Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte.

Exact asta fac și Victor și mama lui. Vorbesc despre o anumită seară de mai. În acea seară se rostise cu fermitate negația NU. Fusese un NU din sfera interdicțiior. Azi, Victor, adolescent, pare fericit că a primit o interdicție. Ce este asta? Cum ar putea un adolescent să fie mulțumit cu o astfel de situație?

Să tragem puțin cu urechea la această povestire:

Ziua lui NU

– Nu mai merg în viața mea la antrenament! S-a sfârșit! Să arunci echipamentul!

Victor e furios. Adriana, mama lui, nu l-a văzut niciodată așa. Azi a ratat două coșuri și antrenorul l-a trecut pe bancă.

– Gata! Înțelegi? Ga-ta!!!

Adriana și-a susținut fiul toată copilăria și adolescența în orice. L-a lăsat să încerce și „dacă nu i-a plăcut” la tobe, la șah, la curs de rumba și la cățărări l-a lăsat să se retragă.

Azi însă este vorba de altceva. De 6 ani de antrenamente ce se vor puse în colțul cu „aruncați aici”. De frustrare și epuizare emoțională, de lipsă de echilibru, invidie, răzmeriță.

Adriana îl privește pe Victor în ochi și îi spune cu glas jos și ferm:

-NU. Nu sunt de acord. Când te vei calma, vom discuta despre asta. Sunt aici.

Victor tună și fulgeră și nu poate crede că mama lui a spus NU. Un NU foarte ferm.

Ce fac copiii în fața succeselor și insucceselor

Copiii au tendința de a fugi de greu, de furtuni emoționale, de confruntări. Sunt fericiți când sunt aplaudați de antrenori și mentori și profesori și familie și sunt revoltați când lucrurile nu se întâmplă exat așa cum vor. Nu înțeleg mereu raționamente, strategii, trasee.

Datoria părintelui în momentul de revoltă nechibzuită este să fie acolo și să spună: „Nu. Ne mai gândim. Vom analiza când ne calmăm. Mâine e o altă zi”. Rolul nostru, uneori, e să ne uităm clar în altă parte.

Să ne impunem părerea sau nu?

Instinctul funcționează și este cel ce ne arată când durerile sunt îndreptățite să ceară și când doar ambiția, spiritual de competiție exacerbat, frustrarea, epuizarea emoțională e de vină pentru decizii pripite.

Încurajez mereu dialogul, înțelegerea, empatia, ascultarea.

Și spun uneori, la fel de încurajator: „e timpul să îți spui hotărârea de părinte și să închei subiectul”.

Când lucrurile se calmează, când totul e de înțeles, când resentimentele pur și simplu pleacă pe câmpii, în copil izbucnește din nou plăcerea de a fi, de a face, de a performa, de a împărtăși, bune și rele. Va străluci, el, copilul, mânat de pasiune, de puterea de a înfăptui, de a câștiga, de a atinge cote noi.

Sfârșitul fericit al poveștii

Reporterul pronunță cuvintele precipitat:

– Stăm de vorbă cu Victor Simion, căpitanul echipei ce în această seară a devenit Campioană Națională! La ce te gândești acum, Victor?

– Mă gândesc la o seară de mai, la un NU puternic spus de mama mea și vreau să îi mulțumesc pentru că nu m-a lăsat să renunț și îi mulțumesc pentru că a fost puternică pentru mine și vreau să mulțumesc și echipei mele și….

„Da, da, spune mama, îmi amintesc că ochii mei au dat să se umple de lacrimi când te-am auzit, însă zâmbetul de bucurie a alergat mai repede. Știam că am ales bine însă m-am bucurat când tu ai înțeles asta”.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte. Și să recunoaștem tot binele din viața noastră de copii și de părinți.

Bucureșteancă get beget, Raluca a părăsit pământul natal la 22 de ani pentru a studia opt ani la Paris și unul la Torino. A predat la universități prestigioase precum Sorbona, Evry sau Creteil, însă misiunea ei era alta. Peregrinările printre străini i-au întărit credința și au reaprins dragostea pentru valorile satului românesc. În 2018, Raluca și-a luat inima în dinți și a început să lupte pentru salvarea Bisericii Sfântul Arhanghel Mihail din Vința.

Articolul pe scurt:

• Tradiții Pascale de pe Valea Arieșului: “Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“
• Biserica din garaj și francezii care se roagă în română: “Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română“
• Vința pe calea Învierii: “Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de șase luni“

Lacul de steril înghite totul

Paris, un voiaj către rădăcini

Primul contact cu lumea satului a fost la doi ani și jumătate, când și-a vizitat străbunicii materni din comuna Sibiciul de Jos, în munții Buzăului. “Era o mare bucurie să descopăr tot ceea ce era legat de natură, animale, gospodărie. Nu am mai avut niciun raport cu lumea satului până pe la 13 ani. Atunci profesoara noastră de matematică ne-a dus în Obcinile Bucovinei și am descoperit frumuseți de care nici nu știam“, povestește Raluca Prelipceanu pentru Matricea Românească.

Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie

A urmat plecarea la Paris și un drum inițiatic printre străini. Acolo a văzut mulți români plecați din țară care și-au redescoperit identitatea, dar și cazuri în care au lepădat-o deoarece o vedeau ca pe un balast. Printre străini, Raluca și-a redescoperit credința. ”Am fost pentru prima dată la parohia Saint Sulpice din Paris, o criptă în care atmosfera este similară cu cea din creștinismul primar. Acolo ne strângeam și ne spuneam ofurile, era o comunitate foarte vie. La un moment dat am fost la o parohie de limbă franceză unde slujea părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard. Se slujea într-un garaj pentru că nu-și permiteau să închirieze o biserică. Am fost profund impresionată când toată comunitatea care era formată din francezi a început să recite Tatăl nostru în limba română”, a spus Raluca.

Pictura a fost extrasă de pe pereții bisericii

Învierea bisericii din Vința

Reîntoarcerea în țară a adus o întâlnire ce avea să-i schimbe viața. Raluca a însoțit o prietenă restaurator care lucra la refacerea unei biserici pe Valea Arieșului. Mulți specialiști spunea că pictura bisericească din acele locuri este naivă, fără valoare teologică. “Am pus un rămășag: să demonstrez că în acele zone a existat o școală de iconografie. În momentul în care mergeam pe teren găseam greu unde să poposesc. Cineva mi-a recomandat o bătrână văduvă. Soțul dumneaei fusese epitrop la o biserică din apropierea Vinței, așa am descoperit locul“, spune Raluca Prelipceanu.

Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară

Exploatarea de cupru de la Roșia Poieni a contribuit la formarea unor cantități mari de reziduuri care erau depozitate în iazuri de decantare. Peisajul era sfâșietor: grandoarea bisericii de secol XVIII urma să dispară sub amenințarea lacului de steril care era la câțiva metri. “În noaptea de Înviere m-am gândit că ar trebui să-l apelez pe preotul din Vința. Pictura bisericii era în condiții foarte bune. Atunci am conștientizat că nu o pot lăsa să dispară. După lungi negocieri cu diferite instituții a urmat un șantier de trei luni. Au fost implicate trei echipe: una de extragere a picturii frescă, apoi o echipă de extragere a picturii pe lemn și o echipă de constructori care a preluat elementele de lemn și zidărie“, a precizat Raluca Prelipceanu.

În timpul lucrărilor de demontare a bisericii din Vința

Tradiții Pascale pe cale de dispariție

Acum biserica e pe mâini bune și urmează să fie remontată în incinta muzeului ASTRA din Sibiu. Grija față de locașul din Vința m-a făcut să o întreb pe Raluca Prelipceanu ce rol avea biserica în satul de odinioară. “În trecut biserica era constucția principală. Satele concurau între ele care are biserica cea mai frumoasă. Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc, iar în funcție de relația cu Dumnezeu se țesea și relația cu ceilalți săteni“, lămurește Raluca.

Activitățile țăranului erau organizate după sărbătorile anului bisericesc

Când aduc în discuție soarta satului românesc, inevitabil apare un oftat. Raluca a luat la pas multe cătune și a constatat cu amărăciune că odată cu moartea bătrânilor dispar și tradițiile. “Pe Valea Arieșului era un obicei în preajma Paștelui legat de bătutul toacei. Se alegeau câțiva feciori care mergeau în Joia Mare la pădure și alegeau un lemn din care se făcea o toacă. De vineri seara până la Înviere se bătea toaca întruna pentru că atunci Hristos era în mormânt, iar duhurile rele bântuiau pământul și trebuiau alungate“, amintește Raluca.

La începutul lunii februarie m-am întors în campusul de la Jacobs University Bremen și totul era perfect pregătit pentru un semestru și mai plin și mai fructuos. O săptămână întreagă am fost încontinuu întâmpinat de către colegi, prieteni și profesori, cu veselie, cu povești, întrebări și noi planuri.

Încerc să mă gândesc când am avut câteva ore libere în luna februarie, însă ar fi foarte greu să le găsesc!

În toată vria din jurul meu, în care lumea se grăbea și se străduia să cunoască, să organizeze, să creeze și să ofere, eu m-am găsit în fiecare zi aprofundând, discutând și lucrând.

În câte zile se poate schimba lumea

Am plecat în excursii de studiu sociologic (având călătoriile lui Dimitrie Gusti în gând) pentru a înțelege mai bine comunitățile internaționale așezate în Germania în ultimii 30 de ani, am participat la conferințe pe teme socio-politice (ne)actuale (fiind sigur că lumea are un curs greu de modificat!) și am întâlnit foști studenți JU care erau gata să împărtășească din experiențele lor. În continuu ceva nou îmi dădea energie. Viața avea mișcare și culmi de urcat.

Începutul lunii martie m-a purtat departe de campus pentru 3 zile.

Când m-am întors, LUMEA se schimbase deja.

Schimbarea e febrilă

Holurile și aleile nu mai erau pline de studenți, contactul cu profesorii noștri părea încremenit sau rece și mie îmi era mult mai greu să găsesc oameni. Studenții americani părăseau campusul, discuțiile pe rețelele de socializare erau febrile: rămâi sau pleci, îți faci provizii, te temi sau nu, care e cea mai mare frică, care e diferența dintre virusuri și bacterii, ce înseamnă vârstă critica și comorbiditate. Începutul schimbării ne acoperise.

Mie îmi răsună mereu în urechi remarca unui coleg ce sublinia într-un curs rolul evenimentelor marcante în formarea prezentului: “Crizele nu încep ca într-un film, cu toții trebuie să realizăm foarte devreme cât de sensibilă este de fapt balanța vieții. Cauzele există deja, ca și cum criza zace ascunsă în pământ, așteptând momentul să sară.” Experiența sa personală ne-a ajutat în oră să vedem altfel istoria, însă acum mă ajuta să înțeleg gândurile și emoțiile mele.

Bremen în timp de pandemie. Sursa foto: www.gew-hb.de/

Viața în universitate în timp de pandemie

Universitatea JU a știut că trebuie să-și îndeplinească obiectivul principal, acela de a ne pregăti pentru a îmbunătăți lumea, așadar am comutat toată munca în cursuri online, iar învățătura și-a văzut bine de drum. Cursurile au rămas (mai mult sau mai puțin) interactive, iar topicul PANDEMIE ne-a dat subiecte foarte interesante de discuție la orele de sociologie și istorie, economie, statistică și programare. Cu toții am trecut printr-o perioadă de adaptare, însă pentru că orele și întâlnirile se pot face cu ușurință din camera noastră, am realizat că avem mult mai mult timp pentru studiu, analogii și reflecție.

Încep să discut cu colegii mei. O primă schimbare pe care o văd este modul în care încep să se refere la lumea din jurul lor: acum, cu toții și-au lărgit perspectiva. Îmi amintesc ce spusese un student la ora de filosofie semestrul trecut reflectând la evenimentele care au schimbat cursul istoric al țării lui: oamenii își dau seama natural despre lucrurile care ar trebui să-i preocupe atunci când sunt loviți de o perioadă de criză.

Care e întrebarea principală

Deși informațiile și sursele noastre diferă, interesele tuturor se focalizează într-o singură zonă, indiferent de pregătire sau cunoștințe: cum de a reușit să lovească atât de puternic acest nou (vechi) virus/eveniment/proces și cum ne va afecta.

Cu toții știm ce e de făcut pentru a sta în siguranță și toți, de la studenți și asistenți până la profesori și boardul de conducere lucrăm în felul nostru pentru a preveni și a limita pericolul.

Suntem atenți la informația pe care o consumăm și nu mai citim și vorbim doar de dragul de a o face.

Din fericire pentru noi, cei din campus, statul în care ne aflăm (landul Bremen) a fost foarte puțin afectat de epidemie, iar Facultatea nu are până astăzi niciun suspect de a fi contactat virusul. Poate că acest lucru ne dă speranță și posibilitatea de a privi și înțelege situația așa cum o facem de pe această punte de observare.

Cum te pregătești de ceva imprevizibil?

A fost foarte interesant pentru mine să îi întreb pe oamenii cu experiență pe care îi cunosc dacă au mai trăit vreodată așa ceva; toți mi-au spus că modul în care s-a aranjat lumea este complet nou. Așadar, individual, probabil că nimeni nu are un răspuns corect din experiență la ceea ce se întâmplă.

Pe 2 Ianuarie citeam despre începutul acestui fenomen pe când trecea neobservat și furișat de restul lumii și îmi dau seama că nu i-am acordat mai multă importanță ca altor știri despre care aflam. O schimbare majoră se poate întâmpla oricând și poate porni din orice; ține de noi toți să fim pregătiți pentru aceasta. Totodată, consider acum mai mult ca oricând, că este moral și necesar să fim smeriți și să ne bucurăm de binele pe care îl trăim, azi, ieri sau mâine.

Îmi este frică?

Indiferent cum sunt, o frică e mereu pe lângă mine. Mi-a fost frică să nu fiu furat din propria casă bine baricadată. Apoi mi-a fost frică să nu fiu uitat, iar apoi să fie sfârșit de săptămână, iar eu tot în casă să fiu. Azi mi-e frică pentru semeni, pentru viitor, pentru ce și cum trăiesc această primăvară.

Aș vrea să ne străduim să nu rămânem fără frici! Frica are puterea de a ne ține înfipți în realitate, în lumea creată de noi pentru noi, ne ține dornici de cunoaștere și înțelegere, de soluții și de ordine. Când nu știm de unde să o luăm din loc, poate ar trebui să fixăm linia de START lângă fricile noastre.

Sunt încrezător ca să pot trece peste lucrul de care mă tem cel mai tare și rămân prudent astfel încât să nu cred orbește în primul meu zvâcnet atunci când lucrurile se conturează imperfecte.

De veghe…

Acum, oriunde suntem, cel mai bine este să respectăm indicațiile oferite de cei abilitați și cu multă atenție și răbdare să lucrăm cu noi spre a învăța cum să funcționăm mai bine în noua variantă a lumii noastre. Trebuie să ascultăm cu atenție pământul, să ne lipim urechea de el, să rămânem de acum vigilenți, de veghe în lanul de secară ce se întinde în fața generației noastre și a generațiilor care ne urmează.

Anii sunt așa de lungi, iar orele sunt atât de scurte. O secundă și încă una. Lumea se schimbă. Și eu.

E 00:01. Am 20 de ani.

Spre deosebire de foarte multe alte popoare, evreii din antichitate aplicau o serie de norme necesare curățirii sufletești și trupești. Moise în calitate de autor al Pentateuhului le pune pe hârtie și le răspândește în popor. Se pune accent pe igiena personală, se dau sfaturi pentru autoizolare și apare prima rețetă pentru fabricarea săpunului.

Articolul pe scurt:

• Autoizolarea, un concept biblic: Legile referitoare la autoizolarea leproșilor sunt modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri
• Biblia și prima rețetă de săpun: Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul, deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral și antiseptic
• Poporul ales a fost învățat să se spele în mod meticulos: “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“

Cu mâinile și vasele curate

Preocupările unei comunități aflate în plin exod sunt diferite decât cele ale unei populații stabile. Devine mult mai important ce vei mânca sau unde vei dormi decât igiena zilnică. Atenția divină vede acest lucru și prescrie prin Moise o spălare meticuloasă a mâinilor, urmată de schimbarea hainelor după contactul cu diferite focare infecțioase. Preoții și poporul trebuiau să se supună unei spălări ori de câte ori terminau treburile de peste zi.

“Să-și spele preotul hainele sale, să-și spele trupul cu apă, apoi să intre în tabără (…) Cel ce a ars-o (junica) de asemenea să-și spele hainele sale, să-și spele trupul cu apă” (Numeri 17,7-8)

Obiceiul spălării a fost păstrat și după dărâmarea templului din Ierusalim. Prevederile din Pentateuh au fost reluate și comentate în literatura talmudică. Acolo spălarea mâinilor înainte de masă este foarte importantă. “O asemenea mână (nespălată) orbește ochiul, surzește urechea și produce un polip. Mâinile rămân în această stare periculoasă până ce au fost spălate în trei rânduri“. Scrierile rabinice vorbesc de o igienizare a vaselor destinate mâncării. “Clătiți paharul înainte de a bea și după ce ați băut. Omul nu trebuie să bea dintr-un pahar și să-l întindă altuia, căci aceasta este primejdie de moarte“.

Rețeta biblică pentru săpun

Mulți cercetători sunt de părere că Biblia conține una din primele rețete pentru fabricarea săpunului. Acesta se obținea din cenușa de cedru sau de animal amestecată cu apă și isop.

“Pentru cel necurat să se ia din cenușa jertfei arse pentru curățire și să se toarne peste ea într-un vas apă de izvor. Apoi un om curat să ia isop, să-l înmoaie în apa aceea și să stropească din ea casa, lucrurile și oamenii câți sunt acolo“ (Numeri 19,17)

Rețeta biblică pentru săpun este similară cu leșia pregătită de bunici și folosită la spălarea rufelor. Ingredientul în plus este isopul deoarece frunzele acestuia conțin ulei antiviral, antiseptic și bactericid. În literatura biblică, isopul este corelat cu purificarea: “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi“ (Psalmul 50,8).

Distanțarea socială prescrisă de Biblie

Una din maladiile cel mai des pomenite în Biblie este lepra. Un om lepros înceta să mai existe pentru comunitate. Era alungat din sânul familiei, trebuia să poarte însemne distinctive pentru ca oamenii să evite contaminarea. Infectatul trebuia să se autoizoleze pentru binele comunității.

“Leprosul, cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, şi să strige mereu: Necurat! Necurat! Tot timpul cât va avea pe el boala, să fie spurcat, că necurat este; şi să trăiască singuratic şi afară din tabără să fie locuinţa lui“ (Levitic 13, 45-46)

Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:”Porunceşte fiilor lui Israel să scoată din tabără pe toţi leproşii (…) De la bărbat până la femeie să-i scoateţi şi să-i trimiteţi afară din tabără, ca să nu pângărească taberele lor (Numeri 5,1-4)

Legile referitoare la autoizolarea celor infectați reprezintă modul prin care evreii luptau cu transmiterea bolii. Reglementările rabinice prevedeau că o persoană trebuia să stea la o distanță de cel puțin doi metri de un lepros, iar dacă bătea vântul, la 45 de metri. În cazul unei persoane vindecate miraculos, integrarea în comunitate se făcea tot în urma unei perioade de autoizolare care dura șapte zile. Așa a fost în cazul lui Miram, sora lui Moise care fusese vindecată miraculos, la mijlocirea fratelui său (Numeri 12, 10-15).

Din articol:

• Luând mărturia evanghelistului Luca drept temelie, aflăm că pentru prima dată în Antiohia ucenicii s-au numit creștini.
• De atunci poporul creștin a crescut, iradiind din bazinul Mediteranei pe întreg globul. Dar și diversitatea dogmelor și doctrinelor creștine a sporit.
• Ce mai înseamnă să fi creștin astăzi? Cum putem ști că aparținem poporului creștin? Ne-ar putea ajuta să aflăm Nicolae Steinhardt, Lev Tolstoi, Thomas Paine și Nicholas T. Wright.
• Și astăzi, ca și la Cincizecime, creștinul se cunoaște după limbile de foc ale Duhului Sfânt, ce se așază asupra sa: istoria începută în Antiohia acum două milenii continuă să fie scrisă.

Cui se adresează Iisus?

Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe (unicul) Ion Creangă, dar eu m-am întrebat mereu cum s-a întâmplat și când s-a întâmplat ca dintr-o sectă evreiască firavă să devenim creștini cu o conștiință a apartenenței la un mare și universal popor denumit cu același nume; chiar dacă acest popor nu are o identitate unică, dar reclamă o credință cu un izvor unic, Evanghelia (învățătura, predicile) lui Mesia Iisus.

Iisus, adică Ieșua, în aramaică și ebraică, Ἰησοῦς–Iesous, în greacă, Iesus, în latină. Mesia, adică Mashiakh, în ebraică, Masih în arabă, Χριστός-Hristos în greacă, Christus în latină, adică Cel Uns (de Dumnezeu). Iisus, din spița lui David, Cel Uns, Cuvântul lui Dumnezeu, Învățătorul tuturor popoarelor, deci atât al evreilor, cât și al „neamurilor”.

Luca, un medic grec

Misiunea lui Iisus, așa cum se știe, nu a fost aceea de a deveni regele salvator al evreilor, care să-i poarte într-un război sfânt și câștigător de eliberare din robia romanilor și a conducătorilor proprii susținuți de Imperiu, ci de a instaura pe pământ un altfel de Împărăție, o Împărăție a lui Dumnezeu, care se construiește sinergic prin aportul fiecărui om care crede în învățătura lui Iisus (Evanghelie), are nădejde că aceasta se va împlini și își clădește viața de zi cu zi în dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său.

Ca să aflăm concret cum anume am devenit creștini, un excelent ghid ne-ar fi evanghelistul Luca. Luca (în ebraică Luka sau Louka, în greacă Λουκάς, Loukás) era originar din Antiohia (de pe un teritoriu ce ar aparține astăzi Siriei), posibil grec, în orice caz un om educat în școli grecești, cu statură de intelectual și pregătire de medic.

Luca este autorul unei Evanghelii canonice, dar și al unei istorii care îi continuă Evanghelia, pe care canonul a reținut-o sub titlul de Faptele Apostolilor; împreună, cele două texte reprezintă cel mai bun reper, atât istoric, cât și teologic, pentru a înțelege cum și când anume am devenit creștini.

Cronologie: etapele cele mai importante

Luca etapizează istoria primilor ani ai creștinismului, a instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, relatându-ne evenimente cum sunt:

(i) misiunea lui Iisus, Hristosul, Cel Uns, Cuvântul lui Dumnezeu, care și-a predicat Evanghelia timp de trei ani în mod special printre evrei, apoi a ajuns în Ierusalim unde preoții și cărturarii l-au condamnat la moarte, iar romanii au dus sentința la îndeplinire;

(ii) momentul îngropării, al Învierii, petrecerea a încă patruzeci de zile printre ucenicii, până la Înălțare;

(iii) Cincizecimea (botezul cu Sfântul Duh), ca eveniment central pentru debutul misiunii apostolice de răspândire universală a învățăturilor Evangheliei; misiune dominată de figura luminoasă a lui Iisus, Hristosul, Cel Înviat și Înălțat, întemeietorul Bisericii noi, creștine și cel ce edifică de atunci încoace Împărăția nouă a lui Dumnezeu pe pământ;

(iv) misiunea de diseminare a Evangheliei prin mai multe figuri de apostoli, dintre care se disting Petru, piatra pe care Iisus a indicat-o ca cea tare, pe care se va înălța Biserica creștină și Pavel, prigonitorul convertit și apostol al „neamurilor”.

Aflăm, astfel, de la Luca (Faptele Apostolilor, cap. XI) că în chiar Antiohia sa natală, unde Barnaba și Pavel au învățat poporul un an întreg, atât evrei, cât și ne-evrei, după exemplul lui Petru care a participat la botezul în Sfântul Duh a familiei păgânului roman Corneliu, noii prozeliți, ucenicii, s-au numit pentru prima dată creștini, adică următori lui Hristos.

Cum rezolvau disputele vechii creștini

Poporul creștin, în zorii în care credința în învățătura lui Iisus, Hristosul a început să se răspândească, s-a format în jurul bazinului mediteraneean, în comunitățile urbane (Antiohia, Corint, Efes, Alexandria, Roma etc.), răspândindu-se apoi destul de rapid, dat fiind nivelul de civilizație și infrastructura pe care Imperiul Roman o punea la dispoziție.

Știm atât de la Luca, cât și din Epistolele apostolului Pavel că de la început comunitățile creștine aveau dispute interne. În timp, aceste comunități au dezvoltat viziuni diferite asupra Evangheliei și au consolidat dogme sau norme diferite de interpretare; așadar nu ar trebui să fim mirați că nici astăzi poporul creștin nu a evoluat sub semnul sinergiei. Diferențele de dogmă sau/și de doctrină creează încă dispute, dar lasă și loc pentru dialog ecumenic.

Steinhardt: trei scriitori pe drumul către Golgota

Pe masa mea de lucru sunt la-ndemână patru autori, trei declarați creștini și un ateu: Nicolae Steinhardt , Lev Tolstoi, Nicholas Thomas Wright și Thomas Paine. Fiecare dintre ei are o anumită viziune asupra creștinismului și niciuna dintre acestea nu-l știrbește, ci-l îmbogățește.

Nicolae Steinhardt vorbește (într-una din predicile cuprinse în volumul Dăruind vei dobândi), modest, nu despre sine, ci despre colegii săi de generație și drumul lor în căutarea mesajului lui Hristos: Eugen Ionescu, Constantin Noica și Mircea Eliade. Fiecare dintre cei trei a străbătut o viață întreagă, mai mult sau mai puțin ezitant, drumul către Golgota, pentru ca în final, așa cum ne încredințează Steinhardt, fiecare dintre ei să se alăture poporului creștin.

Tolstoi: credincios, dar excomunicat

Cazul lui Lev Tolstoi este unul aparte. În anul 1901, pe ușile bisericilor din Rusia era afișat un anunț care-l privea: „În mod deschis și înaintea tuturor, el și-a renegat mama care l-a crescut și educat: Biserica Ortodoxă. Biserica nu-l mai recunoaște printre copiii ei.” A fost urmarea în principal a publicării romanului Învierea, dar și a încercărilor sale de a oferi un nou canon bisericii, prin publicarea unor lucrări ca Evanghelia, pe scurt.

Rescriind Evanghelia, Lev Tolstoi afirma: „…creștinismul nu numai că nu este un amestec de lucruri înalte și obișnuite, nu doar că nu este o superstiție, ci, dimpotrivă, este cea mai puternică, pură și completă învățătură metafizică și etică, deasupra căreia rațiunea omului, până în ziua de azi, încă nu s-a ridicat…”. Lev Tolstoi s-a stins din viață la Iasnaia Poliana fără a-și dori să se împace cu Biserica Ortodoxă Rusă, dar a sfârșit, cu toate acestea, ca un bun creștin, cel puțin în opinia mea.

Paine, între tragedie și sinucidere

Thomas Paine a fost, aparent cel puțin, creat din alt aluat: el s-a declarat raționalist și ateu și nu s-a ferit să atace fundamentele învățăturii creștine, în particular, dar și ale oricărei religii în general. În Epoca Rațiunii, Paine definește ca pur orgoliu omenesc recursul la credința creștină: „Oare sentimentele noastre ordinare nu sunt stimulate de altceva decât de tragedie și de sinucidere? Sau mândria încrâncenată a omului a devenit atât de intolerabilă, încât nu o mai poate măguli altceva decât un sacrificiu al Creatorului?”

Cu toate atacurile sale împotriva creștinismului, chiar dacă a trecut în lumea de dincolo singur și uitat, Thomas Paine și-a afirmat credința în Dumnezeu și speranța într-o viață de apoi fericită; iar până să fi plecat în lumea de dincolo, a militat pentru abolirea sclaviei, ceea ce l-a distanțat de unii dintre părinții fondatori ai Statelor Unite.

N.T. Wright: biserica se construiește continuu

Nicholas T. Wright este teolog anglican, fost episcop de Durham, profesor la Universitatea din St. Andrews și mai recent cercetător la Oxford. Un creștin dedicat, Wright este de părere că Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin Evanghelie și consfințită de sacrificiul lui Iisus Hristos, este prezentă acum printre noi și în continuă edificare, până la Parusie (Al Doilea Advent). Iar agentul catalizator omniprezent este Duhul Sfânt.

Cu sprijinul evanghelistului Luca ne-am edificat asupra momentului și modului în care am început să devenim un popor creștin universal, iradiind în lume din micile comunități creștine ca cea din Atiohia, Ierusalim, Philippi, Efes, Roma, Alexandria, Corint și așa mai departe. Am văzut mai apoi că ideea de popor creștin coexistă cu diversitatea comunităților creștine care și-au dezvoltat propriile dogme și doctrine.

Suntem creștini ori ba? Putem avea certitudini?

Mai mult decât atât, evocând anterior câteva nume de creștini declarați, nedeclarați sau mai puțin creștini, personalități care au lăsat urme în istorie și ne marchează prezentul, ori privind pur și simplu în noi înșine, trebuie să recunoaștem cât de dificil ne este să definim ce anume înseamnă a fi creștin. Sau cum am putea spune dacă cineva are mai mult sau mai puțin dreptul de a se numi creștin?

Ce certitudini avem, prin urmare? Cum bine spunea Nicolae Steinhardt, ne putem baza pe o multitudine de certitudini care ne încredințează că aparținem poporului creștin universal: (i) credința în Evanghelia lui Iisus Hristos și în mesajul său; (ii) nădejdea că Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, veghează asupra noastră și nu așteaptă decât să ne ridicăm puțin ochii spre El și (iii) dragostea din noi, cu care punem propria cărămidă la temelia Împărăției lui Dumnezeu ce se edifică chiar acum, sub ochii noștri, pe pământ.

Și uite așa, istoria ce s-a născut în Antiohia acum două milenii, continuă în mod fericit și astăzi, nu trebuie decât să continuăm și noi să o scriem, după puterile noastre.

“Suntem povestea în care alegem să credem!“ spune apăsat Andrei. Povestea lui începe în satul Motoșeni din județul Bacău. O așezare uitată de lume de unde a reușit să evadeze mânat de modelul matern care și-a depășit condiția. A ajuns speaker pe scena TEDx, a fost realizatorul emisiunii Generația Z, iar cu ceva timp în urmă a fost desemnat Branding Neuroscience Explorer. Matricea Românească l-a provocat pe Andrei Stupu la un dialog despre cultura voluntariatului și valoarea educației.

Articolul pe scurt:

• Educația media în contextul actual: “Când vine vorba de educația media, instrumentele sunt cele prin care verificăm o informație, iar cel mai important este gândirea critică. Să ne punem mereu întrebarea: de ce citesc asta? cum e posibil? etc.“
• Cum te schimbă voluntariatul: ”Te pune în contact cu oameni vulnerabili și înțelegi cât de util poți să fii pentru aceștia. Voluntariatul îți organizează timpul altfel îți dă opțiunea de a sta pe telefon sau a sta de vorbă cu un bătrân bolnav. Astfel de acțiuni aduc beneficii spirituale și emoționale foarte mari”
• Modele care schimbă și inspiră: “De când eram mic am văzut modelul mamei care a dorit să depășească barierele. Când a reușit să devină un profesor respectat am zis că dacă ea și-a ales conștient acest lucru, eu aș putea să fac mai mult”

Motoșeniul, primul pas către voluntariat  

Sătucul băcăuan a fost locul în care a cunoscut voluntariatul. Asociația Libra și Fundația Sprijin Comunitar Bacău făceau școli de vară la care participa și Andrei. Experiența i-a plăcut, iar cu timpul a devenit voluntar în spitale, unde avea grijă de bătrânii de la secția Neurologie. “Făcând asta pe la 13-14 ani, m-a ajutat să îmi dau seama de nevoia de empatie, de responsabilitate. Am rămas în relații cu cei de la Asociația Libra și de la beneficiar am devenit voluntar, de la voluntar am ajuns reprezentantul lor internațional, iar acum sunt board advisor la Libra“, a spus Andrei Stupu pentru Matricea Românească.

Bunătatea nu înseamnă nepărat să oferi lucruri materiale, ci acțiunea continuă de a te preocupa de binele celor din jur

La 14 ani, cu un bagaj de vise și multă determinare, Andrei părăsește Motoșeniul cu o destinație precisă: un liceu bun. Cu fiecare zi vrea să devină cea mai bună versiune a sa, dar asta nu i-a luat din timpul pentru voluntariat. Din contră, a reușit să le îmbine armonios. „Copiii bolnavi de cancer reprezentau o durere atât de mare încât mă feream de ei. Alegeam să întorc privirea și mi-am dat seama de ipocrizia de care dădeam dovadă. Am zis să lupt cu asta așa că m-am implicat și am susținut campania #puneoinimă“, a zis Andrei.

Educația media în lumea știrilor bombă

Andrei este convins că educație este o unealtă primordială de care fiecare dintre noi depinde. Lucrează cu tineri pe partea de educație media, face cursuri de orientare în carieră, așa că l-am întrebat ce reprezintă educația pentru el. “Înțeleg prin educație abilitatea oamenilor de a se proteja, pentru că informația înseamnă putere, înseamnă capacitatea de a discerne. Educația înseamnă să constuiești relații sănătoase cu cei din jur, ne ajută să înțelegem ce este fericirea, care sunt roadele muncii noastre, iar pentru un popor care vrea să se schimbe, educația este principala unealtă“, lămurește Andrei Stupu.

Educația este o unealtă pe care dacă nu o mânuim cum trebuie, riscăm să dăm în altceva

Avalanșa de breaking news-uri pare că mai mult încurcă lucurile decât să le descurce. L-am întrebat pe Andrei cum se pot apăra tinerii de valul dezinformării. “Tinerii interacționează cu media cel mai des prin intermediul platformelor online gen Facebook sau Instagram. Este important să fii alfabetizat media, iar acest lucru înseamnă să înveți să asumi instrumentele de lucru. Când vine vorba de educația media, instrumentele sunt cele prin care verificăm o informație, iar cel mai important este gândirea critică. Să ne punem mereu întrebarea: de ce citesc asta? cum e posibil? etc.“, spune Andrei.

Ziua Mintzii, punte către tinerii de azi

Andrei Stupu are patru mari pasiuni: istoria – relațiile internaționale, biologia, televiziunea și opera lui Saramago. Prin tot ce face încearcă să aducă un suflu nou în ceea ce privește modul de abordare și înțelegere al educației. Este fondatorul unui business educațional, Ziua Mintzii, prin care vrea să inspire și să sprijine noua generație. “M-am canalizat pe servicii de training și consultanță în comunicare. Ziua Mintzii are trei secțiuni: învățare, colaborare și comunitate. Am cursul de storytelling în care vorbesc despre poveștile care ne fac oameni, al doilea curs este despre omul virtuos, iar ultimul este destinat tinerilor și se cheamă Ce fac cu viața mea?“, a zis Andrei Stupu.

Intenția mea de viață este să mă educ și să fiu educator la rândul meu

În ciuda contextului creat de pandemie, Andrei merge mai departe. Evenimentele la care trebuia să participe s-au anulat, dar planurile de viitor nu. “Nu pot să ascund faptul că pe viitor îmi doresc să creez o comunitate în care să îi adun pe tinerii excelenți ai României“, surâde optimist Andrei Stupu.

Îmi amintesc de această zi de iarnă.

Era tare iarnă. Nămeții erau imenși. Sau așa îi vedeau ochii mei la 9 ani. Depresiunea Zarandului e încremenită în anotimpul alb. Se vede fumul din hornuri. Și el e însă înghețat și se mișcă cu încetinitorul.

Bunica trebăluiește. Și nu, nu are vreme de mine.

Ați citit mai sus?

Am 9 ani. Și sunt activă și mereu trebuie să fac ceva. La București așa fac. Am doi părinți și trei mătuși acolo și două vecine disponibile și nu am cum să mă plictisesc vreodată.

Azi îmi vine să urlu de plictiseală. Am citit tot ce e de citit, am scris și o compunere, am dat trei ture pe la găini și pe la cai. Nimic nu mai e de făcut. Mă doare plictiseala.

– Ies pe poartă, zic.

– Da, da, du-te, vezi să nu aluneci, zice.

Și merg, și merg în tăcerea aceea și în lumina aceea de opal și sunt fix ca într-un Pastel de Alecsandri. Dar eu nu știu asta și merg în continuare până ajung la lac. E înghețat. Cu pietre înghețate și stânca din stânga bocnă. Observ toate astea în cea mai mare plictiseală. Mă așez pe o movilă cu pământ (cum altfel?) înghețat și pot să jur că sunt teleportată în țara plictiselii absolute. Nu am cui să mă plâng și cred că m-am și plictisit să mă tângui înlăuntrul meu. Nu am idei. Nu e niciun copil, niciun adult care să îmi găsească soluții. Nu simt frig. Stau pe movila aceea cam jumătate de oră așteptând să mi se întâmple ceva din senin. Cred că spun și o rugăciune: „Dă, Doamne, să mi se întâmple ceva”.

Și deodată știu că mi-am auzit inima. Bătea așa de tare în tăcerea asurzitoare din jur că m-am și speriat. M-a conectat, ea, inima, la bătăile ei și m-am bucurat și mi-am simțit și pulsul și mi s-au dilatat și pupilele de fericire. Și strig și se face ecou și mi se pare grozav și n-are cine să mă audă și să mă aplaude. N-am niciun martor, doar eu vie pentru mine în reușita asta de autodescoperire. Nu mai sunt singură, am o inimă, mă simt caldă și sângele îmi circulă cu viteză prin corp, e ger, cine să simtă gerul, alerg în sus și în jos, pipăi gheața, e gheață la mal dar mai încolo, uite, nu e gheață, inima îmi bate, sunt eu aici pentru mine. Am o forță magnifică în mine, e a mea și nimic nu mai e închistat. Totul e de neoprit. Râd. Și tremur. De încântare.

Habar nu am cum am ajuns acasă.

Lasă-l să se plictisească!

Ce activitate să îi mai găsesc azi? Cum să îl țin în formă? Ce o face fericită? Pentru fiica mea am cursul de balet. Și cu el, cu băiatul, ce să fac în acest timp? Iar se plictisește! A devenit greu să îl aud cum se plânge.

Ne străduim mereu și facem lucruri extraordinare pentru copiii noștri. Activități grozave, locuri unice, vizite speciale, amintiri cât pentru două vieți, povești, povețe pentru creștere lăuntrică. Eu fac asta și îi sfătuiesc pe cei din jur să o facă. Aproape zilnic. Crește-l, spun, dăruiește-i.

Și uneori zic: lasă-l să se plictisească.

Știu sigur că va traversa podul plictiselii și pe malul celălalt e cunoașterea de sine. Pe malul celălalt îți auzi inima și gândurile, vorbeși cu tine și spui „am alunița asta de când eram mic-mic” și „cred că mă fac doctor când mă fac mare”. Pe malul celălalt recunoști în fața ta că ieri ai greșit și ți se umplu ochii de lacrimi și poate ai norocul (când ești pe malul celălat) să ieși din bula în care te țin (cu dragoste) toți ai tăi și poate că iei, doar cu tine de față, o decizie ce va schimba lumea. Dincolo e creativitate ce se ține de mână cu imaginația și e satisfacția și bucuria reușitei.

Uneori e bine să rămânem surzi

E tare greu zilele astea, săptămânile astea, cu atât de multe de făcut și nefăcut nimic, i-am vrea ocupați, ne cer diverse și noi suntem și în teleconferință și trebuie să facem din puiul ăsta și o supă, și un pilaf, și șnițel din piept și friptură din pulpe.

Dar în unele zile făceți-vă că nu îi auziți, rămâneți surzi și dați-le ocazia să simtă că își sunt suficienți lor.

Așezarea aceasta în casă parcă, pe undeva, trimite copiii noștri în drumul firesc, fără before și after, fără teste și punctaje și itemi și concursuri, fără șapte ore la școală și ghiozdan de 5 kilograme în spate. În toate zilele acestea se petrece o altfel de învățare, profundă și importantă în multe paliere. Pe ici pe colo e iritant și deranjant și incomod. Dar dacă mai aveți puțină răbdare și alegeți să nu vă plictisiți așteptând, vă promit că o să merite!

În sala de antrenament se fac primele mișcări de încălzire. Ușa se deschide timid, iar din spatele ei țâșnește o privire. Grația cu care fetele se mișcă pare din altă lume, Bianca se sperie și  începe să plângă. Părea că nu va mai călca niciodată în sala de balet, dar nu a fost așa. Cu multă ambiție, fetița de atunci avea să devină peste câțiva ani campioană națională la balet. Matricea Românească a stat de vorbă cu balerina Bianca Flueraș despre începuturi, vise și antrenamente pe timp de carantină.    

Articolul pe scurt:

• Ce face o balerină pe timp de pandemie: “În situația de față nu avem ce face. Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot, trebuie să te antrenezi permanent“
• Mentalitatea de concurs: “Pentru mine premiile nu contează absolut deloc. Nu mi se pare că poți juriza arta. Merg la concursuri pentru a transmite emoție publicului, pentru a face oamenii să se simtă bine, să iasă din casă și să uite de tot privindu-ne“
• Când cortina se trage peste o carieră: “Vreau să predau la Liceul de Coregrafie. Îmi place să lucrez cu copiii, iar pe viitor asta vreau să fac. Să văd cum evoluează, cum reușesc să atingă anumite performanțe”

Când baletul nu mai este o joacă

Dorința de a urma baletul nu a fost impusă ci a venit cât mai firesc cu putință. “Când aveam cinci ani am rugat-o pe mama să mă ducă la cursuri de balet. Dorința a venit de la filmele în care fetele făceau balet așa m-am îndrăgostit eu de această artă. De mică mi-a plăcut ideea de a face spor, în special dans“, povestește Bianca Flueraș pentru Matricea Românească.

Trebuie să ai un psihic foarte puternic pentru că de multe ori e foarte ușor să clachezi

Baletul a devenit un lucru serios în clasa a V-a, odată cu intrarea la Liceul de Coregrafie. Atunci a început o muncă asiduuă: câte șase ore de balet pe zi. Spectatorii văd doar rezultatul antrenamentelor, dar ce sacrificii se ascund în spate? “În primul rând trebuie să ai un psihic foarte puternic pentru că de multe ori e foarte ușor să clachezi. În al doilea rând trebuie să urmezi o dietă specială, contează mult. Apoi pentru a te menține în formă exercițiile de la sală nu sunt suficiente, ele trebuie completate cu anumite mișcări făcute acasă“, a precizat Bianca.

Portretul artistului prin ochii unei campioane

Munca și sacrificiile susținute nu aveau cum să nu rodească. Printre numeroasele concursuri la care a participat, cel mai prestigios este titlul de campionă națională la balet. Am fost curios să aflu cum s-a desfășurat competiția și cu ce motivație a pășit pe scenă. “Au fost o grămadă de emoții! În momentul în care sunt pe scenă uit și mă eliberez transmițând publicului ce simt. Pentru mine premiile nu contează absolut deloc. Nu mi se pare că poți juriza arta. Merg la concursuri pentru a transmite emoție publicului, pentru a face oamenii să se simtă bine, să iasă din casă și să uite de tot privindu-ne“, a zis Bianca Flueraș.

Dacă nu îți place să fii pe scenă și să transmiți publicului, atunci nu ai ce căuta în această meserie

Din modul cum vorbește, cum gândește și cum simte, am impresia că stau la taifas cu un artist trecut prin multe. Instinctiv o întreb pe Bianca ce reprezintă pentru ea un artist și cum îl recunoaștem. “Un artist trebuie să fie un profesionist din toate punctele de vedere. De când s-a trezit până când se culcă, el trebuie să fie un profesionist, să știe ce are de făcut și să nu fie distras de anumite lucruri. Cred că artistul este caracterizat de modul lui de gândire care pentru unii poate să fie ceva mic, dar pentru alții poate să conteze enorm și să stârnească aprecieri“, spune Bianca.

Balet în vreme de pandemie

Bianca nu ascunde faptul că la un moment dat a fost tentată să plece din țară. Simte că locul ei este aici în România, și că dacă ar fi plecat fie numai pentru studii nu s-ar mai fi îndurat să se întoarcă. Până să vină valul pandemiei, Bianca putea fi văzută pe scena Operei Naționale din București, dar acum activitatea s-a suspendat și e nevoită stă stea acasă. “În situația de față nu avem ce face. Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot, trebuie să te antrenezi permanent“.

Stăm acasă și ne antrenăm cum putem. Dacă am sta degeaba în această perioadă am pierde tot

Bianca îmi spune că activitatea unei balerine se poate întinde până la vârsta de 40 de ani. Iar apoi ce va urma? “Vreau să predau la Liceul de Coregrafie și să-i învăț pe elevii mei ceea ce eu nu am putut învăța de la profesorii pe care i-am avut. Îmi place să lucrez cu copiii, iar pe viitor asta vreau să fac. Să văd cum evoluează, cum reușesc să atingă anumite performanțe“, încheie plină de speranță Bianca Flueraș.

În adolescență dorea să devină medic, însă o întâlnire și câteva vorbe îndrăznețe i-au schimbat destinul. Corina Boboc Giorgescu este astăzi unul dintre tinerii designeri care reușesc cu măiestrie să îmbine artele vizuale, eleganța și confortul. Matricea Românească a provocat-o la un dialog despre arta vestimentară și încercările prin care trec tinerii designeri în această perioadă de criză.

Articolul pe scurt:

• Design în vreme de pandemie: “Situația antreprenorilor este e una dificilă, mai ales pentru cei care nu sunt de mult timp pe piață. Îmi permit să vorbesc și în numele colegilor mei și să vă rugăm să ne susțineți în această perioadă dificilă“
• Când teatrul își deschide cortina : “Atunci când faci o colecție, tu ești regizorul, dar la teatru ai echipa, și trebuie să te încadrezi în anumite norme. La colecție trebuie să îți trasezi singur normele, și asta e cumva mai greu. Trebuie să faci un pas în afară ca să vezi ansamblul“
• O întâlnire care a schimbat tot: “Doamna Doina Levintza a fost ca o școală pentru mine, de la ea am învățat practic, nu doar teoretic. Mă punea să fac tot felul de lucruri pe care nu le mai făcusem. Țin minte că fugeam de la cursuri ca să merg la ea“

Rețeta reușitei: câtă muncă și cât talent?

Șase luni o mai despărțeau pe Corina de admiterea la Universitatea Națională de Arte București. Până atunci nu mai pusese mâna pe cărbunele pentru desen, așa că a căutat îndrumare la profesorii Liceului de Artă din Iași. “A fost o experiență neplăcută, pentru că mă luaseră cam tare”, își amintește Corina. A rămas fidelă visului ei, și a străbătut un drum mai mare: din inima Moldovei până în Capitală. În fiecare weekend făcea naveta Iași-București pentru a primi meditații  la desen. Profesoara Paula Barbu îi  repeta: ”90% e muncă și 10 % e talent”.

Simțul estetic vine din mediul din care provii și de la modelele pe care le ai

Mai târziu, întâlnirile pe care le-a avut în timpul facultății au fost decisive. Așa a fost și cea cu creatoarea de modă Doina Levintza. “Doamna Doina a fost ca o școală pentru mine, de la ea am învățat practic, nu doar teoretic. Mă punea să fac tot felul de lucruri pe care nu le mai făcusem. Țin minte că fugeam de la cursuri ca să merg la Doina, și îmi rugam colegii să-mi semneze foaia de prezență și să nu le zică profesorilor unde mă duc”, a spus Corina Boboc Giorgescu.

De la design la teatru nu e decât un pas

Corina și-a dorit mai mult, așa că, la îndemnul Doinei Levintza, a făcut un masterat la UNATC. “Mai făcusem până atunci cu Doina asistență la costume de film și teatru. La facultatea de teatru am învățat cât de importantă este echipa pentru un artist. Ca scenograf trebuie să colaborezi cu un regizor, cu luminiști, cu actori. Trebuie să întâlnești oameni cu care să rezonezi și să creați împreună”,  a spus Corina pentru Matricea Românească.

Atunci când faci o colecție vestimentară tu ești regizorul

A început rapid să fie cooptată în diferite proiecte teatrale, iar cei care o căutau erau personalități ca Gigi Căciuleanu, dar și regizori tineri. “Sunt două lucruri diferite. Atunci când faci o colecție tu ești regizorul, dar la teatru ai echipa, și trebuie să te încadrezi în anumite norme. La colecție trebuie să îți trasezi singur normele, și asta e cumva mai greu pentru că trebuie să faci un pas în afară ca să vezi ansamblul”, spune Corina Boboc Giorgescu.

Lupta designerilor cu pandemia

Situația de față a făcut-o să se reinventeze. A devenit pe rând fotograf, model, make-up artist, hair stylist, editor de imagine, totul pentru a ține la suprafață propriul business. “A fost o provocare și chiar mai mult. A trebuit să-mi fac curaj să pozez pentru colecția mea. Asta nu înseamnă că sunt singură în tot acest proces. Situația antreprenorilor este e una dificilă, mai ales pentru cei care nu sunt de mult timp pe piață, cum ar fi cei din domeniul vestimentar. Îmi permit să vorbesc și în numele colegilor mei și să vă rugăm să ne susțineți în această perioadă dificilă, să susțineți producția locală, să investiți în piese vestimentare de durată, de calitate, sustenabile“.

“A fost, pretutindeni și totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar nu numai pentru atîta se cuvine a i se pomeni cu respect numele și a se păstra o duioasă amintire”. Nicolae Iorga, exclamativ la adresa doctorului Iacob Felix.

A lăsat Imperiul Austriac pentru a sluji Țării Românești

Pe 6 ianuarie 1832, localitatea Horice din Boemia de Nord se mărea cu un locuitor. Bățos, cu pieptul înfoiat asemeni curcanului gata să-și apere teritoriul, capul familiei Felix aude scâncetul noului născut.

De origine cehă-austriacă, Iacob Demeter Felix își termină studiile liceale cu brio, iar în 1852 se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității Caroline din Praga. Peste trei ani se transferă la Facultatea de Medicină a Universității din Viena, de pe ale cărei bănci iese ca absolvent.

Era 1858 și proaspătul medic ia o hotărâre neașteptată: lasă Austria și se prezintă în fața Consiliului Medical al Țării Românești pentru a i se acorda dreptul de a profesa în țara noastră.  Cu timpul, doctorul Iacob Felix a fost adoptat de meleagurile românești, iar în schimb acesta le închină toată activitatea profesională.

Anul 1874 și legiuirea aplicată prost

Asemeni multor decrete din Țara Românească, și cel sanitar adoptat in 1874 avea să sufere nenumărate modificări. Unele din ele necesare, dar altele de-a dreptul inutile. Legea însărcina prefecții, sub-prefecții și primarii să vegheze asupra implementării următoarelor măsuri: declararea obligatorie a celui bolnav; izolarea persoanei bolnave sau a casei ocupate de bolnav; dezinfectarea locuințelor și obiectelor infectate. Scopul urmărit era prevenirea unei pandemii ce se putea naște oricând din pricina condițiilor insalubre.

Neglijența, primul pas către instaurarea fricii

Instruirea agenților sanitari era un lucru nou. Nu se știa exact cum să se procedeze, așa că nu s-a putut realiza în toate comunele. Primarii nu pricepeau importanța declarării unui caz. Reacția venea numai după ce acesta căpăta caracter epidemic și apăreau primele decese. Medicii nu puteau merge din casă în casă pentru a povățui pe oameni cum să se ferească de boli. Sarcina îi revenea primarului care de cele mai multe ori nu dădeau importanță măsurilor preventive.

Alt neajuns care se cerea rezolvat cât mai repede cu putință era lipsa spitalelor destinate izolării. Unitățile medicale nu dispuneau de pavilioane separate de izolare făcea ca eventualele persoane infectare să nu poată fi tratate corespunzător.

Inconștiența de a nu sta în izolare

Cârciuma, locul preferat al sătenilor era focarul de unde virusul își alegea noile gazde. În cele mai multe comune izolarea bolnavului era imposibilă. S-a ajuns la măsuri drastice: la poarta gospodăriilor infectate erau plasate santinele cu misiunea de a-i ține pe oameni în casă. Fie că la poartă e un milițian sau un vătășel, efectul este același: “acesta nu crede în eficacitatea izolării și nu oprește femeile din vecinătate cu copii în brațe să intre în casele celor bolnavi pentru a da ajutor“, observă trist doctorul Felix.

Izolarea unui copil bolnav împreună cu mama lui era ușoară dacă în apropiere se găsea un spital. În caz contrar, deplasarea către o unitate medicală îndepărtată era riscantă pentru hanurile la care bolnavul trebuia să poposească pe timpul transportului.

Poporului îi lipsesc noțiunile necesare pentru a se apăra singur

Când vine vorba de modul cum se realiza dezinfectare obiectelor, doctorul Felix consemnează cu amar: “În multe cazuri se face în mod superficial sau mai deloc. Pe alocuri, pretinsa dezinfectare constă în stropirea pereților și solului cu o soluție slabă de acid carbolic. Dezinfectanții cei mai activi și ușor de găsit, ca apa fierbinte, laptele de calce (oxid de calciu) proaspăt, soluția de săpun verde cu acid fenic, sunt rar întrebuințate și rolul principal îl joacă o soluție de acid carbolic“.

Vagoanele trenurilor de călători erau și ele un mijloc de infecție. Se recomandase ca după fiecare călătorie să fie curățate și din când în când dezinfectate. La toate aceste măsuri doctorul Iacob Felix adăuga:  “Să izolăm pe bolnavii care s-ar strecura în țară, să stingem micile focare ce s-ar putea forma și să îmbunătățim treptat igiena publică“. Cât despre școli: “În multe cazuri, ele sunt mediul de propagare a bolilor infecțioase, și de aceea se impune închidere lor după apariția bolilor care tind a avea caracter epidemic“.

Sursa: Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea și starea ei la începutul secolului al XX-lea. Partea I.

Dr. Oana Ramayana Ailioaie este medic  la Centrul de Boli Rare din Spitalul Raymond Poincaré din Paris. A ales Franța în 2013, făcând stagii prin mai multe spitale din Paris. Am rugat-o să-mi relateze din experiențele ultimelor zile, când Franța este confruntată cu un val de îmbolnăviri și decese datorate COVID-19.

Telemedicină pentru pacienții cronici

Oana îmi vorbește despre cât de pustiu este Parisul. Măsurile de interzicere a circulației sunt similare cu cele din România, însa ea merge zilnic la spital, unde se ocupa de telemedicină, asigurând suportul medical pacienților care se afla la domiciliu. Acești pacienți cu boli rare sunt dependenți de tratamentul prin perfuzii. ”Pacienții cronici nu au mai fost primiți în spital pentru tratamentele curente, pentru a se limita  riscul de a fi contaminați cu coronavirus. Multi pacienți apelează la asistente medicale care vin sa le facă tratamentul acasă, iar medicul coordonează totul prin telefon”, spune medicul, după care subliniază: toate cazurile care nu necesită prezența fizică a medicului sunt rezolvate de la distanță.

Oana face de fapt gărzi de zi la telefon, supraveghind evoluția pacienților care fac perfuzii la domiciliu. “În contextul epidemiei a fost pusă în funcțiune o platformă online prin care se pot face consultații video. Medicul și pacientul se conectează prin intermediul calculatorului echipat cu microfon și cameră video sau prin telefonul mobil. Pot comunica reciproc și consultația decurge ca una obișnuită. Pe platforma online se pot face scrisori medicale și rețete, pe care pacienții le pot utiliza în farmacie”, detaliază ea.

Teleconsultațiile au drept scop, desigur, să asigure supravegherea medicală a pacienților. Însă în contextul de acum, ele sunt și un sprijin moral important pentru pacienții care nu pot avea altfel acces la sfaturi medicale și care pot astfel face față mai ușor situației actuale.

Centrul de Boli Rare din Spitalul ”Raymond Poincaré” din Paris

Situația pacienților infectați cu coronavirus și a medicilor care îi îngrijesc

Pentru a lupta mai usor cu epidemia, medicii francezi folosesc din plin inteligența artificială. Dr. Oana Ailioaie îmi spune că majoritatea pacienților infectați cu coronavirus sunt puțin simptomatici și sunt tratați la domiciliu, pentru a nu supraîncărca spitalele. Ei sunt urmăriți de la distanță pe cale virtuală: “Pentru pacienții infectați cu coronavirus există o aplicație pe internet unde persoanele respective își măsoară și-și introduc zilnic datele corporale, adică temperatura, tensiunea și alți indicatori. Softul analizează și pune în legătură datele între ele, iar atunci când datele indică o stare de pericol, un medic sau un echipaj medical este trimis automat la domiciliul respectivei persoane pentru consult și prescriere de tratament.”

Cât privește situația din spitale, sistemul medical francez este bine pus la punct, dar nimeni nu poate fi pregătit pentru ceva atât de amplu. ”Medicii au tot ce le trebuie, sunt bine echipați și protejați. Dar sunt deja prea puțini. Au fost mobilizați medicii rezidenți, chiar și studenții și elevii sanitari au fost chemați în spitale ca să ajute. Într-o primă fază, medicii care erau contacți ai oamenilor infectați erau trimiși acasă, în izolare. Dar a venit foarte repede momentul când li s-a spus să vină totuși la spital, pentru că în spital, oricum, toți suntem contacți ai unor oameni infectați cu COVID-19!”.

Solidaritate și respect față de medici

Criza  actuală a făcut să apară o adevărată mișcare de solidaritate cu sistemul medical. ”Medicii sunt văzuți aici ca niște eroi. Se fac eforturi pentru a le îmbunătăți situația din spitale. De exemplu, există autobuze speciale care-i duc la locul de munca. La ora 8 seara, locuitorii Parisului ies la ferestre și în balcoane și-i aplaudă pe medici, ca să le mulțumească și să-i încurajeze. Sunt tot felul de celebrități care fac gesturi de încurajare pentru medici, de exemplu sunt muzicieni care le dedică melodii sau fac apeluri publice pentru sprijinirea lor. Sau sunt bucătari vestiți care gătesc mâncare și o trimit gratuit la spitale pentru cadrele medicale.”

Piața Pantheonului parizian, pustie de când au intrat în vigoare restricțiile severe de circulație. Credit foto: thelocal.fr

Rugăciune și medicină

Armele medicilor nu sunt doar medicale, ci și spirituale, după cum și omul este format din trup și suflet. Mai mulți medici români din Franța, printre care și Oana, fac parte din Fraternitatea Medicilor Ortodocși “Sfântul Luca al Crimeii’’. Aceasta asociație reunește nu numai medici, ci și asistente medicale, farmaciști, kinetoterapeuți și alți membri ai personalului de îngrijire, având un scop comun: susținerea reciprocă prin rugăciune și credință.

De când pandemia a devenit agresivă, ei și-au propus să respecte un program comun de rugăciune și meditație. În aceste săptămâni grele, deși toate bisericile din Franța sunt închise rugăciunilor publice, comunitatea se regăsește virtual la ore prestabilite, pentru o rugăciune în comuniune.

Atenție, dacă sunteți suspect de infecție cu coronavirus, nu luați Nurofen!

Dr. Oana Ailioaie ne dă câteva sfaturi cu privire la infecția cu COVID-19. “Deși marea majoritate a pacienților cu forme grave sunt vârstnici, totuși nici tinerii nu sunt ocoliți,” spune medicul, care-și amintește de cazul lui Julie, tânăra de 16 ani care a murit zilele trecute din cauza virusului. “S-a observat că pacienții tineri care au luat medicamente anti-inflamatoare nesteroidiene, cum ar fi Diclofenac, Voltaren, Nurofen au făcut forme grave de pneumonie. Se presupune ca aceste medicamente interacționează cu sistemul imun. Aceste medicamente sunt în consecință ferm contraindicate la toți pacienții suspecți de infecție cu COVID-19. În caz de febră se recomandă doar paracetamol, dar nu mai mult de 3 grame pe zi.

Hidroxiclorochina, o speranță, dar nu o luați după ureche!

Oana ne vorbește  de asemenea despre posibilitățile terapeutice în infecția cu COVID-19: “Hidroxiclorochina este un medicament cunoscut pentru rolul sau împotriva malariei. În plus,are efecte antiinflamatoare utilizate în bolile autoimune, cum ar fi poliartrita reumatoida sau lupusul eritematos sistemic. Acest medicament este actualmente testat în studii clinice în mai multe spitale. Deși este în general bine tolerat, în anumite condiții poate produce tulburări de ritm cardiac, de aceea trebuie luat doar la recomandarea medicului. În Franța s-au înregistrat intoxicații și chiar decese în urma auto-tratamentului cu hidroxiclorochină.”

Speranțe pentru pacienții infectați

“Nu toți pacienții vârstnici care sunt infectați cu coronavirus au o evoluție  defavorabilă. Spre exemplu, la spitalul Bichat au fost spitalizați un cuplu, soț și soție, cu vârste de 88 și 89 de ani, care au și fost externați pentru că starea lor s-a ameliorat. Iată deci că există speranță pentru cei care se infectează, nu trebuie renunțat la nici un pacient, nu trebuie făcut triajul după vârstă, pentru că fiecare are o șansă la viață, iar eforturile medicale merită făcute!”.

În timpul liceului a început să facă voluntariat într-un centru destinat copiilor străzii. Mai târziu, drumurile au dus-o până la Geneva unde a descoperit două proiecte de economie socială. Astăzi, Ana Derumeaux manageriază Bine Boutique, primul charity shop al Crucii Roșii în România. Provocată de Matricea Românească la dialog, Ana a povestit despre ce presupune un astfel de business, rolul venitului într-o structură socială și cum ajută un charity shop în vreme de pandemie.

Articolul pe scurt:

• Cum ajută Bine Boutique pe timp de pandemie: “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“
• Calitățile unui antreprenor social: “Să știe foarte bine unde vrea să ajungă și ce problemă socială vrea să rezolve. Apoi trebuie să dezvolte un business profitabil, să-și acopere cheltuielile operaționale, iar profitul să-l investească în cauza aleasă“
• Antreprenoriatul și latura filantropică: “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență.

Geneva și o idee venită la țanc

După terminarea studiilor Ana Derumeaux a început să lucreze în domeniul ONG. Era angajata Crucii Roșii din România, dar după o perioadă de timp a plecat. A rămas totuși voluntar și a lucrat cinci ani de zile în sistemul ONU. “Lucram la Geneva și îmi luasem o săptămână concediu. Ca voluntar al Crucii Roșii am descoperit acolo două proiecte de economie socială care la ei funcționau cu succes. Primul era un serviciu de baby sitting și al doilea un charity shop al Crucii Roșii din Geneva pe care noi l-am adus în țară sub forma Bine Boutique“, a povestit Ana Derumeaux pentru Matricea Românească.

Am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor

Ulterior a câștigat o finanțare nerambursabilă și așa a înființat serviciul de baby sitting Scufița Roșie. Nu este vorba de o agenție de plasat bone, ci de un sprijin acordat persoanelor care nu se pot integra pe piața muncii oferindu-le cursuri de calificare ca bone profesioniste.

“Cu finanțarea obținută prin fondul IKEA pentru Mediu Urban, o finanțare pe trei ani am zis că trebuie să oferim sustenabilitate proiectului. Așa că am gândit un sistem de colectare a donațiilor de haine urmată de sortarea și igienizarea lor. Totul pentru a veni în ajutorul persoanelor sinistrate“, a precizat Ana Derumeaux.

Mecanismul unei afaceri sociale

La Bine Boutique ajung cam 5-6% din hainele care se colectează, restul sunt donate către cazurile sociale sau persoanelor sinistrate. “În magazin sunt ținute office, rochii cu dantele, deci haine care nu sunt neapărat utile pentru o persoană sinistrată. Pentru categoriile vulnerabile voluntarii pregătesc haine adecvate situațiilor în care se găsesc acei oameni.

Colectarea hainelor se face prin trei surse: prima ar fi evenimentele pe care le organizează voluntarii, apoi sunt parteneriatele cu anumite companii unde angajații pot dona haine, iar ultima este parteneriatul cu o companie de retail unde am amplasat urne, iar  oamenii lasă acolo haine”, spune Ana Derumeaux.

Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență

Pentru mulți e greu de conceput ca un business să dezvolte o latură socială. Mediul antreprenorial este unul concurențial, așadar unde mai încape filantropia? “Conform Crucii Roșii toți banii se duc către proiecte sociale. Veniturile realizate de Bine Boutique sunt alocate cheltuielilor operaționale și fondului pentru situații de urgență. Deci voluntarii nu pleacă acasă cu dividende, orice venit care e peste cheltuielile operaționale se duce către proiecte sociale“, lămurește Ana Derumeaux.

Bine Boutique și implicarea pe timp de pandemie

În prezent charity shop-ul Crucii Roșii este închis, dar asta nu înseamnă că activitatea socială a fost sistată. “Echipa noastră vine în sprijinul persoanelor vârstnice și a cazurilor sociale prin livrarea de pachete cu alimente și produse de igienă. Am reușit să livrăm măști către policlinici, dar și alte materiale de protecție pe care nu le mai aveau“. Ana spune că în condițiile date și colectarea hainelor a fost stopată. “Sursele de colectare sunt indisponibile, deci nu mai colectăm haine. În afară de pachetele cu alimente, cu produse de igienă am oferit și pachete cu haine pentru cazurile sociale, dar din stocul de urgență“, a spus Ana Derumeaux.

Articolul pe scurt:

• Este o criză un semn al predestinării? Atunci când viața ți se schimbă brusc, fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, definind destinul implacabil ca fiind potrivnic.
• Există destin? Și de câte feluri este el: individual, colectiv, național, planetar?
• Convingerile noastre intime ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor făcute. Doar că, de la John Nash și Vilfredo Pareto încoace se știe că oamenii își fac alegerile încercând să-și promoveze interesele proprii.
• Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci traversăm deșertul iraționalului înscriindu-ne într-un cerc vicios perfect.

Suntem în criză sau nu?

Să convenim că suntem în criză, pentru că toată lumea din jurul nostru – de la momentul în care directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a făcut anunțul că „SARS CoV 2” este o pandemie – vorbește numai despre acest lucru, înșiruind diversele elemente care descriu dezastrul: tot mai multe victime umane, afaceri oprite, libertățile cetățenești puse în paranteze, pierderi economice fără precedent etc.

Ce este o criză, de fapt? Dicționarul explicativ al limbii române dă următoarele definiții ale crizei: (i) manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; (ii) moment critic, culminant, în evoluția care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în cursul unei boli cronice; (iii) tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.

Ce poate fi explicat?

Nu puțini sunt aceia care leagă manifestarea unei crize de un semn al destinului, individual sau colectiv, ba chiar al destinului unei națiuni sau al întregii planete. Viziuni catastrofice sau apocaliptice irump în perioadele de criză, găsind că toate semnele pe care le cred prefiguratoare se actualizează și se manifestă cu putere.

Atunci când, brusc, viața ți se schimbă fără să fi avut anterior sub nicio formă reprezentarea acestei iminențe, nu de puține ori cauți explicații în zona iraționalului, traversând fără să zăbovești etapa reflecției raționale. Acest recurs la irațional oferă o ancoră îndepărtată, cu cât mai îndepărtată cu atât mai sigură (pare), pentru că toate explicațiile pe care le cauți îți imaginezi că pot fi găsite numai acolo, pe tărâmul destinului implacabil.

Pedagogia destinului

Dacă există destin, atunci el este în primul rând o forță asupra căreia nu ai niciun control. Dacă este destin tu nu poți fi responsabil de manifestările sale, ești sub vremuri. Dacă este destin se cheamă că este implacabil și, cel mult, poți obține o îndurare, o dispensă, rugându-te celui ce-ți ține destinul în mână să aibă milă de tine.

Destinul poate fi și unul colectiv, național, planetar, caz în care, dacă soarta ne este hotărâtă după o lege a numerelor mari, chiar nu mai avem nicio putere de a schimba ceva. Ne mai rămân doar două căi: (i) acceptăm și ne supunem, solidari cu toți ceilalți care suferă împreună cu noi sau (ii) ne revoltăm, ne luăm soarta în mâini și, înlăturând orice piedică ne stă în cale, chiar cu prețul și mai multor suferințe, căutăm calea imposibilă (dar printr-o minune totuși tangibilă) de salvare.

Dacă nu ne grăbim să survolăm raționalul predându-ne prea din vreme în brațele iraționalului, poate că ar mai fi totuși câte ceva de gândit, dezbătut și reflectat: (i) există destin, fie el individual, colectiv sau național ori, chiar mai mult, planetar? (ii) dacă există, este el imuabil, sau avem la dispoziție căi prin care să-l influențăm? și, în fine, (iii) criza este un semn al destinului și, dacă da, este ea o pedagogie, sau pur și simplu o piatră de hotar a căii spre implacabilul nemilos?

Eliade, Shakespeare, Siddhartha și Apostolul Pavel

Ce este destinul? „Destinul este acea parte din timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră” ne spune Mircea Eliade. William Shakespeare crede, mai mult, că: „Voința noastră și destinul merg atât de opus încât planurile mereu ne sunt răsturnate.” Siddhartha Gautama, cel cunoscut ca Buddha, postulează: „Nu cred într-un destin care cade asupra oamenilor oricum ar acționa. Dar cred într-un destin care cade asupra lor dacă nu acționează.” În schimb Iosif Vissarionovici Stalin, sângerosul dictator sovietic, este ferm în convingerile sale: „Destin? Această noțiune este mistică, este nonsens!”

„Învățătura Ortodoxă respinge cu hotărâre predestinația„, ne explică arhimandritul Mihail Daniliuc, „existența unui drum individual, personal gata jalonat. Suntem liberi să trăim după cum ne dictează propria conștiință. (…) Domnul ne arată binele, ne îndeamnă să-l săvârșim, promițându-ne și răsplata conlucrării cu harul, cu sfatul Său preaînțelept, dar nu ne obligă nicidecum să urmăm calea indicată. Alegerea ne revine nouă.”

Cum anume lucrează Dumnezeu pentru a ne sprijini pe calea mântuirii, care este de fapt destinul nostru, al oamenilor, ne-o spune și Apostolul Pavel în Epistola către Romani (cap. VIII): „Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui. Căci cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie Întâi născut între mulți frați. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și mărit.”

Libertate și destin în creștinism, islam, budism

Cu alte cuvinte, potrivit doctrinei creștine, lucrurile care ni se întâmplă sunt consecințele alegerilor noastre (rele sau bune) dar și manifestarea dragostei lui Dumnezeu față de noi. Regăsim aici nuanța de destin, dar nu noțiunea de destin implacabil.

Coranul afirmă într-un mod clar și explicit că Allah este Atotputernic (Qadir). Allah i-a cerut omului să-și folosească voința și a încorporat alegerea liberă a omului în voința sa absolută. Astfel, a stabilit o relație între acțiunile omului și acțiunile sale, înălțând statutul omului. Din această perspectivă, omul din obiect al timpului a devenit subiectul acestuia. În consecință, omul a fost onorat cu contribuția la facerea istoriei, împreună cu Allah.

Atunci când omul își folosește voința, înseamnă că acționează conform predestinării lui Allah. Din această perspectivă omul își alege destinul în ceea ce privește fiecare aspect care se încadrează în aria voinței lui. Ar fi inutil și fără sens să gândim că Allah l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, care semnifică capacitatea de a alege, pentru ca, mai apoi, considerând voința omului nefuncțională, să credem că Allah a ales. Islamul vede, iată, destinul credinciosului în termeni apropiați de cei ai creștinismului.

Școlile budiste acreditează credința conform căreia fiecare persoană renaște de câteva ori și trece prin diferite tipuri de existență. Calitatea vieții sale curente este o reflectare a Karmei prezente și trecute. În consecință, o viață confortabilă este rezultatul unor fapte bune făcute în viețile anterioare, sau din contră, o viață mizeră este datorată unor fapte rele comise în viețile anterioare. Omul este răspunzător pentru calitatea vieții pe care o duce și nu alte zeități, demoni sau vreun destin imuabil.

Destinul unui popor

Cât privește destinul colectiv sau al unei națiuni, aceste reprezentări sunt extensii mitice ale ideii de destin individual, o însumare nu tocmai aritmetică de consecințe și predestinări care ar forma destinul comun al unor oameni nevoiți sau dornici să evolueze împreună. Mitul destinului comun a fost foarte bine exploatat de doctrina naționalistă, care vedea o predeterminare istorică ca un popor să-și ia propriul destin în mâini și să se afirme în raport cu alte popoare.

Observăm aici unul dintre motivele pentru care religiile transcend ideea de națiune, deși doctrinele creștine nu neagă ideea mântuirii „națiunii” creștine, așa cum nici islamul (termen tradus prin supunere față de voința lui Allah) nu neagă mântuirea „națiunii” supușilor ce se conduc după învățătura Coranului. Asemeni și credința poporului evreu că destinul său a fost legat, prin legămintele făcute de Noe, Avraam și Moise, de Dumnezeu.

Criza este arbitrară?

Întorcându-ne la vremurile de criză, ca indivizi căutăm să înțelegem care este locul nostru în raport cu evenimentele ce se derulează cu repeziciune și ne plasează în afara zonei de confort și a reperelor cu care am fost obișnuiți, atunci când luam deciziile importante pentru noi și pentru cei apropiați nouă. Mai mult de atât, privind în jurul nostru, constatăm că întreaga colectivitate din care facem parte se află în aceeași situație.

Convingerile noastre intime, universul credințelor noastre, ne spun că ne aflăm, individual sau împreună, într-o situație de criză ca urmare a alegerilor noastre și că depinde tot de noi ca, trăgând din evenimentele pe care le trăim învățămintele potrivite și acționând solidar să restaurăm binele comun, evident pe o nouă treaptă, cea dezirabilă.

Libertatea înseamnă soluții personale

Dar, de la John Nash (Teoria jocurilor) și Vilfredo Pareto (Optimalitatea Pareto) încoace, se știe că oamenii își fac alegerile promovând interesele proprii, care pot fi formate în mod rațional ori irațional, și că pun la bătaie diverse strategii (iarăși bazate pe rațional ori irațional) pentru a impune aceste interese celorlalți. Recursul la predestinare poate fi, astfel, o strategie de optimizare pe care individul o pune în joc în raport cu ceilalți, pentru a-și atinge interesul așa cum și-l reprezintă la un moment dat.

Cine poate să scape acestei forme, absolut umană, de manifestare, este greu de spus. Privim în jurul nostru și ne mirăm de opțiunile și comportamentul unor semeni ai noștri în vremuri de criză, pentru ca, la rândul nostru, să fim obiectul mirărilor altora. Ne închipuim că nu o putem scoate la capăt decât dacă toți vor urma strategia de rezolvare a crizei pe care noi o admirăm și o susținem și ne impacientăm să constatăm că alții gândesc diferit și recurg la alte alegeri.

Egocentrismul: durere, frică și frustrare

Am să închei scurtul meu excurs printre ideile legate de destin și crize, cu câteva gânduri ale monahiei Vassa Larin, doctor în teologie și autoarea „Cafelei de dimineață”[1], care spune așa: „Autosuficiența și egocentrismul duc la diverse forme de durere, frică și frustrare – cu privire la mine însumi, la ceilalți și la viață în general. (…) Smerenia, pe de altă parte, mă scoate cu blândețe din mine însumi și mă deschide spre o relație adevărată cu Dumnezeu, cu mine însumi și ceilalți.”

Adevărata criză este cea din interiorul nostru; iar când suntem în criză interioară, încercările care ne vin din exterior ne găsesc deja în dezechilibru. Și atunci ne agățăm de orice pai, ne punem ochelari de cal, traversăm deșertul iraționalului, devenim subiecți ce se înscriu deliberat într-un cerc vicios perfect.

[1] Editura Doxologia, 2018

A absolvit două facultăți, două masterate, iar acum este doctorand în filosofie. Dă meditații în regim de voluntariat, iar când timpul îi permite susține prelegeri în cadrul Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. Povestea Laurei Stifter impresionează și inspiră, pentru că este un om ambițios și generos, dar mai ales pentru că este nevăzătoare. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Stifter despre metode pedagogice, menirea profesorului și elevii români.

Articolul pe scurt:

• Recomandări de lectură pe timp de carantină: “La gimnaziu recomand romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru adolescenți recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“
• Școală normală vs Școală online: “Este în regulă pentru o perioadă scurtă, când ne confruntăm cu o perioadă de criză. Copii, adolescenții au nevoie să interacționeze față către față cu profesorii”
• Profesorul în raport cu elevii săi: “Trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații”
• Ce ar trebui să fie ora de religie: “Ar trebui să fie o oră în care copiii să fie încurajați să pornească pe drumul căutărilor existențiale, trebuie să fie un alpinism spiritual. Creștinismul încurajează cercetarea și căutarea adevărului“

Religia și filozofia: cum se rezolvă antiteza

Dragostea pentru meseria de profesor a luat naștere din povestirile mamei și din modul cum colabora cu elevii.”Mi-am dat seama că am aceeași vocație pentru că îmi plăcea foarte mult să explic oamenilor, să le împărtășesc gânduri, informații, să mă consult cu ei și să îi încurajez să pună întrebări“, spune Laura Stifter pentru Matricea Românească.

Îmi doresc să fiu un filozof creștin și un teolog cu atitudine filozofică

A urmat o pregătire temeinică în teologie și filozofie. Am întrebat-o pe Laura cum vede relația dintre aceste două domenii. “Există prejudecata că cele două sunt în antiteză, în sensul că filosofia ține de rațiune, iar teologia de domeniul mitologic. Ca o persoană ce a studiat ambele domenii vă pot spune că există între ele compatibilitate și complementaritate. Teologia mă ajută să înțeleg adevărurile revelate, iar filosofia mă învață cum să caut adevărurile, îmi oferă un set de instrumente“, spune Laura Stifter.

Adevărul religiei și libertatea de conștiință

După absolvire a predat religie la Colegiul Național Mihai Viteazul din București. Am vrut să aflu care este modul în care profesoara Stifter le prezintă elevilor adevărurile de credință. “Pun foarte mult accent pe libertatea de conștiință și de exprimare a elevilor. Nu le-am impus nimic ce ține de cult, i-am încurajat să pună întrebări, să își exprime îndoielile, criticile, și de asemenea am avut grijă să prezint perspectiva creștină în comparație cu alte religii “, spune ea.

Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații

Cu toții am avut un profesor preferat care ne-a schimbat modul de a vedea lucrurile. Plecând de la acest gând, am provocat-o pe Laura să-mi spună care ar trebui să fie menirea pedagogului astăzi, și ce rol joacă el în formarea unui elev. “Pedagogul trebuie să-i ajute pe elevi să se descopere pe ei înșiși, să-i ajute să gândească în mod critic și constructiv, să empatizeze cu cei din jur. Misiunea unui pedagog este mai mult decât cea de a transmite informații. În mintea unui copil, după părinți, profesorul reprezintă o a doua autoritate morală, iar dacă el te încurajează să cauți și să cunoști, asta vei face“, răspunde cu convingere Laura Stifter.

Cum predau profesorii pe timp de pandemie

Pentru mulți dascăli a fost o adevărată provocare să se adapteze la predarea online. Am întrebat-o pe Laura cum i-a fost afectată activitatea didactică și ce crede despre orele pe internet. “Acum lucrăm online, există câteva platforme puse la dispoziție de Ministerul Educației, dar putem lucra și pe altele, fiecare profesor își alege modul în care lucrează. Pentru mine este ușor pentru că la școlile la care lucrez anul acesta elevii în marea lor majoritate au acces la internet și e ușor să lucrăm online. Cred că acest mod de predare este în regulă, dar pentru o perioadă scurtă. Pe termen lung interacțiunea fizică între elev și profesor rămâne esențială“, spune Laura Stifter.

Lectura este un mod de a-ți îmbogăți sufletul și mintea cu opiniile și trăirile altora

Suntem nevoiți să stăm în casă, iar asta se poate transforma într-un timp al creșterii și cultivării. Am rugat-o pe profesoara Stifter să le recomande elevilor câteva cărți pe timp de carantină. “La gimnaziu aș recomanda romanele lui Jules Verne, Singur pe lume de Hector Malot sau romanele lui Charles Dickens. Pentru vârsta adolescenței recomand romanele lui Dostoievski, marile capodopere din literatura universală și în special acele romane care exprimă căutările existențiale ale fiecăruia“.

Avem timp. Lumea aceasta îngrozitor de grăbită, mereu înfometată de timp, acum are răgaz. În răgazul dintre două pauze, în timpul în care nu știți cum să evitați să vă plictisiți în casă, priviți, vă rog, lucrurile pentru care n-aveam timp altădată și nici mai târziu nu vom avea.

Astăzi, o fotografie și o scurtă poveste.

În anii ‘30, un sfert dintre americani erau șomeri

Fotografia a fost făcută în 1936. O înfățișează pe Florence Owens Thomson, care avea 32 de ani și șase copii. Pe unul îl ține în brațe, iar alți doi îi stau cu capul pe umeri, ferindu-și fețele. Îi ghicim obosiți și înfometați. Femeia era recăsătorită, după ce primul soț îi murise.

Florence plecase în ziua aceea, împreună cu copiii săi, din Imperial Valley, California, unde muncise sezonier la cules de sfeclă. America își revenea încet după Marea Depresiune economică ce începuse în 1929, un sfert dintre americani nu aveau de muncă. Oamenii își câștigau greu cele necesare supraviețuirii. Mulți muriseră.

Câmpul cu oameni înfometați

Automobilul cu care călătorea femeia și copiii săi are pană de motor în dreptul unui câmp, iar în fața lor se deschide o imagine dramatică: peste trei mii de oameni stăteau acolo, în câmpul deschis, în corturi improvizate. Iată ce se întâmplase: fermierii locali dăduseră anunțuri pentru muncitori sezonieri, iar oamenii veniseră acolo de la depărtare. Numai că o neașteptată ploaie înghețată a distrus recoltele din întreaga zonă. Nu mai rămăsese nimic de recoltat. Iar muncitorii veniți de peste tot erau în situația de a nu avea nici mâncare, nici bani pentru a se întoarce acasă.

Florence, cu cei șase copii ai săi, privește încremenită scena care i se întinde în fața ochilor. În acest timp, o femeie fotograf se apropie de ea și o surprinde într-un instantaneu care avea să devină iconic. Fotografa se numește Dorothea Lange și era angajata Agenției pentru Relocare, o instituție creată de guvernul federal american pentru a ajuta la relocarea familiilor cele mai afectate de criza economică. Dorothea și Florence nu-și vorbesc, nu e nevoie de cuvinte.

Imaginea simbol a unei mari crize

Fotografia a făcut mare carieră în epocă. Este imaginea simbol al unei crize care a numărat mulți morți, o criză care a arătat că angrenajul economiei mondiale este cât se poate de fragil. În privința aceasta, lucrurile, se pare, nu s-au schimbat nici până azi.

Înainte de a trimite fotografia la Washington, Dorothea Lange a trimis-o la ziarul San Francisco News. Ziarul a publicat-o imediat, cu anunțul că 3000 de oameni mor de foame pe un câmp lângă Watsonville, California. În zilele următoare, nouă tone de mâncare au ajuns la săracii din câmp, salvându-i din situația lor disperată. Dar identitatea personajului din imagine a fost necunoscută publicului pentru 40 de ani de atunci înainte.

Florence Thomson a avut în total zece copii. A murit în 1983, la 83 de ani. În 1998, fotografia făcută în 1936 a fost vândută de Sotheby’s cu 250 de mii de dolari.