Dorința se transformase în frustrare, iar frustrarea în tristețe. Totul în vreo zece minute. Sânziana, fetița mea cea mică, îl așteptase pe Moșu’ de vreo două zile. Pe Moș Nicolae. Lucru pe care îl știam prea bine și, ca niște părinți cuminți, ce vor să facă totul bine, ne-am pregătit cum se cuvine.
I-am spus Sânzienei că Moșul vine când dormim. Are el un fel de a fi, știe ceșicumurile ochilor noștri. Cum ațipim, el, pac!, a și venit. Doar că Sânzina nu era doar nerăbdătoare să primească darurile sale. În ea ardea dorința de a-l întâlni pe Moș Nicolae, de a-l vedea. Dovada erau lacrimile care îi coborau pe obraji.
I-am spus atunci că Moșul de ziua lui chiar nu se lasă a fi văzut așa, cu una, cu două. A făcut rabat de Crăciun, când este tot el, doar că în hainele roșii de pe meleaguri în care episcopii poartă straiele roșii ale cardinalilor. Și că numele englezesc al lui Moș Crăciun, Santa Claus, derivă din numele olandez Sinter Klaas, prescurtarea lui Sint Nikolaas, adică Sfântul Nicolae. Moș Crăciun este Moș Nicolae. Doar că el, de ziua lui, de ziua în care îl sărbătorim, pe lângă darurile pe care ni le lasă, vrea să transmită prin exemplul său un mesaj important. Acela că darul, dăruirea vine din dragoste, din iubire și că ceea ce contează este chiar faptul acesta de a da. Iar pentru a face și mai vizibilă dăruirea, este important ca cel care dăruiește să rămână ascuns, anonim. Pentru că, atunci când dăruiești, ceea ce se transmite este chiar actul de a dărui, dragostea care este prezentă și nu persoana celui care dăruiește. Ochii Sânzienei erau larg deschiși iar ea mă asculta cu multă atenție.
Darul ca schimb. A da și a lua
Pentru noi darul este adesea obiectul unui schimb. Dăm ca să luăm. Cam ca în echivocul expresiei românești ”ți-am luat ceva”. Ea poate spune că ți-am dăruit ceva, am cumpărat ceva pentru tine, dar o mai folosim și în sens de ”am luat ceva de la tine”. Iar noi adesea dăm ca să luăm.
Într-unul dintre studiile sale de lingvistică comparată, Émile Benveniste îl ia în vizor pe ”a da” și spune că în majoritatea limbilor indo-europene “a da” este reprezentat de un verb format pe rădăcina indoeuropeană “*da-” de la care avem numeroase derivate nominale. O lungă perioadă de timp cercetătorii au mizat pe caracterul univoc al sensului verbului cu pricina. Până în momentul în care a fost descoperit faptul că verbul hitit “da-” nu înseamnă “a da”, ci “a lua”. Ca atare, în perioada care a succedat această descoperire disputa academică s-a purtat întru lămurirea supremaţiei unuia dintre cele două sensuri: “a da” şi “a lua”. Plasându-se în cadrul acestei dispute, Émile Benveniste a semnalat faptul că “problema nu poate fi rezolvată dacă încercăm să-l derivăm pe «a lua» din «a da» sau pe «a da» din «a lua». Credem că «*da-» nu înseamnă de fapt nici «a lua», nici «a da», ci şi una şi alta, în funcţie de construcţie[1]”. În plus, Benveniste sublinia faptul că greaca veche are pentru “dar” cinci cuvinte distincte şi paralele: δώρ, δόσις, δωρον, δωρεά, δοτίνη. Dintre toate acestea, ultimul, δοτίνη, este termenul cel mai semnificativ. “Δοτίνη este tot un dar, însă este unul de cu totul alt tip. Δοτίνη la Homer este este darul obligatoriu oferit unui şef în semn de cinstire (Iliada, IX, 155, 297) sau darul datorat unui oaspete; primit de Polifem, Ulise se simte îndreptăţit să conteze pe δοτίνη, o datorie a ospitalităţii” (Benveniste, p. 301). În toate cazurile, într-un fel sau altul, δοτίνη este înţeles ca un dar ce obligă la un contra-dar: “acesta este sensul constant la Herodot; fie ca δοτίνη este menită să aducă o întoarcere a darului făcut, fie că serveşte la compensarea unui dar anterior, ea implică întotdeauna ideea de reciprocitate: este darul la care o cetate se simte obligată faţă de cel care i-a adus servicii; darul oferit unui popor pentru a-ţi asigura prietenia lui” (Benveniste, p. 302). Darul implică, de fiecare dată, ideea de reciprocitate între cei implicaţi în gestul dăruirii, adică între individ şi cetate sau între cetate, sau familie, şi străinul căruia i se cuvine ospitalitatea.
Această ambivalență a darului și a dăruirii ne arată cât de obișnuiți suntem să dăruim pentru a primi. Pe când eram copil am auzit pentru prima dată pe cineva care era preocupat de alegerea unui cadou pentru un aniversat. Problema era aceea de a găsi ceva pe măsura darului pe care la rândul său îl aștepta de la respectiv persoană. Dăruia nu de dragul acelui prieten, ci de grija primirii unui cadou la care râvnea. La fel stau lucrurile cu unele nunți. Se merge la nuntă pentru că vrei ca și ceilalți să vină la nunta ta sau la nunta copiilor tăi. Prezența ta nu este un dar, o manifestare a dragostei și a dorinței de a fi aproape de cineva în într-un moment important pentru acesta. Ci este o monedă de schimb. Vin ca să vii. Cotizez cu un plic pentru că mă aștept să faci și tu la fel. Darul a devenit economie, dăruirea a devenit schimb.
Iubirea și răstunarea darului economic
În episodul evenghelic al blestemării smochinului atenția cade asupra puterii cuvântului lui Hristos. Mai puțin iese în evidență faptul că a blestemat un smochin care nu avea decât frunze pentru că nu putea avea decât frunze, ”căci nu era sezonul smochinelor” (Marcu 11, 13). De asemenea, în pilda talanților răspunsul slugii care îngropase talanții și nu îi înmulțise a fost ”Stăpâne, am ştiut că eşti un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat” (Matei 25, 24). Din ambele pasaje iese la iveală faptul că divinitatea nu gândește și nu acționează pe măsura legii echității sau a egalității proporționale. Divinitatea nu este rezonabilă, ci este excesivă. Hristos o subliniase clar în timpul Predicii de pe Munte. Tot ceea ce El spune acolo depășește dreptatea proporțională a Legii Talionului, a lui ”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. ”Eu vă spun să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci aceluia care te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Celui ce vrea să te dea în judecată şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi haina, iar dacă cineva te obligă să mergi cu el o milă, mergi cu el două mile. Celui ce-ţi cere, dă-i, iar pe cel ce vrea să se împrumute de la tine să nu-l refuzi” (Matei 5, 39-42). Cuvintele Sale vizează ieșirea din logica economică a schimbului. De aceea sunt de iubit nu doar apropiații, ci și vrăjmașii. De aceea darul se face sub forma anonimatului. ”Aşa că, atunci când faci milostenie, nu suna din trâmbiţă înaintea ta, cum fac ipocriţii în sinagogi şi pe străzi, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au primit răsplata! Tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta sa fie făcută în ascuns” (Matei 6, 2-4).
”Ceea ce se dă în actul donării este chiar faptul de a da” (Jean-Luc Marion). Gest extatic al iubirii pentru celălalt, prin care ne dăm celuilalt fără așteptări și fără schimb.
În urmă cu doi ani Sânziana își dorea de la Moș Nicolae și niște creioane de colorat. De pe atunci îi plăcea foarte mult să deseneze și, cu două, trei zile înainte de acel moment, chiar făcuse un desen foarte frumos cu Moșu’. Doar că noi, părinții, ne-am luat cu fructele, dulciurile și semințele până când am uitat de creioane. Dimineața, pe chipul fericit al Sânzianei apăruse o mică urmă de mâhnire. ”Eh, probabil că îmi va aduce data viitoare”, și-a zis, iar noi ne-am înghițit greu gălușca. După câteva minute de la momentul cu pricina ieșeam din casă și ne apropiam de poartă. Acolo, la ieșirea din curte, pe jos, ne aștepta o pungă de cadouri. Erau în ea niște fructe, niște dulciuri și o cutie cu creioane de colorat. Nimeni nu știa cine o pusese acolo. Nimeni nu avea habar cum de apăruse acolo. Însă, cumva, știa știam cine fusese. Cineva despre care se spune în hagiografiile sale că își lăsa darurile la poartă.
[1] Émile Benveniste, Dar și schimb în vocabularul indo-european, “Probleme de lingvistică generală”, Editura Teora, Bucuresti, 2000, p. 299.
