Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Primăria Orașului Buftea și Centrul Cultural Buftea, în parteneriat cu Asociația SUONARTE, lansează Stagiunea Culturală “Muzicieni de Azi, Muzicieni de Mâine” un Program Cultural dedicat tinerilor artiști, care va oferi publicului iubitor de muzică clasică, recitaluri lunare transmise în regim live streaming.

Recitalul de Arii și Duete Celebre, care va deschide Stagiunea Culturală, va avea loc Duminică, 14 noiembrie, începând cu ora 17:00, și va fi transmis în regim live streaming pe pagina de Facebook a Centrului Cultural Buftea și a Asociației SUONARTE.

Recitalul va fi susținut de tineri artiști valoroși: sopranele Ramona Păun Mardare și Claudia Marinescu, mezzosoprana Adina Papadimas, tenorul Paul Celmare, basul Ștefan Lamatic și pianista Liana Mareș.

Programul va cuprinde lucrări celebre din creația compozitorilor: Wolfgang  Amadeus Mozart, Gaetano Donizetti, Vincenzo Bellini, Gioachinno Rossini, Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, Charles Gounod, Georges Bizet.

Programul Cultural “Muzicieni de Azi, Muzicieni de Mâine” își propune să ofere tinerilor talentați din domeniul muzicii clasice, evenimente în cadrul cărora să își etaleze valoarea și să obțină notorietate și apreciere din partea publicului din țară  și din străinătate, prin transiunea în regim de live streaming. Programul va promova astfel, atât tinerele talente românești, cât și valorile Culturii naționale și universale și va oferi o alternativă valoroasă de petrecere a timpului iubitorilor de muzică clasică.

 

Despre Centrul Cultural Buftea

Centrul Cultural Buftea a fost înființat în anul 2013 ca urmare a Hotărârii nr.21/26.02.2013 data de Consiliul Local Buftea. Activitățile specifice desfășurate de Centrul Cultural Buftea, au ca obiective principale educarea artistică a publicului prin programe specifice, sprijinirea tinerilor și artistilor valorosi în afirmarea lor, cercetarea, conservarea și promovarea tradițiilor populare.

Centrul Cultural Buftea oferă cursuri gratuite de dans popular pentru copiii din oras și cursuri de dans sportiv pentru adulții din oraș cu varste peste 25 de ani. De asemenea, începând din luna iulie 2015 în cadrul Centrului Cultural Buftea va avea loc un Cerc de Tradiții și Obiceiuri Populare care își propune să implice atât persoanele vârstnice cât și tineri.

Deși recent înființat, Centrul Cultural Buftea a reușit să îmbogățească universul cultural buftean prin desfășurarea unor evenimente cultural-artistice foarte importante la nivel local Art Buftea, Culorile Toamnei, județean Drag mi-e cantecul si jocul și național Sonoris.

Având o strânsă colaborare cu toate instituțiile de învățământ din oraș cât și cu alte instituții la nivel local și județean, Centrul Cultural Buftea își propune să susțină, să se implice și să organizeze cât mai multe evenimente destinate atât locuitorilor cât și tuturor celor interesați de Artă și Cultură.

 

Despre Asociația SUONARTE 

Asociația SUONARTE s-a născut din dorința unui grup de tineri artiști și antreprenori culturali de a oferi o alternativă valoroasă ofertei culturale existente în România, prin evenimente de amploare care să implice mari personalități culturale românești și străine, dar și tinere talente în curs de afirmare. Printre obiectivele principale ale Asociației SUONARTE se află promovarea Artei, a Culturii și a Educației, a valorilor culturale naționale și universale și promovarea unei imagini pozitive a României, atât în țară, cât și în afara ei.

Prin crearea de parteneriate cu mediul de afaceri și cu entități instituționale locale sau guvernamentale, naționale și internaționale, cu alte asociații și organizații non-guvernamentale, în vederea realizarii unor programe și proiecte artistice și educaționale, SUONARTE își propune să faciliteze și să încurajeze accesul la actul artistic, participarea publicului de toate vârstele, din toate mediile și păturile sociale, la activități cultural-artistice și educaționale.

De asemenea, Asociația își propune și realizarea unor programe și proiecte socio-culturale, astfel încât să faciliteze accesul persoanelor din medii sociale defavorizate la artă, cultură și educație, contribuind la combaterea discriminării pe criterii sociale și etnice și crearea de programe cultural-educaționale dedicate persoanelor cu nevoi speciale pentru a contribui la incluziunea lor socială.

Un alt deziderat al Asociației SUONARTE este implicarea în viața culturală a copiilor și tinerilor, pentru a crea contextul favorabil educației prin cultură ,organizarea prin parteneriate cu autorități importante programe și proiecte educaționale și artistice.

Printre ultimele proiecte realizate de ASOCIAȚIA SUONARTE, se numără: Concursul Internațional de Canto “Ionel Perlea”, Ediția XXX; Concursul Internațional de Dirijat „Ionel Perlea”, ediția a V-a; Opera International Masterclass susținut de super star-ul de Operă Nelly Miricioiu, International Conducting Masterclass susținut de marele dirijor și profesor Dumitru Goia, eveniment finalizat cu Spectacolul intergral “La Traviata” de Giuseppe Verdi.

 

 

Matricea Românească a stat de vorbă cu Carmen Stetco, câștigătoarea locului I la Tezaurul Folcloric. Ne-a povestit de unde are această emoție și dragoste pentru muzică. Povestea ei o puteți descoperi în cele ce urmează.

 

Cine este Carmen Stetco?

Carmen Stetco este o persoană foarte ambițioasă, perseverență și muncitoare. M-am născut în orașul Borșa, la poalele Muntelui Pietrosu, o zonă bogată în tradiție, cultură, obiceiuri și oameni calzi. Sunt mândră că vin din această zonă a Maramureșului istoric. Județul Maramureș este înzestrat cu un potențial turistic deosebit de mixt și concentrat prin existența unor forme de relief îmbinate pe tot teritoriul, a unei clime favorabile practicării turismului pe aproape tot parcursul anului, a unui potențial faunistic și floristic bogat în specii și ecosisteme singulare în Europa, cu factori naturali de curǎ balneară, cu un patrimoniu cultural, istoric și arhitectural de referință chiar mondială. O astfel de zonă are un potențial turistic exponențial am putea spune. Este dificil de găsit o tară, o regiune, în care turismul să fie în floare indiferent de anotimp. La acest capitol, Maramureșul este fruntaș. Fie că vrei să te bucuri de o drumeție de vară prin Carpații Orientali, fie că ești pasionat de sporturi de iarnă, destinația ta va fi întotdeauna Maramureșul.

 

 

De unde aceasta pasiune pentru muzica populară?

Pasiunea mea pentru muzica populară s-a așezat în mine, încă de când eram mică. Am crescut într-o familie unde muzica era la ea acasă, tot timpul cântăm, bunica mea cântă, tatăl meu cânta la vioară și din voce. Ascultând toată ziua numai muzica populară, mi-am dat seama că îmi place mult. Din clasele primare, mama mea a fost cea care m-a înscris la un ansamblu la Borșa, am început să dansez, să cânt și de acolo s-a deschis calea mea spre cântecul popular. Părinții sunt cei care mă sprijină și mă susțin cel mai mult, mama se ocupa de costumele populare, mi le pregătește, iar tata este mereu prezent cu mine peste tot.

 

De la ce vârstă ai început să cânți pe scene și să devii cunoscută?

Am început să cochetez cu muzică de la 5-6 anișori, dar momentul meu important când am pășit a fost prima dată la 11 ani pe scena Tezaurului Folcloric, în emisiunea regretatei Marioara Murărescu, la concursul Muguri de Tezaur. Din acel moment, totul a prins contur.

Încă de când am început, am călcat pe foarte multe scene, am întâlnit oameni minunați, fiecare public avea căldura lui. Nu aș putea numi o scenă anume care ar fi importantă, pentru mine toate scenele în care am evoluat au fost importante și mi-au oferit încredere.

Am început să devin cunoscută după ce am participat la concursul Moștenitorii din cadrul Tezaurului Folcloric, unde am obținut locul I. După ce am obținut acest premiu, am fost chemată să colaborez cu mai multe ansambluri din țară, am avut foarte multe spectacole, recitaluri care m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi. În anul 2017, a fost anul în care am lansat primul meu album de muzică populară la Cluj-Napoca, pe scena Casei de Cultură a Studenților. A fost un moment important din viață, fiind și unul de succes.

Pe lângă muzica populară, am mai cântat și muzică ușoară veche, însă doar la petreceri private. Muzică ușoară îmi place, dar nu a fost prioritatea mea în cariera artistică.

 

Ce simți atunci când cânți?

Atunci când urc pe scenă și cânt trăiesc o emoție aparte, trăiesc fiecare vers al cântecului, în special cântecele de dragoste, de inimă și de dor. Nu cred că poate fi descrisă în cuvinte această emoție, numai cine trăiește această clipă. Însă pot doar să vă spun că atunci când cânt, simt că zbor.

 

Care este melodia ta preferată?

Melodia mea preferată este de pe albumul meu intitulat “Măicuța când m-ai făcut”, iar melodia se numește “M-o-ntrebat inima me, Ce-am de gând să fac cu ie’”! Această melodie este o melodie armonioasă, cu versuri despre inima și pot să spun că a fost foarte bine primită de către public.

 

Primul album

Momentul pe care l-am trăit pe scenă și a fost cel mai frumos, a fost atunci când mi-am lansat primul album și am organizat primul meu spectacol. A fost o zi extraordinară, am avut invitați minunați la lansarea albumului, am cântat în duet cu Ionuț Fulea, dar totodată am fost și mireasă la o nuntă de oraș tradițională. Am trăit emoții unice pe care nu o să le pot uita.

 

 

Care este exemplul tău în muzică?

Exemplul meu în muzică a fost dintotdeauna regretata Titiana Mihali. De la ea am învățat să îmi aleg repertoriul cu grijă, să fie autentic și să cuprindă mai multe teme din viața unui om. Tot de la ea am învățat ce înseamnă să îmbraci un costum autentic și să ai o ținuta pe scenă. Există mulți artiști consacrați care ar putea fi modele de urmat, dar luăm de la fiecare ceva ce se potrivește.

 

Cum este o zi obișnuită pentru Carmen Stetco?

O zi obișnuită pentru Carmen Stetco: în acest moment lucrez la Aeroportul din Cluj, pe partea juridică. Merg la muncă, iar după ce ies îmi place să am activități precum cititul, gătitul, ieșitul la plimbare pentru a lua o gură de aer, sportul, înotul.

În timpul liber îmi place să ies în aer liber, în natură, să am doar timpul meu, să petrec mult timp cu familia și prietenii apropiați. De aici îmi culeg energia și buna dispoziție pentru restul timpului.

 

Unde dorești să ajungi?

În ceea ce privește această întrebare, spun doar atât: Constantin Brâncuși spunea: “Dacă vrei să privești departe, trebuie să te ridici cât mai sus! Asta îmi doresc și eu!”

 

Sfat

Sfatul meu pentru toți tinerii care au o pasiune în muzică, în special să cânte, să muncească foarte mult, să aibă ambiție și răbdare. Pentru că lucrurile mărețe se realizează doar investind mult timp și muncă.

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

“Probabil că ar trebui să ne temem mai mult de oamenii care se comportă ca și cum ar fi computere decât de computerele programate să pară umane” – Joseph Weizenbaum (1977)

„Narcisismul este interfața nihilismului” – Nicholas Carr (2007)

 

Sfârșit de 2021, al doilea an al Covidianului timpuriu. Lumea e tulburată, economia mondială icnește, se aud de peste tot zvonuri lugubre de criză energetică și de criză alimentară. Frica, enorm amplificată mediatic, a colorat viețile oamenilor în nuanțe întunecate – frica de boală, de moarte, de vaccin, de viitor, de sărăcie, de a-ți pierde locul de muncă, de a fi exclus din societate. Și cum frica e un mediu bun pentru ură, oamenii s-au împărțit atât de radical în vaccinați și nevaccinați, pro-măsuri și anti-măsuri, încât te întrebi dacă nu cumva suntem în război, doar că cineva a uitat să ne anunțe. Lumea pe care mulți o credeau stabilă se împleticește, plăcile ei tectonice par să fi intrat în fibrilații. În tot acest peisaj sumbru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în ultimii doi ani, intră pe ușă Mark Zuckerberg și, cu încântarea unui puber care a scăpat necontrolat la Netflix, ne prezintă noua sa jucărie : Meta (vezi varianta scurtă a prezentării aici, sau pe cea lungă aici).

Un prim lucru e evident pentru orice urmărește prezentarea: Zuckerberg vinde Meta ca pe un leac universal la toate probleme recente: V-ați săturat în ultimii doi ani de Zoom? MZ are soluția – un Zoom pe steroizi, muuult mai spectaculos. Simțiți că v-ați atrofiat de atâta stat în casă și pe scaun? MZ știe că mișcarea e bună și vă propune să faceți mișcare… dar tot în casă, cu un fantastic antrenor virtual de fitness la alegere. V-ați săturat de ecrane? Și el! Până la urmă, sunt atât de mici și de rudimentare! De aceea vă propune să renunțați la ele, punând în loc doar o pereche de ochelari care „în mod natural” (!) vor transforma întregul mediu ambiant într-un ecran imens, din care privirea nu mai are unde să scape. Vă e dor de întâlnirile cu prietenii? Tot MZ vă oferă nenumărate posibilități, cu o singură condiție: ca întâlnirile să fie virtuale. Realitatea nu a fost niciodată pasiunea lui.

 

 

Acum, că șeful Facebook vorbește cu zâmbetul lui frigid de android despre responsabilitate, securitate și siguranță cu aceeași seninătate cu care foștii comuniști de la noi lăudau democrația post 1990, nu ar trebui să ne surprindă prea mult. Bănuiesc că, după toate scandalurile în care a fost implicată compania în ultimii ani, nimeni, nici măcar fanii împătimiți ai Facebook-ului, nu îl ia pe Zuckerberg ca reper moral.

De asemenea, nu ar trebui să ne contrarieze nici faptul că pe parcursul prezentării lungi se vorbește, cu un extaz asemănător cu descoperirea Americii, despre „a massively bigger creative economy”, „hundreds of billions of dollars”, „millions of creators and developers”. Meta face parte din același model economic hiperagresiv cu care ne-am obișnuit, care detestă limitele și imprevizibilul, care creează haos și penurie, și care nu poate opera decât cu cifre colosale și cu pretenții absolute.

În schimb, ceea ce cred că ar trebui cu adevărat să ne tulbure la discursul programatic al lui MZ este felul în care el se raportează, sau mai bine zis, NU se raportează la lumea reală. Nu găsim în prezentarea lui nici cea mai modestă referință la realitatea concretă – discursul lui este autist de la început până la sfârșit. Iar de aici putem intui ceva oribil, și anume: condiția esențială a prosperității Metaversului este menținerea lumii reale în degradare. Cu cât lumea reală va fi mai deprimantă, cu atât Metaversul va apărea mai seducător. Cu cât lumea reală va fi mai sordidă, cu atât Metaversul va părea mai promițător. Cu cât lumea reală va semăna mai mult cu un penitenciar, cu bariere, ziduri și certificate, cu atât Metaversul va apărea ca o oază a libertății.

În această lumină, Metaversul este un mediu al transcendenței – e „locul” unde te rupi de condiția pământească, de lumea reală care e imprevizibilă (și deci mult mai greu de controlat), „locul” unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, doar holograme, avataruri și realitate augumentată. E gestionat și populat de „creatori” (termen pe care MZ îl repetă obsedant). Mai intens decât oricare alt mediu precedent, Metaversul îndrăznește să promită explicit ceea ce, în istoria lumii, au promis doar filosofiile, religiile și metafizica: să ne transporte „dincolo de limitele distanțelor și limitele fizice” (‘’1’16). Tehnologia se arată aici, fără ascunzișuri, a fi ceea ce de fapt pare să fi fost dintotdeauna: o formă de magie[1]. De data asta, însă, punctul culminant al magiei constă nu doar în dominarea, ci în dizolvarea lumii materiale. Metavers – metastaza materiei.

În locul ei, Metaversul ne oferă propriul ei simulacru  – un „nicăieri” steril, în care schimburile de date se consideră a fi „relații”, în care nimic nu este fix și nici coerent. În care vom fi „mai conectați și mai prezenți cu lumea din jur” (’49) – doar că „lumea din jur” nu mai e lumea concretă și stabilă, lumea aceea în care mângâi o pisică, dai cafeaua în foc sau plantezi un pom, murdărindu-te pe mâini.  Doar că acum pisica poate fi dragon, cafeaua poate fi o zeamă turcoaz, iar pomul crește instant, cu rădăcinile în sus, sau poate chiar tu ești dragonul care sare de pe creanga lui drept în cafeaua turcoaz ș.a.m.d. în orice variație fantezistă în care suntem dispuși să credem, hipnotizați. Pe scurt, o lume care e mai aproape de secția de psihiatrie decât de clubul de proză fantastică.

Inclusiv singurătatea e simulată în Metavers. Să presupunem că, obosit de atâta interacțiuni care ar face invidios pe orice spiritist din secolul al XIX-lea, ai simți la un moment dat nevoia să te întorci în lumea reală, să-ți tragi sufletul (la propriu…). MZ omite însă această variantă – se vede că nu îi place, ideal ar fi ca viața în Metavers să nu mai poate fi întreruptă niciodată. În schimb, îți oferă posibilitatea de a accesa „your private bubble”, închizând notificările – și astfel, nimeni nu-i poate reproșa că nu ține la privacy.

În urmă cu zece ani, profesorul Eric McLuhan, fiul cunoscutului Marshall McLuhan afirma:

„Media electrice perturbă în cel mai profund mod uniunea naturală a minții cu corpul. Ele scot utilizatorul din natură și-l angrenează într-o pantomimă a morții. Această nouă sensibilitate aduce o nouă fascinație a morții, iar viața de apoi pare să fie aici și acum, nu în veșnicie, și încurajează o intensificare a nihilismului și amoralității.”

În lumina acestor fraze se conturează și mai bine lugubra antropologie a Metaversului: omul are un corp, dar singura lui utilitate e ca furnizor de informației și ca suport biologic pe care se altoiește mașinăria care îi preia, atentă, datele biometrice. Smuls de corp pentru a putea fi manipulat, este sufletul pentru care aceeași mașinărie creează un univers virtual totalitar (MZ spune „imersiv”, pentru că sună mai prietenos). În distopia casnic-globală numită Metavers, nemaifiind limitat de constrângerile realității, psihicul e menținut într-o permanentă stare de excitație, injectându-i-se neîntrerupt senzații și experiențe noi, distracție peste distracție, precum șoarecii din experimentul lui Olds și Milner[2]. O moarte hiperactivă în ceea MZ numește, cu o formulă care dă fiori: „embodied internet” (semn că a avut loc un transfer de corp de la om la mașină).

Nelimitarea e caracteristică metaversului: MZ o proclamă în extaz la finalul prezentării: „promisiunea supremă a tehnologiei este de a fi împreună cu oricine, de a putea să te teleportezi oriunde și de a crea și experimenta orice”. (‘’1’12) Nelimitarea promisă ridică însă întrebări pe care MZ și armatele sale de tehnocrați le ignoră. Cine mai poate vorbi serios despre identitate când oamenii se vor considera reprezentați fidel de propriul avatar fluid configurat cu tehnologia metaversului? Mai poate exista responsabilitate civică atâta vreme cât lumea reală nu mai e considerată demnă de atenție? Pe cale de consecință, semenii rătăciți fără limită de timp prin Metavers mai pot fi numiți cetățeni? Mai poate exista distincție dintre adevărat și fals pentru cei capturați într-o lume permanent configurabilă și fluidă morfologic? Etc.

Într-o carte pe cât savuroasă, pe atât de înțeleaptă, antropologul francez David le Breton scrie aceste rânduri: „ …fără limite în jurul sinelui care să ne ajute să redobândim simțul prezenței, ne dizolvăm în spațiu ca apa care se revarsă în apă, alunecăm într-o imponderabilitate de înțeles”[3] . Odată demolate limitele, fie și iluzoriu, cum e cazul în Metavers, prezența noastră e și ea amenințată cu desființarea. Ceea ce este scandalos pentru Le Breton, e încântător pentru MZ, care ne dezvăluie: „Calitatea definitorie a metaversului este senzația de prezență”.

Nu găsim în Metavers mai nimic din ceea ce ne face demni de a fi numiți oameni: nici tihna, nici conștiința istorică, nici sentimentul morții, nici nostalgia, nici continuitatea, nici sensul vieții noastre fragile, nici rostul privirilor, zâmbetelor și îmbrățișărilor. Pe acestea le vom regăsi în lumea reală, aceea pe care Metaversul o dorește anihilată, aceea pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm, trăind cât mai mult și mai deplin în ea. Lumea unde cafeaua e cafea, pisica e pisică, pomul crește încet, de jos în sus, iar omul – așa incomplet și imperfect – e chemat să-și caute cărarea proprie, nu să bântuie nici-viu-nici-mort prin labirintul orbitor al tehnomagicienilor.

[1] Cuvintele „magie”, „mecanic”, „mașină”, „mecanism” au aceeași rădăcină (proto-indo-europeana magh-) – https://www.etymonline.com/word/*magh-. Pentru o analiză sistematică a acestei abordări magice a tehnologiei, vezi cartea lui Richard Stivers – Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, 2001

[2] https://www.huffpost.com/entry/compass-pleasure_b_890342

[3] David le Breton, Sensing the World. An Anthropology of the Senses, Routledge, 2017, p. 96

 

 

4 – 28 noiembrie 2021, MNȚRplusC

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Joi, 4 noiembrie 2021 are loc la MNȚRplusC, în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român, Str. Monetăriei nr. 3, deschiderea expoziției Nu vorbim despre sclavie modernă, cea de a doua din seria Politici ale non-acțiunii a artistei Nona Șerbănescu, în colaborare cu curatorul Eugen Rădescu.

 

Expoziția prezintă o serie de lucrări de instalație și o instalație performativă pentru care și-au dat concursul performerele și performerii: Mădălina Brândușe, Alex Fifea, Ruxandra Maniu, Vera Linguraru, Andrei Șerban; costume: Lumi Mihai; editing și sunet: Paul Sima; director imagine: Pătru Păunescu; operator și fotografie vizual: Gabriel Colța, producător: Dan Radu Mihai, producție video Dash Film. Proiectul se bazează pe o documentare realizată de Valer Simion Cosma, Marina Patricia Toma, Alex Fifea, Mădălina Brândușe și Alex Fifea; coordonatoare MNȚRplusC: Ilina Schileru.

 

Din cauza situației sanitare, accesul în galerie se va face cu limitarea a maximum 10 persoane simultan, cu intrare din 45 în 45 de minute și programare prealabilă la marina.ilie.arthub@gmail.com . Deschiderea este programată pentru primele 4 zile ale expoziției după cum urmează:

 

Joi, 4 noiembrie: 17:00 – 20:00 (4 serii)

Vineri, 5 noiembrie: 17:00 – 20:00 (4 serii)

Sâmbătă, 6 noiembrie: 12:00 – 18:00 (8 serii)

Duminică, 7 noiembrie: 12:00 – 18:00 (8 serii)

 

Faptul divers paradoxal: anul acesta, în plină perioadă de izolare, când cetățenele și cetățenii României primeau cele mai mari amenzi din Uniunea Europeană pentru încălcarea regulilor impuse de starea de urgență, autoritățile au permis plecarea a mii de muncitoare și muncitori cu destinația Germania. Comasați în avioane, au plecat să își riște viața pentru a strânge recolta de sparanghel, o muncă pe care niciun european vestic cumsecade nu o accepta, nici în lipsa pandemiei, date fiind condițiile inumane de muncă. Acesta a fost punctul de declanșare al proiectului Politici ale non-acțiunii cu cele două componente ale sale Depozitul 12 (care a avut loc în mai 2021 la Galeria Senat) și Nu vorbim despre sclavie modernă ce tratează situații legate de muncă și abuzuri la adresa cetățenilor români, așa cum reies din interviurile realizate, în acest an, de echipa de documentare formată din Valer Simion Cosma, Alex Fifea, Marina Popa, Mădălina Brândușe și Nona Șerbănescu. Interviurile și materialele colectate pe perioada documentării vor face obiectul unei publicații și vor sta la baza unui nou spectacol, care va fi produs în 2022.

„Interesul practicii artistice a Nonei Șerbănescu în zona social-politică și de interogare a argumentelor echilibrului care chestionează modalitățile în care sistemul capitalist devine injust și inuman, este binecunoscut. Cercetările artistei din ultimii ani se axează pe structura social-economică a celor care au cel mai mult de suferit din cauza injustițiilor sociale și economice, venite direct din mediul statal, neperformant, care nu ajută, precum și din mediul neoliberal-capitalist, acolo unde pare că cei mai mulți dintre noi primim doar „firimiturile“ sistemului.”, spune Eugen Rădescu, curator.

„Restricțiile impuse și măsurile luate pentru protejarea populației au transformat profund viețile cetățenilor prin prisma muncii, dar în direcții foarte diferite, care reflectă, într-o mare măsură, inegalitățile economice, diverse tipuri de privilegii și predominanța unui model cultural care depreciază profund anumite munci și pe cei care le prestează, integrându-i într-o categorie a perdanților. Lucrători în comerț, de la retail, până la buticurile de cartier/uliță, șoferi care transportau mărfuri sau persoane, lucrători la salubritate, lucrătorii din depozite și din sectorul de procesare a alimentelor, poștași, curieri și livratori sunt doar câteva dintre categoriile profesionale a căror maximă utilitate socială a fost demonstrată într-un context atât de grav. Spre deosebire de personalul medical și militar (instituțiile de forță) angrenat direct în gestionarea crizei, dar beneficiind de sporuri suplimentare generate de contextul epidemic, munca celor din categoriile profesionale menționate a continuat să fie mult mai prost plătită, iar statutul lor social este semnificativ inferior.”, afirmă Valer Simion Cosma, istoric, antropolog, publicist și manager cultural.

 

Organizatori: Asociația pentru Promovarea Artelor Contemporane, în parteneriat cu MNȚRplusC, Muzeul Național al Țăranului Român, ARTHUB Bucharest și Dash Film.

 

Despre

Nona Șerbănescu (n. 1982) a absolvit pictura la București, în 2004. O preocupă subiectele sociale și politice precum sărăcia, războiul, abuzul sistemic, inechitatea socială, condiția artistului/artistei în societatea capitalistă și patriarhală, subiecte și teme pe care le abordează dintr-o perspectivă empatică, intersecțională. Utilizează diferite medii și tehnici subordonate mesajului conceptual/politic. Este inițiatoarea și coordonatoarea ARTHUB Bucharest, președinta Asociației pentru Promovarea Artelor Contemporane. Este mama a doi copii. Trăiește și lucrează în București.

 

Eugen Rădescu este manager cultural și curator, specializat în relativism moral. A scris pentru diferite reviste și publicații naționale și internaționale. A fost, printre altele, curatorul Bucharest Biennale 1 (2005), al expozițiilor “How Innocent Is That?”, „Common Nostalgia” la Pavilion, “Hidden Shadows/Roma stories” Mobius Gallery, București. Este co-editorul PAVILION – journal for politics and culture, co-directorul Bucharest Biennale și președinte al board-ului organizațional BUCHAREST BIENNALE. Este membru al board-ului de selecție apexart New York (SUA). A ținut numeroase conferințe la diverse instituții, printre care apex, New York; Badisher Kunstverein, Karlshrue; Casa Encedida, Madrid; Paris Photo, Paris,  Gulbenkian Centre, Lisabona, Kunsthalle, Viena. A publicat cartea “How innocent is that?” la Revolver Book, Berlin și “QUEER. Istorii ilustrate” la Black Button Books, București. Este lector la Universitatea București și profesor asociat Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Locuiește și lucrează în București.

 

Pe Facebook

https://www.facebook.com/ArtHubBucharest

https://www.facebook.com/AsociatiaPentruPromovareaArtelorContemporane

 

 

Târg cu meșteri și anticari

5 – 7 noiembrie 2021, între orele 10.00 – 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Sâmbătă, înainte de Hranghel, se fac moși. De Hranghel fiecare om trebuie să aprindă o lumânare care îi va fi „lumina de veci“ în lumea de dincolo. Finii merg cu colăcei la nași. Se amestecă berbecii cu oile. În acest scop se face turta araților (berbecilor) care se aruncă între oi. Dacă ea cade cu fața în sus, oilor le va merge bine. Se serbează „cu desăvârșit nelucru“. Irina Nicolau

 

Muzeul Național al Țăranului Român marchează sfârșitul toamnei și ultimele zile de dulce înainte de intrarea în Postul Crăciunului invitându-și publicul la Târgul cu meșteri și anticari, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, unde, timp de trei zile, de vineri, 5 până duminică, 7 noiembrie 2021, de la orele 10 de dimineață până la 6 seara, 50 de meșteri, anticari și artiști vin din toată țara cu tot ce au realizat ei mai minunat peste an. Vor fi de târguit: obiecte din ceramică, țesături, icoane, podoabe, obiecte din lemn.

 

De-ale gurii puteți găsi: miere, prăjituri, turtă dulce, plante de leac, țuică, sucuri naturale, fructe și legume.

Vizitatorii sunt invitați, de asemenea, să răsfoiască, să citească și să-și îmbogățească biblioteca cu publicațiile Muzeului: cărți cu teme etnologice, cărți-obiect, albume ori revista Martor.

Vă așteptăm să redescoperiți frumusețea gesturilor ce stau mărturie în lucrurile meșteșugite deopotrivă de țărani, artizani și artiști.

 

Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți – 2 lei. Biletele pot fi achiziționate și online de pe www.booktes.com

 

Organizatorul târgului: Muzeul Național al Țăranului Român / coordonatori: Oana Constantin și Simona Hobincu (Secția Educație muzeală)

 

*****

Luna noiembrie, din punct de vedere religios, are în centru, sărbătoarea Sfinților arhangheli Mihail și Gavriil. Prima săptămână din lună este numită în popor Săptămâna Miriștei, deoarece este săptămâna în care se termină însămânțările de toamnă și începe aratul miriștilor pentru însămânțările de primăvară. Cea de- a doua săptămână are în centru sărbătoarea Sfințiilor Arhangheli Mihail și Gavriil, cei cu săbii și puteri ocrotitoare asupra oamenilor și a turmelor de oi.

În folclorul religios românesc, dintre cei doi arhangheli, mai venerat este Mihail. Se spune că el poartă cheile raiului, este un înfocat luptător împotriva diavolului și veghează la capul bolnavilor, dacă acestora le este hărăzit să mai trăiască, fiind și un stăpânitor al văzduhului, alături de prorocul Ilie.

În sâmbăta dinaintea zilei Sfinților Mihail și Gavriil se fac praznice pentru pomenirea morților, iar finii merg la nași cu colaci.

 

Accesul la eveniment se face pe baza „certificatului verde”. Vă rugăm să respectați normele de distanțare și să manifestați responsabilitate față de sănătatea dumneavoastră și a celorlalți.

 

 

Publicist, avocat de seamă, iubitor al culturii și participant la Marea Unire. Absolvent al Academiei de Drept din Oradea, Mihail Gropșianu face practica avocațială în cabinetul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. După obținerea dreptului de liberă practică își deschide propriul birou la Oravița și se implică în revitalizarea vieții culturale a orașului. La doi ani după izbucnirea Primului Război Mondial este trimis pe frontul din Albania. Când focurile se mai domolesc, se implică în acțiunile care au premers organizarea Consiliului Național Român, Gărzii Naționale și Consiliului Militar.

 

Un avocat în sprijinul culturii orăvițene

S-a născut pe meleaguri bănățene, în satul Sasca Montană, la 23 decembrie 1869. Tatăl ocupa funcția de primar, iar mama era descendenta unei familii românești din Gropșenii de Sus, județul Romanați. Junele face primii pași pe ogorul pedagogic în comuna natală, după care se îndreptă către școala civilă din Oravița. La numai doi ani distanță, se transferă la gimnaziul din Biserica Albă, Banatul Iugoslav de azi, unde stă vreme de trei ani. Diploma de bacalaureat o dobândește la Kecskemet, în Ungaria, urmând ca de acolo să se îndrepte către  Academia de Drept din Oradea. Practica avocațială s-a consumat în biroul avocaților Nicolae Zigre senior şi Coriolan Pop. Odată isprăvită, Mihail a fost nevoit să-și îndeplinească serviciul militar, urmând ca la terminarea lui să se îndrepte către Facultatea de Drept din Budapesta. Aici, în anul 1896 a obținut diploma de doctor în științe juridice, se reîntoarce la Oravița și se înscrie în Baroul Timiș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, Mihail Gropșianu își deschide propriul birou și începe să lucreze pe cont propriu. În paralel cu activitatea juridică, s-a implicat în viața culturală a Oraviței. A reînființat Casina Română, a sprijinit teatrul orăvițean fiind un membru de bază al despărțământului  ASTRA din acea zonă. Pe lângă toate acestea, Mihail era un pasionat al condeiului, motiv pentru care a pus bazele ziarului Foaia Orăviții, în care apăreau articole ce urmăreau cultivarea conștiinței de neam. Ziarul apăruse în circa 100 de numere, după care a fost nevoit să-și înceteze activitatea pentru că redactorii au fost trimiși pe front la ordinul autorităților austro-ungare.

 

Acțiuni militare și politice

În anul 1916, la doi ani după izbucnirea primei conflagrații mondiale, avocatul Gropșianu a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis în Albania, unde primise funcție de comandant de etapă. Prăbușirea frontului îl găsește la Oravița, îndreptându-și toate forțele către organizarea Gărzilor Naționale Românești din Valea Nerei și Valea Carașului. La 4 noiembrie 1918 s-a organizat o adunare la care au luat parte în jur de 1000 de persoane, prilej cu care s-a înființat Consiliul Național Român, Garda Națională și Consiliul Militar, ultimul aflându-se sub conducerea lui Mihail Gropșianu. În următoarea zi, s-a alăturat învățătorului Gheorghe Lipovan, alături de care a editat ziarul Legiunea Română, cu rol de monitor oficial al organismelor de coordonare a luptei naționale din zona Oravița.

Eforturile sale depuse în slujba afirmării drepturilor naționale i-au adus un loc în delegația localității Sasca Montană, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, a fost ales în Marele Sfat Național, apoi procuror general al Parchetului de la Târgu Mureș și prim-procuror al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. Momentul instalării administrației românești în Banat, a reprezentat un nou moment prielnic în carieră. Este numit prim-procuror al Curții de Apel Timișoara, unde a funcționat până în anul 1921.

Încheindu-și socotelile cu funcțiile de înaltă răspundere, Mihail a decis să revină la prima dragoste, avocatura. A fost ales vicepreședinte al Uniunii Avocaților și promovat Decan al Baroului Timiș între anii 1922-1928. Pentru meritele sale deosebite, Regele Mihai I i-a acordat în anul 1941 medalia Regele Ferdinand I cu spadă. La data de 1 aprilie 1945 pune roba în cui și se pensionează. Retras la Oravița, este trimis în fața Comisiei de epurare care îi anulează pensia. Părăsește această lume la 25 octombrie 1952.

 

 

Surse:  1) enciclopediaromaniei.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Într-o sâmbătă dimineață

Sâmbătă dimineață, în licărul de toamnă tânără sunt iar cu bagajele lângă mine și plec din nou într-un loc pe care îl cunosc doar din fotografii, din spusele altora și din lecturile mele.

În acea sâmbătă dimineață însă, tot ce mă animase și mă făcuse să aplic pentru bursa de studiu în altă parte de Europă dispare. Uit de ce plec, pentru câteva minute și mi-e deja dor și îmi pierd liniștea.

Știu cu siguranță că plec pentru un scop mai mare ca mine, mai puternic decât emoțiile de acum, pentru a putea înțelege cum funcționează lumea de mâine și cum mă voi putea eu pune mai bine în slujba oamenilor. Și chiar dacă asta este ceea ce mi-a trecut prin minte de fiecare dată când m-am dus cu gândul la plecare, sâmbătă dimineață gândurile mele spun altceva și mă îndeamnă să mai rămân puțin alături de casă, de prieteni, de familie.

Nu înțeleg această sâmbătă dimineață. E o sâmbătă în care mai mult simt aprig decât gândesc transparent. Știu bine însă că sunt momente în viață în care trebuie să am încredere că pot depăși greul din mine. Îmi va fi foarte bine!

 

 

Sciences Po

În primul semestru din anul al treilea de facultate, mi-am croit drumul către Universitatea franceză École Libre des Sciences Politiques sau Sciences Po, așa cum este cunoscută astăzi.

Am spus ,,Auf Wiedersehen!” către toată lumea din Bremen și am început să exersez ,,Bonjour!” pentru cei ce mă așteaptă în Reims.

Sciences Po a fost fondată în anul 1872 pentru a combate criza politică, educațională și morală rezultată în urma Războiului Franco-Prusac. Viziunea fondatorilor a fost de a forma un loc în care viitorii conducători ai Franței să fie cu adevărat pregătiți pentru lumea în care vor trăi. Încă de la început, Universitatea a instituit un tip de pedagogie interactivă, sub formă de prelegeri, lucrând cu grupuri mici de studenți instruiți de nume celebre ale vremii din toate domeniile de activitate posibile. Fondatorii au dat dovadă de o mare ambiție științifică: științele politice au primit flux din domeniile istorie, drept, sociologie, geografie, economie iar cercetarea și predarea practică și-au dat mâna cu succes pregătind studenți ce s-au dovedit strălucitori oriunde și-au dăruit cunoștințele și formarea.

În anul 2000, Sciences Po și-a dovedit capacitatea de a se reinventa continuu și a investit masiv în domenii de pionierat ale științelor politice, relațiilor internaționale, artele politice, științelor umaniste și științelor digitale.

Eu mă alătur marelui campus din Reims pentru cursurile de licență ale Universității, dintr-un imbold ce m-a făcut să vibrez și să mă precipit în secunda în care am ales să spun, pentru un semestru- ,,DA”- noii mele case din Franța. Cred că nu există un loc mai bun pentru mine pentru a înțelege ce înseamnă cunoașterea, cum arată tinerii eminenți ai acestei lumi, alături de care voi construi, și cum gândește o comunitate special creată pentru a forma viitori conducători.

 

Iar o iau de la capăt

Este pentru a doua oară, în doi ani de zile, când ajung într-un loc unde nu știu pe nimeni și nimeni nu știe ceva despre mine înainte de a mă cunoaște.

Pentru o persoană ca mine care își trage seva vieții din multitudinea interacțiunilor sale zilnice este dificil să o ia iar și iar de la capăt. Totuși, oportunitatea de a învăța de la unii dintre cei mai pregătiți profesori din lume vine să-mi dea putere pentru un nou început.

 

 

În campus este lumină tare bună și o curte interioară superbă. Studenții stau pe iarbă, se împrietenesc și își povestesc viața și țara și colțul de lume din care au pornit.

În mijlocul grădinii în formă de pătrat sunt arbori ce își leagănă frunza ușor. Gândul îmi zboară spre strada Icoanei și Școala Centrală, spre frasinul ce păstorește Universul acestei clădiri speciale din 1890, spre oameni ce mi-au fost imbold și mentori și prieteni.

Nu-mi dau mie pace și nu mă las așezat până ce nu simt că sorb tot.

Și cum ,,Rome ne s’est pas faite en un jour” respir adânc și îmi spun că e ziua potrivită să mă apuc de treabă.

Sunt călător prin oameni și țări și culturi și valori și școli și visuri.

 

-Préparé?

-Bien sur!

 

 

La 16 ani Cristian fusese în ultima vacanță la bunici. Vacanță din aceea grozavă, cu povești seara, în țârâit de greieri și fâlfâit de porumbei ce-și căutau locul în porumbar. Vacanță cu muzică de stele și un Car Mare ce se răsfăța pe cerul îndestulat.

O seară anume îi venea în minte. O seară mai altfel decât toate. Bunicul îl luase lângă el, cu blândețe și îi dăruise cele mai grozave sfaturi, cele mai profunde cuvinte. Cu dragoste și nădejde că va planta bine cuvintele-semințe.

 

 

 

-Știi, bunicule, mai devreme sau mai târziu se deschid uși în viață. Și afară lumina soarelui strălucește sau peste tot e numai negură. Vezi tu, atunci sunt cele mai delicate momente: viața ta te adâncește și îți pune poveri mari pe umeri. Dragul bunicului, așa să fie oare? Ce scornește viața? Uneori ne dezamăgește doar ca să vedem realitatea așa cum este ea și să nu ne mai jucăm cu iluzii. Alteori sfărâmă tot ce e în plus și supărarea noastră e nesemnificativă pentru că în final rămâne doar ce este cu adevărat important. Viața îți scoate în cale încercări și te pune în mișcare până ce reușești să accepți ceea ce nu se poate schimba. Și să știi (mie mi s-a întâmplat!) viața îți poate trimite cei mai ciudați oameni din lume pentru a te vindeca. Oameni pe care nu îi puteai vedea drept cei ce arată buna cale! Viața îți dă ghiont cu cotul pentru a te opri să te mai uiți în afară cu jind și pentru a te ajuta să privești înăuntru cu atenție și admirație.

Nepotul ascultă atent și tot ce spune bunicul îi atrage toată atenția și nici că-l lasă să plece de pe loc.

-Să nu uiți, dragul moșului, că viața vine spre tine cu putere și te împinge la mal până când chiar îți dai seama că este timpul să nu mai lupți contra râului tumultuos; este timpul să lași apa purificatoare să curgă prin tine, să te prefaci în zăgaz deschis ce primește cu înțelepciune.

Sunt momente în care viața te muncește și te scutură până când poți elimina singur frica știind că iubirea și credința sunt ceva-ul ce nu te lasă nicicând la greu, dragul bunicului!

 

 

Uneori viața lovește cu forță și creează în tine exact atâtea bucăți câte sunt necesare pentru ca lumina să poată să te pătrundă pe deplin. Să nu îți fie teamă de asta!

Viața poate să transmită ba șoptit, ba urlat același mesaj, de zeci de ori, până ce tu vei fi dispus să auzi și să asculți.

Când ai nevoie să zbori, o să fii dezlegat de rădăcini; dar nu le vei uita nicicând. Viața dă ușor și greu, frumos și urât, dă material și spiritual: dă tot ce trebuie pentru a te ajuta pe tine să evoluezi.

Uneori nu îți dă ce vrei- (râde bunicul) -îți dă ce știe că îți trebuie pentru a te înălța. Viața poate alege ca în loc de cântatul cocoșului să aducă un fulger pe post de ceas deșteptător.

Nepotul are 16 ani. Și se simte mai înțelept și iubit, simte că i se poartă de grijă, simte că știe să primească darul zilei de azi. Bunicul l-a învățat că fiecare zi din viață ascunde o comoară!

 

 

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Eliza a părăsit meleagurile ialomițene, și a luat calea Bucureștiului cu gândul de a fi medic. Aici, a studiat la Colegiul Național “Tudor Vianu”, unde a început să cocheteze cu partea de informatică. Baleta între biologie și coduri de programare, ambele fiindu-i dragi. În clasa a XI-a, Eliza a dorit să afle mai mult despre tainele biologiei aplicate în informatică. A bătut la ușa unui institut de cercetare din Capitală, iar de acolo a ajuns până în celălalt capăt al țării tocmai la Institutul Oncogen din Timișoara. Acum este studentă în anul I la Jacobs University în Germania și urmează un majour în Computer Science. Despre relația biologie tehnologie, studiul în Europa și proiecte de suflet, vorbim pe larg cu Eliza Marghidanu. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org.

 

Interviul pe scurt:

Când curiozitatea te împinge în laborator: “Voiam să știu mai multe despre ce presupune cercetarea și am dat mai mult emailuri la un institut de cercetare din București. Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică și i-am rugat dacă mă pot primi și pe mine să văd cum funcționează cercetarea. Oamenii de acolo au spus că nu au mai auzit așa ceva în viața lor și au zis că pot veni.”

Viața de student la Jacobs University: “Apoi, în afară de orele de la curs, profesorii au ore speciale în care te poți duce să vorbești cu ei despre orice lucru. La Jacobs University fiecare student își poate alege cursurile, și aveam în minte cam ce aș vrea să fac, însă nu mi-a venit să cred când am văzut că tot ce se propunea era exact pe placul meu.”

Un proiect de suflet: “Am intrat în echipa VSSIA din această vară. Știam de acest proiect încă din liceu și îmi doream să fac parte din el numai că trebuia să fiu studentă la facultate pentru a deveni consilier. Am vorbit cu Julia și i-am spus că vreau să ajut pentru că dacă nu ai pe cineva care să te ajute este foarte greu.”

 

 

De la biologie la informatică, nu-i decât un pas

Născută și crescută în Slobozia, Eliza și-a dorit să ia calea Bucureștiului odată cu intrarea la liceu. Atunci avea doar paisprezece ani și trebuia să se mute singură într-un oraș agitat și plin de lucruri neprevăzute. “Până la sfârșitul clasei a IX-a, am zis ca trebuie neapărat să mă mut pentru că simțeam că voi avea mai multe oportunități și chiar așa a fost. La începutul liceului am pornit cu gândul că o să fac medicina în România și uite că de aici am ajuns la să abordez partea de informatică apoi să aplic la mai multe universități din America și Europa”, spune Eliza Marghidanu.

 

,,La începutul liceului am pornit cu gândul că o să fac medicina în România”

 

Atracția pentru Germania a venit fără sa bage de seamă. Iubea cultura, știa limba, fapt care a făcut-o să aleagă această țară în detrimentul Americii. “La Jacobs University este o diversitate mult mai mare față de universitățile americane. Aici sunt studenți din peste o sută de țări, și nu ascund faptul că am vrut să fiu și mai aproape de casă.” Cu toate acestea, un lucru rămâne neclar: Cum se desfășoară procesul de aplicare la o universitate din Germania? “Este la fel ca procesul de aplicare pentru America și constă într-un eseu principal la care trebuie să muncești foarte mult. Ei vor să te vadă pe tine în afara activităților tale, deci nu trebuie să pui accent pe olimpiadele la care ai participat. Vor să-ți vadă personalitatea și vor să le spui în acel eseu cine ești tu cu adevărat. Pe lângă acest aspect, mai ai nevoie de trei recomandări de la trei profesori, de foarte multe acte, iar fiecare facultate are și o serie de eseuri suplimentare. La Jacobs University din câte îmi aduc aminte au fost cam patru, cinci eseuri”, lămurește Eliza.

 

Despre cercetarea în România și studenția în Germania

Gravita între biologie și coduri de programare, ambele fiindu-i dragi. În clasa a XI-a, Eliza a dorit să afle mai mult despre tainele biologiei aplicate în informatică, așa că a bătut la ușa unui institut de cercetare din Capitală. “Voiam să știu mai multe despre ce presupune cercetarea și am dat mai mult emailuri la un institut de cercetare din București. Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică și i-am rugat dacă mă pot primi și pe mine să văd cum funcționează cercetarea. Oamenii de acolo au spus că nu au mai auzit așa ceva în viața lor și au zis că pot veni. Ulterior, am publicat și un articol de cercetare într-o revistă de specialitate, un articol în care am analizat virusul Sars Cov 2 în comparație cu alte virusuri. Pe urmă, am aflat de Institutul Oncogen de la Timișoara care lucra pe partea de vaccinuri și am văzut că au o echipă de liceeni care lucrează la treaba aceasta și le-am scris că aș vrea să particip și eu. Inițial au spus că nu se poate, pentru că eu sunt din București este distanță prea mare, apoi că nu sunt majoră deci nu am cum să vin singură. Cum-necum, am ajuns la un acord și timp de două săptămâni jumate am lucrat cot la cot cu cei de acolo în laborator, unde am pus accent pe determinarea următoarelor mutații ale virusului.”

 

,,Pur și simplu le-am spus că sunt la liceu, dar mă interesează foarte tare biologia aplicată în informatică”

 

În prezent este anul I la Jacobs University, unde urmează un majour în Computer Science. Eliza îmi spune că nu a lăsat baltă prima dragoste, biologia, și că își dorește să combine informatica cu biologia. În continuarea dialogului nostru, o întreb cum arată viața de student la Jacobs. “Pentru majoritatea persoanelor ruperea de casă este dificilă, dar pentru mine, care sunt obișnuită cu drumurile, a fost ușor. Aici, dacă ai orice fel de problemă o poți discuta cu profesorul. Să vă dau un exemplu. Odată am avut o problemă și nu puteam să merg la curs. I-a scris profesorului și m-a uimit că a fost atât de înțelegător chiar dacă problema nu era atât de importantă. Apoi, în afară de orele de la curs, profesorii au ore speciale în care te poți duce să vorbești cu ei despre orice lucru. La Jacobs University fiecare student își poate alege cursurile, și aveam în minte cam ce aș vrea să fac, însă nu mi-a venit să cred când am văzut că tot ce se propunea era exact pe placul meu”, precizează Eliza Marghidanu.

 

În campus la Jacobs University, Bremen, Germania

Sisteme educaționale și un proiect de suflet

Având experiența sistemului educațional din România, iar mai nou, pe cea a sistemului german, nu mă pot abține să o rog pe Eliza să facă o mică comparație. “Una din cele mai mari probleme la sistemul românesc ar fi relația dintre elev și profesor. Mi se pare că un elev nu poate să se dezvolte atâta timp cât este tratat ca un număr în catalog și nu este lăsat să se exprime. Din această pricină, foarte mulți elevi ajung să se închidă în ei și să nu-și mai atingă potențialul maxim. Apoi, faptul că majoritatea profesorilor nu te înțeleg dacă faci activități extrașcolare. Fiecare profesor consideră materia lui cea mai importantă și altceva nu mai contează.”

Pe lângă cursuri și seminarii, Eliza este membră în cadrul proiectului Vreau să studiez în America și oferă consultanță elevilor care vor să dea stat visului american. Am întrebat-o când s-a alăturat echipei și cum merg lucrurile. “Am intrat în echipa VSSIA din această vară. Știam de acest proiect încă din liceu și îmi doream să fac parte din el numai că trebuia să fiu studentă la facultate pentru a deveni consilier. Am vorbit cu Julia și i-am spus că vreau să ajut pentru că dacă nu ai pe cineva care să te ajute este foarte greu. Nu zic că-i imposibil, dar sunt multe lucruri de făcut, multe informații și este mult mai ușor dacă ai pe cineva lângă tine care a trecut prin acestea. Momentan am trei eleve pe care la ajut să aplice la studii în America”, conchide Eliza Marghidanu.

 

Ardelean get-beget, Cornelius a dezvoltat de mic o înclinație către muzică. Părinții i-au intuit talentul, motiv pentru care au decis să-l înscrie la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”. Cu multă muncă, talent și ambiție, tânărul a evoluat de la an la an ajungând să cucerească podiumurile mai multor concursuri naționale și internaționale. A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. În calitate de solist, a concertat alături de mari orchestre precum Prague Radio Symphony Orchestra, Orchestra Simfonică Academică a Filarmonicii Khmelnitsky, Filarmonica de Stat „Transilvania” , Filarmonica de Stat „Moldova”, Camerata Regală, Orchestra Națională de Tineret a Fundației Principesa Margareta a României și Orchestra Națională „Junior”. Astăzi, stăm de vorbă cu tânărul violoncelist Cornelius Zirbo și aflăm cum s-a îndrăgostit de muzică, care este menirea artistului în contemporaneitate, în ce proiecte este implicat și care sunt planurile pentru viitor.

 

Interviul pe scurt:

Violoncelul și latura sa ascunsă: “Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea.”

Cum să te folosești de nereușită: “Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun.”

Misia artistului și artei: “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine.”

 

 

Talentul pus la lucru  

Vine dintr-o familie în care muzica este la loc de cinste. Pe când avea nouă ani, părinții au intuit talentul lui Cornelius, așa că l-au condus către un instrument cu totul special și anume violoncelul. “De mic copil aveam o înclinație deosebită către muzică. Părinții au remarcat calitățile mele în această direcție și m-au înscris la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”, unde am frecventat cursurile de violoncel. Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală, foarte firească. Este ca și cum ai îmbrățișa pe cineva și te folosești de gravitate pentru a proiecta sunetul. Apoi, sunetul în sine este unul extrem de cald și se spune că este cel mai apropiat de timbrul și vocea umană.  Ulterior, muzica a început să devină o parte foarte importantă în viața mea, iar după câțiva ani era limpede că acesta va fi  parcursul meu”, povestește Cornelius Zirbo pentru Matricea Românească.

 

,,Consider că este ceva aparte cu acest instrument, începând de la postură, care este una foarte naturală”

 

A stăpâni un instrument necesită exercițiu îndelungat, perseverență și multe sacrificii. Nu de puține ori, Cornelius a sacrificat multe meciuri de fotbal în detrimentul repetiției la violoncel. “Când eram copil acest sacrificiu era receptat altfel. Mă uitam în jur și vedeam cum colegii mei jucau fotbal în curtea școlii, iar eu îmi luam violoncelul în spate și mergeam la școala de muzică. Poate atunci era un pic dramatic, dar în prezent o fac cu mare plăcere. Poate de aceea nu sunt un bun jucător de fotbal [râde]”.

 

 

Mentalități de concurs și momente din care înveți

A continuat să îmbrățișeze violoncelul cu canadoare și delicatețe. În devenirea sa muzicală au urmat  Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță”, după care s-a mutat la București, unde a urmat Liceul ,,Dinu Lipatti” și în cele din urmă Universitatea de Muzică. Traselul academic s-a îngemănat cu participarea la felurite concursuri naționale și interanționale. În continuarea dilogului, îl întreb pe Cornelius cum vede rolul concursurilor în cariera unui tânăr muzician. “Subiectul concursuri, mai ales în muzică, este unul foarte controversat și cred că sunt două tabere aici. Una spune că nu poți juriza muzica și că nu ai cum să faci ierarhie din ceva ce este atât de subiectiv. Iar cealaltă tabără consideră benefice concursurile și le văd ca un factor important în lansare și-n carieră. Eu sunt undeva la mijloc. Știind faptul că lumea este foarte bine pregătită la concursurile importante, acest lucru mă determină să mă pregătesc mult mai intens. Anul trecut am participat la Concursul George Enescu și am picat la prima etapă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut și am ajuns la un alt nivel destul de bun într-un timp relativ scurt doar pentru că am participat la acest concurs. Dacă le privești din această perspectivă, pot spune că sunt benefice”, precizează Cornelius Zirbo.

 

 

,,Pentru mine atunci a fost o mare dramă, dar pregătirea pentru concurs m-a crescut”

 

Da, în cariera unui artist se mai strecoară și lucruri mai puțin plăcute. O prestație slabă, un refuz, o colaborare sistată și multe altele. Caracterul constructiv sau distructiv al acestor clipe sunt în mâna interpretului. Sunt lovituri care vin și modelează, dar și lovituri care distrug. Îl întreb pe Cornelius cum se raportează la momentele mai puțin reușite din carieră. “Am trecut și eu prin câteva prestații mai neplăcute, câteva recitaluri de care nu sunt deloc încântat. De-a lungul timpului mi-am dat seama că noi muzicienii suntem foarte critici cu noi înșine și de multe ori avem tendința să acutizăm foarte mult un eveniment nefericit sau un moment în care am falsat. Uitându-mă pe imprimările cu un astfel de moment mai nereușit, mi-am dat seama că nu este atât de grav și având această abordare am început să mă relaxez puțin. În al doilea rând este important să învățăm din aceste experiențe. Poate am făcut ceva greșit, poate am vrut să demonstrăm ceva și trebuie să fim foarte sinceri cu noi și să vedem ce ne-a împins în punctul acela”, lămurește Cornelius.

 

Despre artă și artist în zilele noastre

A susținut recitaluri în Berlin, Paris, Praga, Londra, Beijing, Elveția și București. Toate acestea au reprezentat întâlniri muzicale în urma cărora s-a înfiripat un dialog bazat exclusiv pe transmiterea emoției. În continuare, vrea să aflu care este relația violoncelistului Cornelius Zirbo cu publicul. “Pentru noi artiștii relația cu publicul este una foarte puternică pe care o simțim, dar care este extrem de greu să o descriem. În momentul în care cântăm și ne adresăm publicului, ne deschidem și prezentăm muzica așa cum o percepem noi. Este o chimie între public și artist care favorizează muzica și care ne face pe noi ca artiști să ne deschidem.”

 

,,Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți”

 

Și pentru că tot am pomenit cuvântul artist, arunc mreaja mai la adânc și-l întreb pe Cornelius ce este un artist și care mai este rolul său în contemporaneitate. “Cred că artistul are de-a face cu ingeniozitatea, cu creativitatea cu care creează ceva într-un anumit moment. Asta ne face eligibili acestei peceți de artist. Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine, cu dezbrăcarea de sine și aducerea tuturor resurselor pe care le poți avea pentru a crea o conexiune cu oamenii. Se pare că în ultima vreme totul merge spre o cultură foarte egocentristă, centrată pe sine. Ori mesajul artei este de a merge împotriva curentului și de a empatiza cu nevoile celorlalți.”

 

 

Valențele tămăduitoare ale muzicii clasice

Pe parcursul cariere sale Cornelius Zirbo a concertat în compania unor mari orchestre, dar și solo. Sunt două experiențe total diferite care-l solicită la maxim pe artist. “Fiecare amplasament muzical are farmecul lui. Recent am avut un concert cu Filarmonica din Cluj și este ceva absolut incredibil să fii acompaniat de orchestră. Să auzi atâtea instrumente care merg în aceeași direcție și într-un singur scop muzical este ceva fantastic. În același timp este frumoasă și libertatea pe care o ai atunci când ești singur pe scenă și creezi. Deci fiecare experiență este specială în felul ei”, spune Cornelius.

 

,,Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință”

 

Din nefericire, percepția majorității despre universul muzicii clasice nu este pe atât de bună pe cât este cea față de muzica comercială. Să fie oare muzica clasică un gen sortit unei anumite categorii sociale la care profanii nu pot avea acces? “Nu, muzica clasică este pentru oricine. Desigur acest gen este foarte complex, este ca un roman foarte bun pe care trebuie să-l citești în liniște, să ai anumite condiții și lucrul acesta este greu de accesat, dar nu imposibil. Noi ca muzicieni clasici ar trebui să fim mai deschiși către concertele organizate în spații accesibile mai multor categorii de oameni. Să ieșim din sălile de concert cum s-a întâmplat în contextul pandemiei și cred că asta ar ajuta oamenii să se apropie și mai mult de muzica clasică. Chiar acum sunt implicat într-un proiect intitulat New Hope, prin care aducem muzica clasică în proximitatea oamenilor care trec prin momente dificile. Proiectul se adresează pacienților și doctorilor din spitale. Efectiv mergem în spitale și le cântăm oamenilor care trec prin suferință. Este unul din cele mai satisfăcătoare proiecte muzicale în care am fost implicat.”

 

 

Un sprijin venit în cel mai important moment

Am vorbit despre concerte, concursuri, proiecte, studii și am lăsat la urmă un aspect care putea să șteargă cele de mai sus. Violoncelul, partiturile, participările la masterclass-uri, toate acestea necesită un cost destul de ridicat. Familia lui Cornelius nu ar fi putut acoperi sumele necesare dacă nu ar fi existat programul “Tinere Talente” derulat de Fundația Regală Margareta a României. A fost ajutorul potrivit în momentul de maximă necesitate. “Acest program a fost cel mai mare aport în creșterea mea artistică prin faptul că m-a sprijinit într-un moment foarte important al vieții mele. Am intrat ca bursier în clasa a VIII-a și prin ajutorul fundației am reușit să-mi achiziționez violoncelul, arcușul, am participat la masterclass-uri, deci a fost un sprijin incredibil venit în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. În afară de sprijinul financiar, am cunoscut mentori care m-au îndrumat în acești patru ani extraordinari.”

 

Alături de Principesa Margareta a României

Iată-ne ajunși la finalul dialogului nostru. Înainte de a trage cortina, îl rog pe Cornelius să ne spună ce urmează pentru el în viitorul apropiat. “Mă voi focusa pe acumularea de repertoriu și pe participarea la masterclass-uri. Am câteva concerte și recitaluri care mă așteptă și de care sunt foarte entuziasmat. În afară de asta sunt foarte atras de sfera pedagogiei și îmi place să lucrez cu violonceliști mai tineri decât mine și este un segment pe care aș vrea să mă axez”, conchide Cornelius Zirbo.

 

 

În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia.

Începutul Mănăstirii Rohia

Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau Transilvania, după Marea Unire de la 1918. Față de Moldova sau Țara Românească, Ardealul sau Transilvania a fost văduvită prin acea masivă dărâmare a peste 150 de mănăstiri și schituri de către generalul Bucov, din ordinul împărătesei Maria Tereza. În Transilvania pe o perioadă de aproape 200 de ani nu s-a mai ridicat nici o mănăstire ortodoxă până când s-a ridicat mănăstirea Rohia.

Rohia a fost ctitoria preotului Nicolae Gherman care la vremea respectiva a fost preotul paroh din satul de la poalele dealului. A ridicat această mănăstire în cinstea Maicii Domnului și din amintirea a ceea ce a fost. Mănăstirea ,,Sfânta Ana’’ din Rohia își are numele de la copila Anuța al 7 copil din cei 10 ai dânsului care a decedat la vârsta de 10 ani, la 15 Noiembrie în 1922. Părintele a avut mai multe vise în care s-a arătat copila și îi spunea să facă lăcaș de închinare sau casă de rugăciune Maicii Domnului în aceste dealuri. Părintele la început nu a dat importanță acestor vise până când într-o duminică dimineața când se pregătea să meargă la biserică o credincioasă din sat, anume Floarea lui Ilie, a mers și i-a spus: Părinte de ce nu faceți ce vă spune fata în vis? Văzând părintele că i s-a mai descoperit și altcuiva acest lucru, s-au pregătit să ridice această mănăstire și au ales locul, însă locul era mai sus, era o poiană cu un stejar numit stejarul lui Pintea. S-a ales locul, s-a sfințit și s-a pus o cruce. Mergând să pună piatra de temelie nu au găsit crucea în locul respectiv și au căutat-o împreună cu vânătorul satului, Alexandru Pop și au găsit-o aici în acest loc unde se găsește acum biserica. La început era un pântec de stâncă pe care odihneau la soare vara căprioarele sălbatice.

 

Prima Biserică

Prima biserica a fost de zid, avea 17 metri lungime pe 5 lățime și 4 înălțime. Jertfă pe care au depus-o oamenii din satul Rohia și satele alăturate este una destul de mare, deoarece tot materialul de aici a fost scos cu spatele, cu desaga. La 15 August 1926 prima biserica a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 10.000 de credincioși.

Mănăstirea a cunoscut o dezvoltare în 1943 când la conducere a venit Arhiepiscopul Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, cel mai longeviv stareț până în prezent, 30 de ani, din 1943 până în 1973 când a fost înălțat la rangul de arhiereu vicar al episcopiei. Prima biserică a dăinuit până în 1996 adică 70 de ani când fost desfăcută de către obștea mănăstirii, s-a coborât jos în stâncă 8 metri și a rezultat o frumoasă biserică la demisol, un se găsește și materialul din vechea biserică cât și lucrurile mai noi.

 

 

În 1923 când s-a pus piatra de temelia primei biserici s-a dat comanda pentru o icoană în Sf. Munte Athos, ce a fost pictată de un călugăr pe nume Nicanor iar când s-a sfințit prima biserică în 1926 a sosit și icoana. Este icoana făcătoare de minuni a mănăstirii noastre, Maica Domnului în rugăciune, este întâlnită mai rar. Ea se găsește în biserică de la demisol în partea stângă.

Biserica de zid a mănăstirii este unică în rândul bisericilor de mănăstire, îmbinând elementele din toate cele trei stiluri autohtone românești, intrarea (coloanele) în stilul brâncovenesc, acoperișul în stil moldovenesc și are înălțimea bisericilor maramureșene, de la cota 0 până în vârf sunt 48 de metri și 8 în jos (catacomba) în total 56 de metri. Avem o frumoasă biblioteca ce are peste 55.000 de volume, avem cărți din toate domeniile. Toată aranjarea cărților a fost făcută de părintele Nicolae Steinhardt ajutat de studenți.

 

Nicolae Steinhardt

Avem chilia părintelui Nicolae Steinhardt. S-a născut la 29 Iulie în 1912 la București, în Pantelimon, la naștere a fost evreu, a terminat Liceul ,,Spiru Haret” a fost licențiat în drept, apoi doctor în drept, terminând doctoratul în 1936. A fost un spirit erudit, puțin critic literar și a făcut parte din generația de aur. A practicat avocatura o perioadă. În vremea aceea a fost condamnat la 12 ani de munca zilnică din care a făcut 4, între 1960 și 1964. În închisoare s-a convertit la creștinism, primind botezul ortodox în celulă. La 15 martie 1967 definitivând taina botezului cu taina mirungerii în capitală, la schitul Dârvari, a primit și un certificat de ortodoxie, semnat de Preafericitul Patriarh din vremea respectivă, Justinian Marina. Prima dată a venit la Rohia în 1973 la îndemnul bunului său prieten Constantin Noica, venind în fiecare vară pentru aranjarea, bibliotecii iar toamna când venea frigul pleca înapoi la București. A devenit oficial viețuitorul mânăstirii la 16 august 1980 când a fost călugărit de vrednicul de pomenire starețul de la vremea respectivă Serafim, a fost viețuitorul mănăstirii până 30 martie 1989 când a plecat la Domnul.

 

 

După anii ‘90 s-a format o fundație care îi poartă numele, organizându-se în fiecare an între 15-29 iulie zilele culturale Nicolae Steinhardt. Este al doilea autor din țară după Mihai Eminescu căruia i se publică opera integral, scoțându-se până acum 20 din cele 21 de scrieri ale dansului. Construcția de aici va fi centrul cultural Nicolae Steinhardt.

 

Colțul Maramureșean

Sus pe deal s-a făcut un colț maramureșean constând într-o casă, care este casa de oaspeți și o bisericuță de lemn unde avem muzeul mănăstirii în care avem o frumoasă colecție de icoane, atât pe lemn cât și pe sticlă începând din sec XVII, o frumoasă colecție de cărți vechi bisericești, o frumoasă colecție de obiecte vechi bisericești.

 

 

,,-Eugen este mereu nesigur pe el, mărturisește mama lui. Ezită, pare că nu poate ajunge la nicio concluzie dacă nu verifică totul cu mine. Oh, ce să fac?”

 

Mama lui Eugen se frământă. Și ca ea sunt mulți părinți. Ce pot face părinții copiilor nesiguri pe ei înșiși?

 

Un gând bun ar fi să descopere sursa nesiguranței copilului

Din vreme în vreme, copiii își pierd încrederea în ei în urma unui eșec, în urma unui act de respingere socială, ca urmare a bullying-ului sau cyberbulling-ului sau în urma cuvintelor părinților sau profesorilor, umplute cu critică nemotivată. Glumele nepotrivite, ce ridiculizează, ironizează (indiferent de intenția inițială) au ca urmare sentimentul de nesiguranță în copil. Pot afirma cu tărie că acei copii ce își simt părinții aproape, cu sprijin afectiv dăruit la timp, se descurcă în viața de zi cu zi, își rezolva singuri situațiile, își asumă riscuri.

 

Cum ar fi dacă părinții și-ar analiza propria lor nesiguranță?

Și părinții au nesiguranța strecurată în suflet deseori!

Se îndoiesc de ei ca părinți, se îndoiesc profesional, se îndoiesc gândindu-se la actualele vremuri tulburi, la siguranța zilei de mâine.

Este foarte important ca părinții să acorde importanță felului în care ei vorbesc despre ei înșiși: dacă se critică-desigur, copiii se vor critica, dacă se blamează-desigur, copiii se vor blama, dacă ,,își plâng soarta”-desigur, copiii vor învăța să facă aidoma. Copiii pășesc în urmele lăsate pe pământ de părinții lor. Să nu uităm asta!

 

 

Încrederea țâșnește când pasiunile înfloresc!

Cum ar putea avea încredere în sine un copil care nu strălucește în diferite domenii însă este comparat cu ceilalți exact în această zonă gri pentru el? Un copil nesigur pe el însuși va intra în clasa fiind sigur că nu va ști lecția, că nu se va descurca la testare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este este pus în situația de a își asuma provocări în zone care nu îl interesează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Vom încuraja desigur dobândirea culturii generale însă vom privi copilul prin lucrurile în care excelează și nu prin cele în care excelează mai puțin.

Părintele este potrivit să arate mereu aprecierea pentru calitățile fiului sau fiicei sale și să îl accepte sau să o accepte așa cum este.

Părinții sunt persoanele care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici energia de a evolua și de a-și depăși granițele ce limitează. Părinții își vor susține copiii să se pregătească pentru situațiile noi cu care se pot confrunta, îi vor încuraja să încerce lucruri noi, le vor spune că nu e musai să se simtă curajoși de fiecare dată când ineditul bate la ușă. Le vor spune iar și iar că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e de lăudat și apreciat.

Cu multă răbdare și cu sfaturi bune ,,în rucsac”, mama lui Eugen și-a păstorit fiul zi de zi. A fost acolo să asculte, să spună povești auzite sau trăite ce se potriveau momentului, a fost acolo să vadă evoluție și ratare, a fost acolo să amintească faptul că mâine este o altă zi, a fost acolo să spună că învățăm din fiecare experiență, oricum ar fi ea. Și s-a bucurat tare când fiul ei a rostit răspicat într-o bună zi:

,,-Stai liniștită! Chiar am încredere în mine, știu că voi reuși!”

 

 

Fire visătoare, la numai zece ani, își dorea să devină medic chirurg. Cu această ambiție, puștoaica a străbătut anii până în clasa a XI-a. Pregătirile pentru medicină erau în toi. Meditații la chimie, ore de lucru intens, până când și-a dat seama că ambiția de a fi medic nu făcea partea din ființa ei. La o privire mai atentă, Mara a realizat că psihologia și filosofia erau cele care îi produc cu adevărat bucurie. Prin urmare, a scos bisturiul, a tăiat în carne vie, și s-a dedicat întru totul acestor domenii. Cum a venit America în povestea asta? Total pe neașteptate! Acum, Mara Petcu este studentă în anul III la Vanderbilt University, unde urmează un majour în Human and Organiztional Developement, cu accent pe Leadership and Organizational Effectiveness. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în SUA, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Acum să trecem la povestit!

 

Interviul pe scurt:

Când lucrurile se schimbă din mers: ”Într-o zi, profesoara îmi explica o problemă pe care eu deja o rezolvasem și îmi spunea că felul în care am rezolvat-o nu se aplică și pentru medicină. Ei bine, mi-am dat seama că mintea mea funcționează în mod diferit și că toate aceste dezavantaje, cu ghilimelele de rigoare, pe ramura de pregătire medicală ar putea fi avantaje pentru alt domeniu.”

Facultățile din SUA doar pentru olimpici?: “America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană. De aceea ei fac o evaluare holistică. Nu se uită numai să ai note mari, ci se uită să vadă ce faci în timpul liber, ce impact ai asupra comunității.”

Bobocul din VSSIA: “Într-o zi, mi-am deschis Linkedin-ul și am primit o cerere de la actualul meu coleg, Radu Florea. După un timp, am primit cerere și din partea Juliei pe Instagram. Văzusem că ei se ocupă de VSSIA și într-o zi, cred că de ziua Juliei, i-am urat la mulți ani și nu știu cum am ajuns să întreb dacă au nevoie de consilieri. Așa am ajuns în echipă și lucrez pentru acest proiect ca tutore.”

 

 

Vanderbilt University, Nashville

 

De la chirurgie la psihologie nu-i decât un pas

Bucureșteancă get-beget, Mara vine dintr-o familie în care educația și sacrificiile în această direcție au fost pe primul plan. A studiat la Liceul Teoretic Internațional de Informatică București, loc supranumit fabrica de olimpici. Aici, a participat la felurite olimpiade și concursuri, fapt care a făcut-o să se autodepășească. Este o visătoare și țintește către culmi nebănuite. Nu mă credeți? Ei bine, la zece ani se vedea medic chirurg, iar cu timpul a continuat să muncească pentru acest vis. Toate până la un punct. “În timp ce mă pregăteam pentru examenul la medicină lucram suplimentar la chimie. Era o materie la care avem nevoie să mă pregătesc. Nu era ceva care să-mi vină natural și am decis că trebuie să fac meditații în particular. Într-o zi, profesoara îmi explica o problemă pe care eu deja o rezolvasem și îmi spunea că felul în care am rezolvat-o nu se aplică și pentru medicină. Ei bine, mi-am dat seama că mintea mea funcționează în mod diferit și că toate aceste dezavantaje, cu ghilimelele de rigoare, pe ramura de pregătire medicală ar putea fi avantaje pentru alt domeniu. Mereu m-am gândit că vreau să fac ce mă pasionează cu adevărat și mi-am dat seama că medicina nu mă atrăgea pe cât credeam eu. În timpul liber nu punem mâna pe o carte de medicină, dar citeam psihologie și filosofie, mă interesa foarte mult partea interioară a omului”, povestește Mara Petcu pentru Matricea Românească.

 

”Mara, de ce Olanda? La cum te știu eu ți s-ar potrivi America!”

 

Pentru facultate varianta studiului în România a picat din start. Mara se gândea la țări mai apropiate din Europa, oprindu-se în cele din urmă la Olanda. În tot acest proces, varianta America a venit ca picată din cer. “Avem un dialog cu o profesoară care m-a îndrumat și a zis: «Mara, de ce Olanda? La cum te știu eu ți s-ar potrivi America!» Când am auzit ce a spus am rămas șocată. Pe lângă faptul că era atât de departe, mai erau și niște costuri extrem de mari.”

 

Prin campusul de la Vanderbilt University

 

Drumul către SUA și-un mit care a căzut

Șocul s-a răsfrânt și asupra părinților când au auzit propunerea năstrușnică a profesoarei. După îndelungi calcule și frământări, i-au rămas alături și au încurajat-o să dea curs visului american. Pentru un licean procesul nu este deloc simplu. Sunt acte, drumuri, examene, etc. O rog pe Mara să ne spună pas cu pas, cum a decurs procesul. “Secretul meu a fost că nu m-am încrâncenat deloc și nu am luat-o de parcă ar fi fost finalul vieții dacă nu reușeam. Am început prin a mă interesa ce am nevoie la dosar: examenul SAT, examenul de limbă, la mine a fost TOEFL, apoi eseuri, foaia matricolă și foarte multă documentație financiară. Aveam în față examenul SAT de care mă mai despărțea doar o lună și două săptămâni. Faptul că pe parcursul școlii am fost preocupată de procesul de învățare, mi-a ușurat sarcina, adică aveam bazele puse, mai trebuia să lucrez la chestii de finețe. Chiar dacă nu mă simțea atât de pregătită pentru acest examen, mulți mi-au zis să-l tratez ca pe o recapitulare generală”, spune Mara.

 

“America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană”

 

Într-un final, Mara a trecut cu un scor foarte bun peste această “recapitulare”. Din acest moment au început alte căutări. “M-am uitat pe toate topurile și am văzut că Vanderbilt University stă foarte bine și mi-a sărit în ochi faptul că este cotată la the best quality of life in America, au cei mai fericiți studenți. Plus că este în Nashville, unde clima este temperată. Un alt aspect a fost faptul că sunt foarte generoși cu ajutorul financiar, chiar dacă este una din cele mai scumpe universități din America.”

Ascultând-o pe Mara, nu pot trece cu vederea faptul că vine de la un liceu în care olimpiadele sunt la ordinea zilei. Pornind de aici, vreau să spargem un mit: pot studia în America dacă nu am olimpiade la activ?. “Am prieteni care studiază împreună cu mine la facultate în America și mulți dintre noi nu au fost olimpici, deci se poate. America nu este neapărat interesată să vadă numai persoanele care sunt în top, ci sunt interesați cum ești ca persoană. De aceea ei fac o evaluare holistică. Nu se uită numai să ai note mari, ci se uită să vadă ce faci în timpul liber, ce impact ai asupra comunității, deci la imaginea de ansamblu”, lămurește Mara Petcu.

 

 

Ce implică viața la Vanderbilt și gestionarea bugetului

Viața în campusul de la Vanderbilt este foarte dinamică. Pe lângă multitudinea de cluburi în care te poți implica, studenții nu stau o clipă. “În campus doamnele de la cantină au ajuns să-mi fie prietene, ne îmbrățișăm, asta când nu era covid, mă numesc fata lor și discutăm despre cum ne-a fost ziua. În România nu prea mi se întâmplase asta. Vanderbilt este supranumită Harvard of the South, și încearcă să se apropie cât mai mult de acel nivel. E o presiune foarte de mare din acest punct de vedere.”

 

“Din anul II am început să lucrez într-un laborator științific condus de unul dintre profesorii mei de la clasă”

 

Pe lângă acesta, bugetul reprezintă un capitol delicat. O întreb pe Mara cum a reușit să gestioneze partea financiară. “Am aplicat pentru o bursă de ajutor și facultatea m-a ajutat foarte mult, dar tot mai rămân niște costuri neacoperite pentru care muncesc în campus. În anul I am muncit la cantină, mi-am servit colegii și mai rar vei vedea un american care face acest lucru, pentru că unii dintre ei au această rușine de a-i servi pe ceilalți. Din anul II am început să lucrez într-un laborator științific condus de unul dintre profesorii mei de la clasă. Era practic vorba despre Health Psyhology și am interacționat foarte bine cu profesorul, am învățat de la dânsul și ulterior mi-a oferit o poziție în laboratorul său de cercetare. Tot în anul II am început să lucrez pentru The qualitative research core, e un laborator care se ocupă cu analiza calitativă a studiilor psihologice făcute de spitalul facultății.”

 

 

Un boboc la VSSIA

Preocupată cu proiecte, cursuri, job-uri în campus, Mara a iești în evidență și a fost invitată să facă parte din programul honors. Ce presupune acest lucur? “Dacă voi trece cu bine acest program aș absolvi facultatea cu onoruri. Erau destul de multe șanse să nu fiu acceptată, pentru că în anul meu suntem vreo 10 din 950 care sunt în acest program și avem proiecte pe care le facem în mod direct alături de niște profesori îndrumători. Eu lucrez la un proiect care are în plan să creeze un nou curs pentru Vanderbilt University, iar acest curs îi va ajuta pe studenți să își dezvolte atributele și când zic atribute mă refer la ce nu este o calitate legată de ce ai învățat la școală. Împreună cu mentorul meu o să facem o clasă și sper să fie inclusă în programa facultății. Acest proiect implică foarte mult studiu științific despre nevoia acestei clase. Trebuie luate interviuri, create chestionare, să rezumăm literatura existentă, deci e mult de cercetat”, lămurește Mara Petcu.

 

“VSSIA este un proiect care m-a entuziasmat foarte mult”

 

În paralel cu activitatea de la facultate, Mare este unul din bobocii echipei Vreau să studiez în America, pe scurt VSSIA. Am întrebat-o cum a intrat în acest proiect și care este rolul ei. “VSSIA este un proiect care m-a entuziasmat foarte mult. Într-o zi, mi-am deschis Linkedin-ul și am primit o cerere de la actualul meu coleg, Radu Florea. După un timp, am primit cerere și din partea Juliei pe Instagram. Văzusem că ei se ocupă de VSSIA și într-o zi, cred că de ziua Juliei, i-am urat la mulți ani și nu știu cum am ajuns să întreb dacă au nevoie de consilieri. Așa am ajuns în echipă și lucrez pentru acest proiect ca tutore. Ne-ar fi fost de mare ajutor să avem un asemenea proiect când eram liceeni, asta pentru că și noi ne-am lovit de foarte multă incertitudine și de costuri ridicate pentru îndrumarea către facultate. Acest proces de aplicare poate fi costisitor pentru unii părinți și am vrut ca elevii să nu simtă o corvoadă financiară. Referitor la rolul meu, ei bine, eu îi ajut pe elevi cu alegerea facultăților. Ne uităm împreună pe eseul de aplicare pentru a vedea cum îl putem îmbunătăți astfel încât acel eseu să spună cea mai profundă poveste despre elevul care aplică”, conchide Mara Petcu.

 

 

S-a molipsit de “microbul” științelor juridice pe filieră paternă. Studiază la Facultatea de Drept din Cluj, loc în care obține și doctoratul, apoi censura la Budapesta. Pe lângă profesie, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. A fost membru ASTRA, mai întâi în Despărțământul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțământului Hunedoara. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor.

 

Pregătirea profesională și debutul în avocatură

Vine pe la 11 martie 1875, ca al patrulea copil al soților Nicolae și Ana Dubleșiu, din satul Romos, comitatul Hunedoara.  Când mai crește, este trimis la școala din Orăștie, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Sibiu. La vârsta de treisprezece ani rămâne orfan de tată. Isprăvind cu bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj. Aici se remarcă prin dragoste de carte, seriozitate și un comportament exemplar. Din această pricină, va fi beneficiarul unei burse de studiu acordată de Fundația Emanoil Gojdu.

La 20 aprilie 1901 își obține doctoratul la Cluj, iar peste puțină vreme susține examenul de censură la Budapesta. Ajuns avocat cu acte în regulă, Gheorghe se reîntoarce în Hunedoara, unde își deschide propriul birou pe 9 iulie 1903. Tot acum, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. Alături de economistul Vasile Osvadă, Nicolae Macrea și alți apropiați, a organizat o casină română în localitate, adică un fel de instituție de cultură, care aduna cei mai străluciți cărturari ai localității. Pe lângă acestea, avocatul Gheorghe Dubleșiu a fost membru ASTRA, mai întâi în Despărțământul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțământului Hunedoara.

 

Implicarea în viața politică

După izbucnirea primei conflagrații mondiale, destinul lui Gheorghe Dubleșiu i-a o întorsătură stranie. Unele surse spun că a fost mobilizat și trimis pe front în Marele Război, ca ofițer de rezervă. De cealaltă parte, se zvonește că a activat în localitate până în anul 1916, când România ar fi intrat în război. Atunci, autoritățile au decis să-l trimită alături de alți lideri români hunedoreni în lagărele din Ungaria. La intervenția comitelui suprem, Ladislau Mara, ar fi fost eliberat. Cu toate acestea, un lucru e cert. La data de 5 noiembrie 1918 are loc adunarea de constituire a Consiliului Național Român din circumscripția electorală Hunedoara, prilej cu care va fi ales președintele acestui organism. Ulterior, elita hunedoreană îl deleagă ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Nu se știe exact când a debutat în politică, cert este că a făcut parte din tabăra Partidului Național Român. Era adeptul direcției activiste și susținea lupta pentru emanciparea românilor.  În decursul carierei sale politice a fost membru în Consiliul Hunedoarei, unde din cei douăzeci și trei de consilieri, doar patru erau români. La 3 aprilie 1919 este numit prefect al județului Ciuc, iar un an mai târziu este pus în fotoliul de prefect al județului Hunedoara. Din anul 1935 se mută la Sibiu și își deschide un birou de notar public. În timpul iernii din 1938 Gheorghe Dubleșiu a luat trenul cu destinația București. Între stațiile Cisteiul Român și Crăciunel, lângă Blaj, s-a produs nenorocirea. Acceleratul în care se afla s-a ciocnit cu un tren personal. Șase persoane au fost rănite și trei au fost găsite fără suflare. Printre ele și avocatul Dubleșiu.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Matricea Românească a avut plăcerea de a o cunoaște pe doamna Virginia Linul, creatoare de artă populară, păstrătoare a tradițiilor din județul Bistrița-Năsăud și un om care iubește frumosul.

Am vorbit despre costumul popular și despre tradiția pe care dânsa o duce mai departe prin proiectul ,,Casa costumului popular Virginia Linul”.

 

Cine este Virginia Linul?

Este un creator de artă populară, doctor în istorie și etnografie și un om care iubește tot ceea ce este mai frumos începând de la tradițiile populare românești de la portul popular românesc, tot ce ține de tradițiile românești.

 

Cum a început acest proiect?

,,Eu am avut norocul să mă nasc într-o familie în care acest meșteșug a fost o meserie în casă, mama mea a lucrat autorizată costume populare, tot ce ține de costumul popular. Noi suntem patru frați și fiecare de mic a învățat să lucreze această meserie. La cinci ani am reușit să fac prima floricică din mărgele. Până la revoluție am lucrat împreună cu familia, după revoluție nu a mai vrut nimeni costume populare, a fost o perioadă în care nu s-a mai lucrat. Din anul 2003 m-am ocupat serios de meserie.”

 

Ce simbolizează cusăturile?

,,Fiecare zonă are specificul ei, fiecare zonă are elementele determinante, simbolurile specifice, dar vreau să menționez că în România sunt peste 450 de zone și subzone etnografice.”

 

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

 

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

 

Expoziție de grup (video, foto, obiect) 14 – 24.10.2021

curator Marilena Preda Sânc

Vernisaj 14 octombrie 17:00 – 20:00, Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Naţional al Țăranului Român vă așteaptă joi, 14 octombrie 2021, de la ora 17.00, la Sala Noua Galerie, la vernisajul expoziției Art and Landscape Narratives.

 

Artele vizuale actuale din România, practicile curatoriale, teoria artei și creația artistică se dezvoltă din ce în ce mai mult spre subiecte axate pe eco-democrație și pe existența umană în zilele noastre. Marilena Preda Sânc, cu o cunoaștere profundă a scenei de artă vizuală locală și mondială, coordonează o expoziție axată pe cercetarea conceptuală a contextelor sociale și politice, a problemelor de gen, a ecologiei și a istoriilor locale / globale, analizând efectele globalizării în era digitală și prezentarea, în perspective antropologice și geopolitice, a istoriilor unei omeniri care își redefinește identitatea spre o atitudine mai responsabilă.

 

„Practicile Eco Art reprezintă un teritoriu transdisciplinar, interstițial, hibrid și multimedial în arta contemporană. Artele vizuale se poziționează frecvent în sfera dialogului social, politic, educațional din perspectiva unei umanități opacizate de un consumism exacerbat. Natura și natura umană au avut de suferit. Eco Art aduce în atenție natura și pericolele generate de poluare dintr-o dublă perspectivă estetică și militantă. Esențial este să înțelegem Eco Arta ca un mod curat și etic de a gândi și reflecta lumea contemporană.” (Marilena Preda Sânc)

 

 

Expoziția Art And Landscape Narratives cuprinde creații realizate de artiștii: Felix Aftene, Jasmina Al-Qaisi, Cătălin Burcea, Zoița Delia Călinescu, Floriama Cândea, Claudiu Cobilanschi, Ilie Duță, Dorina Horătău, Ludic Collective, Andreea Medar si Mălina Ionescu, Răzvan Mihalachi, Marina Oprea, Magdalena Pelmuș, Alexandru Poteca, Adrian Simionuc.

 

Curator: Marilena Preda Sânc

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Noua Galerie, până la 24 octombrie 2021, de marți până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Lunea este închis.

Producător: Asociația 4Culture

Co-Producător: WASP Studios

Program multianual co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național AFCN.

Parteneri media: Radio România Cultural, Modernism, Revista Zeppelin, Revista ARTA, Designist, Feeder, IQads, România Pozitivă

 

Programul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

 

 

Lansarea Stagiunii Culturale “Muzicieni de Azi, Muzicieni de Mâine”

 8 noiembrie 2021 | Eveniment
Primăria Orașului Buftea și Centrul Cultural Buftea, în parteneriat cu Asociația SUONARTE, lansează Stagiunea Culturală “Muzicieni de Azi, Muzicieni de Mâine” un Program Cultural dedicat tinerilor artiști, care va oferi publicului iubitor de muzică...

Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

 1 noiembrie 2021 | Eveniment
Târg cu meșteri și anticari 5 – 7 noiembrie 2021, între orele 10.00 – 18.00 Muzeul Național al Țăranului Român  Sâmbătă, înainte de Hranghel, se fac moși. De Hranghel fiecare om trebuie să aprindă o lumânare care îi va fi „lumina de...

Prima scrisoare de la Sciences Po, Reims

 28 octombrie 2021 | Scrisorile lui Luca
Într-o sâmbătă dimineață Sâmbătă dimineață, în licărul de toamnă tânără sunt iar cu bagajele lângă mine și plec din nou într-un loc pe care îl cunosc doar din fotografii, din spusele altora și din lecturile mele.În acea sâmbătă...

De vorbă cu bunicul meu

 26 octombrie 2021 | Cum ne creștem copiii
La 16 ani Cristian fusese în ultima vacanță la bunici. Vacanță din aceea grozavă, cu povești seara, în țârâit de greieri și fâlfâit de porumbei ce-și căutau locul în porumbar. Vacanță cu muzică de stele și un Car Mare ce se răsfăța pe cerul...

Cornelius Zirbo, tânărul cuprins în îmbrățișarea violoncelului. “Menirea artistului este una foarte dificilă și complexă. Ea are de-a face în primul rând cu aplecarea către cel de lângă tine”

 22 octombrie 2021 | Elite și proiecte
Ardelean get-beget, Cornelius a dezvoltat de mic o înclinație către muzică. Părinții i-au intuit talentul, motiv pentru care au decis să-l înscrie la Școala Gimnazială de Muzică „Augustin Bena”. Cu multă muncă, talent și ambiție, tânărul a evoluat...

Scurt istoric al Mănăstirii Rohia

 21 octombrie 2021 | Istorie
În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia. Începutul Mănăstirii Rohia Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau...

Nesiguranța copiilor noștri

 19 octombrie 2021 | Cum ne creștem copiii
,,-Eugen este mereu nesigur pe el, mărturisește mama lui. Ezită, pare că nu poate ajunge la nicio concluzie dacă nu verifică totul cu mine. Oh, ce să fac?” Mama lui Eugen se frământă. Și ca ea sunt mulți părinți. Ce pot face părinții...

Gheorghe Dubleșiu, avocat de geniu și promotor al culturii

 15 octombrie 2021 | Elita avocaturii românești
S-a molipsit de “microbul” științelor juridice pe filieră paternă. Studiază la Facultatea de Drept din Cluj, loc în care obține și doctoratul, apoi censura la Budapesta. Pe lângă profesie, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale...

VIDEO Interviu cu doamna Virginia Linul - Salva

 14 octombrie 2021 | Interviu
Matricea Românească a avut plăcerea de a o cunoaște pe doamna Virginia Linul, creatoare de artă populară, păstrătoare a tradițiilor din județul Bistrița-Năsăud și un om care iubește frumosul.Am vorbit despre costumul popular și despre tradiția pe...

ART AND LANDSCAPE NARRATIVES

 13 octombrie 2021 | Eveniment
Expoziție de grup (video, foto, obiect) 14 – 24.10.2021 curator Marilena Preda Sânc Vernisaj 14 octombrie 17:00 – 20:00, Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Naţional al Țăranului Român vă așteaptă joi, 14 octombrie 2021, de la ora...
1 … 64 65 66 67 68 … 144
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează