Ce să facem ca să trecem cât mai ușor peste perioada aceasta dificilă? Aceasta este întrebarea momentului, pentru că, în afară de situația dură din punct de vedere medical și economic, avem de-a face zilele acestea cu ceva ce omenirea n-a mai experimentat: statul obligatoriu la domiciliu, pe o perioadă pe care n-o putem preciza acum. 

Psihologii avertizează că rămânerea în case pe o perioadă de timp îndelungată poate avea urmări deloc lipsite de importanță asupra sănătății fizice și psihice.

Iată ce ne putem aștepta să experimentăm săptămânile acestea:

• Îngrijorare sau chiar frică referitor la posibilitatea îmbolnăvirii;
• Tulburări ale somnului, generate de starea psihică și de lipsa mișcării fizice;
• Schimbări în ritmul activitate-odihnă-alimentație;
• Supraalimentare;
• Dificultatea de a ne concentra la activitățile de serviciu, în cazul în care lucrăm de acasă;
• Creșterea consumului de alcool și tutun.

Toate acestea pot avea o influență serioasă asupra stării noastre de sănătate. De altfel, suntem avertizați că tendința va fi de agravare a bolilor cronice de care suferim.

Așadar, ce e de făcut?

Închideți (pentru un timp) televizorul și telefonul!

Primul lucru pe care îl aveți de făcut este să vă distanțați din când în când de vârtejul fără sfârșit al informațiilor alarmiste. E profund artificială și eronată senzația că, dacă nu deschidem telefonul sau televizorul pentru două-trei ore, vom înceta să fim conectați la realitate și vom pierde ceva esențial.

Consumul de știri negative alimentează stresul, care are drept efect consumul compulsiv de știri, ceea ce agravează stresul. Intrăm astfel într-o spirală distructivă. Starea psihică proastă va fi însoțită inevitabil de o proiecție negativistă asupra viitorului, ceea ce este contraproductiv pe termen mediu și nociv pe termen scurt.

Aveți grijă de mintea și corpul dumneavoastră

Alimentați-vă sănătos. Evitați să mâncați exagerat de mult și evitați alcoolul. Făceți-vă un program de masă și respectați-l.

Faceți exerciții fizice, dansați, mișcați-vă. Dacă ieșiți pe balcon, veți observa că aerul e mai curat decât de obicei, așa că bucurați-vă de el. Expuneți-vă la soare, vă va aduce un plus de energie și optimism.

Consumul exagerat de video este perturbator și derutant pentru o persoană activă. Dacă nu aveți de lucru pentru serviciu, încercați să lucrați proiecte personale. Scrieți și citiți. Cărților de mult uitate pe rafturi li se poate da acum o nouă șansă!

Rugați-vă și meditați

Grija pentru spirit este vitală. Iar apelul la divinitate ne eliberează de îngrijorări și ne dă mereu speranță.

Nu sunteți o persoană religioasă? E ok, faptul de a medita 10-15 minute pe zi, deși nu este o activitate religioasă, este absolul reconfortant.

La ce să meditați? La interioritatea și profunzimea spiritului, la destinul dumneavoastră ca persoană, la locul dumneavoastră în viețile celorlalți. Veți descoperi lucruri uimitoare!

Conectați-vă cu alții

Telefon, mail, sms. Cuvintele transmise cu empatie, cu prietenie, cu dezinteres, pot fi miraculoase. Gândiți-vă mai ales la cei care nu au mulți prieteni sau rude și care prin izolare la domiciliu pierd orice șansă de a comunica.

În plus, asta vă va ajuta pe dumneavoastră înșivă: dăruind vei dobândi. Încurajând pe alții, vei descoperi în tine însuți resurse despre care nu știai că se află acolo.

”No news today”

Fotografia din deschidere este legată de ceva care s-a întâmplat o singură dată în istorie. Pe 18 aprilie 1930, la BBC Radio s-a auzit genericul buletinului de știri. A intrat apoi speakerul, care a spus: “Good evening. Today is Good Friday. There is no news”. Apoi, pentru câteva minute, s-au auzit acordurile unei piese cântate la pian, iar după aceea programul a revenit la normal.

Omenirea, așa cum o cunoaștem astăzi, cum se legitimează ea prin trecutul istoric, este în fapt o lungă succesiune de crize, unele provocate de diverse calamități naturale, altele având la origine în întregime factorul antropic.

Cea mai veche criză cunoscută s-a sfârșit cu un cataclism

În Vechiul Testament, în Cartea Genezei/Facerea, în capitolele 6 la 9, ne este descrisă o primă criză la nivel global, civilizațional, adică Potopul; așa cum bine știm, această criză a afectat în întregime umanitatea cunoscută biblic și nu numai, pentru că „…a zis Domnul: <Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut>„.

Nu mi-am propus o analiză a acestui eveniment biblic de ordin cataclismic, vreau doar să remarc împrejurările în care Dumnezeu a început să se îndoiască de proiectul populării pământului cu ființe vii. Mai întâi, „Fiii lui Dumnezeu” și-au ales soții dintre fiicele pământenilor, apoi din această unire au apărut pe pământ uriași și, în fine, răutățile au început a se înmulți foarte mult pe pământ, iar „pământul s-a stricat înaintea feței lui Dumnezeu„.

Potopul nu a fost o soluție: nu a eradicat răul

Cert este însă că, la acel moment, Dumnezeu nu a mai întrevăzut nicio altă soluție decât un reset aproape total, printr-un cataclism global, din care a ales să păstreze dintre oameni doar neamul biblicului Noe, pe atunci de 500 de ani și tată al lui Sem, Ham și Iafet, iar dintre celelalte ființe câte o singură pereche prin care să se perpetueze speciile și subspeciile existente.

Din păcate, nici Noe nu s-a dovedit infailibil. După ce a încheiat legământul cu Dumnezeu, la sfârșitul potopului, s-a reîntors la cultivarea pământului, doar că, pentru prima dată, a cultivat viță de vie și a făcut vin. Și a băut vin, dar licoarea l-a îmbătat și și-a pierdut controlul asupra simțurilor sale. Apoi, văzând consecințele, a ales irațional să-și verse furia pe fiul său Ham și l-a blestemat împreună succesorii săi, neamul canaaniților.

Apocalipsa după Mel Gibson

Vreme trece, vreme vine, multe alte cataclisme și nenorociri, molime, războaie, felurite alte crize regionale și globale au încercat de-a lungul timpului omenirea, în fel și chip.

În pelicula Apocalypto, Mel Gibson descrie o societate relativ primitivă din zona amerindiană, extrem de violentă, unde triburile se măcelăreau între ele pentru controlul resurselor de vânătoare, dar mai presus de toate se aflau la bunul plac al seniorilor locali, care-i puteau sacrifica oricând, în numele zeilor.

Imagine din filmul lui Mel Gibson, ”Apocalypto” (2006)

Și, în timp ce seniorul local făcea sacrificii pentru a îmbuna zeul soarelui, măcelărind sute de prizonieri aduși de războinicii săi din triburile junglei ce înconjurau piramidele și orașul regal, în încercarea de a îndepărta amenințarea profeției privind sfârșitul lumii, apele oceanului tocmai aduceau cu ele corăbiile unei civilizații necunoscute, dar la fel de violentă, care cu puterea armelor și răspândind molime cumplite, prefigura extincția.

Apocalipsa financiară a secolului 21

Mult mai aproape de noi, în anul 2007, lumea globalizată cunoaște începutul unei crize financiare care a remodelat tensiunile la nivel mondial, oricum tot mai încordate după un final al Războiului Rece din care marile puteri economice și militare au înțeles (previzibil, nu-i așa) că cel mai bine ar fi să reintre în competiție: întrebarea era când.

Totul a început cu piața creditelor ipotecare subprime din SUA, industria care a acordat împrumuturi debitorilor cu istorii de credit slabe, adesea cu mijloace mici pentru a-și achita datoriile. Aceste ipoteci subprime au fost apoi ambalate și reambalate împreună cu creditele ipotecare tradiționale și vândute investitorilor. Convinși cu toții că riscul a fost diversificat, aproape nimeni nu s-a mai gândit la risc decât în plaja de „acceptabil„.

Pe termen scurt a funcționat, contribuind la menținerea unui boom al prețurilor la locuințe. Pe termen lung, a început să crească, lent la început, numărul de debitori care au intrat în incapacitate de plată. Piața imobiliară a început să scadă, iar investițiile ipotecare care au fost reambalate au devenit toxice. Doar că nimeni nu mai știa cine păstra datoriile rele în portofoliu.

Urmările crizei au fost drastice: unele instituții bancare au devenit victime definitive

Băncile au făcut ce știu mai bine și au devenit brusc reticente la împrumuturi reciproce. Și a fost și o zi pe care, convențional, o putem nota cu t0: 9 august 2007, când banca franceză BNP Paribas a suspendat trei fonduri expuse pieței ipotecare din SUA și a apărut pericolul riscului sistemic. Nimeni nu are amintiri plăcute despre ce a urmat, nicăieri în lume.

Criza nu a iertat pe nimeni

Pentru o clipă, lumea și-a ținut respirația: una câte una, ca un joc de domino, băncile de investiții, apoi comerciale, apoi chiar și finanțele unor state, cu băncile naționale în frunte, au început să simtă fiorii reci ai falimentului. Criza nu a iertat pe nimeni; cine poate pretinde astăzi că a profitat sustenabil de pe urma crizei, atât timp cât prăpastia dintre bogați și săraci s-a adâncit și mai mult?

Criza a potențat Primăvara Arabă, a pus în mișcare fluxuri nesfârșite de migranți din Africa, Orientul Mijlociu și Asia în căutare de un loc mai sigur în care să poată trăi în Europa, SUA sau Australia. Un raport recent al Institute of International Finance estimează că, la finele lunii martie 2020, datoria globală se va ridica la 257.000 de miliarde de dolari SUA, depășind cu 322% valoarea produsului global brut (adică suma PIB-urilor cumulate la nivel global) – un nivel fără precedent.

Câte nivele de incertitudine putem suporta?

Peste toate acestea, trebuie să suprapunem alte câteva secvențe de incertitudine, și anume: (i) competiția globală dintre marile puteri care a luat un îngrijorător avânt și (ii) criza pandemică adusă de un nou coronavirus (de origine animală), ce a suferit o mutație care i-a permis să infecteze omul, generând așa-numitul sindrom SARS-nCoV 2; și care a debutat, să nu uităm, cu un episod epidemic în China, în noiembrie 2019.

Vine sfârșitul lumii? se întreabă oamenii pretutindeni. Nu este o întrebare nouă. În secolul XIX, de exemplu, evenimentul celui de-Al Doilea Advent, sau Parusia, avea adepți puternici atât în lumea protestantismului creștin (Imperiul Britanic, Prusia, SUA), cât și în Imperiul Țarist. Și unii și ceilalți declanșaseră competiția pentru Ierusalim, încercând să refacă condițiile celei de-a doua veniri a lui Iisus prin popularea orașului sfânt cu evrei (pe cât se poate convertiți la creștinism) și refacerea Templului.

Mai aproape de zilele noastre, Nassim Nicholas Thaleb, un libanez născut într-o familie de creștini ortodocși cu cetățenie franceză, beneficiar al unei educații de tip european atât în Beirut cât și ulterior, astăzi cetățean american, a depășit temerile milenariste  formulând o teorie rațională, a catastrofei neașteptate, denumită lebădă neagră, care poate fi, într-un fel, anticipată și preîntâmpinată.

Iraționalul și anxietatea

De fapt despre ce vorbim? Despre deschiderea perspectivei, desigur. Așa cum ne-a arătat Mel Gibson în Apocalypto, omenirea nu poate evolua decât din criză în criză, doar că nu știm să vedem exact de unde anume vine pericolul și atunci dezvoltăm anxietăți iraționale și ne consumăm în mod irațional și nefolositor energiile. Acesta este de fapt și avertismentul lui Nicholas Thaleb, pe lângă lecția pe care o oferă economiștilor iresponsabili (tocmai în anul de debut al crizei economice globale, 2007), dar tot mai puțini sunt cei care vor să gândească outside the box.

Iisus era, ca om, un evreu crescut și educat în spiritul Tradiției și adept al curentului apocaliptic, asemeni partidei fariseilor, pe care-i considera însă nevrednici, pentru că pierduseră învățătura de credință și prețuiau formalismul. Iisus vedea cum mesajul evanghelic întâlnește pământ pietros, sterp, pentru că se răcise credința și oamenii se transformaseră într-o mulțime angoasată, ce trăia cu speranțe false și cu temeri copleșitoare.

Și atunci ca și acum, oamenii așteptau un Mesia care să le facă viața ușoară și atât; nu aveau de gând să trudească sau să re-dobândească vreo învățătură, voiau pur și simplu o ușurare miraculoasă și imediată. Dar Dumnezeu nu vede lucrurile la fel, pedagogia sa înaltă ne vrea vrednici și nu simpli cerșetori cu mâna întinsă pentru a dobândi condițiile unei vieți ușoare și superficiale.

Cine are urechi de auzit…

În Evanghelia după Matei, Iisus încearcă să le explice discipolilor săi că lucrurile trebuie să se schimbe, dar că schimbarea trebuie înțeleasă și asumată: „Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate (…) Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”

Puțini au înțeles atunci, la fel de puțini înțeleg acum. Ne lipsește și acum răbdarea (smerenia) și înțelegerea (empatia), ne lipsește dragostea față de aproapele, de fapt; dragostea, așa cum o definește Apostolul Pavel, în prima sa epistolă către Corinteni: care îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu caută ale sale, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Suntem la debutul unei complicate crize mondiale, iar vârful aisbergului este reprezentat de pandemia generată de un coronavirus cu dimensiunea de aproximativ 0,3 microni care testează soliditatea construcțiilor politice, diplomatice și sociale globale, deja șubrezite de competiția dintre SUA, China și Federația Rusă și de lipsa de solidaritate dintre oameni.

Această criză va remodela lumea, cu siguranță, va desăvârși, probabil, ceea ce rămăsese încă suspendat în necunoscut la finele Războiului Rece și al crizei economice din perioada 2007 -2010. Nu știm cât va dura, nu știm unde ne va duce. Dar știm cu siguranță, întăriți prin mesajul evanghelic al lui Iisus, că cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.

Notă: Intertitlurile aparțin redacției

– Tata, de ce ești așa îngrijorat? De ce îți freci mâinile, de ce ești cu gândul departe? De ce?

Matei se străduiește din răsputeri să pară relaxat, însă nu îi iese. Ionuț, fiul lui de 7 ani, îl urmărește în orice secundă. Ar vrea să se gândească, să facă un plan, să găsească soluții. Veștile sunt contradictorii și starea de afară e de frământare majoră. Starea din Matei e de neliniște ce pare că își întinde brațele și îi cuprinde pe toți.

– Nu am nimic, să știi. E totul în regulă…

– Tati, eu nu cred. Când te văd mi se face foarte frică.

– De ce să îți fie frică? Nu trebuie! Du-te la tine în cameră, spune Matei iritat.

Tatăl pune pe umerii fiului niște bolovani imenși ai îngrijorării. Alege să mimeze detașarea, însă membrii familiei nu pot fi ușor păcăliți.

Ce să le spunem copiilor acum?

Alegeți transparența: nu uitați că un copil poate înțelege orice la orice vârstă, dacă îi este dăruită informația pe înțelesul lui:

• Virusul e un Balaur cu șapte capete ce poate fi învins de Zâna Săpunului și de izolarea în Turnul cel Înalt.
• Decorați casa cu eșarfe și cearșafuri, creați o lume de poveste în care sunteți protejați.
• Medicii sunt cavaleri pe cai albi ce vor salva lumea.

Să ne prefacem că totul e bine sau să nu ne prefacem?

Vorbiți-le copiilor mari despre temeri; spuneți-le că nu sunteți neapărat fericiți. Totodată spuneți-le că omenirea a mai trecut prin multe situații și a supraviețuit. Nu bagatelizați lucrurile, dar nu le hiperbolizați. Vorbiți cu hotărâre despre prevenție.

Emoțiile rigide nu vor ajuta.

„Nu îți fie frică” va rămâne o sintagmă goală.

Discutați despre Curaj.

Curajul nu înseamnă că pur și simplu nu ne va mai fi frică. Înseamnă că putem acționa și gândi chiar recunoscând Frica și tot disconfortul cu care această Zmeoaică vine la pachet.

Copiii stau acasă. Ce facem cu ei?

E timpul de trebăluit. Lăsați copiii să lucreze în grădiniță sau pe balcon, să sădească semințe și să le observe, să ude pământul, să își arenjeze biroul, hainele.

E timpul să facă lucrări mari, pe foi multe. Creați o expoziție a desenelor lor, discutați-le. Pictați ascultând muzică clasică sau dansați pe muzica din tinerețea voastră.

Lăsați-i să vă descopere. Povestiți întâmplări arătând poze din liceu și școala generală. Puneți obiecte mici în pungi, turnați apă peste și înghețați-le, obținând bulgări de gheață de spart cu ciocănelul. Faceți ordine cu muzică antrenantă în fundal.

Fiți împreună-împreună în casă în zile cu soare afară. Acum este așa. Și trebuie să fim fexibili și ușor adaptabili. Să ieșim din „șabloane”. Să ieșim din roluri predefinite.

Noi stăpânim emoțiile sau emoțiile ne stăpânesc pe noi?

Perioadele ce abundă în vești contradictorii ne marchează felul în care răspundem, în care ne comportăm, ne marchează deciziile pe termen lung sau pe termen scurt.

Frica, îngrijorarea, vulnerabilitatea ne înconjoară.

Avem voie să le simțim pe toate acestea fără să mimăm o stare de bine, fără să ne blamăm pentru că suntem îndoiți, fără să ne ascundem după pereți falși de putere emoțională.
Ne confruntăm cu emoții dificile, chiar dacă nu ne este afectată sănătatea, nici bunăstarea, nici confortul.

Stres, dezamăgire, disconfort. Cum să ne descurcăm?

E o primăvară atipică. O primăvară cu potențial de „irosită” așa cum se tot pronunță în jur. E stres în jur și inimi schimonosite de îndoială și dezamăgire.
Să alegem să spunem că tot ce e puternic emoțional negativ face parte din viață.

Ca tot ceea ce este puternic emoțional pozitiv.
Disconfortul de acum este doar pentru a întări și pune în lumină binele ce curând va urma.
Să fim curioși, să privim cu larghețe ceea ce ne învăluie, să înțelegem și să acceptăm game largi de emoții.

Să răspundem cu suplețe emoțională avalanșelor de vești și întâmplări, să fim atenți la vocea instinctului nostru.

”- Ionuț, ai avut dreptate. Sunt puțin îndoit de tot ce aflăm zi de zi. Tatăl stă în pragul ușii și zâmbește. Nu știu încă exact cum, însă știu sigur că va fi bine și vom găsi soluții potrivite. Hai să povestim acum despre virusuri, bacterii și cum ne luptăm cu ele. Și apoi îți voi povesti de simpaticul meu profesor de biologie Drăghici care în clasa a VII-a ne-a spus tuturor că…”

Stiți ce? Până la urmă, să fim foarte atenți la binele pitit în spatele răului din fața noastră.

Crenguța trage aer adânc în piept și aproape se teme de minutele ce vor urma.

Stă la ușa camerei Dorei și știe că o așteaptă zeci de minute de negociere. Ce va purta azi la grădi? Dora are 3 ani „și este așa hotărâtă și încăpățânată!”- ne spune mama ei, epuizată. Dora nu dorește în nicio dimineață absolut nimic din ce i se propune: nici fusta cloș, nici tricoul cu Minnie (pentru care a plâns în magazin și nu a plecat fără el), nici blugii și nici chiar rochia cu paiete. Vrea pantalonii de ieri și tricoul alb de ieri cu gărgăriță. Nu ar fi o problemă atât de mare dacă nu ar fi vrut exact aceleași lucruri și ieri și alaltăieri. „Când e ieri?” – întreabă Dora candidă, privindu-și degetele ce nu intră în șosete.

Da. Crenguța trage iar aer adânc în piept.

De ce pentru unii părinți seamănă cu un coșmar îmbrăcatul copiilor de dimineață? Momentul în care copiii mici își aleg hainele este unul dintre puținele momente în care își pot manifesta autonomia; știu să o facă și pot să o facă.

Vârsta de 2 ani și exprimarea autonomiei

Antepreșcolarii trec printr-o perioadă de puternică exprimare a autonomiei, imediat după 2 ani și jumătate. Ei își încearcă granițele și vor să vadă cât pot controla, până unde ține autonomia lor. Alegerile lor nu sunt neapărat raționale și de aici permanentul conflict cu adultul atotștiutor și protector.

Deciziile noastre în această etapă trebuie să fie direct proporționale cu dorința lor de independență, deoarece o subminare totală a acestei dorințe creează frustrare, îndoială permanentă asupra putinței proprii în antepreșcolar, rușine și retragere din drumul afirmării.

Sunt foarte puține moduri în care cei mici își pot arăta autonomia sau voința proprie. Este evident că pot avea un anumit control asupra lucrurilor ce vin în contact direct cu corpul lor; iată de ce zona „îmbrăcatului” pare pentru părinți o arenă cu lei. Maleabili și ascultători în restul timpului, ușor de coordonat și înțelegători, găsesc o nișă în care conștientizează că pot controla și vorbi răspicat.

Metode prin care păstrăm copiii fericiți și economisim timp

Cum să facem să le respectăm dorința de independență și totuși să nu intrăm în dispute crâncene pentru un maieu și niște colanți?

Oferiți alternative: două, de preferat! Alegeți de cu seară formulele ce par ideale și dimineața oferiți-le doar pe acelea. Copilul simte că alege el. Este lăudat pentru alegere, se încearcă o scurtă negociere mai mult mimată și toată lumea este fericită cu un copil stăpân și sigur, și un părinte ce a economisit timp prețios.

Alegeți-vă foarte atent „luptele” de dus: dacă este prințesă acum și e musai să poarte fustă lungă din tul, este ok să plece cu ea și peste costumul de ski, pe zăpadă. Nu va înțelege de ce nu poate să o poarte (de când zăpada și gerul nu vorbesc cu dantelele și paietele?), veți avea parte de discuții lungi în contradictoriu și de mări de lacrimi ce pot fi evitate.

Rămâneți inventivi: vorbiți cu o bluză ce vă roagă să îl rugați pe cel mic să o scoată și pe ea din dulap azi, căutați butonul ce oprește plânsul din spatele genunchiului fiicei voastre, povestiți fiului vostru, cu o zi înainte, despre puterea pe care ți-o dă tricoul cu mânecă lungă atunci când participi la ștafetă.

Georgiana o ajută pe Dora să se îmbrace.

– Ce bine că ți-ai ales tu singură rochița azi!

– Da, da! Și în niciun caz să nu uităm masca de scafandru!

Și fizionomia Georgianei se transformă în mască.

– A-ha, azi ești scafandru cu rochie cu volane?

– Desigur!

Ziua se anunță a fi interesantă.

Iosif s-a născut în comuna Feldru din județul Bistrița-Năsăud și este al zecelea dintre cei doisprezece copii ai familiei. În lumea în care a crescut, rostul, munca și Dumnezeu umplu de sens existența locuitorilor. Este un veritabil căutător de povești folclorice, iar de ani buni străbate coclaurile în căutarea oamenilor și a tainelor lor. Matricea Românească și-a dat întâlnire cu Iosif de pe coclauri, și a stat de vorbă despre proiectele sale, horea românească și alte povești cu tâlc.

Articolul pe scurt:

• Valorile cu care Iosif călătorește în viață: “În primul rând, cei șapte ani de acasă, pe care bunica cu limbă de moarte o zis să nu îi uit. Apoi tot ea mi-o mai zis că atunci când oi umbla și oi întâlni multă lume, să nu-mi dau clopu’ jos în fața oricui, și să nu-mi arăt toți dinții în fața oamenilor“
• Nostalgia după satul de altădată: “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului ca o nostalgie. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“
• Radiografia țăranului român: “Respectul față de vecini și legătura cu Biserica, sunt valori care țin de rânduiala satului. Mai e și vorba că cine e de rugă e și de fugă. Adică cine e de biserică este și de lucru. Acestea sunt împreună: munca cu Dumnezeu“

Cum a început Iosif să umble pe coclauri

Când era mic Iosif dorea să fie ba popă, ba doctor, apoi învățător, dar cu toate acestea a ajuns să facă școala de pădurari. Părinții nu aveau posibilitatea să-l trimită la un liceu mai bun, așa că nu a avut încotro. “Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, post care mi-a adus și numele Cu Iosif pe coclauri. Era o emisiune de 50 de minute în care rulau mai multe povești din lumea satului pe care le căutam, era munca mea de a umbla pe văi și dealuri“, povestește Iosif Ciunterei pentru Matricea Românească.

Când eram în clasa a XI-a, am obținut o colaborare cu un post de radio de la Bistrița, era o emisiune care se numea ”Cu Iosif pe coclauri”

Începutul nu a fost deloc ușor, oamenii din lumea satului au o discreție aparte, iar găsirea lor a fost o provocare. “Când am început să caut oameni mai aparte din lumea satului am apelat la preot sau la primar și ei îmi recomandau anumiți oameni. După jumătate de an când emisiunea a început să ruleze pe radio, lumea a înțeles despre ce e vorba și primeam telefoane în redacție, sau îmi scriau pe internet“, își amintește Iosif.

Satul românesc dintr-o altă perspectivă

Iosif plătește din propriul buzunar călătoriile sale în căutarea oamenilor adevărați ai satului. Asta nu l-a descurajat, ba chiar dimpotrivă, a dorit să aprofundeze cunoașterea lumii satului și prin prisma academică. Așa că a urmat cursurile la facultatea de istorie și filosofie, specializarea etnologie, din Universitatea Babeș Bolyai, iar apoi a făcut un masterat în antropologie culturală și folclor la Universitatea din București. “Am vrut să descopăr lumea satului dintr-o altă perspectivă. După studii am înțeles cum sunt oamenii, pentru că eu nu conștientizam acest lucru, tot ce era în lumea satului reprezenta firescul pentru mine“, spune Iosif Ciunterei.

Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc

Satul românesc de azi trece prin transformări evidente, multe dintre ele dureroase. Comparația cu trecutul, pe care în mare măsură îl idealizăm, ne arată un mediu rural cu haine, mâncare, locuințe și activități zilnice complet diferite de ce era acum câteva zeci de ani. “Eu nu cred că trebuie să ne întoarcem la origini și nu cred că ar trebui să vedem trecutul satului cu regretul că s-a dus. Când mă întâlnesc și povestesc cu oameni, văd că ei privesc satul cu nostalgie și-l jelesc. Cred că ar trebui luate lucrurile folositoare din trecut și adaptate pentru ziua de azi. Trebuie să fie o evoluție sănătoasă“, ne lămurește Iosif.

Povești cu tâlc culese de pe coclauri  

Iosif a auzit multe povești ale bătrânilor, fiecare cu rostul ei. L-am rugat să-mi împărtășească una care i-a rămas la suflet. ”Eram odată la o bătrână, tanti Maria, într-o zonă de la poalele munților Tibleș unde răposații se îngropau în propria gospodărie. Și tanti Maria îl avea îngropat pe omu’ ei în grădină, ea avea 86 de ani. Am dat cu ochii de crucea de pe mormânt și am întrebat-o de ce aici se îngropă morții în grădină. Lelea Maria mi-a spus: nu știu de unde vine treaba asta, da eu cu omu’ meu ne-am socotit că dacă om lăsa cu limbă de moarte la copii să ne îngroape în grădină nu or fi în stare să vândă casa și grădina. Dacă le-or vinde înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura“.

Dacă or vinde casa și pământul, înseamnă că ne-or vinde și pe noi, și cred că nu s-or îndura

Iosif spune răspicat că horea, așa cum îi spune el, nu a fost și nu va fi niciodată șlagăr. “Odată cu dispariția satului, interpretul de azi nu mai are cum să înțeleagă ce cântă, totul devine mecanic, nu mai transmite. Am stat odată de vorbă cu un bătrân care după 85 de ani a zis că și-a făcut cântare. În prima strofă horea despre viața de acum, în a doua strofă cânta de tinerețe, în a treia mi-o cântat de jale și plângea, iar în a patra a revenit la starea inițială. Omu ăsta a trecut prin toate stările posibile, dar i-au trebuit 85 de ani ca să-și facă o cântare a lui“.

Teologia religiilor, religia Chinei și martirii creștini chinezi – pe acest fir s-a desfășurat cea mai recentă întâlnire a Centrului pentru Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință de la București. Tema a fost ”Teologia religiilor. Studiu de caz pe religia Chinei” și a fost prezentată de Dr. Andrei Dîrlău. Conferențiarul este autorul unei impresionante cărți, ”China harului”, care se prezintă drept cel mai cuprinzător volum despre creștinism în China (apărut la Editura Anastasia).

Teologia religiilor – o înțelegere diferită decât până acum

Prezentarea lui Andrei Dîrlău a fost abundentă: a început prin a preciza anvergura formulei pe care o propune lumii teologice, respectiv ”Teologia religiilor”. 

În viziunea sa, cercetarea academică obiectivă asupra religiilor lumii este insuficientă pentru o bună înțelegere a fenomenului religios. De la istoria religiilor, trebuie trecut în opinia lui Andrei Dîrlău la teologia religiilor, respectiv o studiere critică a credințelor religioase ale lumii, din perspectiva învățăturii creștine. Scopul acestui studiu ar fi, desigur, stabilirea de punți de comunicare solide, într-o lume în care întâlnirea dintre religii are deseori forma conflictului.

A urmat o incursiune în teoriile despre convergența ideilor religioase, clasificate de vorbitor după caracteristicile lor. El a prezentat diferitele modele de abordare a acestor teorii, așa cum sunt modelul inclusivist, cel pluralist și paradigma teologiei comparate. Andrei Dîrlău și-a arătat simpatia pentru modelul exclusivismului empatic, căruia în opinia sa îi aparține și Părintele Stăniloae prin gândirea sa, respectiv acea formă de evaluare critică a religiilor prin care spiritualitățile și credințele sunt înțelese din perspectiva teologiei ortodoxe, fără ca prin aceasta să se accepte ca adevărate respectivele credințe, dar și fără a pronunța separări sau excludere totală a dialogului cu ele.

Ortodoxia este ilegală în China

Conferențiarul a adus în vederea celor prezenți câteva elemente valoroase ale experienței sale chineze. Cu ani în urmă, Andrei Dîrlău a locuit timp de câțiva ani în China, unde a activat ca profesor de limba engleză. Întâlnirea cu cultura chineză la ea acasă i-a facilitat astfel cunoașterea și înțelegerea ei profundă. Iată câteva informații și aprecieri din conținutul expus:

• În China, creștinismul ortodox nu este acceptat de autoritățile statului. Protestantismul și catolicismul sunt admise, ca urmare a lobby-ului internațional, în conjuncție cu interesele economice ale Chinei;
• În China de azi trăiesc aproximativ 90 de milioane de creștini protestanți și 10 milioane de catolici;
• La nivel popular există o recunoaștere a valorii culturii europene, mai ales a artefactelor acestei culturi, dar o respingere a modelului socio-politic occidental. Acesta este efectul invadării Chinei de către europeni în secolul 19, care a dat naștere unei atitudini revanșarde față de agresori, nerezolvată nici până astăzi. 
• Din aceasta situație istorică s-a născut și reflexul de respingere a credinței creștine, care este văzută drept religia invadatorilor;
• Succesul misiunii creștine este limitat și de mentalitatea populară chineză conform căreia nu există transcendent. Mai exact, nu există conceptul de trecere dincolo de moarte. Divinitatea religiei confucianiste (Tao) este inaccesibilă și impersonală, iar înțelegerea creștină a lui Dumnezeu (întrupat, transcendent și accesibil oamenilor) este de neînțeles și de neacceptat pentru cei mai mulți dintre chinezi;
• Un martor ocular i-a povestit lui Andrei Dîrlău despre viața religioasă a celor câteva zeci de creștini ortodocși din Beijing: din când în când Liturghia este oficiată într-o casă privată, ilegalitate. Preotul vine îmbrăcat în jeanși ca să nu fie recunoscut ca membru al clerului. El și participanții la slujbă sunt foarte conștienți că dacă sunt prinși riscă unele consecințe legale severe. Liturghia este precedată de spovedania celor prezenți.

De îndată ce treci  pragul cafenelei, Ana-Maria te întâmpină cu un zâmbet larg și multă energie. E un loc de poveste în care antreprenoriatul face casă bună cu filantropia. Cu o echipă inimoasă, motivată de dorința de aduce bucurie, Ana-Maria manageriază cu succes un concept rar pe piața din România: afacerea socială Sheida Coffee&Stories. Matricea Româneasă a stat de vorbă cu Ana-Maria despre ce implică antreprenoriatul social, conceptul din spatele cafenelei și ce rol au banii într-un astfel de proiect.

Interviul pe scurt:

• Ce este antreprenoriatul social: “Antreprenoriatul social presupune profit, dar acest profit este redirecționat mai departe către o cauză pentru a crea prosperitate într-o zonă în care sunt dificultăți financiare, sociale, culturale etc.“
• Calitățile unui antreprenor social: “Să aibă vivacitate, dinamică, energie, potențial, curaj și încredere în propriile idei de business. Antreprenorul este cel care este mereu pe punctul de acțiune“
• Cum ne raportăm la profit: “Pot spune că profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni. Dacă reușești să aduci plus valoare prin profitul pe care îl faci, atunci e un câștig“
• Ce ar trebuie să știe un antreprenor la început de drum: “Să-și găsească în jurul lui oameni cu experiență, oameni care îl pot ghida în elaborarea planului de afaceri, în obiectivele și activitățile pe care și le propune“

Dintr-o familie de antreprenori, la cârma unui business social

Ana-Maria a cunoscut de mică mediul antreprenorial. Părinții au avut afaceri o bună perioadă de timp, dar la un moment dat s-au oprit. “Îmi doream un parcurs antreprenorial și visam la un business social. Acum doi ani doream să deschid o cafenea unde staff-ul să fie format din persoane hipoacuzice și unde poți comanda în limbajul semnelor. Un loc în care limbajul emoțiilor să comunice mai mult decât cel verbal“, a spus Ana-Maria pentru Matricea Românească.

Oamenii care ne trec pragul se miră când află că există acest concept și că banii se duc către rezolvarea unei probleme din societate

Ideea unui astfel de loc nu a dispărut, însă pe traseu a apărut o nouă provocare: să managerieze o cafenea socială. “Eu cred că în toți se află această nevoie de a ajuta, de a te face util. Oamenii care ne trec pragul se miră când află că există acest concept și că banii se duc către rezolvarea unei probleme din societate“, a spus Ana-Maria.

Un loc unde afacerea face casă cu filantropia

Sheida Coffe & Stories este o afacere socială sub egida Fundației Inovații Sociale Regina Maria. Am rugat-o pe Ana să ne spună mai multe despre cum funcționează o afacere socială. “Noi ne redirecționăm profitul la finalul fiecărei luni către Policlinica Socială Baba Novac. Mai exact, după ce ne achităm costurile operaționale cu angajații, cu furnizorii, cu chiria, tot ce este în plus merge către acești oameni care nu au venituri și nu au asigurări medicale. Pot spune că profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni. Dacă reușești să aduci plus valoare prin profitul pe care îl faci, atunci e un câștig“, a zis Ana-Maria.

Profitul capătă un sens în momentul în care creez prosperitate pentru alți oameni

La Sheida suprizele se țin lanț. Una din ele este un concept preluat din Italia, numit café sospenso, faptul de a plăti pentru un client care vine după tine și care nu-și permite consumația. “După ce te bucuri de produsul tău, poți lăsa altul în așteptare. Adică să faci o donație chiar la noi în locație, și banii merg către pacienții sociali. Când fondurile ne permit organizăm și campanii umanitare pentru oamenii care sunt în nevoie“, spune Ana-Maria.

Despre antreprenoriatul social

Ideea de antreprenoriat social este bine cunoscută în Europa și în America. În România nu se bucură încă de aceeași recunoștere, deși s-au făcut mulți pași înainte. ”Cred mult mai mult în calitatea muncii de zi cu zi, decât în povestea din jurul unei afaceri.

Cred mult mai mult în calitatea muncii de zi cu zi decât în povestea din jurul unei afaceri

Consider că rezultatele muncii vor avea mai multă valoare și mai multă greutate în interacțiunea cu oamenii cărora le livrezi serviciile“, ne mărturisește Ana-Maria crezurile care o țin activă și plină de energie zi de zi.

Sfatul Ana-Mariei Măliia pentru un tânăr care vrea să-și deschidă o afacere

“L-aș sfătui să-și găsească în jurul lui oameni cu experiență, oameni care îl pot ghida în elaborarea planului de afaceri, în obiectivele și activitățile pe care și le propune. Cred foarte mult în principiul consultanței, cred că e foarte important să ai alături de tine oameni cu care îți poți valida ideile“.

Credit foto: Balkan WavePhoto

Cât timp să-i lăsăm pe cei mici în fața ecranelor? Când trebuie să ne ducem copilul la un control oftalmologic? Dacă mă expun prea mult la lumină artificială o să am probleme de vedere? Matricea Românească a stat de vorbă pe aceste teme cu dr. Roxanza Cozubaș, medic specialist oftalmolog de la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii “Grigore Alexandrescu” din București.

Pe scurt:

• Miopia câștigă teren: “După vârsta de 7-8 ani trebuie să avem în minte faptul că miopia este în plin proces de creștere. Țări precum Japonia sau China sunt 80% mioape, iar noi europenii suntem cam pe la 30%”
• Ochelarii de soare pot fi periculoși: ”Nu recomand să porți o pereche proastă de ochelari de soare pentru că lentilele închise lasă să se dilate pupila, astfel va intra în ochi o cantitate mare de radiații ultraviolete”
• Părerea medicului sau a internetului: ”Eu le spun părinților că dacă vor încă o părere le pot recomanda alți medici, dar nu să se apuce să caute pe internet”
• Influența alimentației asupra vederii: “Cele mai bune sunt fructele de pădure, ardeiul gras, nucile, semințele crude, uleiurile naturale, tot ce are o culoare vie”

Interviul pe larg:

De la ce vârstă este indicat să ne lăsam copiii în fața telefoanelor, tabletelor și televizorului?

Academia Americană spune că până la vârsta de un an și jumătate, doi ani, să nu lăsăm copilul deloc la ecrane. Recent s-a mai relaxat puțin această regulă și se spune că între un an și jumătate, doi ani, avem voie să-l lăsăm pe copil la un video call, spre exemplu. După doi ani putem lăsa copiii la ecrane, dar să aibă în vedere faptul că, ecranul fiind mic, copilul va avea tendița să îl aducă foarte aproape. Așa că, dacă vor să îl lase pe cel mic la un desen animat, să fie un ecran mare și copilul să stea la o distanță de 3-4 metri de el. După 5-6 ani poate să stea cam o oră, dar iarăși păstrând regula ecranului.

Când este recomandat să ne aducem copilul la un control oftalmologic?

Recomand să aducem copilul la un control oftalmologic până în vârsta de un an, maxim doi. E bine să vină cu copilul cât este încă mic, pentru că atunci el colaborează mai ușor. E necesar să facem un control preventiv: chiar dacă tu ca părinte știi că nu are nimic, în felul acesta copilul se va obișnui cu medicul. Sunt mulți copii care dezvoltă o teamă de doctor pentru că nu au fost obișnuiți de mici, e bine să vadă că sunt și vizite în care nu li se întâmplă nimic.

Utilizarea produselor de machiaj reprezintă un pericol pentru ochi?

Unul din sfaturile pe care le dau doamnelor care îmi trec pragul este să nu își aplice nimic de genul rimel, fard, în interiorul genelor. Tot ceea ce trece de linia genelor este bine să fie lăsat în pace pentru că în acea zonă sunt anumite glande care își varsă secreția pe suprafața ochiului. Dacă vii cu creionul dermatograf și dai peste ele, atunci înfunzi acele canale de excreție. Neavând unde să-și evacueze conținutul, te vei trezi cu șalazioane, adică niște umflături care nu sunt infecții, dar care sunt foarte neplăcute.

E bine să aduci copilul la control preventiv, chiar dacă tu ca părinte știi că nu are nimic

Dacă doctorul mi-a prescris ochelari, însă din motive financiare aleg o lentilă mai ieftină în detrimentul uneia mai scumpe, pot avea probleme?

În cam toate locațiile care au anumite segmente cu prețul mai jos vom găsi lentile făcute în China. Acestea nu sunt neapărat proaste, dar sunt mai puțin dezvoltate. Sigur că nu dăunează vederii, dar nu te poți aștepta să găsești cele mai performant tratament antireflex sau cel mai performant filtru de calculator.

Acum că vremea devine mai prietenoasă, mulți își vor cumpăra ochelari de soare. Ce sfaturi le puteți da?

Eu recomand pacientului să își achiziționeze ochelari de soare dintr-o optică specializată. Sunt câteva indicii precum acele marcaje CE de pe brațul ochelarilor care atestă că produsul are o conformitate europeană. Apoi categoria filtrului, cei mai populari sunt cei din categoria trei. Nu recomand să porți o pereche proastă de ochelari de soare, pentru că lentilele închise lasă să se dilate pupila, iar astfel va intra în ochi o cantitate mare de radiații ultraviolete.

Există multe persoane care pleacă dimineața foarte devreme la serviciu, stau toată ziua într-un birou, iar seara pleacă acasă după venirea întunericului. Există vreun pericol dacă nu ne expunem la lumină naturală?

În intervalul 7-10 ani și chiar mai încolo, expunerea la lumină naturală duce la prevenirea apariției miopiei. Pentru noi adulții, lucurile nu mai sunt atât de grave, în sensul că putem să stăm și fără lumină naturală. Dacă stai numai în lumină artificială, la un moment dat s-ar putea să te simți obosit, dar asta nu strică vederea.

Ochii limpezi, albi, strălucitori și care nu ustură sunt semnul unei vederi sănătoase

Mulți evită să treacă pragul oftalmologului și preferă să caute rețete la diverse afecțiuni printr-un search pe Google. Ce le spuneți acestora?

Sunt două categorii de afecțiuni: unele urgente, de genul că mi-a intrat ceva în ochi, și non urgențe. În primul caz recomand să se spele bine ochiul cu apă, deci nu ser fiziologic. Pe partea de non-urgențe sunt problemele pe care le descoperim în urma unui consult, iar după aceea părinții caută pe internet. Când am de dat un diagnostic mai drastic, eu le spun părinților că dacă vor încă o părere le pot recomanda alți medici, dar nu să se apuce să caute pe interent.

În final vă rog să ne spuneți care sunt semnele unui om sănătos din punct de vedere oftalmologic.

Omul care vede bine nu ar trebui să strângă din ochi sau să strâmbe capul atunci când privește la distanță. Un pacient vede bine dacă nu îndepărtează obiectele, apoi aspectul ochilor e important. Ochii limpezi, albi, strălucitori și care nu ustură sunt semnul unei vederi sănătoase.

– O vezi? E perfectă! spune Andrei cu mândrie despre fiica lui. Se mișcă perfect, schiază perfect, își prinde perfect părul, vorbește perfect, este perfectă la școală și dansează ca o profesionistă. Toată lumea spune asta despre ea! Toată lumea spune asta despre tine, draga mea, să nu uiți asta!

Andrei se străduiește continuu să arate absolut perfect, să sublinieze că trăiește absolut perfect. Cumva, reușește să așeze cămașa de forță a perfecțiunii și asupra fiicei sale. El îi transmite Alexiei că trebuie să fie perfectă. Că nu poate fi privită altfel de cei din jur.

O învață să pună preț pe ceea ce cred ceilalți despre ea, să pună preț pe modul în care o gândesc ei, să le facă pe plac, să se mențină pe piedestal și să le demonstreze non stop că merită aprecierea lor.

Perfecțiune, sau cum ne raportăm la alții

Cum va crește Alexia și cum își va vedea propria ei valoare? Cu siguranță în condițiile date va învăța că tot ceea ce reprezintă ea se raportează la modul în care este privită de cei din jur.

Sentimentul propriei valori nu trebuie să depindă în niciun fel de condiții ce trebuie îndeplinite: nici de păreri, nici de cutume, nici de „ce se zice”, nici de „așa am apucat eu”. Mulți părinți au o listă lungă de condiții: tot ce au moștenit, tot ce au dobândit, au împrumutat, au copiat sau tot ce pur și simplu a intrat de undeva în viața lor, pe drumurile pe care le-au străbătut.

Cum traducem perfecțiunea?

Există o diferență foarte clară: dorința de perfecțiune NU înseamnă că îți înveți copiii să își atingă potențialul, să depună eforturi pentru a atinge paliere superioare, cognitive și emoționale, nu înseamnă să aștepți de la ei să devină cea mai minunată versiune a lor. Toate aceste lucruri enumerate sunt de bun augur și merită încurajate, atingându-se corzi ce vibrează și folosindu-se cuvinte potrivite.

Dorința de perfecțiune cultivată înseamnă să te constrângi, din copilărie, să fii ce alții vor sau cred că este bine să fii tu. Să fii perfect în ochii lumii nu este același lucru cu a fi grozav pentru tine, cu ceea ce ești tu și alegi tu.

În momentul în care Alexia nu va performa, o data, într-o conjunctură, se va simți nedemnă. Se va rușina. Va simți că nu mai merită: nici iubire, nici respect.

Rușinea lasă urme adânci în copii pentru că este legată de frica majoră că ei nu merită să fie iubiți.

Atitudini de azi, cicatrici de ieri

Părinții înșiși descriu momentele de rușine legate strâns de teamă și de întoarcerea chircită într-o vreme a copilăriei în care așteptau să vadă dacă încă mai sunt îndeajuns în fața părinților, în fața învățătorului, în fața vecinului de la 2 sau în fața profesorului de tehnologie hotărât să îi lase corigenți.

Când lucrurile se așează unul lângă altul, pare că simțim rușinea exact așa cum simțim suferința fizică: cu putere, în organe și în minte și în suflet, cu cicatrici în personalitatea noastră, în modul de a ne raporta la noi înșine, în sentimentul propriei valori.

Dacă îl întâlniți pe Andrei, vă rog să îi spuneți că voi credeți în fiica lui indiferent dacă este perfectă sau nu. Credeți că poate lua decizii bune după ce greșește, credeți că vă place puternică și vulnerabilă deopotrivă.

Alexiei spuneți-i că o veți îndrăgi și când veți afla că a pierdut cursa, că a marcat un autogol, că a luat 6 în teza de la chimie și când a fost părăsită de prima ei dragoste. Arătați-i ei și tuturor copiilor că cel mai valoros lucru din lume este ca ei să fie mulțumiți cu ei înșiși și fericiți cu ceea ce dăruiesc lumii.

Roxana a fost pasionată de tehnologie încă de mică. Ulterior, prin intermediul voluntariatului a descoperit marketingul și a îmbinat aceste domenii dând naștere unei platforme care pune în contact producătorii locali cu cei care doresc să mănânce sănătos. Vorbim despre Taraba Virtuală, locul în care consumatorii înțeleg că o alimentație sănătoasă nu este un moft, ci un stil de viață. Matricea Românească a stat de vorbă cu Roxana Bitoleanu despre provocările unui astfel de business și profilul consumatorului român.

Interviul pe scurt:

• Nu tot ce este aspectuos e neapărat sănătos: ”Pentru mine eticheta unui produs este gustul, mirosul și abia apoi aspectul. Un fruct sau o legumă perfectă nu este neapărat sănătoasă. Însă vei avea surpriza să vezi că în spatele legumelor și fructelor mai puțin aspectuoase se ascund adevărate comori”

• De unde a pornit și unde a ajuns Taraba Virtuală: “Am înființat platforma în 2017 având un singur producător, iar astăzi sunt aproape 250. Majoritatea sunt de pe lângă București, însă am încercat să cooptez și producători din alte zone”

• Antreprenorul și munca în echipă: “Cred că antreprenorul este cel care se coboară printre ceilalți, își suflecă mânecile și muncește cot la cot cu ei. Nu cred că ai cum să dai direcția unui business și să oferi un exemplu dacă tu nu faci acest efort”

• Relația românilor cu producătorii locali: ”Românii le dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale și mai ales produse cu valoare adăugată”

Când mersul la piață se virtualizează

Totul a pornit de la o problemă de sănătate care a făcut-o de Roxana să adopte o dietă mult mai sănătoasă decât înainte. “A trebuit să fiu mult mai atentă la sursa mâncării pe care o găteam. Era destul de obositor să merg în piață și să caut anumite alimente, așa că m-am întrebat de ce nu ar veni piața la mine! Existau deja producători care își vindeau produsele pe contul personal de Facebook, însă nu exista nicio platformă care să-i cuprindă pe toți și să le ofere posibilitatea de a vinde ceea ce produc“, a spus Roxana Bitoleanu pentru Matricea Românească.

Era destul de obositor să merg în piață și să caut anumite alimente, așa că m-am întrebat de ce nu ar veni piața la mine

Roxana a cooptat un partener ca să-și dezvolte ideea și au început să lucreze la o platformă care să pună producătorul  în contact direct cu consumatorul. “Am înființat platforma în 2017 având un singur producător, iar astăzi sunt aproape 250. Majoritatea sunt de pe lângă București, însă am încercat să cooptez și producători din alte zone. M-am lovit și de refuzuri, dar și de oameni care au acceptat. Din păcate mulți nu vor să iasă din zona de confort, or dacă nu ieși din această zonă nu o să ajungi niciodată unde îți propui“, a spus Roxana Bitoleanu.

O idee care sprijină producătorii români

Munca din spatele platformei a făcut ca feedback-ul pe care l-au primit să fie peste așteptări. “Oamenii au fost încântați că există un astfel de proiect, deoarece unul din segmentele căruia ne adresăm sunt mamele. Ele au fost cele mai încântate că există un astfel de serviciu pentru că le pot oferi copiilor o alimentație mult mai sănătoasă. Până la urmă mamelor le este dificil să se descurce la piață cu căruciorul, copilul, plus sacoșele. E mai convenabil pentru ele să vină producătorul acasă și să le aducă comanda“, precizează Roxana.

Românii le dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale

Am fost curios să aflu care mai este raportul dintre produsele românești și cele din import, pe piața românească. “Românii dau credit din ce în ce mai mult și sunt dispuși să încerce mai multe produse locale, și mai ales produse cu valoare adăugată. E importat să ne raportăm și la produse cu valoare adăugată, nu numai la materie primă. Spre exemplu pe Taraba Virtuală sunt tot felul de produse ce nu se regăsesc în supermaketuri, aici mă gândesc la specialități precum dulceața de ceapă“, spune Roxana Bitoleanu.

Ținta antreprenorului este să ofere valoare

Pe final de discuție am întrebat-o pe Roxana care este rolul antreprenorului în cadrul unui business și cum trebuie să se raporteze la profitul de pe urma afacerii. “Cred că antreprenorul este cel care se coboară printre ceilalți, își suflecă mânecile și muncește cot la cot cu ei. Nu cred că ai cum să dai direcția unui business și să oferi un exemplu dacă tu nu faci acest efort. Iar dacă urmărești doar banii, nu cred că vei reuși. E adevărat că banul este un indicator al succesului, dar ținta antreprenorului este să ofere valoare“, subliniază Roxana.

Nebunia pentru Hristos a fost mereu un capitol confuz: creștinismul înseamnă viață în logica Logosului, a Cuvântului. Creștinismul este luminat de înțelepciune și în căutarea înțelepciunii mai presus de lume, a Sfintei Sofii, căreia cel mai mare împărat bizantin de după Constantin i-a închinat cea mai mare biserică a lumii.

Dar din când în când apare în viața creștină câte un personaj derutant. Mimează nebunia, se comportă ca un sărit din minți, face chiar lucruri scandaloase – iar la final se dovedește nu numai că el nu e nebun, dar chiar că el e mai înțelept decât toți ceilalți. Adică decât toți ceilalți care l-au judecat aspru în tot acest răstimp.

Cândva, într-o mănăstire, trăia o tânără…

Cândva, într-o mănăstire de câteva sute de maici, trăia o fecioară care simula nebunia. Toate maicile și surorile mănăstirii erau nemulțumite de comportamentul și de înfățișarea ei. Atât de mult o displăceau, încât au marginalizat-o total. Nebuna n-avea voie nici să mănânce alături de alte maici, și așa se face că nimeni n-a văzut-o vreodată mestecând (aveau să se întrebe mai târziu dacă, de fapt, ea mânca de-adevăratelea vreodată; își vor aminti atunci că ea înghițea firimiturile pe care le culegea de pe mese atunci când făcea curat la trapeză). Rătăcea prin mănăstire și făcea tot ce i se cerea. Purta o cârpă înnodată în jurul capului, iar asupra ei se revărsau zilnic nenumărate cuvinte de dispreț și de ceartă, uneori însoțite chiar de ghionturi și lovituri.

Cucernicul părinte Pitirum, un monah ascet care trăia singur pe muntele Porfyrite din vecinătate, a primit într-o zi vizita unui înger, care i-a spus: ”Ai o părere prea bună despre tine însuți, și nu ai alt argument decât faptul că trăiești aici, retras. Vrei să cunoști pe cineva care face o asceză mai mare decât a ta și care are viața mai sfântă decât tine? Mergi la mănăstirea de femei tabennisiote și acolo vei găsi pe cineva cu capul înfășurat într-o cârpă. E mai virtuoasă decât tine.”

Călugărul și nebuna

Pitirum a plecat neîntârziat la drum și a cerut voie să intre în mănăstirea de femei. Pentru că era vestit și în vârstă, a fost lăsat să intre. Maicile l-au primit cu cinste, iar el le-a cerut să le vadă pe toate veițuitoarele. Cum însă nu era niciuna cu capul acoperit de o cărpă, a cerut și mai insistent să fie adusă și cea care lipsea. I s-a replicat: ”E o nebună, de ce-ai vrea să o întâlnești?” Dar au trebuit să se conformeze.

Iar când Pitirum a văzut-o pe nebună, cu cârpa ei înfășurată în jurul frunții, a căzut la picioarele ei și i-a spus ”Binecuvintează-mă, Amma (=Maică)!” Iar ea a căzut în genunchi în fața lui, spunând: ”Tu să mă binecuvântezi, Domnule!”

Celelalte maici s-au scandalizat. I-au spus de îndată: Părinte, nu te supăra, dar e nebună, e lipsită de minte. Călugărul însă le-a replicat: ”Voi sunteți nebune și fără minte! Ea este și pentru mine și pentru voi amma, și mi-aș dori să am parte de cinstea pe care o va primi ea în ziua Judecății!”

A fost nebunie sau n-a fost?

Cutremurate, maicile au căzut atunci în fața monahului, în genunchi, mărturisind cum o chinuiseră și o batjocoriseră: una aruncase în biata nebună cu resturi de mâncare, alta o bătuse cu pumnul, alta îi spărsese nasul… Bătrânul călugăr le-a primit spovedania, s-a rugat pentru ele și apoi a plecat.

Nebuna nu-și mai putea juca acum rolul. Deși nu-și schimbase comportamentul, toate maicile o respectau, îi cereau acum binecuvântare, îi cereau iertare la tot pasul. Nu mult după aceasta, nemaiputând suporta cinstea care i se dădea, a părăsit mănăstirea. Nimeni n-a știut încotro a luat-o, urma i s-a pierdut, iar sfârșitul ei nimeni n-are cunoștință cum a fost.

Care este aportul teatrului în educarea tinerilor? Poate arta dramatică să responsabilizeze și să mobilizeze o comunitate? În ce mod contribuie arta la formarea unei percepții de ansamblu asupra lumii? Matricea Românească a invitat-o pe Mihaela Rădescu, actriță la Teatrul Mic și cofondatoare a Centrului de Teatru Educațional Replika, la un dialog despre pedagogia prin artă și impactul social. 

Pionierat în teatrul independent

Mihaela este brașoveancă și absolventă a Facultății de Teatru din Târgu Mureș. După o perioadă bună petrecută în peisajul teatral târgoviștean a decis să vină la București și să dea concurs pentru ocuparea unui post de actor. “Când am venit în Capitală, am avut imediat ce să joc datorită domnului Victor Ioan Frunză, care m-a distribuit în spectacolul Tamerlan cel Mare, montat la Teatrul Național din București. Am ajuns să pășesc pe aceeași scenă cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Leopoldina Bălănuță, Gheorghe Visu, a fost ca o a doua școală. Apoi am ajuns la Teatrul Mic datorită directorului de atunci, Dan Micu, și încurajată de doamna Leopoldina Bălănuță“, povestește Mihaela Rădescu.

Spectacolele pe care le-am făcut la Green au pornit de la teme care mă ardeau

În 1996, teatrul independent începea să-și facă loc în peisajul artistic din România. Mihaela și-a canalizat energia pentru susținerea acestei mișcări. “Este vorba de Teatrul Luni de la Green Hours, spectacolele produse acolo tratau teme care mă ardeau și despre care nu se vorbea. Apoi, regizorul Radu Apostol m-a invitat să colaborăm la spectacolul Ca pe tine însuți, iar experiențele acestui spectacol au constituit bazele asociației“, a spus Mihaela Rădescu.

Întâlnirea care a dat naștere unui proiect îndrăzneț

Legătura și determinarea de care erau mânați Mihaela, Radu, Viorel Cojanu și Mihaela Mihailov a dus la apariția Asociației Replika și a primului ei proiect, Familia Offline. “Timp de șase luni, împreună cu copiii de la Școala Generală nr. 55 am realizat ateliere de improvizație, jocuri de grup, iar textul piesei, ideile, structura personajelor sunt un rod al muncii colective. Spectacolul vorbește despre situația copiilor ai căror părinți sunt plecați peste hotare, iar maturizarea lor naște întrebări fundamentale“, povestește Mihaela.

Dacă genul de teatru care abordează teme grave este bine făcut, atunci îi poate da motive de gândire spectatorului

După succesul înregistrat cu Familia Offline, au urmat alte proiecte. “Noi avem spectacole pe teme acute, puternice, despre care lumea nu dorește să discute. Spre exemplu spectacolul Limite se adresează profesorilor și părinților, pentru că în el vorbim despre școala românească unde, în afară de factorii decizionali, profesorii și părinții sunt și ei segmente importante. Avem avantajul ca echipa Replika să fie una completă, avem regizor, dramaturg, scenograf, artist video, apoi actori. Am zis să împărtășim din experiența noastră tinerilor prin acordarea unor rezidențiate în care ei vin și lucrează gratis cu noi“, detaliază Mihaela Rădescu.

Adolescenții deschid ochii la lucrurile de care până atunci nu le păsa

Au urmat o serie de spectacole prin licee, biblioteci, în care tinerii au luat contact cu un anumit soi de teatru și cu o montare diferită. În urma acestor experiențe am vrut să aflu de la Mihaela Rădescu care sunt beneficiile educației prin teatru pentru un adolescent. “Sun lucruri care se acumulează, nu poți spune că dacă te duci odată la școală și prezinți un spectacol, acel copil va fi automat interesat de teatru. Ei trebuiesc obișnuiți cu participarea rațională, dar și empatică, atunci se va transforma ceva în copil, vor începe să gândească și să deschidă ochii la lucrurile de care inițial nu le păsa“, a zis Mihaela.

Orice act artistic care nu conține emoție nu cred că poate fi numit un act artistic autentic

După lungi peregrinări pe la Teatrul Foarte Mic și Teatrul de Comedie, Centrul de Teatru Educațional Replika are de cinci ani un sediu pe strada Lânăriei în care își așteaptă spectatorii. Intrarea este liberă, pentru că scopul celor implicați nu este profitul material ci educarea publicului. În spatele acestui demers stă o muncă titanică, fie că vorbim de obținerea finanțărilor sau de întreținerea spațiului. Însă Mihaela rămâne optimistă și îmi spune cu zâmbetul pe buze: “E un efort mare, dar nu vreau să mă vait. Trebuie să demonstrăm că se poate și așa, ne ajută sponsorii mici și așa mergem mai departe“.

Florina a susținut dintotdeauna că rutina pentru fiica ei este minunată. A ales să fie blândă, non-critică, să pună accent mereu pe ce face copila bine. S-a ferit să facă nedorite comparații și a petrecut un timp bun și de calitate cu ea. Karina este acum preadolescentă și echilibrată și veselă. Lucru chiar rar! „Și nu a fost așa greu”, spune Florina în gând. Chiar nu înțeleg de ce prietenele mele nu m-au ascultat și nu au făcut ca mine. Hai, că nu e chiar așa de istovitor…

Există rețete perfecte pentru creșterea copiilor?

Prietenele Florinei au fete și băieți, și soți prezenți sau mai puțin prezenți, și bunici și mătuși și program încărcat și un bagaj emoțional diferit. Fiecare are o poveste și fiecare s-a străduit să facă totul în educația copiilor cât de bine a putut.

O admiră pe Florina și relația mama-fiică. Și totuși este destul de complicat să o audă mereu vorbind despre „calea-cea-bună”, unicul drum propice prin care se poate clădi o relație „ca la carte” cu copilul tău: calea ei.

Trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță

Marea majoritate a părinților și-ar dori să aibă la îndemână manuale de creștere a copiilor. Ce să faci când copilul plânge din senin. Ce să faci când copilul vrea să plece cu 5 mașini/4 păpuși din magazin. Ce să faci când adolescentul îți trântește ușa în nas și își dă, superior, ochii peste cap. Răspunsul să fie acolo, tu să faci exact ce scrie în carte, copilul să înțeleagă imediat, să se echilibreze imediat, să cedeze imediat, să empatizeze imediat cu tine, adultul, și TOTUL să fie bine. Exemplar.

Nu există acea carte.

Așa că trăim în incertitudine, mame și tați, tânjind mereu după siguranță într-un drum sinuos și nesigur precum creșterea copiilor.

Siguranța și îndoiala din inima părinților

Rețetele prezentate ca sigure au în ele și semințe ale adjectivului „periculos”. Siguranța de 100% poate trezi chiar și în cele mai tolerante persoane tendințe spre intoleranță, inflexibilitate în gândire, atitudini critice.

Părinții sunt inflexibili unii cu alții. Celor ce le reușește ceva (în proporție mai mică sau mai mare) devin siguri că abordarea lor este cea mai bună dintre toate.

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți

Ne temem mereu că nu suntem părinți perfecți. Răsuflăm ușurați azi că am făcut bine doar pentru ca situația de mâine să ne pună în dificultate și să o luăm de la capăt: Am făcut destul? Am dăruit destul? Am reacționat suficient? Am putut? Am fost?

Când nesiguranța pare că ne înhață complet, ne agățăm de gândul că măcar suntem mai buni ca alții, mai buni decât cei pe care tindem să îi judecăm în haina lor de părinți cu petice sau găuri sau cu fir de aur sau cu țesătură invizibilă de permanentă protecție sau cu capul de leoaică, de urs sau de vultur brodat cu roșu pe buzunarul de la piept.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim

Când mă întâlnesc cu părinții, îi simt fie cum încearcă să mă convingă că au ales până acum ,,cele mai bune metode de care au aflat” (nu neapărat cu cele mai bune urmări, totuși), fie că încearcă să afle rețeta de aur pentru a se regla lucrurile în copii. De mâine. Cu totul.

Cine ești TU, părintele, contează cel mai mult: ești azi adultul care ți-ai dori să fie copilul tău când va fi mare?

Ceea ce suntem îl învață cu adevărat pe fiul nostru. Ceea ce facem modelează cel mai mult interiorul fiicei noastre. Cum privim. Cum zâmbim. Cum ne luminăm la față. Cum admirăm. Cum dăruim.

Felul în care trăim dăruiește mai mult decât felul în care vorbim.

Să știm că nu putem da fetelor și băieților noștri ceea ce nu avem. Vor crește, se vor schimba, vor învăța alături de noi. Să le arătăm copiilor noștri cât de mult înseamnă pentru noi. Oricând. Chiar și când sunt jos și vulnerabili. Să ne căutăm noi valorile noastre și să ne bucurăm de ele pentru a-i ajuta să învețe să le caute pe ale lor și să se bucure cu ele.

Să fim fericiți că nu suntem perfecți pentru ca ei să poată fi fericiți și când nu sunt perfecți.

Importanța conservării patrimoniului cultural spiritual și curajul unei persoane de a salva o biserică veche de peste 250 de ani, aceasta a fost tema expoziției de fotografie „Lacrimile Vinței“, pe care o găzduiește zilele acestea Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”. Autoarea fotografiilor și a conceptului este Raluca Prelipceanu, iar curator este Rodica Marinescu. Expoziția documentar face parte din proiectul „Educația prin cultură” al Liceului, care are ca scop educarea privirii celor tineri.

Vința, o comunitate condamnată

Ideea expoziției a apărut atunci când Raluca Prelipceanu a aflat de drama comunității din satul Vința, de pe Valea Arieșului. În acest sat, în 1760, a fost construită o biserică zveltă. Concurența inevitabilă cu satele vecine a făcut ca biserica din Vința să fie înaltă și frumoasă, Pictura din interior a fost făcută în frescă de Simion Silaghi Sălăgeanu și a fost terminată în anul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Deși încărcată de istorie și de tradiție, biserica aceasta s-a văzut amenințată de unul dintre iazurile de decantare a sterilului provenit din exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Veche de 40 de ani, exploatarea de cupru a generat cantități imense de reziduuri, iar depozitarea lor în iazuri de decantare a dus la strămutarea integrală a unor localități. În Vința, sterilul ajunsese deja la câțiva metri de biserica veche de două secole și jumătate, iar frumusețea ei era condamnată să se piardă.

În 2018, Raluca Prelipceanu a fost cea care a inițiat o mișcare care a pus în contact energia Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Alba Iulia, a Academiei Române, a companiei CupruMin și a Muzeului ASTRA din Sibiu. Rezultatul a fost salvarea, pe bucăți, a bisericii: fresca a fost extrasă și depozitată momentan la muzeul sibian, iar turla și pereții bisericii au fost demontați și urmează să fie remontați pe un amplasament în incinta generoasă a aceluiași muzeu ASTRA. Raluca Prelipceanu a făcut numeroase fotografii înainte de demontarea bisericii, iar ele au fost publicate în albumul „Liturghisiri în adâncuri”. Albumul a fost, de fapt, relansat cu prilejul evenimentului de la Liceul „Anastasia Popescu”, alături de monografia „Vința – radiografia unei comunități care dispare”.

Cine câștigă atunci când trecutul confruntă prezentul

Expoziția de la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a reunit o parte dintre fotografiile cu biserica din Vința pe marginea iazului de steril. Sunt imagini în care biserica pare că are istoria în spate și un viitor înnegurat în față. Expoziția devine astfel o mărturie asupra faptului că memoria poate fi păstrată și că valorile vechi nu trebuie întotdeauna să se recunoască învinse în fața valorilor economice concrete și presante.

Prof. Monica Șerbănescu, declarație la eveniment: “Colaborarea noastră cu doamna Rodica Marinescu în cadrul acestui proiect presupune o secțiune de educație a privirii, care este o componentă foarte importantă pentru copii. Educația privirii presupune atenție, rost, gândire, reflecție. Prin expoziția aceasta, copiii înțeleg Vința din punct de vedere istoric, geografic, teologic, dar și din punctul de vederea al patrimoniului cultural. Timp de o lună, cei care vor privi expoziția vor avea o înțelegere în adâncime a faptului că avem un patrimoniu de o bogăție extraordinară și ține de noi dacă îl vom păstra sau nu“.

Raluca Prelipceanu, declarație la eveniment: „Pentru mine, totul a pornit ca o întâmplare, pentru că eu îmi doream să fac o expoziție cu bisericile de pe Valea Arieșului care aveau pictură veche, iar pe listă era și Vința. La început planul meu era să atrag atenția asupra situației în care se găsea biserica și speram că apoi cineva să se ocupe de salvarea ei, dar până la urmă a fost necesar să mă implic mai mult. Biserica reprezintă efortul unei comunități, iar ca să ridici o biserică acum aproximativ 250 de ani sub stăpânirea austriacă nu era deloc ușor”.

Cristina Ursu este trainer de peste opt ani și este specializată în public speaking, storytelling și orientare în carieră. Cu peste 100 de traininguri la activ, Cristina se ocupă cu organizarea TEDx Băneasa, iar pe lângă acestea conduce propriul business. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre mentoratul în business, formarea unui lider, și arta unui discurs public.

Calitatea umană, mai de preț decât un CV stufos

Dacă arunci un ochi pe CV-ul ei, o să rămâi surprins să descoperi câtă experiență a acumulat. Eu însă am vrut să pătrund în spatele acestui perete informativ și să văd cine este și cum gândește Cristina Ursu. “Să știi că primul cuvânt care mi-a venit în minte este om! Pentru că departe de tot CV-ul și experiența pe care le-am acumulat, pe mine ceea ce mă interesează din momentul în care am plecat din corporația în care m-am format ca trainer este să pot să răspund nevoii oamenilor cu care interacționez“, a spus Cristina Ursu pentru Matricea Românească.

Fie că e vorba de trainingurile pe care le țin, de sesiunile de coaching, de evenimentele pe care le fac, m-a interesat ca omul să plece cu ceva de acolo

 

Cristina ajunsese într-un moment în care orice training pe care îl ținea în corporație nu mai reprezenta deloc o provocare. “Fiind într-o corporație și ținând traininguri trebuie să te supui unor norme, unor cerințe, și atunci cunoscând foarte bine firma, profilul oamenilor care lucrau acolo și știind exact ce vrea compania, totul devenise ca un tipar. Atunci mi-am zis că eu pot mai mult, dar nu pot dacă nu plec de aici, pentru că dacă rămân aici și nevoia mea este satisfăcută, îmi este confortabil și călduț. Așa că de aici a început să se sădească sămânța unei firme pe cont propriu. Sigur, nu știam pe ce direcție o să merg, doar doream să fac training-uri pe cont propriu, să nu mai depind de o firmă, și așa am plecat din corporație“, povestește Cristina Ursu.

Cristina Ursu. Credit foto: Danmade

The Betterist și povești de la TEDx

Cristina a ținut câteva training-uri pe cont propriu și feedbackul a fost unul peste așteptări, așa a luat naștere The Betterist. “După ce i-am dat această identitate și am obținut forma legală am gândit deja primul eveniment. Se numește În Tandem. Am pornit de la faptul că de foarte multe ori auzi în jur zicale de genul ”puterea este la tine”, ”o să te descurci singur”, ”vei reuși singur”. Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții. Atunci am zis să sparg acest mit, și am dat primei ediții tema Relație și educație“, spune Cristina.

Or, noi de fapt în viață nu suntem singuri, din clipa în care ne naștem cineva este acolo lângă noi, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieții

Pe lângă gestionarea propriului business, Cristina se ocupă și cu organizarea TEDx Băneasa. Am rugat-o să ne spună mai multe despre conceptul TEDx și diferența față de proiectul ei. “Următoarea ediție TEDx pe care o voi organiza pe trei octombrie are ca temă sloganul marinei Statelor Unite și anume, Improvise. Adapt. Overcome. TEDx caută mesajele, nu neapărat un nume de speaker, ci ideea pe care speakerul o promovează. Să nu vină omul la TEDx cu gândul că o să îi vorbească președintele unui țări și gata, nu, ci îmi vorbește președintele unei țări pentru că are o idee fascinantă prin care poate motiva și inspira oamenii”.

Cheia unui speech reușit este emoția

Am fost curios să aflu care este cheia unui discurs pentru ca acesta să fie catalogat drept unul complet. “Pentru mine cheia care deschide ușa este emoția. Când vin oamenii la cursurile mele de public speaking, în primul și în primul rând ce încerc să fac, dincolo de tehnici, de structuri și strategii, este să îi pun în contact cu emoția lor. Pentru că atunci când trăiești realmente povestea pe care o ai de spus, clar ea va ajunge la public într-un mod natural“, a spus Cristina Ursu.

Există oameni care au discursuri fascinate și pe care le poți urmări foarte bine, dar care nu conțin o poveste personală

Am vrut să aflu de la Cristina câteva sfaturi pentru o bună gestionare a momentelor de criză ce survin în urma unui eșec profesional. “În momentul în care te lovești de primul eșec, de prima barieră, sfatul meu este ca în acele momente să nu te gândești că acel lucru nu va funcționa deloc, ci doar la faptul că nu ai găsit calea potrivită prin care să faci să funcționeze acel lucru. În momente de eșec trebuie să gândești care sunt factorii problemei, evaluezi, iar apoi reimplementezi. Ce mi se pare foarte important e să îți dai seama ce vrei să faci, care e direcția pe care vrei să te duci, să ai determinarea și credința că ceea ce faci, faci bine și să dezvolți capacitatea de a nu lua eșecurile personal. E foarte important să nu te lași doborât de eșecuri pentru că din toate problemele prin care a-i trecut se va construi povestea pe care o poți spune oamenilor“, precizează Cristina.

Ipostazele antreprenorului și raportul față de profit

Am rugat-o pe tânăra antreprenoare să-mi spună câte ceva și despre relația dintre angajator și angajat. Care este cheia succesului în acest domeniu, în condițiile în care piața muncii de astăzi este marcată de lipsa forței de muncă și de fluctuațiile foarte mare de personal. Cristina are răspunsul pregătit: “Cred că totul se reduce la leadership. Iar ca să fii un bun lider, fie că vorbim de unul dintr-o corporație sau de un antreprenor care are oameni în subordine, trebuie să te conectezi cu oamenii. Trebuie să le înțelegi nevoile, să comunici cu ei, să le insufli motivația de care au nevoie ca să tragă împreună la aceeași barcă. Clar, un lider trebuie să fie un exemplu, însă evident că este și el vulnerabil, iar în momentul în care greșește, normal este să recunoască acest lucru și să ceară ajutorul“, spune Cristina.

Ca lider, trebuie să înțelegi nevoile angajaților tăi, să comunici cu ei și să le insufli motivația de care au nevoie

Antreprenoriatul este despre investiție, dar și despre profit. Merită însă să cauți profitul cu orice preț? Este aceasta o carte bună de jucat pentru un antreprenor, și în special pentru unul la început de drum? “Foarte posibil să nu reușești, iar în momentul în care faci un business strict în ideea aceasta vei fi văduvit de pasiune. Pentru că, indiferent ce vei oferi către consumatori, tu vei vedea doar banii care ți-ar putea intra. Dar oamenii nu cumpără doar produsul, pentru ei contează și cum îi faci să se simtă. Mi se pare foarte important ca ceea ce faci să faci cu pasiune, pentru că după aceea vor veni și banii“, spune cu multă convingere Cristina Ursu.

Meda se uită spre mama ei. Are mâinile încă pline de acuarele și guașe.

„Mama, te rog, mai pot picta puțin, te rooog?”

Georgiana este obosită. În plus, trebuie să scrie rezumatul ședinței cu părinții de ieri. Acum chiar era timpul de strâns pensule, culori și picături de apă. „Hai să ne propunem pentru săptămâna viitoare, Meda, da?” spuse ea și începu să dea startul pentru ordonarea lucrurilor. Ochii triști ai Medei și umerii căzuți o făcură să revizuiască propunerea: „Sau poate avem timp chiar mâine…”

Frământări pentru soluții de compromis

Georgianei îi este foarte greu să dea piept cu supărarea copiilor, cu tendința lor de a negocia în sus orice, cu supărarea vădită și exprimată atunci când dorințele nu se împlinesc imediat.

Noi toți încercăm să țesem soluții de compromis neputând rămâne fermi până la capăt în hotărâri convenite. Ceea ce propunem sună de fapt cam așa: „dacă nu te superi acum, voi găsi o soluție pentru mai târziu, vom vedea cum facem…”. Acesta este punctul în care mulți copii prind aripi în zona negocierilor; ei nu se opresc ci plusează: „Ce zici, mama, mai stăm 5 minute acum și pictăm și mâine, cum ai spus?”

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU? Probabil ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela dur și lipsit de empatie. Era NU pentru ce ceream și NU-să nu îndrăznești să comentezi ceva sau să curgă vreo lacrimă „…că vezi tu!” Era un NU ce zvonea amenințare.

Sau nu spunem NU pentru că suntem obosiți și fără chef de a începe o discuție în contradictoriu. Sau nu spunem NU pentru că nu știm să îl spunem și nici nu știm însemnătatea lui.

Adevărul este că „NU” își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și rascoliri înțelese și susținute de adulți, copiii se înseninează și apreciază grija din fermitatea părintelui.

Cum îl spunem pe NU?

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi „țipat”; cu grijă și considerație. Spus cu căldură și grijă, jucăuș și încrezător fără a-și pierde deloc din fermitate, NU-ul devine un bun conector. Nu-ul nu trebuie să sune răutăcios, superior, lipsit de empatie.

Stilul de a pune NU are până la urmă cea mai mare valoare: cu privirea în privirea copilului, repetând dorința lui pentru a-i arăta că ești conștient de cerință, cu blândețe fermă, cu folosirea sensului pozitiv atunci când poate fi ales în formulare, cu pronunțarea a ceea ce urmează să se întâmple, eliminându-se interzicerea sau oprirea de fond:

Să repetăm împreună cu Georgiana:

„NU”

„Acum nu”

„Dragule, oh, nu”

„E timpul să te întorci”

„E timpul să mergem”

„Este al prietenului tău”

„Acum este timpul să ne întoarcem”

„Nu, nu poți avea asta”

„Nu, nu acum”

„Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți mușca”

„Nu. Nu poți avea ciocolată chiar acum”

„Știu că îți dorești asta însă nu o poți avea chiar acum”

„Nu, nu te pot lua acum ci la ora stabilită”

„Nu, nu poți lua o altă jucărie din raft”

„Nu, vom lua o gustare mai târziu. Nu poți avea covrigi acum”

„Nu, nu poți sta pe mine acum. Ești bine, ești în fața mea, în siguranță”

„Nu putem face asta acum. Eu sunt aici pentru tine”

„Nu poți să ai penarul surorii tale. Este al ei.”

Este un „NU” prin care îți pasă? Atunci este cuvântul potrivit!