Născută pe 11 septembrie 1876 în satul Hermeziu, comuna Trifești, județul Iași, Elena Negruzzi rămâne în istorie ca fiind prima femeie din România admisă în Barou. Totodată, a fost una dintre cele mai active militante pentru drepturile femeilor, punând bazele Asociației Emanciparea femeii, în perioada interbelică, pentru a-și promova cât mai bine cauza.

Nepoata lui Costache Negruzzi și fiica scriitorului și a omului politic Leon C. Negruzzi, Ella a fost crescută de unchiul său, academicianul Iacob Negruzzi – fondator al Societății Junimea, ce a ocupat de două ori funcția de președinte al Academiei Române, ca urmare a decesului subit al lui Leon C. Negruzzi. Ghidată în parcursul educațional de unchiul său, Ella Negruzzi a absolvit Facultate de Drept în 1913.

Nenumărate obstacole – depășite prin perseverență și determinare

Un an mai târziu, în 1914, Ella Negruzzi a solicitat admiterea în Baroul Iași, însă cererea i-a fost respinsă din cauza faptului că, fiind femeie, nu avea drept de vot, iar în calitate de avocat era esențial ca ea să posede acest drept. Condusă de dorința de a deveni avocat, Ella Negruzzi a continuat să depună cereri, ce i-au fost constant respinse. După numeroase procese, ce s-au întins pe parcursul a aproape 6 ani, Ella Negruzzi și-a câștigat dreptul de a pleda în instanță, devenind astfel prima femeie avocat din România. De-a lungul carierei sale, a profesat ca avocat în Baroul Iași, Baroul Covurlui – Galați și, începând cu 1919, în Ilfov, continuând să se lupte cu prejudecățile vremii. În timpul Primul Război Mondial, a activat ca soră medicală în spitalele din Moldova, cât și pe linia frontului. A fost membra a Comitetului de acțiune al Secției „Ocrotirea orfanilor de război”, precum și în conducerea Filialei Iași a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR), ca delegată a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. După instalarea regimului fascist în Germania, Ella Negruzzi a devenit o luptătoare împotriva războiului, fiind membră a organizației “Grupul avocaților democrați”, înființată în 1935.

Sursă foto: www.galeriaportretelor.ro, deținător MNIR

Drepturile femeii – cauză de mare însemnătate pentru Ella Negruzzi

În perioada interbelică a devenit una dintre cele mai active militante pentru drepturile femeilor. Împreună cu alte două intelectuale, Maria Baiulescu și Elena Meissner, au fondat Asociația Emanciparea Femeii, Ella Negruzzi ocupând funcția de Președinte. Emanciparea civilă și politică a femeii și lupta pentru ocuparea de funcții în raport cu pregătirea și capacitatea fiecărei femei sunt doar câteva dintre obiectivele asociației conduse de Ella Negruzzi. Femeile de la sate au beneficiat de un sprijin considerabil, prin intermediul asociației Ella înființând cercuri culturale și fondând cămine culturale, pentru a învăța femeile cum să-și îngrijească gospodăria și să-și educe copiii. A mers chiar mai departe de atât, promovându-și cauza în articole publicate în presa de la acel moment.

Implicarea femeilor în politică a reprezentat un alt punct de interes pentru Ella Negruzzi. Alături de alte militante pentru emanciparea femeii, în 1917 a semnat Petiția femeilor române către Senatul României, prin care au fost solicitate drepturi politice pentru femei. La întrebarea „Pentru ce femeia cere drept de vot? ”, Ella Negruzzi a răspuns „Pentru că femeile muncesc, pentru că plătesc impozite, pentru că este nedrept ca într-o țară democratică, unde toți cetățenii iau parte la alegerea guvernului, femeile să nu exercite acest drept.”

După ce Constituția din 1923 a conferit femeilor din România dreptul de vot și de a fi alese în funcții publice, Ella Negruzzi s-a înscris în Partidul Național Țărănesc. Câțiva ani mai târziu, în 1929, a fost aleasă consilier local în București.

În 1936, Ella Negruzzi a înființat organizația Frontul feminin, prilej cu care a organizat numeroase întruniri și conferințe, cu scopul de a educa femeile pentru a-și apăra drepturile economice, politice, sociale și culturale.

Emanciparea femeii, promovarea culturii și stoparea războiului reprezintă principalele acțiuni pentru care Ella Negruzzi a militat pe tot parcursul vieții. Una dintre primele femei ce au produs schimbări în societatea românească și în mentalitatea poporului român, Ella Negruzzi s-a stins din viața pe 19 decembrie 1948, la București, fiind înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Bellu. Prin toată perseverența și determinarea de care a dat dovadă, Ella Negruzzi este o deschizătoare de drumuri pentru toate femeile din România, fiind cea care a făcut primul pas pentru a se asigura că femeile vor putea să se remarce în domenii dedicate totalmente bărbaților în trecut.

Bibliografie:

Istorie-pe-scurt.ro

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova

Anuarul Muzeului Național al Literaturii Române Iași 2020

O analiză a comunismului se poate contura urmând coordonatele specifice diferitelor categorii în care acesta a redefinit parametrii existenței lor: ideologici, științifici, sociali, culturali, teologici etc., astfel încât să descoperim, prin analogie cu vechea structură, pericolul evident ce-l constituie.

Comunismul, înainte de toate, este produsul intelectual al unei generații posterioare Revoluție Franceze și dezideratului său, care a pus în termeni utopici ideea de libertate și egalitate. Ca filosofie politică, acesta se auto consideră soluția eliminării discrepanțelor sociale, limitând „egalitatea” doar ca o formă izvorâtă din relații economice, producție și consum.

Astfel, definim comunismul ca un „mod de organizare socială bazat pe forme colective de proprietate asupra mijloacelor de producție și pe o distribuție egală a resurselor”[1], dar cu extindere a conceptelor sale peste granița amintită până la monopolul total asupra societății și statului, și chiar a vieții intime a cetățenilor săi.

Manifestul Partidului Comunist  delimitează normele specifice noii ideologii, axând dezbaterea pe nevoia dispariției celei ce a generat disensiuni sociale și apariția claselor- proprietatea privată. Engels considera că „ de la destrămarea comunei primitive, lupta dintre diferitele clase din care se compune societatea a fost întotdeauna marea forță matrice a progresului istoric. Această luptă va dispărea numai odată cu dispariția claselor înseși, adică după victoria socialismului.”[2] Dinamica societății va înceta în contextul unei totale egalizări, o eliminare a asupritorilor capitaliști ce dețineau mijloacele de producție și transferul lor în mâinile muncitorilor (proletariatului) va reconfigura relațiile interumane.

Mai mult, „se prevedea o revoluție socială în țările cele mai industrializate, adică în primul rând în Anglia, apoi în Germania și în Franța (or , această revoluție muncitorească, zisă <<revoluție proletară>> a avut loc mai întâi în Rusia”[3]). Astfel, puterea nu era gestionată prin norme asumate instituțional folosind sistemul democratic, adică prin reprezentare, ci se dorea o răsturnare a regimului și schimbarea sa cu noua perspectivă de guvernare (totalitară).

Dar „ așa cum apare din manifest, comunismul nu voiește egalizarea și înfrățirea tuturor claselor sociale spre un trai mai liber și mai armonic, ci dimpotrivă, urmărește aservirea tuturor celorlalte clase sociale proletariatului. Nu libertatea tuturor voiește comunismul, ci dictatura proletariatului.”[4]

Observăm o evoluție a doctrinei comuniste prin încercarea de mulare a sa peste aspectele specifice societăților în care se dorea instaurată, alterându-se corpul inițial și metodele gândite de Marx; Lenin propune anumite schimbări pentru că realitatea Rusiei era diferită de cea Occidentală și nu întrunea condițiile imaginate de „inventatorul” ideologiei. Era necesară parcurgerea tuturor etapelor pentru a îmbrățișa socialismul și încununarea sa- comunismul. Una dintre ele fiind cea capitalistă, fundamentată chiar pe conceptul de proprietate privată, pe concurență și piață liberă, pe modernizare și industrializare și firesc, pe discrepanțe, diversitate. Deși societatea sa nu era pregătită (fiind o țară preponderent agrară) , el o reinventează și-i impune propria versiune asupra progresului și bunăstării.

Rusia devine pentru Lenin, după Revoluția Bolșevică din 1917, un laborator în care se vor desfășura experimente ce vizează însăși integritatea umană (milioane de oameni morți, vieți schimbate, etnii strămutate, condiție îngenuncheată).

Folosind în analiză criteriul cel mai important de referință- proprietatea, deosebim între două forme de manifestare a ideologiei amintite: <<socialismul>> propriu-zis, ori colectivismul și comunismul. Colectivismul promovează desființarea proprietății private, numai în ceea ce privește mijloacele de producție(…) comunismul se deosebește de socialism prin faptul că el tinde de a lua din mâna individului nu numai mijloacele de producție, ci și mijloacele de consumație (…) comunitatea va hotărî chiar ceea ce fiecare va trebui să consume, anume cât și ce trebuie să primească fiecare, ca îmbrăcăminte, ca alimente”[5].

Utopia comunistă pune în discuție calitatea de persoană a fiecărui cetățean, care își contura existența conform individualităților sale, opiniilor, talentelor ori deciziilor epurate prin filtrul aspectelor empirice.„Socialismul urmărește deci o distrugere parțială a proprietății private, în timp ce comunismul urmărește o distrugere totală a ei”[6], ce generează distrugerea totală a omului vechi și înlocuirea cu unul „nou”, configurat cerințelor sistemului.

Doctrina „salvatoare” este împărtășită comunității folosind diferite modele care pun în analogie trecutul cu prezentul, iar alegerea făcută poate schimba viitorul. Se uzitează două noi  categorii de mesageri, ambele explicate de Lenin ca fiind necesare prin însăși forța convingerii lor (propagandistul și agitatorul). Ambele folosesc puterea simbolului și a diversiunii, iar în cazul nereușitei se apelează la violență, pe considerentul: cel ce nu îmbrățișează convingerile devine prin excludere dușman al noii orânduiri. Astfel, „propagandistul, când tratează de pildă, chestiunea șomajului trebuie să explice natura capitalistă a crizelor, să arate cauza pentru care ele sunt inevitabile în societatea modernă, să arate necesitatea transformării ei într-o societate socialistă etc. (…) Agitatorul însă, vorbește despre aceeași chestiune,  va alege exemplul cel mai izbitor și mai cunoscut auditoriului- de pildă, moartea unei familii de șomeri din pricina foamei, creșterea mizeriei etc. – și folosind acest fapt cunoscut fiecăruia, își va concentra toate eforturile pentru a transmite <<masei>> o singură idee, și anume: cât de absurdă este contradicția dintre creșterea bogăției și creșterea mizeriei, căutând să trezească nemulțumirile și revolta masei.”[7]

Mizând o reacție de revoltă la un impuls controlat prin mesaj, se așteaptă preluarea controlului actului de guvernământ, dar nu de către proletarii însăși ci de către o echipă restrânsă de „elite” ale regimului care vor manipula populația (de aici „ ideea de propagandă continuă să fie imediat asociată în conștiința publică actuală cu minciuna (…) cu intenția adesea subversivă, alteori nobilă, de manipulare a psihicului indivizilor dintr-un anumit  grup social.”[8] ).

Dacă metodele descrise anterior nu cauzează atingerea scopului propus, atunci se folosește teroarea ca și mijloc de convingere, ori de deposedare de autoritate a celui vizat (atitudini comune întregului bloc comunist). Se poziționează antagonic două grupări: cea burgheză, veche și cea comunistă, nouă care propune o revoluție totală, o detașare de trecut prin distrugerea și uitarea lui. Așadar, „ teoria preluării puterii prin forță, întrucât burghezia din principiu nu voiește să părăsească singură scena istoriei, până nu este dată în brânci pe ușă afară și nici să recunoască de la sine dreptul partidului comunist de a rămâne singur, pe această scară, justifică necesitatea terorii. P.C.R.-ul a aplicat-o când a făcut ochi. Era sensul existenței sale. El se întărea numai în acest fel: pe seama adversarilor.”[9]

[1] Cătălin ZAMFIR, Lazăr VLĂSCEANU, Dicționar de sociologie, Editura Babei, București, 1998,  p.125.

[2] ENGELS, Socialismul internațional și socialismul italian, vol. XXII, 1894, p. 476. apud Ion IANOŞI, Marx. Engels. Lenin. Despre dialectică, Editura Nemira, București, 1978, p. 188.

[3] Didier JULIA, Dicționar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999, pp.202-203.

[4] Gh.N. DUMITRU, Comunism, iudaism, francmasonerie, Tipografie „Fântâna Darurilor”, București, 1937, p.39.

[5] Dimitrie GUSTI, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, Editura Științifică, București, 1993, p.26.

[6] Ibidem.

[7] V.I.LENIN, Ce-i de făcut, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952, p.79.

[8] Cătălin HENTEA, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 2002, p. 19.

[9] Victor FRUNZĂ, Istoria comunismului în România, Ediția a III-a, EVF, București, 1999, p.340.

O seară în familie

Într-una din serile de la începutul unui Decembrie, în casa Elenei se organiza o seară în familie. Toți se adunau în jurul unui mese joase, se aprindea o lumânare mică, biscuiții dulci și sărați erau la îndemână. Copii și adulți se așezau încet-încet și se destăinuiau cu lucruri de peste zi.

– Azi am aflat la școală o poveste grozavă, spuse Elena. O poveste care m-a impresionat tare!

-AAAAA! Te ascultăm!

– Povestea se pare că îi aparține unui vorbitor de succes, Dan Clarck. Cel mai mult contează mesajul acestei povești…

O întâmplare

,,Odată, demult, un fiu stătea la rând cu tatăl său să cumpere bilete pentru Circ. După o așteptare grea, rămăsese doar o familie până să se ajungă în fața ghișeului. Această familie era deosebită. Erau opt copii, toți probabil sub vârsta de 12 ani. După felul în care erau îmbrăcați puteai spune că nu erau foarte bogați, din contră; hainele lor erau însă îngrijite și curate. Copiii erau bine crescuți, și așteptau în liniște la rând. Vorbeau emoționați despre clovni, animale și spectacolul pe care aveau să îl vadă în acea seară. Era clar că erau pentru prima dată la Circ și bucuria asta în viața lor era fără margini. Tatăl și mama erau în fruntea grupului, încântați. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l ca și cum i-ar fi spus „Ești cavalerul meu, ești cel ce ne aduce fericirea!”. El zâmbea și se bucura să-și vadă familia încântată.

Doamna de la ghișeu l-a întrebat pe bărbat câte bilete dorește. El a răspuns cu mândrie: „Aș dori să cumpăr opt bilete pentru copii și două bilete pentru adulți”. Doamna de la bilete i-a spus prețul. În acel moment, soția bărbatului îi dădu drumul mâinii, lăsă capul în piept, iar ochii tatălui se făcură mari. S-a aplecat apoi puțin mai aproape de geamul ghișeului și a întrebat: „Cât ați spus?” Vânzătoarea a repetat prețul. Omul nu avea destui bani. Cum să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are suficienți bani pentru a-i duce la Circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl tânărului ce aștepta nerăbdător și el, a băgat mâna în buzunar, a scos o bancnotă de 20 de dolari și apoi a lăsat-o să cadă pe jos.

Apoi s-a aplecat repede, a ridicat bancnota de 20 de dolari, l-a bătut pe umăr pe omul ce nu găsea pe moment o soluție și i-a spus: „Domnule, hârtia asta v-a căzut din buzunar”. Omul a înțeles ce se întâmpla. A apreciat gestul în situația disperată. S-a uitat direct în ochii tatălui tânărului, i-a luat mâna cu amândouă mâinile și, cu voce tremurată, a răspuns: ,,Mulțumesc, mulțumesc, domnule. Acest lucru înseamnă imens pentru familia mea.”

Tânărul și tatăl lui s-au întors pe călcâie și au mers acasă. Cei 20 de dolari erau banii pe care i-ar fi plătit pentru propriile biletele de Circ. Nu au apucat să vadă spectacolul atunci, însă au simțit o bucurie mult mai mare decât ar fi putut-o da vreodată orice Circ din lume.

În acea zi fiul a învățat valoarea gestului de a da.”

În jurul unei mese mici

În jurul mesei mici se așternu liniștea. Povestea în sine și felul în care Elena povestise îi înfiorase pe toți.

-Ce ai înțeles tu din această poveste frumoasă?

-Am învățat despre cât de important este ajutorul dat la timp, exact așa cum are nevoie de el celălalt! Am învățat că uneori a te pune pe tine deoparte este cel mai mare dar pe care ți-l poți face. Am învățat cum compasiunea îți poate dărui aripi, te poate umple de stare de bine nețărmurită.

Părinții Elenei au simțit în acea seară o stare de liniște.

Fiica lor creștea și devenea înțeleaptă și bună.

Până la urmă, într-o lună a DARULUI, ce își pot dori mai mult doi părinți?

Parohia noastră, Biserica „Înălțarea Domnului”, s-a născut în anul 2003. Preasfințitul Iustin a dorit să înființeze încă o parohie în Târgul Lăpuș fiindcă era o singură parohie în tot orașul și de aceea s-a înființat încă o parohie cu un număr mai mic de enoriași. Am început de la zero, după mai puțin de un an de căutări am obținut un spațiu pe care l-am amenajat ca biserica unde am slujit 10 ani. În 2005 am început să construim biserica. Ne-am străduit nu doar să zidim ziduri ci și suflete. Am făcut foarte multe activități cu tinerii.

Biserica am început-o în 2005, anul acesta am reușit să terminăm pictura ei. Sus avem un centru ce vă servii pentru activitățile cu copii, program de cateheze. Facem cu ei săptămânal cateheze. În 2010 a fost gata de zidit, a fost o lucrare mare dar Dumnezeu ne-a ajutat prin oamenii trimis de El. Din 2010 am finisat, tencuit am făcut instalațiile de încălzire și din 2015 am început pictarea, pictat de pictorul Alexandru Săsărman. Tema iconografică a bisericii este Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Din 2008 până în 2015 am activat ca inspector pentru catehizarea tinerilor, cu ocazia asta am făcut multe activități cu tinerii la nivel eparhial. În 2010 am fost cooptat în echipa Alege Școala. Din 2013 sunt protopop aici în zona Lăpușului, avem 57 de parohi micuțe.

Tabere

Am început primele tabere, tabăra ,,Dragostei și Prieteniei”, până acum am făcut 15 ediții și au participat peste 2000 de copii.

Tabăra s-a desfășurat în Munții Țibleșului la cabana Trei Brazi aparținând Direcției Silvice Maramureș. În tabere au fost prezenți 172 de copii din Episcopie, cu vârste între 12-20 de ani, participând potrivit vârstei lor. Au fost împărțite în trei categorii de vârstă: clasele V-VI; clasele VII-VIII și clasele IX-XII. În toată această organizare au fost implicați mai mulți profesori și studenți care vin să ne ajute. Copii vin din Târgu Lăpuș și din satele apropiate. Am făcut activități complexe, programul foarte bine alcătuit, începem cu un scurt program de rugăciune apoi cu un program sportive, concursuri, drumeții. Prezentări de tema.

Pe de altă parte, această tabără completează perfect educația pe care școala le-o oferă copiilor, mai ales prin orele de religie care duc la formarea lor ca oameni.

Încă din prima zi s-a născut o minunată prietenie între noi, încât mai târziu ne-a fost foarte greu să ne despărțim. Am avut parte de activități interesante, pe placul tuturor.

O activitate foarte frumoasă au fost atelierele, unde am confecționat icoane și am pictat tricouri cu însemne religioase, am mai făcut jocuri de echipă ce au reușit să ne unească iar am terminat cu un foc de tabăra deosebit.

Facem pelerinaje, mergem pe jos cu tineri și credincioși

Mai avem și programul ,,Construiește case, zidește suflete” eu am făcut împreună cu credincioșii prima casă prin 2010 și de atunci am tot făcut case. Avem până acum mai multe case la noi în parohie. În ultimii 3 ani am făcut 16 case.

În jurul nostru există 7 mănăstiri: Rohia, Rohița, Dealu Mare, Breaza, Dumbravă, Berința, Lăpușul Românesc.

Proiecte de viitor

Ne dorim să reluăm taberele, pelerinajele. Să facem un centru social, o clădire cu cantină, cu o sale de mese, cu spații de cazare. Amenajarea spațiului din jurul Bisericii. Ne dorim un parc în jurul biserici.

,,Biserica este un loc al terapiei prin frumos”

3 – 5 decembrie 2021, între orele 10.00 și 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

Sfântul Nicolae face parte dintre sfinții cu mare ținere. Iarna începe, după unii, în această zi. Când își scutură barba sfântul, începe să ningă.

Mai important decât toate este faptul că Sfântul Nicolae reprezintă o geană de nădejde. Poate că nu se sfârșește lumea, poate că vine primăvara iar…

Sfântul Nicolae ajută fetele sărace. Obiceiul de a dărui copiilor dulciuri și o nuielușă este o inovație a orașului, o prefigurare a lui Moș Crăciun cel a tot dăruitor.

Ghidul sărbătorilor românești, de Irina Nicolau

Peste 60 de meșteri mari, cei mai pricepuți olari, lingurari, cojocari, cofetari, țesătoare, cusătorese, împletitoare, pielari, iconari, cioplitori… vin din toate zonele țării la Muzeul Național al Țăranului Român, cu lucruri frumoase, numai bune de admirat și tocmit. Sunteți așteptați de vineri, 3, până duminică, 5 ale lunii lui Undrea, de la orele 10 de dimineață, până la 6 seara, la Târgul de Sfântul Nicolae.

Puteți admira și cumpăra: jucării, nuielușe, măști, ii, podoabe, scoarțe, străchini, icoane, pristolnice, blide, marame, chimire, curele, genți, blidare, copăițe, sărărițe, pipernițe, găvane, lingurare, linguri, împletituri din pănuși, oale, scăunașe, ștergare, lăzi de zestre, catrințe, cămăși, fote, clopoței, zurgălăi.

Sâmbătă, 4 decembrie, între orele 11.00-17.00, vizitatorii târgului vor putea asista la o animație muzicală cu Fanfara Șarambel din Valea Mare. Satul Valea Mare din județul Vaslui este recunoscut în regiune datorită fanfarelor care asigură muzica pentru petrecerile de nuntă și alte sărbători rurale. Dacă în vremurile bune existau 10-12 fanfare, au rămas acum doar vreo trei, dintre care Fanfara Șarambel este recunoscută ca fiind cea mai apreciată. Aceasta va poposi în curtea Muzeului Țăranului și îi va bucura pe toți cei prezenți la târg cu hore, sârbe și bătute moldovenești.

Nu vor lipsi nici bunătățile precum prăjiturile de casă, cozonacii, mierea de albine ori ierburile de leac, și nici tradiționala țuică.

Vizitatorii sunt invitați, de asemenea, să răsfoiască, să citească și să-și îmbogățească rafturile bibliotecii cu publicațiile Muzeului: cărți cu teme etnologice, cărți-obiect, albume, calendarul 2022 ori revista Martor.

Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei

Organizatorul evenimentului: Muzeul Național al Țăranului Român / coordonatori: Oana Constantin și Simona Hobincu (Secția Educație muzeală)

Sfântul Ierarh Nicolae, Sân Nicoară și Moș Nicolae… Mă mir din nou. Ce au în comun sfântul numit în cărți „lăcaș curat al faptelor bune“ cu paznicul graniței apusene de pe cer și moșul care pune în ghetele copiilor o nuia și dulciuri? Ultimii doi sunt variante populare ale sfântului recunoscut de toți creștinii. Sân Nicoară este o creație a satului, și Moș Nicolae una a mediului urban. Diferențele dintre cele două variante sunt enorme. Sân Nicoară este patronul soldaților, al marinarilor, al fetelor sărace, despre el există legende, oamenii îi adresează rugăciuni. Moș Nicolae doriforul anticipează cadourile care urmează să vină de Crăciun. Imageria lui este săracă și neoriginală. Se știe puțin despre el. A apărut atunci când orașul a schimbat statutul copilului, transformându-l în personaj privilegiat. Moș Nicolae există dacă vine și, dacă vine, trebuie să aducă neapărat cadouri. Așa ceva nu poate fi imaginat în sat. Acolo nu se fac cadouri, se dau daruri. Iar darul se întoarce, reciprocitatea este obligatorie. O formulă de primire a darului din Bihor spune explicit: „Mulțumesc până oi întoarce“. În sat, nici Moș Ajun, nici Moș Crăciun nu fac daruri. Copiii sunt răsplătiți, deci plătiți, pentru serviciul ritual pe care îl fac gospodarilor colindându-i. Răsplata se face în mâncare: mere, nuci, alune, colaci. Banii au intrat târziu.

Bătrânii de iarnă, de Irina Nicolau

Nu sunt un mare fan al poveștilor pentru copii contemporane. De fapt, nu, rectific – nu îmi plac. Mai bine zis, nu prea le sufăr. Le compar fără să vreau cu cele clasice și mi se pare că diferența dintre ele e ca diferența dintre un conac vechi, cu iederă pe ziduri, și un apartament de bloc nou, strâmt și sclipicios, cu vedere la apartamentul nou, strâmt și sclipicios de vizavi.

Poveștile noi nu au nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea celor vechi – și e normal, pentru că sunt produsele lumii noastre, care nu mai prețuiește nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea. E drept că mai găsești ici-colo prin ele scene bunicele, sau câte o poantă inspirată, dar cam atât. Și da, ilustrații excelente – aici e un semn limpede că suntem într-o epocă a imaginii – rafinamentul tehnic al ilustrațiilor pur și simplu eclipsează cuvintele, ajunse din ce în ce mai butucănoase și nepotrivite. Cel mai adesea, însă, doar banalități în condiții de tipar de lux. Povești muritoare. (Premiul special pentru plictiseală merge către cele care se vor „educaționale” – de genul „purcelușul care nu se spăla pe cap”, „pinguinul care nu vrea să se culce”, „rățoiul care intră încălțat în casă”. Sincer, dacă aș mai fi copil și mi-ar citi mama cărticele așa strepezite, cred că dinadins m-aș lăsa spălat pe cap doar o dată pe trimestru, m-aș culca numai după miezul nopții și aș sări cu bocancii plini de noroi în mijlocul patului, eventual chiar pe cărțile ăstea). După mine, calificativul maxim pe care îl pot primi în general poveștile noi este acela de „mhm… haios”. Dar „mhm… haios” nu înseamnă nici „bun”, nici „folositor”, nici „înțelept” – adică așa cum aș vrea să crească cei mici, ai mei și ai tuturor.

Și totuși, în maldărul de maculatură colorată se mai găsesc și excepții – cărți care nu doar că îi răsfață pe pitici cu o poveste delicioasă, dar care te obligă pe tine, părintele, să le recitești și să le pui la macerat în cămara minții, eventual pe raftul cu povești zen și pilde vechi[1]. Una dintre ele se numește Gruffalo, e scrisă de Julia Donaldson și a apărut în românește acum vreo trei ani, la editura Cartea Copiilor, în traducerea fabuloasă a lui Florin Bican. Îmi permit să povestesc puțin această poveste minunată, fără pretenția de reclamă și fără teama de „spoiler”. Cu siguranță, comentariul meu nu va ține loc de bucuria de a citi textul integral, de multe-multe ori.

Povestea începe așa: un șoricel simpatic merge „prin codru-ntunecos”. Nu știm unde, nu știm de ce, și probabil că nici el nu știe sau, de fapt, poate nici nu contează. Merge și atât. Mă rog, nu merge prea mult – numai primul vers, căci deja de la al doilea îi sare în față o vulpe care, total indiferentă la drepturile și libertățile șoriceilor, îi propune – diplomatic, voalat, subtil – să ia prânzul la ea. La ea în burtă, mai exact.

Ce ar putea face șoricelul în situația asta? Dacă ar fi un șoricel tipic, ar fugi. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel laș, ar implora îndurare plângând cu lacrimi de… șoricel. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel prost, s-ar lăsa mâncat fără alte comentarii. Dar șoricelul nu e nici tipic, nici laș, nici prost. Cu îndrăzneală calmă, adăugându-și un surâs pe botic, se scuză politicos ca un lord englez că momentan nu poate onora generoasa invitație, că îl așteaptă la masă chiar… Gruffalo. Buf! La un răspuns atât de imprevizibil, vulpea e scurtcircuitată: „– Gruffalo? Care Gruffalo? Ăsta cine mai e oare?”. Aici începe contraatacul șoricelului: Gruffalo, stimată vulpe, e un monstru „cu colți cumpliți, cumplite gheare și măsele, tot cumplite, pe cumplite maxilare”! Cu alte cuvinte (ale mele), un dement sângeros, un criminal în serie, care mai are și o slăbiciune nebună pentru… „vulpe proaspătă la tavă”! Izbită de acest mesaj de interes public, vulpea e îngrozită și o ia la sănătoasa. Șoricelul surâde pe sub mustăcioară și ne șoptește într-un aparte că vulpea e tare bleagă, neștiind că acest Gruffalo e doar un animal imaginar.

Șoricelul își continuă apoi drumul în „codru-ntunecos”. Nu merge mult și dă peste alt prădător. De data asta, bufnița – care îi propune, tot cu maniere desăvârșite, să bea un ceai cu ea (deducem, desigur, că șoricelul ar urma să joace rolul biscuitelui de muiat în ceai). Șoricelul, la fel de neclintit ca prima dată, îi răspunde că, din păcate, are o obligație: merge să-și bea ceaiul cu însuși Gruffalo. Poanta, evident, se repetă punct cu punct. Bufnița întreabă intrigată cine mai e și Gruffalo ăsta, iar șoricelul o informează că e vorba de o dihanie turbată, oribilă și pe deasupra și pasionată – ce coincidență! – de… carnea de bufniță-n aspic. Probabil fiind alergică la aspic, bufnița își cere scuze de deranj și, fâl-fâl, dispare.

Și pentru că trei e cu noroc, la câțiva pași, șoricelul dă nas în nas cu șarpele care, bineînțeles, îi propune și el o masă copioasă. Rețeta șoricelului funcționează ireproșabil și de această dată: auzind că misteriosul Gruffalo e crud, mare, urât și mai e și gourmet (se pare că se dă în vânt după șarpe gătit proaspăt la capac), reptila se face nevăzută sub un buștean. Din nou, șoricelul îi deplânge prădătorului prostia de a nu ști că Gruffalo e doar un animal imaginar.

Povestea s-ar putea opri aici, și tot ar fi multe de învățat. Însă merge mai departe, luând o turnură splendidă:

Satisfăcut probabil de cele trei victorii pe linie, șoricelul are imediat parte de o surpriză colosală: drept în față, pe cărare îi apare… însuși Grufallo, „animalul imaginar” (!) pe care șoricelul l-a tot pomenit ca să-și scape pielea – și acum iată că a apărut de-a binelea: bâzdâganie infernală, spaima codrului, urâtanie cu neg pe vârful nasului și țepi purpurii țâșnindu-i din cocoașă. Firește, lui Gruffalo îi e foame și, deși cântărește peste o tonă în viu, nu ar refuza o gustărică pe bază de cărniță bio & fresh de șoricel, așa, de aperitiv. După o clipă de derută, micul chițcan găsește soluția – magistrală în simplitatea ei: îl anunță sec pe marele prădător că ceea ce vrea să facă e o imprudență fără seamăn, deoarece – deși poate că nu pare – el, minionul cu coadă lungă, e cel mai fioros din pădure; cu alte cuvinte (tot ale mele): campionul en-titre, baronul local, capo di tutti capi el e și altul nu. Și e gata să-i demonstreze asta cu vârf și îndesat. Gruffalo, parte amuzat, parte intrigat, acceptă și îl urmează. De aici victoria e asigurată. Cei doi se apropie de ascunzișul șarpelui. Cu ton ferm de procuror cu experiență, șoricelul îl strigă pe șarpe. Șarpele, probabil bucuros că își va lua revanșa, iese repejor – doar că, în loc de un șoricel fraged și vulnerabil, dă nas în nas cu însuși Gruffalo, despre care „știa” deja cât de crud e și ce regim alimentar are. Șoc și groază, în mintea șarpelui se împletește poticnită singura explicație: e clar, rozătorul i-a spus lui Gruffalo unde se poate găsi șarpe bun de gătit „la capac”. Nu mai poate decât să implore mila șoricelului și să se retragă umil pe sub bușteni. De partea cealaltă, Gruffalo a rămas încremenit – într-adevăr, a văzut cu ochii lui cum un șarpe cere mila unui șoarece! E de necrezut, dar e incontestabil. Firește, scena se repetă identic și cu bufnița și cu vulpea: ambele pică în capcana șoricelului și cad „în genunchi” cerându-i îndurare ca unui zeu. Iar Gruffalo, sărman tolomac, rămâne pur și simplu năucit – nicicând nu s-a pomenit ca șerpii, vulpile și bufnițele să plângă în fața unui chițoran, deci șoarecele n-a mințit – e într-adevăr cel mai fioros din pădure. Din acest punct, micul manipulator nu mai are decât o singură mișcare până la șah-mat. Cu același ton aristocrat de conte de Chițshire, declară oficial că i s-a făcut foame și că îi e o poftă teribilă de o… plăcintă de Gruffalo. Cu spaima pe care numai un torționar ajuns victimă o poate încerca, Gruffalo o ia la fugă mâncând (doar) pământul. Epilogul: șoricelul găsește o nucă și începe să o ronțăie liniștit, lăsându-ne pe noi, cititorii, să căutăm miezul poveștii…

… Pentru că unde se termină povestea, acolo începe cugetarea. Iar mica istorioară ne lasă cu multe învățături: că nu trebuie să ne pierdem cu firea când ajungem față în față cu cei care vor să ne facă rău, că ești victimă doar dacă te comporți ca o victimă, că inteligența și subtilitatea sunt mai bune decât fuga, că există situații în care nu doar că e permis, dar e esențial să minți, că e bine să fii politicos și cu dușmanii ș.a.m.d.

Dincolo de lecțiile enumerate mai sus, mie mi-a luat ceva mai mult timp ca să-mi dau seama de un lucru simplu, dar fundamental: șoricelul, spre deosebire de toți șoriceii din toate poveștile și desenele animate de azi, nu are emoții. E tare atipic pentru că azi, după chipul tehnologiilor de comunicare dominante bazate pe imagine și flux, emoția a ajuns ridicată la rang suprem, în detrimentul rațiunii, transformându-ne pe toți în șoricei speriați. Astfel, protagonistul cu botic simpatic ne dă o lecție prețioasă, în contra vremurilor. În fața tuturor pericolelor și capcanelor, e senin și detașat ca un călugăr, tocmai de asta situația i se arată perfect clară, și la fel și rezolvarea – pentru că nici o emoție nu îi tulbură reacțiile.  E de dorit să împrumutăm ceva din seninătătea lui acum, când suntem mitraliați cu știri, clipuri și imagini care vor în primul rând să ne impresioneze, să ne sperie, să ne tulbure, să ne provoace reacții rapide, fără vreo judecată.

Iar lucrul care mie îmi pare a fi cel mai prețios din toată povestea e următorul: șoricelul (adică omul, să fie clar) e vânat și de realitatea din afara lui, și de ficțiunile produse înăuntrul lui. Și/sau invers – de realitatea dinăuntrul lui, și de ficțiunile din afara lui. Pericolul e permanent, atacurile vin valuri-valuri, „codru-ntunecos” nu este altceva decât viața noastră. Vulpea, șarpele, bufnița nu sunt altceva decât cei care ne vânează în lumea reală, în orice fel posibil – din zbor, sau târâș, sau fățiș – prin impozite, prin coduri QR, prin manipulare mediatică, prin orice fel de constrângeri abuzive. De partea cealaltă, Gruffalo nu este altceva decât partea noastră monstruoasă – sufletul nostru atunci când e crud, excesiv, pătimaș, vicios, sadic și ignorant și care ni se arată câteodată față-n față în toată oribilitatea lui. Între aceste două feluri de întuneric suntem prinși fiecare dintre noi, mai mici și mai ridicoli decât un șoarece dintr-o poveste pentru copii.

Ce e de făcut? Să disperăm, să fugim, să plângem? Șoricelul nostru înțelept nu face nimic din toate acestea – oricare dintre aceste strategii e un drum direct spre moarte. Soluția lui – singura posibilă – e păstrarea echilibrului dintre realitate și ficțiune, dintre dușmanii de afară și cei de dinăuntru, care oricum nu dispar decât ca să apară din nou, dar pot fi ținuți la distanță. Prea multă realitate oribilă și agresivă, prea tiranic cotidianul? Retrage-te înăuntrul tău. Dar nici înăuntru nu e prea mult de stat, dacă acolo începe să dospească Grufallo-ul personal. Prea multă fantezie, prea multă iluzie, prea multe idei fără rădăcini, prea multă indiferență față de ceea ce e concret? Fă un duș rece: ieși în lumea reală, palpabilă. Și tot așa, ori de câte ori e nevoie, cu liniște, grijă și calm desăvârșite, dans elegant pe sârma subțire dintre excesul de activitate (care dă în prostie pătimașă) și excesul de contemplație (care dă în indiferență lașă). Numai cu această bună măsură putem să ne ținem departe prădătorii, fie ei reali sau imaginari, dinăuntru sau dinafară, și să găsim răgaz să mai ronțăim câte o nucă – despre care unii zic că ar fi simbol al înțelepciunii…

Ceea ce urez tuturor șoriceilor mari și mici din acest „codru-ntunecos” care e lumea de azi. Inclusiv mie.

[1] Abia recent am aflat de pe wikipedia că, de fapt, faimoasa poveste a lui Gruffalo este o adaptare după o… veche poveste chinezească.

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Nu ai nevoie de comportamentul bun al copilului tău

Nu simți și nu arăta că ai nevoie de cooperarea, validarea sau comportamentul bun al adolescentului tău. De îndată ce ai nevoie de ceva de la copilul tău ca să te simți mai bine, te-ai pus într-o poziție vulnerabilă pentru că el nu trebuie să ți-l dea.

Când ai nevoie de ceva și nu îl primești, vei încerca în mod natural mai mult controlând și manipulând mai mult. Iar adolescentul tău va deveni din ce în ce mai sfidător sau pasiv conformator – niciunul dintre acestea nu este bun.

Adevărul este că nu ai nevoie de nimeni altcineva care să te sprijine. Puteți să vă validați și să vă rezolvați propriile probleme. Deci, dacă copilul tău se comportă, aceasta este problema lui. Problema ta este să decizi cum vei alege să te comporți față de el. Asta e în mâinile tale, nu ale lui.

Întreabă-te: „Cum vreau să mă comport, indiferent cum se comportă el? Ce pot suporta și ce nu pot suporta?”

Recuperează-ți puterea și spune-ți: „Dacă copilul meu țipă la mine, în loc să am nevoie de el să se oprească, pot să mă întorc și să plec și să nu mă angajez în conflict”.

Spune-i copilului tău că nu vei vorbi cu el până când nu te va aborda civilizat. Iată adevărul: atunci când nu încerci să-ți faci copilul să se schimbe sau să se formeze, te vei putea gândi la alegeri mai bune pentru tine. Și copilul tău va fi mai puțin sfidător pentru că nu va avea cui să reziste. Când nu încerci să-l controlezi și nu reacționezi la el, va trebui să se lupte mai degrabă cu el însuși decât cu tine.

Cunoaște-i prietenii, cunoaște-ți inamicii!

Sună dramatic, replica pare desprinsă dintr-un film. Este vital să știm cercul de prieteni al adolescentului nostru.

De-ndată ce au ieșit pe poarta casei, adolescenții se depărtează de noi și se apropie de visul urât ce cuprinde un număr mare de părinți: gașca, prietenii care devin extrem de importanți. Apartenența la un grup nou e  firească și oferă validare, siguranță, asemuire pozitivă; gașca de amici începe să aibă mai multă greutate din punct de vedere emoțional. Nivelul de influență al părintelui către copilul său adolescent este de aproximativ 30%. Cumva, până în adolescență este timp de pus bun și bine la rădăcină. Dacă ai dat când a trebuit valori și coloană vertebrală, rar se va mai întâmpla ceva nepotrivit în adolescență.

Ai grijă la cuvinte, la tonul folosit: criticile aruncate asupra copilului vor deveni vocea lui interioară care îi va spune, la maturitate, că nu este bun, că nu este în stare, că nu merită. Rolul unui părinte este însă să-i cultive stima de sine și să îl ajute să se vadă într-o oglindă care să-i dea încredere. Vocea ta este bine să fie auzită, mai mult decât vocea grupului, voce neformată, fără experiență de viață. Fără verticalitate.

Adu-i pe toți acasă. Toată gașca! Vorbește cu prietenii lui. Ce îți poți dori mai mult decât să îi ai aproape pe oamenii care au cea mai mare influență asupra copilului tău? Aproximativ 70% putere de influență?

În plus, când o să te comenteze în fața prietenilor, cineva va avea puterea să spună: ,,Uite, eu am cunoscut-o atunci pe maică-ta și e cool, nu știu de ce te plângi atât…”

Nu faceți nimic până când sunteți amândoi calmi

O regulă generală este să eviți să faci ceva până când calmul nu te cuprinde și pe tine și pe copil tău. Adevărul este că nu trebuie să-i răspunzi copilului tău când ești supărat sau când copilul tău este supărat și în fața ta. Nu poți spune nimic. Puteți dura câteva minute sau mai multe dacă aveți nevoie.

Când emoțiile s-au temperat, poți să stai și să vorbești cu el. Nu este niciodată bine să încerci să aduci în discuție un subiect dificil sau să rezolvi un conflict când e uragan între voi. Deci, dacă fie tu, fie copilul tău sunteți supărați, faceți o pauză și reveniți când puteți aborda lucrurile într-un mod mai calm.

Dacă încercați o conversație cu adolescentul și el este nepoliticos sau iritat și iritant atunci trebuie să deveniți atenți și să vă asigurați că nu vă lăsați târât într-o ceartă.

Repetă o propoziție care să îți fie scut: „Nu merg acolo indiferent ce se spune sau face…” Fă asta constant pentru a te calma și a căpăta putere.

Și nu te simți rău dacă ești atras din nou într-o luptă ocazional – a rămâne puternic nu este ușor. Cu cât refuzi mai mult să te implici, cu atât va fi mai ușor să rămâi calm.

Cristia este lângă copiii ei adolescenți. Uneori e greu. Uneori e mai ușor.

La sfârșitul zilei, dragostea este cea mai puternică.

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea I

Echipa Matricea Românească a avut plăcerea de a-l cunoaște pe părintele Ioan Hojda, parohul bisericii de lemn, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Rogoz. Am avut bucuria de a cunoaște istoricul bisericii din 1663, monument istoric înscris în lista Patrimoniului Mondial, cod 904. În interviul ce urmează o să descoperiți un scurt istoric.

Istoricul bisericii din Rogoz

Biserica din Rogoz a fost construită din lemn de ulm, în anul 1663 pe locul unei biserici mai vechi. Biserica mai veche din păcate a fost aprinsă de către tătari în anul 1661, în timpul unei invazii. Nu a ars acea biserică în totalitate, pereții au rămas. În doi ani și-au procurat materialul lemnos, și în 1663 au ridicat-o și de atunci stă mărturie peste ani, că au fost români, sunt români și cu siguranță or să mai fie români.

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

23 noiembrie – 1 decembrie 2021, Sala Acvariu

Muzeul Naţional al Ţăranului Român

În perioada 23 noiembrie – 1 decembrie 2021, are loc expoziția trilingvă, foto-documentară Brukenthal – un european timpuriu, la Muzeul Național al Țăranului Român, Sala Acvariu, cu ocazia celebrării celor 300 de ani de la nașterea baronului Samuel von Brukenthal (1721 – 1803). Tânărul sas, din micuțul târg Nochrich, devine guvernator al Transilvaniei, contribuie în mod hotărâtor la europenizarea regiunii și fondează primul muzeu public din Sud – Estul Europei. Prin cariera sa, lasă în urmă o moștenire culturală de o asemenea valoare, încât, trecând și prin perioada comunistă, aceasta reușește să îi păstreze numele și perspectiva europeană, până astăzi.

Expoziția își propune o prezentare vie a operei și activității lui Samuel von Brukenthal, pe zece panouri. Broșura trilingvă, care însoțește expoziția, reproduce conținutul panourilor fără modificări și urmărește, astfel, să trezească interesul publicului larg față de o cunoaștere temeinică a acestei ilustre personalități, care ne inspiră și astăzi, prin exemplul său.

Vernisajul, în cadrul căruia vom asculta discursurile invitațiilor de onoare, printre care: dr. Virgil Nițulescu – Manager MNȚR, dr. Peer Gebauer – Ambasadorul Germaniei la București, dr. Theodor Paleologu – Președinte Fundația Paleologu, Sabin Luca – Manager MN Brukenthal, Laczikó Enikő – secretar de stat DRI și dr. Klaus Fabritius – Președinte al FDGR-Regiunea Extracarpatică, și în cadrul căruia ne vom bucura de o prezentare istorico-muzicală a biografiei baronului, susținută de istoricul Thomas Șindilariu, acompaniată de muzica preferată a lui Samuel von Brukenthal, are loc în ziua de 23 noiembrie 2021, ora 17.00, la sala Acvariu.

Evenimentul va fi transmis live pe pagina de Facebook a Muzeului.

Având în vedere restricțiile actuale, accesul la vernisaj se va face doar pe bază de invitație sau rezervare în prealabil la petra@cutimp.ro, în limita locurilor disponibile (30% din capacitatea sălii).

Expoziția:

Texte: Harald Roth și Thomas Şindilariu
Traduceri: Petra A. Binder, Thomas Şindilariu (română), Harald Roth (engleză)
Grafică: Anna Dejewska
Contribuții documentare: dr. Alexandru Sonoc (MNBrukenthal)
Contribuții comunicare și coordonare: dr. Dana Hrib. dr. Alexandru Chituță (MNBrukenthal)

Organizatorii și partenerii evenimentului la București: Forumul Democrat al Germanilor din România – Regiunea Extracarpatică, Departamentul pentru Relații Interetnice, Asociația Cu timp pentru cultură, Muzeul Național al Țăranului Român, Forumul Democrat al Germanilor din Cluj – Napoca, Muzeul Național Brukenthal.

Inițiatorii expoziției itinerante:

Forumul Cultural German pentru Europa de Est (Potsdam, Germania) în parteneriat cu Departamentul pentru Relații Interetnice, Muzeul Național Brukenthal, Forumul Democrat al Germanilor din Transilvania și Fundația Samuel von Brukenthal, și cu sprijinul Muzeului Național de Istorie a României, Arhivelor Naționale Sibiu, Institutului Transilvănean afiliat Universității Heidelberg, Arhivei Bisericii Negre, Verband der Siebenbürger Sachsen in Deutschland.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Acvariu, până pe 1 decembrie 2021, de marți până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Intrarea este liberă.

Cristia este mamă de adolescenți.

Cristiei îi este greu: își iubește copiii și se luptă în fiecare zi cu adolescenții ei. Asta e istovitor!

Nu se mai recunoaște pe sine. Și nu îi mai recunoaște pe ei.

Chiar, ce o fi cu ei????

Adolescenții explodează. Des. Când nu explodează, se gândesc la următoarele: „Părinții mei nu au habar, așa că ce rost are să încerc să mă explic? Mă voi izola…”

Îndepărtarea sau explozia sunt ambele modalități prin care adolescenții tăi încearcă să-și gestioneze stresul și să se apere. De fapt, acestea pot fi singurele moduri prin care adolescentul tău știe să comunice atunci când lucrurile devin intense – ceea ce, desigur, provoacă doar mai multe conflicte.

Iată 6 secrete pe care le-am găsit cu adevărat utile pentru a comunica cu copiii în anii deloc ușori ai adolescenței:

Porniți cu înțelegere, chiar și atunci când nu înțelegeți nimic!

Iată un secret simplu care te va ajuta în tot ceea ce faci cu adolescentul tău. Indiferent cât de greu ar fi, încearcă să începi toate interacțiunile cu copilul tău cu înțelegere, chiar dacă nu ești pe deplin de acord sau chiar nu înțelegi destul de clar despre ceea ce vorbește cu tine.

Iată un exemplu des întâlnit: îți găsești fiul online, pe chat, cu prietenii ei când ar trebui să-și facă temele. Te înnebunește acest lucru pentru că te gândești: „Abia se descurcă la școală, mâine are test la fizică și un proiect de predat la geografie și nu pare să-i pese sau să înțeleagă că trebuie să-și facă temele”.

Adolescentul tău, pe de altă parte, se gândește: „Trebuie să intru online și să vorbesc cu Dan. Dacă nu ne împăcăm după cearta pe care am avut-o astăzi pe hol, toate clasa va fi mâine împotriva mea.”

Tu ai dreptate. Și fiul tău are dreptate.

Tu și copilul tău trăiți în două realități diferite. Întrebați-vă copilul, sincer, de ce vorbește. Încercați să înțelegeți realitatea lui, chiar dacă nu o înțelegeți complet. După ce știi ce se întâmplă, încearcă să spui:

„Înțeleg cât de greu este pentru tine când te cerți cu unul dintre prietenii tăi. De asemenea, știu că trebuie să treci acest test mâine. Temele școlare sunt treaba ta și este responsabilitatea ta să le faci cât mai bine posibil. Să ne așezăm și să ne gândim la o modalitate bună de a-ți gestiona timpul în seara asta. Sunt aici dacă vrei să vorbim sau să te ajut cumva.”

Încercați să nu spuneți „înțeleg, dar…”, ceea ce pur și simplu va descalifica ceea ce tocmai ați spus. Să nu uităm că acest cuvânt mic, ,,dar” este o gumă de șters perfectă ce anulează ceea ce am dăruit mai devreme. Începeți prin a arăta înțelegere și încercați să vă puneți mai întâi în papucii copilului înainte de a-i spune ce ar fi bine să schimbe.

Cumva, acest lucru tinde să deschidă urechile preadolescenților și adolescenților. În loc să simtă că trebuie să se apere de tine, ei de fapt ascultă.

Nu vă emoționați prea tare și nu o luați personal

Emoția este inamicul tău atunci când încerci să faci legătura cu adolescentul tău. Amintește-ți că ceea ce spune și face el nu este o reflecție asupra ta. S-ar putea să nu-ți placă cum se comportă – sau chiar cum gândește – dar ține-ți emoțiile departe de asta, chiar dacă comportamentul lui te afectează.

Nu spun că este un lucru ușor de făcut. Este greu, dar este foarte, foarte eficient și este o abilitate pe care o poți învăța la fel ca oricare alta. Ce ar fi dacă ai repeta: „Aceasta este doar meseria de a fi părinte. Nu este personal.”

Când putem să ne gândim așa, nu există niciun motiv să fii supărat pe copilul tău pentru că este el însuși. Poate că face o alegere proastă, dar poate că nu este capabil, acum și aici, pentru a face una mai bună. Poate îi lipsesc încă instrumentele. Sau poate le are și nu știe să le folosească. Așadar, treaba ta este să-l ajuți și să-l ghidezi spre alegeri mai bune, astfel încât să poată, la rândul său, să dezvolte abilități mai bune de rezolvare a situațiilor.

Încercarea de a te concentra doar pe meseria ta ca părinte, te va ajuta să fii mai puțin emoțional. Când te simți frustrat, amintește-ți, nu o lua personal. Inițial, copilul tău nu te va plăcea când stabilești limite. Cui îi plac limitele și îngrădirile? Spuneți-vă că aceasta este pur și simplu o situație de rezolvat și face parte din treaba ta de părinte.

Pune întrebări sincere… Întrebări care nu urmăresc nimic ascuns

Cere-i adolescentului tău ideile lui și colaborează.. Lasă-l să vadă că tu crezi în el și că nu ești supărat pe el. Când îl lași să vadă că ai încredere în abilitățile lui și că are spațiu să rezolve singur lucrurile, vei începe să-ți dezvolți adevărata încredere în el.

Nu puneți întrebări anume care vă pun copilul în defensivă. Întrebări precum „De ce nu te poți trezi la timp? Iar nu o faci deși ai promis? Iar??? Ce e în neregulă cu tine?” , duc doar la conflict, nu la rezolvare. În schimb, încercați să deschideți o conversație cu: ,,Malvina, ai vreo idee despre cum te-ai putea trezi la timp?”

Dacă spune că nu știe, oferă câteva alternative și întreabă care dintre ele i s-ar potrivi. Spune-i adolescentului tău că toate aceste situații e musai să fie rezolvate. Oferă-i ocazia, oferă-i oportunitatea de a-și rezolva propriile probleme.

Asigurați-vă că îi spuneți că sunteți acolo pentru a-l ajuta să găsească soluții, pentru a se consulta cu el.

O! Și, desigur, lăsați-l să se ocupe de consecințele naturale ale comportamentelor sale. A fi stăpânul situației date înseamnă a fi stăpânul consecințelor.

Scopul tău final este să-ți ajuți copilul să gândească singur. Gândirea pentru sine îl va ajuta, la rândul său, să simtă că are un anumit control asupra lumii lui.

Ascultă deschis ceea ce spune și roagă-l să se gândească critic la fiecare alegere. Care ar fi consecințele firești ale fiecărei alegeri și cum s-ar simți în a face față acestei alegeri?

Fii lângă fiul tău, fii lângă fiica ta. Ei nu cer asta sau chiar dau de înțeles contrariul. Totuși, au mare nevoie de tine!

(va urma)

Adolescența se scrie cu E mare. De la Explozie – partea II-a

Clădirea restaurată va deveni drept școală pentru comunitatea parohială, aparținând parohiei Târgu Mureș I, sub coordonarea și supravegherea părintelui Claudiu Nicoară.

Prima școală românească din municipiul Târgu-Mureș a funcționat între anii 1765-1907. Prima documentație o putem găsi în Ordinul Guvernului din 24 aprilie 1768 unde se menționează existența acestei clădiri modeste, în care copiii învățau să scrie în limba română. Este de menționat faptul că Gheorghe Maior, tatăl celebrului cărturar Petru Maior, a fost unul dintre profesorii ce au activat în această școală. În anul 1912, clădirea a avut alte întrebuințări: casă de locuit pentru cântăreții bisericii și urmând a fi casa pentru oamenii de serviciu.

Între anii 1988-1990 clădirea veche a avut parte de reparații capitale, fiind practice reconstruită, păstrându-și doar dimensiunile originale și elementele arhitecturale.

Între anii 1994-2001, clădirea școlii este întrebuințată drept sediu pentru Liga Tinerilor Creștini Ortodocși Români din Târgu-Mureș, după care rămâne neutilizată.

În urma renovării efectuate recent, aici vor avea loc activitățile școlii parohiale ce are în jur de 20 de copii din parohie. Aceștia au fost împărțiți în două grupe: una cu copii cu vârste între 3 si 5 ani și una cu copii cu vârsta până la 12 ani.

Echipa Matricea Românească a avut plăcerea de a cunoaște oameni deosebiți din localitatea Sângeorz-Băi, județul Bistrița-Năsăud. Am descoperit o parte din cei care duc tradițiile românești mai departe.

Când ați început să coaseți?

De la vârsta de 13-14 ani, prima dată am început să coasem prosoapele și după aceea am cusut restul, tot ce se vede aici.

Mai merg tinerii îmbrăcați în straie tradiționale la biserică?

Da, se mai duc. Eu mă duc în toate duminicile.

Cât durează confecționarea unui costum?

Cam 6 luni; începeam iarna și le terminăm la Paști. Prima dată se croiesc și după aceea se coase cu acul și ața, direct pe pânză. Este mult de muncă.

Țesăturile – moștenire de familie

De micuță m-a învățat mama să lucrez la d-astea, mi-a plăcut bineînțeles și îmi place așa mult să lucrez și ce îmi place iese bine.

La povești cu domnul Leon

Născut la acest număr și nu mi-am schimbat niciodată adresa. Unde m-am născut am petrecut copilăria, adolescența și acum cu pași siguri înspre bătrânețe.”

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Părea că Mariei i-a reușit tare bine treaba cu părințeala. Fetele erau la ,,cel mai bun liceu” și ,,exact la facultatea dorită”, de acum.

Mereu era la unison cu tatăl fetelor, ei doi transmiteau la fel ce era de transmis către copii.

Toate acestea îi făceau să se poarte cumva anume în grupul de prieteni: dădeau mereu sfaturi (uneori necerute, e adevărat), combăteau orice idee ce era diferită de a lor, și începeau formulările cu ,,uite cum se face, uite cum am făcut eu, uite cum este bine”.

Există lucruri universal valabile?

Există oare formule sigure și absolute de ,,crescut copiii”?

Ceea ce este valabil pentru o familie sau pentru un copil anume se poate lucra oricând și cu oricine?

Fiecare copil este unic.

Fiecare familie are un spațiu irepetabil, cu valori, reguli, obiceiuri de viață, mod de abordare, sentimente și idei anume.

Desigur, există valori universale și atitudini ce este bine a fi înflorite pentru binele fiecărui copil.

În general, părinții nu sunt neapărat flexibili unii cu ceilalți.

Tendința celor ce li se închegă lucrurile este să devină siguri că modul lor de a aborda tehnicile de parentaj este cel mai bun din lume și trebuie luat ca un calup, ca o rețetă de netăgăduit.

Cum e sufletul părinților?

În sufletul părinților ce caută iar și iar soluții externe se strecoară mereu îndoiala. Dau tot ce trebuie? Sunt? Pot? Dacă fac așa, va fi mai bine? Dacă voi urma acest sfat, voi avea rezultate?

Înainte de orice, este bine să îți simți fiul și fiica. Să înveți să îți asculți copilul, cu urechea cea fină, cu inima, să asculți ce e dincolo de cuvânt, de plâns, de lamentare, de ignoranță, de rebeliune, de negare, de opoziție, de bravare.

Ceea ce este înăuntru, uneori închis și încapsulat, nu este neapărat ceea ce se încheagă în cuvinte.

Este important să avem răbdare până ce deschidem capsula ce ține în sine lucruri nespuse pentru că poate nu a fost momentul potrivit sau pentru că poate nu a fost contextul cel bun.

Fiecare copil este bine să se simtă în siguranță atunci când vorbește și se deschide, are nevoie de validare și acceptare.

Copiii vor fi parte din ceea ce suntem noi azi

Ceea ce facem îl învață și îl modelează pe fiul nostru. Ceea ce spunem sensibilizează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Contează cum privim, cum zâmbim, cum ne luminăm la față, cum admirăm, cum dăruim, cum validăm, cum onorăm, cum respectăm, cum tolerăm, cum arătăm empatie și compasiune.

Când crezi că doar Maria are adevărul absolut (în buzunarul de la piept), să știi că te înșeli. Este bine să ascultăm (și, da, să admirăm), însă este foarte important să trecem prin filtrul propriu tot ceea ce aflăm că funcționează perfect la alții și fără doar și poate rezolvă toate neajunsurile relaționării părinte-copil. Ascultă-ți instinctul tău de părinte, luptă-te să lași glasul său să fie auzit, împletește mereu doar fire pe care le simți potrivite și prielnice creșterii copiilor tăi, relației ce vă definește și vă împlinește!

Primăria Orașului Buftea și Centrul Cultural Buftea, în parteneriat cu Asociația SUONARTE, lansează Stagiunea Culturală “Muzicieni de Azi, Muzicieni de Mâine” un Program Cultural dedicat tinerilor artiști, care va oferi publicului iubitor de muzică clasică, recitaluri lunare transmise în regim live streaming.

Recitalul de Arii și Duete Celebre, care va deschide Stagiunea Culturală, va avea loc Duminică, 14 noiembrie, începând cu ora 17:00, și va fi transmis în regim live streaming pe pagina de Facebook a Centrului Cultural Buftea și a Asociației SUONARTE.

Recitalul va fi susținut de tineri artiști valoroși: sopranele Ramona Păun Mardare și Claudia Marinescu, mezzosoprana Adina Papadimas, tenorul Paul Celmare, basul Ștefan Lamatic și pianista Liana Mareș.

Programul va cuprinde lucrări celebre din creația compozitorilor: Wolfgang  Amadeus Mozart, Gaetano Donizetti, Vincenzo Bellini, Gioachinno Rossini, Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, Charles Gounod, Georges Bizet.

Programul Cultural “Muzicieni de Azi, Muzicieni de Mâine” își propune să ofere tinerilor talentați din domeniul muzicii clasice, evenimente în cadrul cărora să își etaleze valoarea și să obțină notorietate și apreciere din partea publicului din țară  și din străinătate, prin transiunea în regim de live streaming. Programul va promova astfel, atât tinerele talente românești, cât și valorile Culturii naționale și universale și va oferi o alternativă valoroasă de petrecere a timpului iubitorilor de muzică clasică.

Despre Centrul Cultural Buftea

Centrul Cultural Buftea a fost înființat în anul 2013 ca urmare a Hotărârii nr.21/26.02.2013 data de Consiliul Local Buftea. Activitățile specifice desfășurate de Centrul Cultural Buftea, au ca obiective principale educarea artistică a publicului prin programe specifice, sprijinirea tinerilor și artistilor valorosi în afirmarea lor, cercetarea, conservarea și promovarea tradițiilor populare.

Centrul Cultural Buftea oferă cursuri gratuite de dans popular pentru copiii din oras și cursuri de dans sportiv pentru adulții din oraș cu varste peste 25 de ani. De asemenea, începând din luna iulie 2015 în cadrul Centrului Cultural Buftea va avea loc un Cerc de Tradiții și Obiceiuri Populare care își propune să implice atât persoanele vârstnice cât și tineri.

Deși recent înființat, Centrul Cultural Buftea a reușit să îmbogățească universul cultural buftean prin desfășurarea unor evenimente cultural-artistice foarte importante la nivel local Art Buftea, Culorile Toamnei, județean Drag mi-e cantecul si jocul și național Sonoris.

Având o strânsă colaborare cu toate instituțiile de învățământ din oraș cât și cu alte instituții la nivel local și județean, Centrul Cultural Buftea își propune să susțină, să se implice și să organizeze cât mai multe evenimente destinate atât locuitorilor cât și tuturor celor interesați de Artă și Cultură.

Despre Asociația SUONARTE 

Asociația SUONARTE s-a născut din dorința unui grup de tineri artiști și antreprenori culturali de a oferi o alternativă valoroasă ofertei culturale existente în România, prin evenimente de amploare care să implice mari personalități culturale românești și străine, dar și tinere talente în curs de afirmare. Printre obiectivele principale ale Asociației SUONARTE se află promovarea Artei, a Culturii și a Educației, a valorilor culturale naționale și universale și promovarea unei imagini pozitive a României, atât în țară, cât și în afara ei.

Prin crearea de parteneriate cu mediul de afaceri și cu entități instituționale locale sau guvernamentale, naționale și internaționale, cu alte asociații și organizații non-guvernamentale, în vederea realizarii unor programe și proiecte artistice și educaționale, SUONARTE își propune să faciliteze și să încurajeze accesul la actul artistic, participarea publicului de toate vârstele, din toate mediile și păturile sociale, la activități cultural-artistice și educaționale.

De asemenea, Asociația își propune și realizarea unor programe și proiecte socio-culturale, astfel încât să faciliteze accesul persoanelor din medii sociale defavorizate la artă, cultură și educație, contribuind la combaterea discriminării pe criterii sociale și etnice și crearea de programe cultural-educaționale dedicate persoanelor cu nevoi speciale pentru a contribui la incluziunea lor socială.

Un alt deziderat al Asociației SUONARTE este implicarea în viața culturală a copiilor și tinerilor, pentru a crea contextul favorabil educației prin cultură ,organizarea prin parteneriate cu autorități importante programe și proiecte educaționale și artistice.

Printre ultimele proiecte realizate de ASOCIAȚIA SUONARTE, se numără: Concursul Internațional de Canto “Ionel Perlea”, Ediția XXX; Concursul Internațional de Dirijat „Ionel Perlea”, ediția a V-a; Opera International Masterclass susținut de super star-ul de Operă Nelly Miricioiu, International Conducting Masterclass susținut de marele dirijor și profesor Dumitru Goia, eveniment finalizat cu Spectacolul intergral “La Traviata” de Giuseppe Verdi.

Matricea Românească a stat de vorbă cu Carmen Stetco, câștigătoarea locului I la Tezaurul Folcloric. Ne-a povestit de unde are această emoție și dragoste pentru muzică. Povestea ei o puteți descoperi în cele ce urmează.

Cine este Carmen Stetco?

Carmen Stetco este o persoană foarte ambițioasă, perseverență și muncitoare. M-am născut în orașul Borșa, la poalele Muntelui Pietrosu, o zonă bogată în tradiție, cultură, obiceiuri și oameni calzi. Sunt mândră că vin din această zonă a Maramureșului istoric. Județul Maramureș este înzestrat cu un potențial turistic deosebit de mixt și concentrat prin existența unor forme de relief îmbinate pe tot teritoriul, a unei clime favorabile practicării turismului pe aproape tot parcursul anului, a unui potențial faunistic și floristic bogat în specii și ecosisteme singulare în Europa, cu factori naturali de curǎ balneară, cu un patrimoniu cultural, istoric și arhitectural de referință chiar mondială. O astfel de zonă are un potențial turistic exponențial am putea spune. Este dificil de găsit o tară, o regiune, în care turismul să fie în floare indiferent de anotimp. La acest capitol, Maramureșul este fruntaș. Fie că vrei să te bucuri de o drumeție de vară prin Carpații Orientali, fie că ești pasionat de sporturi de iarnă, destinația ta va fi întotdeauna Maramureșul.

De unde aceasta pasiune pentru muzica populară?

Pasiunea mea pentru muzica populară s-a așezat în mine, încă de când eram mică. Am crescut într-o familie unde muzica era la ea acasă, tot timpul cântăm, bunica mea cântă, tatăl meu cânta la vioară și din voce. Ascultând toată ziua numai muzica populară, mi-am dat seama că îmi place mult. Din clasele primare, mama mea a fost cea care m-a înscris la un ansamblu la Borșa, am început să dansez, să cânt și de acolo s-a deschis calea mea spre cântecul popular. Părinții sunt cei care mă sprijină și mă susțin cel mai mult, mama se ocupa de costumele populare, mi le pregătește, iar tata este mereu prezent cu mine peste tot.

De la ce vârstă ai început să cânți pe scene și să devii cunoscută?

Am început să cochetez cu muzică de la 5-6 anișori, dar momentul meu important când am pășit a fost prima dată la 11 ani pe scena Tezaurului Folcloric, în emisiunea regretatei Marioara Murărescu, la concursul Muguri de Tezaur. Din acel moment, totul a prins contur.

Încă de când am început, am călcat pe foarte multe scene, am întâlnit oameni minunați, fiecare public avea căldura lui. Nu aș putea numi o scenă anume care ar fi importantă, pentru mine toate scenele în care am evoluat au fost importante și mi-au oferit încredere.

Am început să devin cunoscută după ce am participat la concursul Moștenitorii din cadrul Tezaurului Folcloric, unde am obținut locul I. După ce am obținut acest premiu, am fost chemată să colaborez cu mai multe ansambluri din țară, am avut foarte multe spectacole, recitaluri care m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi. În anul 2017, a fost anul în care am lansat primul meu album de muzică populară la Cluj-Napoca, pe scena Casei de Cultură a Studenților. A fost un moment important din viață, fiind și unul de succes.

Pe lângă muzica populară, am mai cântat și muzică ușoară veche, însă doar la petreceri private. Muzică ușoară îmi place, dar nu a fost prioritatea mea în cariera artistică.

Ce simți atunci când cânți?

Atunci când urc pe scenă și cânt trăiesc o emoție aparte, trăiesc fiecare vers al cântecului, în special cântecele de dragoste, de inimă și de dor. Nu cred că poate fi descrisă în cuvinte această emoție, numai cine trăiește această clipă. Însă pot doar să vă spun că atunci când cânt, simt că zbor.

Care este melodia ta preferată?

Melodia mea preferată este de pe albumul meu intitulat “Măicuța când m-ai făcut”, iar melodia se numește “M-o-ntrebat inima me, Ce-am de gând să fac cu ie’”! Această melodie este o melodie armonioasă, cu versuri despre inima și pot să spun că a fost foarte bine primită de către public.

Primul album

Momentul pe care l-am trăit pe scenă și a fost cel mai frumos, a fost atunci când mi-am lansat primul album și am organizat primul meu spectacol. A fost o zi extraordinară, am avut invitați minunați la lansarea albumului, am cântat în duet cu Ionuț Fulea, dar totodată am fost și mireasă la o nuntă de oraș tradițională. Am trăit emoții unice pe care nu o să le pot uita.

Care este exemplul tău în muzică?

Exemplul meu în muzică a fost dintotdeauna regretata Titiana Mihali. De la ea am învățat să îmi aleg repertoriul cu grijă, să fie autentic și să cuprindă mai multe teme din viața unui om. Tot de la ea am învățat ce înseamnă să îmbraci un costum autentic și să ai o ținuta pe scenă. Există mulți artiști consacrați care ar putea fi modele de urmat, dar luăm de la fiecare ceva ce se potrivește.

Cum este o zi obișnuită pentru Carmen Stetco?

O zi obișnuită pentru Carmen Stetco: în acest moment lucrez la Aeroportul din Cluj, pe partea juridică. Merg la muncă, iar după ce ies îmi place să am activități precum cititul, gătitul, ieșitul la plimbare pentru a lua o gură de aer, sportul, înotul.

În timpul liber îmi place să ies în aer liber, în natură, să am doar timpul meu, să petrec mult timp cu familia și prietenii apropiați. De aici îmi culeg energia și buna dispoziție pentru restul timpului.

Unde dorești să ajungi?

În ceea ce privește această întrebare, spun doar atât: Constantin Brâncuși spunea: “Dacă vrei să privești departe, trebuie să te ridici cât mai sus! Asta îmi doresc și eu!”

Sfat

Sfatul meu pentru toți tinerii care au o pasiune în muzică, în special să cânte, să muncească foarte mult, să aibă ambiție și răbdare. Pentru că lucrurile mărețe se realizează doar investind mult timp și muncă.

Interviu realizat de Andrei Ispas

“Probabil că ar trebui să ne temem mai mult de oamenii care se comportă ca și cum ar fi computere decât de computerele programate să pară umane” – Joseph Weizenbaum (1977)

„Narcisismul este interfața nihilismului” – Nicholas Carr (2007)

Sfârșit de 2021, al doilea an al Covidianului timpuriu. Lumea e tulburată, economia mondială icnește, se aud de peste tot zvonuri lugubre de criză energetică și de criză alimentară. Frica, enorm amplificată mediatic, a colorat viețile oamenilor în nuanțe întunecate – frica de boală, de moarte, de vaccin, de viitor, de sărăcie, de a-ți pierde locul de muncă, de a fi exclus din societate. Și cum frica e un mediu bun pentru ură, oamenii s-au împărțit atât de radical în vaccinați și nevaccinați, pro-măsuri și anti-măsuri, încât te întrebi dacă nu cumva suntem în război, doar că cineva a uitat să ne anunțe. Lumea pe care mulți o credeau stabilă se împleticește, plăcile ei tectonice par să fi intrat în fibrilații. În tot acest peisaj sumbru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani, intră pe ușă Mark Zuckerberg și, cu încântarea unui puber care a scăpat necontrolat la Netflix, ne prezintă noua sa jucărie : Meta (vezi varianta scurtă a prezentării aici, sau pe cea lungă aici).

Un prim lucru e evident pentru orice urmărește prezentarea: Zuckerberg vinde Meta ca pe un leac universal la toate probleme recente: V-ați săturat în ultimii doi ani de Zoom? MZ are soluția – un Zoom pe steroizi, muuult mai spectaculos. Simțiți că v-ați atrofiat de atâta stat în casă și pe scaun? MZ știe că mișcarea e bună și vă propune să faceți mișcare… dar tot în casă, cu un fantastic antrenor virtual de fitness la alegere. V-ați săturat de ecrane? Și el! Până la urmă, sunt atât de mici și de rudimentare! De aceea vă propune să renunțați la ele, punând în loc doar o pereche de ochelari care „în mod natural” (!) vor transforma întregul mediu ambiant într-un ecran imens, din care privirea nu mai are unde să scape. Vă e dor de întâlnirile cu prietenii? Tot MZ vă oferă nenumărate posibilități, cu o singură condiție: ca întâlnirile să fie virtuale. Realitatea nu a fost niciodată pasiunea lui.

Acum, că șeful Facebook vorbește cu zâmbetul lui frigid de android despre responsabilitate, securitate și siguranță cu aceeași seninătate cu care foștii comuniști de la noi lăudau democrația post 1990, nu ar trebui să ne surprindă prea mult. Bănuiesc că, după toate scandalurile în care a fost implicată compania în ultimii ani, nimeni, nici măcar fanii împătimiți ai Facebook-ului, nu îl ia pe Zuckerberg ca reper moral.

De asemenea, nu ar trebui să ne contrarieze nici faptul că pe parcursul prezentării lungi se vorbește, cu un extaz asemănător cu descoperirea Americii, despre „a massively bigger creative economy”, „hundreds of billions of dollars”, „millions of creators and developers”. Meta face parte din același model economic hiperagresiv cu care ne-am obișnuit, care detestă limitele și imprevizibilul, care creează haos și penurie, și care nu poate opera decât cu cifre colosale și cu pretenții absolute.

În schimb, ceea ce cred că ar trebui cu adevărat să ne tulbure la discursul programatic al lui MZ este felul în care el se raportează, sau mai bine zis, NU se raportează la lumea reală. Nu găsim în prezentarea lui nici cea mai modestă referință la realitatea concretă – discursul lui este autist de la început până la sfârșit. Iar de aici putem intui ceva oribil, și anume: condiția esențială a prosperității Metaversului este menținerea lumii reale în degradare. Cu cât lumea reală va fi mai deprimantă, cu atât Metaversul va apărea mai seducător. Cu cât lumea reală va fi mai sordidă, cu atât Metaversul va părea mai promițător. Cu cât lumea reală va semăna mai mult cu un penitenciar, cu bariere, ziduri și certificate, cu atât Metaversul va apărea ca o oază a libertății.

În această lumină, Metaversul este un mediu al transcendenței – e „locul” unde te rupi de condiția pământească, de lumea reală care e imprevizibilă (și deci mult mai greu de controlat), „locul” unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, doar holograme, avataruri și realitate augumentată. E gestionat și populat de „creatori” (termen pe care MZ îl repetă obsedant). Mai intens decât oricare alt mediu precedent, Metaversul îndrăznește să promită explicit ceea ce, în istoria lumii, au promis doar filosofiile, religiile și metafizica: să ne transporte „dincolo de limitele distanțelor și limitele fizice” (‘’1’16). Tehnologia se arată aici, fără ascunzișuri, a fi ceea ce de fapt pare să fi fost dintotdeauna: o formă de magie[1]. De data asta, însă, punctul culminant al magiei constă nu doar în dominarea, ci în dizolvarea lumii materiale. Metavers – metastaza materiei.

În locul ei, Metaversul ne oferă propriul ei simulacru  – un „nicăieri” steril, în care schimburile de date se consideră a fi „relații”, în care nimic nu este fix și nici coerent. În care vom fi „mai conectați și mai prezenți cu lumea din jur” (’49) – doar că „lumea din jur” nu mai e lumea concretă și stabilă, lumea aceea în care mângâi o pisică, dai cafeaua în foc sau plantezi un pom, murdărindu-te pe mâini.  Doar că acum pisica poate fi dragon, cafeaua poate fi o zeamă turcoaz, iar pomul crește instant, cu rădăcinile în sus, sau poate chiar tu ești dragonul care sare de pe creanga lui drept în cafeaua turcoaz ș.a.m.d. în orice variație fantezistă în care suntem dispuși să credem, hipnotizați. Pe scurt, o lume care e mai aproape de secția de psihiatrie decât de clubul de proză fantastică.

Inclusiv singurătatea e simulată în Metavers. Să presupunem că, obosit de atâta interacțiuni care ar face invidios pe orice spiritist din secolul al XIX-lea, ai simți la un moment dat nevoia să te întorci în lumea reală, să-ți tragi sufletul (la propriu…). MZ omite însă această variantă – se vede că nu îi place, ideal ar fi ca viața în Metavers să nu mai poate fi întreruptă niciodată. În schimb, îți oferă posibilitatea de a accesa „your private bubble”, închizând notificările – și astfel, nimeni nu-i poate reproșa că nu ține la privacy.

În urmă cu zece ani, profesorul Eric McLuhan, fiul cunoscutului Marshall McLuhan afirma:

„Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității.”

În lumina acestor fraze se conturează și mai bine lugubra antropologie a Metaversului: omul are un corp, dar singura lui utilitate e ca furnizor de informației și ca suport biologic pe care se altoiește mașinăria care îi preia, atentă, datele biometrice. Smuls de corp pentru a putea fi manipulat, este sufletul pentru care aceeași mașinărie creează un univers virtual totalitar (MZ spune „imersiv”, pentru că sună mai prietenos). În distopia casnic-globală numită Metavers, nemaifiind limitat de constrângerile realității, psihicul e menținut într-o permanentă stare de excitație, injectându-i-se neîntrerupt senzații și experiențe noi, distracție peste distracție, precum șoarecii din experimentul lui Olds și Milner[2]. O moarte hiperactivă în ceea MZ numește, cu o formulă care dă fiori: „embodied internet” (semn că a avut loc un transfer de corp de la om la mașină).

Nelimitarea e caracteristică metaversului: MZ o proclamă în extaz la finalul prezentării: „promisiunea supremă a tehnologiei este de a fi împreună cu oricine, de a putea să te teleportezi oriunde și de a crea și experimenta orice”. (‘’1’12) Nelimitarea promisă ridică însă întrebări pe care MZ și armatele sale de tehnocrați le ignoră. Cine mai poate vorbi serios despre identitate când oamenii se vor considera reprezentați fidel de propriul avatar fluid configurat cu tehnologia metaversului? Mai poate exista responsabilitate civică atâta vreme cât lumea reală nu mai e considerată demnă de atenție? Pe cale de consecință, semenii rătăciți fără limită de timp prin Metavers mai pot fi numiți cetățeni? Mai poate exista distincție dintre adevărat și fals pentru cei capturați într-o lume permanent configurabilă și fluidă morfologic? Etc.

Într-o carte pe cât savuroasă, pe atât de înțeleaptă, antropologul francez David le Breton scrie aceste rânduri: „ …fără limite în jurul sinelui care să ne ajute să redobândim simțul prezenței, ne dizolvăm în spațiu ca apa care se revarsă în apă, alunecăm într-o imponderabilitate de înțeles”[3] . Odată demolate limitele, fie și iluzoriu, cum e cazul în Metavers, prezența noastră e și ea amenințată cu desființarea. Ceea ce este scandalos pentru Le Breton, e încântător pentru MZ, care ne dezvăluie: „Calitatea definitorie a metaversului este senzația de prezență”.

Nu găsim în Metavers mai nimic din ceea ce ne face demni de a fi numiți oameni: nici tihna, nici conștiința istorică, nici sentimentul morții, nici nostalgia, nici continuitatea, nici sensul vieții noastre fragile, nici rostul privirilor, zâmbetelor și îmbrățișărilor. Pe acestea le vom regăsi în lumea reală, aceea pe care Metaversul o dorește anihilată, aceea pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm, trăind cât mai mult și mai deplin în ea. Lumea unde cafeaua e cafea, pisica e pisică, pomul crește încet, de jos în sus, iar omul – așa incomplet și imperfect – e chemat să-și caute cărarea proprie, nu să bântuie nici-viu-nici-mort prin labirintul orbitor al tehnomagicienilor.

[1] Cuvintele „magie”, „mecanic”, „mașină”, „mecanism” au aceeași rădăcină (proto-indo-europeana magh-) – https://www.etymonline.com/word/*magh-. Pentru o analiză sistematică a acestei abordări magice a tehnologiei, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001

[2] https://www.huffpost.com/entry/compass-pleasure_b_890342

[3] David le Breton, Sensing the World. An Anthropology of the Senses, Routledge, 2017, p. 96