Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele protos Iustin Petre, stareț al Mănăstirii Sfântului Ioan Casian din Comuna Târgușor, județul Constanța. Este cel care păstorește cu dragoste această mănăstire. Ne-a vorbit despre post, în general, și despre postul cu apa.

Interviu pe scurt:

Ce este postul?

Postul este un instrument extrem de benefic pentru sănătatea trupească și psihică. Din păcate, noi nu suntem foarte conștienți de eficiența acestuia. Există în Rusia o clinică ce funcționează de 30 de ani, de altfel în această țară se fac studii în această direcție de aproape 100 de ani, care vorbesc despre postul terapeutic, despre postul cu apă. La această clinică au fost tratați doar cu apă timp de o săptămână, două sau chiar timp de 40 de zile, oameni de cele mai diverse afecțiuni fizice și psihice.

Ce găsim în scrierile Sfântului Ioan Casian despre post?

Sunt peste 1000 de pagini care s-au păstrat până la noi, scrise de Sfântul Ioan Casian, în care tratează toate subiectele referitoare la ascetică, mistică, morală creștină, inclusiv problema postului. El citează la un moment dat pe un monah Macarie care ne spune: ,,călugărul așa trebuie să își rânduiască posturile ca și cum ar trăi în trup 100 de ani”.

Practici moderne privitoare la post

,,Acum există o tendință în terapiile moderne ca ceea ce ei numesc post intermitent ca fiind extrem de benefic pentru sănătatea trupului și a minții, fiind promovat foarte mult de americani. Această terapie ne spune că omul ca să fie sănătos trupește și sufletește, trebuie să mănânce într-un interval de 3-4 ore în decursul a 24 de ore”.

Cum trebuie să postim?

În primul rând când te trezești să nu dai buzna peste frigider în bucătărie și să aștepți ceea ce se numește flămânzire.

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Destinul Mihaelei a stat sub semnul apropierii de pedagogie, la început, prin imitație. Adesea, își însoțea mama la ore, în excursii și asista la pregătirea materialului didactic. La vremea cuvenită, a urmat cursurile Școlii Normale ,,Elena Cuza” din București, debutând încă de timpuriu la catedră, unde a sclipit prin tinerețe, siguranță și pasiune. Ulterior, a urmat Facultatea de Matematică și a continuat să încânte din postura de profesor. După terminarea concediului de maternitate, pașii au purtat-o din nou către școală. Dar își dorea altceva. Era în căutarea unui loc unde să îmbine educația cu perspectiva creștin ortodoxă; așa a descoperit Școala ,,Anastasia Popescu”. După întâlnirea cu doamna director Monica Șerbănescu, a decis să-și continue activitatea ca învățător, preluând prima clasă a școlii în sistem 100% privat. Despre menirea pedagogului, valori în educație, latura neștiută a matematicii și multe altele, aflăm de la profesoara Mihaela Dumitrescu.

Interviul pe scurt:

• Pedagogia, o moștenire genetică?: ,,O vedeam pe mama cum își pregătea materialele pentru ore, o însoțeam la școală, eram prezentă în excursiile care se organizau. Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație.“
• Părinte, profesor, elev, actori în educație: ,,Fiecare dintre cele trei elemente trebuie să fie într-o relație continuă (…) În momentul în care părintele își lasă copilul la școală gândind că școala va face totul, el greșește. De foarte multe ori copiii petrec mai mult timp la școală decât cu părinții și acest lucru dăunează formării lor. Trebuie să ne gândim că familia este mediul potrivit în care se dezvoltă copilul, iar școala vine să adauge și să așeze anumite lucruri care țin de partea academică.“
• Valorile sădite în sufletele elevilor: ,,Ai dori să le dai toate sfaturile din lume, dar eu le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei, nu e vorba de un dar material, e vorba despre a dărui spiritual.“

Învățând prin imitație

Familia i-a oferit primele modele pe cărările pedagogiei. Mama activa de o bună bucată de vreme în sistemul educațional, iar alte două mătuși erau învățătoare. ,,La mine lucrurile au stat sub semnul imitației pentru că o vedeam pe mama cum își pregătea materialele pentru ore, o însoțeam la școală, eram prezentă în excursiile care se organizau. Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație. Până când cineva nu îți descoperă această latură, până când nu vezi că ești dăruit pentru a te preocupa de  binele celorlalți, nu se realizează acel click“, povestește Mihaela Dumitrescu pentru Matricea Românească.

,,Consider că a preda ține de latura interioară, de vocație”

La vremea cuvenită, a urmat cursurile Școlii Normale ,,Elena Cuza” din București, debutând la catedră încă de timpuriu. ,,Fiind elevă a acestei instituții, aveam de susținut ore de practică. În mod normal, ele debutau din clasa a XI-a, dar, din fericire pentru mine, am avut niște profesori extraordinari, printre care și profesorul care coordona disciplina didactică. El s-a gândit să ne ofere posibilitatea de a face practica pedagogică mult mai devreme decât se specifica în programă. Prin urmare am debutat la catedră din clasa a X-a“, rememorează Mihaela.

La catedră, tinerețea nu este o piedică

Dacă ai fi închis ochii, puteai să juri că în fața ta stă un profesor cu experiență, dar, când îi deschideai, stupoare! O tânără mărunțică era cea care emana stăpânire de sine, devotament, viziune și perseverență. Părinții au cântărit-o foarte bine, au investit-o cu încredere și au știut că și copiii lor sunt pe mâini bune. Chiar dacă trecerea timpului a făcut, poate, uitat acest episod, încercăm să aflăm dacă el a reverberat în relația din prezent  cu elevii săi. ,,Le spun copiilor că între noi trebuie să existe respect și că eu sunt un ghid pentru ei în această perioadă din viața lor. Eu trebuie să-i ghidez atunci când părinții lor nu sunt lângă ei, să-i pregătesc pentru următorul pas, pentru că formarea lor continuă și după ce nu mai sunt cu mine. Îmi doresc să le deschid nu doar mintea ci și sufletul, pentru că ele merg împreună.“

,,Îmi doresc să le deschid nu doar mintea ci și sufletul”

Întâlnirea cu Liceul Pedagogic ,,Anastasia Popescu” a venit din dorința unei așezări într-un mediu care să valorifice la maximum dimensiunea educațională și valorile creștine. ,,După ce a crescut un pic primul meu băiat, urma să mă întorc  în învățământ. Dar îmi doream o școală care să-mi ofere perspectiva creștin ortodoxă. Așa am descoperit Școala ,,Anastasia Popescu”, așa cum era la acea vreme, și am stat de vorbă cu doamna director Monica Șerbănescu, ale cărei idei  se pliau pe ceea ce îmi doream eu. Am văzut în dânsa un om care poate sprijini modul cum gândeam predarea și atunci mi-am zis că ar fi potrivit să-mi continui activitatea ca învățător la această școală. În 2004, am preluat prima clasă organizată 100%  în sistem privat, care continua, de fapt, activitatea anterioară a claselor, desfășurată, până în acel moment, într-un parteneriat cu o unitate de învățământ public,  explică  Mihaela Dumitrescu.

Rostul pedagogului și actorii din procesul educațional

A format generații de elevi și le-a dăruit ceea ce are mai de preț un pedagog. De aceea, am dori să aflăm în ce constă misiunea unui profesor: sa transmită un set de informații sau ceva mai mult? ,,Profesorul este un ghid, el trebuie să aprindă focul din sufletul copilului, iar acel foc reprezintă învățarea. El trebuie să-l ajute pe copil să-și deschidă ochii și mintea. Profesorul nu rămâne doar un transmițător de informații, iar copilul numai un simplu receptor. În zilele noastre, informația este la un click distanță, dar profesorul trebuie să-l ghideze pe elev pentru a-și organiza informațiile, să știe de unde să le ia pe cele bune, cum să le utilizeze; acesta trebuie să fie profesorul.“

,,Profesorul nu rămâne doar un transmițător de informații, iar copilul numai un simplu receptor”

În continuarea dialogului, îndreptăm discuția către relația care cuprinde părintele, profesorul și elevul. Cum ar trebui să arate ea? ,,Fiecare dintre cele trei elemente trebuie să fie într-o conectare continuă cu celelalte. Copilul vine la școală și ar trebui să aducă aici atmosfera pe care o are acasă, desigur dacă vorbim de o atmosferă plăcută, iar ceea ce se întâmplă la școală ar urma să se continue acasă. În momentul în care părintele își lasă copilul la școală gândind că școala va face totul, el greșește. De foarte multe ori, copiii petrec mai mult timp la școală decât cu părinții și acest aspect dăunează formării lor. Trebuie să ne gândim că familia este mediul potrivit în care se dezvoltă copilul, iar școala vine să adauge și să așeze anumite lucruri care țin de partea academică“, spune Mihaela Dumitrescu.

Pledoaria matematicii și darurile insuflate elevilor

Când vorbesc de matematică mulți elevi din zilele noastre sunt cuprinși de teamă. Îngroziți adesea de șirul interminabil de formule pe care nu-l înțeleg, fie au note mici, fie lucrează fără tragere de inimă, doar pentru calificative. Este clar că avem de-a face cu o problemă, dar nu cu una de matematică! Dacă aruncăm mreaja întrebărilor mai la adânc, reușim să vedem cum s-a ajuns aici și care ar fi rezolvarea. „În general, această dificultate debutează cam prin clasa a V-a și nu apare deloc întâmplător. Din etapele dezvoltării, știm că până la vârsta de 11-12 ani, copiii se află la stadiul operațiunilor concrete, deci au nevoie de suport intuitiv. Litera și cifra reprezintă ceva abstract. Când începem perioada școlară noi sărim foarte mult peste etape și ajungem direct la cifre și litere fără să avem suportul intuitiv.  Acest lucru începe de la clase mici și merge până în clasa a V-a, când ne dorim ca elevii să obțină rezultate la concursuri. Apoi, părinții vor ca fiii și fiicele lor să ajungă la performanțe cât mai înalte, să învețe cât mai mult și obligă oarecum profesorul să meargă mai repede, iar copiii nu pot duce toți acest ritm, nu pot abstractiza la fel și, de aceea, nu progresează. Copiii nu sunt la același stadiu și, a sări peste niște etape, a crea o ruptură în șirul înțelegerii va duce mai târziu la acea atitudine de respingere a matematicii de care vorbeam. Copilul trebuie să înțeleagă la ce-i folosește ceea ce face la școală. Drumul trebuie să fie dinspre partea practică către cea teoretică. Este o durere pe care o resimt și acum când răsfoiesc manualele de matematică și văd că se pornește de la exercițiu către aplicație, iar asta, doar în cazul fericit că se mai ajunge la partea aplicativă. Învățământul primar mi-a oferit această posibilitate de a mă duce în zona aplicării, dat fiind faptul că pot preda mai multe discipline”, își expune punctul de vedere Mihaela Dumitrescu.

,,Le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei”

Investește pasiune și dăruire în munca sa cu elevii, iar asta se vede în bagajul pe care îl iau cu ei când pășesc mai departe, pe cărările educației ulterioare claselor primare. În continuare, vream să aflăm care sunt valorile pe care dorește să le insufle fiecărei generații. ,,În primul rând, iubirea. Ea este cea care le clădește pe toate. Pornind de la iubire le putem face pe celelalte. De aici vin și  respectul, încrederea, curajul, punctualitatea, consecvența, altruismul, tot ceea ce înseamnă valori care se pot grupa în jurul iubirii. În momentul în care termină  clasa a IV-a câte un colectiv de copii pe care i-am avut sub ochi de când erau micuți, mă gândesc ce să le spun, ce cuvinte dătătoare de speranță să le transmit pentru perioada următoare. Ai dori să le dai toate sfaturile din lume, dar eu le spun copiilor mei să nu uite să dăruiască, să nu le fie teamă să dea de la ei; nu e vorba de un dar material, e vorba despre a dărui spiritual.“

Finalul dialogului bate nerăbdător la ușă, dar nu punem punct fără a problematiza un subiect de actualitate: relația dintre pedagogie și tehnologie. Cum să ne raportăm la această realitate pe care o trăim, acum, din plin, în școală? ,,Tehnologia este ceva firesc în progresul științelor, nu ne putem opune, chiar dacă am încerca. Problema se pune în momentul în care tehnologia ajunge să fie mai presus decât rațiunea umană, când ajunge să ne conducă. Particularizând acest aspect la învățământ, deducem că cele două, tehnologia și învățarea, trebuie să fie mână în mână. Tehnologia reprezintă  o modalitate prin care profesorul să poată preda, chiar în condiții speciale, ca cele de acum, ori în situații care se pot oricând ivi mai târziu, în viața unui elev. Grație mijloacelor tehnologice, profesorul reușește  să-și realizeze orele și să ajungă la copii, dar ele nu vor putea înlocui niciodată relația caldă, spiritual-umană, pe care un profesor dedicat o stabilește cu elevii săi, fiindcă își pune sufletul! pentru ei“ conchide Mihaela Dumitrescu.

Părinții l-ar fi vrut preot, dar el face pasul către științele juridice. Pleacă la Budapesta, iar după finalizarea studiilor intră ucenic pe lângă avocații Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 ajunge avocat deplin după care își deschide propriul birou la Arad. Se avântă în politică de timpuriu alăturându-se Partidului Național Român. În tot acest timp, menține relații strânse cu românii din Regat și devine colaborator la ziarul ”Românul”. A fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți cu drept de vot. Continuă activitatea de avocat până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să-i joace feste și cade la pat. Neavând familie, a fost îngrijit de o nepoată, urmând ca în anul 1956 să plece la cer.

Refuză preoția și merge către avocatură

Se naște pe 30 mai 1876, în casa preotului Ioan Iancu din Cintei, luptător de nădejde pentru cauza națională. Capul familiei le-a insuflat celor trei feciori dragostea de neam. Dintre ei, doar Ioan și Aurel au îmbrăcat straiele preoțești participând alături de alți fruntași români arădeni la felurite activități naționale. Cornel rămâne reticent la ideea unei cariere în ogorul bisericii, motiv pentru care schimbă macazul și decide să aprofundeze științele juridice. Urmează Facultatea de Drept la Budapesta, devenind unul dintre cei mai cunoscuți avocați arădeni. Face stagiatura în Camera Avocaților din Arad și fură meserie de la Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 devine avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Arad. Nu i-a trebuit prea mult timp pentru a se face remarcat. Pledează magistral și câștigă admirația contemporanilor după ce i-a apărarea țăranilor răsculați la Șepreuș (1904-1905).

Face de timpuriu pasul în politică alăturându-se Partidului Național Român. În 1907 se aruncă în luptă și candidează pentru un loc în congregația cercului electoral de la Grăniceri, unde PNR a repudiat o victorie zdrobitoare. Îl reîntâlnim la alegerile din 1910 de la Cintei, unde participă la adunarea electorală alături de Octavian Goga, candidatul național pentru alegerile din Dieta budapestană.

Participant la Marea Unire cu drept de vot

Între timp, avocatul Iancu întreține legături strânse cu românii din Regat și are mai multe întrevederi cu I.L. Caragiale în casa acestuia din Piața Avram Iancu. Iubitor al literelor prin excelență, se alătură echipei formate din Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop și Iustin Marșieu, care coordona ziarul “Românul”. Pe 5 noiembrie 1911 participă la adunarea populară de la Comloșu Mare, unde a luat cuvântul alături de alți lideri români. Datorită implicării depline în mișcarea națională, a fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți care au votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Pe 1 noiembrie 1919 este uns deputat în Primul Parlament al României Mari pe listele PNR.

Tumultul vieții politice îl determină să facă un pas în spate și să revină la vechea dragoste, avocatura. Tot în această perioadă se decide să intre în mai multe afaceri. În 1933 cumpără de la Nadasdy Ferencz mai multe imobile și 120  hectare în satul Iratoșu din județul Arad. Devine membru al consiliului de administrație al Societății de Agricultură ”Corvin” și arendaș al dreptului de vânătoare în pădurile statului din Ilteu, Toc, Slatina, Baia, Julița, Pârnești și Lupești. Pe lângă toate acestea deține acțiuni la Uzinele Reşiţa, la ITA, Întreprinderea Forestieră Română etc.

Amărăciunea ultimilor ani 

Succesul de care s-a bucurat în carieră l-a ocolit în viața personală. Nu a fost căsătorit niciodată și nu s-a putut bucura de urmași. Chiar dacă ajunsese mare la oraș, Cornel nu a uitat Cinteiul din care plecase. Revenea des în locurile natale și îi plăcea să stătea la povești cu sătenii pe care îi ajuta cu donații. A continuat să se ocupe de biroul său până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să i se degradeze și cade în grija nepoatei Cornelia, fiica lui Iustin Iancu. Pleacă la cer în anul 1956 fiind îngropat la Arad, dar după câțiva ani este deshumat și depus în cimitirul de la Cintei, alături de părinții săi.

Surse: Ioan Tuleu, Dr. Cornel Iancu, „avocat” al românităţii arădene

Perioada Postului Mare reprezintă, pentru Biserica Ortodoxă, vremea celei mai intense pregătiri duhovnicești, pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Încă din timpul Vechiului Testament, postul a fost statornicit ca o formă de curățire, de purificare spirituală înaintea unui praznic ori drept sacrificiu individual în cazul unei greșeli, fiind ulterior practicat de către Însuși Mântuitorul Hristos, Care a postit vreme de 40 de zile în pustie, perioadă după care s-a inspirat și Biserica în instituirea acestui post în care ne aflăm acum.

Ultimele zile ale Postului Sfintelor Paști, Joia, Vinerea și Sâmbăta Mare, ne amintesc de cele mai cunoscute evenimente din viața Mântuitorului Iisus Hristos, anume patimile și moartea Sa pe cruce, pentru mântuirea neamului omenesc. Despre aceste evenimente vorbesc în câte trei capitole toți cei patru evangheliști, care, potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, „de un singur lucru se îngrijeau, de adevăr numai, nu de a ascunde faptele”[1]. Și tot marele Părinte antiohian este cel care ne revelează importanța deosebită a acestei perioade, când spune că acum: „s-a risipit împărăția iadului, s-a omorât moartea, s-a biruit păcatul, s-a ridicat blestemul și s-a deschis Raiul. Peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om și Dumnezeu s-a surpat și cele cerești s-au unit cu cele pământești”[2].

Potrivit relatării Sfintelor Evanghelii, ultima săptămână din viața pământească a Mântuitorului Hristos a început odată cu intrarea Sa în Ierusalim, îndeplinind obiceiul iudaic al pelerinajului cu ocazia Paștelui. Mai înainte de acestea, Fiul lui Dumnezeu trecuse prin Ierihon și Betania, unde săvârșise mai multe minuni, culminând cu învierea din morți a prietenului Său, Lazăr. Aceste fapte extraordinare, cât și aclamațiile mulțimii la vederea lui Hristos, îi vor determina pe fruntașii iudeilor, arhierei și bătrâni, reuniți la sfat în casa arhiereului Caiafa, să caute uciderea Mântuitorului, Care părea că le va lua respectul poporului. Temându-se tocmai de reacția oamenilor, conducătorii iudaici hotărăsc, potrivit Sfântului Evanghelist Matei, ca prinderea lui Hristos să nu aibă loc „în ziua praznicului”, grăbind astfel deznodământul[3].

Mântuitorul Hristos, așa cum unanim o arată Sfintele Evanghelii, a fost permanent conștient de cele ce urma să pătimească, primindu-le cu resemnare și pregătindu-i pentru aceasta și pe Apostoli. Astfel, aflat în casa lui Simon Leprosul din Betania, unde localitate apropiată de Ierusalim, unde petrecea nopțile, El le spune ucenicilor: „Știți că peste două zile va fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26, 2). Aceste cuvinte sunt confirmate faptic de femeia care, intrând în casa unde se oprise Mântuitorul, Îi toarnă mir pe cap, semn al viitoarei Sale îngropări, așa cum Însuși Hristos le arată ucenicilor: „ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12). Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur: „Iisus a făcut aceasta ca să le aducă aminte cât mai des ucenicilor de patima Sa, ca prin repetarea acestei preziceri să-i deprindă cu gândul acesta și să cugete la cele ce se vor întâmpla, dar și ca să le arate și lor și gazdei și tuturor iudeilor că merge de bună voie la patimă”[4].

Într-adevăr, în aceeași zi, miercuri, 12 Nisan, echivalentul datei de 5 aprilie, Iuda merge la templu, înaintea cărturarilor și fariseilor, și se oferă să-L vândă pe Mântuitorul, primind în schimb derizoria sumă de 30 de arginți, pe care Legea veche o statornicise ca plata unui sclav ucis de boul cuiva. Trădarea unuia dintre Apostoli va fi vădită de către Hristos în timpul Cinei celei de Taină, celebrată în Ierusalim în seara dintre 13 și 14 Nisan, în prima zi a Azimelor, premergătoare praznicului Paștilor, prin cuvintele: „Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde…Cel ca a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” (Marcu 14, 18). Nici măcar în ultima clipă Fiul lui Dumnezeu nu a dezvăluit numele vânzătorului, oferindu-i șansa să se pocăiască, precum tâlcuiește Sfântul Ioan Hrisostom: „Că și Hristos știa mai dinainte că n-are să se îndrepte vânzătorul, dar n-a încetat de a face totul, sfătuindu-l, amenințându-l, văitându-l; nu pe față, nici arătat, ci îndeosebi. Chiar și în vremea vânzării a primit să fie sărutat de el. Dar nici aceasta nu i-a fost aceluia de niciun folos”[5]. Totodată, acum Mântuitorul le ține o ultimă cuvântare Sfinților Apostoli, arătându-le că: „Voi toți vă veți sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei!” (Matei 26, 31), și făcând astfel încă o dată legătura între venirea Sa pe pământ și cele prorocite de către profeții Legii vechi[6].

Sărutul din partea lui Iuda Iscarioteanul l-a primit Mântuitorul Hristos în grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor, unde a mers după Cina cea de Taină, la care instituise și Sfânta Euharistie, pentru a Se ruga. Avându-i alături doar pe Simon-Petru și pe Ioan și Iacob, fiii lui Zevedeu, care însă adorm, ca semn că nu pot suporta aceeași jertfă precum El, Mântuitorul face suprema dovadă a firii Sale umane, prin rugăciunea rostită de trei ori: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Așa cum o arată exegetul Scripturii: „…prin cuvintele: Dacă e cu putință să treacă, a arătat firea Lui omenească, iar prin cuvintele: Dar nu cum voiesc Eu, ci precum voiești Tu, a arătat virtutea și înțelepciunea Lui, învățându-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar dacă firea noastră ne trage în altă parte…a unit cuvintele cu faptele, ca și cei mai cârtitori oameni să creadă că a fost om și a murit”[7].

Mai înainte de a fi luat de către slujitorii arhiereilor, veniți alături de Iuda în Ghetsimani, Mântuitorul Hristos le adresează acestora următoarele cuvinte: „Ca la un tâlhar ați ieșit cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În fiecare zi ședeam în templu și învățam și n-ați pus mâna pe Mine. Dar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile prorocilor” (Matei 26, 55-56). Prin aceste cuvinte, cât și prin faptul că slujitorii nu L-au putut recunoaște, totodată și prin oprirea lui Petru, care lovise cu sabia pe unul dintre cei trimiși, Hristos le arată acelora, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „că prinderea Lui s-a făcut cu voia Lui”[8]. Totodată, același Sfânt Părinte lămurește fuga ulterioară a Sfinților Apostoli, arătând că: „După ce a grăit cuvintele acelea către cei ce L-au prins, ucenicii au fugit. Au văzut că nu mai este cu putință să mai scape, de vreme ce de bună voie Se dă pe mâna lor și spusese că se face aceasta potrivit Scripturilor”[9].

După prinderea Mântuitorului Hristos de către slujitorii arhiereilor în grădina Ghetsimani, în noaptea de joi spre vineri, Sfinții Evangheliști nu mai sunt martori direcți ai celor ce urmau să se întâmple, deoarece, asemenea celorlalți ucenici, și ei fug, speriați de cele întâmplate, căci, așa cum arată un teolog român, „Apostolii cred în cruce, dar nu în înviere, de aceea se întristează de toate acestea”[10]. Chiar Sfântul Evanghelist Marcu relatează despre un tânăr îmbrăcat în giulgiu care Îl urma pe Mântuitorul și care, apucat fiind de această pânză, o lasă și fuge de acolo.

Prinderea lui Hristos în grădina Ghetsimani reprezintă începutul primului stadiu al patimilor Sale mântuitoare, anume cel al procesului. Acesta la rându-i a cunoscut două faze, cea a autorității iudaice, apoi a puterii suzerane, a romanilor. Astfel, Mântuitorul legat este dus mai întâi în casa marelui preot Ana, socrul arhiereului din acel an, Caiafa, amândoi membrii ai grupării saducheilor. Despre acești fruntași evrei Talmudul însuși nu vorbește deloc măgulitor, arătând că: „Ei sunt mari preoți, fiii lor vistiernici, ginerii lor sunt supraveghetorii Templului, iar robii lor bat poporul cu bastoanele”[11]. Deși numele acestui arhiereu se tâlcuia „cel îndurător”, Ana nu are nicio intenție de a-L elibera pe Mântuitorul, ci dorește doar să-și satisfacă curiozitatea, văzându-L pe Cel căruia I se atribuiau atâtea fapte minunate. Așadar, văzându-l pe Iisus, arhiereul onorific Îl iscodește cu privire la învățăturile Sale, dar Mântuitorul îi răspunde simplu, după cum arată Sfântul Evanghelist Ioan: „Eu am vorbit pe față lumii. Eu am învățat întotdeauna în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii și nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceștia știu ce am spus Eu” (Ioan 18, 20-21). Astfel și-a atras Mântuitorul prima dintre multele loviri ce urma să le primească, din partea unuia dintre slujitorii lui Ana.

Fără a se pronunța în vreun fel, Ana Îl trimite pe Mântuitorul mai departe la ginerele său, Caiafa, al cărui nume era de fapt Iosif, dar îi este dat acesta, care înseamnă „asupritorul”, și în casa căruia se adunase, grabnic, sinedriul. Acest tribunal suprem al poporului evreu, care la acea vreme era în fapt o adunare a marilor preoți, cărturarilor și învățătorilor de Lege, fusese inițial constituit având un rol eminamente pozitiv, așa cum arată un celebru teolog: „Legea glăsuia că Sinedriul exista pentru a salva vieți, nu pentru a le distruge”[12]. Astfel, era o regulă ca Sinedriul să nu pronunțe niciodată o sentință de condamnare în aceeași zi în care avea loc judecata, iar dacă urmau să rostească o condamnare la moarte, judecătorii trebuiau mai înainte să postească o zi. Însă Talmudul arată iarăși care era starea de fapt a Sinedriului căruia I-a fost înfățișat Mântuitorul Hristos: „În Sinedriu să fie aleși numai oameni care pot dovedi despre un lucru că este curat, deși este necurat”[13].

Aici, din nou, Mântuitorul Hristos a fost întrebat cu privire la ucenicii Săi, cărora nu le divulgă numele, și asupra învățăturii Sale, răspunzând iarăși foarte scurt și simplu. După cum arată un cunoscut scriitor bisericesc din secolul al III-lea, Tertulian: „Judecătorii, chiar numai privind la răbdarea Lui, ar fi trebuit să recunoască faptul că El este Hristos”[14]. Totodată, un teolog contemporan arată că: „Tăcerea lui Iisus Cel nevinovat față de o învinuire nedreaptă care I se aducea trebuia să ispășească vorbirea de dezvinovățire a lui Adam, pe care acesta o făcuse față de o acuzație dreaptă”[15].

Inițial, membrii Sinedriului au încercat să dovedească vinovăția Mântuitorului prin martori mincinoși, însă mărturiile acestora nu se potriveau. Când, în sfârșit, doi dintre ei au afirmat că Hristos a spus că poate să dărâme Templul și tu în trei zile să-l zidească din nou, membrii Sinedriului nu numai că nu au înțeles referirea pe care aceste cuvinte o făceau la Înviere, dar au considerat această dovadă insuficientă pentru a-L putea preda pe Mântuitorul la guvernatorului Pilat, singurul care putea pronunța condamnarea la moarte. Arhiereul Caiafa însă a reușit să obțină dovada dorită, atunci când, întrebându-L direct pe Mântuitorul Hristos: Ești Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu? Primește următorul răspuns: „Tu ai zis. Și vă spun încă: De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Termenul de „Fiul Omului”, luat din profeția lui Daniel, arată contrazicerea de către Hristos a ideii iudaice despre un Mesia politic, însă Caiafa nu a căutat să pătrundă sensul acestor cuvinte ci, bucuros a fi obținut mărturia dorită, și-a sfâșiat hainele, așa cum cerea procedura ca arhiereul să facă, dacă ar fi auzit vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu, și a silit membrii sinodului să pronunțe sentința de blasfemie, pedepsibilă prin condamnarea la moarte.

Această etapă a procesului Mântuitorului Hristos are și doi participanți secundari, anume Sfântul Apostol Petru și Iuda Iscarioteanul, care asistă amândoi la judecata Sinedriului. Cel dintâi, Petru, fiind confruntat cu mărturia mai multor oameni că și el ar fi unul dintre ucenicii lui Hristos, se sperie, lepădându-se de trei ori de Mântuitorul, după cum Acesta îi profețise, fapt tâlcuit astfel de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Hristos, voind să-l smerească pe Petru, a îngăduit să se lepede de El”[16]. Iuda, în schimb, realizând că a vândut un om nevinovat, caută să înapoieze banii arhiereilor, dar aceștia refuzându-l, disperă și, mergând în pustiu, se spânzură, pecetluindu-și osânda. Cu cei treizeci de arginți, socotiți necurați, slujitorii templului au cumpărat o țarină, numită a Olarului și ulterior a Sângelui, pe care au folosit drept cimitir pentru străini.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994, p. 904.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, cf. Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, ²2002, p. 95.

[3] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992, p. 72.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 906.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 907.

[6] Pr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002, p. 146.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 909.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 910.

[9] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 910.

[10] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 71.

[11] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990, p. 113.

[12] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, p. 123.

[13] Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, p. 124.

[14] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 75.

[15] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 75.

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, p. 932.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMBOR, București, 1993;
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994;
3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), col. PSB, vol. XLI, editura IBMBOR, București, 2000;
4. Bria, Pr. Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992;
5. Constantinescu, Pr. Ioan, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002;
6. Tănase, Protos. Petroniu, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, ²
7. Tenney, Merril C., Studiu al Noului Testament (traducere de Livius Percy), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008;
8. Wurmbrand, Richard, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990.

Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos – partea II-a

Expoziție de fotografie din noul documentar al regizorului Andrei Oprescu

despre Muntele Athos

22 aprilie – 16 mai 2021, Sala Noua Galerie

Muzeul Naţional al Țăranului Roman

Muzeul Naţional al Țăranului Roman vă așteaptă joi, 22 aprilie 2021, de la ora 17.00, la Sala Noua Galerie (fosta sală Irina Nicolau), la vernisajul expoziției Oamenii Muntelui Athos – fotografii din cel mai recent film documentar al regizorului Andrei Oprescu, despre Muntele Athos.

Muntele Athos este, probabil, unul dintre cele mai fascinante locuri de pe Pământ, însă puține informaţii sunt cu adevărat cunoscute despre comunitatea de călugări care locuiește acolo. Au mai fost câteva încercări de a documenta viețile călugărilor de acolo, în ultimele decenii, dar acestea au fost prea sumare din cauza accesului dificil.

Regizorul Andrei Oprescu a obținut în premieră acces în această lume și dezvăluie viața de zi cu zi a călugărilor și tradițiile lor străvechi. Andrei a petrecut mai mult de 6 luni filmând în Athos, împrietenindu-se cu călugării și câștigându-le încrederea pentru a putea filma momente intime din viață acestora.

Muntele Athos este un muzeu viu, plin de edificii medievale și locuit în totalitate de o comunitate alcătuită exclusiv din bărbați care trăiesc după tradiții străvechi. Călugării primesc un număr foarte restrâns de vizitatori. Acest lucru ajută Muntele Athos să poată conserva o societate tradițională. Puțini sunt cei care au văzut aceste lucruri, până astăzi.

Filmul documentar este încă în producție. Pe parcursul a 6 luni, Andrei Oprescu a reușit să filmeze trei sferturi din cât și-a propus, iar acum caută sprijin pentru a putea termina filmul. Sunt costuri mari care trebuie acoperite, în special pentru post producție: montaj, subtitrare, coloană sonoră, distribuție și marketing.

Expoziția de fotografie de la Muzeul Țăranului are ca scop promovarea filmului,  dar, în principal, își dorește a face cunoscută nevoia de fonduri pentru terminarea acestui film.

Andrei Oprescu este absolvent al Universității Westminster Film School şi locuiește la Londra.  A fost, mereu, pasionat de Athos și pregătește acest proiect încă de la 18 ani.

Site-ul proiectului: https://www.andreioprescu.com/mount-athos-documentary

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Noua Galerie, până la 16 mai 2021, de marţi până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Luni este închis.

Accesul se face prin Str. Monetăriei nr. 3.

Prețul biletului de intrare: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei

Măsuri sanitare și sugestii de vizitare a expoziției

În Sala Noua Galerie este permisă prezența a maximum 20 de persoane simultan, iar la vernisaj, care va avea loc în curtea exterioară, se va permite prezența unui număr de maximum 100 de persoane, cu respectarea regulilor de distanțare.

Portul măștii este obligatoriu pentru personalul muzeului și pentru vizitatori.

Accesul în sală va fi permis după ce vizitatorii își vor dezinfecta mâinile la distribuitorul de gel hidroalcoolic.

În expoziție, vizitatorii sunt rugați să păstreze, între ei, distanța fizică de 2 m.

Tina și Sorin au 9 ani. Sunt frați gemeni. Sunt tare buni și veseli și curioși și harnici. În ultima vreme, mama lor a observat că cei doi copii se îngrijorează destul de repede din orice. Și într-o bună zi le-a spus povestea aceasta:

Un experiment

Profesorul meu de biologie era grozav! Câte și mai câte nu ne povestea domnul profesor! Într-o bună zi a intrat în clasă cu un pahar de apă și o sticlă plină cu apă. Tacticos, a așezat obiectele pe catedră. Apoi a turnat o cantitate de apă în pahar, l-a luat în mână și l-a ridicat în fața ochilor noștri.

Oh, ne-am gândit noi, să vezi că ne pune întrebarea aceea clasică: ,,Oare paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol…?”

În loc să facă ceea ce presupuneam noi, profesorul a întrebat:

,,Ce greutate credeți că are apa din acest pahar?”

Ei bine, ne-am grăbit să presupunem iar și am dat răspunsuri care mai de care mai uimitoare.

,,Hmmmm…., a spus domnul profesor, poate că ar fi bine să vedem lucrurile altfel: dacă ținem acest pahar în mână un minut sau două, sau trei, o să spunem: ,,ce pahar ușor!” Dacă vom alege să ținem paharul în mână pentru jumătate de oră, vom simți o greutate mare și vom fi nerăbdători să lăsăm jos paharul din mână. O să avem o vreme amorțeală în braț, însă disconfortul va dispărea rapid. Dacă totuși o să luăm o decizie ciudată și vom alege să ținem paharul în mână o jumătate de zi, vom spune că e foarte greu. Mâna o să ne doară, corpul o să ne doară, vom paraliza, poate, ne vom pierde interesul pentru ce este în jur…Vom sfârși prin a scăpa paharul din mână! Greutatea paharului nu se schimbă, desigur, însă cu cât îl țin mai mult cu atât devine mai greu, așa este?”

Ciudate alegeri

,,Dar cine și-ar dori o astfel de alegere?”- am întrebat noi.

,,Ori de câte ori ne îngrijorăm, alegem să avem în mâna noastră un pahar cu apă. Exact ca acesta. Dacă ne vom gândi la tot ce ne apasă câteva minute, nimic major nu se va întâmpla. Dacă ne vom petrece o oră întorcând problemele pe toate părțile, nu ne va fi bine, însă ne vom ridica rapid. Dacă vom petrece o zi cu gândul la greutăți, vom fi paralizați, incapabili de a face altceva până ce lucrurile nu se vor calma. Suntem singurii care putem decide dacă lăsăm paharul jos din mână într-un timp scurt sau într-un timp îndelungat, punând ceea ce contează ,,în așteptare”.

Desigur că am primit o lecție importantă, pe care o țin minte și azi!

Copiii s-au uitat unul la celălalt: poate că mama lor nu spusese ,,nu te mai îngrijora din orice”, însă dăruise ceva mai mult decât un sfat care nu schimbă mare lucru.

Dăruise poveste, timp împreună, un mesaj viu, amintiri dragi și un simbol pe care aveau să îl folosească amândoi de acum înainte.

Maria și Alex sunt elevi în clasa a XI-a, în cadrul Colegiului Național “Gheorghe Lazăr” din București. Se implică în acțiuni de voluntariat și sunt pasionați de domeniul juridic pe care vor să-l aprofundeze în Olanda. Într-o zi, văzând că în România educația judiciară este o floare rară, cei doi au dat zvon în țară și au strâns o mână de colegi pasionați de lumea avocaturii și nu numai. În februarie 2021, după terminarea vacanței intersemestriale, au pus pe picioare .Justice Magazin, singura revistă menită să problematizeze teme din sfera juridică. Echipa este structurată foarte bine, fiecare membru are în grijă un departament special, iar conținutul articolelor este redactate de elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Am stat de vorbă cu fondatorii .Justice Magazin și am povestit despre proiectul lor, cum văd domeniul juridic, ce raport există între dreptate și compromis, beneficiile voluntariatului și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Când nu ai alternative, acționezi: ”Vorbeam cu mai mulți colegi despre faptul că în România nu se găsesc prea multe oportunități în zona informațiilor juridice dedicate elevilor. Am găsit câteva cursuri pe teme juridice (…) iar după aceea ne-am gândit că ar trebui să ne apucăm noi să facem ceva mai mult.”- Alex
• .Justice Magazin, un demers necesar:“Majoritatea elevilor care scriu pentru .Justice Magazin sunt din București, dar mai avem și elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru Indiferent dacă studiezi la Facultatea de Drept sau nu, poți afla lucruri despre domeniul juridic.”- Maria
• Voluntariatul în viața elevilor: “Voluntariatul m-a învățat cum să mediez un conflict. Prin voluntariat interacționezi cu foarte mulți oameni și cred că este foarte important să știi cu cine te înconjori. Plus că există și colaborarea cu ceilalți membri din echipă, așa vei dezvolta noi prietenii.”- Alex

Dacă nu există, atunci facem noi!

O zi însorită de marți. Ajung cu jumătate de oră la locul întâlnirii și arunc un ochi să văd dacă totul este în regulă. Îmi trag un scaun și mai recapitulez încă odată întrebările pe care le-am pregătit cu minuțiozitate. Da, e bine, afirm satisfăcut și mă uit la ceas care indică ora 13:55.  În cele cinci minute până la fix, ies până în curte și respir puțină primăvară. Semnalul sonor al telefonului mă aduce cu picioarele pe pământ și mă informează că invitații au ajuns. În spatele ușii, vizibil emoționați, așteaptă Maria și Alex. Facem prezentările, ne zâmbim și facem pași către masa discuțiilor. Atmosfera se destinde treptat, iar după ce aflu câteva detalii ce țin de CV-ul unui elev, vreau să aflu cum s-a născut ideea din spatele proiectului .Justice Magazin. “Vorbeam cu mai mulți colegi despre faptul că în România nu se găsesc prea multe oportunități în zona informațiilor juridice dedicate elevilor. Am găsit câteva cursuri pe teme juridice, despre care nu se prea știa, iar după aceea ne-am gândit că ar trebui să ne apucăm noi să facem ceva mai mult“, își începe relatarea Alex.

,,Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru”

Ușor ușor, au început să dea zvon în rândurile prietenilor interesați de lumea juridică. Încântarea atinsese cote maxime, asta și pentru că majoritatea celor implicați socoteau idee drept o pârghie către ceva nou. În urma unui concurs pregătit în cele mai mici detalii, echipa .Justice Magazin a selectat mai mulți elevi din țară cu care colaborează pentru alcătuirea articolelor. “Convenția Europeană a drepturilor omului”, “Justiția juvenilă în Uniunea Europeană”, “Drepturile elevului”, “Începutul dreptului roman”, sunt dor câteva din temele care vă așteaptă pe .Justice Magazin. O rog pe Maria să ne dea mai multe detalii despre cum își aleg subiectele. “Noi facem o ședință lunară cu toți cei din revistă și ne punem ideile pe masă, apoi le discutăm. La final alegem împreună ce considerăm că e mai interesant. Majoritatea elevilor care scriu pentru .Justice Magazin sunt din București, dar mai avem și elevi din Cluj, Timișoara, Constanța, Suceava, etc. Vrem ca ei să scrie articole din plăcere și să descopere lucruri noi făcând acest lucru. Indiferent dacă studiezi la Facultatea de Drept sau nu, poți afla lucruri despre domeniul juridic“, explică Maria.

Echipa .Justice Magazin

Despre domeniul juridic și calitățile unui avocat de succes

Maria și Alex au planuri mari. După liceu vor să studieze în Olanda și să devină avocați cu acte în regulă. Dar până acolo, îmi îndrept privirea către Alex și-l întreb ce crede că-i lipsește domeniului juridic din România. “Faptul că nu există mai multe oportunități pentru tineri. Cred ca dacă s-ar face educație juridică, România ar ajunge mult mai sus din toate punctele de vedere. Sunt foarte mulți tineri care sunt pasionați de acest domeniu, numai că nu găsesc oportunități și de multe ori își pierd interesul pe parcurs.” Arunc un ochi Mariei și ascult părerea ei. “Singurele oportunități pe care le-am găsit sunt mai mult în străinătate. Este un curs Introduction in Law în Marea Britanie, și mă întrebam ce se întâmplă în România. La noi din nefericire tinerii nu știu nici măcar două puncte din statutul elevului, iar din cauza acestei necunoașteri se întâmplă tot felul de lucruri în neregulă. Avem de-a face cu anumite lipsuri și ar fi bine ca oamenii să știe care le sunt drepturile.”

,,La noi din nefericire tinerii nu știu nici măcar două puncte din statutul elevului”

Și pentru că tot am adus în discuție domeniul juridic autohton, vreau să aflu de la Maria și Alex, care sunt calitățile pe care ar trebui să le aibă un avocat bun. “În primul rând trebuie să fie foarte comunicativ, să discute cu oamenii, să interacționeze cu ei. Mi se pare că aici e cheia, să convingi oamenii și să reușești prin argumentele pe care le aduci. Apoi aș zice logica, e foarte important ca un avocat să știe să-și exprime ideile în mod logic și să nu aducă în discuție teme care nu au la bază un sistem logic”, spune Alex. De cealaltă parte, Maria stă puțin pe gânduri și completează. “Pe lângă ce a zis Alex, ar mai fi caracterul și răbdarea. Cred că un avocat bun trebuie să aibă un caracter destul de puternic, iar în momentul în care ai un proces complicat trebuie să dai dovadă de răbdare și să-l întorci pe toate părțile.”

Dreptate, compromis și voluntariat

Încerc să-mi pun în dificultate interlocutorii și îi întreb dacă dreptatea și compromisul pot sta sub aceeași umbrelă. Cu mâna la bărbie, Alex cade pe gânduri, apoi ia cuvântul. “Eu leg dreptatea de legi și mă gândesc că atunci când există compromisuri, ignorăm conștient o lege. În această situație nu mai putem vorbi de noțiunea de dreptate. Compromisul este un factor care va duce la o dreptate strâmbă care își pierde din atribuțiile reale.” Maria aruncă o privire fulger către Alex și-i dă dreptate. Însă nu mă las: Dar ce te faci când legea pe care tu trebuie să o aplici nu e bine scrisă? “Cred că o lege ar trebui să acopere cam tot, pentru că noi românii avem un spirit de observație bine dezvoltat și atunci când avem o lege începem să-i găsim acel punct care o face să fie în avantajul nostru, chiar dacă am greșit. E mai bine ca legea respectivă să fie făcută în așa fel încât să acopere cât mai multe situații, iar înainte de promulgare să-i testăm și latura practică. Unele legi arată bine pe hârtie, dar când trebuie aplicate sunt un adevărat fiasco”, spune Alex.

,,Unele legi arată bine pe hârtie, dar când trebuie aplicate sunt un adevărat fiasco”

După această lecție juridică, duc discuția într-un alt registru și vreau să aflu despre acțiunile de voluntariat la care au luat parte și despre învățămintele pe care le-au cules. Începem cu Maria. “Eu fac voluntariat din clasa a IX-a, iar actualmente sunt membră Interact, un ONG care se ocupă de organizarea evenimentelor cu scop caritabil. Voluntariatul îți arată că nu ești singur. Momentul în care vezi niște oamenii care au nevoie de ajutor, te pune pe gânduri și te face să te întrebi cum îi poți ajuta să se ridice. Este ceva de nedescris. Din păcate voluntariatul este văzut de cele mai multe ori ca un mod de a obține o diplomă sau de a-ți îmbogăți CV-ul.”

Îmi îndrept acum atenția către Alex. “Sunt membru într-un ONG internațional care se ocupă cu promovarea păcii. Am avut diferite workshop-uri în Israel și Austria, unde veneau delegații din mai multe țări și discutam probleme de natură internațională. Voluntariatul m-a învățat cum să mediez un conflict. Prin voluntariat interacționezi cu foarte mulți oameni și cred că este foarte important să știi cu cine te înconjori. Plus că există și colaborarea cu ceilalți membri din echipă, așa vei dezvolta noi prietenii.”

Sfârșitul dialogului bate la ușă. Chiar dacă peste un an de zile Maria și Alex vor pleca la studii peste hotare, proiectul .Justice Magazin va continua. Dar cum? “Ne-am gândit ca la anul să avem alegeri în care să desemnăm anumite persoane din cadrul revistei care să ducă mai departe ce am început noi”, conchide optimistă Maria.

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Vasile Avramescu debutează ca stagiar pe 4 ianuarie 1897. Învață meserie de la avocatul arădean Sigismund Nemeș, iar când obține censura se stabilește definitiv la Radna, unde începe treaba. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale este chemat la arme și răspunde imediat. Uns căpitan în rezervă, se ocupă de organizarea Comandamentul Liniilor Ferate din Arad. Ulterior, va fi desemnat din partea Gărzilor Naționale Române, filiala Arad, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de Ioan Montani și Vasile Simion. După Unire, este numit primul președinte român al Tribunalului Arad. Pe plan politic, a îndeplinit funcția de consilier în Ministerul Justiției cu atribuții în vestitul “proces al optanților“. 

Formarea și debutul în profesie

Vine pe lume la 18 decembrie 1873, în comuna Șiștarovăț, județul Timiș-Torontal (Aradul de azi). Tatăl, dascălul Moise Avramescu, se ocupă îndeaproape de educația junelui care urmează  cursurile școlii primare și secundare la Arad, Oradea și Timișoara. După ce obține bacalaureatul, se îndreaptă către lumea științelor juridice și se înscrie la Facultatea de Drept a Universității “Ferencz József” din Budapesta, unde îi va avea colegi pe Iuliu Maniu, Aurel Vlad și Sever Ispravnic. Se remarcă rapid prin seriozitate, ambiție și rezultate excelente, motiv pentru care devine bursier al Fundației ”Emanoil Gojdu”. Debutează ca stagiar pe 4 ianuarie 1897, când se înscrie în Baroul din Szeged. De aici se va muta în cancelaria avocatului arădean Sigismund Nemeș. Între timp își obține doctoratul, iar la ceva vreme, censura de avocat la Curtea de Casație din Budapesta. Pe 1 iunie 1901 este numit avocat cu acte în regulă. Aruncă un ochi pe hartă și decide să se stabilească la Radna, unde își deschide propriul birou.

În viața personală, Vasile se înamorează de Victoria Suciu, sora avocatului și liderului politic român Ioan Suciu. Cei doi se iau cu acte în regulă și începe să fie privit cu alți ochi. Profesionalismul cu care pleda indiferent de proces trece de granițele Radnei, fapt pentru care se implică în organizarea vieții sociale, economice și culturale.

Participarea la Marea Unire și implicarea în politică

Elanul cu care pornise în viață și-n carieră, este zădărnicit de izbucnirea primei conflagrații mondiale. Fără să mai zăbovească, răspunde degrab apelului și este mobilizat cu gradul de căpitan în rezervă la Regimentul 93 Infanterie. În octombrie 1918, Vasile Avramescu se ocupă îndeaproape de Comandamentul Liniilor Ferate din Arad, după care se va implica în organizarea și redactarea Statutelor Gărzilor Naționale Române. Datorită implicării sale în evenimentele războiului, va fi desemnat din partea Gărzilor Naționale Române, filiala Arad, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de Ioan Montani și Vasile Simion.

După înfăptuirea Marii Uniri, avocatul Avremescu este numit primul președinte român al Tribunalului Arad (1919-1921), iar în paralel a suplinit timp de trei luni fotoliul de prefect al județului, după demisia lui Iustin Marșieu. Din data de 1 aprilie 1921 până la 1 mai 1937, a deținut postul de avocat șef al Serviciului Contencios Regional Arad. Tot acum, își transformă cancelaria din Arad într-un spațiu dedicat formării avocaților tineri din perioada interbelică. Pe plan politic, în mandatul lui Nicolae Titulescu, a îndeplinit funcția de consilier în Ministerul Justiției cu atribuții în vestitul “proces al optanților“.

La apus de viață și carieră

Pe 1 aprilie 1937 acceptă postul de director al Institutului Național de Credit Agricol, sucursala Arad. Însă această demnitate va stârni un val de intrigi în rândul celor care socoteau postul ca fiind incompatibil cu meseria de avocat. Pasionat al condeiului, Vasile Avramescu a dat curs cererii Ministerului Agriculturii și Domeniilor, care l-a solicitat să redacteze lucrarea “Instituția cărții funduare”. Pentru întreaga activitatea desfășurată a fost decorat cu Ordinul Coroana României și cu medalia Răsplata Muncii pentru învățământ, clasa I. Ajuns la vârsta senectuții privește cu mândrie în trecut și cu seninătate la cât mai are de trăit. Trece la cer în data de 16 februarie 1949 și este îngropat la Radna.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Sfântul Apostol Ioan enunță două înțelesuri, la prima vedere contradictorii, ale timpului: Împărăția Veșnică ca eveniment viitor ce va să vină (în Apocalipsă) și evenimentul prezent temporal – viața eternă ca viață deja existentă pentru cel care crede. Pe scurt, este vorba de un sens mult mai sublim al timpului. Daca timpul lumesc e diferit de eternitate, eternitatea nu este, însă, ceva care începe odată cu sfârșitul primului, al istoriei. Căci altfel ea ar fi limitată. Ea este deja prezentă dar omul trebuie să acceadă la ea răspunzând chemării lui Iisus Hristos. Timpul este, în această paradigmă, după cum formula cu deosebită finețe părintele Dumitru Stăniloae, trăit ca „interval între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru, pentru a ne împărtăși în toată veșnicia de comuniunea cu Dumnezeul Cel viu”[1]. Așadar, odată cu răspunsul omului, el este deja depășit.

Putem înțelege mai bine acest lucru dacă ne gândim și la cele trei ipostaze ale temporalității identificate de Berdiaev. „Există diverse timpuri. Există un timp cosmic, un timp istoric și un timp existențial”[2]. Timpul cosmic este cel măsurat în funcție de rotația Pământului în jurul axei sale. Cel istoric se scurge înăuntrul celui cosmic, poate fi socotit în decenii, secole și milenii, dar niciun eveniment nu se poate repeta în el și trebuie simbolizat printr-o linie îndreptată înainte către viitor, spre noutate. Timpul existențial, spre deosebire de primele două, nu se poate calcula matematic. „Cursul lui depinde de intensitatea cu care se trăiește, depinde de suferințele și bucuriile noastre. În el se petrece avântul creator și survin extazele, el se poate simboliza printr-un punct care exprimă o mișcare în profunzime”[3]. El nu este inclus în primele două, ci istoria se realizează în el. Dar el nici nu se oprește și nici nu se împlinește în acesta.

În tradiția creștină timpul liturgic reprezintă, prin excelență, un timp al prezenței și lucrării lui Dumnezeu, prin care întreg timpul este sfințit. Astfel, așa cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul în Dogmatica sa: „Dumnezeirea […] împărtășește făpturilor Sale tot binele, potrivit puterii de receptivitate a fiecăreia”[4]. Așadar, timpul liturgic trebuie asumat ca un cadru al comuniunii cu cei din trecut și din prezent, cât și ca o deschidere spre veșnicia eshatologică. Prin experiența duhovnicească și eclezială este depășit formalismul inert al unor clișee de gândire și de viață, rigidizate prin scheme sterile. Pentru Tradiția patristică, există o reciprocitate între veșnicie și timp, această legătură exprimând sensul eshatologic al timpului ca o coordonată structurală a acestuia. Prin coexistența, din veșnicie, a Persoanelor Sfintei Treimi, eternitatea și timpul sunt asumate prin excelență ca fiind cadre ale comuniunii.

Comunitatea credincioșilor ca deschidere spre veșnicia eshatologică este reliefată cel mai bine în cadrul Sfintei Liturghii, care, prin cultul ei colectiv, notă ce se face simțită pe de o parte în forma pluralului, la persoana întâi mai ales, în care sunt redactate și rostite rugăciunile, cât și prin forma dialogată sub care se desfășoară oficiul ei, intonat alternativ de către preoți și de către credincioși. Condiționarea acestor roluri unul de către celălalt este ilustrată într-o formă sugestivă de către Sfântul Ioan Gură de Aur, în legătură cu dialogul introductiv la rugăciunea Anaforei euharistice: „În timpul prea înfricoșătoarelor Taine, preotul se roagă pentru popor, iar poporul pentru preot; căci acel răspuns “Și cu duhul tău.” nu înseamnă altceva decât aceasta. Tot așa cele ale rugăciunii Euharistiei le sunt comune; căci nu numai preotul singur mulțumește, ci și toți credincioșii. Pentru că numai după ce a primit mai întâi răspunsul lor și după ce apoi aceștia s-au învoit că este drept lucru și vrednic să se facă acestea, atunci începe preotul rugăciunea de mulțumire”.[5]

În felul acesta, încă de la începutul Sfintei Liturghii, de la binecuvântarea mare, credincioșii devin părtașii istoriei sfinte a mântuirii; acestei formule liturgice de început părintele Dumitru Stăniloae îi descoperă nu mai puțin de șase înțelesuri, anume: lauda împărăției Sfintei Treimi implică prin aceasta voința comună de a înainta în ea, căci cel ce laudă ceva dorește să se împărtășească de ceea ce laudă; împărăția aceasta este împărăția Tatălui ceresc iubitor, a Fiului devenit prin întrupare Fratele cel mai iubitor al nostru și a Duhului Sfânt, curățitorul nostru de păcate, eliberatorul nostru de patimile care ne stăpânesc ca forme multiple ale egoismului; fiind împărăția dragostei, ea are sensul unei comuniuni a celor ce fac parte din ea, care sporește continuu în orice Sfântă Liturghie ca să ajungă desăvârșită în viața viitoare; ea va dura veșnic, deci și noi vom fi veșnic fericiți și părtași ai ei – ca atare ne deschide perspectiva eshatologică și ne dă siguranța că existența noastră nu va înceta prin moarte; această împărăție ni s-a deschis prin și în Fiul lui Dumnezeu Care biruind în veci moartea pentru umanitatea asumată de El, prin crucea suportată pentru noi, a biruit-o și pentru noi; arătându-ne sensul existenței și încă un sens atât de înalt care consta în viața eternă a noastră în nesfârșită bucurie a comuniunii între toți, Liturghia este o sărbătoare adevărată, plină de lumină și opusă întunericului din care nu se vede nimic[6].

Referindu-se la relația dintre eternitate și timp, Părintele Stăniloae adaugă: „Timpul nu e ceva contrar eternității, o cădere din eternitate, dar nici o eternitate în desfășurare. Eternitatea dumnezeiască, fiind viață în plenitudine, ca dialog al iubirii eterne și desăvârșite între subiecte care sunt perfect interioare unul altuia, poartă în ea posibilitatea timpului, iar timpul, posibilitatea împărtășirii de eternitate, fapt care se poate actualiza în comuniunea cu Dumnezeu prin har. Căci Dumnezeu, fiind comuniune interpersonală eternă, poate intra în relații de iubire și cu ființele temporale. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că rațiunile timpului sunt în Dumnezeu”[7].

Întâlnirea lui Dumnezeu se trăiește, prin urmare, în momentul în care omul simte că se întâmplă lângă el ceva care depășește limitele umane și limitele lumii create. Tocmai acest lucru i se întâmplase și lui Petru în parabola biblică. Pescarii erau convinși că în lacul acela și la ora aceea nu era deloc pește. Mântuitorul îi spune să arunce mrejele. Petru o face doar pentru cuvântul Său: „Pentru că ne spui Tu să mergem, mergem și aruncăm din nou mrejele!” (Luca 5, 6). Dar Iisus face o a doua și cea mai importantă chemare. „Căci spaima îl cuprinsese pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuitul peștilor pe care îi prinseseră. Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El.” (Luca 5, 11)

Cei trei, Petru, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu, lasă totul și-I urmează lui Hristos. Răspund fără ezitare chemării. Rezultatul acestui răspuns: din simpli pescari ai unei modeste localități de pe Lacul Ghenizaret sau Marea Galileei, au devenit Apostoli ai Mântuitorului lumii, cucerind cu puterea Evangheliei lumea cunoscută de atunci. Ar fi putut să se împiedice de un pretext sau altul, omenește vorbind, și să piardă șansa de a deveni patriarhi ai Noului popor al lui Dumnezeu, temelie a Bisericii creștine.

Chemarea din partea lui Dumnezeu și răspunsul din partea omului sunt, de aceea, lucruri esențiale pentru viața noastră.

Prin viața duhovnicească, în plus, timpul nu este anulat, ci transfigurat. Răspunzând în timp chemării lui Dumnezeu, omul duhovnicesc biruiește timpul, deschizându-se spre veșnicie. Sfântul reprezintă prin excelență modelul omului care prin Hristos a biruit cadrele limitate ale timpului, anticipând taina veacului viitor încă din această existență.

Vorbind despre intervalul de așteptare dintre bătaia la ușa noastră și clipa când noi o vom deschide larg pe aceasta, trebuie menționat și faptul că timpul implică libertatea omului dar, totodată, și marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru făpturile Sale; „Dumnezeu nu intră cu forța în inima omului. Unirea cu Dumnezeu se poate realiza numai prin răspunsul nostru liber la oferta Sa de iubire; iată de ce, Dumnezeu ne lasă timp; și pentru respectul pe care El îl are pentru om, acest timp este trăit atât de Dumnezeu cât și de om”[8]. Cu alte cuvinte, Dumnezeu – așteptând răspunsul nostru – trăiește în timp fără să uite sau să-Și părăsească veșnicia, în vreme ce noi, atunci când nu Îi ascultăm glasul, trăim un timp fără conștiința veșniciei. Nu putem afirma că, atunci când nu auzim glasul lui Dumnezeu, ori optăm să nu-I răspundem, noi așteptăm pur și simplu; de fapt, noi „așteptăm” tot felul de lucruri, și prin urmare trăim cufundați cu desăvârșire în timp. Dar atunci când ceea ce se așteaptă este un eveniment de o importanță personală foarte mare, devenim mai conștienți de trecerea timpului. Iar această așteptare a unui eveniment important e însoțită întotdeauna de o bucurie, care inundă sufletul, înlăturând de la el plictiseala. Cea mai intensă așteptare, cea mai mare dorință dintre toate, este iubirea necondiționată a unei alte persoane.

Pentru ca omul să sesizeze chemarea lui Dumnezeu trebuie să se apropie de El. Trebuie să trăiască într-o relație cu Dumnezeu, trebuie să Îl invoce, trebuie să-L cheme. Să vrea să-L asculte, să aibă disponibilitate și să-L iubească. Va putea ajunge să-L iubească, dacă pleacă de la o premiză esențială, anume că existența lui I se datorează.

Timpul nu e lipsit de o oarecare realitate, iar când este înțeles ca un interval în care persoanele se întâlnesc una cu alta și, în cele din urmă, cu Persoana lui Dumnezeu, atunci, în acest caz, timpul este pozitiv și ziditor. Timpul este real și creator atunci când o persoană avansează, în călătoria ei prin timp, către o unire a vieții sale cu ceilalți și cu viața nesfârșită a lui Dumnezeu. „Timpul este o mișcare reală a persoanei umane spre ceva de dincolo de ea, cu scopul de a reduce distanța dintre ea și Dumnezeu”[9]. Numai trecerea prin timp, considerată ca o adevărată călătorie, ne poate duce în veșnicie, și nu încercând să scăpăm de timp, pentru aceea că trecem prin acest interval numai în măsura în care ne unim în iubire cu Persoana supremă a lui Dumnezeu. Atât timp cât rămânem închiși în noi înșine, Dumnezeu Se depărtează de la noi, pentru că și noi ne îndepărtăm de alți oameni, neputând intra în comuniune personală cu ei.

BIBLIOGRAFIE

1. Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), traducere Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
2. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
3. Berdiaev, Nikolai, Cunoașterea de sine. Exercițiu de autobiografie filosofică, traducere Inna Cristea, editura Humanitas, București, 1998.
4. Berdiaev, Nikolai, Încercare de metafizică eshatologică, traducere Radu Părpăuță, editura Polirom, Iași, 1996.
5. Höffding, Harald, Philosophie de la religion, Éditeur Félix Alcan, Paris, 1908.
6. Stăniloae, Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Craiovei, Craiova, 1986.
7. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
8. Stăniloae, Dumitru, Timp și veșnicie, SLG Press, Will Print, Oxford.
9. Vintilescu, Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.
10. Lemeni, Adrian, „Timp și temporalitate – perspective ale teologiei ortodoxe și ale cosmologiei contemporane”, în: Ziarul Lumina, 18 noiembrie 2012.

[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 180.

[2] Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, traducere Radu Părpăuță, editura Polirom, Iași, 1996, p. 226.

[3] Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, p. 226.

[4] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 49.

[5] Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 86.

[6] Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Craiovei, Craiova, 1986, p. 46.

[7] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 182.

[8] Pr. Dumitru Stăniloae, Timp şi veşnicie, SLG Press, Will Print, Oxford, p. 10.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Timp şi veşnicie, p. 14.

INTERFERENȚE BALCANICE

Expoziție internațională de pictură, icoane, fotografie, tapiserie și bijuterii

22 aprilie – 9 mai 2021, Sala Acvariu

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 22 aprilie 2021, ora 15.00, la vernisajul expoziției internaționale de pictură, icoane, fotografie, tapiserie și bijuterii, Interferențe Balcanice, care va avea loc la Sala Acvariu.

Cuvânt de deschidere: Adina Moldova Țitrea, curator al expoziției și dr. Marius Tița critic de artă.

Expoziția reunește un număr de 42 de artiști din România, Bulgaria și Grecia, țări aparținând regiunii balcanice, creând astfel nu numai punți culturale, dar și o nouă stare de normalitate în această perioadă dificilă care ne-a influențat nu numai viețile, dar și activitatea artistică.

Alături de artiștii români se vor afla și artiști din țările balcanice vecine și nu numai, încercând în acest mod să promovăm, în noul context cultural, o arie extrem de largă de trăsături specifice, mentalități, obiceiuri, apartenențe culturale și civilizaționale, care integrează interculturalitatea balcanică.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Acvariu, până la 9 mai 2021, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni este închis. Intrarea este liberă.

Asculta muzică rock, cânta la baterie și nu rata niciun prilej de ieșire cu gașca. Cu toate acestea era pasionat de istoria religiilor. A fost un interes progresiv, iar întâlnirea cu opera lui Mircea Eliade, celebra Istorie a Religiilor, a pus paie pe foc. Ortodoxia nu avea ce căuta în acest peisaj  fiind catalogată drept învechită și plictisitoare. Într-o zi, pe când participa la un forum despre alchimie, s-a dat la vorbă cu un român stabilit în Insulele Mauritius care l-a întrebat: ”Faci isihasm?” Nici nu auzise de așa ceva. Au debutat lecturi pe această temă, iar printre meditațiile yoga pe care le practica și-a făcut loc rugăciunea inimii. A fost o explozie de bucurie și de lumină, întărită de o altă carte de căpătâi, Jurnalul fericirii. Ulterior, a absolvit Facultatea de Teologie din Cluj, obținând un doctorat la Universitatea Aristotel din Tesalonic, iar din 2006 a făcut pasul către viața monahală. În prezent face misiune în proximitatea unui loc al durerii, Cimitirul Cărămidăriei din Gherla, loc în care au fost îngropați foști deținuți politici. Aici a fost improvizată o bisericuță, s-a constituit Asociația Memorialul Gherla, iar în viitor se dorește ridicarea unui memorial care să amintească de pătimirile martirilor din epoca comunistă. Am stat de vorbă cu părintele Grigorie Benea despre regăsire, istoria acestui loc al rezistenței și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Drumul anevoios către identitatea spirituală: “Vorbeam despre alchimie, ezoterism, yoga, kabala, iar la un moment dat mă întreabă: Faci isihasm? Nici nu știam despre ce e vorba. Atunci mi-a zis să citesc Sfântul Siluan Atonitul și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. A fost un prim declic, realizam că există ceva de care nu știu și eram interesat să aflu.”
• Când faptele se cer împlinite: ”Veniseră copii din România și Ungaria, iar la un moment dat după ce le arătasem cimitirul, un profesor din Ungaria a spus că este extraordinar ce le-am povestit și a întrebat cum se face că un loc cu o asemenea încărcătură simbolică și memorială arată în acest fel. Am început să îndrug câteva scuze și atunci am avut un moment în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!”
• O rană care se vindecată prin rugăciune și cunoaștere: “Pe 1 octombrie 2017, Arhiepiscopia a înființat mănăstirea, după ce în vara aceluiași an am făcut Asociația Memorialul Gherla dedicată comemorării deținuților din punct de vedere istoric. Prin asociație avem ocazia de a vorbi despre detenție la modul general, nu strict confesional. Mănăstirii îi revine astfel rostul de a vindeca cu rugăciune rana acestui loc, este un demers prin care dorim să descoperim adevărul.”

Vâltoarea lumii și setea de cunoaștere

Ardelean get-beget, părintele Grigorie Benea s-a născut la Dej. Aici a urmat cursurile Școlii nr. 1, iar ulterior  Colegiul Național “Andrei Mureșanu”. În adolescență asculta muzică rock, cânta la baterie într-o formați de profil, se declara ateu și ieșea cu gașca la discotecă. Pasionat de studiul paleontologiei și ecologiei, nu rata nici un prilej de a se informa, iar printre acestea și-a făcut loc și interesul pentru istoria religiilor. “În acea perioadă plăcerea era singurul rost pe care îl aveam. Asta și pentru că veneam dintr-o familie în care nu exista nicio grijă financiară, prin urmare nu îmi rămânea decât să mă bucur de viață. Am început cu o carte, Religiile lumii și am continuat să cercetez pe tot parcursul liceului. Eu de felul meu sunt un om care își trăiește viața cu inima, iar când am descoperit opera lui Mircea Eliade, am vrut să aprofundez tot ce ține de sfera religiosului, mai puțin Ortodoxia care mi se părea o religie înapoiată și plictisitoare”, povestește părintele Benea.

,,Am vrut să aprofundez tot ce ține de sfera religiosului, mai puțin Ortodoxia”

Debutul erei internetului a constituit un prilej bun de a-și lărgi cunoștințele. Era prin jurul anului 2000 când participa la un forum despre alchimie. Aici s-a dat la vorbă cu un un român stabilit în Insulele Mauritius care l-a pus în dificultate. “Vorbeam despre alchimie, ezoterism, yoga, kabala, iar la un moment dat mă întreabă: Faci isihasm? Nici nu știam despre ce e vorba. Atunci mi-a zis să citesc Sfântul Siluan Atonitul și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. A fost un prim declic, realizam că există ceva de care nu știu și eram interesat să aflu. Între timp, auzisem de rugăciunea inimii și s-a format o concepție potrivit căreia în Ortodoxie, partea duhovnicească se manifestă prin rugăciunea inimii. La vremea respectivă făceam niște meditații yoga și în cuprinsul acestor meditații am început să spun rugăciunea. Când am început să o rostesc, pur și simplu a fost ca o explozie de bucurie și lumină. După, am început să citesc Jurnalul fericii al părintelui Nicolae Steinhardt, o carte de turnură care mi-a prezentat Ortodoxia ca fiind cu totul altceva față de ce credeam eu.”

Când Dumnezeu te cheamă, nu-i loc de scuze

Cu timpul, acea stare de bucurie și pace a început să fie tot mai intensă. Nimic nu o putea substitui. Nici ieșirile la bar, nici escapadele la discotecă nu își mai găseau locul, deveniseră derizorii și plictisitoare. Dar hotărârea de a urma calea preoției a venit mai târziu, tot în urma unei lecturi de căpătâi, Jurnalul unui preot de țară de Georges Bernanos. În 2006, a fost rasoforit la Nurenberg de către Înalt preasfințitul Serafim Joantă, apoi hirotonit diacon. După  doar un an pe tărâm german, a revenit în țară și a gravitat în jurul a doi poli: Mănăstirea Nicula și Tesalonic, unde urma un doctorat.“Mi-am dedicat cercetarea doctorală vieții duhovnicești din temnițele comuniste, însă nu mai știu exact cum am descoperit cimitirul deținuților politici de pe Dealul Cărămidăriei. Locul era părăsit și se găsea în paragină. La Nicula îi ghidam pe cei care doreau să cunoască mănăstirea, iar dacă prindeam un context favorabil le vorbeam și despre Gherla, despre detenția politică și cei care doreau să afle mai mult le spuneam despre existența cimitirului și le arătam unde se află”, afirmă părintele Benea.

 

,,Am avut un moment de declic în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!”

Contextul a fost de așa natură încât un grup de tineri care participau la un proiect dedicat memoriei victimelor totalitarismului, să facă o vizită la Gherla. “Întâmplarea a făcut ca ei să sune la mănăstire și să le răspund chiar eu. Veniseră copii din România și Ungaria, iar la un moment dat după ce le arătasem cimitirul, un profesor din Ungaria a spus că este extraordinar ce le-am povestit și a întrebat cum se face că un loc cu o asemenea încărcătură simbolică și memorială arată în acest fel. Am început să îndrug câteva scuze și atunci am avut un moment în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci! ”

Vindecarea prin memorie și rugăciune

Și pune-te pe treabă. Pentru început a fost curățat locul, apoi părintele Benea a bătut la ușa Înalt preasfințitului Andrei Andreicuț, aducându-i la cunoștință faptul că la Gherla se găsește un cimitir al deținuților și că ar merita făcut un memorial. “Atunci eram încă doctorand, iar Înalt preasfințitul a spus să-mi termin mai întâi studiile și apoi vedem. După doctorat au fost clipe dificile. Se vehicula faptul că Mănăstirea Nicula trebuie să se ocupe de construirea memorialului, și pentru că eu viețuiam acolo sarcina îmi revenea. În cursul anului 2017 am obținut pământul pe care se afla cimitirul în urma unui schimb între mănăstire și Primăria orașului Gherla, apoi s-a decis înființarea unei mănăstiri separate cu hramul Sfinții 40 de mucenici, dedicată comemorării victimelor din închisorile comuniste. Pe 1 octombrie 2017, Arhiepiscopia a înființat mănăstirea, după ce în vara aceluiași an am făcut Asociația Memorialul Gherla dedicată comemorării deținuților din punct de vedere istoric. Prin asociație avem ocazia de a vorbi despre detenție la modul general, nu strict confesional. Mănăstirii îi revine astfel rostul de a vindeca cu rugăciune rana acestui loc, este un demers prin care dorim să descoperim adevărul. În definitiv  asistăm la o lucrare pe care o face Dumnezeu și asta se vede prin modul cum s-a făcut mănăstirea și proiectul memorialului, realizări care sunt peste puterile mele”, spune cu tărie părintele.

 ,,În acest fel întreaga țară este un memorial”

Prezența crucilor și mărturiile orale care afirmau că în cimitir zac foști deținuți politici au fost confirmate de rezultatele apărute în urma unor săpături evaluative. În etapa a doua, se dorește identificarea propriu zisă a celor care au pătimit aici și construirea unui memorial care să adăpostească un osuar, un muzeu și un spațiu în care să fie pomeniți aceștia. L-am întrebat pe părintele Benea care sunt următorii pași și cum pot ajuta cei care sunt interesați.“Am inițiat Arhiva Gulag, în care adunăm mărturii ale foștilor deținuți politici, ultimii care mai sunt în viață. Acest demers ne-a făcut să înțelegem faptul că nu poți fragmenta experiența detenției politice pe locuri geografice, pentru că marea majoritate a deținuților au fost închiși în mai multe locuri. În această arhivă adunăm mărturii video, audio, dar și obiecte care au aparținut foștilor deținuți. Tot în acest context am decis să înființăm Fundația Gulag și să demarăm proiectul Epitaf. Ideea este următoarea: aici la Gherla avem un cimitir al deținuților, însă mulți dintre ei au ieșit din închisoare și au murit în alte locuri. În acest fel întreaga țară este un memorial, ori noi vream ca prin acest proiect să marcăm mormintele foștilor deținuți din toată țara, nu doar cei de la Gherla. Cum mai exact? Mai întâi printr-o plăcuță la locul respectiv pe care să scrie cine a fost acel om, iar de cealaltă parte vrem să facem o aplicație care să-i ajute pe oameni să găsească mormântul unui deținut politic și să afle mai multe. Noi am început acest demers la Cluj, dar vrem să ne lărgim, așa că oamenii care doresc ne pot sprijini atât prin donații, dar și prin implicare propriu zisă. Este nevoie de aparatură de înregistrare, de oameni care să facă interviuri cu deținuții care mai trăiesc, avem nevoie și de un grafician pentru că vrem să dezvoltăm site-ul, sunt multe de făcut”, conchide părintele Grigorie Benea.

Cu un bagaj de vise și multă determinare, Camelia  trece Prutul și poposește în capitala româniei, unde studiază la Colegiul Național “Sfântul Sava”. Învață bine, se implică în activități extrașcolare, își ține adversarii în șah la toate concursurile la care participă, iar într-o bună zi, provoacă destinul la o partidă și ia calea Americii. Aici, studiază la New York Institute of Technology, specializarea business administration and finances, iar pe viitor țintește un post de avocat. Care a fost traseul către SUA, cum arată programul unui student peste ocean și ce perspective de viitor are, aflăm azi în cadrul primului dialog din rubrica ”Tinerii cu lumea-n cap”. Dacă vrei să afli mai multe informații despre cum poți aplica la o facultate în America, vizitează site-ul VSSIA.org și dă start visului american. Și acum, să trecem la povestit.

Interviul pe scurt:

• Evadarea dintr-un sistem bolnav: “Totul a pornit de la o olimpiadă școlară pentru care mă pregătisem foarte bine. Înainte de a începe, mi se spusese că dacă plătesc o să primesc locul I. Evident că nu am fost de acord și am dat tot ce aveam mai bun ca să mă autodepășesc. Am făcut o lucrare foarte bună, însă nu a fost de ajuns.”
• Pe calea științelor juridice: “În America trebuie să faci o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept (…) Nu poți fi avocat daca te gândești că mergi la birou pentru șase ore și după poți pleca liniștit acasă. Daca vrei să ajungi în top trebuie să muncești mult. Asta văd la avocatul la care lucrez.”
• Un gând către tinerii din România: “Trebuie să înțelegeți cine sunteți, ce vreți să fiți și unde vreți să ajungeți. Puteți lucra 24 din 24, dar dacă nu aveți un plan unde vă doriți să ajungeți, o să realizați că timpul a trecut pe lângă voi și ați alegat după niște bani care nu v-au adus fericirea.”

Primul pas către schimbare

Republica Moldova-București-America, așa arată traseul de până acum al Cameliei Antoci. Facem prima oprire în satul natal, la Corjeuți, unde a crescut în ambianța bunicilor, deoarece părinții erau plecați peste hotare la muncă. A început studiile la Corjeuți, iar de-a lungul anilor a trecut prin experiențe presărate mai cu bune, mai cu rele. De ce mai cu rele? “Totul a pornit de la o olimpiadă școlară pentru care mă pregătisem foarte bine. Înainte de a începe, mi se spusese că dacă plătesc o să primesc locul I. Evident că nu am fost de acord și am dat tot ce aveam mai bun ca să mă autodepășesc. Am făcut o lucrare foarte bună, însă nu a fost de ajuns. Peste noapte apăruse o altă lucrare la fel de bună care evident a câștigat concursul”, își amintește cu amar Camelia.

,,Chiar dacă sunt de doi ani în America, România are un loc special în inima mea”

O lecție de nedreptate care a lăsat în urmă o stare de tristețe combinată cu resemnare. Conjunctura a făcut ca un cunoscut să-i recomande România ca alternativă de evadare din acel sistem. Așa se face că s-a decis să vină în București la Colegiul Național “Sfântul Sava”. “Cea mai mare problemă a fost cu părinții. A trebuit să duc lupte grele cu ei pentru a-i convinge că alegerea mea este cea mai bună. Noroc că am avut sprijinul mătușii mele care m-a susținut și mi-a luat de fiecare dată partea. Rezultatele foarte bune m-au ajutat să prind un loc la Sfântul Sava, iar când am ajuns în România a fost un șoc. Nu știam pe nimeni, aveam un accent care mă punea într-o lumină diferită, dar după atâția ani pot spune cu mâna pe inimă că a fost o experiență frumoasă. Chiar dacă sunt de doi ani în America, România are un loc special în inima mea“, afirmă Camelia Antoci.

Cu bagajele gata pentru America

Pe tot parcursul liceului s-a implicat în foarte multe proiecte cu gândul de a aduce un suflu nou. Auzea tot timpul în stânga și-n dreapta de colegi care se gândeau să își continue studiile ba în Anglia, ba în Olanda, însă Camelia țintea către ceva cu totul diferit. “Simțeam că nu mă pot integra în aceste țări și pe lângă asta nu îmi doream să rămân în Europa. Nici măcar nu aveam cetățenie română, astfel trebuia să plătesc o sumă destul de mare dacă era să merg în Anglia. Alegerea de a aplica în SUA a venit destul de târziu și a pornit tot de la ideea unui prieten care studiase acolo. Deci, am zis hai să încerc. Desigur că mătușa m-a sprijinit din nou, însă acum intervenea și factorul financiar care era destul de îngrijorător. E, am zis că mă descurc eu cumva, iar cu ajutorul doamnei Daniela Bordei am început să mă pregătesc pas cu pas.”

,,Alegerea de a aplica în SUA a venit destul de târziu”

Procesul de aplicare la o facultate în America poate fi copleșitor dacă nu ai pe cineva care să te îndrume și să-ți spună pe ce trebuie să pui accent. O rog pe Camelia să ne zică cum a decurs procesul de aplicare.“Eu când am învățat pentru SAT, nivelul meu de engleză era foarte scăzut. Efectiv am învățat engleza în timp ce mă pregăteam pentru SAT, deci dacă e cineva care are probleme de limbă nu trebuie să se sperie. Ca să aplici în SUA ai nevoie de: SAT (Scholastic Assessment Test), TOEFL test, care e destul de complicat, apoi de eseuri. Pe lângă toate acestea, fiecare facultate la care aplici are un număr de 4-5 eseuri la care trebuie să răspunzi și să motivezi de ce vrei să studiezi la ei. Mai ai nevoie și de zece activități pe care le-ai făcut în timpul școlii, bine se pot trece mai puține, eu am pus exact câte au cerut, iar pe lângă toate acestea mai este și GPA-ul, adică foaia matricolă din liceu. O medie mare te poate ajuta, dar nu este un factor decisiv pentru a fi declarat admis“, lămurește Camelia.

Cum e să fii student cu patru joburi în SUA?

Iată-ne ajunși în punctul trei al traseului de care pomeneam la început. Acomodarea s-a făcut mult mai repede decât în România. Pulsul orașului, ritmul în care se circulă și măreția clădirilor, o făceau pe Camelia să se simtă ca peștele în apă. Ce a urmat de aici? “Cu toții știm că America este o țară scumpă, prin urmare a trebuit să-mi găsesc un job. Am lucrat cu membri comunității de evrei ruși pentru că sunt foarte aproape de cultura mea. Apoi am obținut un post de tutore la matematică în cadrul facultății. Pandemia a îngreunat puțin lucrurile, dar din septembrie 2020, am început să dau meditații studenților care au nevoie de ajutor. Mai am un job de social media strategist, printre picături mai sunt și sunt fotograf la evenimente, iar mai nou lucrez ca paralegal la un cabinet de avocatură. În total, patru joburi.”

,,În America trebuie să faci mai întâi o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept”

Vrea să îmbrățișeze o carieră de avocat și să-și deschidă propriul cabinet. Curios din fire, o întreb de ce dorește o carieră pe tărâmul științelor juridice și nu s-a aventurat într-un business. “Mi-a plăcut mereu zona de business, dar ca să faci asta în America nu au nevoie de neapărat de studii superioare. În schimb dacă vrei să fii avocat și să-ți deschizi firma ta, obligatoriu trebuie să ai facultate. Aici nu e ca în România, termin liceul și mă înscriu la Facultatea de Drept. În America trebuie să faci mai întâi o facultate și după aceea ai dreptul să te înscrii la drept. Ori studiile care îmbină businessul cu finanțele sunt o variantă bună pentru un viitor avocat“, spune Camelia Antoci.

Provocări și reflecții pe marginea educației din România

Acum este anul II la New York Institute of Technology, iar când nu e la cursuri sau la vreunul din joburi, învață meserie la cabinetul avocațial unde face practică. În cele ce urmează, vreau să aflu de la Camelia care sunt calitățile de care trebuie să dispună un avocat de succes. “Din câte am observat eu, o componentă importantă este abilitatea de a comunica. După, aș spune că este esențial să realizezi conexiuni între oameni, evenimente, locuri, cifre, toate astea dublate de o muncă continuă. Nu poți fi avocat daca te gândești că mergi la birou pentru șase ore și după poți pleca liniștit acasă. Daca vrei să ajungi în top trebui să muncești mult. Asta văd la avocatul la care lucrez. Chiar dacă a atins un nivel foarte mare, este la birou de la ora cinci dimineața și pleacă ultimul. Dacă vrei să fii avocat trebuie să te dedici profesiei.”

,,În America nu am avut niciun examen la care a trebuit să învăț formule pe de rost”

Dialogul curge frumos și profit de ocazie pentru a dezbate un subiect prezent pe toate programele de guvernare din România ultimilor treizeci de ani și anume sistemul de educație. O rog pe Camelia să-mi spună cum i se pare sistemul românesc în comparație cu cel american. “Faptul că la liceele din România trebuie să studiezi atâtea materii mi se pare o armă cu două tăișuri. În cazul meu care mi-a plăcut să știu de toate a fost un avantaj, dar pentru unii elevi care sunt axați pe anumite materii, acest studiu cantitativ le răpește din timpul pe care l-ar fi putut dedica domeniului în care excelează. În America am observat că dacă aduci în discuție un subiect și profesorul nu îl stăpânește, îți spune că nu știe pe moment și că data viitoare îți va da un răspuns. Ei bine în România, un profesor nu o să spună niciodată că nu știe. El o să facă în așa fel încât tu să crezi că nu ai dreptate. Apoi, în America nu am avut niciun examen la care a trebuit să învăț formule pe de rost, au fost doar câțiva termeni, dar pe care îi puteam explica cu propriile cuvinte. La matematică spre exemplu, nu trebuie să învățăm formule, ni se dau direct și vor să vadă cum le aplicăm. Niciodată nu am fost forțată să învăț ceva pe dinafară.”

Finalul de interviu îi aparține în totalitate Cameliei. Cu fața senină, mult optimism și-un surâs colegial, le transmite un mesaj tinerilor care au decis să rămână în România. “Dacă ați decis să rămâneți în țară încercați să dezvoltați ceva acolo unde sunteți. Mereu vor fi oportunități, ține de voi și de cum vă pregătiți pentru ele. Trebuie să înțelegeți cine sunteți, ce vreți să fiți și unde vreți să ajungeți. Puteți lucra 24 din 24, dar dacă nu aveți un plan unde vă doriți să ajungeți, o să realizați că timpul a trecut pe lângă voi și ați alegat după niște bani care nu v-au adus fericirea”, conchide Camelia Antoci.

DE RÂNDUL PAȘTILOR

Expoziţia de icoane încondeiate pe ouă de struț

15 aprilie – 9 mai 2021, Sala „Tancred Bănăţeanu”

Muzeul Naţional al Ţaranului Român

Muzeul Naţional al Ţaranului Român vă aşteaptă joi, 15 aprilie 2021, ora 17.00, la vernisajul expoziţiei de icoane încondeiate pe ouă de struț, De Rândul Paștilor, care va avea loc la Sala „Tancred Bănăţeanu”.

Prin expunerea colecții de autor, 60 de icoane încondeiate pe ouă de struț realizate de Mariana Andone-Rotaru, în asociere tematică cu icoane pictate pe sticlă din colecțiile Muzeului Țăranului, vom prezenta publicului larg o abordare inedită a Oului Pascal, mijlocită de dialogul dintre cele două tipuri de exponate.

Mariana Andone-Rotaru este arheolog, muzeograf de peste 15 ani, doctor în istorie cu specializarea în epoca romană, fiind captivată de tot ce-i vechi, frumos și atins de patina timpului. Preocupată de arta şi meșteșugurile tradiționale, Mariana Andone-Rotaru a realizat, în anul 2020, proiectul Icoane încondeiate pe ouă de struț după vechi izvoade transilvănene (sec. XVIII-XIX) – un amalgam armonios între creație și experiment, între inedit și meștesuguri tradiționale. Echilibrul l-a găsit experimentând un mod unic de decorare a ouălor de Paști, prin transpunerea și reinterpretarea pe ouăle de struț a icoanelor pictate cândva pe sticlă în Transilvania, ținând cont de canoanele iconografice și de rigorile tehnicii de încondeiere

O tehnică nouă de decorare a oului Pascal

Icoanele unicat sunt inspirate după vechi izvoade transilvănene pictate pe sticlă și reinterpretate pe ouă de struț prin „scrierea” cu ceară și băi succesive de culoare. Pentu realizarea acestor icoane inedite s-a apelat la piesele de patrimoniu (izvoade/modele), păstrate în diferite colecții muzeale sau colecții private, provenind din următoarele centre de producție: Nicula, așa numitele de Iernuțeni (reatribuite Nicula), Nordul Transilvaniei; Șcheii Brașovului; Făgăraș/Țara Oltului, Savu Moga, Matei Țâmforea, Petru Tămaș, Ana Deji.

Pentru fiecare izvod s-a selectat cu grijă oul potrivit, iar desenul a fost realizat cu ceară de albine topită cu ajutorul unui condei (chișiță) tradițional. În cele mai multe cazuri, circumferința ovoidală a fost împărțită în două suprafețe, tema iconografică fiind incadrată pe una dintre acestea. Chenarul de pe izvod (brâu cu motivul frânghiei răsucite – Nicula, brâu cu flori – Șcheii Brașovului sau motive geometrice redate cu aur – Țara Făgărașului) închide compoziția, având rol de delimitare a spațiului sacru de cel profan. Decorul de pe partea opusă icoanei este o creație unică, armonios dezvoltată în compoziții proprii, plecând de la elementele din câmpul izvodului reprezentat: îngeri stilizați, flori, frunze, lujeri cu flori care, uneori au culminat într-un decor luxuriant pe fundal de aur (e.g. așa-numitele de Iernuțeni). Acolo unde tema a permis s-a recurs la reprezentarea scenei pe două treimi (Nașterea Domnului) sau pe întreaga suprafață ovoidală (Sfântul Gheorghe omorând balaurul). Vopsirea s-a realizat prin băi succesive de culoare, fiind protejate cu ceară. Așa cum se poate remarca, culorile și tratarea desenului au urmărit particularitățile stilistice specifice școlilor de pictură pe sticlă reprezentate. Elementele aurite au fost redate cu foiță de aur de 24 k și foiță de argint, patinate cu propolis.

Teme iconografice

Colecția celor 60 de icoane încondeiate pe ouă de strut ilustrează principalele teme iconografice specifice picturii pe sticlă, după cum urmează: Reprezentarea Domnului Iisus Hristos și a Sfintei Treimi (Iisus Pantocrator, Iisus cu vița, Sfânta Treime); Reprezentarea Maicii Domnului (Maica Domnului cu Pruncul (Hodighitria), Maica Domnului Îndurerată (Jalnică), Încoronarea Fecioarei); Reprezentarea praznicilor împărătești, a sărbătorilor Maicii Domnului (Nașterea Maicii Domnului, Vovedenie (Aducerea Maicii Domnului la Templu), Buna Vestire, Nașterea Domnului, Tăierea Împrejur a Domnului), Stretenie (Aducerea Domnlui la Templu), Botezul Domnului, Învierea Domnului); Reprezentarea unor teme din Postul Mare și Săptămâna Patimilor (Cina cea de Taină, Răstignirea Domnului, Prohodul Domnului); Reprezentări ale sfinților (Masa Raiului, Sfânta Cuvioasa Paraschiva, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Sfântul Arhanghel Mihail, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mucenic Haralambie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfinții Împărați Constantin și Elena, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Prooroc Ilie).

Expoziţia va putea fi vizitată la Sala „Tancred Bănăţeanu”, până la 9 mai 2021, de marţi până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Luni este închis.

Prețul biletului de intrare: adulți – 8 lei; pensionari – 4 lei; elevi și studenți, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30 de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau ușor – 2 lei. Biletele pot fi achiziționate și online AICI.

Concepții asupra temporalității în istoria religiilor

Ideea unui ciclu închis al timpului constituie un element de temelie în cadrul metafizicii creştine. În multe din religiile orientale timpul era perceput însă doar în caracterul său mobil: o mişcare contingentă, fără un final sau un rezultat necesar.

Pentru hinduşi, de pildă, schimbarea şi mobilitatea trebuiau respinse. Conform doctrinei brahmanice, nu putem atribui nicio valoare dezvoltării în timp. Din contră, absorbția existenţei temporale în Nirvana este cea care trebuie privită ca binele suveran.

O trăsătură analogă o putem găsi şi în gândirea antică greacă. Doctrina platoniciană a ideilor este, în acest sens, un exemplu clasic: realitatea, în înţelesul riguros al cuvântului este, pentru Platon, imuabilă. Schimbătoare sunt doar fenomenele din cadrul lumii experienţei (lume situată pe o treaptă inferioară lumii ideilor). Însă acestea, luate aşa cum ne apar în angrenajul devenirii, se arată a fi, în lumina unei analize mai aprofundate, doar aparenţe.

Această concepție cosmogonică a fost ulterior combătută în creștinism, după cum putem vedea în scrierea Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron: „Așa, de pildă, Platon și ucenicii lui afirmau că toate aceste trei principii (Dumnezeu, ideea și materia) ar fi netrecătoare, necreate și fără început. Ei pretindeau că Dumnezeu nu-i creatorul, ci numai meșterul care a dat formă materiei sau ὕλη, după anumite modele sau idei care-i treceau pe dinaintea ochilor. În materie s-ar găsi – ziceau ei – temeiurile existențiale pentru toate lucrurile. Alții în schimb, în frunte cu Aristotel și cei din școala lui, susțineau că există numai două principii: materia și forma, iar în legătură cu acestea două ar mai exista și o energie operatorie sau activă, în stare să realizeze tot ceea ce era de întreprins […] La rândul lui, Pitagora recunoștea numai o singură lume. În același timp alții susțineau că există mai multe, de pildă Democrit, căruia antichitatea i-a acordat întâietatea în cunoașterea științelor naturii. Chiar Aristotel a împrumutat de la el credința că lumea a existat și va exista mereu, lucru pe care Platon l-a contestat hotărât, arătând că nu totdeauna a existat lumea, dar că de acum încolo ea va exista; dar cei mai mulți sunt de părere în scrierile lor că lumea nici n-a existat dintotdeauna și nici nu va exista mereu”[1].

O viziune, de data asta mai apropiată de cea creştină, o întâlnim în cultul iranian al lui Zoroastru. Aici dezvoltarea lumii este deja percepută ca un proces istoric, însă cu o traiectorie bine delimitată: 12 mii de ani. La sfârşitul acestei perioade se presupune că se încheie marea luptă dintre bine şi rău atât în cadrul naturii, în viaţa fiinţelor umane cât şi în lumea spiritelor.

Ne aflăm, astfel, în faţa unei prime idei de istorie a lumii. Activitatea umană şi toate vicisitudinile destinului îşi primesc clarificarea în urma acestei analogii cu universul. Noţiunea unei perioade de timp, sesizată cu ajutorul imaginaţiei, a avut un mare efect, concentrând activitatea spiritului uman: gândirea primea, odată cu ea, un scop spre care să-şi poată dirija eforturile, iar omul apărea în postura de colaborator cu divinitatea. „Cultul lui Zoroastru este prima mare religie populară care are, ca nucleu al său, ideea vieţii considerate ca dezvoltare istorică direcţionată spre un scop”[2]. Curajul omului este motivat de bătălia vieţii pentru aceste imagini ale viitorului, de gândirea unui regat care urmează să vină şi a cărui realizare va fi ghidată de o judecată universală.

Paradoxul creștin al temporalității

O concepţie mult mai dezvoltată o întâlnim în Noul Testament, în special în primele trei Evanghelii, în Epistolele Sfântului Pavel şi în Apocalipsă. În Evanghelia Sfântului Ioan, pe de altă parte, se afirmă cu mai multă insistenţă că viaţa eternă nu este o viaţă viitoare ci una deja existentă. Cel care crede a depăşit deja moartea şi viaţa.

Iată, prin urmare, două doctrine diferite în cadrul textelor aceluiași autor: Apocalipsa, în care realizarea Împărăţiei este cel mai adesea reprezentată ca un eveniment viitor, şi Evanghelia Sfântului Apostol Ioan în care prezenţa sa ideală este cea care este afirmată şi susţinută în maniera cea mai profundă.

Ceea ce ne indică însă acest paradox este un înţeles mult mai profund al temporalităţii. Conform Noului Testament, avem de-a face cu o perioadă de timp relativ scurtă între Creaţie şi Judecata de Apoi. Totalitatea timpului se scurge între aceste două puncte fixe. În acest interval, între acest început și sfârşit, se petrec marile evenimente ale omenirii.

Logica şi teoria cauzalităţii ne arată, pe de altă parte, că orice moment particular trebuie să se găsească între alte două momente, primul determinându-l iar al doilea fiind determinat de acesta. În conformitate cu acest timp de raţionament nu am putea vorbi, referitor la problema ridicată mai devreme, nici de moment prim nici de moment ultim. La fel cum principiul cauzalităţii trebuie să fie valabil pentru fiecare verigă a seriei cauzale, relaţia temporală trebuie să fie valabilă pentru fiecare termen al seriei temporale. De aceea orice porţiune de timp pe care o putem concepe, inclusiv cea care se scurge între Creaţie şi Judecata de Apoi, nu poate fi, totuși, decât una limitată în nesfârşitul ocean al timpului.

Această problemă, oricât de abruptă ar părea, nu este deloc străină teologiei creştine. Iar soluţionarea ei, trecută cu vederea în credinţele antice şi orientale, se sprijină pe paradoxul deja enunţat.

Conştiinţa religioasă priveşte relația timpului ca o imperfecţiune. Acest lucru provine din faptul că, de obicei, o perioadă a vieţii este privită ca un mijloc pentru următoarea. Timpul este umplut de lucruri care nu au valoare decât în rațiunea efectelor lor. Or, eternitatea este ceva radical diferit. Ea nu este o continuare a timpului, ci o expresie a permanenţei valorilor pe parcursul schimbărilor timpului. De aceea filosoful rus Nikolai Berdiaev scrie în lucrarea sa autobiografică: „Am mai spus că nicicând n-am putut să mă împac cu nimic efemer şi pieritor, întotdeauna am năzuit spre veşnic şi doar veşnicul mi se părea a fi de valoare. Resimţeam dureros despărţirea în timp, distanţa în spaţiu”[3]. Problema nemuririi şi a vieţii veşnice constituie, pentru el, problema religioasă fundamentală. „Niciodată nu i-am înţeles pe oamenii care îşi conştientizează perspectiva vieţii în afara soluţiilor acestei probleme”[4].

Sensul eshatologic al timpului este amplificat în creştinism prin faptul că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Logosul existent din veşnicie, Se întrupează în timp. Cuvintele din rugăciunea Tatăl nostru: „vie împărăţia Ta” indică dorinţa de a fi martor al Împărăţiei lui Dumnezeu, anticipată în istoria omenirii prin Sfânta Biserică.

Distanţa temporală astfel exprimată ne oferă un prim indiciu pentru înţelegerea dinamicii istoriei. „Pentru credinţa creştină, Hristos este în centrul istoriei, Cel Care structurează şi împlineşte eshatologic timpul, Dumnezeul Cel viu fiind Domnul istoriei”[5]. Din acest motiv, Profetul Daniel afirmă: „Şi El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi” (Daniel 2, 21). Un fragment asemănător, menit să explice modul în care trebuie înţeleasă istoria în perspectiva eternităţii îl întâlnim şi la Sfântul Apostol Pavel care, în Epistola către Efeseni, spune: „Spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, toate întru El, întru care şi moştenire am primit, rânduit fiind, mai înainte, după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale” (Efeseni 1, 9-10).

[1] Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), traducere Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 31.

[2] Harald Höffding, Philosophie de la religion, Éditeur Félix Alcan, Paris, 1908, p. 50.

[3] Nikolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine. Exerciţiu de autobiografie filosofică, traducere Inna Cristea, editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 342.

[4] Nikolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine. Exerciţiu de autobiografie filosofică, p. 343.

[5] Adrian Lemeni, „Timp şi temporalitate – perspective ale teologiei ortodoxe şi ale cosmologiei contemporane”, în: Ziarul Lumina, 18 noiembrie 2012.

BIBLIOGRAFIE

1. Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron (cele șase zile ale creației), traducere Pr. Teodor Bodogae, Pr. Nicolae Neaga, Maria Hetco, col. PSB, vol. 52, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.
2. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
3. Berdiaev, Nikolai, Cunoașterea de sine. Exercițiu de autobiografie filosofică, traducere Inna Cristea, editura Humanitas, București, 1998.
4. Berdiaev, Nikolai, Încercare de metafizică eshatologică, traducere Radu Părpăuță, editura Polirom, Iași, 1996.
5. Höffding, Harald, Philosophie de la religion, Éditeur Félix Alcan, Paris, 1908.
6. Stăniloae, Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Craiovei, Craiova, 1986.
7. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
8. Stăniloae, Dumitru, Timp și veșnicie, SLG Press, Will Print, Oxford.
9. Vintilescu, Petre, Liturghierul explicat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972.
10. Lemeni, Adrian, „Timp și temporalitate – perspective ale teologiei ortodoxe și ale cosmologiei contemporane”, în: Ziarul Lumina, 18 noiembrie 2012.

Victor este adolescent. În toată copilăria sa, a fost lăudat și i s-a spus cât de inteligent este, cât de organizat este, cât de bun este! Și tot ce i s-a spus a fost adevărat. De la o vreme, părinții lui au observat și au primit semnale că implicarea sa în temele școlare scade vertiginos. Oare ce era de făcut? Au stat de vorbă cu el și Victor le-a răspuns vehement: ar putea oricând să facă temele acelea însă refuză să le facă pentru că ,,sunt o prostie!”. Să fie chiar așa?

Ce am putea răspunde în această situație, ca părinți?

Am putea să spunem ,,OK, e alegerea ta!” și apoi să ne lăsăm fiul să suporte consecințele unei astfel de decizii. Dacă nota lui va fi mică deoarece nu își face datoria, este problema lui și doar a lui.

Apoi am putea să ne dăm seama că o temă ce acaparează o mare perioadă de timp nu prea își are sensul în marea schemă a lucrurilor. Și atunci am să ne susținem fiul în hotărârea lui de a sări peste o temă anume, dedicând timpul unui lucru care contează cu adevărat.

Sau am putea să fim categorici și să arătăm cine este șeful și să ne obligăm fiul să facă tema. Nota? Imaginea? Prestigiul? Toate contează!

Totul contează?

Concentrarea pe care o dedică părinții realizărilor copiilor îi poate determina pe aceștia să scape printre degete defectele de caracter ce pot să apără în tinerii pe care îi păstoresc.

Nu ai voie să iei o notă mică!

Ai face bine să nu obții media 7!

Ce faci, nu știi că media contează pentru facultate?

Poate că au dreptate părinții spunând aceste lucruri. Totuși ar fi bine să știe că există și un alt lucru sacrificat. Mult mai important decât notele.

Pierd din vedere că fiul lor începe să ia niște decizii cu privire la anumite responsabilități: decizia lui este să se sustragă de la aceste responsabilități care sunt ale lui, pentru rolul pe care îl are în acest moment al vieții. Probabil aceste decizii îndoielnice îl vor costa mult mai mult decât notele sau mediile.

Ce vor transmite părinții?

Poate că acum este momentul ca discursul părinților să sune cam așa: ,,Uite, am observat că ai început să alegi ce teme faci și ce teme nu faci; ai început să lași deoparte anumite sarcini pe care ți le cere profesorul tău. Pare că părerea ta contează la fel de mult ca părerea profesorului tău, acum. Noi nu înțelegem de ce simți că totul trebuie contestat și judecat aspru. Suntem îngrijorați pentru că pare că nu dăruiești respectul cuvenit. Asta nu e o calitate prea atractivă a caracterului…pare să semene a defect. Ne îngrijorează faptul că vor exista și alte domenii în viața ta unde vei ajusta regulile și le vei interpreta după bunul tău plac. Ce părere ai despre ce ți-am expus?”

Răspunsul lui Victor nu a venit chiar imediat. Totuși, după cum avea să povestească el însuși mai târziu, ,,…cuvintele părinților mei îmi tot apăreau în fața ochilor în momentul în care aveam de luat o decizie. Am început să mă gândesc de două ori atunci când puneam eticheta de ,,stupizenie” sau ,,prostie” pentru sarcinile mele școlare. Și mi s-au ridicat în timp multe văluri de pe ochi. Așa că a fost chiar o discuție bună!”

Voi v-ați planificat următoarea următoarea discuție cu fiul vostru adolescent?

A moștenit pasiunea pentru cusut de la bunica din partea tatălui. Pe când era în clasa a VII-a, Stela a făurit prima ie, însă fără a cunoaște ceva despre istoria și semnificația acestui veșmânt. Odată cu trecerea timpului, a descoperit grupul Semne cusute, coordonat de Ioana Corduneanu, iar din acea clipă pasiunea și entuziasmul din inima ei, au dat naștere următoarei dileme: cum poți scoate ia dintr-un spațiu muzeal și să o prezinți într-un alt context? În 2017 a organizat prima expoziție, iar de atunci Stela, Nadia, Diana, Cristina și Parascovia, membrele fondatoare ale grupului MăiestrIA, au strâns o comunitate din care fac parte șase mii de membri, plus un grup de lucru în care sunt peste 100 de femei pasionate de tradiție și cusut. Clubul MăiestriA în acțiune a purtat cămașa tradițională de la Tokyo până la Madrid, a editat volume de specialitate și de ceva vreme oferă cursuri celor care doresc să-și cultive pasiunea pentru cusut și frumos. Astăzi, poposim în Republica Moldova unde ne este gazdă Stela Moldovanu și povestim despre arta cusutului, semnificația din spatele iei și proiecte de viitor.

Interviul pe scurt:

• O întâlnire providențială: “Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament (…) De aici a pornit această dorință de a descoperi ia autentică, de a vedea care este diferența dintre o cămașă tradițională și una de duzină.”
• Când oamenii se lasă cuprinși de frumos: ”Suntem o comunitate care se bazează pe ajutor reciproc unde învățăm una de la cealaltă, și asta ne face să evoluăm și să creștem. Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare, prin urmare trebuie să le vorbim pe limba lor.”
• Autentic vs Fake: “O ie autentică are ornamente geometrice abstracte care poartă o anumită semnificație. Modelele de azi cu trandafiri sau diferite floricele, sunt rezultatul inspirației moderne pentru că oamenii preferă să cumpere ceea ce înțeleg mai ușor (…) Atunci când vorbim de o ie autentică, vorbim de un lucru care poartă un mesaj.”

Ediția în română și cea în engleză a volumului “MăiestriIA-povestea cusută a iei”

Croindu-și drum prin viață

Născută și crescută peste Prut, Stela și-a manifestat pasiunea pentru broderie de timpuriu. O vedea adesea pe bunica din partea tatălui cum broda sau lucra cu croșeta și era fascinată de capodoperele care îi ieșea din mâini. “De fapt, am învățat să cos la școală. Am avut o profesoară de educație tehnologică care era foarte pasionată de cusut și ne-a transmis această dragoste. Prima ie pe care am cusut-o a fost în clasa a VII-a, era un model cu floricele, nu mi-a zis nimeni atunci despre semnificații mai profunde. Țin minte că folosisem un ornament de pe o cămașă veche, iar la mâneci făcusem un ajur de la perdeluța bunicii mele” povestește Stela Moldovanu pentru Matricea Românească.

,,Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament”

Timpul se așezase ca o zgură peste acel episod. Stela crescuse, se luase cu alte treburi și abia dacă se mai gândea la acea ie. În 2004 a pus pe picioare Moldeco, o companie privată specializată în domeniul serviciilor de înrămare a operelor de artă plastică. Toate bune și frumoase, până când, într-o zi, s-a schimbat ceva. “Am dat peste grupul Semne Cusute în acțiune coordonat de Ioana Corduneanu. Acolo am văzut o cămașă din Transnistria și am fost fascinată de povestea ei. Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament, că ea are un rost, o valoare pe care trebuie să o descoperim. De aici a pornit această dorință de a promova ia autentică, de a vedea care este diferența dintre o cămașă tradițională și una de duzină”.

Cele cinci membre fondatoarea ale grupului MăiestrIA

MăiestrIA sau frumusețea meșteșugului în prezent

În anul 2017, cu un car de vise și o ambiție de neclintit, Stela a organizat primul concurs de ie cusută manual desfășurat în afara unui spațiu muzeal. Pe de o parte a fost o încercare de a prezenta ia într-un context diferit, iar pe cealaltă, dorința de a forma un grup de femei pasionate de cusut. Rezultatul? “Acum avem o comunitate care are peste șase mii de membri, plus un grup de lucru unde sunt peste 100 de doamne care cos sub îndrumarea noastră. Am lansat recent și un curs online pentru începători, un curs gratuit la care s-au înscris peste șapte mii de persoane”, afirmă Stela Modovanu.

,,Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare”

Cele cinci membre fondatoare ale grupului MăiestrIA, au închegat o comunitate de femei care activează în diferite domenii, de la juridic, medical, educațional, mergând până la cel antreprenorial. Am fost curios să aflu ce le-a făcut să vină în rândurile acestui grup. “Cred că le-a atras această posibilitate de a-și descoperi identitatea, de a se conecta cu rădăcinile lor și de a încerca să înțeleagă faptul că există un rost dincolo de ceea ce cunoaștem. Aceste descoperiri îți dau forța de a merge mai departe cu verticalitate, îți arată că nu ești o frunză purtată de vânt, că faci parte dintr-un neam cu o moștenire care trebuie dusă mai departe. Suntem o comunitate care se bazează pe ajutor reciproc, unde învățăm una de la cealaltă, și asta ne face să evoluăm. Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare, prin urmare trebuie să vorbim pe limba lor. Clar nu mai putem comunica așa cum era pe vremea bunicilor noștri, ne-am schimbat, s-au schimbat ocupațiile noastre, ritmul vieții, nu mai avem atât de mult timp cum aveau ele“, lămurește Stela.

Portul popular prin lume

Pandemia a izolat în mediul online întâlnirile Clubului MăiestrIA în acțiune. Cu toate acestea, anul 2020 a prilejuit o nouă expoziție în care douăzeci de cămăși lucrate manual au stat la un click distanță. Și pentru că am pomenit de expoziții, vreau să aflu de la Stela Moldovanu pe unde au colindat cămășile MăiestrIA. “Am expus în România, la Muzeul Astra din Sibiu, apoi în București la Muzeul Țăranului Român. Cinci cămăși cusute de fetele fondatoare au participat în cadrul proiectului “Ia Aievea” inițiat de Ioana Corduneanu, iar ulterior au fost expuse la Tokyo. Cea mai recentă ieșire a fost la Madrid, unde cu sprijinul Ambasadei Republicii Moldova, am expus în Senatul Spaniei două zeci de cămăși cusute de membrele grupului nostru.”

,,Cinci cămăși cusute de fetele fondatoare (…) au fost expuse la Tokyo”

Pe lângă toate acestea, Stela este autoarea volumului “MăiestriIA-povestea cusută a iei” o carte gen enciclopedie, în care se face o incursiune în istoria iei, se relatează procesul de creație, sunt analizate croiuri, simboluri și tehnici de cusut. “Ideea acestei cărți a venit în urma expozițiilor noastre. Nu mi-am propus să creez o lucrare academică, pentru că etnografia nu este domeniul meu, am realizat mai degrabă un album de frumusețe, care să te inspire să-ți dorești să coși o ie cu mâna ta. Din munca de un an de zile a ieșit o lucrare de 448 de pagini, iar anul trecut a apărut și ediția în limba engleză la care am mai adăugat două zeci și opt de pagini cu cămăși realizate în ultimul an“, lămurește Stela.

Cum distingem o ie autentică de un kitsch

Profit la maxim de dialog și aduc în discuție următorul subiect: ia și kitsch-ul chinezesc. O rog pe Stela să ne spună care sunt indiciile după care putem distingem o ie autentică de una contrafăcută. “O ie autentică este lucrată 100% manual și este cusută pe pânză de in, cânepă sau bumbac, având în general ornamente geometrice abstracte. Modelele pe care le vedem azi cu trandafiri sau diverse floricele, sunt rezultatul inspirației moderne pentru că oamenii preferă să cumpere ceea ce înțeleg mai ușor. Apoi, o ie autentică nu are niciodată mânecile scurte, ea trebuie să fie strânsă la gât și nu cum vedem azi că se poartă lăsată pe umeri. Culorile pe care le găsim pe ia autentică sunt de obicei culori naturale, monocrome sau combinații de nuanțe care există în natură. Atunci când vorbim de o ie autentică, vorbim de un veșmânt care poartă un mesaj.”

Finalul interviului bate la ușă, dar nu închei fără a descoperi care sunt planurile pentru viitorul apropiat. “Ne dorim să organizăm un curs practic de cusut online în cadrul căruia cursantele vor lucra în paralel cu profesoarele, iar în final să realizăm fiecare o cămașă cusută de noi și eventual să facem și o expoziție cu toate acestea”, conchide Stela Moldovanu.