Pe Valerica Ene am zărit-o, inițial, de departe, în timp ce robotea vioaie în jurul unui cuptor mare cu pântecele roșu. „Vin imediat, să termin aici treaba!”, ne-a strigat femeia, cu un glas puternic și ferm, semn al seriozității muncii întreprinse care nu vrea amânare.

La 78 de ani, Valerica Ene din satul argeșean Petrești (comuna Coșești) poate munci cot la cot cu un bărbat vânjos – ba chiar mai mult -, ea însăși întărind laudele părintelui Daniel Mazilu referitoare la hărnicia și dăruirea ei: „Am «făcut» și meserie de om, și de femeie: am mers și cu caii, dar și la toate târgurile”.

Nu numai că, de zeci de ani, Valerica Ene „ține”, cu mâinile-i dibace, o întreagă gospodărie, ci ea este și un meșter olar priceput, îndeletnicire pe care a îmbrățișat-o la vârsta de 7 ani. „Am învățat patru clase și eram premiantă. Dar nu mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut munca. N-am regretat că nu m-am dus la școală”, sunt vorbele rostite cu mândrie de către o bătrână mică „la stat, dar mare la sfat”, care se poate lăuda cu o familie numeroasă și împlinită. Dar femeia știe că puterea ei de muncă a fost alimentată doar de către credința în Cel de Sus: „Nu obosesc, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru felul în care sunt. Bolnavă nu am fost niciodată. De mică, am ținut toate posturile și mi-am învățat la fel copiii și nepoții. Mare e puterea lui Dumnezeu!”.

Valerica Ene (78 ani), olărița căreia i-a plăcut munca „de mică” Foto: Marius Donici

Dacă toți consătenii – și nu numai – se minunează pentru că Valerica Ene este o femeie muncitoare chiar și la o vârstă la care mulți pensionari își doresc repaos, în privința meșteșugului practicat de ea aproape întreaga viață, cuvintele lor de laudă nu mai prididesc în fața lucrărilor din lut. „Americanii fac din olărit o terapie. Femeia aceasta a făcut sute de mii de lucrări din lut”, ne-a prezentat-o părintele Mazilu pe olărița Ene.

Am lucrat mult lut, cât bulgări mari de zăpadă, de opream râul în loc. De 70 de ani, olăresc încontinuu

Preotul Daniel Mazilu are numai cuvinte de laudă pentru Valerica Ene

„Am făcut oale acasă la părinții mei, m-am căsătorit, am rămas tot în satul meu și am practicat meseria aceasta. Am lucrat mult lut, cât bulgări mari de zăpadă, de opream râul în loc. De 70 de ani, olăresc încontinuu. Și acum, le arăt și copiilor și nepoților: «Aceasta mi-e meseria, din asta am trăit, tot ce mi-a trebuit, am făcut din olărit!» Am fost pasionată de muncă de mic copil. Copiilor le spun și acum: «Nu mama m-a învățat să fac ceva, ci mintea mea și ideile mele». Știu să lucrez de la ceașcă, până la oală de trei metri”, a explicat bătrâna pentru Matricea Românească, ea adăugând totodată că lucrările dânsei nu au rămas neremarcate nici de către cei de viță nobilă: prințul Japoniei sau Principesa Margareta.

Voioșia și sprintenia, calități ușor de „citit” la femeia în vârstă de mai bine de trei sferturi de veac, ne dovedesc că sufletul curat nu piere ușor.

Unelte folosite la olărit

Dar, ca orice român născut și crescut la sat, tanti Valerica știe că pământul te hrănește doar dacă îl lucrezi: „La țară, dacă nu îți place munca… de aceea, lumea e săracă. Vrei să stai la umbră, nu ai nimic! Eu am grădină, am pus cartofi, de toate, pentru copii, ca ei să mănânce natural. Ce e cumpărat nu e bun! Am doi băieți și o fată”.

Sora mea a rămas văduvă și m-a chemat să stau cu ea la Cluj. I-am spus: «Soro, nici dacă îmi dai tot Clujul, nu vin!»

Fiind legată sufletește de satul în care a trăit întreaga viață, olărița nici nu concepe să trăiască și să moară pe alte meleaguri decât cele argeșene, chiar dacă i s-au ivit ocazii: „Sora mea a rămas văduvă și m-a chemat să stau cu ea la Cluj. I-am spus: «Soro, nici dacă îmi dai tot Clujul, nu vin!»”

Tanti Valerica le transmite și copiilor arta olăritului

„Ce-am putea învăța noi dintr-un film pentru copii?”, a fost fraza rușinoasă care și-a făcut loc în gândurile noastre „adulte”, atunci când consultam programul Festivalului de Film pentru Copii Kinodiseea. Ea a fost însă spulberată încă de la primele secvențe ale filmului „Ziua când tata s-a camuflat”, o producție (Olanda, Belgia, Croația) din 2016 ce prezintă aventurile Todei, o curajoasă fetiță în vârstă de 10 ani. În debutul filmului, deși nu „primim” informații privind locul unde trăiesc protagoniștii, observăm că Toda se bucură de o viață normală, fără griji și fericită, mai ales pentru că tatăl său deține o cofetărie! Însă echilibrul inițial este perturbat de către „monstrul” care a dezbinat dintotdeauna mii de familii nevinovate: războiul!

După ce războiul îi ia Todei tatăl de lângă ea, găsirea mamei devine laitmotivul aventurilor fetei care pătrunde în universul războiului. Filmul ne oferă învățături despre curaj, despre lucruri simple și importante, despre generozitate și despre tenacitatea unui pui de om care traversează, la pas, granița (deși nu știe cum arată aceasta) unei țări, pentru a găsi strada „cu nume de fruct” pe care locuiește mama sa. Copiii prezenți la proiecția de la Cinema Eforie au aflat pe această cale că temerile pot fi învinse, chiar dacă ești mic – aspect întărit pentru Matricea Românească și de către profesoarele Ioana Panțucu (Limba Română) și Antonela Grigore (Limba Engleză), de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena”, din Sectorul 6 al Capitalei, care au însoțit la film elevii claselor V-VIII.

Matricea Românească: Pentru început, o să vă întreb ce învățătură pot trage copiii din acest film?

Prof. Ioana Panţucu: Cred că ei pot înțelege care sunt urmările războiului, privit mai ales din perspectiva unui copil și faptul că acesta afectează pe toată lumea. În cazul unui astfel de flagel, nu există un loc unde să te poți feri de ceea ce ți se poate întâmpla.

Prof. Antonela Grigore: Este vorba și despre faptul că personajul principal este o fetiță de 10 ani, Toda. Ea își învinge toate temerile caracteristice vârstei și trece, totuși, prin niște peripeții nepotrivite unui copil. Acestea sunt nepotrivite și pentru un adult, darămite pentru un copil. Învingându-și fricile, ea devine foarte curajoasă.

Matricea Românească: Cum ați descrie lucrul cu copiii?

Prof. Antonela Grigore: Stimulant! (râde) Dar ne place.

Prof. Ioana Panţucu: Provocator. Trebuie să îi învățăm pe fiecare din ei, să ne adaptăm particularităților fiecăruia dar, pe de altă parte, e un lucru deosebit să îți lași amprenta asupra unui copil.

Doamna profesoară de Limba Română Ioana Panțucu predă de peste două decenii, din 1994 Foto: Marius Donici

Matricea Românească: Care este cea mai mare provocare a profesiei Dvs.?

Prof. Ioana Panţucu: Să te apropii de sufletul lor.

Prof. Antonela Grigore: Da, în primul rând.

Prof. Ioana Panţucu: Să depășești barierele materiei pe care o predai și să știi să te apropii, cumva, de ei. Să te faci înțeles nu numai „științific”, ci să te perceapă ca om, să știe că vrei să îi ajuți.

Prof. Antonela Grigore: Cea mai mare realizare a noastră, ca profesori, este să vedem răspunsul lor pozitiv, nu neapărat să-și învețe lecția zi de zi, ci să devină oameni buni.

Meseria de profesor nu se rezumă la a respecta programa școlară. Suntem și părinți, și prieteni

Matricea Românească: Pe lângă lecția din manual, ce le mai transmiteţi elevilor?

Prof. Ioana Panţucu: Să învețe să privească dincolo de aparențe și să înțeleagă mesajele din fiecare lecție, care poate fi una de viață. Nu este doar una cerută de școală, nu trebuie să învățăm ceva numai pentru că ne așteaptă un examen, ci și să înțelegem ce se ascunde dincolo de informații.

Prof. Antonela Grigore: Este vorba despre toate calitățile pe care ar trebui să le aibă la un anumit moment, pentru a se descurca singuri în viață: sinceritate, curaj. Meseria de profesor nu se rezumă la a respecta programa școlară. Suntem și părinți, și prieteni. Încercăm să facem față acestor provocări. Și pentru ei este o provocare, ne dăm seama. Dar cu cât ne apropiem mai mult de ei, cu atât dau și ei un răspuns pozitiv. E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv.

Matricea Românească: De cât timp predați și de ce ați ales să îmbrățișați această profesie?

Prof. Ioana Panţucu: Predau din 1994, de 22 de ani. Am fost întâi învățătoare, mi-a plăcut lucrul cu cei mici, dar cred că voiam mai mult. Te poți înțelege într-un alt mod cu cei mari și poți să îi faci să înțeleagă mai multe. Cred că totul ține de dragostea pentru copii.

Prof. Antonela Grigore: Eu predau doar de 11 ani, acesta este al 12-lea. Mi-a plăcut din primul an. Recunosc că în primii ani a fost mai dificil, pentru că nicio meserie nu se învață pe băncile școlii sau ale Facultății însă, în timp, mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Mă bucur când văd copiii crescând sub ochii noștri, chiar dacă noi simțim că îmbătrânim.

Matricea Românească: Au fost momente când ați vrut să renunțați la ceea ce faceţi?

Prof. Ioana Panţucu: Nu. Au fost momente mai grele. Sunt și momente frumoase, dar și momente pe care trebuie să le depășești cu tact, cu răbdare.

Matricea Românească: Putem spune că Dvs. sunteți părinții de la școală.

Prof. Antonela Grigore: Cam așa le spun copiilor mei: „Eu sunt mama voastră la școală, câteva ore pe zi”. Da, sunt sub supravegherea noastră și sub îndrumarea noastră.

„E un sentiment plăcut când vezi copilul crescând în mod pozitiv”, ne-a mărturisit doamna profesoară de Engleză Antonela Grigore, de la Școala Gimnazială „Sfinții Constantin și Elena” din București

Matricea Românească: Cum sunt copiii de astăzi, comparativ cu generația de acum cinci ani?

Prof. Ioana Panţucu: Faptul că au acces mult mai mare la informație se vede și în dialogul nostru cu ei. Sunt învățați să privească din mai multe perspective un anumit lucru. Dacă avem o temă de discutat, ei nu se rezumă la cărți. Aduc mai multe exemple din viața reală, despre care învață de pe internet. Aceasta este partea frumoasă. Mai există, însă, și reversul medaliei, care presupune din partea noastră o pregătire din ce în ce mai temeinică. Când avem atâta informație, nu putem să venim cu ceva care să nu fi fost aprofundat înainte de către noi.

Prof. Antonela Grigore: Copiii sunt curioși. Sunt mult mai curioși decât eram noi. Așa îi percep eu. De aceea, metodele de predare și de evaluare trebuie cumva îmbinate, cele tradiționale cu cele moderne. Sunt dornici,  fac conexiuni, joacă tot felul de jocuri și, când întâlnesc un cuvânt sau o expresie în lecția de zi, spun: „A, e și jocul acela! Asta însemna în joc, gata, am înțeles!”. Și atunci, își dau seama cât de important este să învețe și la școală. Faptul că petrec foarte mult timp în fața calculatorului, a tabletei, a telefonului, a gadget-urilor nu este un lucru chiar atât de bun. Îi ajută, dar unii chiar exagerează.

Trebuie și să îți placă să faci asta, pentru că eu cred în orice meserie sunt și părți bune, și părți mai puțin bune. Și avantaje, și dezavantaje. Nu o să găsești niciodată locul perfect de muncă.

Marcel Eremia se declară un inginer pasionat de lumea fotografiei, pe care a tratat-o cu seriozitate și în care a pășit atunci când cei de vârsta lui preferau jucăriile: la 11 ani. Organizator, din 2013, al Salonului Fotografului Român, un eveniment anual la care pot fi admirate cele mai bune lucrări ale cursanților școlilor de profil din întreaga țară, Marcel nu se consideră profesionist, dar experiența și interacțiunea cu mii de lucrări ale artiștilor în fotografie i-au format „ochiul critic” consultat de către cei care au nevoie de o validare credibilă a muncii lor.

Matricea Românească: Povestește-mi, te rog, cum a apărut pasiunea ta pentru fotografie.

Marcel Eremia: M-am născut în Timișoara. De când eram mic, mi-a plăcut fotografia, pentru că la vârsta de 11 ani am primit un aparat foto pe film, cu format lat, cu un singur tip de expunere, valabil pentru orice situație. Era un procent destul de mic de cadre cu expunere bună. De atunci, mi-a plăcut mult fotografia, deși am luat câteva pauze de-a lungul timpului. Am reușit să-mi cumpăr la un moment dat un aparat foto Zenit.

Matricea Românească: Cât costa acesta?

Marcel Eremia: Enorm, unul nou costa cam 3000 lei, în condițiile în care un salariu obișnuit, pe vremea lui Ceaușescu, era 2000-2500 lei. Am început să fotografiez în liceu, când ieșeam cu colegii la munte. Nu mi-am pus problema de calitate atunci, ci am vrut doar amintiri. Mie mi-a plăcut procesul în sine de obținere a imaginii, nu doar ideea de a impresiona prin rezultat. Urmărirea apariției treptate pe hârtie era o senzație fantastică. Acum totul se face foarte simplu. Am făcut câteva cursuri, m-am documentat foarte mult privind tehnica fotografică și abordările existente. Aceasta a fost metoda prin care am fost „virusat” cu dorința de a face fotografie. Ulterior, când m-am mutat cu toată familia la București, în 1996, am luat o pauză. După câțiva ani, mi-am luat un aparat pe film. Am fost unul dintre cei care au trecut foarte greu la digital – nu pentru că am fost conservator, ci pur și simplu, deoarece calitatea obținută cu digitalele de atunci nu mă satisfăcea.

Marcel Eremia, un inginer pasionat de fotografie Foto: Marius Donici

Pentru mine era un hobby. M-am și împrietenit cu fotografi din București. O culminare a acestei activități a fost înființarea unei firme pentru care, în 2003, am adus un echipament unic în țară, ce folosește tehnologia fotografică de printare, expunând materiale fotosensibile pe role de dimensiuni mari, de 1,27 metri. De aici, implicarea mea în zona fotografică a fost mult mai mare și mult mai ușor de făcut, în sensul că am sprijinit diverse expoziții fotografice, în special ale începătorilor. De asemenea, am fost implicat în diverse evenimente, am susținut seminarii. Din ce am acumulat, am încercat să dau și celorlalți, mai ales pentru că am văzut și foarte multe lacune în domeniu. Chiar și fotografi de renume, care nu aveau noțiunile elementare din zona tehnică.

Matricea Românească: Ce le lipsea?

Marcel Eremia: În principiu, nu i-aș învinovăți, pentru că tehnologia a ajuns ușor de folosit. Dacă apeși pe un buton și ai văzut pe ecranul camerei digitale rezultatul, atunci la ce-ți mai folosește să știi ce e aia expunere, care este diferența între timpul de expunere mai scurt și mai lung, care sunt efectele asupra fotografiei, ce e diafragma? Sau chiar  elemente care țin de pixeli, de rezoluție. Se fac tot felul de confuzii în termeni: DPI (dots per inch, n.r) nu e la fel cu PPI (pixels per inch, n.r). Acest lucru arată că nu sunt stăpâniți termenii respectivi. Mai sunt și probleme de gestiune a culorilor. Se vedeau diferențele: „De ce pe monitor nu sunt aceleași culori ca și la print, sau invers?”. Se observau diferențele, dar nu se știa din ce cauze au apărut, sau cum se pot corecta sau controla.

Dacă ne uităm la o fotografie și, într-o secundă sau două, am „consumat” tot ce era de „consumat” la ea, imaginea e supusă eșecului

Matricea Românească: Ce înseamnă, din punctul tău de vedere, o fotografie bună? Cum ar arăta fotografia cu care ai merge la concurs?

Marcel Eremia: Ar fi fost mai simplu de răspuns, dacă nu ar fi fost și a doua întrebare. (râde) Eu aș împărți în două elemente această definiție, „bună”. Una ar fi din punct de vedere tehnic și cealaltă, din punct de vedere estetic. În zona tehnică, sunt foarte multe de discutat, desigur. Vorbim despre expunerea corectă, dar nu din punctul de vedere al privitorului, ci al autorului. Am văzut sau am făcut fotografii care, pentru alții, ar fi părut prea închise sau prea deschise. Dar dacă așa își dorește autorul, atunci privitorul trebuie să accepte. Referitor la zona artistică… noi, ca firmă, am lucrat cu foarte mulți fotografi din foarte multe domenii. Am învățat deja o „experiență de viață”: așa cum nu se judecă oamenii, să nu judec nici fotografiile, operele lor. Se trece prin prisma întrebării: „Îți place cum a ieșit?”. Dacă răspunsul e „Da”, atunci trebuie să accepți. Este ca o operă de artă pe care omul și-o asumă. Nu aș elimina criticii, dar e vorba de tușa personală aici. Dacă sunt întrebat, bineînțeles că îmi expun părerea personală. Dar eu nu sunt fotograf profesionist, ci o fac pentru mine.

Mai este și durata de vizualizare a fotografiei. Dacă ne uităm la ea și într-o secundă sau două am „consumat” tot ce era de „consumat” la ea, imaginea e un pic supusă eșecului. Dar când ne uităm la imagine și ceva ne provoacă… Practic, măsurăm durata de vizualizare a unei fotografii. E ca acel aplaudometru, cum este la scenă, care arată cât timp durează aplauzele ce subliniază aprecieri. Desigur, acest aspect  implică și o anumită educație din partea privitorului.

Imagini de la deschiderea Salonului Fotografului Român, ediția 2015 Foto: Cristiana Apostol

Matricea Românească: Îmi spuneai, într-o altă discuție, că vezi foarte multe fotografii, pentru că interacționezi cu un număr mare de fotografi. Cum se prezintă fotografia românească astăzi?

Marcel Eremia: Deși nu pare, arta depinde cumva de tehnologie. Părerea mea este că ceea ce vedem acum este rezultatul clar al unei tehnologii care a evoluat extrem de rapid – mă refer la camerele digitale, dar și la modul de distribuire a fotografiilor, rețelele de socializare fiind foarte utilizate. De asemenea, se pot realiza fotografii bune, din punct de vedere tehnic. Acele mici probleme de înțelegere a noțiunilor necesare realizării unei fotografii corecte nu mai sunt percepute, și nicidecum controlate sau manipulate, într-un sens creativ.

Pe unii nu îi mai interesează ce înseamnă diafragmă, timp de expunere, sensibilitate sau ISO. Așa cum este foarte simplu să realizezi o fotografie, la fel de ușor este și să o transmiți, să o distribui. Există riscul – a devenit deja o certitudine – de a publica fotografii, fără nicio minimă responsabilitate, numai să fie multe imagini, fără să ne raportăm la ce înseamnă calitate. Făcând o comparație cu sistemul analogic, pe film „se simte” și s-a simțit mereu costul fiecărei fotografii. Te gândești de zece ori, înainte de apăsa pe declanșator, dacă acel cadru merită sau nu. Nu toți fotografii se încadrează aici.

Matricea Românească: Într-o discuție cu Dan Beșliu, vorbeam despre „moda” de a deveni fotograf, el subliniind că multora dintre aspiranții la acest statut le lipsește etica necesară. Este ceva ce tu ai observat?

Marcel Eremia: Da, este o problemă și aș corela-o cu starea în care a ajuns societatea în prezent. Înainte de ’89, aveam niște opreliști impuse de societatea în care trăiam. După Revoluție, a fost un boom social din punct de vedere al exprimării. S-a făcut o trecere destul de bruscă, pentru că uneori am simțit nevoia să ne exprimăm prea vocal, prea dur, pentru că nu am știut cum altfel. Acest lucru se vede și în abordarea fotografiei, ce implică un grad de etică, pornind de la fotografierea unui personaj, care ar trebui întrebat dacă este de acord cu acest lucru. Unii folosesc teleobiective ca să nu se mai apropie de subiect și să nu fie văzuți. Consideră că, dacă nu sunt văzuți, nu mai sunt nevoiți să mai ceară voie. Dimpotrivă, multe genuri de fotografie presupun implicarea personajului, pentru a avea calitate. Dar responsabil este fotograful, el face primul pas.

Matricea Românească: Pentru cine nu este fotografia și cum se poate trăi din fotografie?

Marcel Eremia: Fotografia nu este pentru cei care fotografiază o dată la un interval mare de timp. Dacă cineva zice: „Eu n-am mai fotografiat de doi ani de zile!”, din punctul meu de vedere nu este fotograf. Trebuie să existe o acțiune permanentă de a fotografia și de a fi implicat în domeniu. Pentru mine, aceasta este singura definiție a celui care nu ar merita să facă fotografie. Dacă nu o face des, pentru el este doar un moft. În privința celei de-a doua întrebări, aici este mai complicat. Trebuie abordată și fotografia de eveniment, iar un fotograf profesionist este cel care își câștigă existența de pe urma fotografiei. Subliniez asta, pentru a nu se confunda că, dacă faci poze frumoase, ești fotograf profesionist.

Am învățat deja o „experiență de viață”: așa cum nu se judecă oamenii, să nu judec nici fotografiile, operele lor

Ești profesionist doar dacă ai o profesie în mediul acesta. Un fotograf poate să facă poze foarte proaste, dar să le vândă. Dacă excludem această mare categorie, a fotografilor de eveniment, sincer, nu prea mai rămân mulți care să se laude că trăiesc decent din fotografie. Poate câștigă din acțiuni colaterale: țin seminarii sau cursuri teoretice. Dacă punctăm doar vânzarea de imagini, în zona noastră e rar întâlnit să subziști din fotografii, cu atât mai mult dacă cei care le cumpără sunt din România.

Matricea Românească: Cum vezi noua generație de fotografi din România?

Marcel Eremia: Puțin bulversați, deși nu par. Ei nu zic asta, dar eu văd rezultatele. Pot să mă dau ca exemplu și, deși am pomenit că am fotografiat de la 11-12 ani, nu a însemnat nimic. În momentul în care am mers la un curs de fotografie, noțiunile predate m-au bulversat și mi-au dat peste cap tot ce am învățat eu până atunci, în zeci de ani. Pe atunci, simțeam clar că ceva nu e în regulă, dar nu știam ce anume. Cursurile m-au scos din „cutia” în care mă aflam și mi-au deschis zona de creație. Acest lucru îl recomand tuturor: să aleagă o școală de fotografie. De aceea am inițiat Salonul Fotografului Român: pentru a arăta publicului și celor interesați rezultatele școlilor care au participat la eveniment și să aleagă.

Creativitatea tinerei pictorițe Magdalena Iulia Giangu, din Brașov, iese la iveală în condiții cel puțin interesante, dezminţind teoria că inspirația ajunge cel mai adesea la creator printr-un vis. Magda pictează atunci când este singură sau când simte că zbuciumul interior trebuie să se concretizeze la exterior. Astfel se face că tânăra transformă energia negativă acumulată, în frumos.

Matricea Românească: Pentru început, o să te rog să ne spui câte ceva despre tine.

Magdalena Iulia Giangu: Mă numesc Magdalena, dar mi se spune Magda. Am absolvit Facultatea de Litere din Brașov și desenez și pictez de când mă știu. Pot sta închisă în casă și o lună întreagă și chiar îmi place să fac asta, iar când nu sunt acasă, îmi place să călătoresc cu trenul, împreună cu soțul meu. Am fost managerul unei librării de renume din centrul Brașovului, însă în primăvara acestui an mi-am dat demisia cu gândul de a îmi trăi viața în cel mai relaxant mod posibil. De atunci, am profitat de fiecare zi, și astfel am reusit să pictez mai mult, să fac bijuterii și tot felul de obiecte lucrate manual, să citesc mai mult, să gătesc și să călătoresc cu trenul prin Europa. Îmi place mult să stau cu nepoții mei, George și Maria, pe care îi iubesc de parcă ar fi copiii mei. Țin foarte mult la principiile mele și la relația mea cu Dumnezeu și, deși sună a clișeu, cred că dragostea ne va salva.

Magdalena Iulia Giangu, o artistă care a găsit calea de a-și trăi viața „în cel mai relaxant mod posibil” Foto: Arhiva personală

Matricea Românească: Pe principiul „oul sau găina”, o să te întreb care a fost prima ta pasiune: pictura, sculptura sau bijuteriile realizate manual?

Magdalena Iulia Giangu: Cred că toate cele trei pasiuni sunt, de fapt, una singură, și anume pasiunea pentru artă, iar cu această pasiune m-am născut, zic eu. Cred că orice artist încearcă să experimenteze prin diverse mijloace artistice, acesta fiind un mod în care poți ajunge să te cunoști mai bine și să stii în ce direcție ai vrea să te îndrepți. Eu am facut și bijuterii, și accesorii. Mi-ar plăcea mult să lucrez și în domeniul bijuteriei contemporane, de autor. Lucrez la asta de ceva timp. Am cochetat și cu sculptura, însă cu pictura am reușit să mă afirm cel mai mult. Am avut expoziții atât în țară, cât și în străinătate.

Matricea Românească: Ce teme abordezi în pictură și ce anume te inspiră?

Magdalena Iulia Giangu: Mă fascinează și mă inspiră oamenii și felul în care aceștia își exprimă emoțiile, astfel că majoritatea picturilor mele sunt portrete, în special de femei, pe care se citesc tot felul de grimase sau de stări.

Una dintre stările femeii, surprinse pe pânză

Matricea Românească: În ce moment îți găsești cea mai bună inspirație?

Magdalena Iulia Giangu: Dificil de spus! De cele mai multe ori, am chef de pictat când sunt singură acasă. Și mă ajută mult să fiu nervoasă sau să simt că ceva mă presează, astfel încât să mă pot „descătușa” pe pânză. Îmi place să dau muzica la maximum și, de cele mai multe ori, termin o lucrare în aceeași zi în care m-am apucat de ea. Există şi ceva ce detest când pictez: să spăl pensulele la final. Nu suport să fac asta!

Matricea Românească: Ce pictori admiri?

Magdalena Iulia Giangu: Îmi place mult Lou Ros, un pictor francez foarte talentat, care nu are studii în artă. Îmi plac de asemenea Florine Demosthene, Pascal Vilcollet, Lars Elling, Alex Kanevsky și mulți alții, dar cel mai mult și mai mult îmi place Ștefan Doru Moscu. Îl iubesc, chiar!

Matricea Românească: Cum sunt văzuți artiștii tineri în România? Te-ai gândit să pleci din țară?

Magdalena Iulia Giangu: Depinde de cine îi privește. Eu îi văd că-s faini, și în ciuda acestui fapt, cred că situația în România este destul de tristă și, cât timp nu ești „preten” cu cine trebuie, poți să fii super talentat și să fii cvasi-invizibil. Dar chestiunea aceasta se poate schimba dacă reușești să ajungi pe piața internațională – atunci, hop! Lumea te vede și te bagă în seamă, iar asta o spun din experiențele trăite până acum.

M-am gândit foarte serios să plec din țară. Am constatat, împreună cu Ștefan, că Berlinul ne-ar prinde foarte bine și cam asta avem în plan să facem, să plecăm măcar pentru o perioadă, dacă nu definitiv, în Germania.

Cutie pictată, din lemn

Matricea Românească: Ce șanse are un tânăr să se întrețină din artă?

Magdalena Iulia Giangu: În general, șansele sunt mici, dar cred că sunt totuși direct proporționale cu talentul, munca și inteligența unui artist, poate și cu soarta. Îti cam trebuie nervi de oțel și multă răbdare, pentru că niciodată nu se știe de unde sare iepurele și cum poți deveni omul potrivit la locul potrivit.

Mulți absolvenți de Arte renunță la artă, pentru că trebuie și să mănânce ceva, iar cei care se ambiționează să continue cu arta trebuie să facă de toate, să fie propriul manager, să caute și să găsească mai multe oportunități de a expune și de a se face vizibili etc. Iar asta, de multe ori, te poate scoate din starea necesară pentru a mai face și artă, dar îți poate aduce și satisfacții. Eu vorbesc aici despre majoritate. Sunt și unii care „o duc bine”, doar că procentul lor este mic.

Pictură în lucru

Matricea Românească: Din ce ai observat în calătoriile tale în afara țării, ce anume le place străinilor la arta românilor?

Magdalena Iulia Giangu: Nu cred că am un răspuns la întrebarea aceasta. Chiar dacă am călătorit și am expus în afara țării, nu am reușit să aflu acest lucru.

Matricea Românească: Cum stă Brașovul la acest capitol? Este un oraș ofertant pentru tinerii artiști?

Magdalena Iulia Giangu: Brașovul stă foarte prost la capitolul acesta și nici nu e ofertant pentru tinerii artiști. Pe mine nu mă prea afectează acest lucru, pentru că mă orientez mai mult spre proiecte în străinătate, iar faptul că locuiesc în Brașov mă relaxează, sunt peisaje faine și oamenii sunt OK.

Liviu Rebreanu a consemnat despre romanul „Adam și Eva”, pe care îl voi analiza în rândurile ce urmează, că i-a fost lucrarea cea mai dragă, unul dintre motivele invocate de către scriitor fiind acela că a reușit să realizeze o operă a „iluziilor eterne”. „Adam și Eva” este o carte complexă cu precădere prin tematică mai mult decât prin limbaj, reprezentând un “divorţ” inedit de operele cu care autorul lui “Ion”, portretist de geniu al satului românesc, ne-a obişnuit.

Apărut în 1925, romanul lui Rebreanu urmărește povestea de dragoste a unui cuplu care se caută încontinuu, și se întâlnește doar în al șaptelea episod istoric al evoluției civilizației – de aici și denumirea operei, ce ilustrează identificarea celor doi cu perechea primordială. Personajul principal este, semnificativ, profesorul de filosofie Toma Novac, cel care se îndrăgostește iremediabil de Ileana, femeia pe care o întâlnește întâmplător pe stradă. El ne este prezentat succesiv, pe cuprinsul cărții, în ipostaza de păstor în vechea Indie, guvernator în Egiptul Antic, scrib în Babilon, cavaler roman, călugăr german în Evul Mediu, medic în Franța din timpul Revoluției, cu unicul țel de a ajunge la iubita sa. Toate încercările (metempsihotice ale) profesorului de se reuni cu cea care i-a furat într-o fracțiune de secundă inima sunt dominate de ideea singularității: „Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Adam și Eva!”. Ceea ce reprezintă alibiul perfect pentru sacrificiul bărbatului pe arzătorul altar al iubirii.

Romanul „Adam şi Eva”, de Liviu Rebreanu, o apariţie editorială la fel de insolită în 1925 ca şi azi

Deși, capitolele cu (sângerosul) final previzibil păreau a descrie o spirală a timpului în care totul se repetă, nu am putut ignora documentarea istorică minuţioasă din spatele cărții, întrucât Rebreanu a introdus elemente specifice fiecărei epoci tratate, oferindu-ne un fermecător tablou al societăților evocate. El depăşeşte magistral aşteptările cititorului: într-unul dintre capitolele romanului („Maria”), avatarul Adeodatus, călugăr german din Evul Mediu, frapează prin aceea că femeia de care era îndrăgostit, cea care îi fura somnul, îl chinuia, și care îl făcea să se autoflageleze nu era o muritoare precum celelalte, ci chiar Fecioara Maria. Încă de când el descoperă că mama lui Hristos este idealul lui de femeie, întreaga existență a călugărului este guvernată de autopedepsire, acesta găsindu-și sfârșitul în urma unui atac de panică, încredințat că diavolul a pășit în chilia lui.

Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Adam și Eva!

Deşi „Adam şi Eva” duce problematizarea iubirii la un alt nivel, punând tumultul celui mai important sentiment uman în perspectivă, consider la rândul meu că romanul este unul al speranței, așa cum a subliniat și Rebreanu. Dacă există voci care cred că romanul trebuie citit, pentru a fi înțeles cu adevărat, abia după vârsta de 30 de ani, personal l-aş recomanda oricui înţelege că iubirea transcende timpul şi spaţiul, aşa cum ne învaţă eroii lui Rebreanu.

Lucas Cranach cel Bătrân, Adam şi Eva (1508-1512) Foto: wikimedia.org

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Câți dintre noi s-au gândit vreodată că un produs atât de simplu, de banal și de ieftin (azi) a reprezentat “piatra de temelie” a formațiunilor politice complexe, a unor civilizații renumite și sursa bogăției liderilor comunităților care îl comercializau? Este vorba despre prozaica sare, o pudră care astăzi nu mai este apreciată la adevărata sa valoare, și care „poartă” în spate o istorie fabuloasă, începută cu mii de ani înaintea erei noastre.

Deși pare cvasi-neverosimil în prezent, sarea este considerată un important produs cultural, capitol la care România excelează, fiind cea mai bogată țară în zăcăminte saline din lume (!). Ultimele cercetări arheologice relevă că plaiurile românești cuprind peste 300 de locuri care dețin în subsolul lor zăcăminte de sare și aproape 3000 de izvoare sărate, la care se adaugă importante masive de sare gemă. Exploatată în cantități mult superioare nevoilor locale de consum, sarea a devenit pe cale de consecinţă o valoroasă marfă destinată comerțului. Extrem de solicitată și implicit intens comercializată, ea a reprezentat o considerabilă sursă de venituri pentru comunitățile care aveau privilegiul de a locui în apropierea ocnelor și de a le exploata.

O bună parte dintre relațiile culturale derivă din mecanismele care au la bază circulația sării

Potrivit prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie, antropolog de la Facultatea de Istorie a Universității București, este dificil de dovedit și de estimat gradul de circulație a sării, pentru că aceasta este un bun care se consumă și care „nu lasă urme”, însă s-a demonstrat că produsul a reprezentat catalizatorul construirii relațiilor dintre civilizații: „Arheologii vorbesc despre un mecanism de schimb la mare distanță bazat pe «foamea» de sare. Există studii care încearcă să demonstreze faptul că o bună parte dintre relațiile culturale, care se stabilesc pe la 3500 î. Hr., derivă din mecanismele care au la bază circulația sării. (…)

Exploatarea, mineritul, este o muncă dură, care lăsa urme serioase pe schelet din cauza efortului fizic. Nu era o bătrânețe ușoară. Acești indivizi aveau în spate un întreg sistem de coordonare care presupune existența unei căpetenii, a unui lanț de decizii”, a subliniat profesorul universitar, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Prof. univ. dr. Carol Căpiță, specialist în preistorie Foto: Adi Bulboacă

Cele mai importante zăcăminte de sare aflate pe tărâm românesc sunt concentrate în depresiunile pericarpatice – între valea Sucevei și valea Jiului, în depresiunea Transilvaniei și în depresiunea Maramureșului, și datează din perioada miocenică (eră care a început în urmă cu 23,03 milioane de ani și s-a încheiat în urmă cu 5,33 milioane de ani). Modul de exploatare a clorurii de sodiu în ocne presupunea scoaterea la suprafață a mineralului sub formă de stânci și bulgări și, cu toate că uneltele folosite de către mineri în urmă cu sute sau chiar mii de ani în urmă nu erau deloc sofisticate, acestea aveau calitatea de a fi “zdravene” și de nădejde: printre ele, ciocanul, barosul și târnăcopul. «Recuzita» mai cuprindea și targa, coșul de nuiele, icul (pană utilizată pentru secționarea lemnului), scara și frânghia.

Dată fiind influența masivă a comerțului sării în dezvoltarea relațiilor interculturale, numeroși istorici de seamă menționează acest proces definitoriu în scrierile lor – Nicolae Iorga, de pildă, nota faptul că negoțul cu acest mineral pleca din spațiul românesc spre zonele sărace în saline, mai ales zona stepelor nord – pontice, unde erau transportate piei, blănuri, pește conservat și sare.

Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici

În acest context, profesorul Carol Căpiță a subliniat că există o strânsă legătură între numărul și dimensiunea izvoarelor de sare și densitatea așezărilor umane preistorice. Mai exact, cele mai multe dintre comunități se instalau în apropierea zonelor de aprovizionare și a liniilor de transport, cu precădere a celor navale. Rar, vital și scump: iată elementele definitorii ale „aurului alb”, mineral care în epoca sa „de glorie” a reuşit să depășească valoarea metalului de la care a primit supranumele. Popoarele interesate de acest produs nu au șovăit să cumpere cantitățile necesare, oferind la schimb aur, vite, vin, ulei de măsline, alte mărfuri scumpe sau chiar sclavi.

„Un lucru foarte simplu, așa cum este sarea, poate să aibă urmări foarte ample, datorită faptului că produce o presiune culturală care duce la creșterea structurilor sociale. De la un produs de acest gen se poate ajunge la structuri politice, la formațiuni politice de tipul triburilor. Sarea exportă cultură. Au fost oameni care, datorită ei, au ajuns să fie extrem de bogați și extrem de războinici”, a atras atenţia antropologul.

Reproducere după modul de exploatare a zăcămintelor de sare Foto: nachrichten.at

România, în special zona Transilvaniei, s-a dezvoltat din punct de vedere demografic și economic datorită sării, acest discret mineral care astăzi nu mai prezintă niciun interes evident pentru individul de rând. Hrană pentru gând: sarea a format civilizații, a provocat războaie și a fost nepreţuită, atât în istoria României cât şi în cea a Europei.

„Mort bietul cădea! / Iar unde cădea, / Ce se mai făcea? / O fântână lină, / Cu apă puțină, / Cu apă sărată / Cu lacrimi udată!” Versurile baladei populare „Monastirea Argeșului” reprezintă numai unul dintre exemplele de creații din literatura română ce conțin puternicul simbol al fântânii, considerate a fi „ochiul pământului în care cerul își oglindește fața”. Pe lângă faptul că săteanul depinde de fântâna cu apă dulce, dătătoare de viață, mediul din jurul ei este încărcat de magie. Acest sentiment l-au încercat și doi fotografi români, care au luat la pas județele Dolj și Mehedinți, pentru a identifica fântânile din patrimoniul local. Rezultatul s-a concretizat într-o expoziție în cadrul căreia pot fi admirate, până în 27 noiembrie, la Muzeul Național al Țăranului Român, aproximativ 40 de fântâni funcționale sau părăsite din zonele menționate.

Fotografii Dorian Delureanu și Cristian Bassa au fost temerarii care au pornit proiectul de cartografiere a fântânilor din regiunea Oltenia. Scopul lor a fost acela de a realiza o hartă a acestor monumente cu elemente specifice de identificare, iar traseul parcurs de către cei doi a fost deja indexat pentru realizarea unei posibile hărți electronice. Citind printre rânduri, putem spune că o astfel de hartă ne poate arăta și zonele care, odinioară, au fost locuite de către oameni pentru că, nu-i așa, apa înseamnă viață.

O fântână trăiește un veac

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă de fapt o fântână, dar și pentru a afla ce presupune construcția acestei surse de apă, curatorul expoziției, Cristina Irian, împreună cu fotograful Dorian Delureanu, l-au identificat pe nea‘ Costică (72 ani) din satul Puțuri, județul Dolj.

Nea` Costică, fântânarul din satul Puțuri, județul Dolj Foto: Dorian Delureanu

Bătrânul fântânar a explicat că, dacă este îngrijită, o fântână poate trăi – și însufleți zona – chiar și un veac. În cazul în care „se strică” – adică au mușchi pe ele -, fântânile trebuie „sleite”, iar în acest fel, apa redevine potabilă. Sleirea (secarea și curățarea) unei fântâni poate fi un proces primejdios, întrucât există pericolul asfixierii din cauza lipsei de oxigen.

O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile

„Fântâni se construiesc şi vara şi iarna. Apa din fântână are în medie 11 grade. Diferenţa dintre temperatura din fântână şi cea de afară, de sus, poate fi periculoasă. O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile. Cele care au o cruce pe ele sunt, cum se zice, slobozite. Se alege locul pe unde mai vegetează un pom – e mai bine, acolo e izvorul mai tare, mai ţeapăn”, a povestit nea‘ Costică, un specialist care scoate apă la suprafață de la vârsta de 27 de ani. De menționat este că o fântână secată nu se dărâmă, ea trebuie să rămână „exactă”.

Fântânile întâlnite de către cei doi fotografi se deosebesc prin mecanismul care le pune în mișcare: cumpăna, roata, scripetele și bârna, pompa. De asemenea, unele dintre cele întâlnite pe parcursul proiectului aveau și un jgheab pentru animale, la o distanță „igienică” de fântână, sau chiar încă un puț alăturat, pentru adăparea necuvântătoarelor. Pe lângă utilitatea vitală, specialiștii au reliefat și o serie de alte atribuții ale izvoarelor, în care comunitatea credea – și încă o mai face – cu tărie.

„Sunt consemnate în Oltenia mai multe roluri ritualice ale fântânii, cum ar fi: fântână de pomană până la al șaptelea neam (cu cruci pe stâlpi), fântână de întâlnire, de nuntă, de hotar, fântână ca loc de ritual de purificare și de ștergere a păcatelor, fântână de descântec. Valoarea socială și ecologică înscrisă în memoria colectivităților o precedă pe cea de întrebuințare: chiar dacă ele devin nefuncționale sau dacă apa lor nu mai este potabilă, ele nu se dărâmă, acest lucru fiind considerat de rău augur pentru comunitate, la fel cum este interpretată și secarea apei fântânilor”, a explicat Cristina Irian. La nunțile din Oltenia, miresele și «cumnații de mână» merg la fântână, unde viitoarele soții trebuie să arunce apă din găleată, cu piciorul.

De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua

Revenind la esențiala și anevoioasa muncă a celor arvuniți pentru amenajarea acestei surse de apă, aflăm tot de la nea‘ Costică fântânarul cât de periculoasă este coborârea în fântână, acțiune invocată și de către unii scriitori români, pentru a evidenția ideea de renaștere, de regenerare (Ion Creangă, în „Povestea lui Harap-Alb”).

„Se coboară în fântână până la 37 de metri. De la 8-10 metri, se vede din fântână luna pe cer, ziua. La fântânile «de mână» se sapă de mână până la apă, apoi se montează un burlan şi se lucrează cu coşul de foraj. Se lucrează cu prese, cu cazane de săpat. E periculos dacă e pământul nisipos, se poate surpa. De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua.”

O parte din echipamentul folosit la săparea unei fântâni Foto: Dorian Delureanu

Fotografiile lui Dorian Delureanu și ale lui Cristian Bassa sunt imagini impresionante și reușesc să transmită – așa cum, de altfel, aceștia și-au dorit – farmecul locurilor vizitate. „Fântâna este mai mult decât un simplu loc unde se bea apă”, a punctat Cristian. Proiectul celor doi a fost remarcat și de către părintele Octavian Schintee, un preot român stabilit în Italia, care a ținut să exprime câteva gânduri referitoare la acest puternic simbol în cultura românească.

„Apa este elementul asociat cu feminitatea, maternitatea, fecunditatea. În viața satului, ea este un simbol cu profunde semnificații creștine. Izvorul care izvorăște în mijlocul Raiului din Cartea Facerii se împarte apoi în patru fluvii, care curg spre cele patru direcții ale spațiului: Fison, Gihon, Tigru și Eufrat: «Şi din Eden ieşea un râu, care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe» (Facerea 2, 10).

Aceasta este fântâna vieții sau a nemuririi sau a tinereții veșnice, dar și fântâna înțelepciunii. (…) Lângă fântână, se făceau rugăciuni pentru rod, dar și descântece pentru tămăduirea trupului și a sufletului. Ea devine un adevărat obiect ritual, ba chiar o ființă pe care o crește țăranul. El spune: «Fântânile sunt ochii pământului, în care își oglindește cerul fața».”

Atunci când un bătrân de 81 de ani se prezintă: „Dumitru. Și Sofonea. Amândoi!”, din acel moment știi că discuția cu un astfel de om va reprezenta o lecție de viață. Jovialitatea, sinceritatea și bunătatea lui Dumitru Sofonea din Drăguș (Brașov) nu s-au lăsat greu descoperite. Cojocarul Sofonea coase pieptare tradiționale românești de la vârsta de șase-șapte ani, iar întreaga lui activitate  – pe cale de dispariție – nu a rămas neremarcată, întrucât meșterul a fost declarat, ca o încununare a operei sale, tezaur uman viu de către UNESCO. Cum a primit vestea aceasta un om care coase zi și noapte de aproape un veac? „Nu e destul că te-a botezat popa, te mai botează și ei. Noi nici n-am știut cu ce se mănâncă. Dar dacă primești oamenii cum se cade, au grijă să te boteze”, ne-a răspuns Dumitru Sofonea, râzând în barbă, dar neoprindu-se din brodat. De fapt, întreaga discuție cu Matricea Românească s-a desfășurat într-un cadru special, guvernat de acul și de ața colorată ce străpungeau fără-ncetare pielea groasă de oaie. Mâinile cojocarului Sofonea și ale soției sale, Valeria (76 de ani), nu s-au oprit vreme de câteva ceasuri bune.

Cojocarul Dumitru Sofonea din Drăguș și-a dedicat peste 70 de ani din viață cojocăritului Foto: Marius Donici

Atât anii grei, purtați pe umerii fragili, cât și sănătatea șubredă, nu îi mai permit meșterului să dea frâu liber cuvântului, așa cum își dorește, dar umorul fin și-a croit drum deoarece, așa cum ne-a spus el, „dacă ești vesel, parcă nu te mai doare nimic”.

Unii îmi spuneau: «Mă duc în locul tău la sapă sau la coasă, și fă-mi chieptare!»

„Avem chieptar (sic!) crăpat, dar avem și înfundat, și cojoace cu mâneci. Tata mi-a pus acul în mână. Eram la școală. După-amiază nu ne duceam la școală, și aveam peticile și norma: «Faci atâta». Erau și pentru ciobani, și de dus la biserică. La chieptar, întâi trebuie să ai materia primă – pojițele (piele de oaie, n.r.) toate. Și te pui și stai să iasă cum trebuie să iasă bine. Pielea, dacă nu e argăsită (tăbăcită, n.r.), trebuie să ți-o argăsești. Când ai mai multe – ca să apuci să bagi un ciubăr (vas mare din lemn, n.r.), să nu-ți pierzi timpul cu două-trei, cât palma. Când am de un ciubăr, sau chiar de două, spăl pojița de sânge. Urechile nu îmi trebuie, nici fălcile, nici chicioarele (sic!), de la genunchi în jos. Nu-mi trebuie! Alea, la câine. Le batem cu bățul, după ce se usucă, să iasă toată tărâța. (…) Dacă împodobeai și îl făceai cum se cade, aveai clienți. Unii îmi spuneau: «Mă duc în locul tău la sapă sau la coasă, și fă-mi chieptare!». «Bă, băiete, du-te de aici! Lasă-mă să mă oblesc (să mă îndrept, n.r.), că nu mai pot, m-am strâmbat rău». Câteodată era bine, câteodată mai puțin bine”.

O zi obișnuită în viața unor meșteri români dedicați: Dumitru Sofonea brodează pieptare, în timp ce soția sa, Valeria, lucrează la război

Pieptarele familiei Sofonea, obiecte tradiționale autentice de o frumusețe și de o migală uluitoare, au îmbrăcat și personalități de seamă ale României, unele chiar cu sânge regal: regele Mihai a remarcat piesele tatălui meșterului la un târg și, după ce „toată ziua a stat cu ochii pe ele”, i-a făcut comandă de un pieptar înfundat (nedespicat în față, ce ilustrează ideea de scut). De asemenea și Tudor Arghezi și fiul său, Baruțu, au purtat câte un pieptar al familiei Sofonea. Pe lângă faptul că sunt deosebit de călduroase, fiind brodate cu o măiestrie dumnezeiască, aceste piese de îmbrăcăminte rezistă o viață de om. În atelierul familiei Sofonea am putut vedea cojoace vechi de 30, 35 sau chiar 50 de ani! Acestea erau, surprinzător, intacte și gata de purtat în această iarnă. Un astfel de cojoc fără mâneci este gata în 2-3 luni de zile, perioadă cu atât mai surprinzătoare, cu cât vorbim de mâinile dibace și experimentate ale soților Sofonea, dar și de cele ale ajutoarelor angajate de fiica lor, Maria.

Pieptarele de Drăguș, simfonie de culori vii

„La chieptarele noastre, de Drăguș, dacă nu e băgat roșul și roza (sic!), zice: «Înseamnă că ești beteag, măi!». Chieptarul să stea bine pe om. Dacă stă bine pe el, sunt și io mulțumit, și el. Dacă o parte stă ridicată, e ca la găină, când jumătate e ciupuită (sic!) și jumătate, nu.  Îți trebuie răbdare și ace bune și tot ce trebuie. Dacă n-ai materie primă, nu-l gați (nu-l termini, n.r.).”

Artă cu acul și cu ața

Evident, modelele atent brodate și de un colorit fascinant captează privirile tuturor, sens în care soția meșterului, Valeria, și fiica lor, Maria, au ţinut să sublinieze faptul că nicio cusătură nu este întâmplătoare, iar motivele utilizate – brazi, trandafiri, forme de relief, ochiuri, molii – au fost preluate din bătrâni și foarte bine conservate. De asemenea, mai pot fi brodate și numele clientului și anul realizării pieptarului, ce îi conferă acestuia unicitate. Iar culorile predominante sunt roșu și roz, specifice Drăgușului.

Model de pieptar înfundat

„Am muncit toată viața. Să cari piei din Bran sau de unde le mai luai și căutai mașini de ocazie… Noi suntem de un veac! Dar ne-o întărit Dumnezeu. Nu mai ținem socoteala câte am făcut. Facem două-trei pe an, pentru că sunt migăloase. Și mai ai și treabă prin curte: grădina, să pui zarzavat, să faci curățenie. Înainte am ținut vaci, animale, dar la anii ăștia, cine mai poate?”, a explicat Valeria Sofonea.

Nu poți lucra cu sufletul rău, nu poți scoate frumosul când ești urât sufletește

Așa cum Dumitru Sofonea avea stabilită de către tatăl său, în copilărie, norma zilnică de broderie, și copiii săi au contribuit cu același tip de ajutor de nădejde.

Valeria Sofonea (76 de ani), sprijinul meșterului cojocar

„La noi, s-a învățat ca într-o școală – noi, copiii, am învățat profesionist, pentru că am văzut cum a lucrat tata, cum a lucrat bunicul. (…) La confecționare trebuie să existe ordine clară. Ai pielea, măsori, desenezi. Mai sunt și defecte în piele, pentru că nu e țesătură. Dar nici nu îți permiți să tai, așa că trebuie să acoperi. Dar nu acoperi să nu se vadă, ci și să reziste în timp. Era ceva normal pentru noi. Ca în familia de fotbaliști – dacă tata e fotbalist, e imposibil ca cei mici să nu fie măcar microbiști. Așa era și la noi. Aveau nevoie de micul nostru ajutor. De asemenea, nu poți lucra cu sufletul rău, nu poți scoate frumosul când ești urât sufletește”, a povestit Maria Sofonea, care a îmbrățișat cariera de învățătoare.

Fiica meșterilor a  mai punctat un lucru ce demonstrează încă o dată pasiunea cu care soții Sofonea, din Drăguş, brodează, acela că mulți dintre pensionarii cu care a intrat în contact i-au mărturisit că au renunțat în întregime la lucru, întrucât au considerat că merită să se odihnească, după atâția ani de muncă. Însă Dumitru și Valeria Sofonea țin sus steagul tradiției românești: „Tata, zilnic, cere de lucru. «Azi e tot duminică? Trece greu ziua, pentru că nu am de lucru»”.

Model de pieptar crăpat

Inevitabil, ne-am întrebat gazda cum se ţine departe de “boala” secolului XXI: plictiseala. „Dacă n-am altceva de lucru, cum să mă plictisesc?”, ne-a răspuns retoric, cu o întrebare proprie, meșterul venerabil.

Este de prisos să menţionăm faptul că familia nu realizează pieptare din motive pecuniare, aspect întărit de către Maria Sofonea: „Nu este business. Încercăm să facem, dar nu reușim, pentru că avem cam aceiași clienți, care au așteptări, și cojocari nu mai sunt. Dar cine vrea un pieptar ca acesta, știe ce vrea – nu stilizat, nu pe stofă, nu la mașină. Ele sunt ca un depozit în bancă, pentru că oricând pot fi valorificate. Astăzi, nu sunt apreciate la justa lor valoare. Sunt convinsă că, în timp, piesele vor avea prețuri triple, pentru că nu vor mai fi meșteri care să le creeze”.

Dacă este adevărat că nu orice trecut reprezintă istorie, la fel de valabil este şi că istoria se repetă. În România Mare, de pildă, jumătate din populație era analfabetă, dar existau și oameni afectați de șomajul intelectual, situaţie de care nu suntem departe nici azi. În lucrarea sa „deschizătoare de ochi”, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică (premiată recent drept cea mai bună carte despre interbelic, la Gala Istoriei Contemporane) dr. Dragoș Sdrobiș radiografiază cu minuțiozitate „blestemul de a fi intelectual” observabil în România acelei epoci. Matricea Românească a stat de vorbă cu istoricul despre lecţiile pe care le putem învăţa din experienţele trecutului, premisele schimbării pe plan educaţional şi social.

Matricea Românească: Așa cum ați explicat în cartea Dvs., Caragiale amenda «moda» de a fi intelectual, considerând această „profesiune” un substitut pentru lene. La rândul său, Eliade dezaproba curentul. Ce presupunea „blestemul de a fi intelectual” în perioada interbelică? Ce înseamnă azi condiţia de intelectual?

Dragoș Sdrobiș: Deşi pare greu de crezut, Caragiale şi Eliade au trăit în două Românii foarte diferite. Lumea lui Caragiale este încă o lume a aristocraţiei, care îşi transfera prerogativele către beizadele. Repulsia sa faţă de moda de a fi intelectual este o repulsie resimţită de către orice conservator al acelor vremuri, nemulţumit de spectacolul steril al formelor, într-o ţară în care sărăcia şi analfabetismul reprezentau fondul omniprezent. Deşi suntem obişnuiţi să râdem de personajele caragialiene, opera sa reprezintă o efigie tristă a unei elite care credea că un stat modern se construieşte doar prin invocarea unui trecut eroizant şi prin arhetipizarea ţăranului român. Atât de nemulţumit a fost de Vechiul Regat, încât Caragiale se va stabili spre finalul vieţii la Berlin. Acolo, ca urmare a răscoalei din 1907, va scrie – poate – cel mai trist raport al stării de fapt din România: 1907, din primăvară până-n toamnă.

Eliade, pe de altă parte, e simbolul unei generaţii care a crezut că România Mare va fi un stat care să se fondeze pe ideea de echitate socială. Pentru tinerii interbelici, totul era de făcut. Dacă I.L. Caragiale se împotrivea ideii de intelectual ca simplă modă socială, Eliade dezaproba atitudinea celor care credeau că statutul de intelectual este şi trebuie să rămână un scop în sine. Pentru Eliade nu turnul de fildeş era apogeul intelectualului, ci acţiunea. Pentru aceşti tineri, intelectualul avea rolul de a mobiliza masele şi de a provoca prin cuvintele lor o schimbare a societăţii româneşti. De aici şi propensiunea sa – şi nu numai a sa – spre mişcările politice extremiste. De ce cred în biruinţa mişcării legionare relevă simptomul unei generaţii contaminate de morbul totalitarismului şi de credinţa că acţiunea era singurul remediu împotriva unei stări de fapt deplorabile.

Revenind la zilele noastre, cred că aş putea spune că intelectualul e mai mult decât un simplu scriitor. De fapt, sub umbrela intelectualului regăsim astăzi o sumedenie de figuri publice, de la scriitori și artiști până la oameni de știință. Dar, pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul. Acordarea premiului Nobel pentru literatură în acest an lui Bob Dylan evidenţiază atâtea mecanisme de a mobiliza societatea într-o direcţie nouă şi dezirabilă.

Pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul

Matricea Românească: De ce universitățile din Iași și din București au fost printre ultimele care au apărut în zona central-est-europeană?

Dragoș Sdrobiș: Educația instituționalizată este un proces consecutiv creării statelor moderne. Or, având în vedere că România ca stat se formează în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întârzierea cu care s-a dezvoltat învățământul superior se explică și prin factori de ordin politic. Apoi, abia după formarea statelor naționale, consolidarea unei conștiințe civice și naționale, alături de formarea unei elite administrative și culturale au devenit misiuni transferate în sarcina universităților.

Matricea Românească: Ce rol a avut ministrul Constantin Angelescu (1869 – 1948) în evoluția educației în România?

Dragoș Sdrobiș: Constantin Angelescu s-a considerat un urmaș al lui Spiru Haret, fiind convins că prin continuarea procesului de alfabetizare idealul social se va împlini de la sine. În epocă, zelul său de a construi cât mai multe edificii școlare i-a adus renumele de „doctorul Cărămidă”. Dacă ar exista un „merit”, acela ar fi că a descurajat învățământul practic în favoarea unui intelectualism exagerat.

Numai că și această obsesie de a contribui la formarea unei națiuni inteligente se înscrie într-un spirit al epocii care accentua anumite trăsături colective. Mă refer aici la cartea lui Dumitru Drăghicescu, Psihologia poporului român (1907), care sublinia faptul că românii ar fi un popor inteligent peste medie. Pe scurt, românii au crezut că pot „scurta” drumul modernizării prin identificarea și exploatarea unor trăsături colective. Au fost și alți autori preocupați de ideea profilului generic al românului. Printre aceștia Constantin Rădulescu-Motru, care vorbea de lipsa de perseverență în lucrul început. Sau Mihail Ralea, care observa că „occidentalizarea” societății românești a dat naștere parvenitismului și snobismului ca formă de pedanterie: „Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea.  Este același tip de criticare a formelor pe care o cunoaștem mai bine din opera lui Caragiale.

„Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea

Matricea Românească: Vorbiți, tot în carte, despre tarele învățământului superior românesc identificate de către Petre P. Negulescu: „intelectualism exagerat și specializare împinsă prea departe”. Cum a fost văzut, la acea vreme, în 1921, semnalul acesta de alarmă?

Dragoș Sdrobiș: Imediat după Unire, preocupările elitei politice erau legate în special de naționalizarea învățământului, mai ales în provinciile alipite Vechiului Regat. Altfel spus, scopul acestei „ofensive culturale” avea şi o latură administrativă. Încurajarea tinerilor de a urma cursurile educaţiei superioare însemna totodată şi o formă de a asigura constituirea unei noi elite birocratice care să înlocuiască elitele adminis­trative aparţinând minorităţilor naţionale, fapt vizibil mai ales în noile provincii (Transilvania, Bucovina, Basarabia). Universitatea a aderat imediat la noua sa misiune, care nu făcea decât să-i sporească prestigiul social, în timp ce tineretul era convins că doar prin educaţie noul stat va deveni unul autentic românesc.

De fapt, Negulescu încerca să atragă atenția că o astfel de abordare nu va reuși să rezolve problemele sistemice ale școlii românești: ce îi învățăm pe tineri? Pentru ce anume îi pregătim? Și, mai ales, cu ce și în ce condiții îi pregătim? Și, într-adevăr, problemele reale nu vor întârzia să iasă la suprafață: supraaglomerarea universităților și a căminelor studențești, subfinanțarea învățământului sau soarta absolvenților. Oricum, Negulescu se opunea curentului care încerca să acrediteze ideea că universitatea este doar locul în care sunt pregătiți viitorii membri ai elitei administrative. Negulescu ar fi vrut un învățământ care să ofere atât cultură generală, dar și deprinderi necesare practicării unei meserii. Este ceea ce el numea trecerea de la școala pasivă la școala muncii. În fond, viziunea sa era mai sănătoasă din punct de vedere social. În vreme ce intelectualismul exagerat asigura doar unei mici părți a tineretului o pregătire temeinică, mare majoritate a tineretului, incapabil să facă față unor astfel de rigori, renunța de timpuriu la școală. Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului. De aici și preocupările de mai târziu cu privire la orientarea profesională și selecția valorilor.

Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului

Matricea Românească: Ce însemna meritocrația într-o societate agrară? Care erau limitele acesteia?

Dragoș Sdrobiș: În cartea mea am ales să analizez universitatea prin prisma teoriei capitalului uman. Ce spune pe scurt această teorie? Că educația are rolul de selector social al indivizilor și de alocare a resurselor umane în societate pe baza meritului, dar și a necesităților societății. Răspunsul la această întrebare l-a dat chiar artizanul „ofensivei culturale”, Constantin Angelescu, care se lamenta la începutul anilor 1930 că „la Universităţi au pătruns prea mulţi nepregătiţi”. Pentru Angelescu – și mulți alții ca el – universitatea „este chemată să dea cultură, iar nu să dea candidatului, în acelaşi timp cu diploma de absolvire, şi numirea într‑o funcţie”. Pe scurt, acestea erau limitele meritocrației în societatea românească interbelică, în care cca. 70% din populație trăia de pe urma muncii pământului. Educația și, implicit, universitatea ar fi trebuit să-și asume rolul de dezvoltare și promovare socială. Direcția intelectualistă a învățământului a sfârșit în șomaj intelectual. Iată un alt paradox al României Mari, cu jumătate din populație analfabetă, dar și cu oameni afectați de șomajul intelectual.

Numărul analfabeților în România anilor 1930 Foto: cartea „Limitele meritocraţiei într-o societate agrară”

Matricea Românească: De ce Facultatea de Drept avea cei mai mulți studenți?

Dragoș Sdrobiș: În primul rând, studiile juridice asigurau absolventului șansa unei cariere administrative. Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”. Apoi, statisticile nu precizează dacă unii studenți erau înscriși la una sau mai multe facultăți. E posibil ca mulți dintre cei care frecventau studiile juridice să fi fost înscriși și la alte facultăți. Un al treilea aspect e acela că învățământul superior era unul contracost, iar dreptul era printre cele mai „ieftine” forme de învățământ superior. Nu în ultimul rând, erau mulți tineri care își prelungeau la nesfârșit studiile, preferând să mai savureze aerul boem al studenției. Abia după 1932, odată cu introducerea unor reglementări ferme, numărul studenților la drept va începe să scadă, chiar dacă a rămas principala atracție pentru tineret.

Matricea Românească: Care era relația între studenți și corpul profesoral?

Dragoș Sdrobiș: Nu cred că există un tipar al relației profesor-student în interbelic. Au fost profesori care au folosit studențimea ca masă de manevră politică, așa cum a procedat profesorul de drept A.C. Cuza, cunoscut pentru antisemitismul său. Au fost și profesori care au încercat să formeze profesioniști, cum e cazul lui Dimitrie Gusti. Până la urmă, o misiune importantă a profesorilor era și aceea de a coopta tineri capabili să continue spiritul cercetării științifice. Tensiunile apăreau, de regulă, între studențime și autoritățile universitare sau de stat. Trei astfel de momente rămân ca o amintire tristă a ceea ce poate însemna radicalismul politic născut în Universitate: asasinarea premierului liberal I.G. Duca (1933) și atacurile asupra rectorului Universității din Iași, Traian Bratu (1937) și a rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă (1938).

Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”

Matricea Românească: Cum se prezintă situația în prezent? Avem de-a face cu un șomaj intelectual? Ce putem învăța din istorie?

Dragoș Sdrobiș: În privința educației, plec de la premiza că rolul acesteia este de a pregăti viitorul unei țări: social, economic, științific și chiar politic. E un punct de vedere ce ar putea fi lesne etichetat drept „neoliberal”. Totuși, educația nu se rezumă doar la clădirea unei anumite culturi enciclopedice pe care să o afișezi pe rețelele sociale. Am avut o bulă imensă de studenți între 2005-2009 (și datorită faptului că funcționarilor publici li s-a impus obligativitatea studiilor superioare), după care – din cauze de ordin demografic, economic – cohortele de studenți au început să scadă dramatic.

Toate discuțiile despre situația socio-economică a României sunt total decuplate de situația educației înseși, de parcă școala ar fi un scop în sine, când ar trebui să fie primul pas în pregătirea unei resurse umane (înalt) calificate (și când spun asta, nu mă refer doar la resursa umană necesară „corporațiilor”; mă refer și la cei care vor fi profesori, funcționari sau viitori decidenți politici). Calificarea este cea care poate aduce plus valoare oricărei activități economice, sociale, politice.

Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

La fel cum misiunea statului este să se asigure că nivelul de salarizare (în sistemul bugetar sau cel privat) este corelat cu nivelul de pregătire școlară al angajatului. Astfel, s-ar reinstitui prestigiul diplomei (oricare ar fi ea), dar și o minimă siguranță socială pentru angajat. Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

Am mai întâlnit articole care vorbesc de existența șomajului intelectual și în zilele noastre. Cert este că societatea contemporană se află în fața celei de-a patra revoluții tehnologice, o revoluție cu un impact major și asupra educației. Se vorbește tot mai mult despre societatea bazată pe cunoaștere (knowledge-based society) și despre necesitatea formării continue în orice profesie (lifelong learning).

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe. Dezvoltarea inteligenței artificiale va avea un impact și asupra locurilor de muncă, putând accentua fenomenul șomajului. Sunt scenarii care vorbesc de faptul că de-a lungul vieții active vom fi obligați să ne schimbăm ocupația la un interval de 3-5 ani. Altfel spus, vom fi obligați să învățăm tot timpul ceva nou. Dacă va fi așa, nu cred că e ceva rău. Iar în ceea ce privește universitatea, cred că un astfel de scenariu va determina această instituție să fie tot mai aproape de absolvenții săi și de problemele societății. E un scenariu optimist în viziunea mea, în care universitatea va (re)deveni a societății.

Dragoş Sdrobiş – Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Polirom 2015, 264 pagini, 22 lei

Pantofi lustruiți, haine călcate și o nuanță de parfum scump. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile – definitorii, se pare – ale omului de la oraș, cel care își duce existența în „jungla urbană”, constituită din sticlă, beton și praf. Este ușor pentru mulți dintre noi să uităm, din varii motive, unele obiective, că românul s-a născut la țară, pe pământul curat, pe care l-a respectat încă de la începutul veacurilor. Vacanțele mult așteptate petrecute la bunici au fost înlocuite, odată cu bunăstarea orășeanului, de concediile pe plajele grecești sau de plimbările pe străzile londoneze, ceea ce a făcut ca însoritele case ale copilăriei să nu mai facă parte din planurile noastre. Uităm sau nu conștientizăm faptul că timpul macină nu numai viața omului, luându-ne de lângă noi bătrânii, ci și căminul, locul unde altădată întreaga familie se aduna, împlinită, în jurul sobei.

Preocupați de mediul rural al României, membrii Asociației Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE) au demarat, în 2014, un proiect lăudabil, care și-a propus cercetarea pe teren a așezărilor țărănești. Mai exact, activitatea lor a fost dedicată studiului la fața locului al Geoparcului Platoului Mehedinți (întins pe o suprafață de 106.000 ha), declarat arie protejată de interes național. În 2016, atenția arhitecților din cadrul echipei fost concentrată asupra comunei Balta, unde aceștia au inventariat monumentele de patrimoniu ale zonei.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012 Foto: Arhiva MAIE

Locul este de o frumusețe răpitoare, iar pentru cei care nu l-au vizitat încă, dovadă în acest sens stă expoziția de fotografie a proiectului, „Trecut pentru viitor”, deschisă recent la Clubul Țăranului Român. Concluziile la care a ajuns echipa, în urma cercetărilor de teren, a interacțiunii cu localnicii și a observării comportamentului lor, arată că zona se bucură de un patrimoniu cultural divers, important pentru țara noastră. Însă aceste avantaje, dacă nu sunt protejate și apărate cu încăpățânarea necesară, pălesc în fața punctelor slabe identificate, poate cel mai dramatic dintre ele fiind degradarea accentuată a caselor țărănești.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014

„Așezările din Geoparcul Platoul Mehedinți, la fel ca majoritatea celor rurale din România, s-au dezvoltat în mod organic. Aici, omul a reușit să trăiască în comuniune cu natura, găsind un echilibru între a se adapta la condițiile mediului înconjurător și a-și adapta mediul la nevoile sale. Mediul înconjurător a modelat arhitectura, modul de viață și structura interioară a sătenilor, care au ajuns să construiască, să gândească și să trăiască în armonie cu natura. Arhitectura laică și religioasă întâlnită în acest spațiu geografic stă mărturie identității și tenacității locuitorilor. Modernizarea forțată din timpul regimului comunist a transformat categoric satul românesc, și a fisurat legătura dintre om și natură. În ciuda acestui lucru, echilibrul ce a stat la baza lumii rurale poate fi observat în arhitectura vernaculară, în meșteșugurile și în tradițiile locale, în ritmul vieții puținilor locuitori rămași”, a explicat coordonatorul proiectului, Bianca-Maria Bălșan.

Pe lângă faptul că surprinde, în câteva cuvinte, importanța mediului rural în viața țăranului, declarația Biancăi ne și responsabilizează, întrucât, așa cum a menționat aceasta la deschiderea expoziției de fotografie, multe dintre clădirile inventariate de către echipă sunt pe cale de dispariție.

Scenariul morții unei case bătrânești

Calitatea slabă a unor lucrări de intervenție realizate de-a lungul timpului, lipsa resurselor financiare, cât și interesul scăzut sau chiar inexistent al proprietarilor de a restaura și de a întreține clădirile de patrimoniu sunt numai câteva dintre pericolele identificate de către membrii MAIE. Iar analiza sociologică dezvăluie un fenomen prezent în satele românești de câteva zeci de ani încoace – populația este îmbătrânită, mai ales în contextul în care tinerii se mută la oraș sau chiar în străinătate. Acestea fiind spuse, nu este dificil să ne imaginăm un scenariu sumbru, care ar explica „moartea” caselor bătrânești, fie ele și declarate imobile de patrimoniu: bătrânii rămași singuri nu sunt, din păcate, nemuritori, iar după dispariția lor,  moștenitorii așezați la oraș nu îngrijesc casa părintească.

Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016

Casele uitate rămân pradă timpului și naturii, un exemplu în acest sens fiind casa din lemn „Aneta Anițescu” din satul Balta, comuna Balta. Casa, construită în anul 1902, potrivit informaților celor de la MAIE, „se află de-a lungul drumului principal care parcurge Geoparcul Platoul Mehedinți, în zona de intrare a satului Balta (venind dinspre Drobeta-Turnu Severin). Parcela conține două construcții: locuința și ruina anexei ansamblului gopodăresc – bucătăria de vară. Ansamblul este momentan părăsit și în stare de ruină. (…) Importanța numelui Anițescu în zonă este documentată în relație cu Tudor Vladimirescu, prin pedepsirea celui «mai notabil locuitor din comuna Balta, Anițescu», fiindcă nu participase la slujba de duminică la biserică. De asemenea, existența unei mahalale cu numele de Anițeasca atestă importanța numelui în zonă”.

Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016

Deși studiul Asociației a fost îndreptat către Geoparcul Platoul Mehedinți, dispariția vechilor case bătrânești și a bisericilor locale din cauza nepăsării reprezintă o realitate dureroasă și o amenințare care, încet-încet, riscă să se extindă și să sufoce întreaga Românie rurală.

Expoziția „Trecut pentru viitor” poate fi vizitată până în 14 noiembrie la Clubul Țăranului Român.

Literatura română este fascinantă, realistă şi tulburătoare. O poveste remarcabilă merită spusă mai departe – de aceea, multe dintre romanele scriitorilor români au reprezentat și produsul industriei cinematografice, iar ecranizările s-au bucurat de apreciere.

În continuare, Matricea Românească vă prezintă o mică parte dintre cele mai memorabile ecranizări ale romanelor celebrilor scriitori români – avem producții aduse în lumina reflectoarelor de către regizori de seamă și la care au luat parte actori consacrați. Cele mai multe sunt drame, care ilustrează sincer zbuciumul personajelor, supuse unor situații aparent obișnuite… Rezultatul? Unul care taie respirația.

Filmele după Sadoveanu, lecții de istorie pentru cinefili

Scriitorul cu cele mai multe ecranizări este Mihail Sadoveanu (un autor prolific în timpul vieții), iar aici este imposibil să nu începem prezentarea cu celebrul roman „Baltagul”, care a dat naștere filmului cu același nume (1969), în regia lui Mircea Mureșan. „Baltagul”, considerat de către cinefili „una dintre cele mai strălucite victorii ale cinematografiei române”, o înfățișează pe curajoasa Vitoria Lipan (Margarita Lozano) în reconstruirea drumului parcurs de către bărbatul său, oierul Nichifor Lipan (Ilarion Ciobanu), „dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani”. Neînfricata femeie de la munte reușește singură să afle ucigașii lui Lipan, aici interpretați de către Folco Lulli și de către N. N. Matei. În film îi mai vedem și pe actorii Jean Constantin, Ernest Maftei, Sidonia Manolache sau Eugenia Bosânceanu. Producția este una de excepție, care trebuie văzută măcar o dată-n viață.

Margarita Lozano, în rolul Vitoriei Lipan (1969) Foto: YouTube

Seria ecranizărilor continuă cu „Neamul Șoimăreștilor” (1965), o capodoperă literară a lui Mihail Sadoveanu – roman istoric de aventuri despre care este de prisos să spunem că merita cu „vârf și îndesat” să fie adus pe marile ecrane. Filmul „Neamul Șoimăreștilor”, regizat de Mircea Drăgan, poartă privitorul într-o perioadă tumultuoasă din trecutul Moldovei (secolul al XVII-lea), când setea pentru putere guverna lupta dintre domnitorul Ștefan Tomșa al II-lea și urmașii lui Ieremia Movilă. Aventurile sunt „îndulcite” cu o frumoasă poveste de dragoste, între Tudor Șoimaru (poreclit Limbă-dulce) și Magda, „fată frumoasă, cu studii în Polonia” – fiica boierului Stroie Orheianu. Chiar dacă unele secvențe din roman au fost scurtate sau chiar omise, pentru că opera este deosebit de complexă, filmul a fost atent realizat: decor fidel, costume, scene de capă și spadă și, cum altfel, și umor. Regia filmului este semnată de către Mircea Drăgan, iar producția s-a bucurat de talentul multor actori cunoscuți: Mihai Boghita (Tudor Șoimaru), Ion Besoiu (voievodul Tomșa), Amza Pellea (Simion Bîrova), Colea Răutu (Temir Bey), Ioana Drăgan (Anita), Ernest Maftei (Ispas), Ana Maria Nicolaru (Magda Orheianu), Florin Piersic (Minski), Dem Rădulescu (Lie) etc.

Tot Mircea Drăgan este regizorul filmului „Frații Jderi” (1974), o producție după romanul omonim al aceluiaşi Mihail Sadoveanu. Aici, regretatul Sebastian Papaiani, în pielea personajului Ionuț, „îndrăznește” să se îndrăgostească de Nasta (Valeria Marian), fiica unui boier, și concurează pentru inima fetei cu însuși fiul domnitorului Ștefan cel Mare, Alexandrel Vodă (Ștefan Velniciuc). Și în acest film, privitorul este ținut cu sufletul la gură grație aventurilor lui Ionuț. Producția a fost una de anvergură, în cadrul căreia au fost angrenați peste 400 de săteni din comuna Mitocu Dragomirnei (Suceava), peste 200 de elevi de la școala din localitate și peste 200 de cai aduși de la Herghelia din Rădăuți și din gospodăriile unor localnici. De remarcat este faptul că, la realizarea scenariului, a contribuit și scriitoarea Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu.

De fapt, pelicula este construită după prima parte a trilogiei „Frații Jderi” – „Ucenicia lui Ionuț” și a marcat, în ianuarie 1975, împlinirea a 500 de ani de la Bătălia de la Podu Înalt.

Bineînțeles, și aici ne delectăm cu talentul actoricesc al unei distribuții „de zile mari”: Gheorghe Dinică (Dumitru Crivăț), Florin Piersic (Cristea Jder), Jean Constantin (Zailic), Dem Rădulescu (Ilie Buzarlan), Iurie Darie (Simion Jder), Draga Olteanu Matei (ghicitoarea Raluca), Puiu Călinescu (părintele Stratonic), Colea Răutu (Grigore Gogolea), Gheorghe Gozorici (Ștefan cel Mare), Geo Barton (comisul Manole Păr Negru) șamd.

Rămânem la Mihail Sadoveanu, dar ne îndepărtăm de zona filmelor istorice, și ne oprim la „Dumbrava minunată” (1980). Regizorul Gheorghe Naghi a reușit să creeze o poveste de neuitat pentru copiii vremii – și nu numai -, care poate uimi și entuziasma chiar și în zilele noastre. Aventura fantastică a Lizucăi (Diana Muscă), fetița care pornește împreună cu cățelul Patrocle spre casa bunicilor de lângă dumbravă, poartă privitorul într-o lume feerică, în stil sadovenian. Aici îi avem pe: Draga Olteanu Matei, Maria Ploae, Ernest Maftei, Cezara Dafinescu, Matei Alexandru. Chiar dacă unele voci au pus la îndoială îndemânarea regizorului în realizarea acestui film, „Dumbrava minunată” este o producție de a cărei vizionare nu trebuie vitregit niciun copil român.

Un film ceva mai nou, spre deosebire de cele enumerate mai sus, este „Noiembrie, ultimul bal” (1989), ecranizat tot după un roman al lui Mihail Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Producţia ni-l prezintă pe prințul Lai Cantacuzin, urmaș al unei familii de boieri, care trăiește o viață monotonă, cu excepția relației amoroase cu tânăra soție a generalului Argintar și a activităților educative realizate cu Daria, fiica ajutorului de primar. „Noiembrie, ultimul bal”, este povestea unui om chinuit, incapabil să fructifice viața și iubirea.

Regizorul, Dan Pița, a explicat că producția reprezintă o meditație asupra „mizeriei umane, a plafonării vieții de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri”. În distribuție îi avem pe actorii: Ștefan Iordache, Valentin Popescu, Sergiu Tudose, Cătălin Tudose, Gabriela Baciu, Cornel Scripcaru etc. Se poate spune că acest film a însemnat, cu adevărat, „ultimul bal”, întrucât premiera a avut loc în noiembrie 1989, în preajma celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist.

Scenă din filmul „Noiembrie, ultimul bal” (1989) Foto: YouTube

Zbucium și tulburare, în dramele de excepție ale lui Rebreanu

Liviu Rebreanu este un alt „titan” al literaturii noastre, cu care ne mândrim peste ani și ani, mai ales pentru că a redat, cu măiestrie în operele sale, viața rurală a țăranului de rând. Începem cu primul roman psihologic al literaturii române: „Pădurea Spânzuraților”, ecranizat în 1965, în regia lui Liviu Ciulei. Filmul – adaptat după romanul omonim al lui Rebreanu, publicat pentru prima oară în 1922 – poate fi inclus fără probleme în top 10 al celor mai bune filme românești de-a lungul timpului. Ecranizarea cuprinde o serie de elemente care reușește să poarte privitorul în lumea ilustrată: metafore, multe secvențe reușite, joc actoricesc desăvârșit, artiști renumiți. Important de menționat este faptul că Liviu Ciulei a obținut, pentru acest film, premiul de regie la Festivalul de la Cannes în 1965.

Scenă din filmul „Pădurea Spânzuraților” (1965) Foto: YouTube

Acțiunea filmului – implicit, a romanului – are loc în timpul Primului Război Mondial, când Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) se înrolează de dragul logodnicei sale, Marta (Mariana Mihuț). Mai multe întâmplări îl aduc pe Bologa în situația de a dezerta, faptă despre care se cunoaște că se pedepsește cu moartea. Romanul este construit în jurul unei fapte reale, respectiv situația lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului și subofițer în armata austro-ungară, care a încercat să dezerteze pe frontul românesc. Diferențele între scenariul realizat de Titus Popovici și cartea lui Rebreanu sunt, în unele secvențe, evidente, acestea fiind introduse în mod intenționat din cauza contextului politic de la acea vreme. De exemplu, în film, acțiunea este plasată în România, și nu în Rusia, cum ne arată romanul.

Distribuția este formată din: Toma Caragiu, Marga Barbu, Ion Caramitru, Liviu Ciulei, Gheorghe Cozorici, Gina Patrichi, Mihai Mereuță, Emil Botta, Valeriu Arnăutu, Constantin Brezeanu.

O veritabilă frescă a vieții românului de la sat este „Răscoala”, roman aparţinându-i tot lui Liviu Rebreanu. Filmul, care a primit aceeași denumire, a fost realizat în anul 1965, în regia lui Mircea Mureșan. Întreaga acțiune a producției urmărește evocarea momentului răscoalei din anul 1907 – de la chinurile suferite de către țăranii români, revolta lor și mobilizarea la luptă, până la înăbușirea dramatică a acesteia. Evenimentele din vremea răscoalei sunt ilustrate în jurul figurii țăranului Petre Petre, eroul principal. În pielea personajelor au „intrat” următorii maeștri: Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Ion Besoiu, Colea Răutu, Ernest Maftei, Gheorghe Cozorici, Constantin Codrescu, Emil Botta etc.

O altă dramă care ilustrează peisajul rural cu care ne-a obișnuit Liviu Rebreanu este romanul „Ion” – datorită măiestriei cu care a fost scris și cu care a fost redată dragostea pătimaşă a țăranului pentru pământ, acesta a cunoscut succesul și în lumea cinematografiei. Astfel, în regia lui Mircea Mureșan, s-a realizat „Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980). Întreaga acțiune a producției gravitează în jurul personajului Ion (Șerban Ionescu – aflat la filmul său de debut), un țăran sărac din satul Pripas, care vrea să se îmbogățească și să aibă cât mai mult pământ. În acest scop, el decide să o ia de nevastă pe Ana (Ioana Crăciunescu), chiar dacă nu o iubește și o consideră „o fată slăbuță și urâțică”.

Scenariul reușește să redea cu succes încercarea tulburătoare a țăranului Ion de a obține pământul care să-i ofere statutul social râvnit, povestea concentrând și manifestările culturale, etnografice, sociale specifice vieții rurale: hora, cositul şamd. În distribuție îi mai regăsim pe: Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Valentin Teodosiu, Catrinel Dumitrescu, Costel Constantin etc.

Rămânem tot la Liviu Rebreanu, cu „Ciuleandra” – cea mai cunoscută nuvelă psihologică a scriitorului. Pe baza nuvelei, regizorul Sergiu Nicolaescu a dat naștere unei drame psihologice de mare finețe, filmul fiind realizat în anul 1985. Zbuciumul sufletesc al lui Puiu Faranga – prinzând viață datorită actorului Ion Ritiu –, care este internat într-un ospiciu după ce și-a ucis soția (actrița Anca Nicola) pe care o iubea orbește, ne este înfățișat în cadrul unei producții răvăşitoare, ce conține mai multe secvențe deosebit de expresive.

Pelicula urmărește aflarea verdictului – dacă Faranga și-a ucis soția într-un acces de furie sau de nebunie -, iar firul poveștii este guvernat de fascinația nemiloasă a protagonistului pentru dansul „Ciuleandra”, graţie căruia şi-a cunoscut soţia: „Era un joc cum nu mai văzusem… Forţă şi gingăşie în acelaşi timp, schimbări de ritm neaşteptate, uluitoare, iar melodia te prindea în valurile ei ca o apă furtunoasă şi clară”. În distribuție îi mai avem pe Gheorghe Cozorici, Ștefan Iordache, Romeo Pop.

Când lăcomia duce la pieire

Rămânem în zona filmelor psihologice, și amintim drama „Moara cu noroc”, o ecranizare (1955) după nuvela omonimă semnată de Ioan Slavici în secolul anterior. Regizorul Victor Iliu a reușit să creeze o producție de excepție, ce reconfirmă talentul din lumea cinematografiei românești de altădată. Tragica poveste a Anei și a lui Ghiță, care își găsesc sfârșitul din cauza afacerilor murdare în care îi târăsc tâlharii Lică Sămădăul și Pintea, ne arată cât de slabă este natura umană, atunci când dorința de îmbogățire este mai presus decât orice. Pe baza nuvelei lui Slavici, regizorul Iliu a lăsat moștenire un film remarcabil, care trece cu succes proba timpului. Personajele au prins viață datorită actorilor: Ioana Bulcă, Constantin Codrescu, Colea Răutu, Geo Barton, Aurel Ciobanu, Sandu Sticlaru, Olga Tudorache etc.

Scenă din filmul „Moara cu noroc” (1955) Foto: YouTube

Preda și capodoperele cinematografiei românești

O bijuterie a cinematografiei românești este „Moromeții”, film realizat în anul 1988, în regia lui Stere Gulea, după romanul lui Marin Preda. Cunoaștem aici o fărâmă din viața satului, într-o vreme „când timpul avea răbdare”, prezentată prin prisma familiei Moromete – o familie țărănească tradițională dintr-un sat din Bărăgan. Deși nu avem de-a face cu o poveste nemaiauzită, ci mai degrabă prozaică – disoluţia unei familii -, nostalgia, zbuciumul și trăirile personajelor au creat, sub condeiul lui Preda și transpuse de talentul lui Gulea, o capodoperă cu care ne putem mândri chiar și peste un secol. Ilie Moromete (Victor Rebengiuc), „țăranul intelectual”, este un personaj complex, care a marcat istoria literaturii și cinematografiei de-a lungul timpului. Distribuția mai este formată din: Luminița Gheorghiu, Teodora Mareș, Dorel Vișan, Mitică Popescu, Emilia Popescu, Mihai Gruia etc.

Geniul lui Marin Preda s-a revelat și prin intermediul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, care a cunoscut, de asemenea, lumina reflectoarelor din lumea cinematografiei. Filmul (1993) a prins contur în regia lui Șerban Marinescu, iar actorii care au adus valoare producției sunt Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Dorel Vișan, Maia Morgenstern, Tora Vasilescu, Emil Hossu, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc etc.

Despre romanul lui Preda, actorul Mircea Albulescu afirma că este „un decalog al nefericirii, al nenorocirii” și că autorului nu i-ar fi plăcut filmul care s-a născut pe baza operei, pentru că arta cinematografiei presupune o serie de trădări. Filmul urmărește povestea profesorului de filosofie Victor Petrini, care este ridicat de Securitate din propriul cămin și supus unei anchete, în urma interceptării unei scrisori pe care un fost coleg de facultate a încheiat-o cu gluma: „Aștept ordonanțele dumneavoastră”.

Universul filosofic al profesorului capătă o și mai mare anvergură în urma perioadei de detenție, care merită urmărită într-un film în care Ștefan Iordache realizează un rol memorabil.

Eliade și farmecul operelor sale

Un alt scriitor român care a uimit atât compatrioții, cât și sfera internațională este Mircea Eliade. Unul dintre cele mai cunoscute și iubite romane ale sale este „Maitreyi”, publicat pentru prima oară în 1933, care a dat naștere unui film francez: „La nuit Bengali” (1988). Producția își propune să reprezinte o semi-autobiografie a lui Eliade – portretizat în pielea personajului Allan (actorul britanic Hugh Grant), care trăiește o dramatică poveste de iubire în timpul șederii sale în Calcutta. Frumoasa fiică a lui Narendra Sen (cel care îl găzduiește pe Allan) este Gayatri (actrița Supriya Pathak), personajul Maitreyi din roman, de care se îndrăgostește tânărul musafir. Regizorul Nicolas Klotz oferă o fărâmă din decorul Indiei, în contextul frumoasei povești de dragoste interzise. Acest film demonstrează faptul că literatura română este atât de apreciată peste hotare, încât a atras şi atenția specialiştilor din industria cinematografică. Mai mult decât atât, actori consacrați fac cinste operelor românilor, prin participarea la producții dedicate.

Scenă din filmul „La nuit Bengali” (1988) Foto: YouTube

O altă operă de-a lui Eliade care a ajuns pe agenda regizorilor de film este „Domnișoara Christina”, o nuvelă fantastică ce a cunoscut două ecranizări, de data aceasta în România. Construită în jurul comunicării dintre cele două lumi – a celor vii și a celor morți -, nuvela stârnește fiori de groază în sufletul cititorului, aspect la care cele două pelicule nu se lasă mai prejos.

Povestea urmărește familia Moscu, care îl are drept musafir pe tânărul pictor Egor. Acesta află, în timpul șederii sale la conacul amfitrionilor, că domnișoara Christina, mătușa fetelor Simina și Sanda, a fost ucisă în condiții neclare în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, iar tabloul care o înfățișează este, practic, venerat de către membrii casei. Familia domnișoarei Christina decide să-și readucă mătușa printre cei vii, dar când Egor realizează că iubita lui, Sanda, este în pericol, se hotărăște să nimicească strigoiul.

Prima ecranizare a fost realizată în 1992, în regia lui Viorel Sergovici, iar în rolurile principale îi vedem pe regretatul Adrian Pintea, Mariana Buruiană, Medeea Marinescu, Dragoș Pîslaru, Irina Petrescu etc. Cea de-a doua producție a „Domnișoarei Christina” este de-a dreptul nouă, întrucât a avut premiera în 2013, în regia lui Alexandru Maftei. Actorii care au dat viață personajelor nuvelei sunt: Maia Morgenstern, Tudor Istodor, Ioana Anastasia Anton, Anastasia Dumitrescu.

Scenă din filmul „Domnișoara Christina” (2013) Foto: YouTube

Operele autorilor români nu au fost trecute cu vederea de către producătorii autohtoni nici în 2016, ceea ce ne confirmă încă o dată că atât geniul, cât și condeiul scriitorilor noştri rămân la mare preţ. Un exemplu elocvent este adaptarea recentă a nuvelei „Două Loturi”, a lui Ion Luca Caragiale. Regizorul Paul Negoescu a transpus umorul negru și intriga nuvelei acestuia în comedia „Două Lozuri”. Aici, Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol își caută lozul câștigător într-o odisee care stârnește hohote de râs. Filmul a fost revelaţia anului, bucurându-se de un succes major la public, dovadă de actualitatea şi de resursele literaturii române.

Scenă cheie din filmul „Două Lozuri”: alegerea numerelor câștigătoare

Cele mai cunoscute romane și nuvele ale literaturii române au fost atât de profunde și de valoroase, încât ar fi fost un real prejudiciu adus patrimoniului cultural mondial ca ele să rămâne limitate la mediul original. Regizorii români, dar nu numai, au reușit să realizeze producții de excepție, care nu lasă loc vechii și interminabilei dezbateri „cartea sau filmul”. De fapt, filmele reprezintă o invitație la lectură, iar operele sunt o moștenire fără egal lăsată poporului român şi culturii universale.

Foto deschidere: emineschool.ro

Credința în Dumnezeu reprezintă, fără tăgadă, motorul care pune în mișcare daimonul creației aflat înlăuntrul artiștilor, iar cei mai cunoscuți români care ne-au făcut cinste prin lucrările lor și-au declarat, în memorii și în interviuri, dragostea pentru Creatorul suprem. Un exemplu mai mult decât elocvent îl reprezintă compozitorul George Enescu (19 august 1881 – 4 mai 1955), un mare român, care L-a iubit pe Dumnezeu, și-a iubit țara, și-a iubit soția, iar dovadă simțămintelor puternice care-l mânau în focul creației stau compozițiile de excepție, pentru care este apreciat în întreaga lume. „Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, a declarat cu înflăcărare Enescu.

George Enescu, sau micul Jurjac – așa cum îl alinta familia -, s-a născut în satul Liveni-Vîrnav, din Botoșani, iar copilul-minune știa încă de la vârsta de 5 ani că vrea să devină compozitor. Geniul românului ni s-a înfățișat cu mult mai mult: a fost, pe lângă un compozitor desăvârșit, un virtuoz al viorii, pianist, dirijor și pedagog apreciat.

Deprinderile privind cinstirea lui Dumnezeu i-au fost însuflate micului Jurjac încă din fragedă copilărie, întrucât în sânul familiei existau oameni ai Domnului: bunicul său, Gheorghe Enescu, a fost un preot dedicat, care avea o voce de înger, potrivit mărturiilor vremii. Atât credința în Creatorul văzutelor și nevăzutelor, cât și talentul muzical au fost moștenite de micul Enescu. De asemenea, însuși tatăl său a fost înzestrat cu aptitudini muzicale notabile, el fiind trimis de către părinți la Seminarul de la Socola (pe unde a trecut și scriitorul Ion Creangă). Însă, tatăl lui George Enescu a constatat că straiele bisericești nu sunt în consonanță cu personalitatea sa și a decis să devină învățător, după care a preluat funcția de administrator de moșie. Însă, talentul lui George avea să depășească barierele instaurate de ceilalți membri ai familiei sale.

Enescu, românul care a schimbat faţa muzicii universale Foto: newsic.fr

Copilăria, definitorie pentru micul Enescu

Copilăria micului geniu a fost una destul de „încorsetată”, în lumina faptului că bucuria venirii sale pe lume s-a „războit” cu teama părinților de a-l pierde și pe el (toți cei unsprezece frați ai săi au murit fie la naștere, fie în primii ani din viață). Acest «glob de cristal» în care se va afla până la vârsta adolescenței a contribuit la conturarea, în spiritul lui Enescu, a unei sensibilități mai rar întâlnite: se ferea de jocurile prea brutale, joaca i se părea o pierdere de timp în detrimentul studiului muzicii, ura vulgaritatea și gălăgia și simțea „un fel de spaimă înnăscută în fața vieții”.

“Dacă aș îndrăzni să mă plâng, aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (…) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea”, avea să i se confeseze compozitorul lui Bernard Gavoty (critic muzical și jurnalist de radio).

George Enescu, un spirit nemuritor Foto: Mihai Vladu

Mai mult, cuprinsă de spaima de a-l pierde și pe Jurjac, mama acestuia, Maria, a devenit din ce în ce mai credincioasă și a efectuat toate ritualurile, dar și obiceiurile „băbești”. Înainte de nașterea pruncului, ea a trecut pe sub altarul Bisericii toate hăinuțele cu care avea să-l îmbrace pe micuț și, după ce acesta a venit pe lume, prevăzătoarea mamă nu a dat voie nimănui să se apropie de el, rudele cunoscând bebelușul de afară, prin fereastră. De asemenea, primii ani din viață ai singurului copil al familiei au fost vitregiți de orice tovarăși de joacă. “Mama m-a îngrijit cu idolatrie. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă”, a mai rememorat compozitorul.

Toată munca zilnică a familiei Enescu a fost guvernată de credința în Dumnezeu, lucru pe care îl simțeau și cei din jur. Consătenii îi iubeau foarte mult pe tatăl lui George, Costache fiind o fire generoasă: de sărbătorile religioase le oferea mese gratuite sărmanilor, trimitea ajutoare spitalelor și închisorilor, iar la strânsul grânelor, după măcinare, arendașul le asigura tuturor o masă îmbelșugată. La toate aceste dovezi de mărinimie compozitorul a fost martor, drept pentru care, personalitatea sa a fost influențată de gesturile familiei.

Un copil cu talente uimitoare

Copilul George Enescu a fost înzestrat de către Dumnezeu cu abilități remarcabile, în acest context, supranumele de copil-geniu fiindu-i atribuit pe bună dreptate. Astfel, Jurjac avea un auz uimitor, o memorie uluitoare (era suficient să audă o singură dată o melodie, pentru a o putea reproduce cu ușurință și, la maturitate, putea dirija întreaga operă a compozitorului Richard Wagner și cânta pe dinafară nu mai puțin de 62 de volume de Bach), deținea o excelentă memorie vizuală (imediat ce vedea o partitură , o „îndosaria” în minte). Mai mult, Enescu știa să citească, să scrie și să socotească încă de la vârsta de 4 ani, cunoștea notele muzicale la 5 ani, realiza tablouri și desene la 6 ani și vorbea engleza, franceza și germana la 9 ani (!).

Părinții compozitorului au observat înclinația răsfățatului familiei pentru muzică și i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Cu o luciditate admirabilă specifică omului care știe care îi este menirea, viitorul creator al Rapsodiei Române, supărat că părinții nu l-au luat în serios și că nu a primit o vioară adevărată, a aruncat jucăria în foc! Din momentul în care micuțul a primit prima vioară adevărată, lumea întreagă a stat la picioarele acestui om genial, criticii vienezi numindu-l un Mozart român – la nu mai mult de 11 ani, George Enescu a urcat pe scena sălii Bösendorfer din Viena, moment în care a demonstrat cât de bine stăpânește vioara și pianul.

De-a lungul anilor, succesele au încununat activitatea lui George Enescu, firea lui sensibilă și simțămintele nobile insuflate de către familia sa influențându-i tot parcursul vieții.

Marele compozitor român şi-a întâlnit Creatorul în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, după ce vreme de un an a suferit, la Paris, din cauza unei congestii cerebrale, urmate de paralizia parțială.

E drept, bărbații au fost cei care au luptat în bătălii sângeroase necesare evoluției neamului, și s-au ocupat de bunăstarea familiei. De aceea, laudele la adresa lor nu-și vor afla sfârșitul nici peste veacuri. Dar de puține ori se consemnează faptul că acei curajoși bărbați au avut de-a dreapta lor o femeie la fel de temerară. Vechea zicală românească, „tata este capul familiei, dar mama este gâtul”, pare una simplistă și ușor hazlie, dar de fapt reflectă realitatea – multe dintre lucruri importante se petrec atunci când o femeie se află „în culise”.

Pentru a omagia memoria celor mai reprezentative personaje ale Brașovului, Muzeul „Casa Mureșenilor” a inițiat un demers inedit și lăudabil – oamenii de vază ai orașului de altădată se plimbă pe străzi și povestesc trecătorilor cine au fost și cum au contribuit la cultura Transilvaniei. O serie de actori, îmbrăcați în straiele vremii, au intrat pentru câteva zile în pielea personajelor istorice însemnate ale locului și au evocat activitățile notabile desfășurate de-a lungul vieții lor.

Matricea Românească a „cunoscut-o” pe Maria Băiulescu (prezentată de Simona Tăbăcaru), o feministă convinsă, figură reprezentativă pentru mișcare de emancipare, ce a militat pentru drepturile femeilor și pentru recunoașterea importanței acestora în societatea noastră.

Simona Tăbăcaru, în rolul Mariei Băiulescu Foto: Marius Donici

Maria Băiulescu (1860-1941) este cunoscută mai ales pentru vasta sa activitate în organizația „Reuniunea Femeilor Române”, înființată după Revoluția de la 1848, când Transilvania număra 25.000 de văduve și aproximativ 100.000 de orfani. Organizația și-a propus, și a reușit, să ajute atât mamele rămase singure, cât pe și copiii acestora.

„Ideea a prins foarte bine, așa că s-au născut ulterior foarte multe organizații de genul acesta, pe teritoriul întregii Transilvanii. În momentul în care eu, o tânără domnișoară, am intrat în organizație, am constatat că sunt diverse alte organizații – multe și mărunte. Mi-am dat seama că în unire stă puterea și, după doi ani de chinuri, am izbutit. Să unești 37 de organizații de femei nu e de colea. Am reușit și am coordonat Uniunea Femeilor Române în 1913. După câțiva ani, am fost aleasă președinta acestei structuri, pe care am condus-o timp 27 de ani. La perioada respectivă, femeile din întreaga lume se străduiau pentru a obține drept de vot – nu neapărat dreptul de vot în sine, ci drepturi egale cu bărbații. Noi, datorită Uniunii, dar și datorită sprijinului substanțial din toate punctele de vedere al Reginei Maria – a cărei doamne de onoare am fost -, în 1938 ne-am căpătat drept de vot.”

O inteligență remarcabilă

Maria Băiulescu a trăit până la vârsta de 81 ani și a avut bucuria de a fi de față la recunoașterea statutului femeii în societatea română, una dominată de bărbați la acea vreme. Ea milita nu numai pentru dreptul de vot al sexului frumos, ci și pentru dreptul la educație, crezând cu putere că, „dacă educi un bărbat, educi o persoană, dar dacă educi o femeie, educi o familie”.

Dacă educi un bărbat, educi o persoană, dar dacă educi o femeie, educi o familie

Inteligența Mariei nu a trecut neremarcată nici de către erudiții vremii, ea fiind invitată să colaboreze, alături de colectivul de autori format din 200 de bărbați, la Enciclopedia Română, cu materiale pe teme de etnografie – Băiulescu a fost cea care a descris pentru prima oară portul românesc din Șcheii Brașovului. Ea a rămas singura femeie care a contribuit la elaborarea Enciclopediei.

Maria Băiulescu (1860-1941) Foto: monitorulexpres.ro

Activista a fost și scriitoare, traducătoare, dramaturg și a susținut o serie de conferințe („Rolul femeii în societatea de azi“, „Misiunea femeii române“) în țară și în Europa, menite să sublinieze rolul important al femeii în societatea română. Pentru întreaga sa activitate, una prolifică, eforturile Mariei Băiulescu au fost distinse cu medaliile „Crucea Reginei Maria” și „Ferdinand I”.

Actualul Colegiu Tehnic „Maria Băiulescu” din Brașov era, în secolul XIX, o adevărată pepinieră de femei puternice și bine pregătite pentru viața de familie. În clădirea, transformată din orfelinatul Reuniunii într-o școală de menaj și industrie culinară, fetele nu numai că învățau noțiuni elementare de cusut, călcat, spălat, dar și de contabilitate, fizică și chimie casnică. Uniforma cursantelor includea și o ie românească.

Maria Băiulescu a demonstrat posterității că femeia poate fi un combatant redutabil care depășește cu eroism obstacolele ce-i sunt aruncate în cale.

 Chiar dacă lupta a avut loc într-o lume a bărbaților.

Poporul român se poate mândri cu o istorie bogată, iar de cele mai multe ori, obiectele vechi sunt cele care reprezintă mărturia valorilor care ne fac cinste. Un astfel de artifact deosebit de important și cu o notabilă încărcătură istorică este Marea Camee a României, un obiect de artă de o extremă raritate, care se află, astăzi, în colecția Bibliotecii Academiei Române, grație donației admirabile a inginerului Constantin Orghidan, un colecționar numismat de notorietate mondială.

Mai jos, Matricea Românească vă oferă povestea acestei camee – o piesă încadrată în categoria monumentelor antice, precum și a ilustrului Constantin Orghidan, cel care a donat-o.

Marea Camee a României a încântat privirile publicului larg în urma celebrei donații din 1944, a inginerului Constantin Orghidan (1874 – 1944). Acest inginer, căruia îi țara noastră îi datorează onoarea de a deține piese rare, provenea dintr-o familie de comercianți aromâni. Deși a urmat drumul științelor reale, Orghidan a fost preocupat și de istorie, filosofie și arheologie, reprezentând un exemplu admirabil de antreprenor care înțelege și apreciază importanța culturii românești. Ba chiar unul care-și donează, spre studiu și expunere publicului larg, colecția care a reprezentat pasiunea de o viață a inginerului.

Constantin Orghidan, cel mai mare colecționar al României

Orghidan a fost un personaj cu un destin fabulos, fiind cel mai mare colecționar numismat pe care l-a avut vreodată țara noastră, a explicat un cercetător al Academiei Române consultat de către Matricea Românească. Unul dintre cei mai bogați oameni ai României anilor ’20, cu o cultură extrem de vastă, omul de afaceri își permitea să achiziționeze orice piesă deosebită, oricând, la orice preț. De aceea, de-a lungul vieții, Orghidan a creat o colecție extrem de valoroasă de monede bizantine din aur și argint, dar nu numai.

Inginerul Constantin Orghidan (1874 – 1944), un pasionat colecționar de artifacte Foto: ro.wikipedia.org

Potrivit aceleiași surse, Orghidan era atât de cunoscut pentru achizițiile sale de mare importanță, încât casele de licitații din Vest îi trimiteau anticipat, la București, cataloagele cu piesele care urmau a fi vândute, iar colecționarul trebuia să evalueze calitatea cataloagelor, dar și să își exprime dorința – dacă îl interesa ceva – de a cumpăra o piesă înainte ca aceasta să fie supusă „duelului” public al licitației.

Graţie importantei contribuţii pe care Constantin Orghidan a avut-o în crearea unui tezaur românesc, mormântul său, care se află în orașul Oțelu Roșu – fost Ferdinand -, din judeţul Caraș-Severin, este îngrijit cu sfințenie, de aproape 80 de ani. Ca o recunoaştere a acestei calităţi, pe piatra funerară a colecţionarului stă semnalat posterităţii un altfel de epitaf: „mormânt de importanță istorică”.

Biblioteca Academiei Române a primit din partea lui Constantin Orghidan aproximativ 10.000 (!) de artifacte valoroase adunate de antreprenor de-a lungul vieții, donate instituției în anul în care acesta a trecut la cele veșnice, 1944. Datorită lăudabilului gest – aproape de neconceput în zilele noastre -, românii îşi pot cunoaște istoria şi prin prisma numismaticii.

„Vedeta” colecției Orghidan, Marea Camee a României

Cea mai spectaculoasă și cunoscută piesă din colecția donată este Marea Camee a României (posibil secolul IV d.Hr.), a treia ca mărime din lume, potrivit Bibliotecii Academiei Române.

Marea Camee a României Foto: mihaigramatopol.ro

Cameea este realizată din sardonix policrom (are nuanțe de maro, brun-violet, verde-brun, alb și alb-roșcat) și reprezintă apoteoza unui cuplu imperial. Reprezentantul Bibliotecii Academiei Române opinează că, la origini, piesa a fost pictată, așa cum sunt și alte mari camee din lume. Dimensiunile spectaculoasei piese sunt rar întâlnite în cazul artifactelor similare – 17,5 cm x 13,6 cm x 13,6 cm și o greutate de 905 grame.

Marea Camee a României înfățișează două acvile cu aripile desfăcute, ținând în gheare o ghirlandă de frunze și fructe. Aceste două păsări susțin busturile celor doi soți imperiali, cel mai probabil Iulian Apostatul (331 – 363 d.Hr.) și Flavia Elena, sora lui Constantius II. Cei doi s-au căsătorit în anul 355, când Iulian Apostatul (ultimul împărat roman păgân) a fost învestit ca Caesar. Faptul că împărăteasa este reprezentată în această piesă arată că a murit înaintea soțului său și că cel din urmă nu s-a recăsătorit.

De fapt, interpretările privind personajele ilustrate variază de la un istoric la altul, dar cărturarul Mihai Gramatopol (cel care a început studiul asupra Colecției Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române în 1966) oferă explicații solide și bine argumentate privind identitatea cuplului, eliminând punctual interpretările celorlalți cercetători, ei înșiși nesiguri cu privire la propriile aprecieri lansate. Mai departe, observăm că, între cele două busturi imperiale reprezentate în această piesă, o avem pe Minerva, zeița înțelepciunii și a războiului drept, aici purtând casca, lancea și scutul.

Marea Camee a României uimește prin caracterul insolit al esteticii și reprezintă o mărturie a artei romane, cu reverberaţii în istoria României. Piesa este totodată dovada concretă a faptului că în trecutul nostru au existat oameni deosebiți, colecționari pasionați, care şi-au făcut din susţinerea culturii o datorie de onoare.

Singurul compus din familia pietrelor care este inclus în alimentația omului joacă un rol aparte în tradițiile și în credințele românilor, care l-au considerat dintotdeauna un „ajutor” de nădejde. Este vorba despre sare, un mineral prezent astăzi pe masa fiecărei gospodării, și pe care membrii casei îl apreciază, din păcate – cum se întâmplă de multe ori – numai atunci când lipsește. În trecut, când lucrurile nu erau atât de simple, sarea se găsea foarte rar, reprezentând un bun “de lux”… Astăzi, gestul de a presăra sare în mâncare a devenit atât de natural și de comun, încât nu mai este însoțit de nicio satisfacție, cu excepția celei premergătoare unei gustări copioase.

Sarea, atât de ieftină în prezent, nu a fost dintotdeauna un produs procurat cu ușurință – de exemplu, în Evul Mediu, aceasta era supranumită „aurul alb” și doar cei înstăriți se bucurau de ea la fiecare masă. De asemenea, în secolul XVII, cei care își permiteau plăteau pentru sare mai mulți bani decât pentru carnea de vită (!). Însă, treptat, produsul a devenit din ce în ce mai accesibil, astfel încât fiecare casă are acum câte o solniță în bucătărie.

Poporul român, creativ și cu o vădită aplecare către mister, nu s-a limitat numai la aspectul practic al sării și i-a acordat acestei pulberi prețioase o serie de conotații care transcend materialul. Potrivit dr. Anamaria Iuga, șeful secției de Studii Etnologice de la Muzeul Național al Țăranului Român, banala sare a depășit limita dintre întrebuințarea practică și utilitatea esoterică.

Când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat. Așa se credea – că sarea te apără de rele

„Semnificația sării se mută și în magic. Se spune că nu e bine să pui sare pe pervazul ferestrei, pentru că îți fuge norocul din casă. Pe de altă parte, în anumite zone ale României se spune că e bine să pui sare la fereastră, pentru că îți protejează casa și vă protejează pe tine și pe cei care locuiesc acolo, de farmece. De asemenea, la sărbătorile mari se crede că sunt oameni răi care merg la răscruci de drumuri și aruncă farmece, vrăji, iar răul acesta se leagă de tine în drumul pe care-l ai în sat. Motiv pentru care, atunci când eram mică, bunica mea îmi punea în pantof puțină sare, când mergeam de Paști sau de Crăciun prin sat.

Așa se credea – sarea te apără de rele. Fiind etnolog, am fost plăcut surprinsă să aud de la gazda mea, dintr-un sat din Maramureș: «Pune în buzunar șervețelul acesta cu puțină sare ca să te apere de cine știe ce rele am putea să întâlnim pe drum». Pentru mine, a fost o dovadă că această credință este încă vie și că oamenii încă îi văd utilitatea”, a explicat cercetătorul, în cadrul conferinței „Voi sunteți sarea pământului – o discuție despre credință și elite”.

Mai mult decât atât, sătenii din România s-au încrezut în sare și i-au acordat și proprietăți tămăduitoare: pulberea încălzită le alina cu succes suferințele provocate de durerile de piept, de gât sau de dinți.

Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite

Pentru țărani, gospodăria este bunul cel mai de preț, iar prosperitatea, în concepția lor, presupune animale multe și sănătoase, fântâni curate, recoltă bună și putere de muncă. Astfel, pornind de la tehnica păstrării alimentelor (în saramură – brânza, carnea, peștele), aspect care le permite sătenilor să aibă de-ale gurii pentru o perioadă mai lungă de timp, s-a născut credința că a deține sare în casă aduce de la sine și prosperitate. De aceea, gospodinele se îngrijesc să nu le lipsească niciodată solnița și nici să o împrumute în zilele de sărbătoare, pentru că și-ar înstrăina rodul casei.

Mai mult, această prețioasă pulbere albă mai este folosită și pentru a satisface una dintre cele mai arzătoare curiozități ale umanității: aflarea viitorului. Bătrânii sunt cei care au reușit să găsească răspunsurile în prozaica sare: cum va fi vremea în următorul an, ce soartă va avea recolta, sau chiar care va fi sexul viitorului copil. Într-o vreme în care sătenii se vindecau singuri, fără ajutorul unui medic, misterul sexului unui făt nu a rămas nedezlegat – a fost demontat de către români cu ajutorul clorurii de sodiu. Când se presăra puțină sare pe creștetul unei femei însărcinate – fără ca aceasta să-și dea seama -, primul său gest era edificator: dacă își atingea sau scărpina nasul, avea un băiețel, iar dacă își scarpina urechea, năștea o fetiță.

Dr. Anamaria Iuga, Șef Secție Studii Etnologice în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român Foto: Adi Bulboacă

„Sarea se folosește și pentru a ghici ursitul, pentru fetele necăsătorite. Se spune că, în noaptea de Sfântul Andrei, fetele necăsătorite pot să facă o turtă foarte sărată pe care să o mănânce și o să-și viseze ursitul, care o să le aducă apă. O femeie din Maramureș, cu care am vorbit acum circa cinci ani, și care avea la acea vreme cam 70 și ceva de ani, mi-a povestit cum a procedat să-și afle ursitul, în condițiile în care familia voia să o căsătorească – s-a și întâmplat acest lucru – cu cineva pe care ea nu-l voia. Ca să scape de incertitudine, a făcut această turtă de Sfântul Andrei și a visat viitorul soț, cel cu care familia a căsătorit-o până la urmă. Pentru că nu i-a plăcut rezultatul visului, a fost foarte supărată și a mers la o mătușă, care i-a spus: «Bine, dar mai fă o dată, însă de Andrei cel bătrân». După cum probabil știți, la 1921, s-a schimbat calendarul și există stilul vechi și cel nou, iar diferența dintre cele două este cam de treisprezece zile. Evident, femeia a făcut din nou turta, a mâncat-o și a visat, din nou, același bărbat. Într-un final, și-a acceptat soarta”, a mai povestit cu umor etnologul Anamaria Iuga.

Foto: beauty24store.com

Pe lângă atribuțiile practice din bucătărie, sarea a căpătat și alte valențe care depășesc concretul, românii oferindu-i încrederea și respectul cuvenite unui element vital. Acest discret mineral a avut, încă din cele mai vechi timpuri, un rol esențial în construirea culturii și a credințelor umanității, fiind considerat un element sacru, dovadă în acest sens stând cuvântul lui Dumnezeu, care sfătuiește creștinii să se îngrijească să nu le lipsească sarea: „Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu lași să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare” (Leviticul 2:13).

Curajul și puterea de a merge mai departe, indiferent de condițiile vitrege inevitabile în evoluția unui popor, sunt trăsături aproape definitorii pentru români, cu care aceştia s-au mândrit dintotdeauna. Dar aceste calități nu au ieșit la iveală singure, ci „ajutate” de mai mulți factori. Unul dintre catalizatorii care le-au pus în mișcare îndârjirea și dragostea pentru țară a fost cântecul, liantul muzical ce a unit mii de suflete.

Atunci când amintim cântecele care au motivat, dar au şi reprezentat o defulare a trăirilor acumulate în timpul episoadelor cruciale petrecute de-a lungul istoriei, „Deșteaptă-te, române!” ocupă un loc fruntaş, întrucât a fost „stropit cu sânge”, așa cum a explicat pentru Matricea Românească dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov.

Într-un loc protejat de lumină și de temperaturi dăunătoare din muzeul menționat “tronează”, la loc de cinste, pagina pe care Andrei Mureșanu (1816 – 1863) a scris, în timpul Revoluției de la 1848, versurile poeziei „Un răsunet” (sau „Răsunetul”), adică imnul țării noastre, cunoscut astăzi sub numele „Deșteaptă-te, române!”, ale cărui rânduri se află printre primele pagini ale manualelor elevilor.

Situat în centrul Brașovului, Muzeul „Casa Mureșenilor” a reprezentat căminul uneia dintre cele mai de vază familii din oraș. Iacob Mureșanu (sau Mureșianu), un intelectual din Rebrișoara (Bistrița-Năsăud) s-a mutat la Brașov în anul 1837 și, trei ani mai târziu, s-a căsătorit cu Sevastia Nicolau, care provenea dintr-o familie de negustori bogați, cei care au cumpărat imobilul ce avea să fie cunoscut posterității drept „Casa Mureșenilor”.

„Un răsunet”, aliment pentru sufletul românilor

Mult mai cunoscutul său verișor, Andrei Mureșanu, a venit și el la Brașov și a predat alături de Iacob la un liceu de sub Tâmpa. Alături de George Barițiu (1812–1893), cei doi au colaborat la Gazeta de Transilvania (apărută în 1838), primul ziar în limba română al zonei. Aici, în suplimentul literar al Gazetei, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Andrei Mureșanu va publica poezia „Un răsunet”.

Un facsimil al paginii pe care a fost scrisă poezia „Un răsunet” Foto: Marius Donici

„Eu am o teorie personală cu privire la geneza imnului. Un imn devine imn, în momentul în care este cântat de oameni, cu atât mai mult dacă îl cântă în momente de restriște, când au nevoie de «îmbărbătare», de însuflețire. Deci cântecele acestea «călduțe» cu «Slăvim patria, ce munți frumoși avem și ce femei frumoase», nu sunt cântece de luptă, cântece revoluționare. Or, «Deșteaptă-te, române!», în contextul respectiv, în secolul XIX, a avut acest rol. De asemenea, un imn nu apare pentru că vrea cineva, sau pentru că Parlamentul dă un decret: «Acesta este imnul!». În 1987, brașovenii îl cântau pe drum, când a fost revolta muncitorilor. Ei nu au cântat cântece de voioșie și de voie bună, ci un cântec care i-a însuflețit. Românii l-au mai cântat la Timișoara, pe treptele catedralei, când au fost împușcați de armata română, în decembrie 1989. De aceea, un imn național devine imn – atunci când, din păcate, este stropit cu sânge.

S-a cântat în Primul Război Mondial (1914-1918), s-a cântat la Adunarea de la Alba Iulia (1918), în timpul rebeliunii legionarilor (1941). În momente de cumpănă, de restriște, românii cântă. S-a mai cântat și la revoltele din 2012 și din 2014 și de anul trecut, la tragedia de la Colectiv”, a explicat, pentru Matricea Românească, Valer Rus, directorul Muzeului „Casei Mureșenilor”.

Versurile lui Mureșanu au fost apreciate nu numai de către românii care au rezonat cu patosul compoziţiei lirice, ci și de către istorici – Nicolae Bălcescu vedea în aceasta „una din faptele cele mai minunate” ale secolului XIX și a supranumit-o «Marseilleza românilor».

Generația care vine după noi va cânta imnul. Sper să avem nevoie din ce în ce mai rar de «Deșteaptă-te, române!», pentru că a fost cântat în momente grele

Deși unii ar crede că acest imn, „stropit cu sânge”, nu mai prezintă interes pentru românii de astăzi – cărora le sunt filmate bâlbele în timp ce-l recită, de către televiziunile avide de divertisment ieftin – conducerea instituției culturale consultate de către Matricea Românească este de părere că situația nu este chiar atât de sumbră și că există speranță.

Dr. Valer Rus, directorul Muzeului „Casa Mureșenilor” din Brașov, vorbind despre „Părinții Fondatori”

„Generația de după 1990 nu l-a învățat sistematic la școală, dar clasele mici îl cântă la școală, în fiecare luni. Cei mici îl știu, cei mari nu îl știu. Ei știu doar primele versuri – îi ajută și alea. Încet-încet o să îl învățăm, mai ales pentru că suntem o generație care a crescut cu «Trei culori cunosc pe lume». Dacă îmi spuneți acum, s-ar putea să vi-l cânt mai repede decât pe «Deșteaptă-te, române!». Generația care vine după noi va cânta imnul. Sper să avem nevoie din ce în ce mai rar de «Deșteaptă-te, române!», pentru că, așa cum am spus, a fost cântat în momente grele. Dar poporul român are talentul de a se «împotmoli» în momente grele cu o anumită frecvență, și atunci are nevoie de muzică”.

Pe axa timpului, anul 1990 este cel în care, în mod oficial, poezia lui Andrei Mureșanu a devenit imnul României, aspect de la sine înțeles, în virtutea teoriei expuse de istoricul Rus, potrivit căreia poporul își decide imnul. Se pare că diriguitorii s-au conformat.

„În decembrie, oamenii îl cântau pe stradă, dar nu era imn oficial. Un imn devine imn pentru că îl cântă oamenii, nu pentru că vrea un Guvern. Guvernul consacră. S-a pus problema dacă să se mai cânte «Trei culori cunosc pe lume», care are versuri cuminți, nimic ieșit din comun, numai că toată lumea îl asocia cu sistemul comunist. Deci se renunță la acel cântec și se întreabă: «Ce cântăm în loc?». Decretul a fost semnat de Ion Iliescu. Mai era «Treceți, batalioane române, Carpații!», dar apoi a fost întrebarea: «Împotriva cui?». Sunt foarte puține cântece cu recunoaștere națională. Dacă am fi avut o revoluție «de catifea», probabil că s-ar fi cântat altceva, dar la noi au murit oameni pe stradă.”

Brașovenii, mândri de imnul României

Cu toate că există opinii contradictorii care îi atribuie muzica imnului lui Anton Pann sau lui Gheorghe Ucenescu (1830–1896), mândria localnicilor este aceea că „Deșteaptă-te, române!” a răsunat pentru prima oară la Brașov.

„Versurile sunt, incontestabil, ale lui Mureșanu, dar la melodie există teoria potrivit căreia îi aparţine lui Gheorghe Ucenescu, unul dintre cantorii Bisericii Sfântul Nicolae. El a scris că a cântat mai multe cântece de probă, și poetul s-a oprit la melodia «Din sânul maicii mele».”

Familia Mureșanu a crezut în puterea cuvântului, nu în cea a sabiei, de aceea, a oferit românilor Gazeta de Transilvania (numele ziarului a suferit schimbări precum Gazeta Transilvană sau Gazeta Transilvaniei), o publicație la care a colaborat „triada de excepție” formată din intelectualii Iacob și Andrei Mureșanu și George Barițiu. Redacția ziarului se afla chiar în Casa Mureșenilor din centrul Brașovului.

Gazeta de Transilvania, primul ziar în limba română al zonei

„Ziarul a fost primul care a salutat unirea Principatelor române (1859). El a insuflat brașovenilor ideea de unitate. Și nu erau singuri în demersul acesta. Apare și «Telegraful român» (1853), la inițiativa lui Andrei Șaguna (1808-1873), și în 1884 apare și «Tribuna», la Sibiu, care avea pe frontispiciu: «Soarele pentru toți românii, la București răsare». (…) Toate ziarele acestea erau Facebook și televiziunea epocii. Cei care cumpărau ziarul erau liderii de opinie, cum îi avem astăzi pe cei care creează «viralele». Ele erau citite de preotul satului, învățătorul satului, profesorul.”

Muzeul ”Casa Mureșenilor” de astăzi păstrează zestrea documentară a familiei Mureșanu, cea care a avut un important aport nu numai în cultura brașoveană, ci și în cea română. De asemenea, instituția are şi o sală dedicată istoriei muzicale, omagiindu-i pe George Dima (1847-1925), Tiberiu Brediceanu (1877-1968), și pe Paul Richter (1875-1950).

Evoluția suporturilor audio, ilustrată la Casa Mureşenilor: de la cele mai vechi discuri, până la iPod

„Tinerii trebuie să înțeleagă că înainte de miracolul tehnologic în care ei au fost născuți și crescuți, a fost și altceva. Acel «altceva» e la fel de interesant și de impresionant, dar îți dă și o scară a timpului. (…) Cultura are diferite forme de manifestare. Provocarea este să ambalăm informația istorică pentru a ajunge la tineri.”