În Biserica noastră Ortodoxă rugăciunile pentru cei morți sunt într-o strânsă legătură cu cinstirea sfinților. Cultul morților face parte din capitolul eshatologic, al învățăturii noastre de credință, cu privire la moarte, a sufletul omenesc și la viața de dincolo de mormânt.
Învățătura creștină cu privire la cultul morților și îndeosebi cu privire la rugăciunile pentru cei răposați se bazează pe Sfânta Scriptură, pe Revelația divină și Tradiția sfântă a Bisericii.
Cu privire la moarte, fenomen universal și inerent naturii umane, Biserica creștină învață că ea a survenit, a intrat în lume în urma păcatului strămoșesc (Romani V, 12), dar ea nu înseamnă o distrugere completă a ființei umane, ci numai o despărțire a sufletului de trup[1]. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, precum spune Sfânta Scriptură: ,,În sudoarea feții tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, că pământ ești și în pământ de vei întoarce.”(Facere III, 19). Sufletul, însă, se întoarce la Dumnezeu, de la care și-a primit existența, precum ne dă mărturie aceeași Carte Sfântă: ,,Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecclesiastul XII, 7). Deci trupul este muritor, iar sufletul nemuritor, veșnic, precum ne descoperă Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ,,Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”(Matei X, 28), iar despre învierea morților, Mântuitorul afirmă că toți sunt vii dincolo de moarte: ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, că toți trăiesc întru El.” (Matei XXII, 32). Sufletul este mai de preț decât trupul și decât orice alte bunuri materiale: ,,Ce ar da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu VII, 36-37).
De altfel, nemurirea sufletului și dăinuirea lui în viața de dincolo de moarte, este adevărul fundamental prin care stă sau cade cultul morților și rugăciunile pentru morți. Mai mult, nemurirea sufletului (individuală) este strâns unită, după învățătura creștină și bazată pe revelația divină cu aceea de conștiință. Omul după moarte este în deplinătatea vieții sale sufletești, este conștient, bucurându-se sau suferind după felul cum a viețuit pe pământ, după cum vedem pe bogatul nemilostiv dincolo de moarte. (Luca XVI, 22-31).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne descoperă că, toți cei morți vor fi judecați și răsplătiți în conformitate cu faptele pe care le-au săvârșit în viață. Chiar și în Vechiul Testament învățătura despre judecata întregului neam omenesc este evident afirmată. Astfel, Psalmistul David spune: ,,Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată; și El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (Psalm IX, 7-8). De asemenea și în Ecclesiast vedem ,,Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Ecclesiastul XII, 13-14).
La Domnul nostru Iisus Hristos judecata și răsplătirea omului după moarte, învățătură de bază a doctrinei sale. Ea străbate ca un fir roșu toată învățătura sa. ,,Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății, decât vouă” (Matei XI, 22). Sau: ,,Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei XVI, 27; XXV, 31-46). O afirmă și Sfinții Apostoli, ca o dogmă fundamentală a creștinismului. ,,Pentru că (Dumnezeu) a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate” (Fapte XVII, 31). Sau ,,Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecății lui Dumnezeu” (Romani XIV, 10; II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27). Biserica noastră a sintetizat dogma despre judecata de apoi (universală) în articolul din Simbolul Credinței: ,,Și iarăși va să vină (Domnul Hristos) cu mărire să judece viii și morții”. Iar, după judecată, toți vor primi răsplata conform faptelor pe care le-au săvârșit.
Însă cunoaștem că învățătura ortodoxă prezintă două judecăți, după săvârșirea din viața omului: judecata generală, obștească care va fi precedată de a doua venire a Mântuitorului Hristos. Despre aceasta din urmă se spune că la venirea Domnului toți cei morți vor învia, iar cei vii se vor schimba într-o clipă (I Corinteni XV, 51) și vor ieși în întâmpinarea Mântuitorului. Astfel, îmbrăcați în trupuri spiritualizate, vor fi judecați, într-o atmosferă de măreție și frică, fiind recompensați spre fericire sau chinuri veșnice (Matei XXV, 31-46). Deci, este vorba despre judecata universală de la sfârșitul lumii.
Însă, cu privire la rugăciunile pentru cei morți trebuie accentuată, fiind de o mare importanță, judecata particulară. Căci rugăciunile celor vii pentru cei decedați spre a li se ușura, starea dincolo de moarte, sau chiar iertarea completă, după cum vedem în Viețile Sfinților, se săvârșesc de Biserică după judecata particulară, între judecata particulară și cea generală (de apoi, la Parusie).
Judecata particulară este atestată în Sfânta Scriptură. Astfel Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Este rânduit o dată oamenilor să moară, iar după aceea, să fie judecata” (Evrei IX, 27). Întrucât în cuvintele acestea Sfântul Apostol Pavel nu pune nici un interval de timp între moarte și judecată, urmează că el exprimă prin ele ideea că sufletul îndată după despărțirea de trup este supus judecății particulare (cf. Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, E. I. B. M. O. București, 1958, p. 941); Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, unde fiecare după moarte este răsplătit (Luca XVI, 19-31), evident după judecată, este o dovadă a acesteia (cf. II Petru II, 4-9).
Și Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă precizează că există judecata particulară, deosebită de judecata de apoi (obștească). Nici drepții, nici păcătoșii n-au primit răsplata desăvârșită a faptelor lor (după judecata particulară), totuși nu sunt toți în aceeași stare și nu se trimit în același loc (Mărturisirea Ortodoxă, partea I, întreb. 61, p. 63).
Judecata particulară se săvârșește imediat după moartea omului, de către Domnul Hristos, în prezența îngerilor buni și răi, dintre care unii îl apără, iar ceilalți (diavolii) îl acuză. Evident, rolul hotărâtor îl are Mântuitorul Hristos, ca drept judecător[2]. (A se vedea și Învățătura de Credință Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002, pp. 159-161).
Judecata particulară este provizorie. Ea se face deocamdată asupra sufletului decedatului și nu asupra sufletului și trupului (înviat) care se va efectua la judecata obștească. Se mai numește provizorie căci soarta unora dintre păcătoșii pedepsiți pentru pedeapsa iadului nu este definitivă, pentru că ea poate fi modificată în bine prin rugăciunile Bisericii. Numai după judecata cea din urmă, universală, păcătoșii vor fi în munca veșnică a iadului.
Totuși, după judecata particulară sufletul decedatului se bucură în rai sau suferă în iad, în mod diferit după faptele săvârșite în viață. ,,În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan XIV, 2) se aplică la rai dar și la iad, adică se referă și la fericirea drepților din rai și la suferința păcătoșilor din iad (Romani II, 6-7).
Starea sufletelor după moarte și după judecata particulară este o stare de fericire sau nefericire, o stare conștientă (Luca XVI, 19-31). Cei buni se bucură de o serie de bunuri cerești, viețuind în lumină, în comuniune cu Dumnezeu, cu sfinții, iar păcătoșii sunt mustrați de conștiință, departe de Dumnezeu lipsit de dragoste și lumină . Însă, felul fericirii și nefericirii după judecata particulară este deosebit de acela de după judecata generală de la sfârșitul lumii.
Viața conștientă de după moarte nu se mai poate schimba după voința omului. Adică, el nu-și mai poate schimba caracterul, din bun să devină rău sau invers. Dincolo de mormânt această schimbare nu mai este posibilă. ,,Legați-l de picioare și de mâini și-l aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei XXII, 13). Deci sufletul nu este liber să înceapă o viață nouă. Doar viața de pe pământ este timpul de pregătire, iar cea de dincolo este răsplata, ,,recolta” aceleia de aici.
De aceea situația celor morți, hotărâți prin judecată chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor voință ci numai prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugăciunilor pentru cei morți.
De altfel, rugăciunile pentru cei morți existau și la păgâni, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe morminte și alte obiceiuri. Aceste rugăciuni existau și la evrei. Convingerea existenței vieții dincolo de mormânt și a necesității de a veni în ajutorul celor răposați (repauzați) reiese din îndemnurile de a săvârși fapte de milostenie pentru vii și pentru morți deopotrivă: ,,Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta” (Înțelepciunea lui Sirah, VII, 35). În același sens vorbește și Tobit, când, fiind pe patul de moarte, dădea sfaturi fiului său: ,,Fii darnic cu pâinea și cu vinul tău la mormântul celor drepți, dar păcătoșilor să nu dai” (Tobit IV, 17). Noemina, soacra lui Rut, auzind că Booz a îngăduit nurorii sale să strângă spice din țarina lui, l-a binecuvântat zicând: ,,Binecuvântat este el de Domnul, care n-a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morți” (Rut II, 20).
Locuitorii Galaadului au înmormântat trupul lui Saul și al fiilor săi, au plâns, s-au tânguit și au postit pentru Saul și cei din casa lui Israel care căzuseră de sabie în lupta cu Filistenii (II Regi I, 12). Profetul Ieremia poruncește că pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morți (Ieremia XVI, 7-11). Iar Iuda Macabeul a rânduit să se facă rugăciuni pentru cei morți în luptă, spre a fi sloboziți de păcate: ,,Și întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut ca de tot să se șteargă…Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților…Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (II Macabei XII, 42-46). Faptele de milostenie pentru sufletul celui răposat sunt expresia legăturii dragostei care-i unește și, în același timp a binecuvântării lui Dumnezeu.
În învățătura creștină, rugăciunile pentru morți au o fundamentare și mai precisă. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a întemeiat Biserica Sa, din care fac parte toți creștinii, atât cei vii, cât și cei morți. ,,Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim și dacă murim ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani XIV, 8-9).
Creștinii formează un singur tot, Biserica, o entitate, un organism viu, un trup. ,,Așa și noi, cei mulți un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani XII, 5). Deci, în Biserica creștină între cei vii și cei morți nu este un zid despărțitor, ci constituind un singur organism viu, Biserica – cea una, sunt solidari împreună. ,,Căci dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Corinteni XII, 26). Uniți în aceeași credință (Efeseni IV, 5) și viețuind în același trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii își dezvoltă între ei dragostea creștină, cea mai mare poruncă a Mântuitorului. ,,Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți” (Ioan XIII 34, 21-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfântul Evanghelist Ioan arăta că dragostea față de Domnul se concretizează și se vădește în iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20; Iacov II, 15-16).
Într-adevăr, prin iubirea față de aproapele noi dorim semenilor binele moral și material; iar binele spiritual cel mai înalt este, fără îndoială, mântuirea sufletului, dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Deci, rugăciunea spre îndreptarea celui rătăcit, pentru iertarea păcatelor lui fie viețuind în lume, fie în viața de după moarte este un act de iubire creștină. Rugăciunea este folositoare pentru semeni, căci spune Sfântul Iacov: ,,Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16), Sfântul Apostol Pavel adaugă: ,,Pentru că știu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre și cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos” (Filipeni I, 19)
Rugăciunile făcute cu credință pentru noi și pentru semeni, fie vii sau adormiți, sunt eficiente, au rezultat, căci Mântuitorul a spus: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei VII, 7). Sau: ,,Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos și Apostolii Săi răspund faptic la rugăciunile ce li se fac și ajută pe acei pentru care sunt rugați. Astfel Domnul Hristos vindecă pe sluga sutașului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26), pe tânărul lunatic (Matei XVII, 14-18), înviază pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le săvârșește datorită rugăciunilor celor apropiați. De asemenea și Sfântul Petru înviază pe Tavita la rugăciunile credincioșilor apropiați ei (Fapte IX, 40-41).
Deci, pe baza credinței și a rugăciunilor celor vii pornite din dragoste de aproapele sunt îndreptățite și rugăciunile pentru cei morți, pentru ca Domnul Hristos cu mila și cu harul Său să ajute și să ușureze chinurile celor păcătoși. Acestea sunt, de fapt, rodul iubirii noastre ce dăinuie peste hotarele vieții pământești.
Așa precum noi înălțăm rugăciuni către cei aleși, către sfinți ca să intervină la Dumnezeu prin rugăciunile lor pentru noi cei din Biserica luptătoare, cei vii, tot astfel bazați pe aceleași temeiuri, apelăm la Dumnezeu, Domnul Hristos și Sfinții Săi pentru ușurarea și iertarea celor adormiți.
În literatura patristică, ȋn lucrările Sfinților Părinți aflăm de asemenea mărturii, dovezi ce confimă practicarea rugăciunilor pentru cei răposați din cele mai vechi timpuri. Astfel Tertulian (+240) spunea: ,,Noi facem rugăciuni pentru cei morți în fiecare an la ziua morții lor” (De corona militis, c.3).
Sfântul Chiril al Ierusalimului (+386): ,,Noi ne rugăm pentru Sf. Părinți și episcopi adormiți și în general pentru toți cei mutați înainte de noi, crezând că e de foarte mult folos sufletelor pentru care se face rugăciunea atunci când stă înainte jertfa cea sfântă și înfricoșată” (Cateheza a V-a mistagogică, nr. 9)
Sfântul Ioan Hrisostom (+407): ,,Nu în zadar s-a orânduit prin Apostoli ca să se facă, înaintea înfricoșătoarelor taine pomenirea celor morți” (Omilia a III-a la ep. către Fil., n. 4).
Cu o deosebită claritate ne vorbesc despre pomenirea morților ,,Constituțiile Apostolice” (cartea a VIII-a). Aici (cap. 12, 13, 41, 42) aflăm atât rugăciuni pentru cei răposați la săvârșirea Liturghiei, cât și indicarea zilelor în care se cuvine a ne ruga și pomeni pe cei morți. Iar din Liturghia Sfântului Iacov (ruda Domnului), din care citează și Sfântul Chiril al Ierusalimului (în cateheza a V-a mistagogică), menționăm în mod deosebit: ,,Doamne, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, pomenește pe cei binecredincioși pe care i-am pomenit și pe toți aceia pe care nu i-am pomenit, de la dreptul Abel până în ziua de astăzi. Însuți odihnește-i pe ei în locașurile celor vii, în împărăția Ta, în locurile plăcute ale raiului, în sânurile lui Avraam, Isaac și Iacov, strămoșii noștri, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul, unde este lumina feții Tale și luminează totdeauna” (ν. Λειτουργἰαι τῶν άγ. Πατέρον Ιακόβον, Paris, 1560, apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, Rostul Parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937, p. 34).
Într-o cuvântare pentru cei răposați, Sfântul Ioan Damaschin (+749) a concentrat mărturisirile părinților bisericești de până la el astfel: ,,Păzitorii și martirii cuvântului, care au învins înconjurarea pământului, ucenicii și dumnezeieștii apostoli ai Mântuitorului, nu în zadar și fără cuvânt au instituit de a ne aminti – în timpul jertfei sfintei și preacuratei Euharistii – de cei repauzați, morți în credință. Acest îndemn de atunci și până în zilele noastre a fost cu tărie și evlavie păstrat în Biserica Apostolică și sobornicească a Domnului nostru Iisus Hristos, care domnește de la o margine a pământului și până la alta și se va păstra în ea până la sfârșitul veacurilor”. (Apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, p. 42).
Deci, în ortodoxie, mântuirea nu este numai un act personal. Noi ne mântuim unii prin alții și invers, prin comuniune, prin conlucrare cu harul divin. De aceea nu slujim și nu ne rugăm numai pentru mântuirea noastră ci pentru ,,mântuirea tuturor.” Deci, iubirea și dreapta credință stau la baza rugăciunilor pentru cei morți, credința în nemurirea sufletului și în făgăduința Mântuitorului Hristos că ne va împlini rugăciunile și pentru semenii noștri care sunt în suferințele iadului. Mai mult, noi știm că Domnul nostru Iisus Hristos a eliberat, a scos din iad pe drepții Vechiului Testament (I Petru III, 19) și are putere de a scoate din iad pe păcătoșii vrednici de acest dar, mai cu seamă prin rugăciunile pentru ei din cadrul Sfintei Liturghii dimpreună cu parastasele.
[1] ,,Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon I, 13)
[2] Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei IX, 27)
Rugăciunile pentru cei răposați partea II-a
Bibliografie selectivă – alături de cea prezentată în text:
ALEXA, Nicolae, Pr., „Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1978;
CONSTANTINESCU, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Glasul Bisericii, nr. 7-8;
DEHELEANU, P., Prot. Dr., Manual de Sectologie, la cap. XVI, Rugăciunile pentru morți, Tipografia Diecezană, Arad, 1948;
IONESCU-AMZA, Ioan, Pr., Rostul parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937;
IOANICESCU, Ioan Pr., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1975;
MITROFAN, Pr., „Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte”, trad. din franțuzește de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1891, Ed. a II-a 1899;
PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Oradea, 1973;
PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Tipografia Diecezană, Oradea 1933; PRESCURE, Vasile, Arhim. Prof., În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, la cap. XVI, Rugăciunile pentru cei morți, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006;
