FC Liverpool este un fenomen în lumea fotbalului. Istoria sa a balansat între tragedie și glorie absolută, între sânge și lauri. În 1985, în urma dezastrului de pe stadionul Heysel din Bruxelles, unde au murit 39 de oameni înaintea finalei Cupei Campionilor Europeni, FC Liverpool era eliminată pentru 6 ani din toate competițiile europene. De atunci și până acum, echipa a recâștigat inimile suporterilor din lumea întreagă, prin forța și angajamentul de a lupta pentru fiecare meci. În 2019, Liverpool a câștigat două competiții majore, UEFA Champions League și Campionatul Mondial al Cluburilor, sub conducerea faimosului lor antrenor, germanul Jurgen Klopp.

Matricea Românească este pe urmele acestei povești dramatice și încântătoare a celebrului club de fotbal. L-am invitat să stăm de vorbă despre fotbal și viață pe Horia Matei, președintele Liverpool Footbal Club România, o comunitate care se bucură de recunoașterea oficială a clubului de pe Anfield.

Horia Matei (în tricoul roșu), alături de legenda Liverpool, fundașul Jamie Carragher

Cormoranii români

Lui Horia îi plăcea să vadă meciurile echipei Liverpool împreună cu ceilalți fani. Se întâlnea adesea cu oameni care purtau însemnele clubului, dar asta era doar o întâmplare. Au început să se strângă mai mulți cam prin 2003-2004, iar puțin mai târziu numărul suporterilor a început să crească. “Acum sunt zece orașe în țară unde oamenii se strâng să vadă meciurile echipei. Fanii români se văd meci de meci în comparație cu cei din multe țări din Europa unde se adună doar la meciurile importante”, a spus Horia Matei pentru Matricea Românească.

În prezent sunt vreo 400 de branchuri în toată lumea, dintre care 50 sunt în Marea Britanie

Cu toate acestea Horia nu dorea ca întâlnirile lor să se rezume doar la vizionarea unui meci, așa că a solicitat recunoașterea oficială din partea echipei FC Liverpool. “Recunoșterea a durat opt ani. În mod normal recunoașterea unui branch oficial nu durează mai mult de șase luni. Clubul trecea printr-o reorganizare la nivel de filiale locale de suporteri. Din acest motiv au fost blocate toate înființările de noi branchuri. În acești opt ani de zile le trimiteam emailuri în care îi întrebam ce să facem. Cei de la club îmi comunicau mulțumirile lor, dar fără să îmi dea o îndrumare concretă. În momentul în care am observat că se realizase o reorganizare, am alcătuit o bază de date în care erau cuprinși 100 de oameni, iar cu timpul baza se dublase. Până la urmă am primit un răspuns în care clubul ne cerea să avem un număr minim de persoane care să achite cardul oficial de membru al clubului. Acum avem cam 600 de membri, dintre care 170 își au cardul oficial de la club prin care asigură statutul de branch oficial”, a spus Horia Matei.

Fotbalul, punte către românii din diferite regiuni

Recunoașterea ca branch oficial este o mare izbândă, având în vedere faptul că în întreaga lume sunt doar 400, dintre care 50 în Marea Britanie. Horia nu s-a oprit însă aici, cu tact s-a folosit de rețelele de socializare pentru a-i aduna pe fanii cormoranilor risipiți prin țară. “Într-o seară am zis să depășim această graniță a internetului și să ne vedem pe viu, așa am propus pe grup organizarea unei întâlniri naționale. Propunerea a fost primită cu mare bucurie și entuziasm. În 2012 am avut prima întâlnire la Sibiu, acum am ajuns la a opta întâlnire. Urmărind ce se întâmplă și în țară, am văzut că la Brașov începeau să apară tot mai mulți fani Liverpool, dar nu se întâlneau. Așa că am organizat o întâlnire națională la Brașov, pentru că am considerat că este un prilej bun ca oamenii să se cunoască, și din acel moment s-a sudat o comunitate, așa a fost și la Cluj. Am avut plăcerea de a avea și invitați faini, precum nepoata lui Bill Shankly, managerul care a dat un suflu nou echipei la acea vreme“, a povestit Horia Matei.

”Am venit în ajutorul unui ONG care își propunea să aducă daruri pentru 300 de copii. Am zis să-i ajutăm și să le salvăm Crăciunul” (Horia Matei)

Fotbalul este cu oameni și pentru oameni, asta ne învață membrii LFC România. De-a lungul timpului au organizat acțiuni caritabile în care oferă sprijin celor aflați în nevoi. “Am vrut să nu creadă lumea că noi ne vedem doar la meciuri și bem bere. Acum de Crăciun am venit în ajutorul unui ONG care își propunea să aducă daruri pentru 300 de copii. Au avut o promisiune în acest sens de la o corporație, dar nu au mai primit sprijin. Atunci am zis să-i ajutăm și să le salvăm Crăciunul. Reacția oamenilor a fost fabuloasă, în 48 de ore aveam adunați de două ori mai mulți bani decât era nevoie pentru cadourile copiilor“, a zis Horia Matei.

Fanii și suflul pe care îl aduc

Privind la fanii echipei FC Liverpool a-i parte de o doză bună de pasiune și loialitate. Nu contează pe ce loc este echipa, ei sunt mereu langă ea. Acum Liverpool domină competiția internă și este deținătoarea trofeului UEFA Champions League.

Clubul cormoranilor români s-a născut atunci când Liverpool era pe locul 7-8 în campionat, nu într-o perioadă de glorie

Dar nu a fost mereu așa, au fost zile când formația se zbătea pe la mijlocul clasamentului, iar în cupele europene nu mai juca. Horia crede că în asta constă de fapt forța comunității din jurul acestei echipe: “Ceea ce mi se pare senzațional la comunitatea LFC România este că ea s-a format în proporție de 80% când echipa se afla pe locurile 7-8, asta dovedește că oamenii nu au fost suporteri de conjunctură. Cred că Liverpool oferă ceva și în perioadele când nu merge prea grozav“.

Cine este Horia Matei

În copilărie își dorea să devină procuror criminalist, ca și tatăl său, dar pasiunea pentru jurnalism și fotbal avea să fie mai puternică. Pe parcurs a mai cochetat cu judo, polo și tenis, dar în final a rămas fidel fotbalului. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj, dar apoi a urmat un traseu neașteptat. A profesat jurnalism, a lucrat la Televiziunea Națională, iar apoi și-a deschis propria firmă, Newsplus, prin care face strategii de marketing.

S-ar putea crede că un om ale cărui reacții sunt previzibile „aproape matematic” este o prezență comodă. Dar atunci când fermității i se adaugă o personalitate pe măsură, lucrurile devin ceva mai complicate: cu oamenii de convingeri nu se poate ajunge la compromisuri, iar când calitățile lor sunt evidente și nedisimulate, ei provoacă o opoziție instinctivă și colectivă din partea celorlalți.

Un om de forță, un politician de temut

Astfel poate fi rezumată cariera lui Petre P. Carp, prim-ministru de două ori (1900-1901 și 1911-1912) în viața politică a României. Marginalizat adesea, exclus din mai multe formule guvernamentale și totuși folosit pentru talentele sale, el a fost, vreme de 50 de ani, o prezență de forță în politica românească, urmând principiului enunțat de biograful său, Constantin Gane: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”.

Petre Carp despre comunism: ”Cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire”

Oamenii politici ai vremii sale s-au ferit să colaboreze cu el, deși de multe ori acesta a dat dovadă de deschidere, a sprijinit inițiativele altora atunci când s-a convins de folosul lor și a considerat că în politică greșelile trebuie reparate, nu răzbunate. Vina sa era însă patosul cu care își urma obiectivele, care l-a făcut până și pe regele Carol I, un om la fel de rigid, dar cu însușiri diferite, să exclame la sfârșitul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru: „niciodată nu s-a simțit mai puțin rege decât în timpul guvernării lui Carp”.

Profețiile lui Carp: a anticipat că România va exporta forță de muncă

Dar erau juste convingerile pe care Petre Carp le urmărea cu obstinație? În anumite aspecte, cel puțin, s-a dovedit profetic. Modul în care el înțelegea dezvoltarea țării sale, unul organic, era cel mai potrivit, chiar dacă includea o elită conducătoare, în care el credea, prevăzând totodată dezastrul comunismului: „Cei săraci, cei mici și cei slabi, în al căror nume s-a făcut marea revoluție creștinească, stau încă în așteptarea făgăduințelor milenare. Politicește așteptarea lor va fi eternă, căci cârmuirea maselor prin mase este o utopie primejdioasă, care vecinic va duce la o dureroasă dezamăgire; economicește, însă, lucrul stă altfel, și pretindem că datoria societății moderne este de a asigura bunul trai al celor mici; de a părăsi teoria «du laisser faire, laisser aller» și de a apăra pe cei slabi contra celor tari”.

„O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni” (Petre Carp)

Și în privința creșterii economice a țării prin industrie, considerat a fi fost mai degrabă un țel liberal, vederile acestui conservator au corespuns în totalitate, el susținând consolidarea și protejarea producției interne și anticipând situația în care se găsește România astăzi: „O țară care este numai agricolă începe prin a exporta cereale și sfârșește prin a exporta oameni, ducând inevitabil la sărăcie”.

Principalul pericol: expansionismul rusesc

Pe lângă corectitudinea acestor vederi, Petre Carp mai avea un merit: credea cu tărie în valorile democrației și deplângea adesea slăbiciunea acesteia în țara sa. Astfel, atunci când a aflat, prea târziu, că guvernul său urma să câștige alegerile în urma mașinațiunilor ministrului de Interne, Alexandru Marghiloman, primul ministru, cu nelipsitul său sarcasm, a avut următorul schimb de replici cu un deputat liberal: „Păcătoasă țară! – De ce, coane Petrachi? – Să vezi că am să reușesc în alegeri!”

”Pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt” (I.G. Duca)

Și în privința politicii externe a României vederile lui Petre Carp au fost clare și constante: el a considerat că principalul pericol la adresa țării sale era reprezentat de expansionismul rusesc, care privea înspre Constantinopol și Strâmtori și căuta să-și asigure o cale pe uscat către ele, vizând direct teritoriul românesc. Convingerile sale erau îndreptățite de atitudinile Rusiei față de România în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea: încercările de împiedicare ale Unirii Principatelor, anexarea sudului Basarabiei în urma războiului cu Imperiul Otoman dintre anii 1877-1878, când România fusese aliata Imperiului țarist ș.a.

35 de ani de liniște pentru progresul României

Pentru Carp, situația geopolitică a țării sale era limpede: „Prin poziția ei geografică România este dricul unui mare principiu istoric al acțiunii Orientului contra Occidentului și a reacțiunii Occidentului contra Orientului”. În consecință, el a susținut permanent apropierea de puterile din centrul Europei, în special față de Germania, singura care putea contrabalansa influența Rusiei. Intervenția sa, în anul 1883, pe când era ministru plenipotențiar la Berlin, a fost crucială pentru aderarea României la Tripla Alianță, ceea ce i-a adus țării, așa cum constata Petre Carp în ajunul Primului Război Mondial, „35 de ani de liniște” atât de necesari pentru progres. Și ea a fost apreciată cum se cuvine de unul dintre puținii oameni politici suficient de mari pentru a-i recunoaște acestui colos rigid adevărata sa valoare, Ion C. Brătianu, care i-a adresat următoarele cuvinte: „Ai făurit România: numai acum putem zice că ea are viitorul asigurat”.

Și-a trimis trei fii pe front. Unul a murit în luptă

Deși – așa cum singur spunea – Carp „nu era germanofil, ci rusofob”, el a fost singurul care l-a susținut pe regele Carol I la Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), în dorința sa de a intra în război alături de Puterile Centrale, deși aceasta însemna ca România să renunțe la provinciile din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. Motivația sa era întemeiată pe amenințarea reprezentată de o Rusie învingătoare pentru România. Și nu avea de unde să știe care va fi deznodământul războiului, încheiat cu năruirea Imperiului țarist. Carp a spus deschis și fără menajamente ceea ce gândea și doi ani mai târziu, în ajunul intrării României în război, sfidându-i pe toți participanții la Consiliul de Coroană reunit la Cotroceni. S-a supus însă hotărârii majorității și, așa cum promisese, și-a trimis cei trei fii pe front, dintre care unul, Petre, a căzut în luptele din Transilvania. Descumpănit, Petre Carp s-a retras, în liniște, la conacul său de la moșia Țibănești, unde își doarme somnul de veci din anul 1919.

Convingerile sale de neclintit nu i-au permis să întrevadă întreg mersul istoriei, atât de generoasă cu învingătorii, iar aceasta s-a răzbunat trecându-l, pe nedrept, în uitare. Dar personalitatea sa continuă să reclame respectul cuvenit peste timp, așa cum i l-a acordat unul dintre foștii adversari politici, liberalul I.G. Duca: „…dar ce mulțumire sufletească să mai întâlnești printre atâția pentru care credințele sunt etichete de circumstanță și statornicia un lux inutil sau absurd, încăpățânați, naivi, iluzioniști, pentru care, ca pentru Carp, ideea este sfântă, statornicia o datorie, cuvântul cuvânt. Dacă este adevărat că ceea ce ne-a lipsit mai mult au fost caracterele, apoi Carp a fost cel puțin un caracter în cel mai desăvârșit înțeles al cuvântului”.

M-am dus în zona de start așezat undeva între optimism și îndoială. Cu o săptămână înainte fusesem răcit bine de tot. Febră, frisoane, stomac stricat și sinuzită activată. Vineri nu mai aveam nici un simptom, în afară de discreta amețeală a convalescenței. Așa că am decis că nu voi da înapoi de la primul meu semimaraton montan. Sâmbătă, după cum ziceam, eram echipat și turat să termin cursa în  trei ore și jumătate. Mi se părea a fi un timp rezonabil pentru cineva pregătit să pună presiune și să nu dea înapoi de la suferință.

Am plecat alături de ceilalți la ora nouă, iar prima parte a traseului, o ascensiune de vreo mie de metri altitudine, mergea cum trebuie. Aveam senzația că îmi ieșea perfect tactica gândită. Urcasem alert, fără să alerg, pentru a-mi conserva energia pentru a doua jumătate a traseului, pe plat și coborâre. Doar că exact înainte de ieșirea în golul alpin mi-am simțit ficatul, iar pulsul zbura dincolo de limitele știute. M-am oprit, am băut apă, am admirat peisajul, am respirat câteva minute și am plecat mai departe.

Când am ajuns în zona de plat fals am început să alerg ușor. Iar la scurtă vreme m-am lovit de surpriză crampelor musculare. Cvadricepsul femural se întărise și mă țintuia în locul în care mă aflam. I-am vorbit frumos și am masat zona dureroasă cu bățul de trekking. După câteva minute alergam din nou. Doar că mi-era teamă să nu mai apară o altă crampă, simțindu-i prezența acolo, imediat după colțul efortului meu. Alergam, dar parcă nu mai era alergatul meu.

Limitele și încurajările

Acela a fost momentul în care am simțit ce înseamnă o încurajare. A venit de la un tip la vreo patruzeci și ceva de ani, care stătea în zona vârfului Zăganul pentru a-i încuraja pe participanți. Când a ajuns în dreptul meu a bătut palma cu mine și mi-a zis un ”Bravo! Hai, ai ajuns până aici! E foarte bine!”. Mă surprinsese faptul că atunci când am bătut palma el parcă primisem o injecție cu energie. Literalmente, fusese așa un jvânc încât mi-am zis ”aha!, deci asta e treaba cu încurajările!”. Era ceva ce nu simțisem în cei opt, nouă ani de basket de performanță. Era ceva care venea de la cineva care știa cât de prețioasă este o încurajare făcută cum trebuie. Abia la final mi-a picat fisa că acel cineva fusese Tibi Ușeriu.

Cu puțin înainte de jumătatea cursei a venit momentul crizei. După alte două opriri provocate de crampe musculare mi-am dat seama că nu mai aveam cum să termin în timpul propus. În acel moment, pentru câteva clipe trăite în degringoladă interioară, mi-am pierdut motivația. Nu mai vedeam nici un sens pentru care ar fi meritat să continui cursa. Aveam doar perspectiva unor dureri îndurate fără mulțumirea atingerii obiectivului.

De ce să o mai fac?!

Ce sens mai avea toată suferința asta?

Însă, după câteva pași puși din reflex unul în fața celuilalt a început să curgă prin venele mele un alt motiv, mai apropiat de mine, mai al meu. Am să dau tot ce pot din mine și voi alerga astfel încât la final să știu că am făcut tot ce am putut în condițiile date. Am simțit că mă dezpleticesc și că am din nou pentru ce să alerg.

În plus, după câteva minute mintea mi-a fost locuită de gândul că la finish aveau să mă aștepte Monica, iubita mea, și Sânziana, fetița mea. Gândul acesta mi-a umplut ochii de lacrimi. Mă întorceam la ele, iar emoția reîntâlnirii după tot calvarul acesta era copleșitoare.

Mi-am continuat alergarea învățând să trec peste toate crampele care se instalau cu generozitate. Mă opream, masam, îmi urlam pe interior durerea, simțeam că se desface mușchiul, continuam.

Și în a doua jumătate a cursei am primit cu multă bucurie toate încurajările care veneau de pe margine. Când ai nevoie de ele, chiar îți prind bine.

Așa am ajuns la final, cu o oră peste ceea ce îmi propusesem. Alergasem fără oprire ultimii cinci kilometri, Sânziana m-a văzut de departe, a venit la mine, ne-am luat de mână și am trecut împreună linia de finish. Am ajuns la Monica, eram fericit, ne-am luat în brațe și nu știam ce să îi povestesc mai întâi.

Abandonul și momentul recalibrării interioare

Eram fericit și pentru că trecusem peste momentul morții de la jumătatea cursei, atunci când gândul negru al renunțării pulsa cu putere. Mi-am dat seama că el fusese acolo pentru a mă ajuta să recalibrez. Cu el murea un obiectiv exterior mie. Unul care nu ținea cont de mine și de contextul meu. A fost moartea limitei de trei ore și jumătate. Și nașterea unei ținte mult mai autentice, pentru că era mult mai a mea. Să termin cursa știind că am dat tot ce am putut. Asta am și făcut.

Cursa asta este o bună imagine pentru ceea ce se poate întâmpla de-a lungul unui an. La început, la startul Anului Nou, sunt stabilite obiectivele, vreau să-urile următorului an. După care, în primele luni, încercăm să ne ținem de planul făcut pentru atingerea lor. O perioadă, lucrurile pot merge chiar bine.

Doar că, la un moment dat, apar greutățile, suferința, frustrările. Nu mă refer la suferința inerentă oricărui efort, ci la acel prea mult care ne poate coborî în Văile Morții interioare. Acela este momentul în care ceva din noi se poate frânge. Dacă nu folosim momentul acelei depresii ca pe un prilej de resetare interioară, de fine tuning al obiectivelor, de îngropare a tot ceea ce ne este exterior nouă în ele și de acceptare a unor ținte care au mai mult de-a face cu noi și cu ceea ce putem, riscăm să abandonăm totul.

Dar momentul greului și al depresiei cu care acesta vine nu este unul al abandonului, ci unul al corectării și al rafinării planului inițial. Este nevoie ca acesta să moară pentru ca, uneori la jumătatea drumului, un plan mai potrivit pentru noi să se nască.

Încurajările, transfer de energie

De asemenea, încurajările sunt aur curat pentru energia vitală. Încurajați-i pe cei din jur atunci când acestora le este greu. Și cereți-le acestora să vă încurajeze atunci când simțiți că aveți nevoie de energie de la ei. Vă amintiți de secvențele acelea cu atleți care, înainte de a sări, de a sprinta sau de a alerga cer publicului o doză bună de încurajare? De ce le mai multe ori nu este vorba despre spectacol, ci despre transfer de energie.

Am văzut un scurt clip în care, în cadrul unui concurs din Japonia, un puști de vreo șase ani se chinuia să sară peste un fel de capră. Își lua avânt, alerga, sărea, dar nu reușea să treacă peste. La a cincea încercare deja plângea. Acela a fost momentul în care profesorul a chemat clasa și cu toții s-au așezat în jurul puștiului. Propriu-zis au făcut grămadă peste el, l-au adus în centrul lor. Iar de acolo i-au strigat niște cuvinte de încurajare sacadate, ritmate și pline de forță. Puștiul și-a șters lacrimile, a sprintat și a zburat peste capră. Încurajările contează.

Emoția trebuie ascunsă?

Nu în ultimul rând, e important să ne dăm voie să trăim emoția reîntâlnirii cu celălalt. Să ne dăm voie să plângem bucuria gândului întâlnirii cu cei dragi și tristețea trecerii peste amar de dureri și frustrări. Emoțiile înseamnă energie. Adesea suntem învățați să le inhibăm, mai ales când ne este greu, pentru că ele ne fac vulnerabili. Însă emoțiile vin cu o imensă resursă de energie. Contactul cu ele ne poate dinamiza. Nu este vorba despre a ne lăsa copleșiți de ele, ci despre a fi în contact cu ceea ce ele ne aduc. Dorul, mânia, iubirea, furia, frustrarea, tânjirea, recunoștința. Sunt combustibili pentru mișcarea noastră interioară.

O cursă seamănă în multe feluri cu viața noastră, fie și cu parcursul unui an. De asemenea, te învață multe despre această viață. Se spune că pe cât este de lungă o cursă, pe atât ai șansa de a suferi mai mult, de a muri mai mult, de a renaște mai mult și de a învăța mai mult. Totul este să o alergi, nu să te gândești de pe margine doar la cum ar fi să o alergi.

Locurile sfinte din Israel sunt o poveste, închisă între coperțile Bibliei, până când într-o zi iei hotărârea că și tu trebuie să ajungi acolo, să vezi totul cu ochii tăi. Știi, desigur, că locurile în care-ți vei purta pașii și istoriile pe care le vei auzi nu au cum să te transpună cu adevărat în atmosfera vechilor așezări din Galileea, Iudeea sau Samaria, că Betleemul, Betania sau Ierusalimul de astăzi nu au cum să fie aceleași cu cele din urmă cu două milenii. Și totuși…

Statistic vorbind:

• pelerinii români sunt printre cei mai numeroși dintre creștinii care calcă anual pe pământul Țării Sfinte;
• peste cinci mii de turiști români vizitează Israelul în fiecare lună;
• între ianuarie și august 2019 peste 75 de mii de români au vizitat Israelul, cu ceva mai mult de două mii decât în aceeași perioadă a anului trecut;
• la acest moment există 90 de zboruri pe săptămână din București, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu și Craiova către Israel.

Când mă gândesc la aceste lucruri, nu pot să nu mă întreb ce ne atrage atât de puternic într-acolo?

Israelul de azi și dintotdeauna. Credit foto: Cristian Felea

În căutarea tainei: Epektasis

Un lucru mi-era limpede: când voi ateriza pe Ben Gurion nu voi simți ca un turist, nu mă voi comporta ca un consumator modern de vacanțe, ci voi căuta misterul, adică acea stare despre care Grigorie al Nissei spunea că ne ajută să ne ridicăm spre Dumnezeu în mod permanent, printr-o continuă și fără oprire mișcare ascendentă pe scara virtuților către treptele superioare ale plenitudinii harului și până la îndumnezeire. Epektasis.

Primul pas: mânăstirea numită a Sfântului Sava cel sfințit, așezată în defileul Pârâului Cedrilor – Chedron sau Wadi en-Nar – care începe de la poalele muntelui pe care se înalță orașul Ierusalim; locul se află la 13 – 14 km spre est de Betleem, de unde și pornește drumul. Sentiment copleșitor în fața acestui așezământ din pustie, cu cele două biserici închinate Maicii Domnului și Sfântului Nicolae, unde s-a nevoit legendarul sfânt Sava, în grote săpate în calcarul alb al Văii Chedornului.

Povestea lui Efrem, agnostic

Doar că a doua zi dimineața, la micul dejun luat la hotel, lângă noi la masă s-a așezat și Efrem, albanez trăit în Le Midi (de France) pentru câteva zeci de ani, până când a simțit că lucrurile evoluează spre bine și în țara dumnealui și s-a întors.

Efrem se întreba dacă suntem cumva români și i-am confirmat, ceea ce l-a bucurat. Noi l-am întrebat dacă e pelerin în Țara Sfântă ca și noi și ne-a confirmat, dar a ținut să precizeze încă un lucru: e drept, face parte dintr-un grup de pelerini, dar este agnostic. Nu crede în (niciun) Dumnezeu.

Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat la o astfel de mărturisire și atunci sigur că n-am putut să nu-l întreb de ce urmează totuși grupul său de pelerini? Însoțește pe cineva? Sunt sigur că se aștepta să fim mirați, așa că ne-a mărturisit că nu însoțea pe nimeni, era în căutare, erau efortul și curiozitatea proprii pe un drum al sinelui. Bine, un drum, înțelegem, dar către ce, dacă ești de fapt agnostic? întrebăm noi. Un drum prin istorie, ne răspunde.

Grigorie al Nissei credea că epectaza începe și se manifestă încă din viața pământească a omului, chiar dacă omul nu este întotdeauna conștient de acest lucru. Eu nu pot să neg agnosticismul lui Efrem, albanezul contaminat de modernitate, dar am convingerea că harul îl găsise și pe el și îl purta prin ceea ce-i trezea interesul intelectual, adică istoria locurilor sfinte, într-o formă personală de epektasis de care va deveni conștient la un moment dat.

Piața din fața Bisericii Sfântului Mormânt este surprinzătoare după plecarea turiștilor și pelerinilor. Credit foto: Cristian Felea

Cine umple piața din fața Sfântului Mormânt când creștinii pleacă?

Iar apoi a fost Golgota și Biserica Sfântului Mormânt. În piațeta dintre Biserica Sfântului Mormânt (sudică) și moscheea lui Omar poți găsi în fiece clipă un amalgam incredibil de oameni porniți spre Ierusalim din toate colțurile pământului. Majoritatea, firește, sunt creștini.

Dar după ce porțile bazilicii se închid, încet, încet piațeta se golește și puținii oameni rămași formează o imagine a unei alte lumi. O lume din care grijile și nevoile au dispărut, copiii se joacă nestingheriți împreună, indiferent de rasă, și totul este scăldat într-o lumină caldă, cernută, aproape palpabil harică.

Pasul trei, peste Iordan

Drumul către râul Iordan, prin Betania, la granița cu Iordanul, a desăvârșit în sufletul meu ceea ce trebuia să se clădească după vederea Hozevei și, în același timp, m-a adus înapoi, către realitățile prezentului. Apa Iordanului este astăzi puțin adâncă în locul în care oamenii refac Botezul Domnului, dar apele realității sunt adânci și cu multiple meandre.

Dincolo de Iordan este nesigur. Credit foto: Cristian Felea

Ne-au întâmpinat mulțime de porumbei albi și de oameni zâmbind cu sufletele deschise și fețele luminate de bucuria lăuntrică a botezului în apele aceluiași râu în care Sfântul Ioan Botezătorul și-a încununat misiunea profetică. Dar la nu mai puțin de câțiva zeci de metri un gard de plasă metalică și sârmă ghimpată ne avertiza că un pericol de moarte ne pândește încă la granița Israelului cu Iordania: câmpurile de mine.

Ce spune istoria, a cui este Țara Sfântă?

Așa cum știm, religiile avraamice – iudaismul, creștinismul și islamul – pornesc din același personaj biblic născut în localitatea Ur din Caldeea, astăzi în Irak. Avraam primește făgăduința lui Dumnezeu că poporul ce se va zămisli începând cu urmașii săi va fi poporul Său ales și, mai mult, că va fi și izvor de binecuvântare pentru toate neamurile (pentru că, între descendenții săi, se va naște și Mesia, așa cum este consemnat în Facerea; 12:3).

Dumnezeu îi promite lui Avraam și urmașilor săi Țara Canaanului cea mănoasă, doar că israeliții nu reușesc să o cucerească și să stabilească acolo decât după un război sângeros dus cu canaaniții – așa cum ne spune Cartea lui Iosua Navi, ori după mai multe valuri de invazie nomadă a triburilor evreiești de păstori, așa cum cred arheologii.

Oricum ar fi, se cheamă că locurile sfinte au fost luate în stăpânire de triburile de israeliți după ce i-au izgonit pe băștinașii găsiți acolo, undeva la mijlocul secolului XIII î. Hr. Treizeci și două de secole mai târziu, în anul 1967, armatele Iordaniei, Siriei și Egiptului au atacat Israelul pentru a contesta și prin forța armată dreptul evreilor de a stăpâni teritoriul pe care începuseră să-și construiască statul modern. Urmele acestui conflict care a consolidat statul evreu, ce a reușit să ocupe atunci Cisiordania (pe lângă înălțimile Golan, Gaza și peninsula Sinai), se văd și astăzi la granița de pe râul Iordan dintre cele două state.

Este posibilă pacea Israelului?

Probabil că cel mai greu este să vorbești în Israel despre pace: cu toți și-o doresc declarativ, dar rămâne în continuare un deziderat îndepărtat. A doua zi după ce avionul nostru a decolat de pe Ben Gurion, sute de rachete erau lansate din Fâșia Gaza spre Tel Aviv, lovind printre altele o secțiune de autostradă de lângă Gan Yanve, ca răspuns la uciderea de către armata israeliană a unui lider al Statului Islamic din Palestina.

Dar pentru că am fost acolo și am văzut cu ochii mei, simt și cred și eu că pacea este posibilă în perspectiva unui viitor nu foarte îndepărtat. Nu știu prin ce minune acest lucru va deveni real posibil, dar eu nu mă îndoiesc că așa va fi. Poate că este aici  un fel de a crede în epektasis-ul meu personal, de a-l valoriza într-un fel, poate este doar un optimism nejustificat, nu știu; este doar mărturia mea printre atâtea altele.

Celebrarea statuară a reconcilierii dintre Apus și Răsărit din 1964. Credit foto: Cristian Felea

Ultima poveste: 5 ianuarie 1964

Pentru cine m-ar întreba mai insistent, asemeni lui Ilie Moromete: ”bine mă, da’ pe ce te bazezi?”, am pregătită o ultimă poveste și apoi închei. Poate că cel mai frumos oraș palestinian pe care l-am văzut este Nazaretul. Acolo m-am simțit imediat și necondiționat bine, plin de emoții pozitive și dragoste de viață.

În acest oraș este celebrată pacea și deschiderea spre viitor. Am văzut-o cu ochii mei în bazilica Bunei Vestiri catolică, un loc care celebrează ecumenismul creștin. Într-o latură a incintei, după ce treci în revistă toate acele icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul donate de comunitățile creștine din lumea întreagă, te oprești în fața unui ansamblu statuar care celebrează momentul întâlnirii, în 5 ianuarie 1964, la Ierusalim, a Papei Paul al VI-lea și a Patriarhului Constantinopolului, Athenagoras.

Ei bine, eu pe acest lucru mă bazez. Și mai cred că toți cei care pleacă spre Țara Sfântă același lucru îl caută, și o fac cu îndrăzneală și cu dragoste. Epektasis! Să ne vedem cu bine, cu toții, la Ierusalim, Ierusalimul popoarelor!

Adina visa să facă o drumeție pe creastă de munte. O drumeție scurtă dar care să îi umple plămânii de oxigen adevărat, să îi umple ochii de nemărginiri întinse și să îi golească mintea de ore exacte de masă, somn și activități ale preșcolarului ei drăgălaș. Dar e vacanță acum! Chiar în vacanță își găsește să evadeze? Ionuț, la 4 ani, oare ce va crede? A fost destul de surprinsă când nașii i-au spus: „Știi ceva? Du-te! Stăm noi cu Ionuț!” Iar Ionuț a chiuit: „Daaaaa!!!!”

Îi venea să o ia din loc chiar atunci. Însă tot nu putea crede că e potrivită această decizie…

Părinții nu sunt părinți cu „normă”: sunt părinți non-stop

Noi, părinții, știm sau trebuie să știm că vacanța aceasta este și pentru noi, așa-i?

A pleca la drum fără copii, a fi tu cu tine, sau a fi voi cu voi pentru două sau trei zile înseamnă foarte mult. Înseamnă regăsire și umplere de baterii, și redescoperirea a ceea ce noi știam o dată că suntem.

Să ne reamintim: părinții nu sunt părinți cu „normă”; sunt părinți non-stop, dând maximum din ei, tot timpul; sunt părinți și la birou, și la coadă la supermarket, și la pilates, și în drum spre vulcanizare. O parte din energia lor, una deloc neglijabilă, este dedicată mereu copiilor. De multe ori între părinte și liniște nu vom avea semn de egalitate.

A pleca la drum fără copii, a fi tu cu tine, sau a fi voi cu voi pentru două sau trei zile înseamnă foarte mult

Meseria de părinte este epuizantă. Îți golește toate rezervoarele de combustibil. Uneori avem nevoie de baterii pline, de autoanaliză, de scanare interioară; avem nevoie de somn, de cărți ce ne bucură și ne ridică, de întâlniri cu prieteni dragi ce ne motivează și ne reamintesc de celălalt „eu”.

Tu ești capabil de multe, tu ai hobbyuri și talent și zăcăminte neprețuite de empatie pentru amicii tăi. Tu ai nevoie de povești cu adulții dragi ție și discuții despre cărți noi și meciuri de fobal și baschet cărora le analizezi strategia. Îți este dor de o piesă de teatru răvășitoare și te amuză crănțănitul floricelelor la cinematograf.

Scufundarea de sine în marea de necesități a copiilor

Ca părinte pui nevoile copilului tău mereu pe primul loc. Necesar lucru! – însă nu neapărat benefic. Scufundarea de sine în marea de necesități a progeniturilor tale este de multe ori secătuitoare de forțe pe care tot cei mici le solicită la un nivel înalt ulterior.

Evadează din rutină, fă ce-ți face plăcere, umple-ți cupa de emoții!

Sunt mulți oameni fericiți să îți păstorească micuții o zi sau două. Veți descoperi împreună, copii și părinți că este grozav timpul petrecut cu alți adulți iubitori, fie că sunt bunici, mătuși, vecini, nași sau prieteni dragi.

Evadează din rutină. Zilele „altfel” îți vor permite să te reafirmi în ce îți face plăcere, să îți umpli cupa de emoții din care obișnuiești să dăruiești zi de zi și să reînvii gânduri peste care se așternuse praful uitării.

Adina s-a întors nou-nouță. Părul era umflat de vânt și inima de doruri pe care le adormise voit. Avea povești de spus pentru o săptămână fiului ei: povești din adolescență, povești cu coame de deal, zăpezi scânteietoare și câini de stână. Și avea o bucurie mare și un plan pentru vară: de acum, amintirile ei vor deveni amintirile lor: mamă și fiu, unul lângă altul la pas, pe drumuri de munte.

În cursul anului care tocmai s-a încheiat s-au împlinit o sută de ani de la moartea unei excepții. A unei excepții pentru societatea românească de la începutul secolului trecut și cea de astăzi. Este vorba despre Petre P. Carp (1837-1919), unul dintre cei mai importanți și originali oameni de stat din istoria țării noastre.

Polemist aprig, comentator acid

Ce l-a făcut pe acest descendent al unei vechi familii boierești, menționată de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, să fie așa aparte, și de ce numele său este atât de puțin cunoscut astăzi?

Petre P. Carp fusese parcă proiectat să fie politician. Dar nu se asorta deloc cu lumea politică românească din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atât trăsăturile moștenite, cât și educația primită în Germania, îl făceau să fie mereu sobru, rațional, aparent lipsit de empatie – sau „nemilostiv”, cum se exprima un contemporan. Spre deosebire de alți politicieni ai timpului, detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică, căci, potrivit lui I.G. Duca, era „unul dintre puținii oameni politici de pe la noi care citeau”.

Detesta fanfaronada și se remarca prin precizia și concizia frazelor sale, susținute de o solidă cultură clasică

Și mai era ceva: un talent cu totul neobișnuit de polemist, o aciditate a replicilor și o claritate care i-au făcut pe mulți dintre cei care s-au încumetat să dezbată cu el ori să-l acuze, să creadă că au în față un „bloc de marmură”. Carp era dominator și, atunci când se convingea de o idee, „murea sau învingea cu ea”. Desigur, aceste însușiri nu i-au adus prea mulți prieteni.

Membru al Junimii și traducător din Shakespeare

Nici chiar în rândurile Partidului Conservator, din care a făcut parte, nu erau mulți care să-l simpatizeze; dar toți se temeau de el. Aceasta poate fi explicația faptului că, deși era cu siguranță cel mai recomandat om pentru aceasta, a ajuns președinte al conservatorilor abia după ce trecuse de 60 de ani, dintre care aproape 40 îi petrecuse în politică.

Desigur, în politica românească existau și oameni care îi împărtășeau vederile. Aceștia erau junimiștii, reprezentați de membrii generației ce urmase celei de la 1848, precum Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi. Aceștia se reuniseră, după terminarea studiilor în străinătate, într-o societate literară organizată la Iași, ce urmărea să dea o nouă orientare culturii române. Petre Carp era membru fondator al acesteia și prezentase, la prima întrunire a Junimii, o traducere în limba română a tragediei Macbeth de William Shakespeare. Dar adevărata sa chemare era politica, și a urmat-o, începând cu anul 1865. Ceilalți junimiști l-au urmat abia în anul 1871, constituindu-se, cu timpul, într-un grup separat din cadrul Partidului Conservator, denumit Partidul Constituțional. Acesta a fost însă un grup elitist, cu puțin sprijin electoral, chiar dacă valoarea membrilor săi – inclusiv a lui Carp – era un fapt recunoscut.

Cum trebuie să se producă schimbările în stat ca să fie durabile?

Ca principal ideolog al acestui curent, Petre Carp a sintetizat, într-un program numit „Era Nouă”, principalele direcții de dezvoltare ale tânărului Regat al României. Acesta este marcat de concepția sa generală asupra politicii, pe care o considera o suită de acte singulare, ce nu puteau fi aplicate în cadre generale și după unele formule universale, ci trebuiau să țină cont atât de specificul național, cât și de context: „Eu cred că reforma adevărată trebuie să ia lucrurile existente și să caute a le îmbunătăți. În toate legile pe care am avut ocazia a le prezenta în viața mea, am ținut cont de aceasta: am căutat numai să îmbunătățesc o stare de lucruri existentă în această țară”. Aceasta dovedește că era, în fapt, un om rigid în convingeri, nu în concepții.

Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente

De asemenea, consecvent viziunii conservatoare, programul presupunea ca lucrurile în țară „să meargă înainte, dar nu prea repede, pentru a da ideilor sădite vreme de a prinde rădăcini”. Adversar neîmpăcat al oricărei revoluții, Carp considera că schimbarea trebuie să se producă „de sus în jos”, fără zguduiri violente, urmărind ridicarea societății românești în ansamblul ei, prin respectarea proprietății private, dezvoltarea industriilor și a comerțului autohton și protejarea acestora în fața concurenței străine, simplificarea administrației publice, obligativitatea învățământului primar ș.a.

A pledat o cauză sau a apărat o convingere?

Dar pentru realizarea acestor deziderate erau necesare două lucruri: timp și mai mulți oameni consecvenți care să le înfăptuiască. Timp a fost, dar nu destul. Iar în privința oamenilor, Petre Carp a avut parte de numeroase deziluzii, atitudinea sa fiind aproape singulară între politicienii epocii. Dar nu a renunțat niciodată la convingerile sale, așa cum reiese din ultimul discurs pe care l-a rostit în Parlament, la anul 1915, în urma unei polemici cu Take Ionescu, un alt mare om de stat, dar mult mai flexibil: „Când a avut dreptate dl. Take Ionescu? A avut dreptate atunci, ori a avut dreptate astăzi? După cum ne punem, a avut dreptate atunci, a avut dreptate și astăzi, și n-a avut dreptate nici atunci, n-a avut dreptate nici astăzi. A avut dreptate atunci, pentru că atunci, ca și astăzi, pleda o cauză. N-a avut dreptate nici atunci, nici astăzi, pentru că nici atunci, nici astăzi nu apăra o convingere… Dar să-mi permiteți să amintesc că talentul nu justifică toate incarnațiunile, precum frumusețea nu justifică toate prostituțiile”.

Dar când a avut dreptate Petre Carp?

Am parcurs un 2019 cu creșteri pentru care suntem recunoscători și cu scăderi din care am avut ce învăța. Clipa de bucurie de acum se cuvine a fi înțeleaptă și smerită.

În lupta noastră cu timpul, în strădania de a lăsa construcții durabile și urme netrecătoare, vă aducem un gând din Scripturi: ”Orice lucru are clipa lui prielnică și este vreme pentru toate îndeletnicirile de sub cer!” (Eclesiastul 3,1)

Vă dorim un An Nou plin și măreț. Să vă fie așa cum vă este de folos!

Pentru ei, pasiunea pentru robotică pare să nu aibă limită. Atât la școală, dar mai ales în timpul liber, tinerii care compun echipa de robotică a Colegiului Național „Ion Creangă” construiesc roboți pentru a participa la cel mai important program pe această specializare pentru elevi de liceu, BRD FIRST Tech Challenge Romania.

Când entuziasmul depășește neajunsurile

Echipa H-tech Robotics este compusă din 30 de elevi, dintre care 15 formează echipa principală. Am povestit despre tehnologie, educație și planuri de viitor, cu Nicoleta Nae, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Ion Creangă, și membră a echipei de robotică. „Echipa noastră face parte din programul BRD FIRST Tech Challenge Romania, organizată de Asociația Nație prin Educație. Începutul a fost spontan. Ne-am văzut mai mulți colegi pasionați de robotică și unul dintre ei a propus să înființăm o echipă. Zis și făcut!“, a spus Nicoleta pentru Matricea Românească.

”Vrem să transmitem mai departe ideea că robotica este un domeniu de viitor care trebuie valorificat”

După ce au ales numele și căpitanul de echipă, s-au pus pe treabă pentru înscrierea la primul concurs. “În România sunt peste 100 de echipe și sunt mai mult etape prin care trebuie să trecem: regională, națională, și mondială. Țin minte că în primul an am avut multe neajunsuri, dar am am strâns rândurile și ne-am înscris la primul concurs. Tot ce am făcut până acum a fost pe cont propriu deoarece nu am avut un adult langă noi ca să ne ghideze și să ne spună ce am greșit“, își amintește Nae Nicoleta.

Erorile te forțează să fii inventiv

În ciuda neajusurilor tinerii nu s-au lăsat descurajați și s-au calificat la primul concurs de robotică: BRD First Tech Challenge Romania.  “Tema din acel an a fost proiectarea unui robot care să colecteze anumite corpuri, să le sorteze și să le pună într-un anumit loc. Cu cât robotul grupa corect mai multe piese, cu atât câștiga mai multe puncte. Asta a fost provocarea la etapa regională, de unde ne-am calificat la cea națională“, își amintește Nicoleta.

 

”Am avut profesori care ne învoiau de la ore ca să lucrăm la robotică, alții erau total împotrivă și ne certau că plecam să lucrăm”

Totul era perfect și parcă nimic nu le mai putea sta în calea către un nou succes. Echipa era cu moralul ridicat, concentrarea era maximă, dar robotul a început să le joace feste. Nicoleta spune că situația era serioasă: “Când a început prima zi de concurs, robotul s-a stricat. Unul din servomotoarele pe care le utilizam s-a ars și nu aveam cu să-l reparăm. Pe loc am reușit să găsim o soluție pentru a nu fi excluși din concurs și am reușit să concurăm, dar poziționarea în clasament a avut de suferit”.

Tinerii care vor să mute munții

În România, robotica nu este la același nivel în comparație cu alte țări, iar Nicoleta și echipa ei își propun să schimbe această mentalitate. “Prin ceea ce facem vrem să transmitem mai departe ideea că robotica este un domeniu de viitor, care trebuie valorificat. Vrem să fim ambasadori și să facem ca România să se dezvolte pe partea de informatică”, spune convinsă  Nicoleta Nae.

”Mi-ar plăcea ca în toate școlile de la noi să se regăsească tehnologii performante”

Pe lângă robotică și meditații, Nicoleta își face timp pentru voluntariat și desen grafic. “Sunt pasionată de arhitectură. Pe lângă asta, atunci când timpul îmi permite, îmi place să particip la acțiuni de sensibilizare, ultima la care am fost se numea Egalitate și nediscriminare. Acolo am vorbit despre vărul meu care suferă de autism”. Încă nu știe unde va studia la facultate, domeniul este clar robotica.

Am întrebat-o la final pe Nicoleta cum vede sistemul de educație de la noi, și a căzut pe gânduri. “Cred că se bazează prea mult pe memorare și prea puțin pe latura practică. Apoi multe școli de la noi nu au dotările necesare. Mi-ar plăcea ca în toate școlile de la noi să se regăsească tehnologii performante. Spre exemplu la noi la ora de TIC, calculatoarele sunt vechi și abia lucrăm la ele. Apoi la chimie nu avem suficiente substanțe pentru a face experimente, face doar profesoara la catedră și noi doar ne uităm. A, și aș introduce mai multe ore de sport, deoarece sportul este sănătate“.

De ce este mai sănătoasă o persoană care practică rugăciunea sau meditația decât un sportiv de performanță? La acest fel de întrebări a răspuns Arhid. Dr. Sorin Mihalache la Întâlnirile Matricei, în luna noiembrie, atunci când a vorbit despre Inteligența Spirituală și relația ei cu performanța umană. Imediat după conferință am publicat o sinteză a serii, iar acum vă oferim o nouă selecție de idei care nu trebuie pierdute din atenție.

• Trăim într-o societate a performanțelor: performanțe economice, sportive, de cunoaștere și de realizări științifice, inginerești. Niciodată nu am avut atât de multă performanță. Dar se vede limpede că lumea în care trăim nu capitalizează toate aceste performanțe. Simpla performanță nu produce efecte de schimbare, pentru că performerii au pierdut cârma spirituală sau de înțelepciune.
• Atenția pe performanță creează premise pentru o creștere economică extraordinară, o dezvoltare tehnologică extraordinară, o capacitate de înmagazinare și de manipulare a informației extraordinară progrese fără precedent în diverse arie a științei. Și totuși lumea nu este mai bună. Dimpotrivă, suntem într-o situație paradoxală: niciodată nu am avut un nivel tehnologic atât de ridicat, niciodată că până acum nu am cunoscut mai bine complexitatea ecosistemului terestru și totuși niciodată că până acuma nu am amenințat mai tare aceasta biodiversitate prin poluare. Niciodată că până acum nu am avut cunoaștere mai clară despre nevoia de atașament, de dragoste, de coeziune socială pe care omul o are în buzunarul lui ființial, și totuși niciodată ca până acum nu a produs omenirea o cultură mai agonizantă, mai individualizantă, ca aceasta în care noi trăim astăzi. Nu am avut niciodată o cunoaștere mai evidentă asupra rezervelor extraordinare ale naturii, și totuși trăim în civilizația care distruge cel mai mult natura.

Suntem deci în miezul unei civilizații care nu se poate plânge de lipsa performanței, și care totuși nu trăiește înțelept

• Suntem deci în miezul unei civilizații care nu se poate plânge de lipsa performanței, și care totuși nu trăiește înțelept. Asta arată ceea ce și inteligența spirituală indică: faptul că atenția pe performanță pierde echilibrul cu celelalte.
• Martin Seligman, un psiholog american, a identificat trei tipuri de plăcere sau de stare de bine pe care le procură experiența omenească.
  1. Prima stare de bine este furnizată de plăcerea senzorială: fiecare om are un set de plăceri, de exemplu el poate spune că se simte foarte bine pentru ca a mâncat pizza pe care o preferă și a băut berea pe care o preferă.
  2. A doua stare de bine vine din angajament, este starea de bine pe care o are medicul care a reușit să vindece un pacient sau sportivul de performanță care are medalia pe perete. Seligman spune care e diferența majoră dintre cele două stări de bine: prima se termină după ce se termina experiența senzorială, adică după ce am terminat pizza și am băut berea. Și mai are o caracteristică această stare de bine în care vine de pe urma plăcerii, anume că într-o zi în care nu am pizza și nici bere, dar îmi amintesc de pizza și de bere, sufăr că nu le am, și dacă văd o fotografie cu pizza sufăr că nu pot s-o mănânc. În schimb, starea de bine de pe urma angajamentului e diferită, bucuria că am câștigat o medalie se simte și peste doi ani, iar când văd o fotografie peste doi ani îmi dă o stare de bucurie.
  3. A treia stare de bine vine din dăruire. Este cea mai înaltă dintre formele de stare de bine. Deci e mai mare decât cea care vine din angajament. De ce? Atunci când mă angajez în ceva și îmi iese, primesc un feedback pozitiv, iar asta îmi dă o stare de mulțumire, mâine fac din nou același lucru, iar la final am un perete plin de medalii. Mă simt extraordinar pentru că îmi ies lucrurile perfect. Dar ce se întâmplă când se termina asta, pentru că orice sport și orice perfomanță se încheie? Acesta e motivul pentru care Seligman spune că forma cea mai înaltă de stare de bine este cea produsă de dăruirea de sine. O trăiește cel care face bine altora, când face sharing cu propria lui ființă și ajută și pe copii, și pe săraci, și pe rude, și pe prieteni, și dăruiește continuu. Care e avantajul acestei dăruiri? Că poate continua la orice vârstă, nu ține de profesie, nu ține de activitatea fizică. Această ierarhizare a stărilor de bine arată de ce spiritualitatea este peste performanță.

• Richard Davidson, profesor de neuropsihiatrie la Wisconsin University, de 25 de ani cercetează efectele emoțiilor asupra sănătății. El a scris o ultimă carte cu Daniel Goleman, în care vorbește despre cum anume meditația și conștiința valorii spirituale asupra lucrurilor produce modificări asupra nivelului activității sistemului imunitar. O persoană care cultivă perspectiva spirituală despre viață este mai sănătoasă din punct de vedere imun, spre deosebire de cel care este antrenat în competiții și care are un nivel de activitate imună supraturat. Sistemul imun al sportivilor, de exemplu, îmbătrânește mai repede. În schimb, cei care sunt orientați spre contemplație și compasiune și recunoștință sunt mai sănătoși din punct de vedere imun. De asta sunt voci care vorbesc despre faptul că generozitatea și voluntariatul sunt mai sănătoase decât competiția.

În starea de rugăciune mecanismele reparatorii ale organismului se intensifică, iar perioada de spitalizare se reduce

• Jon Kabat-Zinn este un medic care de 20 de ani a introdus în sistemul american de servicii medicale mindfulness, arătând că este foarte util pentru spitale să permite medicilor și pacienților pre și post operatorii să facă sesiuni de mindfulness. Asta le schimbă parcursul de refacere post operatoriu, scurtând perioada de spitalizare și astfel ducând la economii la bugetul sănătății. Prima dată când s-a dus în Congresul american să îi convingă pe membrii Congesului despre nevoia de a introduce mindfulness în spitale, ei nu au fost sensibili. A doua oară a venit peste zece ani cu calcule și a arătat câte miliarde de dolari vor fi salvate de la buget dacă toți bolnavii vor învăța să mediteze sau se roage, dacă sunt practicanți creștini, pentru ca în starea de rugăciune mecanismele reparatorii ale organismului se intensifică, iar perioada de spitalizare se reduce, iar asta înseamnă costuri mai mici. Abia atunci a reușit să îi convingă.
• Sunt cercetări care vorbesc despre faptul că o cantitate foarte mare de divertisment slăbește capacitatea atenției, crește impulsivitatea și scade autocontrolul. Cum să cerem omului să crească în gestiunea lui proprie dacă el este înconjurat de un divertisment care îi solicită tot mai multă atenție? Avem o societate care se distrează tot mai mult și care este locuită de foarte multe persoane depresive. Cum se întâlnește distracția cu depresia, ca doar distracția ar trebui să ne bucure? Cei mai multi depresivi sunt în societățile civilizate, nu avem depresivi în Africa. De ce? Există depresii într-o societate civilizată pentru că într-o societate civilizată există divertisment. Divertismentul se consumă în timpul liber, iar oamenii nu se odihnesc, deci ar trebui cumva sa se oprească divertismentul pentru a ne putea odihni…
• Am observat că noutățile din medicină sau din educație nici după 20 de ani nu crează efecte în sistem, ceea ce este o nebunie. De exemplu, sunt foarte multe rezultate care vorbesc despre efectele emoțiilor negative asupra sănătății. Ei bine, dacă am avea un sistem care să fie foarte interesat de sănătatea publică, filmele horror ar trebui suprataxate, adică dacă vrea cineva să meargă la un astfel de film, e ok, poată să meargă, dar filmul acela trebuie suprataxat, pentru că dă emoții negative. Și emoțiile negative distrug sistemul imunitar, adică persoana respectivă e mai vulnerabilă. Iar suprataxa să finanțeze suplimentar sistemul medical.

Un loc de vorbit, un spațiu de dezbatere, un colț de sfătuit și de împărtășit? Da, CUIB este toate acestea și un pic mai mult. CUIB este mai întâi o stare de spirit la care Ștefania Bulboacă a ajuns atunci când a simțit că în cariera ei de antreprenor este nevoie de ceva diferit. 

Un spațiu fizic și sufletesc

Era deja de opt ani în businessul cu haine făcute la comandă și își amintește cum și-a deschis atelierul: ”Pe atunci nu existau multe opțiuni pentru femeile de afaceri care-și doreau niște ținute mai speciale pentru birou, pentru cocktail sau pentru alte evenimente.” Au fost ani plini, în care Ștefania și echipa ei au creat ținute, au primit în atelier sute de cliente și cu multe dintre ele au stabilit o legătură care ținea nu doar de îmbrăcăminte.”După opt ani, știam că trebuie să schimb ceva. De fapt, simțeam o lipsă în viața mea și am văzut-o și la multe dintre clientele care mi-au devenit apropiate: femeia de azi își asumă foarte multe roluri, iar la un moment dat vrea pur și simplu să se verifice cu alte mame, soții și colege de business că e în regulă ceea ce i se întâmplă acasă și la serviciu”.

”Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități” (Ștefania Bulboacă)

De aici a plecat ideea creării CUIB, adică un spațiu fizic și sufletesc în care femeile să se întâlnească și să comunice între ele. ”Intuiția mi-a fost validată atât la deschidere, cât și la a doua noastră întâlnire. Hainele pe care le creăm și le vindem sunt secundare în întâlnirile noastre. Avem la îndemână astăzi atât de multe tool-uri despre vestimentație, încât nu mai e nevoie să vorbești despre asta, atât de mult ca în trecut. Dar era nevoie să creăm o comunitate pentru alte motive, mai exact pentru a vorbi despre lucrurile despre care…nu prea vorbim cu atâta ușurință. Sunt atâtea subiecte pe care o femeie nu le discută, pentru că în general acestea sunt privite ca vulnerabilități. Iar femeia de azi nu prea-și dă voie să fie vulnerabilă.”

Și totuși, o femeie care fondează o afacere și apoi o conduce este încă de la început un profil aparte. N-are nicio șansă dacă nu este o luptătoare: trebuie să se ocupe de furnizori, de angajați, de relația cu instituțiile statului, de marketing, de distribuție, de cash-flow. ”Da, ești setată să te întâlnești pe parcurs cu aproape orice. Dar cred că trebuie să accepți că există momente în care te simți copleșită. Trebuie să-ți dai voie să respiri în astfel de momente. Asta nu înseamnă slăbiciune, ci înseamnă normalitate”, spune Ștefania Bulboacă.

CUIB înseamnă dialog și comunitate, așa cum înseamnă și fashion

Afacerea Ștefaniei ia o direcție diferită acum, odată cu lansarea comunității. Brandul din trecut se redefinește și ia numele CUIB, iar sub acest nume se regăsesc un site nou, www.cuib.fashion, cu magazin online integrat, există o colecție ready-to-wear cu materiale de calitate și modele foarte reușite, care are la rându-i câteva produse-vedetă. Colecția custom-made se lucrează în continuare în atelierul Ștefaniei Bulboacă. Elementul de exclusivitate este cașmirul, un material de care Ștefania este fascinată și pe care îl propune ca notă de distincție și ca amprentă de calitate. Iar pentru unicitate, există și varianta couture, în care piesa de vestimentație se realizează de la zero, conform dorințelor  clientei și sfaturilor Ștefaniei.

Energie și sinceritate

Care este legătura dintre fashion și club? E ușor de înțeles: comunitatea exista deja, clientele Ștefaniei au devenit cu timpul prietenele ei, iar adesea și prietene între ele. Evenimente restrânse s-au mai desfășurat și până acum, în atelier, în diferite formate și pe diferite teme. Dar acum CUIB se adresează unui cerc mai larg, nu doar clientelor, este un spațiu de con-vorbire, de întâlnire în vederea stabilirii unei conexiuni.

Până acum, CUIB s-a întâlnit de două ori pentru discuții, iar al treilea eveniment a fost în luna decembrie, și anume Târgul de Crăciun.

Reacții ale participantelor, după prima întâlnire

• ”Nu suntem aici ca să ne judecăm unele pe altele, ci suntem aici ca să creștem împreună”
• ”Ce mi-a plăcut cel mai mult: am putut să fim noi înșine”
• ”Am fost surprinsă de temă, pentru că nu se discută nicăieri astăzi despre imperfecțiunea femeii. Am fost atât de absorbită de discuție, încât am uitat că am telefon!”
• ”M-a surprins cum am trăit sentimentul de a fi împreună și dorința de a ne împărtăși experiențele”

Astăzi, ni se pare firesc ca sărbătoarea Crăciunului să fie una a brazilor împodobiți, a unor Moși Crăciuni rubiconzi îmbrăcați în roșu, a decorațiilor luminoase și a unui scurt timp de răgaz în agitația cotidiană.

Dar mai știm, oare, cum era ea în timpurile dinainte?

Cuvântul ”Crăciun” este românesc

Crăciunul este prima sărbătoare cu specific pur creștin, ce a fost celebrată, potrivit documentelor, încă din secolul al III-lea al erei noastre, inclusiv pe pământul românesc. Despre vremea aceea îndepărtată nu cunoaștem multe – poate doar că data sărbătorii nu era cea de astăzi, Crăciunul fiind ținut după vechiul calendar iulian, care avea un decalaj de 13 zile față de cel de acum.

Cert este însă că numele de Crăciun este unul românesc, nemaiîntâlnit decât la popoarele slave învecinate, ca împrumut, așa cum arată folcloristul Petru Caraman: „Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic românesc, – care îl cunoaște – ca termen comun pentru toate dialectele și singurul existent pentru a designa naștere lui Christ”.

De unde vine mitul lui Moș Crăciun

Pentru români, Moș Crăciun a fost, în vechime, echivalentul unui mit autohton al unui cioban bătrân, pe chipul căruia timpul încremenise, asimilat timpului înnoirii din vremea solstițiului de iarnă. Acesta a fost preluat de tradiția creștină, care a făcut din el un sfânt, adesea identificat cu Sfântul Nicolae, care aducea daruri copiilor în seara Nașterii Domnului. Faptul este explicabil, dat fiind că, potrivit textului biblic, păstorii din preajma Betleemului au fost cei dintâi care au aflat despre Naștere, pe care au primit-o cu credința sinceră a oamenilor simpli.

În seara sa, cea a Ajunului, satele românești amorțite de frigul iernii erau cuprinse de o mișcare neîncetată, a tuturor locuitorilor. Gospodarii umblau să-și ia toate lucrurile împrumutate, pe care obiceiul cerea ca noaptea sărbătorii să le găsească acasă. Gospodinele primeneau casele, zugrăvindu-le din nou, curățindu-le și pregătind bucatele pentru sărbătoare, între care un loc aparte îl aveau turtele și colacii ce urmau să fie dați colindătorilor, motiv pentru care se și numea, popular, colindeți.

Colindul vindecă răul din lume

Tinerii satelor se adunau în grupuri de câte 5 sau 6, conduse de un vătav sau căpetenie, și , după ce se pregătiseră cu ceva vreme mai înainte, porneau, după miezul nopții, la colindat, fiind urmați, pe ziuă, de copiii mai mici. Potrivit etnologului Tudor Pamfile, „bucovinenii cred că mai înainte vreme foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților”. Însă fondul străvechi al acestor cântări arată că ele provenea dintr-o perioadă încă mai veche, din timpurile geto-dacilor.

Potrivit datinii, era un păcat mare pentru orice casă să nu-i primească pe colindători. Aceștia erau dăruiți, după ce își rosteau cântarea, cu colaci, mere, nuci și altele, iar gazda le aducea o strachină cu grăunțe, din care vătavul împrăștia prin casă, spre belșugul roadelor.

Tot de cu noaptea porneau prin case și preoții sau diecii, purtând icoana și cântând troparul Nașterii Domnului. Tradiția aceasta este de asemenea una veche, fiind atestată în secolul al XVII-lea de către diaconul Paul de Alep: „e de observat că în această țară se obișnuiește în seara despre Nașterea lui Hristos, ca toți preoții din diferite târguri, însoțiți de sărmani, de ceteți și de coriști, să se ducă în cârduri, purtând icoane și să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor și urându-le bucurie. Astfel umblă ei toată noaptea, cântând Nașterea lui Hristos”.

Marele ospăț de la curțile domnești

Era lege în toate gospodăriile românești ca oamenii să nu se așeze la masă mai înainte ca aceasta să fie blagoslovită de către preot, care gusta din toate bucatele. De asemenea, după plecarea sa, un obicei cerea ca gospodinele să măture deîndată casa, pentru a nu avea purici vara. Mai apoi, vreme de două săptămâni, toți erau datori să trăiască în pace cu cei din preajma lor, altfel supărările urmând a se ține scai de ei tot anul.

Și la curțile domnești sărbătoarea Crăciunului era una dintre cele mai de seamă ale anului, aici tradițiile românește amestecându-se cu ceremonialul preluat de la curtea Bizanțului, ce reclama aclamarea voievozilor de către toți curtenii și orânduia întreaga desfășurare a marelui ospăț în jurul persoanei acestora. Desigur, nu lipsea vreodată ca domnii să nu meargă la slujba de Crăciun, așezându-se în strana ce le era anume rezervată și miluindu-i, la sfârșit, pe toți cei lipsiți.

Fastul și tihna acestor serbări au pierit astăzi, dar prin zgomotul modernității se fac încă auzite colindele, iar în colțurile memoriei rămân încă unele credințe populare, precum una din județul Galați, care spune că: „Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasuri îngerești se aud atunci în cer, dar iarăși numai cei fără de păcate le pot auzi”.

Pe când avea vreo 4 ani l-am întrebat pe Iacob ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare. S-a gândit câteva secunde și-a mi-a răspuns cu simplitatea celui care știe ce vrea: ”un băiat cu un zmeu”. Răspunsul era plin de poezie. Vedeam în el libertatea celui care își centrează atenția pe vânturile care bat în înalt. Bogăția celui care știe să se joace. Intuiția creatoare a celui care poate să prindă vântul într-o bucată de hârtie. Dar mai era acolo și răbdarea de a înălța un zmeu. Când vânturile sunt potrivnice, este nevoie de răbdare și tenacitate pentru înălțarea căutată.

Amintindu-mi acum de acest episod, mai găsesc în răspunsul lui Iacob vioiciunea deschiderii către nou și răbdarea de a-l împlini. În exercițiul imaginației este o disponibilitate creativă pentru nemaivăzut și nemaifăcut. Dar pentru ca imaginația să rodească este nevoie și de sacrificiul rutinei vecine cu depresia.

Imaginație și rutină

Imaginația și creativitatea sunt asociate copilului. Pentru că el aparține noului. El însuși este o ființă care irumpe din neștiut într-o lume care caută și protejează ordinea și inteligibilitatea. Copilul nu este recuperat complet de regulile familie, culturii, timpului. Dar este în curs de îmblânzire. Tot ceea ce el are este noutate, imaginație, creativitate și nemaipomenit. Pe măsură ce creștem, regulile de aur ale eficienței și ale responsabilității ne țin pe poteci deja bătute și inhibă capacitatea de explora noi orizonturi. Iar dacă această rigiditate devine predominantă, presupusa maturizare se transformă într-o vremelnică îmbătrânire. Ca și cum la capătul ieșirii din adolescență ne așteaptă un bătrân sigur pe el, inflexibil și veșnic indispus de posibila pretenție a noului.

…răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman)

Față de nou avem o atitudine ambivalentă. Pe de o parte, suntem atrași de el, de stranietatea care ne îmbogățește viața. Pe de altă parte, ne temem de el, de ceea ce poate răsturna în comoda așezare a vieții noastre. Ca atare, societatea trăiește în tensiunea dintre cultivarea noului și limitarea lui. Iar progeniturile acestei tensiuni sunt copiii și bătrânii. Copii pe care îi poți găsi și printre cei de optzeci de ani. Bătrâni pe care îi poți regăsi și în rândul celor de cincisprezece ani. Copii care trăiesc doar din planuri și imaginație, dar care nu au deprins răbdarea și rutina de a duce la capăt un proiect. Bătrâni care au experiență, care știu dinainte despre ce este vorba, dar care resping cinic orice iese din tiparul celor știute de ei.

Puer Senex

Într-o astfel de societate bătrânii din noi își mai fac planuri doar la început de an. Ca și cum doar atunci avem voie să punem bun început. Momentul acela în care ne jurăm că vom face ceea ce nu am mai făcut. Vom călători, vom citi, vom slăbi, vom alerga, vom învăța limbi străine, vom lua carnetul, vom întemeia o familie, vom merge la sală, vom picta, vom merge mai des la munte, vom merge mai des la mare, vom renunța la obiceiuri toxice. Restul anului este momentul în care copiii din noi eșuează în a reuși să se țină de plan.

Praznicul nașterii Domnului este și despre Noul Început, despre deschiderea nemaivăzută de drum a Dumnezeului care s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu (Sfântul Grigorie de Nazians). Copilul Divin care se naște în ieslea din Bethleem face posibil ”bunul început” care încununează în cadrul duhovnicesc al spovedaniei iertarea rigidităților noastre deturnante. Restul narațiunii hristice, rememorate atât de fiecare liturghie în parte, cât și de întregul an liturgic, este despre răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman), despre asumarea până la capăt a sacrificiului de sine reprezentat de înălțarea pe cruce.

Maturizarea are nevoie atât de deschiderea noului, cât și de stabilitatea experienței. Astfel, arhetipul cel mai potrivit acestei teme a creșterii nu este cel al Bătânului, antipod rigid al volatilității Copilului. Ci este cel al Copilului Bătrân (Puer Senex), adică al Noului și al Imaginației însoțite de Stabilitate și Răbdare. Orientați de un astfel de model, rezoluțiile Anului Nou pot fi oricând trăite, fără a trăda necesitatea împlinirii lor. Este nevoie doar de imaginația și de răbdarea unui băiat cu un zmeu.

Știți cum trebuie să fie colindătorul? Iată: să fie bun cântăreț, să știe să scrie și să citească, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic, și să locuiască în sat. Aceasta era grila de admitere în ceata de colindători demult, într-o vreme în care satul era altfel decât este astăzi. Dar profilul colindătorului nu e decât un detaliu. O mulțime de ritualuri și condiții făceau ca sărbătoarea Crăciunului să fie un eveniment de ținut minte.

Pregătire pentru colindat și condițiile ca să fii admis în ceată

Importanța colindelor era covârșitoare pentru flăcăii din sat. Repetițiile începeau imediat după Lăsatul Secului, sau cel târziu de Sfântul Nicolae. A fi colindător și a merge din casă în casă pentru a vesti Nașterea Domnului nu era pentru orișicine. Cel care urma să intre în ceata de colindători trebuia să împlinească criteriile selecției riguroase despre care am vorbit mai sus: întâi de toate tânărul trebuia să fie creștin, iar apoi să fie un bun cântăreț, să știe să scrie și să citească, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic, și să locuiască în sat. Odată împlinite toate acestea, flăcăul era acceptat și trebuia să dea ascultare unui șef de ceată care conducea repetițiile.

Aranjarea gospodăriei

În timp ce flăcăii se îndeletniceau cu repetarea colindelor, adulții făceau pregătiri în gospodărie. Întâi de toate gospodăria trebuia să fie în perfectă ordine. Femeile și fetele se ocupau de curățenie, de spălat, iar mai apoi începea pregătirea mâncărurilor. Un loc important în acest proces de primenire a casei o avea odaia în care erau primiți colindătorii. Ea trebuia să fie curată, să fie împodobită cu fețe de pernă, ștergare, și costume tradiționale. Fetele se întreceau în a-și “înflori” cămășile, pentru a fura privirile feciorilor și a stârni invidia în rândul celorlalte fete. Dacă interiorul locuinței era apanajul femeilor și fetelor, capii de familie aveau în subordine gospodăria și toate cele ce țin de ea. Totul trebuia să fie într-o ordine perfectă: gardurile, porțile și anexele gospodărești trebuiau reparate, iar lemnele să fie tăiate pentru cele trei zile de Crăciun, când nimeni nu mai lucra.

Bradul de Crăciun, semn rău pentru săteni

Și dacă tot am vorbit despre primenirea gospodăriei, trebuie să știți că în satul românesc, bradul de Crăciun era vestitorul unui eveniment funerar. El a pătruns relativ târziu în România, cam pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când tinerii cu stare au început să plece la Paris, Berlin sau Viena pentru studii. Acolo au luat contact cu obiceiul împodobitorii bradului de Crăciun. Întorși în Țările Române, ei au adoptat acest obicei, care s-a răspândit repede în mediul urban. La țară, însă, bradul nu a avut succes: sătenii asociau bradul împodobit cu moartea unui tânăr necăsătorit. E adevărat că în unele zone precum Oltenia și jumătatea de vest a Munteniei, bradul împodobit are și o conotație pozitivă, fiind folosit la nuntă.

Obiceiuri culinare în Ajun de Crăciun

La sat, febra pregătirilor de Crăciun începea încă de pe 23 decembire, prin prepararea turtelor, covrigilor, dar mai ales a colacilor și colăceilor pentru colindători. Masa de Ajun era formată din prune afumate, grâu fiert și îndulcit cu miere.

Pe masă se regăsea și un desert care de obicei se împărțea copiilor care veneau să colinde: “scutecele lui Hristos” sau ”pelincile Domnului”. Erau turte făcute din apă și făină, coapte pe plita încinsă, însiropate cu apă și cu miere și presărate cu nucă pisată. Dacă în unele zone membrii familiei se reuneau în jurul mesei, în alte părți de Ajun se ținea post negru sau se mânca doar pâine și se bea apă.

Descolindarea gazdelor ursuze

Un alt moment important era primirea cetei de colindători. Cum toate lucrurile erau în deplină rânduială, gazda trebuia să fie pregătită pentru a deschide larg porțile. Însă erau unele cazuri în care colindătorii nu erau primiți, iar vestea Nașterii Domnului era respinsă prin ferecarea ușilor și slobozirea câinilor. În asemenea cazuri colindătorii treceau la atac! Sătenii ursuzi avea parte de un “colind invers”, în care urările de sănătate și belșug erau înlocuite cu ziceri care invocau boala, sărăcia și ghinionul. Colindătorii nemulțumiți se dezlănțuiau: imitau țipătul cucuvelei, aruncau cu bulgări de zăpadă sau de pământ în pereții și în ușa casei neospitaliere, deschideau larg porțile ca să fugă animalele din curte, iar uneori legau porțile pe dinafară.

A început să meargă la biserică încă de la patru ani. În copilărie nu avea prea mulţi copii cu care să se joace, aşa că de cele mai multe ori se juca singur în casă imitând tot ceea ce făcea preotul la biserică. Ceea ce începuse ca o joacă, avea să devină mai târziu o chemare la slujirea copiilor bolnavi de cancer. Matricea Românească vi-l prezintă pe părintele Mihai Dinu, preotul de la capela Spitalului ”Marie Curie” din Capitală.

Joaca de-a preotul

Născut pe Valea Popilor, aşa cum este cunoscută localitatea din care provine, părintele Mihai Dinu a ştiut de mic că vrea să se dedice slujirii celor năpăstuiţi. ”Mânat de ceea ce vedeam la biserică, îmi atârnam un prosop de gât, şi ziceam că ăla este epitrahilul, iar din pâinea mamei făceam proscomidia, apoi îngânam ceea ce înţelegeam de la biserică. Da, mi-a plăcut şi îmi place, iar de m-aş mai naşte de o mie de ori tot preot m-aş face“, a spus părintele Dinu.

 De m-aş mai naşte de o mie de ori tot preot m-aş face

După terminarea facultăţii în 2007, a urmat două masterate: unul la Teologie şi altul la Drept, în urma căruia a obţinut titlul de Magister în Drept Canonic şi instituţii europene. Însă începutul slujirii sacerdotale avea să fie doi ani mai târziu. “După hirotonie am fost numit preot la Centrul Medico-social Sfântul Luca, un azil de bătrâni, acolo am slujit trei ani şi jumătate”, îşi aminteşte părintele.

Cum a improvizat un altar din frigiderul socrilor

Ca mai toate începuturile de drum, şi acesta a fost presărat cu provocări neaşteptate. Cea mai mare a fost lipsa unui spaţiun în care să ţină slujbele. ”Ţin minte că am fost nevoit să slujesc într-o sală de mese, acolo am improvizat un altar modest. Am folosit un frigider pe care l-am găsit la socri. Ei îl foloseau pe post de dulap, când l-am văzut i-am zis socrului meu să mi-l dea mie. Am pus un blat deasupra lui, l-am îmbrăcat în veşminte, şi i-am dat o utilitate liturgică. Apoi am aşezat de-a drepta şi de-a stânga lui două iconostase de metal şi am făcut un altar de rugăciune pentru bătrânii de la centru”.

Boala şi moartea sunt accidente în viaţa omului, voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să trăiască

Inventivitatea n-a fost de ajuns. Părintele a constatat după un timp că îi era imposibil să-şi continue activitatea la instituția pentru bătrâni. Aşa că a decis să slujească copiilor internaţi la Spitalul ”Marie Curie” din Capitală. Iniţial a venit ca voluntar, iar mai apoi s-a eliberat un post de slujitor la capela spitalului. “Veneam din cartierul Titan, iar la ora şapte eram prezent pe secţia de oncologie. Făcem rugăciunea de dimineaţă, spovedeam şi împărtăşeam copiii, dar asta numai la invitaţia familiei. Vreau să-mi păstrez discreţia, întrucât spitalul, deși e un loc public, devine şi casă pentru unii”, a zis părintele Dinu.

Bibliotecă pentru copiii din spital

Pentru a face binele, părintele Dinu își găsește parteneri și colaboratori cât se poate de diferiți. Adeseori ei sunt cadrele medicale, alteori este sora de caritate de la casa romano-catolică din spatele bisericii. Iar de foarte multe ori îi sunt aproape părinţii copiilor răpuşi de cancer.

Experienţa spitalului este una care te apropie de Dumnezeu nu doar în calitate de părinte ci şi în calitate de medic

Recent, ei au iniţiat un proiect în care vor să amenajeze câte o mini-bibliotecă la fiecare etaj al spitalului. ”Momentan strângem cărţile, vrem să fie o bibliotecă diversă, în care se vor regăsi nu numai cărţi de spiritualitate, ci şi volume de beletristică, romane, cărți de povești. Vrem ca pe lângă Facebook şi tratamente, copiii din spital să-și petreacă timpul citind. Pe lângă asta am derulat un proiect pe secţia de dializă a spitalului. Mai exact copiii au scris ce îşi doresc de la Moş Crăciun, iar noi în colaborare cu o parohie din zonă le-am împlinit dorinţele“, a spus părintele Dinu.

Miracolul Crăciunului într-o familie îndurerată

Perioada Crăciunului nu este numai acel moment din an în care coşurile sunt pline, copii primesc daruri, iar colindele răsună. La Spitalul pentru copii ”Marie Curie”, Crăciunul înseamnă și durere. Este durerea acelor părinţi care şi-au pierdut copilul în urma bolii care i-a adus aici.

Vorbindu-mi despre asta, părintele Dinu oftează și-mi povestește. “Îmi aduc aminte de cazul unei familii din Bistriţa Năsăud care după 11 ani de încercări şi tratamente au dobândit o fată, Maria Miruna. La vârsta de patru ani, copila s-a îmbolnăvit grav. Când au adus-o la noi la spital. Ea era deja în comă. Părinţii erau atei. Medicii au făcut tot ce au putut, dar a trebuit să le spună celor doi părinți că fetiţa lor o să moară. Atunci i-am văzut venind la biserică și punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Au cerut o minune, fetiţa lor să-şi revină. Şi minunea s-a întâmplat, numai că nu așa cum au cerut ei. Copilul lor a murit, iar ei au plecat acasă. Mama nu mai dorea să reia tratamentele, şi atunci i-am încurajat doar să facă ceea ce e în firescul lucrurilor pentru a avea un copil. După trei luni primesc un telefon de la ei în care îmi spune ca vor veni la Bucureşti să mă vadă. Ne-am întâlnit şi am început să-i încurajez, pentru că îi vedeam trişti. Le-am spus că rolul Mariei Miruna a fost de a le arăta că pot fi părinţi buni. După îmi spun că motivul venirii lor era altul. Nu i-am lăsat să-mi spună vestea, le-am luat-o înainte și am zis: ‘Ioane, nu ai ce să-mi spui, eu ştiu că soția ta e însărcinată! Află că Dumnezeul acela în care ţi-am spus să ai încredere, nu rămâne dator, şi ca să vezi cât de bun este, El îţi va dărui tot o fată“.

Când omul se încrede cu adevărat în Dumnezeu, transformă suferinţa nu în bucurie, ci în nădejdea că toate se vor termina bine

Nu puteam pleca fără să aflu de la părintele Dinu, cum vede Crăciunul un copil internat într-o rezervă de la Spitalul ”Marie Curie”. „Copii sunt inocenţi, suferinţa lor nu este mai mare decât cea a părinţilor care îi văd că se zbat să trăiască. Dacă Nașterea Domnului a adus împăcare între oameni şi Dumnezeu, tot aşa ar trebui să fie şi pentru noi, o sărbătoare a nădejdii, a bucuriei, şi a darului. E adevărat că orice sărbătoare se prezintă şi prin bucate alese, dar după cum nu machiajul de pe chip reprezintă persoana, tot aşa şi bucatele în sine nu sunt esenţa Crăciunului. Ele doar vin să împodobească bucuria sărbătorii”.

Trei bătăi ușoare în ușă. După câteva secunde, o voce suspicioasă de dincolo: ”Cine-i?” ”Părintele cu icoana!”, vine de dincoace răspunsul. Tăcere, vreo 10-15 secunde. Ușa se crapă încet, iar prin fanta de câțiva centimetri apare un cap ciufulit: ”Știți, la noi e cam deranj… Când mai treceți? Parcă mai veniți o dată, nu?”

”Ce, crezi că noi nu știm să sărbătorim?”

”Da’ de ce veniți cu icoana, părinte?” ”Păi, ca să vestim Nașterea Domnului. Nu vedeți că nu mai există colindători, măcar noi să vă dăm vestea cea mare.” ”Da, părinte, dar oricum noi știm că vine Crăciunul. Uite, ne-am și pregătit, avem porc, avem de toate. Ce credeți, că noi nu știm să sărbătorim chiar dacă nu vii și dumneata?”

Ce să-i mai spui despre adevăratele motive: că de fapt e o vizită prietenească, nu o colectă de bani, că e ca atunci, la Betleem, când toți cei care au auzit pe Prunc și cetele de îngeri din jurul Peșterii n-au putut să tacă, au mers și au dat de veste mai departe… Că la Bobotează nu-i timp, atunci e cu sfințitul casei și e mai complicat. Că acum, la clipe de sărbătoare, mulți sunt singuri și nu le deschide nimeni ușa, iar preotul e singurul care-o face.

Pe de o parte, preoții tac, nevenindu-le să se justifice mereu și mereu. Pe de altă parte, privirile ascuțite, cuvintele jignitoare, ușile trântite sunt parcă de la an la an mai multe.

Pentru toți cei care nu înțeleg, pentru toți cei care nu știu, pentru cei care au nevoie să li se reamintească, l-am rugat pe un vechi prieten, părintele Ioan Istrati, nemțean prin naștere și constănțean prin adopție, să ne dea voie să publicăm două frânturi din viața sa de preot, povestite de el zilele trecute.

Scena 1: ”Umblați ca niște nebuni după bani”

Știam că la o casă e unu care tot timpul comentează, nechează, că de ce îl deranjăm, că n-avem ce căuta. Sunăm la poartă. Deschide tipul furios: Ce căutați?

Eu: Vestim Nașterea Domnului Hristos. Primiți părintele?

El : Nu primesc nimic. Umblați ca niște nebuni după bani.

Eu: Nu cerem niciun ban nimănui. Doar Vestim Nașterea și binecuvântăm casele și oamenii.

Facem câțiva pași înapoi: Sănătate.

Omul prinde curaj: Ia stai, părinte, să-ți spun vo două. Mă opresc.

Toți popii sunt niște hoți. Umblați după bani.

Eu: mata câți bani ai dat vreodată la Biserică?

El: niciun leu.

Eu: dar ți-o cerut cineva bani?

El: nu.

Eu: Păi? Ia auzi domnule, mata știi câți săraci sunt în parohia asta?

El: nu știu.

Eu: Eu știu. Mata știi câți bătrâni singuri, câte familii cu mulți copii, câte băbuțe fără lemne?

El: nu.

Eu: Eu știu. Ai dat măcar la unul din ăștia de mâncare, de îmbrăcat, lemne de foc?

El, deja tulburat, bâlbâindu-se: nnnu.

Eu: noi le dăm, câte puțin, pe alții mai procopsiți îi sfătuim să ajute, mergem cu pachete… Deci, care-i om și care-i hoț?

Omu înghite greu în sec, privește în gol: am zis așa, in general …

Eu dezlănțuit: ce general? Foarte mulți preoți ajută fără să știe nimeni, bisericile sunt pline de săraci, la porți stau cerșetori, și nimeni nu pleacă nemiluit.

Omu: iertați-mă, părinte.

Eu: Dumnezeu să te ierte. Crăciun fericit.

Scena 2: Crăciunul turcului

Anul trecut, un turc mi-a deschis poarta. „Efendi, intră și la mine, să simt că e sărbătoare. Totdeauna când m-am rugat și am fost bun cu săracii, Dumnezeu m-a ajutat”.

Ce diferență între el și ortodocșii botezați, unși cu Sfântul și Marele Mir, care își pun mâna la ce au mai prost, înjură, drăcuie când văd popa, zbiară ca descreierații când se apropie sfințenia.

Lor, când închid ochii, le cântăm: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”. Cred că Hristos privește agasat, dacă nu se mânie de-a binelea pe noi.

Vin Sărbătorile! Miroase a cozonac și pâine și a portocală înțepată cu cuișoare. E foșnet de pachet pitit în sertarul de sus și din când în când răsună un crâmpei de colind. Ai ciocolată caldă lângă tine și un pui de răgaz.

”Puiul de răgaz” cred că nu se aliniază în vis. Pentru că sunt lângă tine și copiii; ei cer acum mai mult ca niciodată, pentru că au cupa emoțiilor cam goală de ceva timp. Și a venit momentul să ceară să fie văzuți și ogoiți sau aplaudați.

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an?

Oricât de tare te-ai strădui, pare că nu e de ajuns. Dar cum ar fi ca în acest an să nu ne mai lăsam purtați de colo-colo de vânturi neprietenoase și să ne facem mai bine temele, să închidem ochii și să mergem spre zările în care suntem duși?

Ce vă doriți voi pentru Sărbătorile din acest an? Cel mai tare? Să strălucească întreaga casă de curățenie? Să gătiți mult și sănătos? Să îi răsfățați pe toți cu daruri? Să vă înțelegeți, să fie armonie cât mai multă?

Copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici

Cu cât vă doriți mai multe și la un standard înaaalt, cu atât va fi mai greu. Dezamăgirile vor prăvăli fiecare gând în care ați imaginat momente perfecte. Ceea ce știu este așa: copiii nu au un ”comportament de sărbători” pe care să îl îmbrace ca pe o mantie cu sclipici. Și nici noi nu le putem pune ”filtre”, ca cele de pe Instagram. Poate că exact acum vor exploda și vor cere lucruri din bagajul emoțiilor pe care nu le-au putut accesa timp de o întreagă toamnă. Coborâți ștacheta așteptărilor. Și luați fiecare zi așa cum vine, uneori cu fundă strălucitoare, alteori învelită în hârtie mototolită. Este tot un dar.

Vorbiți cu cei apropiați. Spuneți-le tuturor gândurile voastre. Este important ca ambii părinți să simtă la fel. Bunicii. Mătușa. Observațiile usturătoare și morala fără margini pot veni într-un alt moment. Nu chiar acum. Crăciunul este cu povești cu pildă ce te înălță, cu bunătate și mai ales cu răbdare.

Le spun părinților că în aceste zile de împreună să îmbrățiseze mai mult! Să petreacă un timp special chiar dimineață. Să umple copiii de dragoste de la primele ceasuri pentru a le ajunge până ce iarăși veți fi reuniți, în cursul zilei.

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere

Copiii își amintesc ora de joacă și de mângâiere. Niciodată nu își vor aminti câte feluri de salată se lăfăiau pe masă și nici dacă au mâncat și pui și vită și sarmale. Amintirile nu vor fi despre curățenia făcută în casă de două ori înainte de Crăciun, ci despre cum ați alergat prin pădurea înghețată și despre zăpada în care ați făcut îngeri.

Fiți flexibili! Rutina este bună și o susțin, însă dacă a fi împreună într-un loc, într-un moment este ceva neprețuit, dătător de bine, lăsați programul pentru o altă zi sau pe săptămâna viitoare.

Găsiți timp…

Spuneți povești de acest Crăciun. Povești cu voi mici, voi puternici, înfricoșați, fericiți, cu voi prinzând aripi și cu voi în situații pe care le-ați depășit. Crăciunul este despre învățare caldă precum cozonacul.

Implicați copiii și nu îi alungați din bucătărie. Nici din jocul de-a curățenia. Le veți găsi sarcini mai mici sau mai mari. Vor adora să taie legumele și vor consuma tot lichidul de spălat geamuri. Însă vor fi fericiți și dornici să o facă din nou. Iar voi veți găsi alt motiv să îi lăudați și să îi ridicați în ochii lor. Găsiți timp de ghirlande din floricele explodate, lanțuri din hârtie glasată și felicitări cu sclipici și lipici din belșug.

Găsiți timp de bucurie. Timp de rugă. Timp de mulțumire. Timp de voi. Timp de ei. Timp de suflet. Timp de credință. Timp de iertare. Timp de bine.

Împreună. 

Crăciun fericit!