionează situația, într-un procent destul de scăzut, dar real, persoanele implicate în discuție se cunosc minimal.

 

„Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente.”

Care sunt principalele dificultăți cu care se confruntă un etnocoreolog în România și în ce mod ai reușit să le depășești?

Cultura țărănească a suferit modificări în ultimul veac odată cu transpunerea ei pe scenă. În acest cadru s-au schimbat spațiul, contextul, repertoriul și actanții, folclorul fiind ridicat la rang de artă. S-a intervenit foarte mult în structura lui astfel încât unele creații aproape că nu mai au „fizionomia” veche, doar păstrează câteva elemente. Dansul popular este un element de patrimoniu transformat și într-o unealtă de propagandă politică, nu numai culturală, de aceea probabil este una dintre creațiile țărănești care au avut cel mai mult de suferit. Dansurile au fost tranșate la propriu de operatorii culturali, de coregrafi, să se poată încadra în spațiul, contextul și tematica unei anumite manifestări. De asemenea, sunt situații în care repertoriul a migrat din localitate în alta, prin intervenție umană, prin activități cultural-artistice, astfel încât astăzi, în anumite comunități, este greu de delimitat care este repertoriul specific și care nu, care a fost moștenit și care a fost adus, „plantat”, impus de un coregraf sau de un învățător. În situația aceasta avem de făcut un soi de arheologie etnocoreologică, o reconstituire, o cercetare prin care să se separe apele pentru a cunoaște identitatea coregrafică a comunității respective și păstrarea ei măcar în arhive și scris despre această situație pentru transmiterea informațiilor.

Cum vezi viitorul cercetării în etnocoreologie și cum poate fi valorificată mai bine cultura populară în societatea contemporană?

Etnocoreologia din România nu a avut vigoare niciodată. A avut un moment istoric în care a fost creată și a crescut și apoi a rămas fără continuatori prea curând astfel încât nu s-a putut păstra un fir neîntrerupt al cercetării. Etnocoreologia este una dintre cele mai complete și complexe științe dintre cele care studiază cultura țărănească. Este o știință grea, obligă specialistul să cunoască câte puțin din toate limbajele culturale și să le poată interpreta. Aceasta deoarece dansul adună laolaltă mișcare, muzică, literatură populară, instrumente muzicale, piese de port, gestică, mimică, obiecte etc. Toate acestea formează întregul, iar extragerea unuia dintre aceste elemente, mai ales din cele trei foarte importante (muzica, mișcarea, literatura populară), poate să ducă la invaliditatea întregului sau să funcționeze parțial. Astăzi etnocoreologia se mișcă greu, mai ales că nu există școli care să formeze specialiști, aceștia se formează doar prin „calificare” în etnologie sau în studii culturale, foarte importante pentru înțelegerea sistemului culturii tradiționale.

„Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond.”

⁠Privind în urmă la toți oamenii și comunitățile pe care le-ai studiat, ce impact crezi că are munca ta de specialist asupra lor și asupra memoriei culturale?

Eu pledez pentru activități de conservare și conștientizare. Trăim niște vremuri în care multe din elementele tradiționale nu mai fac parte din repertoriul activ, ele sunt în ungherele memoriei culturale ale comunității și fiecare individ accesează acest fond. Asta pentru că ei fac parte din acel sistem. Dar cu siguranță acel fond se va subția în timp, toate se vremuiesc, vin alte nevoi și ne vom raporta, probabil, la alte structuri, vom avea alte repere culturale. Cu toate acestea, moștenirea aceasta trebuie să rămână măcar captată în lucrări scrise și în arhive pentru a avea, totuși, unde alerga în situația unei nevoi de regăsire sau reconectare cu înaintașii. Pe de altă parte, așa cum am amintit, pledez pentru realizarea unor activități prin care comunitatea să conștientizeze că ceea ce au moștenit sunt niște bunuri care îi reprezintă, fac parte din structura lor culturală și au datoria să păstreze și să transmită mai departe. Un cercetător, teoretic nu are voie să intervină într-o anumită comunitate, mai ales dacă comunitatea nu solicită asta, dar cred că suntem într-un moment în care cercetătorul are și menirea de a face educație culturală, de a transmite măcar ideea asumării identității pe care comunitățile au moștenit-o.

Simți că cercetarea și observațiile tale pe teren influențează modul în care scrii poezie? Poți să ne dai un exemplu?

Cercetarea mi-a oferit niște cadre, niște imagini care m-au inspirat. Îmi amintesc, de exemplu, de o cercetare pe care am făcut-o în luna iunie a anului 2022 la Vaideeni, în județul Vâlcea. Mergând prin cimitirul satului pentru a identifica structura spițelor de neamuri din localitate și dacă acestea își mai păstrează ceva din identitatea sibiană pe care au purtat-o cu ei dată cu roirea în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată de am ajuns la pensiunea unde eram cazat împreună cu echipa de cercetare, am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume, de parcă ar fi fost lumea mea, chiar dacă eram străin.

„… în Vaideeni, am constatat că întregul cimitir este o splendidă expoziție de fotografie veche. Pe fiecare cruce erau puse fotografii cu țărani îmbrăcați în port popular. Ceva extraordinar care m-a inspirat și îndată am și scris o poezie. A fost rezultatul unei trăiri profunde,  o conectare cu acel spațiu, cu acea lume … ”

 

Pe-al crucii trup

Sunt chipuri și priviri

De trecători grăbiți

Prin astă lume,

Pe-al crucii trup

Stau clipe și trăiri

Ce-au fost demult,

Povară sau minune…

Pe-al crucii trup

S-au înșirat cu dor

Povești cu sfinți

Sau despre blânzi țărani,

Pe-al crucii trup

Sunt lacrimi care dor

Pentru părinți

Ce sunt plecați de ani…

Pe-al crucii trup

Stă oglindit frumos

Tot ce-a avut pământul

În trecut,

Cerând acum tribut,

Prin chip, și os,

Făcându-le

Plămada de-nceput.

 

„Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.”

 

Care este tematica care revine cel mai des în poeziile tale și ce spune aceasta despre identitatea ta culturală și personală?

Cele mai multe poezii se referă la diverse situații și imagini din natură. Sunt descriptive. Dacă nu aș avea o imagine fizică de la care să plec, nu știu dacă ar ieși ceva. Prezența naturii în multe din versurile mele cred că scoate la iveală legătura pe care o am cu natura și cu pământul, dragostea pe o care le-o port, și probabil că-mi conturează o sensibilitatea sufletească aparte pe care am primit-o în dar la naștere.

Sunt oamenii lumină? Spunea atât de frumos părintele Necula că oamenii din viața sa au fost asemenea „vitraliilor” care i-au luminat drumul. Care sunt acești oameni, Cristi? 

Da, există și astfel de oameni. Am iubit și iubesc oamenii în general, poate mai mult decât îmi dau atenție mie. Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul și această autoneglijare a fost socotită o slăbiciune. Eu tind să spun la fel ca părintele, dar nu pot fi atât de blând. Am întâlnit foarte mulți oameni buni, oameni care m-au construit și au alimentat potențialul meu prin faptele lor, au deschis porți în calea mea, m-au recomandat și mi-au dat credit. Au fost, de asemenea, și oameni care au avut tendința să dărâme ceea ce au construit alții sau ceea ce au construit ei în timpul formării mele. Totuși oamenii rămân cei care construiesc oameni și trebuie să punem mai mult preț pe ei decât pe lucruri, obiecte, carieră, foloase materiale de orice fel pentru că în toate nenorocirile prin care a trecut omenirea până în acest moment, oamenii au rămas ei cu ei, s-au avut unii pe alții. Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.

 

„Mă așez mereu pe ultimul scaun și dacă se poate ca și acela să fie cel rupt. Nu am funcționat niciodată după vorba veche care spune „pentru mine eu sunt ce mai important” sau „mai aproape este cămașa de piele decât flaneaua”. Întotdeauna am fost, nu flaneaua, ci paltonul.”

Ce gând le transmiți tinerilor pasionați de acest domeniu sau generațiilor viitoare despre importanța dansului și tradițiilor, conservarea acestora și adaptarea la vremurile ce vor urma? 

Sfatul meu este să facem eforturi să ne cunoaștem cultura cât mai bine din surse sigure pentru a avea o imagine mai clară asupra identității noastre. Avem datoria să știm cine suntem, doar așa avem capacitatea de a ne accepta și înțelege pe noi, pentru a-i înțelege pe înaintașii noștri și pentru a rezolva niște conflicte interioare din punct de vedere spiritual. Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin. Este un fir de care ne ținem cu toții din moși-strămoși fără de care nu putem funcționa și nu putem asigura continuitatea.

„Cunoscând identitatea și fundația pe care ești clădit, îți construiești în jur automat o fortăreață care îți poate proteja structura spirituală moștenită pe care o porți cu tine, o îmbogățești și o transmiți generațiilor care vin.”

 

Privind înapoi la copilăria ta în satul Starchiojd și la toate tradițiile pe care le-ai cunoscut, te rugăm să ne împărtășești câteva versuri care să păstreze vie această lume și să rămână ca o amintire pentru cititori. 

Sunt multe versuri care redau viața satului, dar cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 şi 14 ani de când plecase „dincolo”. Cred că am reușit să surprind un tablou destul de complet despre sfintele noastre bunici.

 

„ … cred că cea mai dragă îmi este poezia dedicată bunicelor mele. Această poezie a reprezentat startul meu în această direcție după foarte mulți ani de pauză. A izvorât din dorul pentru ele în anul 2021 când se împlineau 7 și 14 ani de când plecase „dincolo”.”

 

Bunico,

Ți-a rămas lampa-n fereastră!

Mă pomenesc mereu grăind

Prin curte, prin obor,

Uitându-mă la casa bătrânească

Ce plânge, parcă, a jale şi a dor.

Că până ieri era mereu gătită

Cu scoarțe mândre şi ștergare mari,

Şi vatra sobei, bine fățuită,

Şi dată-n alb,

Cu ce-aduceau sub coviltir, vărari.

Şi-n colțul mândru dinspre răsărit,

În camera curată de la drum,

Ședeau în taină sfinți ce-au amuțit

Şi s-au mânjit de-al candelelor fum.

Bunica mea, pe vremea când erai

În casa ta atât de rostuită,

În zile negre o glumă tu ziceai

Şi ne-nveleai cu dragoste nemărginită.

Cu ochii minții, chipul ți-l zăresc,

Cu gesturi, zâmbete şi vorbe dulci,

Cu tot ce-aveai mai scump,

Dar nu-ndrăznesc

Să cred ca iar te duci, ai să te duci…

Aș vrea să simt mirosul cel mai sfânt

De busuioc şi druşaim din geam,

Şi mângâieri, şi mila ta aș vrea

Să le păstrez şi veșnic să le am.

 

„Casele s-au refăcut, averile s-au reîntregit, dar omul este singurul care piere pentru totdeauna și, în condițiile în care fiecare individ este exemplar unic, nu mai poate fi construit.”

Alina Maria Achim nu a fost fetița care a visat de mică să devină profesor, deși, cred cu tărie că prin intermediul exercițiului de creativitate, în copilărie, a jucat acest rol ca fiecare dintre noi. Nici drumul profesional nu a fost unul liniar, ci mai mult sinuos, presărat cu hotărâri și provocări care au înălțat-o. Pașii au călăuzit-o  spre alte țări, ca mai apoi sufletul să o tragă și să o conducă spre copii.

După master a plecat imediat într-un proiect de voluntariat în Africa printr-o școală internațională din Norvegia. Această decizie a dus în cele din urmă la opt ani trăiți în afara țării, timp în care și-a lăsat amprenta atât în ONG-uri, cât și în turism, aspect care „a împins-o” să călătorească în peste 20 de țări. A gustat din țările scandinave, din Asia de Est, India și Mozambic.

Alina, la întoarcerea în țară, a fost bucată din sectorul privat ca și manager zonal și apoi ca manager operațional. După trei ani, a îmbrățișat meseria de profesor. O găsim la Suceagu, un sat din Cluj, acolo unde aduce contribuție și sens.

Doamna profesor, oare vă găsesc în concediu? Gustați din zilele libere?

Da, m-am bucurat de vara aceasta și am ajuns într-o destinație în care îmi doresc de ceva vreme, sudul Portugaliei.

Cum arată prezentul dumneavoastră?

Prezentul arata foarte incert deoarece încă din timpul vacanței am aflat că nu mai am catedră întreagă, ba chiar mi-au scăzut orele de la 18 la 13 datorită noilor schimbări din educație, eu fiind pe viabilitatea postului. Cel mai probabil voi ajunge să predau în 4 școli, lucru care mi se pare ineficient.

Dacă ar fi să faceți o analiză, să vă definiți traseul profesional într-o culoare, care ar fi aceea?

Albastra ar fi culoarea deoarece mereu am regăsit un cer albastru în sufletul meu în urma schimbărilor profesionale pe care le-am făcut. Acum pare că se va înnora acest cer, dar eu sunt o optimistă și nu mă las foarte ușor doborâtă.

S-a tot spus că povestea dumneavoastră nu seamănă cu cea a altor profesor. Să înțeleg că nu sunteți la catedră de cum ați terminat pe băncile facultății?

Nu, eu am terminat masteratul în Cluj și am plecat imediat într-un proiect de voluntariat în Africa printr-o școală internațională din Norvegia. Această decizie a dus în cele din urmă la opt ani trăiți în afara țării, timp în care am lucrat atât în ONG-uri și în turism și în care am călătorit în peste 20 de țări. La întoarcerea în țară, am lucrat în sectorul privat ca și manager zonal și apoi manager operațional timp de 3 ani, dar sufletul meu mă atrăgea către munca cu copiii.

Unde v-a plimbat viața?

Foarte mult prin țările scandinave, în Asia de Sud-Est, dar și în India și Mozambic.

De ce tocmai peste hotare?

Visul cu Africa îl aveam de mică și atunci când s-a ivit ocazia nu am dorit s-o ratez. De acolo lucrurile s-au legat și au dus către alte experiențe care m-au modelat și m-au maturizat, dar mi-au adus și foarte multe momente de fericire.

Ce înseamnă mai exact să faci voluntariat în alte țări?

Cred că dacă ne referim la lucruri concrete depinde de organizația cu care mergi și de sectorul în care activezi, dar pe lângă aceste aspecte practice voluntariatul internațional presupune să fii foarte flexibil și adaptabil și în același timp să își placă să trăiești cu oameni din culturi diferite care, cel mai probabil, nu sunt obișnuiți să facă lucrurile la fel ca tine.

La cine ați văzut acest exemplu și ați considerat că e de bun augur să îmbrățișați și acest mod de viață?

Nu am văzut acest exemplu la nimeni din familia mea sau din jurul meu, a fost pur și simplu o chemare interioară ‘’Africa was calling’’ atât de puternică, aproape ca și o premoniție încât am făcut abstracție de piedicile apărute, printre care și tatăl meu care nu putea sa îmi accepte în acel moment decizia. Mai târziu a înțeles și m-a susținut.

Am zis nu întâmplător mod de viață, pentru că, eu cred, devine un stil. Să stai printre străini, să te apleci lor, să le fii izvor. Oare e așa și în accepțiunea dumneavoastră?

Devine cu siguranță un stil de viață, să fii mult pe drumuri, să dormi azi aici și mâine acolo, să vorbești mai multe limbi străine chiar dacă nu le-ai studiat la școală. Uneori le ești izvor lor, alteori iei sunt ei ție. Eu simt ca toți oamenii din proiectele și călătoriile mele au reprezentat schimbare pentru mine într-o mai mare măsură decât am fost eu schimbare pentru ei.

Ce v-ați luat frumos pentru suflet din acele experiențe?

M-am luat pe mine – îmbogățită sufletește, iubitoare de umanitate și de copii, demnă, puternica și încrezătoare ca pot sa fac orice.

Cu ce v-ați întors acasă? Nu mă refer la lucruri materiale.

M-am întors acasă cu noua versiune îmbunătățită a mea, cu experiențe cât pentru 5 vieți, cu foarte mulți prieteni dintre care unii au rămas cei mai buni prieteni și cu soțul meu pe care l-am cunoscut în program și care este și el român și cu care am întemeiat o familie minunată.

Înțeleg că v-ați extras aspecte ce le-ați pus în cutia inimii dumneavoastră, dar au fost și momente când ați regretat decizia luată?

Absolut nicio secundă…acea premoniție mi-a făurit viața pe care am visat-o; am învățat să mă bazez mult pe instinctele mele care mă ajuta mereu sa iau decizii fără frici sau anxietăți.

Ce ați văzut ca voluntară? Cât de diferită e lumea lor?

Atât în Mozambic, cât și în India am cunoscut oameni foarte săraci și fără perspective, dar și oameni foarte înstăriți precum și în Cluj de altfel – ‘’orașul de 5 Stele’’ – am lucrat cu copiii de pe Pata Rat de la groapa de gunoi și i-am vizitat acasă, precum și cu antreprenori sau oameni foarte bine din punct de vedere financiar. Inechitățile sunt peste tot, nu trebuie sa pleci departe ca să le vezi, să le trăiești.

Acum sunteți bucată din Suceagu, deși nota la concursul de titularizare a fost mare și puteați alege să lucrați în mediul urban. Ce vă dă Suceagu?

Da, acum sunt la Suceagu – din punct de vedere al experienței cu copiii din ultimii doi ani pot să spun că a fost una valoroasă deoarece m-am apropiat de elevi, iar ei mi-au oferit încredere la rândul lor când le spuneam că vom face lucruri frumoase împreună. Așa este, cu nota pe care am avut-o în acel an la titularizare puteam să iau o catedra completa în oraș la o școală bună…nu știu nici acum dacă în acest context (când catedra mea la Suceagu nu mai este completă și este în pericol să se diminueze tot mai mult datorită unor realități dureroase precum abandonul școlar) a fost cea mai bună decizie, dar mie îmi place sa trăiesc fără regrete și dacă atunci luam o alta decizie nu aș mai fi rămas în minunata comunitate oferită de Teach for România.

Ba nu, mă corectez. Nu e ordinea corectă. Ce vă luați din meseria  de profesor?

Din meseria de profesor îmi iau satisfacția progresului și dezvoltării elevilor mei. Sigur că într-un mediu vulnerabil și incert ca și acesta în care lucrez eu, deseori progresul e mai lent și nu se produce la toți elevii deoarece sunt mai mulți factori care intra în joc, dar pe mine m-a învățat Teach-ul să mă uit mereu la progres – și dacă acesta exista mă îndrept în direcția potrivită. Pot lansa faptul că iubesc să  predau limba engleză și cred că asta transpare în orele mele.

Ce înseamnă să profesezi? Acolo unde șansele sunt puține?

Înseamnă să nu renunți, să ai încredere în copii și să îi vezi dincolo de anxietăți și traume.

Dacă ar fi să faceți un portret al elevilor, cum ar suna în câteva cuvinte?

Veseli, sinceri, plini de umor, curioși.

Vă sprijină comunitatea? Formați un parteneriat corect în folosul copiilor? Cum simțiți?

De exemplu, anul acesta am primit sala de la căminul cultural ca să ne desfășuram cea de-a doua ediție a Școlii de Vara Suceagu unde am pus în scenă o piesă de teatru cu elevii….nu am avut până acum situații în care să simt că nu mă sprijină comunitatea.

Ce proiecte ticluiți în această perioadă?

Deocamdată vreau să văd în ce școli mă așez și cum va arăta anul acesta pentru mine, dar am în plan împreună cu o învățătoare pe care am cunoscut-o vara aceasta și care desfășoară de mult activități extracurriculare cu copiii din Suceagu să ne unim forțele și să vedem cum putem duce la alt nivel proiectele ei împreună cu ideile mele.

Pe 29 august, creștinii ortodocși cinstesc Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, o sărbătoare marcată prin post aspru, rugăciune și sobrietate. Este o zi aparte în calendarul ortodox, pentru că este ultima mare sărbătoare din anul bisericesc care se încheie pe 31 august. De la 1 septembrie începe noul an liturgic, un simbol al unui nou ciclu duhovnicesc.

Cine a fost Sf. Ioan Botezătorul?

Ioan, fiul preotului Zaharia și al Elisabetei, rudă a Maicii Domnului, este una dintre figurile centrale ale Noului Testament. Nașterea sa a fost vestită de Arhanghelul Gavriil, dar pentru că Zaharia nu a crezut, a rămas mut până la botezul copilului.

Prorocul Ioan a crescut în pustiu, ducând o viață aspră, hrănindu-se cu lăcuste și miere sălbatică, îmbrăcat cu haină de păr de cămilă. Predica sa era simplă și puternică: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!”. El a pregătit poporul pentru venirea lui Hristos și L-a descoperit lumii ca Mesia atunci când L-a botezat în apele Iordanului.

Nu întâmplător, Ioan este numit „Înaintemergătorul Domnului” și ultimul mare proroc al Vechiului Testament.

Sf. Ioan Botezătorul a avut curajul să-l mustre pe Irod Antipa pentru relația nelegiuită cu Irodiada, soția fratelui său. Acest gest i-a adus întemnițarea în cetatea Maherus.

Evanghelia relatează că, la un ospăț cu prilejul zilei de naștere a lui Irod, Salomeea – fiica Irodiadei – a dansat și l-a încântat pe rege. Îndemnată de mama sa, a cerut drept răsplată capul Sfântului Ioan Botezătorul pe tipsie. În acel moment, profetul a devenit martir pentru adevăr, plătind cu viața demnitatea și verticalitatea morală.

Semificația postului de pe 29 august

Ziua Tăierii capului este una de post strict, cu interdicție la carne, lactate, ouă, pește, ba chiar și la vin și untdelemn.

Postul are o dublă semnificație:

• să nu ne asemănăm cu Irod, care prin ospățul său plin de exces a pricinuit uciderea profetului;
• să ne asemănăm cu Ioan, care a trăit în curăție și înfrânare.

Unii teologi au văzut în această zi o prefigurare a Vinerii Patimilor, motiv pentru care se ține post asemenea vinerilor din tot anul.

O sărbătoare cu sens eshatologic

Tăierea capului nu este doar comemorarea unei crime istorice, ci o sărbătoare cu semnificație profetică.

Alături de Schimbarea la Față (6 august) și Adormirea Maicii Domnului (15 august), marchează dimensiunea eshatologică a vieții creștine. Dacă prin Schimbarea la Față se descoperă chipul de slavă al omului unit cu Hristos, iar prin Adormirea Maicii Domnului se arată trecerea la viața veșnică, prin martiriul Sf. Ioan Botezătorul se arată că cei ce au trăit în pocăință și adevăr vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, aceste trei sărbători sunt rânduite în luna august, ca o „încheiere” a anului bisericesc, prefigurând „cerul nou și pământul nou” din Apocalipsă.

Istoria capului Sfântului Ioan

Tradiția spune că cinstitul cap al Botezătorului a avut o istorie miraculoasă, fiind de trei ori pierdut și de trei ori aflat.

• Prima și a doua aflare se prăznuiesc pe 24 februarie.
• A treia aflare este prăznuită pe 25 mai.

Sfânta Ioana, soția dregătorului lui Irod, l-ar fi luat din curtea Irodiadei și l-ar fi îngropat pe Muntele Eleonului, într-un vas de lut. Ulterior, capul a fost descoperit, mutat și ascuns de mai multe ori, fiind în cele din urmă adus la Constantinopol, unde a fost cinstit de credincioși.

Această istorie arată nu doar prețuirea deosebită pentru proroc, ci și credința în puterea moaștelor sale de a aduce minuni și binecuvântări.

Tradiții și obiceiuri populare

Pe lângă rânduiala bisericii, ziua de 29 august a fost marcată și de credințe populare:

• nu se folosește cuțitul, totul se rupe cu mâna, în amintirea decapitării;
• nu se consumă fructe și legume rotunde (pepene, mere, struguri), care simbolizează capul prorocului;
• se vorbește despre un post „de la cruce până la cruce”, ținut între 29 august și 14 septembrie (Înălțarea Sfintei Cruci), menit să curețe sufletele celor care au săvârșit păcate grave.

Biserica subliniază însă că aceste practici sunt doar tradiții populare, fără temei în Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiție.

Ziua de 29 august nu este o sărbătoare de bucurie, ci una de pocăință și reculegere. Credincioșii sunt îndemnați să participe la Sfânta Liturghie, să postească și să-și îndrepte gândurile către exemplul Botezătorului, care a apărat adevărul chiar cu prețul vieții.

Astfel, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul rămâne o chemare la curaj, demnitate și credință, încheind anul bisericesc cu un mesaj de speranță: lumea aceasta este trecătoare, dar adevărul lui Hristos este veșnic.

Sursă foto: De la Al.Octavian23 – Operă proprie, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=173332406, crestinortodox.ro

În istoria cinematografiei și teatrului românesc, puține nume au reușit să rămână atât de profund gravate în memoria colectivă precum cel al lui Amza Pellea. Cu un zâmbet cald, o privire pătrunzătoare și o forță scenică impresionantă, el a fost în egală măsură eroul istoric care a insuflat mândrie națională și personajul comic care a adus lacrimi de râs multor generații.

Amza Pellea s-a născut pe 7 aprilie 1931, în Băilești, jud. Dolj, într-o familie modestă. Spiritul oltenesc, cu umorul său nativ și vorba spumoasă, i-a marcat întreaga personalitate artistică. A copilărit într-o Românie rurală, plină de povești, personaje pitorești și tradiții, elemente pe care le-a purtat mereu cu el pe scenă și pe ecran.

În tinerețe, a fost atras de sport și chiar a practicat înotul și atletismul, însă teatrul a devenit rapid marea lui pasiune. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (IATC) în 1956, perioadă în care și-a format rigoarea profesională care avea să-l facă celebru.

Primele angajamente le-a avut la Teatrul din Craiova, apoi la Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București. Pe scenă, Amza Pellea putea trece cu naturalețe de la personaje istorice la roluri contemporane, de la dramă la comedie. Avea un talent rar de a stabili o conexiune autentică cu publicul, de parcă fiecare spectacol ar fi fost o conversație directă.

Printre rolurile sale teatrale memorabile se numără interpretările din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, „Tartuffe” de Molière sau „Hamlet” de Shakespeare.

Erou istoric al filmului românesc

În cinematografie, Amza Pellea a intrat în legendă prin interpretarea marilor voievozi români. Cel mai celebru rol al său a fost Mihai Viteazul în filmul omonim regizat de Sergiu Nicolaesccu (1971). Filmul, cu buget impresionant pentru acea vreme și o distribuție internațională, i-a adus lui Pellea nu doar recunoaștere națională, ci și aplauze peste hotare. A surprins în acest rol nu doar curajul și forța militară a domnitorului, ci și dimensiunea sa umană – dragostea de țară, sacrificiul și melancolia.

A mai dat viață altor personaje istorice precum Decebal în „Columna” (1968) și în spectacole de televiziune, consolidând imaginea actorului-patriot.

Nea Mărin – alter ego-ul comic

Dacă Mihai Viteazul l-a consacrat ca actor de dramă, „Nea Mărin” l-a făcut nemuritor în sufletele românilor. Personajul a apărut inițial în scheciuri televizate, inspirat de poveștile oltenilor din satul natal. Cu mustața stufoasă, pălăria oltenească și replicile pline de umor, Nea Mărin a devenit rapid fenomen național.

Succesul a culminat în 1979 cu filmul „Nea Mărin miliardar”, o comedie regizată de Sergiu Nicolaescu, în care Pellea joacă un dublu rol – pe olteanul hâtru și pe un milionar american. Filmul a fost un succes uriaș, rămânând, până astăzi, una dintre cele mai populare comedii românești.

Omul din spatele personajelor

În afara scenei, Amza Pellea era un om cald, generos și modest. Colegii îl descriau ca pe cineva care știe să ridice moralul tuturor și să aducă zâmbet chiar și în zilele grele. Deși foarte cunoscut, nu s-a folosit niciodată de notorietatea sa pentru avantaje personale.

În plan personal, a fost căsătorit cu Domnica Pellea, iar fiica sa, Oana Pellea, a moștenit talentul actoricesc, devenind una dintre cele mai apreciate actrițe române contemporane.

A primit numeroase premii pentru activitatea sa artistică, atât în teatru, cât și în film. Rolurile sale istorice au fost adesea considerate „etalon” pentru generațiile următoare de actori. Postum, a fost distins cu titluri onorifice și comemorat prin festivaluri și evenimente dedicate memoriei sale.

S-a stins din viață pe 12 decembrie 1983, la doar 52 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă și un gol uriaș în cultura română. Înmormântat la cimitirul Bellu din București, mormântul său este și astăzi vizitat de admiratori.

Sursa foto: radiorenasterea.ro, De la Aurel Mihailopol – Cinema Magazine, XI, nr. 4 (124), April 1973, front cover (p. 1), Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=120554787, De la Sursa, Utilizare cinstită, https://ro.wikipedia.org/w/index.php?curid=988985

La Cazanele Dunării, acolo unde apele strălucitoare se strecoară printre stânci înalte și ascuțite, istoria nu se află doar în cărți – se înalță chiar din piatră.

Pe un mal, într-o tăietură albă de marmură, Roma își proclamă victoria prin Tabula Traiana, ridicată acum două milenii de împăratul Traian. Pe celălalt mal, într-o stâncă uriașă, chipul neclintit al regelui dac Decebal privește peste ape, ca un răspuns. Împreună, aceste două monumente creează un dialog tăcut, dar puternic, între cuceritor și apărător, între trecutul imperial și mândria locală, între istorie și natură.

Tabula Traiana – piatra care vorbește despre Roma

Tabula Traiana a fost ridicată la începutul secolului al II-lea, la ordinul împăratului Traian, pentru a comemora drumul săpat de romani în stânca de pe malul Dunării, în timpul campaniei împotriva regelui dac Decebal. Acest drum, cunoscut sub numele de via Traiana, era esențial pentru aprovizionarea și deplasarea trupelor romane spre inima Daciei.

Pleacă, realizată din marmură albă, are aproximativ 4 metri lungime și 1,75 metri înălțime. Este ornamentată cu un froton triunghiular și frize în relief, în care sunt reprezentate delfini și vulturi, simboluri ale victoriei și puterii Romei. Inscripția, în limba latină, consemnează gloria împăratului și importanța lucrării:

Imp(erator) Caesar divi Nervae f(ilius) Nerva Traianus Aug(ustus) Germ(anicus) pontif(ex) max(imus) trib(unicia) pot(estate) XIII imp(erator) VI p(ater) p(atriae) co(n)s(ul) V montibus excisis anco(n)ibus sublatis via(m) fecit.

Tradusă, această spune că „Împăratul Cezar Nerva Traian, fiul divinului Nerva, August, Germanic, Pontifex Maximus, cu puterea tribunicia pentru a XIII-a oară, împărat pentru a VI-a oară, părinte al patriei, consul pentru a V-a oară, a săpat munții și a ridicat stâlpi, făcând acest drum.”

Locația originală a Tabulei era ceva mai jos față de nivelul actual al Dunării. În anii ’60, construcția barajului Porțile de Fier a ridicat nivelul apei, iar autoritățile au mutat monumentul pe o poziție mai înaltă, păstrându-i orientarea spre râu. Astăzi, vizitatorii pot vedea placa fixată în stâncă, la câțiva metri de luciul apei, accesibilă doar de pe apă.

Cel mai popular mod de a vedea Tabula Traiana este cu o barcă sau un vaporaș turistic, pornind din localități precum Orșova sau Dubova. Călătoria pe Dunăre prin Cazanele Mari și Cazanele Mici este, în sine, o experiență memorabilă – pereți de calcar înalți de peste 200 de metri, păduri care coboară până la apă, peșteri și sculpturi moderne precum chipul lui Decebal.

Pe partea românească a fluviului, Tabula poate fi observată relativ aproape, dar este fixată pe malul sârbesc, în dreptul localității Kladovo. Chiar și de la distanță, frumusețea detaliilor sculptate și încărcătura istorică sunt impresionante.

Chipul lui Decebal – răspunsul peste timp

La doar câteva minute distanță pe malul românesc, stânca prinde formă umană: Chipul lui Decebal, sculptat între 1994 și 2004, domină peisajul cu cei 55 de metri înălțime. Este cea mai mare sculptură în piatră din Europa, realizată de 12 sculptori-alpiniști. Privirea lui Decebal, dură și hotărâtă, pare să răspundă peste ape către monumentul roman.

Această juxtapunere vizuală – împăratul cuceritor și regele apărător – transformă zona într-un dialog peste secole, în care istoria antică se împletește cu memoria modernă. Este aproape imposibil sa privești aceste două monumente fără să simți forța simbolică a întâlnirii lor: două fețe ale aceleiași povești, una scrisă de învingător, cealaltă de urmașii celui învins.

O destinație unde istoria respiră

Într-o singură excursie, călătorul descoperă și tehnica inginerească a Romei și mândria culturală a României contemporane. Tabula Traiana și Chipul lui Decebal nu sunt doar obiective turistice, ci borne ale memoriei colective, păstrate în stânci și ape.

Pentru vizitatori, zona Cazanelor Dunării este o combinație rară de frumusețe naturală și patrimoniu istoric. Într-o lume în care multe vestigii sunt ascunse între zidurile muzeelor, aici istoria se desfășoară sub cerul liber, în bătaia vântului și a valurilor Dunării.

Sursă foto: https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=5080654, Aventurainromania.ro, cazaneledunarii.com

În perioada liceului a văzut scena. A flirtat cu ea patru ani, la secția „Arta actorului”. S-a îndrăgostit și, la ani distanță, Mari Dumitrache poate să declare cinstit că au cea mai pură relație. S-au pus multe ingrediente în această legătură, de la muncă la talent, până la timp petrecut pe veșnicele scânduri ale scenei și nu timp petrecut în familie. Dacă ar fi să o preocupe ceva pe tânăra actriță e faptul că mereu vrea să creeze contexte unde omul de lângă râde. Când nu o face, e ea acolo să ofere o porție de râs. E o fire expansivă, veselă, ,,iubibilă”  și mă mândresc cu prietenia noastră.

Când nu dau de ea, ba e la Ateneul din Iași cu repetiții, ba la Sala Unirii sau în turnee, prin țară. Am putea mărturisi că viața sa e precum o escapadă din cotidian datorită rolurilor pe care le îmbrățișează. Să o cunoaștem!

Hai să facem un exercițiu de introspecție și să mergem împreună în perioada copilăriei! Cum era fetița Mari?

Stau și mă gândesc… Nu cred că m-am schimbat prea mult. Mama mereu îmi spunea : ,,Nu tot ce zboară ,se mănâncă”. Mereu mi-a plăcut să văd partea plină a paharului, să mă bucur de orice moment, să râd cât mă ține gura și să fiu înconjurată de mulți oameni.

De la cine ai moștenit pofta cu care guști din viață?

Nu știu dacă e moștenire sau așa m-am format eu. E drept că la mine în familie petrecerile erau în fiecare săptămână și zâmbetul nu lipsea de pe chipul mamei. Îmi plăcea tare mult când venea weekend-ul, știam ca tata o să dea drumul la muzică și o să ne facă grătar. Era un moment tare frumos, stăteam la masă și ne bucuram că suntem împreună.

Când suntem mici, ne jucăm „de-a mama”, „de-a educatoarea”, „de-a pompierul”. Tu te-ai jucat de-a actrița?

Eu m-am jucat ,,de-a balerina”, ,,de-a polițista” până în liceu, când am ajuns pe scena și acolo am rămas.

Ții minte când a fost momentul în care ți-ai spus că vrei să devii prietenă cu scena? Poate un moment când te-a stimulat și te-a încurajat vreun profesor?

Eu am fost la liceul ,,Hariclea Darclee” din Brăila, la secția  ,,Arta actorului”. În clasa a IX-a nu prea înțelegeam ce am de făcut, a fost mai mult un an de acomodare. Însă anul următor domnul profesor Gheorghe Antonescu (căruia îi mulțumesc) mi-a propus să merg la un concurs de teatru, unde ulterior am venit și cu un premiu acasă. Cred că acesta a fost momentul în care m-am hotărât că trebuie să  urmez acest drum.

Câtă satisfacție poartă acum în suflet tânăra Mari că a plecat de acasă, de la părinți și este un om realizat, cu o carieră în ascensiune?

,,Sufletul meu e plin de bucurie!” – așa  îmi place să spun. Nu a fost un drum ușor, dar mereu am avut siguranța că o să ajung acolo unde îmi doresc. Habar nu am ce mi-a dat atâta încredere. Cred că e cineva acolo sus care mă iubește și are grijă de mine. ❤️ M-am rugat mereu și am sperat că o să se întâmple.  Mai am de muncit, dar cu răbdare o să ajung și mai sus.

Poate ai relația cu părinții tăi clădită pe deschidere și vă exprimați deschis și reciproc sentimentele. Auzi des de la ei că sunt mândri de fata lor?

Mereu m-am considerat norocoasă, părinții niciodată nu mi-au interzis să îmi urmez visul (așa cum auzeam pe la colegii mei). A fost foarte important să știu ca îi am aproape și că mă susțin. Din păcate, nu au reușit să mă vadă la fiecare spectacol pentru că ne despart 242 de km, dar probabil va veni și ziua când se vor bucura mai mult de ceea ce am realizat. Ca să răspund și la întrebarea adresată de tine, de fiecare dată îmi spun că sunt mândri de mine.

Meseria pe care ai cuprins-o în viață este bucată din tine?

Cu siguranță! Îmi place foarte mult ceea ce fac, eu când mă duc la muncă… zâmbesc. Această meserie completează perfect fericirea mea.

Dacă ar fi, prin absurd, să renunți la ceea ce faci acum, ce ai face? Ar mai fi viața ta la fel?

Mă zdruncină întrebarea aceasta, e grea. Nu îmi place să mă gândesc la asta, mi se pare că nu știu să fac nimic altceva. Poate aș încerca să fiu antrenoare de fitness sau poate educatoare, dar nu cred că aș fi la fel de împlinită.

De ce are nevoie un actor să fie bun și foarte bun?

Eu cred că pentru a fi bun, un actor are nevoie de pasiune, iar pentru a fi foarte bun trebuie să fie muncitor și să aibă sufletul deschis.

De unde îți iei toate resursele, Mari? Pare că ai bateriile încărcate mereu, că nu se consumă.

Nu știu să fiu altfel. Vreau să mă bucur de orice moment, să iau din plin tot ce mi se întâmplă. De ce să fiu tristă când am tot ce îmi doresc? Am parte de iubire, înțelegere, un job la care merg cu drag… am toate motivele să fiu fericită. Ah, dar să nu uit… și cafeaua e cea care îmi dă multă energie.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Care este tristețea ce te apasă și nu poate pleca din suflet și minte?

Nu cred că am în suflet o tristețe atât de mare, nici de una mică nu îmi amintesc. Dar cu siguranță pierderea unei persoane foarte apropiată sufletului meu, m-ar întrista.

Mari plânge când e în afara scenei? Ce te-ar emoționa și în ce moment nu ai putea opri lacrimile?

Uneori plâng…  de fiecare dată mă emoționează copiii. E un subiect atât de fragil! Dacă aș putea, le-aș dărui fiecăruia măcar jumătate din copilăria frumoasă pe care am trăit-o eu!

„Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu.”

„Să dansezi înseamnă să taci în cele mai grăitoare moduri.”
Așa începe povestea Cristinei Danu, într-o confesiune care atinge cu precizie acel punct tainic unde talentul nu mai e doar har, ci formă de supraviețuire. O cunosc pe Cristina de peste 15 ani, și pot spune cu mâna pe inimă că în toți acești ani a fost definiția perseverenței, a pasiunii și a muncii. Concepte care puse laolaltă, creează performanță.

Dansul a fost prima limbă pe care a vorbit-o, cu mult înaintea cuvintelor. A fost refugiu, taină și rezistență în fața lumii. Mai târziu, scena a devenit un adăpost pentru un suflet care nu s-a mulțumit niciodată cu suprafața lucrurilor. A crescut între ritm și disciplină, între luminile concursurilor și liniștea interioară a întrebărilor care n-au încetat niciodată.

Cristina nu e doar o artistă. E o forță caldă, contradictorie, vulnerabilă și puternică, care a învățat să își îmblânzească fricile prin artă. Astăzi, îmbină teatrul, dansul și muzica într-un gen care o definește total: musicalul. Acolo, în intersecția dintre trup, glas și suflet, Cristina Danu devine — pe deplin — ea însăși.

Acest interviu este o radiografie emoțională a unui drum artistic trăit cu o sinceritate dezarmantă. Nu veți citi doar despre spectacole, diplome sau personaje, ci despre frici, căutări, eșecuri și revelații. Despre ce înseamnă să crești în artă fără să te pierzi de tine. Despre cum rămâi mic, după ce scena te-a făcut mare.

Cristina, îți mulțumesc! Să începem!

Cristina, mă năpădesc amintiri nenumărate gândind acest set de întrebări. Ce om frumos ai fost și ce frumos te-ai sculptat în acești ani, un munte de talent ești, și astăzi mă bucur că vrei să povestim la interviurile Matricei. Cum îți e ziua?

În primul rând îți mulțumesc pentru gând și pentru provocarea întinată. Ce să fac? Uite, mă bucur în sfârșit de răcoarea de după caniculă, beau o cafea, mă văd cu niște prietene pe care le-am tot amânat, mă pregătesc să mă duc la repetiții și încerc să îți răspund la întrebări cum pot eu mai bine.

Cine este Cristina DANU?

Uffff, încă o descopăr. Este actriță, fostă dansatoare de dans sportiv, o femeie cu simțul umorului, destul de naivă, cu multe griji și temeri, încăpățânată, anxioasă, în continuu proces de adaptare și învățare. Este pasionată de musical, iubește pastele (cam mult), deserturile acrișoare, toamna, apusurile, discuțiile filosofice, istoria, felinele…

Încă din copilărie, dansul a făcut parte din viața ta de zi cu zi. Când ai simțit prima dată că există o lume tainică în tine care nu poate fi rostită în cuvinte la vremea aceea, ci doar dansată?

Sinceră să fiu, nu cred că m-am gândit vreodată în acest fel… Poate ulterior, în timp, am simțit dansul ca pe o consecință a ceva… E drept că, de cele mai multe ori, dansul, deși ceva expansiv, pentru mine a fost o modalitate de a mă refugia, de a mă elibera și de a face față emoțiilor și evenimentelor copleșitoare. Țin minte că mama mi-a povestit că am început să dansez înainte de a învăța să merg. Când am crescut și dansam prin casă, nici nu voiam, nu o lăsam să mă vadă dansând, era ceva intim, deci da, poți spune că dansul reprezenta tot ce țineam ascuns înăuntrul sufletului meu. În facultate, dansam în bucătărioara mică de la cămin, iar când nu eram singură în cameră, îmi puneam căștile în urechi și dansam pe hol, în fața liftului, iar apoi mă speriam și mă opream când venea cineva, de parcă eram prinsă în flagrant.

„La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți.”

 

Oprește-te puțin. Din orice gândesc. Mergi în urmă cu ani de zile și te rog să îți aduci aminte prima sală de dans. Primele repetiții, primii pași și entuziasmul acela al copilăriei în care, pe lângă școală, era ceva ce te chema, dansul.

La 4 ani am intrat pentru prima dată la Palatul Copiilor din Brașov. Făceam mai mult dans modern. Profesoara de atunci m-a trecut direct la grupa de 13-14 ani. Eram încântată, dar și speriată… Parcă eram înconjurată de giganți. Într-o vară, m-am întors și profesoara mea nu mai era în sală, ci o altă doamnă care părea că face mai mult aerobic decât dans. Nu am suportat, așa că m-am prefăcut că îmi vine rău, am plecat cu mama și nu m-am mai întors acolo. (Primele indicii că poate am ceva veleități actoricești). La 7 ani am ajuns la o altă școală de dans, la Reduta. De fapt, priveam pe geam de afară, am zărit-o pe viitoarea mea antrenoare, Ioana Mihalcea, și un băiat, Ovi, care dansa foarte bine și i-am spus mamei: „Eu o să dansez cu băiatul ăsta!”. Chiar s-a întâmplat, am format o pereche și am avut rezultate, ba chiar în finala Campionatului Național.

„Cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.”

 

Cine a fost omul care a crezut cel mai mult în tine în anii aceia? Transmite-i aici un gând, și promit că facem să ajungă la el și să-l citească.

Îmi e rușine să recunosc, dar am impresia că toți cei din jurul meu au crezut în mine mai mult decât am putut eu să o fac. Dar cel mai mult le mulțumesc părinților mei iubiți și antrenoarei mele, doamna Ioana, cum îi spuneam toți copiii.

Frumusețea cere sacrificiu. Nu? Cât din copilărie ai lăsat pe altarul artei?

Destul de mult. Da, poate nu am avut parte de niște experiențe pe care le ai în mod normal în perioada copilăriei și adolescenței, poate am sărit abrupt peste niște etape de formare, poate am ratat niște ocazii, poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe. Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță. Jumătate din viață am trăit-o numai prin prisma acestui sport, cu neajunsurile lui, dar și cu multe avantaje.

„… poate nu am avut sărbători în modul clasic pentru că lucram, poate câteodată mi-aș fi dorit să stau mai mult acasă cu ai mei sau să am vacanțe … Ulterior am realizat că unele lucruri trebuie trăite la momentul lor, nu mai pot fi recuperate… Însă, în ciuda acestor lipsuri, am avut de câștigat pe alte părți și am dobândit cunoaștere și experiențe de care nu aș fi avut parte decât prin intermediul dansului de performanță.”

 

„Scrollina” – „Invizibilii” regie de Claudia Ciobanu

Dintr-un loc – scena, ușor-ușor a devenit un adăpost. Povestește-mi momente din concursurile la care ai participat, premiile pe care le-ai obținut și nopțile în care îți spuneai că poți și, oricât de greu era, ai mers înainte. Nu oricum. În pași de dans.

Hmmm… Stau, mă gândesc și realizez că nu prea îmi aduc aminte de premii. Da, când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe. Le văd și apoi deschid trusa învechită pe care o luam în competiții. Mă pun pe covor și iau fiecare obiect în parte. Mirosul de autobronzant, expirat de 15, încă își păstrează parfumul distinctiv și îmi aduce aminte de pregătirile din vestiare, de agitație, de colegii dansatori de toate vârstele, din toate orașele lumii, de discuțiile cu antrenorii. Pe urmă deschid cutiuța cu ștrasurile căzute de la rochii și văd lipiciul de ștrasuri și îmi aduc aminte cum îmi făceam părul cu gel și fixativ la 4 dimineața, la Stuttgart, cum partenerul de dans îmi lipea ștrasurile pe o șuviță de păr. Apoi dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat (cea mai faină senzație de care îmi e foarte dor!). Din păcate, îmi aduc aminte și de momentele mai puțin plăcute, de neputințele mele, de eșecuri… Încă învăț să mă împac cu ele și să lucrez la ele.

„Când trec pe acasă văd medalii, diplome, cupe … dau de ultima pereche de pantofi, ruinată, și îmi aduc aminte de senzația de pe ringul de dans, parchetul de lemn masiv de sub picioare, de încălzirile repetate dinaintea competiției, de antrenamentele de după școală, de momentul în care ajungeam acasă la 23:00, îmi ardeau picioarele și îmi simțeam corpul greoi în pat.”

Ce ai luat cu tine de acasă, din Brașovul tău pe care deseori îl fotografiai și îl poetizai, când ai plecat hotărâtă să studiezi la București?

Prieteniile, curiozitatea, ambiția, bagajul emoțional.

„CHICAGO” – regie de George Costin

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. Ți-a fost casă ani de zile. Ce ai simțit când te-ai văzut înscrisă și acceptată în primul an? Studentă la teatru. Ți-a fost teamă? A fost greu?

Pentru mine, procesul admiterii a fost un prilej de a cunoaște oameni faini. Am avut ocazia să fiu ajutată și coordonată de foarte mulți oameni: actori, studenți la actorie, colegi din cămin. Mai târziu am aflat că poate fi derutantă experiența pentru un candidat, având în vedere că auzi prea multe păreri, însă mie mi-a dat curajul să mă expun mai ales în fața comisiei.
Nici nu am știut când s-au afișat rezultatele. Eram cu un prieten de la facultatea de litere, în parc, pe la Icoanei, și dintr-o dată primesc un telefon. O prietenă la care am stat în cămin îmi spune la telefon, pe un ton dezarmant, că trebuie să vin repede la afișaj, că e groasă! Evident că am zbughit-o și încercam să mă obișnuiesc cu gândul că am picat. Am ajuns. Era plin de oameni, de părinți, de studenți, de oameni fericiți, de alții dezamăgiți. Mă așteptau toți cunoscuții. M-am căutat de 3 ori pe fișele cu cei respinși și nu mă găseam. Cu neîncredere m-am uitat și pe lista admișilor și am văzut că eram pe prima pagină. Am plâns de fericire împreună cu prietenii care m-au păcălit că am picat. Am sărbătorit și deja muream de nerăbdare să încep cursurile.

„Cabaret” regie de Răzvan Mazilu

Primul tău spectacol în care ai fost distribuită. Ce rol ai avut? Ce emoții te-au trecut? Ai simțit la final că acesta e drumul de pe care nu te vei abate niciodată?

Nici nu mai țin minte, le cam amestec pentru că, în timp ce lucram în școală, am prins și primele figurații în spectacole mari, apoi niște roluri în independent, și toate se petreceau cam în același timp. Când mă gândesc la unul, nu pot să nu mă gândesc la cum trebuia să le gestionez pe toate. Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Eram atât de copleșită de emoții încât îmi pare rău că nu reușeam să trec peste ele și să fiu mai deschisă. E un lucru de care nu eram conștientă atunci. Păream speriată de bombe. A fost extraordinar să particip la repetiții, să văd procesul de lucru al dânsului și al întregii echipe. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.

„Țin minte că prima întâlnire extrem de marcantă a fost cu domnul Victor Ioan Frunză, în „Hamlet”. Făceam figurație. Vedeam actori profesioniști și eram fascinată. Observam întruna! De acolo am furat meserie și principii de lucru pe care încerc să le aplic pretutindeni.”

„Mamma Mia” – regia de Răzvan Dincă

Cât de mult îți schimbă parcursul unui personaj mâna regizorului? Cum trăiești tu dialogul dintre viziunea lui și trăirea ta?

Depinde de regizor. Există regizori care îți permit să descoperi și să vii cu propunerile tale sau regizori care au deja personajul decis, fixat, și tu trebuie să faci tot posibilul să respecți jaloanele. Uneori e puțin din ambele.

Acum câțiva ani, dacă m-ai fi întrebat cum mă intersectez cu viziunea regizorului, probabil că ți-aș fi dat alt răspuns. De multe ori cred că am primit niște ocazii pentru care nu am fost pregătită. Eram foarte reținută în propriile propuneri. Uneori eram mult prea eu, mult prea fizică, mult prea tehnică, alteori eram prea detașată. Nu știam cum să mă reglez în funcție de cerințe.
În prezent, cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.
Totuși, rămân deschisă la noi experiențe, încerc să nu am certitudini. Cine știe, poate peste 10 ani o să îți răspund altfel.

„… cel mai mult îmi place când există colaborare. Când regizorul știe exact ce vrea de la mine, dar e și deschis și disponibil să preia de la mine. Și cred că doar el poate face asta pentru că el e cel care observă din afară și poate nu îmi dau seama de multe aspecte, el știe cel mai bine cum mă potrivesc în poveste și în întreg. Așadar, încrederea reciprocă este esențială.”

„Familia Addams” – regia de Răzvan Mazilu

Luminile dispar și publicul aplaudă. Ce ți rămâne după ce cortina cade?

Durerea de spate. Glumesc… Rămân cu ce am construit în seara respectivă împreună cu ceilalți colegi. Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu. Analizând ce a funcționat și ce nu a funcționat în seara cu pricina. Cu o senzație de oboseală plăcută. Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.

Care a fost momentul când ai simțit că ai devenit nu doar actriță, ci artistă? Ai avut sau ai un model? (Dacă da, cine și de ce).

Hehe, încă nu am ajuns acolo. E drum luuuung, poate că nici măcar tangibil. Simt și consider că momentan poate sunt un bun observator.
Am prea multe modele . Bob Fosse este cel care mă obsedează momentan, dar, în principiu, mulți alți artiști care au fost problematici sau nu se pretau valorilor artistice ale vremurilor respective și care totuși au inovat prin arta și viziunea lor.

„We will rock you!” – regie de Răzvan Mazilu

„Rămân mai mică și mai umilă după ce scena m-a făcut să mă simt mare și utilă.”

 

Cristina, în dans ai vorbit cu trupul. În teatru vorbești cu sufletul. Care dintre aceste voci îți dezvăluie mai mult adevăr despre tine?

Cred că pentru mine funcționează îmbinarea celor două: genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc. Mă simt liberă în restricțiile genului, în parametri controlați.

„CHICAGO” – regie de George Costin

„Genul musical. Aici mă simt cel mai expusă, dar și puternică. Mă simt în armonie. Aici simt că iau foc … „Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale. Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.”

 

Glas, trup și suflet sau altfel spus, muzică, dans și actorie. Roxie Hart în CHICAGO, Familia Addams, CABARET, The Full Monty, Mamma Mia!, Hedwig, și multe altele. Ce îți dăruiește ție acest gen, dincolo de text, notă și pas?

Extaz, bucurie, plăcere, disciplină, responsabilitate, ordine.
„Mamma Mia!” este primul musical în care am jucat și care m-a făcut să urmez această cale.
Roxie Hart este o provocare imensă pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Spectacolele lui Răzvan Mazilu sunt cele mai frumoase cadouri pe care le puteam primi. Să lucrezi cu el este o adevărată școală!

„I-aș spune că nu e deloc ușor. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

Cristina, dacă ai fi pe scenă, și în public ar fi Cristina, fata din Brașov, cu visuri mărețe și pasiuni arzătoare, ce i-ai spune?

Ooofff… ce greu…
I-aș spune că nu e deloc ușor. Că trebuie să fie pregătită pentru dezamăgiri. Că trebuie să aibă încredere în ea și chiar să creadă asta. Că oricât de mult ar vrea să nu dezamăgească, nu poate mulțumi pe toată lumea. Să se bucure mai mult de reușite. Să își îmbrățișeze imperfecțiunile și să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Că oricât de greu ar fi, să nu își piardă entuziasmul… Și cel mai important: „Poți! Te vei descurca!”

„Pam” – „The Full Monty” – regie de Răzvan Mazilu

Dar omul, omul din spatele acestui impecabil artist, face echipă bună cu actrița Cristina?

Învață și se dezvață. A învățat de la prieteni că e important să fii prieten cu tine. Rezultatele nu apar doar dacă ești sever cu tine.

Îmi place să cred că Dumnezeu sădește în noi un bob de talent, care crește și înflorește dacă îi dăm atenția necesară, timpul și răbdarea. Dacă ai putea lăsa o singură sămânță de gând în sufletele celor care ne citesc — fie că visează să urce pe scenă, fie că doar iubesc arta — ce le-ai spune despre drumul acesta al creației, al dăruirii și al frumosului?

„Hedwig and the Angry Inch” – regie de Răzvan Mazilu

Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat. Arta trebuie să ne reflecte. Asta înseamnă că nu este întotdeauna drăguță, ea mai și deranjează. Scoate la iveală intangibilul, oglindește, sădește idei, discuții… Arta trebuie să fie accesibilă și în continuă evoluție.

„Arta este binecuvântare. Harul, venit de pe tărâmuri neștiute, trebuie prețuit și cultivat.”

Unde și în ce spectacole te găsim în perioada următoare?

La Teatrul „Stela Popescu” în „Hedwig & The Angry Inch”, „Moarte la Teatrul de Revistă”, la Teatrul „Excelsior” în „Familia Addams”, la Teatrul „Odeon” în „CABARET”, iar la Circul Metropolitan din București în „CHICAGO”.

„Rămân cu energia și atenția oferită de public. Rămân cu adrenalina post-spectacol. Rămân eu.”

Pasionat de jurnalism, fotografie și cultură, Florin Bucuțea a ales să-și dedice energia păstrării și promovării valorilor autentice din mediul rural. Ca președinte al ONG-ului „Dăișoara – Tradiții Locale”, el a pus bazele unor proiecte prin care a deschis biblioteci și a amenajat un muzeu, oferind comunităților șansa de a redescoperi educația și tradițiile.

În acest video, Florin vorbește despre toată activitatea sa și despre importanța implicării pentru a ține vii cultura și tradițiile satului românesc.

Urmărește videoclipul de mai jos și descoperă povestea lui:

„Mă plictisescccc!” De câte ori ai auzit asta și te-ai simțit instantaneu iritat(ă) sau neajutorat(ă)? Nu ești singur(ă). Mulți părinți recunosc că această replică le apasă butoane sensibile și le dă sentimentul că trebuie să intervină imediat. Ți s-a întâmplat? (mie- da!)

Tot mai des, părinții observă și împărtășesc: cei mici par mai puțin imaginativi decât erau ei în copilărie. (Măi, eu chiar găseam ceva de făcut tot timpul!)

Explicația este simplă și, în același timp, profundă: am eliminat mirarea din viețile copiilor. Lumea de azi oferă atât de multe răspunsuri rapide și stimuli constanți, încât spațiul acela gol, în care se năștea odinioară imaginația, a devenit aproape inexistent.

Gândește-te la cum era în copilăria noastră! ,,Plictiseala” nu era umplută cu joc pe iPad-uri sau desene la un click distanță. Era însoțită de întrebări ca: „Oare ce aș putea face?” sau „Cum ar fi dacă aș construi ceva din nimic?” Fără să ne dăm seama, tocmai acel gol ne împingea să creăm, să visăm, să inventăm. De fapt, mirarea – acea scânteie care aprinde creativitatea – apare adesea tocmai din plictiseală.

Acum, pare că în momentul în care copilul vine și se plânge că se plictisește, primul nostru impuls este să „facem ceva”. Să venim cu o idee, o activitate, un joc salvator. Să punem capăt văicărelii cât mai repede. Dar rolul nostru nu este să rezolvăm plictiseala. Nu este nici să o mascăm și nici să o ignorăm.

În primul rând, e bine să lași jos presiunea de pe umeri. Nu e a ta. Nu e treaba ta să umpli fiecare minut liber din ziua copilului. E doar treaba ta să fii acolo cu el, calm și cald, atunci când apare disconfortul. Poți spune simplu, validând ce simte: „Uhh, știu că poate fi neplăcut să te simți plictisit.” Iar apoi, cu un ton complice, aproape ca o șoaptă care ascunde o mică magie, continuă: „Știi ceva? Dacă vei mai aștepta puțin… am sentimentul că îți va veni o idee grozavă! Știi, și mie mi se întâmplă – când am așa, pauze în program – să mă simt plictisit. Dar știi ceva? La un moment dat, chiar dacă nu știu să îți spun exact când, îți vei da singur seama ce ai de făcut.”

Nu trebuie să inventezi activități. Nu trebuie să fii animatorul lui personal. Ce poți face însă este să-i creezi un spațiu în care să poată explora, în ritmul lui. Lasă la îndemână cărți, câteva materiale de bricolaj, un caiet de rețete sau foi și carioci. Dar nu-l direcționa. Lasă-l să se învârtă puțin fără scop. Exact acolo, în acele minute aparent pierdute, începe joaca autentică.

Știu că poate fi greu să stai pe margine. Că poate fi frustrant să auzi tânguirea și să nu intervii. Dar plictiseala nu e un eșec. Nu e o problemă de rezolvat. Este o poartă. O invitație la creativitate, autonomie și descoperire.

Așa că, data viitoare când copilul tău vine cu acel „Mă plictisesc!”, nu te grăbi să reacționezi. Ascultă-l. Validează-l. Apoi așteaptă, cu încredere.

Ceva minunat s-ar putea să se întâmple chiar din acel nimic.

La aproximativ 15 kilometri de centrul Bucureștiului, într-o zonă care odinioară era acoperită de codri de stejari și livezi întinse, se ridică Palatul Mogoșoaia – o capodoperă a stilului brâncovenesc și mator tăcut al unor povești de iubire, ambiție, dramă și renaștere.

Povestea palatului începe în anul 1681, când Constantin Brâncoveanu cumpără moșia Mogoșoaia de la boierul Mogoș, de la care îi rămâne și numele. Pe atunci, domeniul era o zonă retrasă, bogată în vânat și înconjurată de lacuri, perfectă pentru o reședință domnească de vară.

Brâncoveanu, un diplomat abil și unul dintre cei mai cultivați domnitori ai Țării Românești, visa să creeze o locuință pentru fiul său Ștefan – un simbol al prosperității și continuității familiei. În 1698, la doi ani după ce fusese înscăunat, a dat ordin să înceapă lucrările, iar construcția s-a întins până în 1702.

Arhitectura – un dialog între Orient și Occident

Palatul Mogoșoaia este una dintre cele mai rafinate expresii ale stilului brâncovenesc, un stil arhitectural original născut la intersecția drumurilor comerciale și culturale dintre Imperiul Otoman și Europa Centrală. Planurile îmbină:

• loggii și balcoane cu arcade trilobate, inspirate din Renașterea italiană,
• Detalii florale și motive geometrice sculptate în piatră, cu parfum oriental,
• Simetrie clasică a arhitecturii occidentale, îmblânzită de cărămidă roșiatică locală.

Un detaliu mai puțin cunoscut este faptul că multe dintre elementele decorative au fost realizate de meșteri veniți din Constantinopol și Transilvania, care au lucrat cot la cot cu pietrari și zidari români.

În primii ani, Mogoșoaia a fost scena unor recepții somptuoase. Boieri, diplomați străini și artiști au trecut pragul acestei reședințe, savurând ospitalitatea brâncovenească. Însă destinul palatului s-a schimbat dramatic în 1714, când Brâncoveanu, acuzat de “trădare” de către otomani, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi. Averile familiei au fost confiscate, iar Mogoșoaia a intrat într-o lungă perioadă de declin.

În secolul al XIX-lea, războaiele ruso-turce au adus distrugeri repetate, iar palatul a fost folosit inclusiv ca adăpost militar. Unele fresce au fost pierdute definitiv, iar mobilierul original a de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. dispărut.

Renașterea prin Martha Bibescu

Cea care a redat viața palatului a fost prințesa Martha Bibescu, o figură legendară a Europei interbelice – scriitoare, diplomat de salon, prietenă a lui Marcel Proust și a reginei Maria a României. În 1912, Martha a moștenit domeniul e la soțul său, George Valentin Bibescu, și a început o restaurare minuțioasă, inspirată de documente și schițe vechi.

Martha a reușit să refacă arhitectura și să transforme Mogoșoaia într-un centru cultural vibrant. În saloanele palatului au conversat artiști, scriitori și politicieni din toată Europa, de la Antoine de Saint-Exupéry la Winston Churchill. Se spune că unele dintre paginile romanului Izvor, țara sălciilor au fost scrise chiar în grădinile palatului.

Curiozități despre Palatul Mogoșoaia

• Pietre de moară în ziduri – O parte dintre cărămizile folosite provin din vechi construcții monahale, iar meșterii au folosit și pietre de moară în structura zidurilor pentru rezistență.
• Simboluri ascunse –Motivele florale sculptate pe fațade nu sunt doar decorative – unele reprezintă simboluri creștine codificate, menite să protejeze locuința.
• Un tunel secret – Legendele locale vorbesc despre un tunel subteran care ar fi legat palatul de malul opus al lacului, folosit în vremuri de pericol.
• Pasiunea pentru grădini – Grădinile originale au fost inspirate de modelele venețiene, cu alei simetrice și arbori rari aduși din Italia.

Astăzi, Palatul Mogoșoaia găzduiește colecții de artă brâncovenească, expoziții temporare și evenimente culturale. Vizitatorii pot explora curtea interioară, sălile boltite, foișorul de pe malul lacului și biserica „Sfântul Gheorghe” aflată la intrare – o bijuterie arhitecturală ridicată tot de Brâncoveanu.

Surse foto: conac.sonoro.org, planiada.ro, blog.travelminit.ro, news.ro

Cu prilejul Adormirii Maicii Domnului, președintele Asociației Culturale Matricea Românească vă dorește pace, credință și binecuvântare. La mulți ani tuturor celor ce poartă numele Maria!

Liviu Drăghici are puțin peste 40 de ani. Opt ani a lucrat într-o corporație înainte de a deveni profesor. În 2016 s-a reorientat, iar de atunci și până acum a avut parte și de o recunoaștere la nivel național în interiorul Proiectului Merito.

Deține o cafenea-bibliotecă și e cofondator al Asociației Ai Carte. Mulțumirile sunt sufletești și nu financiare, iar asta e tot ce contează. Ba nu, timpul e iarăși prețios pentru el având în vedere că acasă are rolul de tată. Lecții de viață a primit și în multinațională, dar nici în jurul elevilor  nu se opresc. Să-i dăm cuvântul!

Ați îmbrățișat să fiți profesor, să aveți același limbaj cu cel al elevilor. Cum v-a transformat meseria de profesor?

Chiar dacă am venit din mediul privat, adaptarea la lucrul cu elevii n-a fost chiar așa dificilă. Echipa pe care am coordonat-o în Vodafone era compusă din tineri, deci cumva eram obișnuit. Și m-a ajutat si faptul că știam ce așteaptă piața muncii de la ei și puteam să le dau exemple concrete. În felul ăsta mi-a fost mai ușor să îi atrag, să le captez atenția. Acum datorită lor am devenit mai calm și mi-am perfecționat abilitățile de a explica. Folosesc mai mult analogiile, simulările, jocurile de rol, comparativ cu multinaționala unde puneam accent mai mult pe prelegere.

Fiecare dintre noi avem câte un reper în jurul căruia guvernăm. Cine a fost cea sau cel care v-a inspirat pe plan profesional?

Lista e extrem de lungă. Am avut profesori care mi-au plăcut și în liceu și în facultate. Și am și acum profesori pe care îi apreciez și încerc să „fur” câte ceva de la ei. Am avantajul că sunt profesor asociat la Universitatea Petrol-Gaze Ploiești și membru în comunitatea MERITO și am multe exemple pozitive care mă motivează să fiu mai bun și de la care mă inspir.  Nu o să dau nume că sigur uit pe cineva și ar fi nedrept. Dar e important sa avem modele, să ne putem inspira de la alții sau să ne putem consulta cu ei.

Comparativ cu multinaționala, învățământul pune prea puțin accent pe lucrul în echipă. Mulți profesori nu văd beneficiile colaborării.

Evoluăm prin educație. Ce v-a fost transmis în interiorul familiei și de care considerent ați ținut cont în permanență?

Motto-ul acesta e cel după care mă ghidez. Nu mi-a fost neapărat transmis verbal în familie dar, având câteva probleme de ordin fizic în copilărie, am înțeles repede că educația e cam singurul domeniu în care aș putea excela. Sunt unii care zic că am un IQ peste medie, dar eu cred mai mult în muncă decât în talent.

Care a fost momentul când v-ați decis să fiți bucată din sistemul educațional?

Când am constatat că din cauza navetei Ploiești-București îmi văd copilul mai mult dormind. Învățământul m-a atras dintotdeauna, dar salariul era de trei ori mai mic decât în multinațională. Însă la un moment dat, când datorită economiilor aveam un fond consistent de siguranță am decis că e momentul să fac ceva și pentru mine.

Din corporație, la catedră. Ușor sau greu a fost acest pas?

Aș spune „interesant”. În învățământ recompensele sunt mai mici, nu există aceeași orientare către performanță, perfecționarea e mai mult de formă (pentru puncte si adeverințe nu pentru a te dezvolta la modul real), lucrul în echipă se întâmplă rar, birocrația e multă și în general inutilă, iar digitalizarea e doar ca să fie bifată.

Am mai multă autonomie, mai mult timp pentru scris si alte proiecte, mai multe satisfacții de ordin emoțional. Si am câștigat si 3 ore în fiecare zi având in vedere că nu mai fac naveta.

Ba nu pasul a fost greu, presupun, ci perioada până v-ați obișnuit cu modul nou de viață.  Ce-mi puteți mărturisi?

În primul an, obișnuit cu viteza din multinațională mă frustra cât de greu se mișcau lucrurile. Iar rezistența la schimbare e foarte mare în învățământ. Cu asta nu cred că m-am obișnuit nici acum după 9 ani.

Ce ați luat din corporație și ați dus la catedră?

Multe. În primul rând modul de a da feedback. În al doilea rând, faptul că îi văd pe elevi ca fiind partenerii mei, nu în tabăra adversă. În al treilea rând multe exemple, jocuri de rol și studii de caz pe care le folosesc la clasă. În al patrulea rând, orientarea spre performanță. Apreciez efortul, dar efortul fără rezultate e zbatere în van. Și cred că cel mai important lucru e că îmi creez singur oportunitățile si nu aștept să vină cineva să îmi dea, să îmi facă. Încerc până reușesc. Folosesc „cum aș putea?” în locul lui „Nu pot”.

Ați declarat „ca strategie de predare la școală, la toate clasele – de la a IX-a până la a XII-a, inclusiv la școala profesională –, plec de la cum ar trebui să fie absolvenții pentru companii ca Vodafone sau pentru cafenea”. Și cum ar trebui să fie pe înțelesul nostru?

Sunt câteva valori și comportamente care nu se vor demoda niciodată. Punctualitatea, responsabilitatea, proactivitatea, perseverența, reziliența, dorința de a te dezvolta, disponibilitatea de a lucra în echipă și lista ar putea să continue. Teoria le-o explic eu. Dar motivația si entuziasmul trebuie să vină de la ei.

Schimbarea pleacă de la nivel micro sau macro, domnule profesor?

Știu ca răspunsul meu nu e cel pe care îl așteptați și nu va fi pe placul multora. Dar cred că la nivel individual schimbarea ține de tine ca persoană. Nu va veni niciun ministru și niciun inspector să îți ofere condiții mai bune. Dacă e ceva ce nu îți place, poți schimba. Inclusiv job-ul. Atitudinea asta de om care își plânge de milă sau blamează totul, nu ajută la nimic. Mai bine faci altceva ce te face fericit.

Și nu cred nici în schimbarea de sus în jos. Pentru că mulți profesori sunt rezistenți la schimbare. Avem table inteligente, dar câți le folosim? Vrem să se schimbe părinții, vrem să se schimbe elevii (de fapt să fie cum erau pe vremuri), vrem să se schimbe miniștri, dar noi nu suntem dispuși să facem lucrurile diferit.

Vreau să încep prin a-i mulțumi din suflet lui Tin Vasilescu pentru că a acceptat să stea la această discuție deschisă și sinceră.

Tin Vasilescu nu e doar un nume scris pe afișe. E un glas tânăr care răsună vechi, e o punte între generații, e un fiu al cântecului și un tată al speranței. Într-o lume care aleargă, el a ales să rămână aproape de rădăcini. Să cânte nu doar cu vocea, ci și cu inima. Nu doar pe scenă, ci și la strană. Nu doar pentru public, ci și pentru Dumnezeu.

Astăzi, vă propun să ne așezăm în tihnă și să-l cunoaștem altfel — nu doar ca artist, ci ca om, ca soț, ca tată, ca fiu al satului și fiu al cerului. Să vedem cum se nasc cântecele lui, ce tăceri se aud între versuri și ce visuri crește între două repetiții și o rugăciune. Pentru că, uneori, cel mai frumos mod de a spune o poveste este să o cânți. Și Tin știe să o facă așa cum puțini o mai fac azi: cu respect, cu simțire și cu har. Tin Vasilescu, cel care nu s-a rușinat niciodată să creadă în rădăcini și să lupte pentru ele, îți mulțumesc că ești dovada vie că tradiția nu moare. Atât timp cât există oameni ca tine, care cântă cu fruntea sus, cu genunchii în rugăciune și cu inima acasă.

„Este un om care are inscripționat pe acest „buletin de suflet”, pe care foarte frumos l-ai numit, verbul a încerca. De ce? Cred că, în general, încerc să fiu un om bun, un prieten de nădejde, un soț iubitor, un tată cât se poate de responsabil și afectuos și, nu în ultimul rând, un cântăreț care să bucure publicul.”

 

Tin, îți mulțumesc pentru curajul și delicatețea cu care aduci cântecul tradițional în prezent. Prin tot ceea ce faci, ești dovada că folclorul nu e doar moștenire, ci și vocație. Cine este, în esență, Tin Vasilescu? Cu ce buletin de suflet ieși în lume?

Vreau mai întâi să îți mulțumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o prin acest interviu. Sunt onorat că te-ai gândit la mine și bucuros că putem avea un astfel de dialog. Cât despre răspunsul la întrebare, paradoxal poate, nu îmi place atât de mult să mă definesc, dar în mod sigur, Tin Vasilescu este un om obișnuit, cu părți rele și bune, departe de a fi perfect. Este un om care are inscripționat pe acest „buletin de suflet”, pe care foarte frumos l-ai numit, verbul a încerca. De ce? Cred că, în general, încerc să fiu un om bun, un prieten de nădejde, un soț iubitor, un tată cât se poate de responsabil și afectuos și, nu în ultimul rând, un cântăreț care să bucure publicul. Încerc să îndeplinesc fiecare dintre cele pe care le-am menționat și nu doar pe acestea, dar încerc — uneori reușesc, alteori mai puțin. Însă, cu siguranță, mi-ar plăcea ca faptele mele să îi determine pe ceilalți să mă definească.

Unde este „acasă” pentru tine? Ce mirosuri, ce sunete și ce chipuri îți definesc copilăria? Ce iei cu tine din acel loc oriunde ai merge?

Când mă gândesc la cuvântul „acasă”, automat îmi vin în minte două variante: una independentă de spațiu, căci acasă este oriunde se află soția și copilașul; și cea de-a doua variantă, care cred că pe majoritatea dintre noi ne trimite cu gândul la copilărie, la acel acasă ca un spațiu fără griji și frământări lumești, un spațiu al bucuriei copilăriei. Vorbind despre acest „acasă”, dau slavă lui Dumnezeu, căci am avut o copilărie cu adevărat plină de bucurie. Copilăria cuprinde, în mod clar, multă muzică populară, râsetele prietenilor, glasul blând, dar ferm, al părinților, figurile pline de căldură ale bunicilor, personalitățile frumoase ale profesorilor. E un amalgam de împrejurări și oameni frumoși. Nu doar că le iau cu mine oriunde merg, dar sunt, de fapt, elementele care mă compun așa cum sunt. Fără momentele și figurile copilăriei, nu aș fi fost așa cum sunt azi.

„Dacă ne referim la copilărie, nu cred că am putea picta tabloul fără mâinile protectoare ale părinților și ale lui Dumnezeu.”

 

Dacă ai picta copilăria ta într-un tablou, ce culori ai folosi? Și ce detaliu nu ar lipsi niciodată din acel tablou?

Nu pot vedea copilăria decât în nuanțe deschise, acest lucru e cert. De la entuziasmul culorilor răsăritului de soare până la frumusețea unui apus de vară, cam în aceste nuanțe mi-aș picta copilăria. Dacă ne referim la copilărie, nu cred că am putea picta tabloul fără mâinile protectoare ale părinților și ale lui Dumnezeu. Cred că acesta e detaliul mic, acolo undeva în josul tabloului, dar care leagă toată compoziția sau, mai degrabă, o sprijină. Pe tablou se mai regăsește o cărare spre adolescență și maturitate. Pe o parte — oameni: profesori, colegi, prieteni. Iar pe cealaltă parte — obiecte: instrumente, microfoane, costume populare, echipamente și mingi de fotbal. Toate fac parte din tabloul copilăriei și am luat din fiecare câte ceva în traista cu care am plecat către celelalte etape.

Astăzi ești tată. Ce-ai învățat din propria copilărie și vrei să transmiți mai departe copilului tău? Cum ai vrea să-i sune „acasă”-ul lui când va fi mare?

E o întrebare foarte complexă. Fără a mă feri de un răspuns concret, mărturisesc cu sinceritate că e imposibil să transpui în cuvinte sentimentul patern. Pot spune doar că aduce o împlinire absolut diferită de orice altceva, e unic. Dar ca să răspund la întrebare, mi-aș dori să reușesc să transmit cel puțin atât cât mi-a transmis tatăl meu mie. Întreaga copilărie am avut un sentiment care m-a ajutat foarte mult. Știam că în orice bucluc aș intra, tata nu doar că mă va ierta, dar mă va și scoate din el. Poate e o comparație hazlie și prea puerilă pentru frumusețea relației dintre mine și tata, dar mereu în copilărie am știut că el e „colacul de salvare”, mâna care nu mă va lăsa să cad, mi-a dat o siguranță inedită. Pentru un copil, acest sentiment contribuie enorm și mi-aș dori să îl pot transmite întocmai și eu. M-am referit mai mult la tata în acest răspuns pentru că acum înțeleg și eu câte ceva din sentimentul de tată, dar contribuția pe care mama a avut-o în fiecare pas din viață a fost vitală. Ea s-a ocupat mai amănunțit de tot ceea ce înseamnă educație, comportament, de toate aspectele necesare unei copilării frumoase. Dar aș sublinia în special faptul că m-a învățat să iubesc… cum? Prin faptul că un copil, la un moment dat, vede și simte că mama îl iubește necondiționat, indiferent de situație, indiferent de ce se întâmplă în jur, brațele și căldura mamei sunt mereu deschise, de aceea reprezintă un model de a iubi. Concluzionând pentru acest răspuns, aș fi împlinit dacă i-aș putea transmite copilului meu că „acasă” este acel loc al siguranței și al iubirii necondiționate, deschis oricând, oricum și pentru orice.

„…aș fi împlinit dacă i-aș putea transmite copilului meu că „acasă” este acel loc al siguranței și al iubirii necondiționate, deschis oricând, oricum și pentru orice.”

Există o liniște aparte în vocea ta, care vine dintr-un loc adânc. Îți amintești când s-a întâmplat acel „da” interior către muzică?

Mă bucur nespus dacă pot transmite liniște prin cântec. Muzica mereu a reprezentat pentru mine o bucurie, o modalitate de a mă exprima, o modalitate de a intra în comuniune cu oamenii din jur. Poate că liniștea despre care vorbești vine și din împlinirea pe care o simt atunci când cânt. Dacă îți dorești să pleci de la suflet și să ajungi la suflet, e foarte probabil ca oricine să reușească să transmită. Cred cu desăvârșire în importanța sufletului, chiar și în muzică. Cât despre acel „da” despre care spui, m-aș lega de modul în care a debutat discuția noastră, atunci când tu ai spus că muzica e și o vocație. Da, confirm acest lucru. De aceea, nu cred că a fost un moment singular în care am spus „da” muzicii, ci pur și simplu așa mă cunosc, așa mă identific, așa simt: să cânt. Asta încă din fragedă copilărie și de atunci am tot crescut, accentuând o preocupare pentru care am spus un „da” în spațiul simplu al copilăriei.

Cine a fost primul om care a văzut în tine un dar? Cine ți-a spus: „Tin, tu ai ceva ce nu se învață”? Ai crezut în asta din prima sau ai avut nevoie de timp?

Primii care au sesizat aplecarea mea către muzică au fost, în mod firesc, părinții mei, care îmi spun că mereu mă opream cu atenție atunci când era vorba despre muzică, în special muzică populară. Dar dincolo de aceste observații ale părinților, prima dată când a fost semnalată preocuparea mea către muzică de către cineva din exteriorul familiei a fost la grădiniță, atunci când doamna educatoare, „tanti Irina”, cum îi spuneam eu, le-a spus părinților mei că ar vrea să îmi ofere un moment în care să cânt muzică populară la o anumită serbare. Și de atunci, zis și făcut, au urmat alte etape și oameni care au confirmat această primă remarcă. Dar prima dată când a fost observat acest talant, să îi spunem, a fost atunci, la grădiniță. De aceea, fiind extrem de timpuriu momentul în care am fost asociat cu muzica, în toată perioada copilăriei, până în adolescență, nu am simțit nici nevoia vreunei confirmări și nici nu aveam emoții atunci când mă exprimam prin cântec, pentru mine era firesc. Am menționat că această stare a durat până în adolescență, fiindcă ulterior, existând un proces de așa-zisă maturizare, luând poate și contact cu remarci mai puțin fericite, am început să am dubii în privința drumului meu în muzică. Acest lucru se întâmpla la finalul gimnaziului, începutul liceului. A fost o perioadă în care m-am confruntat cu așa-numita „schimbare a vocii”, care la băieți are un efect mai puternic decât la fete. Trecerea de la vocea copilărească la vocea de bărbat are niște etape, iar în primele dintre ele muzica nu sună mereu cel mai bine, cel puțin în cazul meu. Dar la acea vreme am realizat acest lucru și o perioadă m-am oprit din a mai urca pe scenă în calitate de solist, am continuat doar cu dansul popular. Cu toate acestea, acasă cântam mereu, încercam lucruri noi, exploram și alte stiluri, dar a fost o perioadă în care eram convins că muzica se va opri doar la un hobby de casă. Aceasta este perioada în care pot să spun că am avut nevoie să îmi recâștig încrederea nu neapărat în mine, ci mai degrabă în acest drum al cântecului. Iar la acest lucru a contribuit în mod substanțial tatăl meu, care mereu mă sfătuia să îi acord mai mult timp și muzicii. Nu m-a forțat niciodată, dar a avut înțelepciunea de a îmi stârni mai mult interesul pentru muzică și apoi contribuția de a mă susține necondiționat pe acest drum, unde, ca să fac o paranteză, tot el îmi este și cel mai mare critic, deci a știut să îmbine perfect lucrurile. Iar apoi, dincolo de tata, se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni și, de aceea, perioada aceea a fost influențată de prieteni care la fel mă împingeau să fac mai mult cu ceea ce Dumnezeu a oferit și, așa, și prin sfatul lor, și prin situații fericite și oameni binevoitori care mi-au oferit șansa de a cânta în diferite împrejurări, mi-am dat seama că asta mă împlinește.

„Momentul în care am început să cânt priceasna în strana bisericii a fost unul în care am pășit către ceva nou, necunoscut până atunci. Am simțit un fior plăcut, dar pe care nu îl puteam controla, un tremurat în glas și trup care nu venea din emoție și nici din rațiune. A fost ceva greu de explicat la acel moment, dar ceva care m-a marcat.”

Ai ales nu doar scena, ci și strana. Ce ți-a adus în suflet cântatul în biserică? Ce ai simțit prima dată când glasul tău a însoțit Liturghia?

Cântatul la strană reprezintă un lucru cu totul special pentru mine, e mai mult decât muzică, însă alegerea de a cânta la strană n-aș putea spune că îmi aparține în totalitate. De ce? Mereu am crezut în Dumnezeu, asta fără dubii, dar nu pot spune că am fost un om al Bisericii sau un practicant al credinței. Era așa, mai mult o credință moștenită, acea tipologie de creștin de Paști și Crăciun. Asta până când, fiind la un eveniment în care trebuia să cânt, în apropiere de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, am primit invitația de a cânta o priceasnă la Liturghia din ziua sărbătorii. Am acceptat fără a sta pe gânduri, deși mărturisesc că la acel moment nu știam nicio priceasnă. Am învățat una închinată Maicii Domnului și am mers în ziua sărbătorii să o cânt. Menționez că nu am plecat spre biserică cu gândul că fac ceva cu totul special sau că închin ceva lui Dumnezeu, am mers ca la un eveniment obișnuit, cu gândul la muzică, la o reprezentație, nu neapărat la rugăciune. Ei, dar în Biserică lucrurile nu stau la fel ca în exteriorul ei, acolo muzica are alte implicații, harul este altul. Momentul în care am început să cânt priceasna în strana bisericii a fost unul în care am pășit către ceva nou, necunoscut până atunci. Am simțit un fior plăcut, dar pe care nu îl puteam controla, un tremurat în glas și trup care nu venea din emoție și nici din rațiune. A fost ceva greu de explicat la acel moment, dar ceva care m-a marcat. Atunci s-a produs un declic, atunci mi-am dat seama că Biserica oferă ceva ce nu găsești în altă parte. De atunci am început să frecventez strana, să mă implic, să iubesc această activitate, să cercetez credința, să devin un creștin practicant, iar azi văd aceste lucruri ca fiind esența vieții, pentru că începutul și sfârșitul este la Dumnezeu. Așa am ajuns după o perioadă să cercetez Sf. Liturghie atât din punct de vedere muzical, cât și din punct de vedere al realităților nevăzute care se petrec în timpul acestei slujbe, numită deloc întâmplător împărăteasa slujbelor. Sf. Liturghie ne conduce prin extrem de multe sensuri, prin momente din viața Mântuitorului, culminând cu jertfa Sa supremă și permanentă: Sf. Împărtășanie. De aceea, gândindu-te că însoțești aceste mari „etape” ale Sfintei Liturghii prin cântarea de la strană aduce cu adevărat un sentiment de împlinire, de mulțumire, dar mai ales de responsabilitate.

„Muzica bisericească, în schimb, are atât scopul de a susține rugăciunea, de a îndemna la rugăciune, dar și pe acela de a transmite învățătura creștină, de a „educa” creștinește, într-un fel sau altul.”

Când cânți la strană, cânți altfel decât pe scenă? Sau e același glas, dar adresat unui alt Cer?

Cântarea la strană este diferită din multe puncte de vedere față de cea de pe scenă, iar eu o să dau câteva exemple. Mai întâi, starea cu care cânți este alta. Pe scenă poți fluctua: ai piese de veselie, piese triste, piese melancolice, te transpui mai mult sau mai puțin în starea fiecărei piese. La strană, în schimb, bine ar fi ca starea să fie una de permanentă rugăciune, de cugetare la Dumnezeu.

Apoi, prin muzica laică încercăm să bucurăm oamenii, să-i sensibilizăm, să-i transpunem într-o anumită stare. Muzica bisericească, în schimb, are atât scopul de a susține rugăciunea, de a îndemna la rugăciune, dar și pe acela de a transmite învățătura creștină, de a „educa” creștinește, într-un fel sau altul. De aceea, avem texte despre activitatea Mântuitorului, texte despre viețile sfinților, texte de laudă, cereri și așa mai departe.

Tot referindu-mă la scop, există o idee conform căreia, de multe ori, la strană este mai importantă starea sufletească cu care se cântă decât execuția partiturii în sine. De aceea, responsabilitatea cântărețului la strană în timpul unei slujbe este deosebit de însemnată.

Nu în ultimul rând, tehnica cu care abordezi cele două stiluri este diferită. Scopul în muzica bisericească nu este neapărat de a sublinia frumusețea partiturii sau a glasului cântărețului, ci mai degrabă de a sprijini rugăciunea.

Putem găsi și asemănări între cele două, și, de altfel, am putea spune foarte multe pe marginea acestei comparații, dar cred eu că ideea principală este să cânți mereu cu inima caldă, cu dorința și conștiința că te adresezi unor suflete.

„Lui îi sunt recunoscător în primul rând pentru că pot face asta, Lui îi datorez acest dar.”

Ce îi spui lui Dumnezeu atunci când sunteți doar voi doi? Ai o rugăciune tăcută pe care o porți în fiecare cântare?

Aș începe prin a le spune tuturor că fiecare dintre noi poate avea o relație personală cu Dumnezeu. În atotputernicia Sa, El poate fi peste tot în același timp, și cu mine, și cu tine, și cu oricare dintre noi, și cred eu că și El se bucură când vede că ne dorim să avem o relație personală, sinceră cu El. De aceea, îmi place să îi spun lui Dumnezeu oricând, în orice moment sau în orice spațiu, ceea ce mă frământă: o întrebare, un gând de mulțumire, o cerere de ajutor, orice ar fi, îi putem spune lui Dumnezeu. Separat de aceste lucruri, bineînțeles, rugăciunea zilnică, citită sau rostită, are o importanță deosebită, dar orice moment, orice oftat, surâs, întrebare, poate fi un moment al rugăciunii. Iar în ceea ce privește muzica, fiecare început și sfârșit de program este însoțit de rugăciune, și în primul rând o rugăciune de mulțumire pentru că a cânta e un dar oferit de Dumnezeu. Lui îi sunt recunoscător în primul rând pentru că pot face asta, Lui îi datorez acest dar. Totodată, mă rog să fie cu folos această lucrare, acest fapt de a cânta, să aducă folos și sufletesc tuturor celor din jur și prin ei și mie. Așadar, da, pot spune că în fiecare melodie cântată se aude ușor și un mare mulțumesc îndreptat către Dumnezeu.

„Cred că este important ca un copil să îl cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai ușor de înțeles pentru el, și anume ca pe un părinte, ca pe un tată ceresc, pentru că chiar acesta este și modelul pe care Hristos ni l-a lăsat în rugăciunea „Tatăl nostru”.

De când ești tată, ai început să simți altfel și cântecul, și rugăciunea? Ce vrei să învețe copilul tău despre Dumnezeu și despre rădăcini?

Cu siguranță că momentul în care devii tată aduce schimbări din toate punctele de vedere, și aș spune în special că intensitatea crește în toate aspectele vieții. Așadar, da, și rugăciunea și cântecul capătă valențe noi și o intensitate aparte în momentul în care te gândești la copilul tău. În ceea ce privește educația copilului din punct de vedere al credinței, o văd ca pe o responsabilitate imensă, o răspundere extrem de mare în fața lui Dumnezeu în primul rând. Cred că suntem datori nu doar să îl învățăm că există Dumnezeu, că există Biserică, dar mai ales să le trezim prin comportamentul nostru „apetitul” după Dumnezeu. Nu pot avea așteptarea ca pruncul meu să se roage dacă eu nu o fac, și exemplele pot continua. De aceea, mai întâi cred că este important ca un copil să îl cunoască pe Dumnezeu în modul cel mai ușor de înțeles pentru el, și anume ca pe un părinte, ca pe un tată ceresc, pentru că chiar acesta este și modelul pe care Hristos ni l-a lăsat în rugăciunea „Tatăl nostru”. Apoi, mi-aș dori să înțeleagă că existența noastră nu are nici temei și nici scop fără Dumnezeu, consistența adevărată, esența vieții o putem regăsi doar acolo. Și tot prin această idee aș merge și la educația privitoare la rădăcini. Așa cum fără Dumnezeu sensurile vieții se denaturează, la fel se întâmplă și cu personalitatea noastră dacă nu ne luăm în seamă rădăcinile… poate vreo floare să înflorească fără rădăcini?

„Mama m-a învățat să iubesc… cum? Prin faptul că un copil, la un moment dat, vede și simte că mama îl iubește necondiționat, indiferent de situație, indiferent de ce se întâmplă în jur, brațele și căldura mamei sunt mereu deschise, de aceea reprezintă un model de a iubi.”

Cum alegi poveștile pe care le cânți? Ce te atinge suficient încât să devină cântec?

Sincer să fiu, există proiecte în care îmi propun să abordez o anumită temă și proiecte care pur și simplu reprezintă exprimarea unor sentimente, a unor experiențe sau trăiri pe care le-am avut. În cel de-al doilea caz, de obicei totul curge ușor, apare un moment de inspirație, sub influența puternică a unui anumit sentiment și se naște o linie melodică, un text, pe care ulterior le șlefuiesc, dar aproape integral până acum, proiectele s-au născut în mare parte spontan. Aflat sub influența unei anumite trăiri, am încercat să transpun în cântec povestea care a dus la acele sentimente. Ce mă mișcă către un proiect sau altul? E greu de spus, dar cred că iubirea, iubirea în diferitele ei forme. Adică, dacă stau să analizez proiectele mele de până acum, toate s-au născut din iubirea pentru cineva sau pentru ceva. Am avut proiecte în care am spus povestea iubirii la pachet cu greutatea mare a dorului, apoi povești în care acea dragoste cu dor ajunge să se împlinească, să se desăvârșească, piese în care m-am gândit la soția mea, la experiențele noastre în diferite etape. De asemenea, gândindu-mă la proiectul cântecului pentru bunicul meu, e vorba tot de iubirea pentru el, dorul după el, iubirea care merge dincolo de viață. De asemenea, au fost cântece în care am fost mișcat de frumusețea unor obiceiuri ale zonei și asta m-a făcut să îmi doresc să pot transpune în cântec asta, cum este exemplul ultimei piese, învârtita de nuntă. Ideea principală în acest răspuns ar fi aceea că pentru mine personal nu funcționează atât de bine melodia la comandă. Sunt zile în care nu pot crea mai nimic, fiindcă nu mă mișcă ceva suficient de puternic, dar sunt și momente în care o piesă se naște în câteva minute, fiindcă în acele momente nu fac decât să povestesc, să mă exprim, dar prin cântec. De aceea, nici acest act al creației nu cred că ne aparține întru totul, sunt momente în care ai inspirație și momente în care nu există, la fel, situații care te mișcă, situații care nu se infiltrează atât de adânc încât să poți crea. Mi-ar plăcea însă să pot păstra asta, naturalețea creației, așa cum vine ea, așa cum curge ea și oricând vine ea. Nu sunt adeptul unui nou proiect doar pentru că trebuie să bifezi un nou videoclip, nu, sunt adeptul mesajului, al firescului creației, căci de fapt cred că de aceea cântecul popular a supraviețuit și va supraviețui mereu, fiindcă spune povești reale, povești simple, dar complexe prin implicațiile lor interioare.

Tu ești artistul, dar și regizorul propriilor tale proiecte. De la alegerea repertoriului până la ținute și videoclipuri — câtă muncă este în spatele acelui „totul pare simplu”?

Deciziile privitoare la repertoriu, ținute, videoclipuri și tot ceea ce ține de domeniu am încercat să fie luate mereu cât mai natural. Adevărul e că niciodată nu m-am plâns de aceste lucruri, niciodată nu am văzut-o ca pe o greutate. De fapt, cred că dacă te oferi publicului așa cum ești, așa cum simți, nu o să îți fie niciodată greu să iei decizii. Nu cred că trebuie să fii cineva sau să te asemeni cuiva, trebuie să fii tu. Da, există „rigori”, există condiții și modele care îți sunt recomandate din diferite părți, dar eu cred că varianta cea mai bună e să fii tu, doar tu știi ce artist vrei să fii. Pe de altă parte, chiar și a fi tu însuți nu îți va aduce motive de a fi leneș, de a nu te implica. În orice caz, dacă iubești muzica, dacă iubești folclorul, chiar și oboseala, stresul în anumite situații, emoțiile, deciziile mai dificil de luat, toate vor fi „îndulcite” de bucuria că poți face ceea ce faci. În ceea ce privește videoclipurile, este adevărat că pot exista și videoclipuri mai simple, dar eu am considerat că fiecare poveste pe care am ales să o transpun în cântec merită și o „ecranizare”. Trebuie să spun că am avut și șansa de a colabora de fiecare dată cu profesioniști, cu oameni care știu ce fac. Mereu am venit cu ideea principală, dar niciodată nu am refuzat vreo sugestie, vreo altă variantă oferită din partea videografilor, de aceea trebuie să recunosc că în videoclipurile mele se numără și multe idei extraordinare care nu îmi aparțin întru totul. Pe cât se poate, încerc să păstrăm totul cât mai autentic, să avem detalii care să îl transpună pe cel care privește într-un timp și spațiu al frumuseților de altădată. Poate este totuși interesant pentru cei care vizionează un astfel de proiect să știe că, de la nașterea unei melodii până la apariția ei în online, este vorba de câteva luni. Mergi cu ea în studio, găsești variante de orchestrație, se ia legătura cu diferiți instrumentiști, iar la final, când ei termină „spatele”, înregistrează și solistul vocea. Apoi, bineînțeles, se trece la videoclip, unde din nou, pentru 3-4 minute de conținut, se filmează cel puțin 5-6 ore. Așadar, da, lucrurile nu se realizează cu ușurință, dar pentru mine toate reprezintă o plăcere, mă simt nemaipomenit când îmi petrec timpul așa.

„Da, există „rigori”, există condiții și modele care îți sunt recomandate din diferite părți, dar eu cred că varianta cea mai bună e să fii tu, doar tu știi ce artist vrei să fii.”

Conform studiilor tale, sunt curios cum se împacă legea cu harul? Există vreo legătură între justiție și tradiție? Între litera legii și litera doinei?

E o întrebare foarte interesantă și îți mulțumesc că te-ai gândit la asta. Într-adevăr, sunt absolvent al Facultății de Drept și spun asta cu bucurie pentru că a fost o facultate frumoasă, nu lipsită de provocări, dar extrem de interesantă. Să știți că dreptul, legea, se întemeiază și apoi își găsește aplicare în faptele concrete, în realitățile de zi cu zi. Mi s-a părut fabulos atunci când, la începutul facultății, învățam că încheiem fără măcar să știm o mulțime de acte juridice zilnic. Vă dau cel mai banal exemplu: cumpărarea unei pâini, care, teoretic, este un act juridic. Prin urmare, legea nu este nimic fără oameni, iar aplicarea legii fără umanitate cred eu că naște dezastre. De aceea, aș spune că legea și harul ar trebui să se împace. Cred eu că cei mai profesioniști oameni ai dreptului sunt și oameni de calitate, sunt și oameni care înțeleg ființa umană în complexitatea ei. Nu poți trata un caz doar pe baza unor hârtii, a unor date pe baza cărora încadrezi într-un loc sau altul o anumită faptă, ci în orice speță este vorba, în final, despre un om, cu trăiri și sentimente specifice. Justiția a ținut mereu cont și de tradiție, a se vedea din acest punct de vedere ceea ce se numește „legea locului” sau „cutumele”, care se regăsesc într-un spațiu specific, izvoare de drept bazate pe înțelegerea, pe bazele consimțite ale unei comunități. Dacă ne legăm de tradiție, putem observa ușor în istoria dreptului că împrumuturile legislative din alte țări, din alte zone, cu oameni diferiți în simțire și comportament, nu au fost mereu cele mai reușite, ba chiar au destabilizat pe alocuri. De ce? Pentru că legea trebuie să țină cont și de specificul uman al celor cărora se adresează. Și așa ajungem tot la tradiție și identitate românească. Noi suntem concepuți într-un anumit fel, noi ca popor, noi ca români, iar principalul spațiu care păstra această identitate era satul românesc, acolo unde puteai cel mai bine să înțelegi specificul românului. Așadar, și legea are nevoie de har, are nevoie de simțire. Pe de altă parte, e interesant să privești lucrurile și din perspectivă inversă, adică să analizezi o creație, o melodie de folclor, prin ochii dreptului. Și legat de asta, pentru că ai adus în discuție doina: ce altă creație mai expune atât de frumos o așa varietate de „spețe”? În doină regăsim sufletul românului, situațiile lui, de la cele mai banale, până la cele mai speciale, și asta pentru că doina reprezintă o exprimare sinceră, adâncă, a viziunii și simțămintelor românești.

„În doină regăsim sufletul românului, situațiile lui, de la cele mai banale, până la cele mai speciale, și asta pentru că doina reprezintă o exprimare sinceră, adâncă, a viziunii și simțămintelor românești.”

Care a fost cel mai greu moment de până acum în drumul tău? Ai avut vreun moment de cumpănă în care ai fi putut renunța? Ce te-a ținut?

Așa cum am spus, referindu-mă la cariera muzicală de până acum, momentul de cumpănă a fost reprezentat de adolescență, atunci când nu mă mai vedeam cântând decât în privat, acasă. Așa cum am spus, motivul principal pentru care s-a întâmplat acest lucru a fost pentru că vocea era în schimbare și mie nu îmi plăcea neapărat modul în care cântam. Și legat de asta, aș face o paranteză cu o mică întâmplare din acea perioadă. Fiind membru al Ansamblului Cununa din Agnita la acea vreme, eram extrem de pasionat de dansul popular și îmi doream să ajung cât mai departe în dans, însă la majoritatea spectacolelor avem și un moment în care cântam în calitate de solist al ansamblului. Fiind perioada schimbării vocale, am tot încercat să spun profesorilor că nu aș mai vrea să cânt, ci aș prefera să urc pe scenă doar în calitate de dansator. Din bunătate, din încredere, mereu mă împingeau să și cânt, și într-adevăr, nu îi puteam refuza, deși repet, mie nu îmi plăcea ce aud. În fine, un nou spectacol, unul destul de important, cu participarea unor ansambluri profesioniste, care au adus cu ele și sunetiștii proprii, oameni extrem de pregătiți, profesioniști. Vine proba de sunet, vine rândul meu să repet, cânt două strofe, sunt oprit, sunetistul ia microfonul și începe să emită un soi de strigăt amestecat cu cântec, pe o emisie nazală, apoi se oprește și îmi spune: „Cam așa te auzi tu”. Îți poți da seama că am coborât instant de pe scenă și am refuzat să mai cânt în acel spectacol. Acela l-aș putea numi un moment neplăcut, și a fost momentul în care m-am oprit pentru o perioadă din a mai urca pe scenă, asta până când vocea s-a stabilizat, s-a așezat și am reînceput activitatea în mod oficial să-i spunem, pentru că altfel, în privat sau pentru prieteni, nu m-am oprit niciodată din a cânta. Ca o trimitere la mica povestioară pe care am relatat-o, m-am mai întâlnit ulterior cu domnul care mi-a dat atunci o lecție, care acum avea o cu totul altă părere despre modul meu de a cânta, și chiar i-am dat dreptate. Cred că atunci, în copilărie, mi-a făcut un bine într-un fel, fiindcă mi-a arătat că e nevoie să mai aștept puțin. De aceea, dau acest sfat mai tuturor băieților: nu vă speriați când vă veți confrunta cu schimbarea vocii, se va așeza, dar oferiți-vă timpul potrivit. Așadar, în afara perioadei menționate, nu aș putea spune că am întâmpinat piedici sau momente neplăcute, totul a curs firesc și îi dau slavă lui Dumnezeu pentru acest lucru!

Cum reușești să împaci modernul cu arhaicul, fără să trădezi nici pe unul, nici pe altul? Unde se întâlnește cămașa de la Sibiu cu gândul unui tânăr din 2025?

Evoluția lucrurilor din jur este un lucru firesc, nu putem rămâne încrâncenați în tiparele unei anumite perioade, în schimb, putem lua ce este bun dintr-o perioadă sau alta și ne putem însuși acele valori astfel încât să le transpunem în orice timp. Cred că aceasta e și situația arhaicului și a modernului. Piesele folclorice pe care le ducem mai departe, piese care vin dintr-o perioadă mult diferită de cea actuală, aduc cu ele niște învățături, niște trăiri, un întreg bagaj care cred eu că ne poate ajuta și în situații actuale. De aceea, cred că poate exista un echilibru frumos între arhaic și modern. Gust cu plăcere și apreciez și muzica, și vestimentația, și orice lucru al modernității, pentru mine condiția e una singură: bunul simț. Țin mult la el, și acesta e filtrul cel mai important când vine vorba de a adopta noi lucruri care apar.

„Evoluția lucrurilor din jur este un lucru firesc, nu putem rămâne încrâncenați în tiparele unei anumite perioade, în schimb, putem lua ce este bun dintr-o perioadă sau alta și ne putem însuși acele valori astfel încât să le transpunem în orice timp.”

Dacă ai putea trimite o scrisoare copilului care ai fost, ce i-ai spune despre răbdare, despre efort și despre credință?

Cu sinceritate, spun că mă gândesc de multe ori la perioada copilăriei mele, mai ales de când sunt tată. Nu ar fi foarte multe lucruri pe care aș vrea să i le spun copilului Tin. Pot spune cu mulțumire că m-am bucurat de copilărie, că am urmat sfaturile părinților, ceea ce m-a ferit de multe lucruri rele și m-a ajutat pe termen lung. Cred că nu aș schimba aproape nimic.

Ce i-ai spune unui adolescent care nu mai simte legătura cu satul, cu graiul, cu bunicii, cu rugăciunea?

Aceasta este o problemă care într-adevăr mă preocupă. Privesc uneori cu deznădejde comportamentul anumitor adolescenți. Nu e nevoie nici să judecăm și nici să tragem concluzia automat, căci totuși, trebuie să recunoaștem că adolescența este o perioadă mai rebelă pentru majoritatea dintre noi, dar oricum, ceea ce mă îngrijorează este valorile în care cred. Și aici intervine tocmai ce ai spus, legătura cu satul, cu bunicii, cu graiul, cu identitatea noastră pe scurt. Valul de importuri din alte culturi, cu totul diferite, pare că îi face să își dorească anularea legăturii cu rădăcina adevărată, ceea ce doare pentru unul ca mine. Să nu fiu înțeles greșit, și mie îmi plac alte culturi, îmi place să le explorez, să împrumut ceea ce e de folos, dar trăiesc cu impresia că majoritatea luăm tocmai ce nu e de folos. Astfel, cred că i-aș spune scurt, pentru că adolescenții oricum nu au timp să asculte… Păstrează ceea ce îți place, fii “cool”, vorbește două cuvinte în română și patru în altă limbă, fii așa cum vrei, dar asumat; unic și original vei fi doar când vei ști să îți recunoști rădăcina, trecutul, istoria, limba, bunicii. Fii un supererou, niciodată supereroul nu își uită originea, deși cucerește lumea. Apoi, când o să le ai pe toate, când o să vezi toată lumea și o să știi tot ce mișcă, crede-mă că singurul loc care te va liniști va fi acasă.

„Fii un supererou, niciodată supereroul nu își uită originea, deși cucerește lumea. Apoi, când o să le ai pe toate, când o să vezi toată lumea și o să știi tot ce mișcă, crede-mă că singurul loc care te va liniști va fi acasă.”

Între clădirile moderne și bulevardele pline de viață, în inima Timișoarei, se găsește o construcție care poartă între zidurile sale peste cinci secole de istorie – Castelul Huniade. Cunoscut drept cel mai vechi edificiu din oraș, el este un simbol al rezistenței și al continuității, martor tăcut al transformărilor prin care Banatul a trecut din Evul Mediu până în prezent.

Astăzi, Castelul Huniade găzduiește Muzeul Național al Banatului, fiind unul dintre cele mai vizitate obiective culturale din vestul României.

Clădirea a fost ridicată inițial în secolul al XIV-lea, din ordinul regelui Carol Robert de Anjou, servind drept reședință regală. Între 1441 și 1456, Iancu de Hunedoara, comite de Timiș, a locuit aici împreună cu familia sa, de unde provine și numele actual al castelului. Reconstrucția ordonată de el în 1443 a urmat unui cutremur care avariase grav edificiul. Amplasat pe locul unei fortificații mai vechi, distruse în timpul incursiunilor otomane, noul castel avea un rol strategic: să fie atât reședință nobiliară, cât și bastion defensiv.

Zidurile groase din piatră și cărămidă, turnurile de colț și curtea interioară protejată reflectau atât puterea militară, cât și prestigiul stăpânului. De-a lungul timpului, clădirea a trecut prin perioade de glorie și decădere, fiind reconstruită și adaptată în funcție de nevoile fiecărei epoci. În perioada otomană (1552-1718), a devenit sediul pașei de Timișoara, iar mai târziu a fost transformat în cazarmă și depozit de arsenal. În 1849, clădirea a suferit distrugeri în urma asediului trupelor revoluționare maghiare, fiind refăcută în 1856 în forma apropiată celei actuale.

Arhitectura Castelului Huniade

Deși originile sale sunt legate de stilul gotic târziu, Castelul Huniade a suferit transformări importante în secolele XVIII și XIX, când au fost adăugate elemente neoclasice. Astfel, astăzi se poate observa un amestec unic între severitatea medievală și simetria clasică.

Curtea interioară, cu ziduri masive și bolți impresionante, păstrează atmosfera Evului Mediu, iar subsolurile boltite ascund încă mistere neelucidate, precum existența unor posibile pasaje secrete care ar fi legat castelul de alte părți ale orașului.

În prezent, Castelul Huniade este centrul Muzeului Național al Banatului. Vizitatorii pot descoperi colecții de arheologice, cu artefacte din epoca bronzului și perioada dacică, exponate medievale, precum arme, armuri și documente rare, dar și o impresionantă secțiune de științe naturale, unde se află una dintre cele mai mari colecții de fluturi din România, fosile, minerale și schelete de animale dispărute.

Fiecare sală a muzeului spune o poveste, iar plimbarea prin coridoarele boltite creează senzația unei călătorii în timp.

Curiozități și legende

Istoria Castelului Huniade este presărată cu povești care stârnesc imaginația. Se spune că sub clădire există tuneluri secrete ce duceau spre bastioanele cetății și chiar spre malurile Begăi. În timpul asediului turcesc din 1552, castelul a fost ultimul punct de rezistență al garnizoanei creștine. Iar printre legendele urbane se numără și cea a cavalerului fantomă, care, potrivit martorilor, ar apărea în curtea interioară în nopțile cu lună plină.

Un nou început pentru Castelul Huniade

După aproape două decenii în care a stat închis publicului, Castelul Huniade se pregătește să renască. Autoritățile au anunțat că lucrările de restaurare și consolidare vor fi finalizate în trei ani, în cadrul celui mai amplu proiect de acest fel din istoria monumentului.

În 2007, clădirea a fost închisă din motive de siguranță, după ce degradarea accentuală a pus-o în pericol de prăbușire. În prezent, planul este ca după restaurarea, Castelul Huniade să fie reintegrat în circuitul cultural internațional și să redevină casa completă a Muzeului Național al Banatului.

Pentru locuitorii orașului, Castelul Huniade este mai mult decât o clădire istorică. Este un simbol al identității bănățene și un reper cultural major. El reflectă istoria multiculturală a Timișoarei, influențată de români, maghiari, otomani, austrieci și sârbi. Prin lucrările de restaurare, cel mai vechi monument al Timișoarei are șansa de a-și recăpăta nu doar frumusețea arhitecturală, ci și rolul central în viața culturală a orașului – așa cum a fost vreme de secole.

Sursă foto: owntowntour.com, planiada.ro, ordineazilei.ro, muzeulbanatului.ro

Adolescența nu este o etapă de tranziție ușoară.

Pentru multe fete, este o perioadă de zbucium interior, de transformare accelerată, de frământări intense și de întrebări care nu au mereu un răspuns clar. Corpul lor se schimbă și nimeni nu le-a cerut permisiunea pentru asta. Ele sunt copile. Confuzia e firească și grea.

Presiunea este uriașă. Să fie perfecte! Să fie frumoase, dar „natural”. Să nu pară că se străduiesc. Să nu arate că le pasă prea mult, dar să le pese suficient. Să fie populare, să fie acceptate, să fie iubite. Și dacă, într-o zi, nu mai sunt? Dacă într-o dimineață nu se simt perfecte, dacă îndrăznesc să nu zâmbească, dacă au nevoie de timp pentru ele? Se întreabă cu o frică aproape dureroasă: „Dacă nu mai sunt perfectă, voi mai fi iubită? Voi mai fi acceptată?”

Prieteniile la vârsta asta par legături „pe viață și pe moarte”. Azi sunt lângă cele mai bune prietene, mâine nu-și mai vorbesc. Emoțiile lor sunt intense, răscolitoare, uneori greu de dus chiar și pentru ele. Când izbucnesc în lacrimi „din nimic”, nu este niciodată nimic. E doar vârful aisbergului. Sub acea lacrimă se află zile de oboseală, nesiguranță, comparații constante, respingeri subtile și teama de a nu fi prea mult sau prea puțin.

Și aici apar părinții. (Sau… ar trebui să apară!)

Fetele nu așteaptă ca părinții să repare tot. Nu au nevoie să le fie rezolvate toate problemele. Dar au nevoie disperată să nu fie singure în mijlocul furtunii. Vor să știe că, atunci când totul pare că se prăbușește, părintele nu dispare. Că este acolo, prezent. Că nu fuge de durerea ei. Că o poate cuprinde: nu doar fizic, ci și emoțional.

A fi părinte-stâlp înseamnă a nu te lăsa tras în haosul emoțional al copilului tău, dar nici a-l ignora. Înseamnă să stai. Să nu te clatini. Să nu reacționezi cu panică, cu frică sau cu furie. Să fii ancora fiicei tale. Să poți spune, chiar și fără cuvinte: „Știu că e greu. Știu că doare. Dar eu sunt aici. Și vom trece prin tot împreună.”

Dacă va învăța că furtunile nu sperie pe toată lumea, că există oameni care stau alături de ea chiar și când ea nu se poate iubi pe sine, fata ta va deveni o femeie puternică. Va ști că poate înfrunta haosul fără să-l transforme în tipar de viață. Că poate simți totul fără să fie copleșită. Va deveni o femeie care nu creează furtuni și nu trăiește în ele.

Și asta începe cu tine, părintele. Rămâi acolo. Ferm. Cu blândețe, dar cu putere. Transmite-i că totul va fi bine; nu pentru că îi promiți o viață fără obstacole, ci pentru că îi arăți că nu e singură în fața lor.