Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Matricea Românească a avut plăcerea de a se întâlni cu domnul director al Centrului Cultural ,,Iustin Sohorca’’ Sângeorz-Băi. Ne-a povestit cum viața dânsului l-a adus înapoi în satul natal unde a început să se ocupe de Ansamblul Folcloric ,,PĂUNIȚA’’.

 

Florin Hodoroga

A terminat Facultatea de Geografie la Universitatea ,,Babeș-Bolyai’’ din Cluj-Napoca în anul 2002. În prezent lucrează la Casa de Cultură ,,Iustin Sohorca’’, unde este director. ,,Prima mea dragoste a fost geografia.”

 

,,La noi în Sângeorz-Băi este o localitate mică dar avem valoarea culturală foarte mare”

 

Începând din clasa a 5-a a mers la un ansamblu de dansuri populare, ,,Păunița mică”, acolo a învățat dansurile populare și îi plăcea foarte mult să danseze. ,,Zona noastră este o zonă cu dansuri dinamice, feciorești. Crescând am venit la casa de cultură din Sângeorz-Băi, l-am avut coregraf pe domnul Petre Maxim, îmi amintesc că am dansat cu o doamnă mai mare decât mine, dânsa avea undeva la 30 de ani și eu aveam 18 ani, îmi era rușine să dansez. Am învățat foarte multe dansuri populare din țara Oașului, din zona Banatului, nu doar dansuri din țara Năsăudului. Am urmat facultatea în Cluj și în timpul acesta am participat la un concurs de înscriere la ansamblul folcloric ,,Mărțișorul’’, ansamblu studențesc, unde director era regretatul Dumitru Fălcaș.” A intrat în familia ansamblului Mărțișorul cu care a avut foarte multe turnee și spectacole. Cu ajutorul acestor turnee s-a dezvoltat foarte mult, a cunoscut foarte multe persoane și alte culturi, alte tipuri de dans. Foarte mulți dansatori ce au făcut parte din ansamblu acum au diferite funcții în conducere.

 

 

În anul 2002 a terminat facultatea și a revenit în Sângeorz-Băi, unde a căutat de lucru în domeniul educației, a predat din 2002 până în 2005 geografie. În anul 2005 nu a mai avut loc de muncă și a fost nevoit să lucreze în construcții. În anul 2006 i s-a propus să vină coregraf la Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’. ,,Chiar dacă era salariul foarte mic nu îmi venea să cred că am ajuns să devin coregraf la ansamblul pe care îl admiram de mic. Țin minte că am început să fac anunțuri pe la școli să reînviem cumva activitatea în ansamblu. Îmi aduc aminte că a fost sala plină, au fost sute de elevi și nu știam ce să fac. I-am împărțit în 3 grupe, după vârstă și am început să lucrez cu ei”. Casa de cultură se afla într-o stare de reabilitare, sala de spectacole nu era practicabilă. În anul 2007 a fost prima ieșire cu ansamblul în Portugalia, unde copiii au rămas cu amintiri frumoase și experiențe inedite.

În anul 2007 a fost numit directorul casei de cultură, la școală a reintrat în anul 2012 ca profesor și adoră că poate să ajute tinerii să se dezvolte. Împreună cu copii din școala gimnazială a făcut un proiect pentru familiile cu un număr mare de copii și a reușit să obțină fonduri pentru 42 de tablete, deoarece în aceste familii exista un singur telefon ce era împărțit între ei, aceștia intrau pe rând la cursuri. Cu cei de la liceu a participat la un concurs de eco provocarea de igienizare (ECOLTSH), unde au strâns peste 200 de saci de deșeuri și au câștigat locul 1 pe țară.

Pe baza proiectului depus s-a reabilitat casa de cultură ce s-a terminat în anul 2017. În acel an a fost sărbătorit printr-o aniversare unde a participat ansamblul Păunița, mulți cântăreți alături de autoritățile locale. ,,A fost un moment plin de emoții. Atunci a început un alt capitol la casa de cultură, redenumit Centrul Cultural ,,Iustin Sohorca’’, a fost un personaj important care în perioada interbelică s-a ocupat de dezvoltarea culturală a localității, a fost și dirijorul corului bisericii.”

,,Cultura nu înseamnă numai folclor, dansuri populare, ci aici am avut foarte multe colaborări cu diferiți artiști ce ne-au trecut pragul precum: Ianis Saiu, Elena Ivanca și diferite asociații ce fac spectacole pentru copii.”

 

,,Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’ este o școală a tradiției locale”

 

Ansamblul Folcloric ,,Păunița’’

La 20 August am avut spectacol aniversar de 50 de ani. Exista o formație pregătită de învățătorul Ilișiu Vasile. S-au făcut selecții și în anul 1971 a devenit Ansamblul Folcloric Păunița. Au participat la primul său festival internațional în Franța. Ulterior ansamblul a participat în 1974 în Turcia, în anul 1979 în Emiratele Arabe Unite, în ani 80 au avut doar spectacole în țara unde a luat doar premii de podium. În anii 90 a participat la un festival în Letonia, în anul 1995 a participat la un festival în Bulgaria, în 97 au fost la Izmir în Turcia. De-a lungul anilor ansamblul a participat la foarte multe concursuri, în foarte multe țări, primind foarte multe distincții. ,,Pentru mine unul din cele mai importante concursuri la care am participat alături de ansamblu a fost la peștișorul de aur din Tulcea unde am luat premiul întâi”. La aniversarea de 50 de ani au fost aduși toți foștii dansatori, unde au fost premiați cu diplome personalizate drept mulțumire pentru munca lor de-o viață.

 

 

,,Aici mai avem un taraf tradițional unic în Transilvania. Ce înseamnă acest taraf? Este o structură din trei instrumentiști vioara (primaș), violă (brace sau contră) și contrabas (gordună), aceasta era formula tradițională, așa se cânta înainte la nunți, la festivaluri. Acest taraf a participat la foarte multe evenimente, alături de multe personalități, cele mai multe colaborări le-a avut cu Grigore Leșe. În anul 2002 acest taraf a luat premiul cel mare la concursul internațional de tarafuri din România.’’

,,Noi nu am încercat să facem spectacol, noi am încercat să aducem pe scenă ceea ce s-a pierdut, dansul popular, portul popular, strigăturile.” A încercat să păstreze originalitatea de aici și să o ducă mai departe.

 

Ce este Păunița

Păunița era o podoabă capilară pe care o purtau domnișoarele de onoare, în trecut care se numeau ,,druște”. Era o anumită împletitură la păr. Interesant că doar în localitatea Sângeorz-Băi se purtau aceste păunițe. ,,Chiar am văzut într-un almanah vechi, un text ce aducea aminte de aceste păunițe, de prin anii 70 era acesta”. Până de păun la fecior este simbolul costumului popular din țară Năsăudului.

,,În prezent avem trei generații de dansatori: copii din grupa mică, clasele 4-5, avem o generație cu cei care au în jur de 10-12 ani și cea mai activă grupă este a liceenilor. Bineînțeles mai sunt și foștii studenți care vin la spectacole mai serioase. Cel mai tânăr membru a avut 6 ani și cel mai în vârstă a avut 65 de ani, domnul Georgești Stan care acum are 72 de ani.”

 

Un sfat pentru cei tineri

,,Cultura te ajută să te identifici tu ca individ în societate, aparții unei istorii. Cultura indiferent de ce fel este te ajută să te dezvolți și cred că un popor sau un tânăr care nu are cultură, nu are nimic, degeaba ești specialist într-un domeniu, dacă nu ai cultură, dacă nu îți cunoști trecutul nu știi cine ești. Trecutul înseamnă cultură.”

 

,,Tinerii ce ne pășesc pragul văd că pe lângă dansuri și strigături, au parte de foarte multă socializare, cunoaștere și dezvoltare, aici își creează prietenii ce rămân veșnice, aici pot vedea și alte culturi, prin deplasările noastre, pentru ei este ceva nou”

 

 

Muzica era la ea acasă în sânul familiei Lup. Tatăl cânta la acordeon, mama încânta cu o voce superbă, iar fratele întregea peisajul cu pianul. La cei șapte ani, Octavian și-ar fi dorit să urmeze același instrument ca fratele său, dar spațiul redus din apartamentul în care locuiau, nu permitea instalarea încă unui pian. Așa se face că a fost redirecționat către instrumentul pe care azi nu-l mai lasă din brațe, violoncelul. După trei ani de studiu, tânărul a descoperit tainele acestui instrument, motiv pentru care nu-și mai poate imagina viața fără el. Ulterior, a urmat  Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Muzică din București, un master la Conservatorul Național Superior din Paris, doctoratul, iar acum este lector universitar la Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj. 

 

Interviul pe scurt:

Apropierea de violoncel: “Știam doar că e o chestie mai mare la care se cântă cu un fel de botă, așa îi spunem noi în Ardeal la arcuș. Am fost redirecționat către violoncel chiar dacă la acea vârstă nu eram prea încântat, dar după trei ani de studiu am început să descopăr acest instrument și mărturisesc că e destul de greu să-mi imaginez viața fără el.”

Arta, balsam pentru suflet: “Atunci când îți este sete trebuie să bei apă, iar când îți este foame trebuie să mănânci. Dar când ai sufletul însetat, cum îl potolești? Nu merge nici cu apă, nici cu mâncare, cu nimic altceva, decât cu dumnezeirea care este reflectată prin artă de cele mai multe ori. Chiar și cei care nu vor să recunoască au nevoie de așa ceva pentru că în sufletul nostru există un gol care nu poate fi umplut decât cu acea formă pe care o are spiritul.”

Confesiunile unui pedagog: “Studentul sau elevul, trebuie să simtă în tine un sprijin, un om de încredere. Fără încrederea dintre profesor și elev, nu se poate realiza nimic. Atunci când ești profesor, nu este suficient să fii un bun profesionist în domeniul în care predai, ci e nevoie să fii un foarte bun psiholog, să știi ce profil emoțional are persoana care stă în fața ta.”

 

 

Dacă nu-i cu clape, să fie cu arcuș

S-a născut în Cluj-Napoca, într-o casă în care muzica era la loc de cinste. Tatăl cânta la acordeon, mama încânta cu o voce superbă, iar fratele întregea tabloul cu pianul. În mini orchestra familiei Lup, Octavian nu avea instrument. Prin urmare a decis să urmeze modelul fratelui mai mare. Însă lucrurile nu au decurs așa cum se aștepta. “Era cam complicat să ții două piane într-un apartament micuț. Așa că am fost nevoit să mă sacrific, cu ghilimelele de rigoare, și să accept invitația profesoarei de pian a fratelui meu de cânta la violoncel. Știam doar că e o chestie mai mare la care se cântă cu un fel de botă, așa îi spunem noi în Ardeal la arcuș. Am fost redirecționat către violoncel chiar dacă la acea vârstă nu eram prea încântat, dar după trei ani de studiu am început să descopăr acest instrument și mărturisesc că e destul de greu să-mi imaginez viața fără el”, mărturisește Octavian Lup.

 

,,Un copil care nu se joacă, care nu are parte de prieteni, de viață socială, nu va deveni un artist care să înțeleagă profunzimea muzicii”

 

Atunci când îți propui să mânuiești un asemenea instrument, este nevoie de multă răbdare, exercițiu și perseverență. De cele mai multe ori, tinerii care urmează un instrument sunt nevoiți să sacrifice ieșirile cu prietenii în detrimentul repetiției. Așa să fi fost și în cazul lui Octavian? “Am avut o copilărie normală, și cred că într-un fel sau altul aceasta a fost și cheia succesului de mai târziu. Un copil care nu se joacă, care nu are parte de prieteni, de viață socială, nu va deveni un artist care să înțeleagă profunzimea muzicii, a artei și a vieții în general. Complexitatea artei și a interpretării la un instrument presupune experiența vieții, care dacă lipsește poate avea consecințe asupra viitorului artist. Cred că ne întoarcem la ideea echilibrului care trebuie să existe în viață. Sigur, au fost momente în care a trebuit să studiez mai mult decât o făceau alții, iar colegii băteau mingea, dar în general eram și eu prezent acolo cu ei și cred că asta a pus umărul la dezvoltarea mea ca artist și om.”

 

 

Construcția muzicianului de azi

Odată cu trecerea timpului, a urmat Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Muzică din București, masteratul la Conservatorul Național Superior din Paris și titlul de doctor. Cu alte cuvinte, ani și întâlniri care au clădit muzicianul de azi. “Părinții mei au făcut mari sacrificii pentru mine. Odată, în clasa a VI-a, profesorul de violoncel i-a zis tatălui meu că am talent și că ar trebui să-mi cumpere un violoncel. Fără să mai stea pe gânduri tata a făcut un împrumut de trei mii de mărci și mi-a cumpărat imediat un instrument. Pe lângă părinți, în toți acești ani au fost și întâlnirile cu profesorii mei, mulți la număr, apoi experiențele rele, pentru că și momentele în care nu îți ies lucrurile cum dorești sunt un profesor mai bun decât acele momente în care obții ce îți dorești. Prin urmare este un cumul de factori care s-au adunat și au creat portretul acestui muzician care se bucură de munca sa”, spune Octavian Lup.

 

 ,,În momentul în care te pregătești pentru un concurs ești obligat să fii disciplinat”

 

De-a lungul carierei Octavian a susținut recitaluri atât în țară cât și peste hotare, obținând felurite premii la concursurile la care a participat. “Fiecare participant care merge la un concurs se gândește la un moment dat și la un premiu, dar nu cred ca aceasta ar trebui să fie obiectivul principal. Pe mine concursurile m-au ajutat foarte mult să progresez. În momentul în care te pregătești pentru un concurs ești obligat să fii disciplinat, cu alte cuvinte pregătirea pentru concurs te ajută să devii varianta ta cea mai bună. Cred că aceasta trebuie să fie principala motivație a participanților. Dacă te gândești prea mult la premii și la lumina reflectoarelor riști să fii supra motivat și acest fapt aduce stres și presiune care te pot afecta emoțional”, lămurește Octavian.

 

 

Arta, o picătură de dumnezeire care bucură sufletul

Munca artistului cu sine însuși are ca rezultat final interacțiunea cu publicul. Este un schimb de energie care se realizează între cele două entități. Dar care trebuie să fie raportul dintre ele? “Cred că cel mai important element în relația dintre artist și public este sinceritatea. În momentul în care publicul vine la un concert trebuie să vadă cine ești tu ca artist. Noi le arătăm oamenilor, prin muzica pe care o cântăm, cine suntem și cred că asta face parte din acea comoară a artistului pe care o poate oferi celorlalți. Artistul ar trebui să fie creator. Noi ca oameni suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar la rândul nostru putem să creem.”

 

,,Nu poți face artă dacă nu ești deplin încredințat de prezența lui Dumnezeu”

 

De-a lungul istoriei, arta și artistul au fost puse sub semnul îndoielii. S-au găsit mai multe argumente care să reliefeze importanța altor domenii în detrimentul frumosului. Porind de la acest fapt, îl întreb pe Octavian Lup: Care este misiunea artistului în contemporaneitate? “Atunci când îți este sete trebuie să bei apă, iar când îți este foame trebuie să mănânci. Dar când ai sufletul însetat, cum îl potolești? Nu merge nici cu apă, nici cu mâncare, cu nimic altceva, decât cu dumnezeirea care este reflectată prin artă de cele mai multe ori. Chiar și cei care nu vor să recunoască au nevoie de așa ceva pentru că în sufletul nostru există un gol care nu poate fi umplut decât cu acea formă pe care o are spiritul. Cu toții avem nevoie de prezența lui Dumnezeu în viețile noastre și cred că meseria de artist este strâns legată de spiritualitate. Nu poți face artă dacă nu ești deplin încredințat de prezența lui Dumnezeu. Am un proiect intitulat New Hope, unde suntem o orchestră de profesioniști care merge prin spitale și cântă pacienților și medicilor. Vreau să vă spun că am văzut medici de prim rang care plângeau în momentul în care noi cântam. Ori asta reflectă această idee, că acolo în străfundul sufletului nu poți ajunge nici cu mâncare, nici cu băutură, nici cu bani, ci doar cu această forță din artă.”

 

 

Un pedagog de cursă lungă

În paralel cu activitatea solistică, Octavian desfășoară o intensă misiune în sfera pedagogiei. Dar când a debutat această pasiune? “Foarte devreme, încă din liceu. Îmi aduc aminte că începusem să ajut câțiva colegi de-ai mei care erau mai mici ca mine cu doi, trei ani și simțeam acea bucurie de a ajuta, de a împărtăși din ceea ce știam atunci. Cred că te naști cu această chemare către predat. Deci la 18 ani am început să predau și mă regăsesc foarte mult în actul pedagogic, simt că mă completează.” Un pedagog trebuie să fie conștient că are în mâini frâiele unui destin. Dacă pornim de la premisa aceasta sună înfricoșător pentru orice pedagog. Te gândești de două trei ori la modul cum acționezi, la cuvintele pe care le rostești. Cu ele poți răni sau ridica. Cuvintele noaste au putere. Studentul sau elevul, trebuie să simtă în tine un sprijin, un om de încredere. Fără încrederea dintre profesor și elev, nu se poate realiza nimic. Atunci când ești profesor, nu este suficient să fii un bun profesionist în domeniul în care predai, ci e nevoie să fii un foarte bun psiholog, să știi ce profil emoțional are persoana care stă în fața ta. E mai confortabil să ai un șablon pentru toți studenții, dar nevoile diferă și atunci efortul pe care trebuie să-l faci e mult mai mare, însă și satisfacția este pe măsură când ai reușit”, conchide Octavian Lup.

 

Urmează cursurile Facultății de Drept din Cluj, dar și pe cele ale Universității din Budapesta. După ce parcurge etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, debutează în avocatură la Târgu Mureș. Curajul de a milita pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania îl va costa libertatea fiind închis de autoritățile austro-ungare la Sopron. Odată eliberat, se dedică idealului unionist și activează în cadrul Consiliului Național Central. Este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde va participa la ședința din 30 noiembrie care a votat textul Rezoluției.

 

Perioada de studiu și debutul în avocatură

S-a născut pe 16 august 1888, la Sângeorzul Românesc, județul Bistrița-Năsăud. Clasele primare le urmează în locurile natale, iar între 1899-1907, Liceul grăniceresc din Năsăud. După ce își ia bacalaureatul se îndreptă către cursurile Facultății de Drept din Cluj, frecventând până în 1911 și Universitatea din Budapesta. Odată cu parcurgerea etapelor necesare obținerii dreptului de liberă practică, Oanea Laurențiu debutează în avocatură la Târgu Mureș. Devine un lider de opinie și militează pentru respectarea drepturilor românilor din Transilvania. În urma acestor acțiuni, care au premers izbucnirea Primului Război Mondial, va fi arestat și internat la Sopron pentru un an de zile.

După eliberare, se alătură avocatului Ștefan Cicio-Pop. Tot acum, devine un susținător al activității Consiliului Național Central, în calitate de secretar, curier și executant al sarcinilor venite din partea liderilor români. Prima misiune: deplasarea de urgență la Iași pentru a transmite guvernului român hotărârea de a organiza Adunarea Națională care va decide soarta Transilvaniei și a celorlalte provincii românești din fostul stat austro-ungar. Cum lucrurile puteau să scape de sub control și să degenereze într-un război, a fost solicitată pregătire armatei regale pentru a interveni la nevoie.

 

Marea Unire și implicarea în politică

Avocatul Oanea Laurențiu a fost întâmpinat de generalii Coandă și Prezan, alături de I.I.C. Brătianu. Discuțiile au mers conform planului, iar la 16 noiembrie 1918 revine la Arad aducându-i lui Ștefan Cicio-Pop scrisoarea din partea liderului PNL. Între timp, activitatea de avocat continua. A pledat la Târgu Mureș, Arad și pentru scurtă vreme, la Rodna. A reușit să câștige încrederea năsăudenilor care îl deleagă ca reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Alături de el au mai fost trimiși protopopul Eliseu Dan, profesorul Ioan Păcurariu și avocatul bistrițean Victor Onișor. A participat la ședința din 30 noiembrie când a fost conturat textul Rezoluției ce urma să fie prezentată spre adoptare a doua zi.

După momentul Marii Uniri, este ales membru în Marele Sfat Național, iar Ștefan Cicio-Pop îl numește în funcția de secretar al Resortului Armatei și Siguranței Publice. Cuprins de febra vieții politice, va candida la alegerile pentru primul Parlament al României Mari având câștig de cauză. Este ales deputat în circumscripția Năsăud, părăsind barca Partidului Național Român în detrimentul liberalilor. Din această nouă postură politică va fi ales deputat de trei ori, iar în 1931 senator în aceeași circumscripție. Începând cu anul 1919 figurează ca membru în Baroul avocaților din Ilfov și se stabilește în București. Pe lângă activitatea de avocat și om politic, a fost un pasionat al condeiului publicând articole în principalele ziare românești din Ardeal și realizând două lucrări: România și Statul romano-catolic unguresc din Transilvania (1932) și Unirea Ardealului și partidul național-liberal (1935). Odată cu preluarea puterii de către comuniști, personalitatea lui Oanea Laurențiu intră într-un con de umbră. Se stinge din viață la 82 de ani, pe 29 martie 1970, în București.

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea competența medicilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. Maya avea doar opt ani la aflarea veștii. Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, care s-au soldat cu amputarea piciorului stâng. Acum, Maya este complet refăcută și uimește prin tot ceea ce face. Este olimpică la limba română și engleză, se dă cu  snowboardul de aproape doi ani, înoată de patru ani, iar în viitor vrea să devină chirurg ortoped.

 

Interviul pe scurt:

Când viața îți socate în cale un diagnostic crunt: “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei.”

Pe placa de snowboard cu proteza: “Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă.”

Puterea de a merge mai departe: “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucruri.”

 

 

Dacă viața te provocă, lupți

Născută pe meleaguri ieșene, Maya este un copil care debordează de energie, talent, ambiție și muncă. Înainte ca destinul să o provoace la luptă, tânăra visa să devină profesoară de înot. Când nu se preocupa de școală era ba la alergat, ba cu prietenii, citea, cu alte cuvinte, lucruri normale pentru acea vârstă. Prin anul 2016 au început să apară dureri la laba piciorului.  A urmat o vizită la medic, care le-a asigurat că nu au de ce să se îngrijoreze. După un timp, durerea a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut din nou pragul medicului. Problema depășea competența doctorilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei”, spune Maya Păduraru.

 

,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”

 

Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, iar în cele din urmă amputarea piciorului stâng. Cum a fost acel moment? “La început nu mi-am dat seama cât de mult se va schimba viața mea și nu cred că eram destul de pregătită pentru asta deoarece nu mi s-a spus dinainte. Momentul în care am înțeles cât de diferită sunt a fost când am ajuns acasă și am văzut cum mă tratau ceilalți și cum se uita lumea la mine prin oraș.” Procesul de vindecare a fost grăbit și de psihicul Mayei. “Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea, iar asta a ajutat în lupta cu boala. Starea ta psihică contează foarte mult în procesul de vindecare. Sunt momente în care singura persoană care te poate împinge de la spate ești chiar tu. Momente în care trebuie să te încurajezi singur și să-ți dai motive să lupți pentru că trebuie să ieși învingător.”

 

 

Din spital direct pe placa de snowboard

Au urmat optsprezece cure de chimioterapie în urma cărora analizele Mayei începeau să se îmbunătățească. După un timp a revenit la Iași, a început să se recupereze încet, dar sigur. Iubește foarte mult școala, nu degeaba e olimpică la română și engleză, iar momentul când a putut reveni în bancă a fost trăit cu sufletul la gură. “Colegii au fost tot timpul drăguți cu mine și m-au ajutat în toate. La început erau mai grijulii și nu mă lăsau niciodată singură, dar după ce au văzut că mă descurc se comportau cu mine ca și cu un copil normal.” Dragostea pe care a regăsit-o din partea colegilor nu a s-a reflectat și în societate. Obișnuiți să pună etichete și să emită judecăți false, oamenii au stigmatizat-o. “S-a întâmplat să vreau să-mi fac prieteni și când au văzut că nu sunt ca ei m-au evitat, iar chestia asta mă afecta foarte mult înainte. Dar am realizat că pur și simplu ei nu sunt învățați să accepte acest lucru”, lămurește Maya Păduraru.

 

,,Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă”

 

Chiar dacă a trecut prin boală Maya nu se menajează. Aleargă, merge cu bicicleta, cu rolele, înoată, iar de ceva ani face și snowboarding. Am fost curios să aflu cum a pornit pasiunea pentru acest sport de iarnă. “Eram la prietena mea Gabriela în Ploiești, când ne-a sunat mama și ne-a spus că a vorbit cu tehnicianul care mi-a făcut proteza. Acesta fusese contactat de paralimpicul la snowboarding Mihăiță Papară, care l-a rugat să vorbească cu câteva fete cu amputație pentru că voia să facă un camp de snowboarding dedicat persoanelor cu dizabilități. Normal că nu am putut refuza și de atunci mi-am dat seama că a doua mea iubire este snowboardingul. Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă, dar după m-am apucat de exerciții fizice acasă, mi-am întărit musculatura, am mai căpătat un pic de  încredere în proteză și asta m-a ajutat foarte mult la următoarele campuri”, precizează Maya.

 

 

Viitorul sună bine

Se antrenează pe unde și când poate, mânată de un singur gând: participarea la Paralimpiada din 2026. Cu toate acestea, școala este în prim plan pentru că în viitor vrea să devină chirurg ortoped. Maya îmi vorbește despre depășirea limitelor, despre curaj, boală și perseverență, cu o maturitate extrem de rară la copiii de vârsta ei. O întreb ce o motivează să meargă mai departe și ce lecții a tras din câte a trăit până acum. “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucrurile. Consider că o persoană cu dizabilitate înseamnă de multe ori ambiție și determinare. O persoană cu dizabilitate a dat de valorile vieții și vrea să ajungă cât mai departe indiferent de lipsa pe care o are”, conchide Maya Păduraru.

 

În data de 14 septembrie 2021, Matricea Românească, a împlinit 5 ani de activitate. Pe parcursul acestor ani, am dorit să vă aducem crâmpeie de cultură și credință în sufletele dumneavoastră, prin oameni ce merită să fie cunoscuți. În videoclipul de mai jos regăsiți o parte din persoanele ce sunt alături de acest proiect cultural.

 

 

 

Sătul de neregulile care mișunau pe holurile și în sălile Curții de Casație și Justiție, Mihail Kogălniceanu își suflecă mânecile și se pune pe căutat. Găsește doi tineri de viitor cu studii peste hotare și un avocat bătrân cu experiență. După îndelungi discuții ridicară împreună o asociație cu scopul de a împărți dreptatea viitorilor clienți. În cele opt luni cât au ființat, birourile de avocatură din București și Iași au câștigat procese pe bandă rulantă. Vestea despre cei patru fantastici se răspândi  în toate colțurile țării. Dar cu toate acestea frumoasa poveste s-a sfârșit pe 10 octombrie 1862. 

 

Crâmpeie din anii de formare

Îl știm cu toții din postura de prim-ministru al României după Unirea din 1859, Ministru al Afacerilor sub domnia lui Carol I, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române.  A văzut lumina zilei la Iași, în familia boierului moldovean Ilie Kogălniceanu căsătorit cu Catinca Stavilă. Și-a început educația la Mănăstirea Trei Ierarhi, ctitorie de-a voievodului Vasile Lupu. Școala primară a făcut-o în satul Miroslava, la pensionul lui Victor Cuenim. Aici, se întâlnește pentru prima dată cu Vasile Alecsandri, Costache Negri și Cuza.  Ajutat de o mână de binefăcători, printre care și prințul Sturza, Kogălniceanu își continuă studiile peste hotare, mai întâi în orașul francez Lunéville, iar pe urmă la Universitatea Humboldt din Berlin. Revine la Iaşi în anul 1838. Până la izbucnirea revoluţiei de la 1848 se dedică activităților cultural-științifice. Scrie. editează șase tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, patronează o tipografie, traduce și publică de zor.

 

Biroul de avocatură menit să facă dreptate

Dar puțină lume știe că pe lângă aceste activități, Kogălniceanu s-a preocupat și de avocatură. Pe 9 ianuarie 1862 la un de la promulgarea legii pentru organizarea Curții de Casație, Mihail Kogălniceanu pune bazele unui birou de avocatură. Motivul pentru care a făcut acest lucru a fost simplu: nu dorea să facă parte dintr-o structură în care abuzurile și compromiterea justiției erau la ordinea zilei. Prin urmare, a început să strângă pe lângă el toți tinerii titrați cu studii în străinătate, formând astfel un Corpus togatorum, un fel de organizație alcătuită din oameni capabili. La puțin timp se iviră și primii membri: bătrânul Dimitrie Cozadini și tinerii Iancu Strat, doctor în drept la Berlin și George Mârzescu, licențiat în drept la Paris.

Echipa de patru oameni a pus bazele unei asociații de avocați iscălind un act prin care lua naștere un birou avocațial care va avea o reprezentanță la București și alta la Iași. La scurt timp a fost alcătuit și statul de funcționare al noii structuri care prevedea:

  1. Biroul va fi împărțit în două secțiuni, din care una va funcționa la București, iar cealaltă la Iași.
  2. Oricine dorește să încredințeze biroului un proces de apărat înaintea instanțelor judiciare și mai ales înaintea Curții de Casație, sau o chestiune de sfârșit prin ramul administrativ, se va putea adresa cu documentele trebuitoare la biroul din Iași care va comunica neîntrerupt cu cel din București.
  3. Subscrișii avocați nu vor primi decât cauzele acelea care le vor părea drepte și neprihănite. Prin urmare orice cauză s-ar prezenta la biroul de la Iași sau la cel din București, va fi mai întâi supusă unei cercetări scrupuloase din partea avocaților spre a se încredința despre echitatea ei și numai după ce vor fi luat la cunoștință despre toate documentele atingătoare de chestiune și după ce vor fi rostit pentru primirea ei, biroul va face alcătuire cu împricinatul pentru urmărirea cauzei.
  4. Atât biroul din Iași cât și cel din București vor avea cancelariile lor, care vor fi deschise în toate zilele la orele ce se vor hotărâ și publica spre știința publicului.
  5. În afară de apărarea proceselor înaintate tribunalelor și a Curții de Casație, precum și de urmărirea chestiunilor de competența ramului administrativ, biroul va lua asupra-și următoarele însărcinări: va da consultații în orice fel de chestiuni; va formula suplicii pentru orice Tribunal sau corp al statului; va cerceta și da lămuriri celor absenți asupra marjei ce a luat o afacere specială.
  6. Onorariul pentru deosebitele însărcinări de mai sus, se va fixa de către birou după natura fiecărui caz.

 

Când politica ruinează totul

Biroul celor patru erau pus pe fapte mari. În scurtul timp cât a ființat, mai exact opt luni de zile, biroul nu a dus lipsă de clienți. Cei patru avocați s-au achitat cu profesionalism de cazurile pe care le-au avut de apărat, având câștig de cauză în toate. Nici profitul pe care l-au obținut nu era de neglijat. În cele opt luni, biroul încasase onorarii în valoare de 11.520 galbeni. Potrivit articolului 3 din statutul asociației “toți asociații sunt deopotrivă părtași, atât la venituri cât și la cheltuielile ce ar aduce cu sine această întreprindere.”

Dimitrie Cozadini, cel mai avut dintre asociați, care adusese suma de 1.200 galbeni pentru cheltuielile biroului, a fost primul care și-a retras banii. Chiar dacă treburile păreau că merg cum nu se poate mai bine, la 10 octombrie 1862 asociații hotărăsc desființarea biroului. O decizie care a șocat pe mulți. Adevărul era că membri asociației începuseră să cocheteze cu lumea politică fapt care periclita integritatea biroului. Kogălniceanu și Cozadini nu mai aveau timp să pledeze fiind prinși cu îndatoriri ministeriale. Tinerii Mârzescu și Strat deveniseră sfetnici politici ai lui Kogălniceanu odată cu numirea acestuia în funcția de ministru. Desființarea era justă dacă avem în vedere clauza din actul de fondare al asociației. Acolo se spunea negru pe alb: “dacă un membru asociat va primi o funcție incompatibilă cu funcția de avocat, acela va trebui să demisioneze.”

Momentul ruperii asociației a fost privit cu mare părere de rău. Kogălniceanu a lăsat în sarcina lui George Mârzescu procesele în plină desfășurare, asta pentru că avea o sarcină mult mai mare. Lovitura de stat din 2 mai 1864 bătea la ușă.

 

 

Surse: Mihail Kogălniceanu, Acte, Scrieri din tinereață, discursuri, Ed. Librăriei Leon Alcalay, 1908.

Antonia și Mihai au doi fii adolescenți cu care se înțeleg și cu care împărtășesc cu bucurie bucăți din viață. Când cei din jur îi aud povestind, smerit și cu bucurie, întâmplări de familie și de ,,împreună”, rămân tare mirați: ,,Cum de ați reușit?”, ,,Voi chiar nu aveți probleme!”, ,,Ce le-ați făcut?”, ,,Cum i-ați ținut în frâu?”, ,,Ce secret aveți?”

Cei doi părinți de băieți se uită întrebători și realizează că nu a fost nicăieri niciun secret și niciun frâu și nicio pedeapsă și nicio recompensă… Au fost discuții multe ,,de familie” și mai ales multă răbdare!

Atunci când acești doi părinți au discutat despre cum ar fi potrivit să își crească fiii, au respectat câteva lucruri simple, mereu:

 

I-au ajutat să își înțeleagă emoțiile

Întotdeauna s-au ghidat după ceea ce simțeau că este bine și nu despre ceea ce societatea împământenise. Și-au dat seama că multe dintre stereotipiile numite des: ,,băieții nu plâng”, ,,băieții sunt duri”, ,,băieții nu arată niciodată ce simt” pot fi represive, adevărate ,,bombe cu ceas”, pe termen lung. I-au ajutat să își numească emoțiile, să le înțeleagă, să nu se rușineze când sunt cuprinși de ele. Ca rezultat, băieții au crescut în armonie și acceptare cu toată gama de emoții și sentimente și au reușit mereu să aibă o bună relaționare pe verticală și orizontală.

 

I-au ajutat să dezvolte empatie

Antonia și Mihai au crezut mereu că dacă își vor ajuta fiii să înțeleagă cum se simte celălalt, îi vor face atenți la nevoile celor din jur, vor fi prieteni buni, frați buni, soți și tați buni.

I-au încurajat mereu să se pună în papucii celorlalți, să se gândească ,,cum ar fi dacă…”, să vadă lucrurile și din celălalt colț.

 

Le-au ținut mereu sus stima de sine

S-au gândit mereu acești doi părinți: cum arată bărbații pe care noi îi admirăm? Au stima de sine ridicată. Și atunci au știut că acesta este un dar de zidit în băieții lor. I-au susținut să crească încrezători, competenți, demni, verticali.

Le-au menționat mereu laudativ eforturile, dăruirea și finalitatea și s-au concentrat mai puțin pe talente.

Nu i-au etichetat, nu i-au băgat în mulțime și s-au ferit tot timpul de sintagma ,,băieții sunt băieți…”

Au pus accentul pe ceea ce aveau fiii mai bun și nu pe ceea ce puteau uneori mai puțin.

 

 

Au vorbit des despre Respect

Au fost conștienți de faptul că respectul se câștigă, nu se impune. Au arătat respect, chiar atunci când băieții erau mici, și au cerut respect.

Au avut limite puține dar ferme. Au vorbit des despre consecințe și le-au aplicat după ce s-au convins că băieții le-au interiorizat.

Ei înșiși s-au purtat mereu într-o manieră grijulie, au vorbit despre limite depășite și despre limitări nepotrivite, au exersat ,,calea de mijloc”. I-au învățat pe băieți să asculte mereu ambele părți, să gândească înainte de a acționa, să se bucure fără a răni granițele celor din jur.

 

Le-au arătat băieților afecțiune

Nu. Băieții nu se sărută doar în somn! Și Antonia și Mihai și-au arătat mereu dragostea pentru fiii lor, verbal și non verbal. I-au îmbrățișat și s-au jucat cu ei. S-au suplinit mereu, ca părinți, pentru că și-au dat seama că o mamă își poate cu siguranță ajuta fiul să devină un bărbat bun, afectuos, empatic, însă un tată îi poate arăta până la capăt, cu subiect și predicat, ce înseamnă asta.

Doi băieți buni, adolescenți, împărtășesc mereu bucăți din viață cu părinții lor. E înțelegere, respect, afecțiune, empatie, emoție exprimată în orice zi în această familie. Și este timpul ca exact ce se petrece în această familie să se petreacă și în familia ta!

 

Sărbătoarea artelor vizuale s-a desfășurat ieri la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” din Capitală, unde a avut loc  vernisajul expoziției „Poarta visului” semnată Gabriela Naftanailă și curatoriată de Rodica Marinescu și Maria Cioată. La eveniment au participat cadre didactice, elevi și iubitori ai frumosului.

 

Impresii la cald după expoziție

Seara a fost deschisă de cuvântul de bun venit rostit de doamna profesoară Monica Șerbănescu, directorul Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” care a reliefat modul în care elevii își cultivă simțul pentru frumos în cadrul instituției. ,,Noi beneficiem de cursuri de arte vizuale încă din grădiniță, iar copiii au mereu în față diferite forme de arta. Am avut și un curs de educația privirii susținut chiar de doamna Rodica Marinescu care a încercat să ne învețe cum să privim un monument, o statuie, o casă, chiar și păsări. Copiii beneficiază în totdeauna de această formulă de a găsi unghiuri care să recreeze obiectele din jurul lor“, afirmă doamna Șerbănescu pentru Matricea Românească.

 

 

Stând de vorbă cu doamna Gabriela Naftanailă, cea care semnează lucrările, am aflat că miniaturile expuse au fost realizate în anul 2020. ,,Privitorul are în față o explozie de culoare și o memorie a spațiului. Tema expoziției pleacă de la amintirile mele din copilărie când bunica îmi povestea tot felul de lucruri din viața de atunci care mi-au deschis o lume. Iar următoarea poartă mi-a deschis-o școala. Contactul copiilor cu arta în școală mi se pare cel mai bun lucru. De ce? Pentru că îi apropie de diverse tipuri de artă și le oferă un limbaj special. Arta nu este neapărat despre a înțelege, cât despre a simți.  A te simți apropiat sau a avea emoții în fața unei lucrări, fie ele pozitive sau negative, este o atitudine pe care o dobândești. Arta te face să te simți bine. După începi să ajungi la partea de înțelegere. Echilibrul se poate găsi prin artă și de aceea când ești copil și înțelegi de mic acest lucru, te va ajuta în viață.“

 

 

Doamna Rodica Marinescu ne-a mărturisit că nu este primul vernisaj la care participă în cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” și a subliniat importanța artei pentru dezvoltarea armonioasă a elevilor. ,,La această școală copii se îmbibă de foarte timpuriu cu adevărata artă. În această lume în care arta adevărată trăiește prin non-artă și tot felul de experimente, elevii pot să detașeze arta adevărată de nonvaloare. Cum? Îmbibându-se de frumos! Această școală îi face pe elevi să distingă frumosul, să-l  vadă imediat. Copiii trebuie să învețe să privească. Nu este suficientă o privire detașată, trebuie să fie o privire rafinată, să învețe să-și perfecționeze privire, iar aceste expoziții sunt o ocazii extraordinare de a-și exersa privirea, de a învăța să privească dincolo de aparențe“, afirmă doamna Rodica Marinescu.

Expoziția  „Poarta visului” poate fi admirată  în Galeria „Theodor Aman” din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” pentru încă o lună de zile.

 

Și-a petrecut copilăria în ambianța bisericii alături de tatăl său care erau preot. Mai târziu, capul familiei a primit misiunea de a sluji la Biserica românească Sfânta Cruce, Hollywood, Florida. Silvius avea doar treisprezece ani când a pus piciorul pe pământ american. După terminarea clasei a VIII-a, la îndemnul Preasfințitului Nathaniel, a decis să revină în România pentru seminar și facultatea de teologie. Din anul 2011 este preot paroh al Bisericii Sfânta Cruce, unde slujește cu timp și fără timp. 

 

Interviul pe scurt:

  • Aterizarea pe tărâm american: “În anul 1990 după ce am împlinit treisprezece ani, tata a primit postul de paroh la biserica la care slujesc în momentul de față. Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America. Ne-am acomodat destul de repede.”
  • O fărâmă de Românie în Hollywood: “Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România. Noi suntem ca o familie mai mare, ne identificăm cu limba și tradițiile noastre. Este o mică Românie pe pământ American.”
  • Biserica, spațiu al tradiției, cultului și culturii: ”Acum 11 ani am început să organizăm un Festival Românesc, unde avem muzică tradițională, pregătim bucate tradiționale, ne bucurăm de tot ceea ce înseamnă tradiție și limbă. În cadrul parohiei avem și două grupuri de dansatori, cei mici și cei mari, care de fiecare dată fac o prezentare a dansurilor noastre.”

 

Biserica românească Sfânta Cruce, Hollywood, Florida

 

Experiențe pe meleagurile Americii

Născut în satul Toracul Mare, actuala Serbie, Silvius a crescut în tinda bisericii fiind un ajutor de nădejde pentru tatăl său care era preot. Rememorează cu bucurie momentele în care slujbă de slujbă ajuta în altar, iar acest lucru avea să-i definească traseul în viață. “Am avut o rânduială a bisericii în familie. În anul 1990 după ce am împlinit treisprezece ani, tata a primit postul de paroh la biserica la care slujesc în momentul de față. Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America. Ne-am acomodat destul de repede și nu am resimțit acel șoc cultural despre care se tot vorbește”, povestește părintele Silvius Sfera pentru Matricea Românească.

 

,,Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America”

 

Se integrase perfect în sistemul educațional de acolo, își făcuse noi prieteni, iar totul părea că-i un vis devenit realitate. Cu toate acestea, la finalul clasei a VIII-a, junele a trebuit să ia o decizie. “Ori mă întorc în România, ori rămân aici în SUA și îmi continui studiile. La recomandarea  Preasfințitului Nathaniel am decis în cele din urmă să mă întorc în țară, unde am urmat seminarul în limba română, pentru a putea ocupa o parohie românească din America, iar ulterior Facultatea de Teologie la Timișoara.”

 

 

Când Dumnezeu picură puțin românism în America

Istoria Bisericii Sfânta Cruce din Hollywood, Florida este de-a dreptul impresionantă. Primii români care au poposit prin Miamai au fost în anul 1950, prilej cu care s-au înființat două biserici, una în 1952, iar cealaltă în 1954. Ulterior, tărâmul Hollywood-ului a fost populat de cât mai mulți români, majoritatea pensionari, care migrau către clima mai blând din Nord. “Biserica noastră a luat ființă în anul 1960 prin bunăvoința preotului Eugen Banciu și a credincioșilor care au fost alături de el. Aceștia au cumpărat terenul și au început misiunea. Când am venit noi aici erau destul de puțini credincioși. A fost un început greu pentru tatăl meu care pe lângă biserică trebuia să aibă și două job-uri, deoarece poziția de preot paroh nu-i asigura un venit din care să se descurce. Dar cu timpul numărul credincioșilor a tot crescut și acum puteam spune că s-a dublat“, lămurește părintele Silvius.

 

,,După cum bine știți, în diaspora românii au luat cu ei credința, cultura și tradițiile”

 

America este un mozaic de culte și mișcări religioase. La tot pasul găsești religii care au diferite forme de manifestare. În acest peisaj multiconfesional, Ortodoxia se prezintă ca ceva nou care stârnește interesul americanilor, marea majoritate dorind să afle cât mai multe despre ea. La biserica păstorită de părintele Sfera se slujește în limba română, iar picături de engleză mai apar în cadrul serviciilor mixte.  În cele ce urmează vreau să aflu cum arată viața românilor din comunitatea parohială. “După cum bine știți, în diaspora românii au luat cu ei credința, cultura și tradițiile. Avem o sală socială unde încap peste 300 de persoane, am amenajat-o cu bucătărie și organizăm diferite evenimente. Primul de acest fel a fost Balul Strugurilor care se organizează în toamnă și care are o tradiție de peste 40 de ani. A fost introdus de românii veniți din Banatul Iugoslav. Acum 11 ani am început să organizăm un Festival Românesc, unde avem muzică tradițională, pregătim bucate tradiționale, ne bucurăm de tot ceea ce înseamnă tradiție și limbă. În cadrul parohiei avem și două grupuri de dansatori, cei mici și cei mari, care de fiecare dată fac o prezentare a dansurilor noastre.”

 

 

Gospodărirea unei parohii

Pe lângă toate acestea, biserica găzduiește o școală duminicală unde au loc ore de religie, de limba română și de morală, prin care tinerii sunt îndrumați către tot lucrul bun și ziditor. “Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România. Noi suntem ca o familie mai mare, ne identificăm cu limba și tradițiile noastre. Este o mică Românie pe pământ American. Toți se bucură să ajungă la biserică pentru a se ruga în limba lor, să învețe despre credință și să descopere mai mult din ceea ce este românesc. Biserica este un loc în care ne adunăm neavând altceva cu care să ne identificăm”, lămurește părintele Silvius Sfera.

 

,,Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România”

 

Gospodărirea unei parohii în America nu este deloc un lucru la îndemâna oricui. Deși statul încurajează orice formă de manifestare religioasă, partea financiară rămâne totalmente în grija comunității. “Chiar dacă nu primim niciun fel de ajutor din partea statului, ceea ce face pentru noi este scutirea de impozitul pe proprietate. Nu dorim să vină oamenii la biserică și să audă tot timpul că le cerem bani. Vrem ca biserica să fie un loc în care omul vine și ajută cât poate. Acum, sunt cazuri în care oamenii și-au pierdut locurile de muncă, casele și încercăm să le fim alături prin activitățile pe care le avem la sala socială. Avem o activitate foarte bogată a doamnelor din parohie care fac săptămânal pâine, mâncare, dulciuri pe care le vindem în comunitate și așa strângem un ajutor financiar”, clarifică părintele.

 

 

Viitorul sună bine

Părintele îmi povestește că în timpul pandemiei le-a fost cel mai greu. Lipsa fizică a credincioșilor i-a silit să se reinventeze. S-au organizat slujbe online, s-au format grupuri în care oamenii îi ajutau pe cei învârstă la cumpărături sau la orice fel de nevoie. De când bisericile s-au redeschis, credincioșii au revenit însă într-un număr mai mic. Indiferent de vitregiile vremii, misiunea Bisericii Sfânta Cruce din Hollywood, Florida, continuă. Am ajuns la final de dialog, moment în care vreau să aflu de la părintele Silvius care sunt planurile de viitor. “Momentan lucrăm la o minibibliotecă a parohiei. Am adunat cărți și am început amenajarea. Ne dorim să reluam evenimentele pe care le-am avut și să ne bucurăm unii de alții. Pe viitor ne dorim să construim o casă de bătrâni și o școală”, conchide optimist părintele Silvius Sfera.

 

A fost pe rând, avocat, publicist și profesor universitar. De-a lungul carierei a pledat pe gratis în mai toate delictele de trădare și ultraj în care erau implicați românii. Conștientizând puterea slovei, a decis să publice o serie de articole polemice colaborând cu principalele publicații din acele timpuri. Curajul de a spune lucrurilor pe nume avea să-l coste libertatea în două rânduri. În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Când Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică desfășurând o amplă activitate didactică.

 

Un vlăstar din spița familiei Maniu

Se pomenește pe această lume la 27 iulie 1867, în Șimleu Silvaniei, ca fiu al Clarei, președintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene și al lui Ioan Maniu, de profesie jurist. Cei doi au adus pe lume nu mai puțin de șase copii: Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu și Cassiu. Își începe traseul educațional la școala primară din Șimleu. După ce a absolvit trei clase, se transferă deoarece capul familiei primise un post la Tribunalul din Zalău. Cursurile gimnaziale le-a urmat la Gherla, iar pe cele liceale le începe la Cluj. Revine la Zalău însă numai pentru un an, după care se transferă la Năsăud. Calitățile sale îl fac succesorul lui George Coșbuc în funcția de președinte al societății literare din Năsăud. Când veni momentul studiilor superioare, Cassiu se îndreptă către Viena. Doctoratul îl va susține pe 19 martie 1897 la Cluj, iar examenul de liberă practică la Budapesta. Exact în anul în care absolvea facultatea, fruntașii politici definitivau Memorandumul, care a fost dus de o delegație de 300 de persoane printre care și proaspătul absolvent.

 

Familia Maniu, de la stânga spre dreapta : Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu, Cassiu

 

Închis din pricina unui articol îndrăzneț

La începutul anului 1897 debutează în avocatură.  Pregătirea temeinică și talentul oratoric, l-au făcut printre cei mai căutați. Cu toate acestea nu a câștigat prea mult pentru că și-a reprezentat gratuit marea majoritate a clienților. Zelul de care dădea dovadă s-a concretizat și în feluritele acțiuni culturale la care a luat parte. Este ales secretar al despărțământului Astrei din Șimleu Silvaniei, iar la data de 1 august 1892 participă la adunarea anuală a despărțământului de la Bobota. Pe lângă acestea, avocatul Cassiu Maniu a desfășurat o bogată activitate în domeniul literar colaborând cu mai multe periodice dintre care: Tribuna, Românul, Revista culturală, Lupta, Răvașul, Gazeta Transilvaniei, Revista culturii. Dragostea pentru slovă și adevăr avea să-i aducă o primă condamnare. În urma unui articol intitulat “O ideie injustă, nelegitimă și nejuridică: Ideia de stat unitar național maghiar”, publicat în Tribuna anului 1903 Cassiu a fost târât prin tribunal și condamnat pe nedrept la un an de închisoare și 100 de coroane amendă. Imediat după aflarea deciziei este suspendat de la birou și dus la închisoarea din Vaț.

În zadar au crezut autoritățile austro-ungare că-l vor potoli. Spirit luptător, acesta a continuat să scrie și să poarte felurite corespondențe cu oameni de seamă ai vremii. Amintim aici de scriitorul norvegian Bjørnstjerne Bjørnson căruia îi relata suferinţa românilor din Transilvania. Bjørnson a dus aceste scrisori regelui Angliei, Eduard al VII-lea care a trecut de partea românilor ardeleni. Vestea schimbului epistolar ajunge la urechile autorităților care îl arestează a doua oară. Este condamnat la încă un an de închisoare și plata a 100 de coroane plus doi ani suspendare.

 

Profesor universitar la Cluj

În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ulterior, este numit membru în cadrul Marelui Sfat Național. După ce Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică. Aici a ținut cursul de Teoria politicii și filosofia dreptului, fiind considerat unul dintre precursorii științelor politice românești. Printre miile de studenți care i-au trecut prin mână a fost și Corneliu Coposu care și-l amintește pe ilustrul profesor astfel: “Deodată cu sbârnăitul soneriei s-a urcat atunci la catedră, în ritmul pașilor mărunți, un bărbat scund, încărunțit, aproape moșneag, cu ochii albaștri-azurii, rupți din adâncimile cerului de toamnă. Și a cuprins cu o privire senină, – din care radia dragoste fără margini, de părinte, – sala de cursuri Nr. 1. S-a făcut, deodată tăcere și profesorul Cassiu Maniu a pornit cu mințile noastre la drum; ne-a purtat atenția, încopciată de vocea blândă, aproape rugătoare, dar majestoasă și hotărâtă în acelaș timp, prin cotiturile pitorești ale lecției inaugurale. Ochii lui blajini luceau, împăinjeniți de vraja unei lumi străine de pătrunderea noastră, în care trăia, împrejmuit de filozofi și de teoriile lor. Nici o oară n-a lipsit dintre noi. Nici o minută n-a întârziat. Căci și-a înțeles, decât toți mai bine, chemarea. Parcă-l aud, și acum, cum intona unduios, pătruns de adevărul lor, perceptele din care și-a țesut cursurile, cu-atâta drag ascultate: „Cognoviscis veritatem, et veritas liberavit vos”.

A petrecut la catedră pe tot parcursul perioadei interbelice, urmând ca în anul 1940 să părăsească definitiv Clujul.  În urma activității sale profesionale a fost decorat cu mai multe distincții printre care Ordinul Steaua României în grad de comandor, Ordinul Ferdinand I, în grad de ofițer, medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I, pentru serviciile aduse învățământului superior.

După ieșirea la pensie, a trăit o mare dezamăgire văzând cum idealul pentru care luptase până în 1918 s-a destrămat odată cu Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Avocatul Cassiu Maniu s-a stins din viață într-un anonimat complet în anul 1943, fiind înmormântat în cimitirul din Sibiu.

 

 

Surse: 1) Corneliu Coposu, „Povestea unei vieți sbuciumate care s-a împletit cu istoria Ardealului asuprit Cassiu Maniu: jurist consacrat, savant cu renume, profet național și mucenic al vrerilor românești”, în ziarul România Nouă (Cluj), nr. 134, 1 august 1937, p. 2-4; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Cine sunt Cătălina Postolache și Mădălina Postolache?

Ne-am născut și am copilărit în Constanța. Am studiat 9 ani vioara la Colegiul Național de Arte ,,Regina Maria” din Constanța, la clasa profesorului Pricop Radu†. Pe lângă vioară am mai studiat pianul și chitara.  Am absolvit Universitatea Națională de Muzică din București la secția canto clasic, iar în prezent  suntem studente la master în anul doi la aceeași universitate. Am fost colaboratoare în corul Regal, iar în momentul de față suntem colaboratoare la Filarmonica ,,Paul Constantinescu’’ din Ploiești. Chiar dacă suntem gemene, timbrul nostru vocal este diferit. Eu sunt soprană iar sora mea Mădălina este mezzosoprană.

 

De unde această pasiune pentru muzică?

Încă de mici, mama și-a dat seama că noi vom fi cântărețe, pentru că am început să cântăm înainte de a rosti primele cuvinte.  Ambii părinți sunt artiști ai Teatrului Național de Operă și Balet ,,Oleg Danovski,, din Constanța, mama fiind artist liric iar tata artist instrumentist. Părinții noștri au absolvit Academia de Muzică ,,Gavriil Musicescu,, din Chișinău, și cu siguranță am moștenit talentul de la ambii părinți.

 

De la ce vârstă ați început să cântați?

După cum am mai spus, de la 7 ani am studiat vioara, iar pe parcurs am studiat pianul și chitara din pasiune. Într-un final am absolvit liceul la secția de teorie . Mama este și interpretă de muzică populară și putem spune că de la ea am moștenit pasiunea de a cânta cu vocea.  Fiind artiști la teatru, părinții noștri mereu ne luau la spectacolele de operă. Așa am prins drag de operă, teatrul devenind a doua noastră casă. Chiar de mici, am jucat în diferite spectacole de operă, la început am cântat în corul de copii, iar mai târziu am avut rol în opera Flautul Fermecat de W.A. Mozart. Vrem să îi mulțumim doamnei director manager al TNOB Oleg Danovski din Constanța Daniela Vlădescu pentru această oportunitate și pentru frumoasele colaborări pe care le-am avut pe parcursul anilor.

 

,,Ca și artist tot timpul ai ceva nou de învățat”  Cătălina Postolache

 

În primul rând putem spune că studiul la vioară ne-a ajutat foarte mult la dezvoltarea auzului muzical. Canto clasic studiem de aproximativ 8 ani. Prima persoană care ne-a învățat și îndrumat pe acest drum al cântului liric, a fost și va rămâne un părinte de suflet pentru noi, regretata doamna profesor Gabriela Popescu†.  În prezent studiem canto la clasa doamnei Conf. Univ. Dr. Mariana Colpoș, un profesor foarte bun de la care am avut și avem foarte multe de învățat. Îi mulțumim din suflet pentru toată dăruirea ei și de asemenea le mulțumim tuturor profesorilor care  ne-au susținut și ne susțin în continuare. Și nu în ultimul rând le mulțumim părinților, care ne-au dat o educație muzicală  bună,  au fost și sunt alături de noi tot timpul.

 

 

Pe ce scene ați cântat?

La vârsta de 16 ani am participat la un festival Internațional la Paris, unde am reprezentat România. Acolo au fost prezenți copii din toată lumea și pentru noi a fost o bucurie imensă care nu poate fi exprimată  în cuvinte. Am trăit emoții mari, am cunoscut persoane noi ,iar această oportunitate a fost  una dintre cele mai frumoase experiențe.

Am fost acceptate în proiectul Erasmus, care a avut loc în Spania, Granada, de unde am acumulat cunoștințe și experiențe noi.

Am cântat pe scenele din țară cât și cele din străinătate, susținând recitaluri, concerte vocal-simfonice, spectacole de operă.

O altă experiență frumoasă pe care am avut-o și care ne-a ajutat foarte mult în dezvoltarea noastră profesională, a fost masterclass-ul susținut  de  mezzosoprana Viorica Cortez, de la care am învățat foarte multe lucruri frumoase, încurajându-ne să mergem pe acest drum al cântului liric.

Recent am participat la un proiect  alături de studenții de la Facultatea de Arte din Constanța, și am reușit să punem în scenă într-o lună de zile opera Orfeu și Euridice de Gluck. Deși timpul a fost prea scurt, cu multa muncă și perseverență spectacolul a fost pe măsura așteptărilor. De aici și concluzia  dacă muncești ajungi la performanță, spune Mădălina Postolache.

 

,,Ca să ajungi la performanță trebuie să ai talent, ambiție, răbdare și foarte important este susținerea din partea celor dragi.”  Cătălina Postolache

 

Care sunt exemplele voastre în muzică și ce muzică ascultați?

De când ne știm, la noi în casă se ascultă foarte multă muzică clasică.

M-am îndrăgostit de operă  ascultând-o foarte mult pe marea noastră soprană Angela Gheorghiu. Țin minte și acum, copil fiind nu reușeam să înțeleg cum un om poate să cânte cu atâta dăruire și să pună atâta suflet în cânt. De atunci mi-am spus că vreau să ajung ca ea, ne-a spus Cătălina Postolache.

Dintotdeauna mi-au plăcut vocile mai pline, având-o drept exemplu pe mama noastră, care este mezzosoprana. Pot spune ca mama a fost primul dascăl care ne-a învățat arta cântului. De la ea am prins drag de a cânta. Îmi amintesc că tot timpul în casă cântam pe voci alături de ea.

Carmen de Georges Bizet este opera mea de suflet ascultând-o pe faimoasa Carmen în interpretarea mai multor cântărețe de talie mondială, cum ar fi: mezzosoprana Viorica Cortez, Elina Garanca, Elena Obraztsova. Îmi doresc din suflet  ca într-o bună zi să pot interpreta și eu acest minunat rol. (Mădălina Postolache)

 

Munca și răsplată

În momentul în care începi să studiezi  un rol  nou, trebuie să te documentezi foarte mult. Libretul are un rol important în descoperirea personajului pe care îl interpretezi, te ajută să înțelegi trăirile, cât și relația acestuia cu celelalte personaje.

Când  muncești mult și transmiți emoțiile și trăirile  pe scenă, aplauzele sunt mulțumirea noastră, a artiștilor, ceea ce demonstrează  că munca noastră nu a fost în zadar, ne spune Cătălina Postolache.

 

 

Unde doriți să ajungeți?

Ca orice artist îți dorești tot mai mult. Scopul nostru este de a ajunge cât mai sus, pe marile scene ale lumii. Cine știe ce îți rezervă viitorul?

 

Ce sfat le dați celor care vor să se apuce de muzică?

Sfatul nostru pentru cei care vor să studieze muzica este să o facă cu multă dragoste și pasiune. Muzica cere foarte mult studiu, multă dedicare și răbdare. Să nu renunțe niciodată la visele lor.

 

,,Balanța între talent și muncă trebuie să fie echilibrată”  Mădălina Postolache

 

Mocani în zodia Bărăganului, Secolele XIV – XIX

Autori: Răzvan Ciucă şi Ionela Bran

19 septembrie 2021, ora 12.00, Sala Media

Muzeul Naţional al Țăranului Român

 

Muzeul Naţional al Țăranului Român vă invită duminică, 19 septembrie 2021, de la ora 12.00, la Sala Media, la lansarea volumului Transhumanța bârsană. Capete de istorie. Mocani în zodia Bărăganului, Secolele XIV – XIX. Autori: Răzvan Ciucă şi Ionela Bran.

 

Volumul se dorește a fi „o lucrare folositoare, de aducere aminte și prețuire a mocanilor din Țara Bârsei, lesne de citit și nelipsită de îndemnuri”. Autorul şi-a închipuit drumul oierilor care plecau cu turma de mioare din Bran spre Dunăre, în căutare de hrană. A reunit în această carte mărturii ale ciobanilor de demult, unele culese de la oieri în viaţă, altele păstrare în cărți aproape uitate azi, scrise de istorici importanți, precum Andrei Veress, Ştefan Meteş, C. Constantinescu-Mircești sau Tudor Mateescu.

Lucrarea reprezintă o privire proaspătă, originală și competentă asupra fenomenului transhumanței din Ţara Bârsei până în inima Bărăganului, despre care, până acum, în spațiul public, s-au exprimat, mai degrabă, poncife și aproximații, din cauza unei greșite înțelegeri a ceea ce este, într-adevăr, transhumanța.

Volumul este scris într-un stil accesibil, nefiind adresat doar specialiștilor. Coperta cărţii este semnată de cunoscutul artist Ion Grigorescu, care valorifică una din secvenţele celebre ale transhumanţei române, păstrată într-un catalog tipărit la Viena.

Nu întâmplător, cartea este lansată la Muzeul Național al Țăranului Român, în exact ziua în care, la Bran, se desfășoară „răvășitul oilor” – acel moment din an în care ciobanii își adună turmele și separă oile trimise în transhumanță de cele lăsate în gospodării.

Cu ocazia lansării, co-autoarea Ionela Bran, rapsod popular, va interpreta cântece din mocănime, iar Ioana Marin, balada Miorița.

 

Ce ar fi dacă în acest sfârșit de săptămână am lucra cu copiii noștri și am crea niște bilețele cu fericire în ele? Este o activitate despre apreciere, multă recunoștință, despre prietenie legată cu iubire, despre simțire, despre ,,te văd”, despre ,,mi-e dor”, ,,te simt aproape”.

Colile mari și mici să vă fie tovarăși. Iar ustensilele de scris să fie o prelungire a gândului.

Copiii mari pot scrie cuvintele pe care vor, iar cei mici pot desena, desigur!

,,Mulțumesc pentru că mereu ai o vorbă bună pentru mine!”

,,Mulțumesc pentru că nu mă lași la greu!”

,,Mulțumesc pentru că mă înveți cu răbdare să citesc!”

,,Mulțumesc pentru că m-ai ridicat de jos!”

,,Te plac pentru că ești vesel!”

,,Te plac pentru că împarți fursecurile!”

,,Te plac pentru că saluți tare!”

,, Îmi place de tine pentru că ai cele mai trăsnite tricouri!”

,, Îmi place cum explici!”

…și câte și mai câte!

Și gândul este că e bine să o facem des!

Să o facem și să îi învățăm pe copii să o facă ori de câte ori simt că este bine să își arate aprecierea, admirația, sentimentul bun față de cineva!

 

 

O seară de vineri

Vineri seara, când ne așezăm împreună, după o săptămână plină, să ne așternem recunoștința pe scrisoarea-în-dar. Pentru copiii din viața noastră, pentru adulții din viața noastră. Să vorbim despre binele din oamenii ce ne înconjoară și să îi facem și pe cei ce dăruiesc în jur să știe că noi îi vedem, îi observă, îi lăudăm, îi ținem minte pentru că ne fac să ne simțim bine și pentru că datorită lor și noi putem găsi bulgărele de aur din suflet și îl putem rostogoli spre ceilalți.

Puneți scrisorile cu Destinatar și Expeditor în ghiozdane și bucurați-vă deja la gândul bucuriei celor ce vor primi și celor ce vor dărui.

 

 

Un prilej bun

Iată un prilej minunat în care să putem pune pe tapet mai multe lucruri: spunem lucruri pentru că simțim sau spunem lucruri pentru că urmărim să atingem un scop? Ne străduim să facem un om să înțeleagă și să se bucure de punctele forte sau găsim o cale astfel pentru a-l manipula? Ce înseamnă adevărul? Dar minciuna? Dar minciuna albă? Putem lăuda un om de care nu ne place până la capăt? Ce căutăm într-un om?

Când scriem scrisori-de-mulțumire și gânduri-de-mulțumire-în-dar ne revărsăm sensibilitatea. Și ne dăm în lături perdeaua de pe suflet. Poate cade o platoșă. Și poate e bine să îi învățăm pe copii devreme că este în regulă să pari uneori vulnerabil, cu toată gama de emoții la vedere, dăruind prețuire și arătând ce simți și ce crezi în străfunduri.

Este minunat totodată să știi cât de puternic ești transformând stări și gânduri cu o propoziție ce arată descoperirea minunilor din celălalt.

Generoși nu suntem doar material. Generoși putem fi dăruind cuvinte magice și umplând pocale cu sentimente de bine. Dacă fiii și fiicele noastre vor învăța acest lucru devreme, de la vârste fragede, vor crea în jurul lor o stare de bine, vor genera cercuri de armonie, echilibru emoțional și seninătate.

 

 

Un om simplu, cu pasiuni, sentimente, trăiri și mereu dornic de a-i face fericiți pe cei din jur. Așa se prezintă invitatul de azi. Născut în beznă, a cunoscut lumea prin intermediul mâinilor și al celorlalte simțuri. Cu toate acestea, muzica a fost, este și va fi totul pentru el. Cântă de la patru ani, iar de pe la nouă era deja pe scenă. Când anii au mai trecut, Ioan s-a lăsat pe mâna unor pedagogi care i-au șlefuit talentul nativ, iar azi este absolvent al Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția pedagogie. A devenit cunoscut publicului larg odată cu participarea la show-ul X Factor, unde a încântat jurații și a luat trei de DA. De atunci, a străbătut diverse culmi, a doborât noi frontiere, a scos melodii și nu se oprește aici. Am stat de vorbă cu Ioan Man despre copilărie, anii de studiu, mentalități artistice și planuri de viitor.

 

Interviul pe scurt:

Ambiția unui altfel de început: “A fost un șoc intrarea la Academie pentru că nu știam cum vor reacționa cei din jur. Însă spre norocul meu am avut colegi superbi. Am fost înconjurat de oameni cu care am rămas prieten și colaborator. Profesorii nu știau cum să se comporte cu mine și au zis că am nevoie de un asistent. Însă am replicat: «Nu dragilor, eu nu am nevoie. Vă voi învăța ceea ce nu știți despre mine, iar voi mă veți învăța muzică.»”

Despre misiunea artistului azi: “Misiunea artistului este să-și iubească publicul, să-l respecte. Indiferent de condițiile prin care trecem, indiferent cât de mult am fi văduviți, limitați, noi trebuie să ne reinventăm și să fim alături de publicul nostru prin orice mijloace.”

Cantitate vs calitate: “Cantitatea se poate oferi pe un termen limitat și după dispari. Însă calitatea e mai greu de oferit și rămâne pe un timp mai îndelungat. Un album de calitate durează mult mai mult decât un album scos la cantitate. Sincer, prefer calitatea și un public cât mai restrâns.”

 

 

Un talent care se cere șlefuit

Muzica a fost o prezență constantă în viața lui Ioan. Este nevăzător din naștere, dar asta nu l-a împiedicat să viseze și să doboare granițe ce păreau de netrecut. Primele tangențe cu muzica au venit timpuriu, la numai patru ani. “Atunci am început să o descopăr, iar primul meu contact cu o scenă a fost undeva pe la 8-9 ani. Pentru mine muzica a contat în totdeauna și mereu mi-am dorit să fiu pe scenă și să bucur oamenii. Sigur că la vârsta aceea nu mă gândeam la o carieră, dar știam că atunci când voi fi mare o să cânt”, povestește Ioan Man pentru Matricea Românească.

 

,,Au fost mulți profesori care m-au modelat”

 

Și anii s-au dus, iar Ioan a început să pună mâna pe pian. La început a fost autodidact, dar pe parcurs, mai mulți profesori au început să-i simtă talentul și să-l sprijine. “Din clasa a V-a până în clasa a VII-a, am făcut pian cu domnul profesor Radu Lungu de la Liceul cu Deficiențe de Vedere. Sigur că de-a lungul anilor au fost mai mulți profesori care m-au modelat și aici aș aminti câțiva: Claudia Bataragă, Crina Mardare, Mihaela Cernea. Ei bine, fără un sprijin din partea celor care sunt pregătiți să ne îndrume nu se prea poate. Au fost mulți profesori care m-au modelat și pe care îi iubesc și le port o stimă enormă.”

 

 

Depășirea limitelor și admiterea la facultate

A petrecut doisprezece ani în învățământul dedicat persoanelor nevăzătoare, iar când a fost vorba de facultate a decis să facă saltul către Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj. Mai întâi de toate, vreau să aflu cum au fost acești ani petrecuți în învățământul special. “Școala de nevăzători te formează ca om, îți construiește niște repere în viață, dar te și limitează. De ce spune asta? Pentru că nevăzătorii nu sunt îndrumați să exploreze lumea exterioară școlii. Cel puțin pe vremea mea eram foarte restricționați când era vorba de ieșiri. Nu erai învățat să te orientezi cum trebuie, plus că lecțiile de orientare să făceau pe un perimetru foarte restrâns gen curtea școlii și spatele ei. Deci te limitează pentru că îți îngustează universul, iar atunci când încerci să ți-l lărgești ești constrâns să nu o faci. Sigur am avut și profesori care s-au dedicat mai mult pentru formarea noastră ca elevi și ca oameni. Au fost profesori care au avut răbdare cu noi și care ne-au pus pâinea și cuțitul în mână”, rememorează Ioan.

 

,,A fost un șoc intrarea la Academie pentru că nu știam cum vor reacționa cei din jur”

 

Alegerea facultății a fost o adevărată provocare. Limitat de perspectiva mediului pe care i-l dădea lumea nevăzătorilor, Ioan a decis să facă pasul către o facultate normală. “A fost un șoc intrarea la Academie pentru că nu știam cum vor reacționa cei din jur. Însă spre norocul meu am avut colegi superbi. Am fost înconjurat de oameni cu care am rămas prieten și colaborator. Profesorii nu știau cum să se comporte cu mine și au zis că am nevoie de un asistent. Însă am replicat: «Nu dragilor, eu nu am nevoie. Vă voi învăța ceea ce nu știți despre mine, iar voi mă veți învăța muzică.» Și explicându-le cum merge treaba atât în ceea ce privește învățarea cât și în ceea ce privește răspunsurile la examen, modalitățile de examinare, am ajuns să termin singur Academia de Muzică. Ieșirea din liceu și intrarea la facultate a fost un pas către dezvoltarea mea.”

 

 

Despre emoție, artă și artiști

În prezent, Ioan este compozitor, orchestrator și interpret în trupa “Regal Transilvan”. În cele ce urmează vreau să aflu de la Ioan Man ce își propune să transmită publicului de fiecare dată când este pe scenă și care este misia unui artist. “Încerc să le transmit ceea ce simt eu, emoția din suflet. Dacă nu reușesc să transmit asta înseamnă că nu am funcționat ca artist. Misiunea artistului este să-și iubească publicul, să-l respecte. Indiferent de condițiile prin care trecem, indiferent cât de mult am fi văduviți, limitați, noi trebuie să ne reinventăm și să fim alături de publicul nostru prin orice mijloace. Nu am putut concerta în pandemie, ok. Trebuie să găsești o soluție pentru a fi mai aproape de oameni. Faci un live pe YouTube, înregistrezi un cover, faci un podcast, deci te faci auzit și văzut ca publicul să știe că ești acolo pentru ei. În momentul în care te dedici artei trebuie să te reinventezi permanent pentru public. Dar nu să te reinventezi prost, ci mai degrabă să te reinventezi atâta timp cât te simți bine și cât placi publicului. În momentul în care nu mai ai ce să scoți din tine și nu mai ai ce oferi, te retragi”, lămurește Ioan Man.

 

,,Dacă nu reușesc să transmit asta înseamnă că nu am funcționat ca artist”

 

Dacă tot suntem la capitolul artă și artiști, îl provoc pe Ioan să-mi spună ce îi conferă unui om pecetea de artist: cantitatea sau calitatea operei sale? ”Depinde de publicul la care ne referim. Dacă ne referim la un public care vrea cantitate, atunci pentru cei ca ei vei fi domnu’ artist. Dacă ne referim la un segment de public care dorește calitate, nu o să ți se spună foarte ușor domnu’ artist. Cantitatea se poate oferi pe un termen limitat și după dispari. Însă calitatea e mai greu de oferit și rămâne pe un timp mai îndelungat. Un album de calitate durează mult mai mult decât un album scos la cantitate. Sincer, prefer calitatea și un public cât mai restrâns. În ultima vreme muzica a început să se industrializeze, sa se comercializeze. Muzica a devenit un produs. Dacă produsul pe care îl faci nu este pe gustul celor care dau tonul sau dictează ceea ce se ascultă, nu ești valorificat. Dacă produsul este pe placul lor și scoate bani, automat ești băgat în față. Am ajuns într-o poziție în care din păcate banul dictează.”

 

Gânduri de viitor

Discutând despre nevoile oamenilor nevăzători, primesc o listă întreagă cu piedicile de care se lovesc în fiecare zi: lipsa transportului în comun adaptat, absența semafoarelor sonare, a ghidajului special când un nevăzător caută un birou într-o instituție publică, etc. Cu toate acestea, oamenii ca Ioan se încăpățânează să lupte și să zâmbească în fața nepăsării colective.

Nu-mi doresc să închei dialogul în această notă tristă, așa că mai plusez cu o întrebare referitoare la viitoarele proiecte. “Vreau să scot o piesă, chiar acum ceva timp am lansat una care se numește Zboară, un duet, iar într-un viitor destul de apropiat pregătesc și un album”, conchide Ioan Man.

 

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Ioan fură meserie în birourile celor mai iscusiți avocați din acele timpuri. Se remarcă drept un susținător de seamă al românilor din Transilvania și militează de zor pentru respectarea drepturilor naționale. Când nu pleda la bară, avocatul Ioan Demian se implica de zor felurite activități culturale. Este membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural. În toamna lui 1918 va figura printre participanții cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

 

Formarea ca avocat

Vine pe lume la 6 ianuarie 1878, în comuna Băița, județul Hunedoara. Primele clase le face la școala confesională din localitate, după care urmează cursurile Gimnaziului din Brad și liceul “Andrei Baron de Șaguna” din Brașov. În timpul liceului a fost coleg cu mai mulți tineri din Ardeal și Banat, care vor juca un rol de seamă în realizarea Unirii. Ajuns la vremea studenției, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, unde își susține licența în anul 1904. Devine doctor în științe juridice la Cluj în anul 1906, după care își începe practica avocațială în birourile avocaților Ioan Popp, Virgil Olariu și Iustin Miron. Examenul de liberă practică îl susține în fața unei comisii de pe lângă Curtea de Apel din Târgu Mureș, stabilindu-și domiciliul la Sânnicolau Mare. Aici își va deschide un birou avocațial care a funcționat până în anul 1930.

 

Lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri

Susținător al cauzei românilor din Transilvania, Ioan Demian participă la manifestările organizate de către PNR în zona Sânnicolau Mare, unde se afla un nucleu de luptători pentru drepturile românilor. A desfășurat o intensă activitate pe tărâmul național, cultural și economic, fiind membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural.

În toamna anului 1918 îl găsim implicat în organizarea Gărzilor Naționale Române la Sânnicolau Mare, promovând unitatea națională a românilor. După toate acestea va fi delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea Cercului electoral Sânnicolau Mare. Iată cum rememora avocatul Ioan momentele premergătoare Unirii: “Am plecat spre Alba Iulia împreună cu preotul ortodox dr. Petru Fleșeriu din localitate mergând spre Timișoara. Aici am evitat cu greu cordonul și opreliștea pusă de către armatele sârbești. Ne-am întors la Periam, am plecat la Aradul Nou, apoi am luat trenul spre Alba Iulia, ajungând în dimineața zilei de 1 Decembrie, participând la marea și înflăcărata adunare națională.”

 

Pe final de carieră

Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Demian a fost ales deputat în Parlamentul României Mari. Între anii 1930-1934 a locuit la Periam, urmând ca din anul 1934 să se stabilească la Timișoara. În anul 1950 are loc desființarea instituției notarului public și este informat de către șeful postului de poliție Perima că locuitorii din Banat vor fi deportați în Bărăgan. Fără să mai stea pe gânduri, își ia familia și se ascunde la surorile sale din Hărțăgani, în localitatea natală. Aici își va consuma ultimii ani din viață trecând la cer pe 30 ianuarie 1952.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

10-12 septembrie 2021, între orele 10.00 și 18.00

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Cruce-n casă /Cruce-n piatră /Dumnezeu cu noi la masă / Maica Precistă pe fereastră.

Muzeul Național al Țăranului Român prăznuiește în ajunul zilei de 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai importante sărbători ale calendarului țărănesc.

Aflat la a XX a ediţie, Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri oferă publicului timp de trei zile, de vineri, 10 septembrie până duminică, 12 septembrie 2021, noi întâlniri, ateliere și demonstrații cu artiști și meșteri iconari.

Preocupat de valorificarea și revitalizarea patrimoniului cultural țărănesc, Muzeul Țăranului păstrează structura târgului de iconari și meșteri cruceri inițiat sub forma unui act cultural cu rol formator şi educativ prin prezentarea unor teme iconografice devenite reper în iconografia țărănească și prin inovații care folosesc imaginea tradițională ca re/sursă, teritoriu de explorare pentru creațiile contemporane ale artiștilor și ale meșterilor iconari.

Târgul iconarilor și al meșterilor cruceri își propune să redescopere frumusețea obiectelor de cult, a unui patrimoniu dedicat artei tradiționale și îndeosebi icoanelor, urmărind calitatea tehnicii și a meșteșugului, respectarea scopului pentru care este realizat obiectul de cult, evitând expresiile kitsch și serializările industriale pentru scopuri comerciale.

Continuăm noua formulă de prezentare a târgului, invitându-i pe meșterii și artiștii iconari să expună obiectele create pentru târg în cadrul unor micro-instalații, dând astfel posibilitatea de a viziona într-un context diferit creațiile personale și de a iniția un nou dialog cu publicul vizitator și fidel acțiunilor noastre de la începuturi.

Structura târgului rămâne ca întotdeauna mai aproape de atmosfera unui praznic, celebrând prin prăznicare, sfinți protectori, sărbătorile mari, heruvimi desprinși din cetele îngerești – Crucea în variante ne-împuținate, toate zugrăvite și închipuite pe icoane pe sticlă, icoane pe lemn, icoane de vatră, crucițe, cruci de mână, pristolnice, miniaturi religioase, izvoade, pecetare, mozaicuri, obiecte și lucrări care se înscriu în teritoriul artei sacre.

Însoțim iconarii cu ceaiuri de leac, cozonaci, dulcețuri, zacuscă, miere și prăjituri de casă.

Scoatem din lada de zestre a muzeului – albume, cărți poștale, scrieri și ziceri țărănești, revista Martor, caiete de meșteri, cataloage de expoziții – oferite spre vânzare publicului interesat.

 

Ateliere / întâlniri

După experiența pozitivă a atelierelor – demonstrații din cadrul edițiilor anterioare, continuăm întâlnirile cu câțiva dintre iconarii și crucerii dedicați împărtășirii tehnicii meșteșugului, a căror abordare dezvăluie căutări și reconstituiri personale ale meșteșugului Icoanei și o raportare adecvată la canon și tradiție. Adresăm astfel copiilor, dar și adulților, invitația de a descoperi cum desenau iconarii vechi izvoadele și zugrăveau icoanele, pictând pe dosul sticlei sau pe lemn grunduit, cum se însemnează și se încrustează pristolnicele și icoanele de vatră în cadrul unor ateliere ținute de artiști și meșteri iconari.

 

Vineri, 10 septembrie

orele 14.00 – 15.00 şi 16.00 – 17.00 – Ateliere de pictură cu Radu Dincă

 

Sâmbătă, 11 septembrie

orele10.30 – 12.00 – Ateliere de pictură cu Angela Ludoșanu

orele 13.00 – 15.00 – Ateliere de încrustat în lemn cu Vasile Moldoveanu

 

Înscrierile pentru ateliere se fac la: educatiemuzealamtr@gmail.com / cost atelier: 25 lei / persoană

 

Prețul biletului de intrare la târg: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei. Elevii beneficiază de intrare liberă la târg, pe perioada vacanțelor școlare.

 

 

Coordonator târg: Lila Passima // lilapassima@yahoo.com

Contact / comunicare / detalii organizare: Monica Chiorpec // chiorpecmonica@gmail.com

Contact ateliere: Monica Chiorpec // chiorpecmonica@gmail.com

 

 

 

Avocatul Oanea Laurențiu, vocea unei națiuni care își cerea drepturile. Este închis de autoritățile austro-ungare la Sopron, iar după eliberare participă la Marea Adunare Națională

 1 octombrie 2021 | Elita avocaturii românești
Urmează cursurile Facultății de Drept din Cluj, dar și pe cele ale Universității din Budapesta. După ce parcurge etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, debutează în avocatură la Târgu Mureș. Curajul de a milita pentru respectarea...

Maya Păduraru, fetița care învis cancerul, iar acum se pregătește pentru Paralimpiadă. ,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”

 27 septembrie 2021 | Elite și proiecte
Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea...

Aniversare Matricea Românească – 5 ANI

 27 septembrie 2021 | Eveniment
În data de 14 septembrie 2021, Matricea Românească, a împlinit 5 ani de activitate. Pe parcursul acestor ani, am dorit să vă aducem crâmpeie de cultură și credință în sufletele dumneavoastră, prin oameni ce merită să fie cunoscuți. În videoclipul de...

5 Secrete desecretizate

 23 septembrie 2021 | Cum ne creștem copiii
Antonia și Mihai au doi fii adolescenți cu care se înțeleg și cu care împărtășesc cu bucurie bucăți din viață. Când cei din jur îi aud povestind, smerit și cu bucurie, întâmplări de familie și de ,,împreună”, rămân tare mirați: ,,Cum de ați...

Lansarea cărții TRANSHUMANȚA BÂRSANĂ. CAPETE DE ISTORIE

 15 septembrie 2021 | Eveniment
Mocani în zodia Bărăganului, Secolele XIV – XIX Autori: Răzvan Ciucă şi Ionela Bran 19 septembrie 2021, ora 12.00, Sala Media Muzeul Naţional al Țăranului Român  Muzeul Naţional al Țăranului Român vă invită duminică, 19 septembrie 2021,...

Prețuire lipită de o hârtie

 14 septembrie 2021 | Cum ne creștem copiii
Ce ar fi dacă în acest sfârșit de săptămână am lucra cu copiii noștri și am crea niște bilețele cu fericire în ele? Este o activitate despre apreciere, multă recunoștință, despre prietenie legată cu iubire, despre simțire, despre ,,te văd”, despre...

TÂRGUL ICONARILOR ȘI AL MEȘTERILOR CRUCERI

 10 septembrie 2021 | Eveniment
10-12 septembrie 2021, între orele 10.00 și 18.00 Muzeul Național al Țăranului Român  Cruce-n casă /Cruce-n piatră /Dumnezeu cu noi la masă / Maica Precistă pe fereastră. Muzeul Național al Țăranului Român prăznuiește în ajunul zilei de 14...
1 … 64 65 66 67 68 … 143
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează