La final de săptămână, o nouă recenzie de carte a unui autor autohton pe Matricea Românească: „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, roman de Marta Petreu, este o revelaţie literară ce merită o cunoaştere mai largă.

Tulai, Doamne, mare talent de povestitoare dovedește Marta Petreu în primul și (deocamdată) singurul ei roman Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, publicat în anul 2011. În ciuda titlului cu evidente conotații apocaliptice și biblice, care, trecut prin filtrul unui cititor modern, ar putea crea așteptările unui volum science-fiction, avem de fapt de-a face cu saga unei familii rurale din câmpia Transilvaniei.

Personajul central și forța în jurul căreia gravitează întâmplările descrise de autoare, este Mària (sau Mica), mai întâi fiica și apoi mama terifiantă ce își impune voința și spiritul aprig în toate relațiile sale. Caracterul său puternic și determinarea cu care își îndeplinește planurile amintesc într-o oarecare măsură de arhetipurile feminine clasice, Mara lui Ioan Slavici sau Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, deși Marta Petreu își plasează eroina tot în lumea satului, Mària este mai degrabă preocupată de propriile zbateri sufletești decât de familie și gospodărie.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este o urzeală dulce-amăruie ce surprinde aproape un veac din istoria familiilor someșene din Cutca, Sucurtădean și Vălean, începând cu anii 1900 și ajungând până în zilele noastre. Scrisă cu zvâc și patos, într-un registru lingvistic bogat în regionalisme, povestea are savoarea unei istorisiri la gura sobei, o broderie de înflorituri pe marginea unor întâmplări reale.

În primul capitol al romanului, ițele acțiunii par destul de încurcate, narațiunea glisând între prezentul ritualurilor unei înmormântări ortodoxe și episoade disparate din trecut. E o învălmășeală de personaje din care, ușor-ușor, se conturează eroii acestei cărți: copiii Ana, Tinu și Tabita (eul narativ), părinții Mària (Mica) și Augustin Vălean (Ticu), și bunicul matern Indrei Sucurtădean (Tica). Dar, odată încheiate obiceiurile îngropăciunii, scriitoarea reconstituie aproape cronologic viața Màriei.

Fiică de țărani înstăriți, înzestrată cu ochi negri ageri și plini de farmec și o deșteptăciune scăpărătoare, Mica iubește viața și speră să aibă parte de tot ce e mai bun. Dar, deziluziile unei iubiri trădate o aruncă în brațele taciturnului Augustin, care o iubește cu furie și pasiune deopotrivă. Gelozia mocnită și relația bolnavă care se dezvoltă între cei doi soți le otrăvește atât lor cât și copiilor viața, care, deseori, se văd nevoiți să țină partea când unuia, când altuia.

„Era teribilă Mama noastră care ne făcea să simțim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pământ”

Modelul familial rural reprezentat de neamul Sucurtădean-Vălean nu se deosebește cu mult de cel tradițional-disfuncțional din Moromeții sau Ion. Într-o căsnicie lipsită de iubire, guvernată de disensiuni religioase puternice între cei doi soți, cei trei copii cresc lipsiți de afecțiune. Într-o vreme în care tandrețea era semn de slăbiciune și nimeni nu-și bătea capul cu asta, copilăria este un prilej de ajutat părinții în gospodărie și nicidecum de dezmierdări duioase sau jocuri nesfârșite.

„Trăiam într-o lume reglementată, în care a-ți face părinții de rușine era ușor, dar o vină de neiertat”

Dar, în ciuda mediului ostil de sfadă a părinților, copiii reușesc să găsească mici bucurii în plictisul vieții la țară, presărat pe alocuri de cadourile unchiului Nelu, sau de bunătatea cu care avea grijă de ei o mătușă fără copii.

„O, da, eram niște copii normali, cu poftă de râs, de joacă și de mâncare, chiar dacă lumea noastră parfumată era uneori grea și vrîstată, ca un chec «noapte și zi» de-al lui Mica, cu umbrele lumii de Dincolo și de-Apoi, despre care ne citea Ticu”

Mària, cea care „descuie” morminte în cimitir, femeia înverșunată împotriva vieții și a propriei familii, neînțeleasă de nimeni, își poartă ranchiunele și nemulțumirile în văzul lumii, stârnind deopotrivă ura și dragostea copiilor săi:

„Înviase blestemul urii absolute și al scârnăviei totale la adresa întregului univers – căci, ce poate fi mai scârbavnic decât să îți blestemi prima născută să fie pângărită incestuos, și ce poate fi mai degradant la adresa bărbatului tău legal decât să-l blestemi să păcătuiască cu fiica lui, încălcând toate legile, si-ale oamenilor, și-ale lui Dumnezeu care ne veghează în cer”

Câmpia Armaghedonului, spațiul biblic ce reprezintă locul în care, potrivit Apocalipsei, se va desfășura lupta dintre Dumnezeu și diavol este, în plan metaforic, acel acasă marcat de bătălia religiilor dintre mamă și tată sau tată și fiică (Tabita), pe fundalul unor rupturi relaționale ce nu vor fi niciodată vindecate.

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un tablou al satului ardelean la cumpăna dintre regalitate și comunism, o frescă a unei societăți rurale în plină schimbare. De la venirea Martorilor lui Iehova în 1911 și instalarea regimului stalinist cu raziile aferente, colectivizarea, sau devastarea vechilor proprietăți chiabure, la percepția distorsionată pe care o au copiii asupra istoriei de după 23 august, întreg romanul respiră istorie cu fiecare pagină.

Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Iași, 2011, 328 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Dana Dumitru

Pasionată de literatură și călătorii, traducătoare de portugheză. Scrie și pe www.bookishstyle.ro

Ultimele postari ale lui Dana Dumitru (vezi toate)

• Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Ţîbuleac – despre ispășire și iertare în relațiile de familie - 10-01-2018
• Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei - 08-12-2017
• Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist - 23-11-2017

Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc personajele.

Spațialitatea este una dintre coordonatele foarte importante ale operei și gândirii eliadești. Spațiul este în mare măsură responsabil pentru nașterea filosofiilor personajelor, mediul și spațiul fiind principalele mijloace prin intermediul cărora personajele pot fi influențate.

Provincia – spațiu al reabilitării

Provincia are o accepțiune într-un fel peiorativă, dar de asemenea are și avantajul de a fi un spațiu al reculegerii și al remotivării, un spațiu al refacerii personajelor, care se pregătesc pentru o întoarcere în „circul” cosmopolit al marilor orașe.

Putem observa cum de fiecare dată tinerii din romanele lui Eliade își „ fac debutul ” în mijlocul societății bucureștene, pentru ca mai apoi să-și găsească sau nu liniștea în alte orașe. Îndepărtarea de capitală înseamnă moartea gândirii generaționiste (lucru probat în cazul lui David Dragu, personajul din Întoarcerea din Rai, care în provincie reușește să-și scrie opera, dar care nu este recunoscut de către colegii de generație, pierzându-și astfel statutul de lider. Acest statut este redobândit doar în momentul în care se întoarce în București).

Cu toate că în romane apare o întreagă pledoarie pentru viața de provincie, pentru echivalarea ei cu cea din capitală, concluziile nu sunt tocmai benefice. Cel mai îndârjit apărător al vieții de provincie, David Dragu, sfârșește prin a simți că s-a ratat și în provincie și se întoarce în București.

Viața în provincie pe care o vedea ca pe un colac de salvare seamănă mai mult cu o renunțare, cu o fugă din fața propriilor vise. Fuge în provincie, acolo unde este un necunoscut, unde se poate apăra de vechile sale idealuri. Viața în provincie este o continuă fugă de sine. Folosește provincia ca pretext pentru a se apăra, pentru a-și camufla ratarea. Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită, că nu a pus în aplicare cea mai mare spaimă a sa și a generației sale – ratarea.

Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită

Deși, la nivel teoretic, el nu consideră că provincia e cauza ratării intelectualului, ci intelectualul însuși: „Ce înseamnă aia influența mediului de provincie asupra intelectualului? continuă Dragu. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. […] Dacă ești tu însuți, înainte de toate tu însuți, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viață, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Rămâi tot atât de perfect și de real și la New-York, și la Paris, ca și la Turnu-Măgurele, sau într-un sat din Basarabia”. Acest exemplu este grăitor și pentru publicistica lui Eliade, existând o similaritate a filosofiei care apare în ambele forme de exprimare.

Cu toate că în literatură apare crezul din publicistica lui Mircea Eliade, lucrurile nu mai sunt așa de bine delimitate. Literatura nu e atât de tranșantă ca publicistica, în romane apărând și personaje care prezintă contrariul ideilor. Un astfel de exemplu este romancierul Anton Dumitrașcu (Huliganii), scriitorul provincial care visează să devină un mare nume în literatură.

După o asemenea pledoarie pentru superioritatea „geniilor” provinciale, ne-am fi așteptat la un personaj cu adevărat excepțional, care să merite toate încurajările lui David. Eliade ne surprinde încă o dată prin introducerea acestui personaj banal, al cărui singur atu pare a fi faptul că este din provincie.

Străinătatea – „debusolarea” și reinventarea

Ultima oprire pe această axă spațială este reprezentată de străinătate (luând ca studiu de caz India, care apare în Isabel și apele Diavolului și Șantier), ca loc de desfășurare a unui tânăr generaționist român. Personajele celor două romane, odată ajunse în altă țară decât cea de origine, cea în care aveau un scop pentru a lupta, se transformă în niște personaje „debusolate”.

Dar această buimăcire este doar de moment, ei descoperind apoi adevărata libertate, oferită de faptul că sunt doi necunoscuți într-un loc necunoscut. Ei pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte.

Îndepărtarea de țară reprezintă în același timp și un moment de respiro, un moment de reflexie pe care nu și le-ar fi permis atunci când erau prinși în tumultul evenimentelor. Se detașează de problemele generației doar pentru a le privi într-un mod obiectiv care să le permită o și mai acerbă luptă.

Personajele pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte

Tinerii profită de acest popas pentru a trăi cât mai multe experiențe, pentru a se regăsi. Contactul cu colegii de generație îi scoate întotdeauna din contextul indian. Ei se simt vinovați de faptul că acordă mai puțină atenție proiectelor generației și că se axează mai mult pe propria ființă.

Străinătatea înseamnă o libertate pe care nici capitala, nici provincia nu o puteau oferi. Noi perspective sunt aduse la lumină, noi soluții se întrevăd.

Această axă a spațiilor este foarte importantă pentru tânăra generație, reprezentând o modalitate prin care limitele tinerilor sunt încercate.

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

Pentru că a făcut – şi poate mai face parte – din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel spus, să cadă (dacă nu cumva a căzut demult) în desuetudine pentru că, aşa cum opina Vasile Constantin Boghian în pertinenta “Românii, între Păcală şi Mioriţa”, vârsta adesea imberbă la care tinerii noştri iau contact cu marile creaţii literare – fie ele culte sau populare – este inadecvată pentru o înţelegere şi o apreciere profunde a temelor de substanţă reprezentate în ele.

Observaţia se susţine: este îndoielnic că Slavici a scris “Popa Tanda” având în minte o audienţă tânără. Dimpotrivă: clasicul nostru scrie povestea preotului din Sărăceni, care apare de nicăieri pentru a răsturna status quo-ul indolenţei într-o comunitate încremenită şi a conduce prin exemplu, mai degrabă având în minte un public matur. Citită la 12 sau chiar 18 ani, “Popa Tanda” are caracter anecdotic. Citită la 30 de ani, ea poate constitui un avertisment la timp. La 50, rolul ei e educativ, moralizator, de pildă pentru nepoţi – şi, ar trebui, pentru subordonaţi. Pentru că „Popa Tanda”, nu „Arta Războiului”, e cartea pe care orice şef român trebuie să le-o dăruiască angajaţilor.

Povestea pe scurt: părintele Trandafir, un “popă” drept şi cumpănit, harnic şi grijitor (“adună din multe şi face din nimica ceva”, dezvăluie Slavici), intră în conflict cu enoriaşii din parohia lui, Butucani, “bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”. “Căderea din Rai” se petrece fiindcă lui Trandafir, om intransigent, nu îi plac pomenile şi ospeţele, pentru care îşi ceartă consătenii, ba – pe deasupra – se pune rău şi cu protopopul, ceea ce îi atrage exilul în Sărăceni.

El avea legea lui: “Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!”

Ajuns în Sărăceni, ne spune Slavici, cu nevastă, doi copii şi desagii deşerţi, popa Trandafir găseşte o comunitate de leneşi – nu atât prin natura lor, cât de la natură: satul aflat în Valea-Seacă e victima inundaţiilor – veche poveste românească -, ceea ce ucide orice iniţiativă.

Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!

În Sărăceni, continuă Slavici, satul e uliţă, neavând garduri, iar biserica e “lucru de prisos”. Popa nu disperă: caută “să facă din nevoie drag” şi să îşi creeze un rost aici. Însă cum în Sărăceni, “nu erau nici pomeni, nici ospeţe”, părintele începe a-şi lucra fericirea, motivat cel puţin iniţial de cel mai pur autointeres („«Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!» Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”)

Popa Tanda. „Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii” Foto: umblat.ro

Sărăcenenii sunt însă români şi oameni: sfătuiţi cu binele, apoi treptat admonestaţi şi batjocoriţi pentru “păcatul” de a nu lucra, de a lenevi, îşi pierd răbdarea cu “Popa Tanda” şi-i cer episcopului să-l revoce.

Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc

Tanda are de-acum patru copii, şi un sat care i s-a urcat în cap. Doar Dumnezeu – şi munca pe care le-o predica altora – îl mai pot salva. De voie, de nevoie, el devine primul gospodar al localităţii: îşi repară casa, şi-o îngrădeşte, pune ceapă, morcovi, fasole, barabule (cartofi, n.n.), curechi (varză) şi păpuşoi (porumb), în fine ajunge mic artizan şi un soi de primar neoficial, iar tot satul se modelează – după ani de zile de stupoare  – după el.

Catalogat odată “omul dracului”, Tanda redevine “părintele Trandafir” şi “omul lui Dumnezeu”, binecuvântat cu nepoţi şi respectat în comunitate.

De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. (…) Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.

S-a perimat mesajul lui “Popa Tanda”? Este nuvela lui Slavici, publicată la 1875, o bagatelă, azi? Nicidecum! Într-o societate românească în care avem mai nou “buzzword”-uri şi nu principii de viaţă, în care productivitatea şi eficienţa, religii importate din metropole străine, au înlocuit munca onestă şi răbdarea cuminte a roadelor, în care mulţi tineri visează doar la “leisure” fără să accepte şi responsabilităţile aferente, punând căruţa înaintea cailor, “Popa Tanda” e de o actualitate senzaţională.

Nu, românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa (uneori filosofică, alteori anxioasă), cum ar zice Tudor Gheorghe. El n-a descoperit încă piatra filosofală a acţiunii şi se mulţumeşte a contempla, ceea ce-l face adeseori victimă. Acestea fiind spuse, până vin ruşii, turcii, sau pur şi simplu Marele Potop, ca-n Valea-Seacă a lui Popa Tanda, poate ar trebui să ne luăm destinul în mâini şi să avem curajul de a ne crea viitorul. A citi “Popa Tanda”, poveste clasică despre un român muncitor, e un început de bun augur.

Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro

Cultura și progresul tehnic reprezintă un tandem materializat recent, dar care reușește să vizeze publicul interesat, oferindu-ne hrană spirituală și festinuri creaționale. Iată de ce în Basarabia, atunci când vorbim despre selecții culturale, în profunzimea lor, percepem cu prioritate resursele de social media. Chișinăul, în calitatea sa de amfitrion basarabean, mai are mult de lucrat la acest capitol, dar sămânța a fost deja plantată cu succes, dând primele roade modeste.

Ne putem astfel mândri cu câteva portaluri de cultură și artă, care propagă cu succes valorile societății basarabene. Topul selecțiilor noastre este deschis de un proiect inedit, lansat recent, intitulat Haibun.md. Bazat pe culturalizare, acesta ne informează despre cele mai importante noutăți în materie de citit, de apariții editoriale și de idei inovative din lumea literaturii contemporane. Cea care a fondat această platformă culturală este Doina Lungu, o tânără autoare de carte, care împreună cu alte două tinere bibliofile  (foto jos) a decis că publicul moldav are nevoie de un respiro în materie artistică. Pe pagina de internet a revistei puteți observa originalitatea și inventivitatea fetelor, care nu s-au rezumat la scris, ci au creat – în acord cu ultimele tendințe – și un vlog  pe care fac recenzii pentru diverse cărți.

În lista noastră își are locul și revista ”Literatura și arta”, ce reprezintă tribuna oficială a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Din păcate, aceasta are anumite carențe la capitolul actualizare și poartă amprenta anilor trecuți. Este, însă, utilă criticilor literari și celor care își doresc să afle noutăți despre lucrările autorilor autohtoni.

Un reper în cultura din Basarabia – Echipa platformei haibun.md Foto: pagina Facebook Haibun

De la forumuri online, la cluburi de carte „reale”

O pondere tot mai mare în acest segment o au forumurile dedicate cititului, care și-au fixat pozițiile în spațiul Facebook. Aici nu pot trece cu vederea grupul ”Ce carte citești”, fondat de către Diana Ranga-Enachi și moderat de către Nata Eu. Aceasta din urmă este și o bloggeriță de succes, care deține pagina Maratonul de lectură. Deși este stabilită în Cluj, reușește să mențină legături strânse cu Chișinăul, organizând atunci când revine reuniuni de suflet în care implică activ orice fel de cititori, de la cei veterani la novici.

Și pentru că acest manifest cultural a avut priză la public, în scenă și-au mai făcut apariția câteva cluburi de carte, active atât în mediul online, cât și în afara acestuia. Aici menționăm ”Clubul cititoarelor moderne”, fondat de către Victoria Anna, care reușește să provoace atenția doamnelor și domnișoarelor la cititul în grup, în paralel și în schimb de opinii.

Dacă acest proiect optează pentru o ambianță destinsă, următorul rămâne fidel canoanelor tradiționale, reprezentând un veritabil cenaclu cu întâlniri regulate și autori cunoscuți atât în interiorul țării, cât și dincolo de hotarele ei. Este vorba despre Cenaclul Republica, al cărui nume reflectă aspirațiile noastre independente și care este centrat pe un public inițiat în literatură. Cenaclul Republica este cenaclul Bibliotecii Naţionale din Chişinău. El este iniţiat şi moderat de către  Moni Stănilă, cu suportul activ al scriitorilor Alexe Rău, Alexandru Vakulovski Dumitru Crudu şi al doamnei Raisa Melnic.

Eveniment organizat de Cenaclul Republica, ce aparține Bibliotecii Naționale din Chișinău Foto: deschide.md

Filme bune ca un vin vechi

Dar să nu credeți cumva că viața noastră culturală se rezumă doar la citit. Nici pe departe. Basarabenii optează și pentru alte forme de culturalizare, precum teatrul, cinematografia sau cluburile oratorice. Aici în ajutor ne vin festivalurile de film, precum Cronograful sau, mai nou, TIFF-ul, care va trece în curând Prutul. Pentru a fi la curent cu noutățile în materie de evenimente de acest gen apelăm la site-uri precum: allfun.md (o platformă preponderent în limba rusă), fest.md (site în limba română cu actualizare destul de bună) și desigur iticket.md (care este un magazin online de bilete cu informații depline despre evenimente curente și viitoare).

Prima ediție a TIFF în Basarabia vine la Chișinău Foto: iticket.md

Desigur, la final nu puteam să trec cu vederea festinurile gastronomice și vinicole, care în ultimul timp au luat amploare la noi. Aici este interesantă apariția Finewine.md, o platformă culturală, dar nu numai, unde se discută activ realizările noastre în materie de vinuri, cu care într-adevăr ne putem mândri, așa că dacă ajungeți în Chișinău vă puteți delecta cu evenimente marca  ”La vie en Rose” – degustări de vinuri în diverse localuri de bonton. În aceeași ordine de idei, puteți accesa pagina de Instagram / Facebook a platformei Restoguide, dacă doriți să alegeți un restaurant cu mâncare delicioasă de la noi.

Sper că toate aceste recomandări vă vor intriga și convinge să ne vizitați cât de curând, căci în ciuda problemelor de la noi rămânem un popor ospitalier.

Cu drag, din Basarabia!

Foto deschidere: Aleea Clasicilor din Parcul Ștefan cel Mare și Sfânt, din Chişinău

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

„Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.

Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru că s-a emoționat încă de la primele strofe, dar mi-a predat cartea – prea mare pentru mâinile mele mici – ca să continuu eu lectura. Aceea avea să fie prima mea întâlnire cu opera poetului George Coșbuc. Abia apoi am aflat de poezia Iarna pe uliță, vestită în rândul școlarilor.

George Coșbuc (1866-1918), născut în satul Hordou din județul Bistrița-Năsăud, este considerat unul dintre cei mai mari creatori lirici pe care i-a dat România și s-a distins ca poet al țărănimii, el zugrăvind, prin versurile sale, superbe tablouri pastorale românești. Fiind un autor canonic, poeziile sale sunt nelipsite din manualele școlare. Însă, Coșbuc s-a remarcat și prin activitatea sa prodigioasă de traducător, stăpânind cu măiestrie limbile latină, engleză, germană, italiană și chiar sanscrită. Capodopera lui Dante Alighieri, Divina comedie, a fost tradusă în română de către George Coșbuc, în peste douăzeci de ani, rezultatul fiind considerat până azi drept cea mai bună versiune existentă.

În clasa a IV-a, autor a peste 100 de poezii

Coșbuc s-a născut într-o familie numeroasă, el fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, la rândul ei, fiică de preot. Geniul său nu a rămas latent mult timp, făcându-și simțită prezența de la o vârstă fragedă: pe când era în clasa a IV-a, Coșbuc semnase deja 160 de poezii! El era tipul de creator care voia totul sau nimic, pentru că nu se mulțumea cu lucrurile făcute pe jumătate: dacă una dintre poeziile sale nu-l mulțumea, arunca hârtia în foc fără să clipească. Prietenii săi vor povesti ulterior că, odată, Coșbuc a ars zece poezii în numai câteva momente.

Poetul a urmat clasele primare la școala confesională din Hordou, iar mai târziu a făcut studiile la liceul din Năsăud. Grație profesorilor foarte bine pregătiți, ce puneau accentul pe limbile străine și pe literatura clasică, tânărul și-a format un temeinic bagaj cultural. În 1884, promovarea examenului de bacalaureat i-a deschis drumul către Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, dar din 1886, el a frecventat sporadic cursurile din cauza problemelor de sănătate și ale celor financiare. Totuși, greutățile întâmpinate nu l-au împiedicat să colaboreze cu diferite publicații ale vremii, între care și Tribuna, de la Sibiu.

View this post on Instagram

George Coşbuc (1866-1918), supranumit poetul țărănimii. #mariromani #poezie #GeorgeCosbuc #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jul 12, 2017 at 2:23am PDT

Despre tânărul ce își anunța deja imensul potențial, scriitorul Ioan Slavici a spus că este un „admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”. Odată cu publicarea poemului Nunta Zamfirei, care l-a impresionat până și pe Titu Maiorescu, George Coșbuc a devenit cunoscut drept un mare poet.

Ioan Slavici: „George Coșbuc este un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”

În consecință, Maiorescu i-a propus autorului poemului El Zorab să vină să muncească la București, ofertă pe care Coșbuc a acceptat-o, pentru că nu voia să facă armata – în 1889, Ardealul era sub bocancul austro-ungar, iar toate legile ce trebuiau respectate erau ale împăratului Franz Josef. Dacă ar fi fugit de armată, poetul ar fi fost considerat dezertor, așa că a trecut Carpații pentru a se stabili în Regat. Deși George Coșbuc a preluat o slujbă de conțopist care i-a produs o plictiseală groaznică, în orașul de pe Dâmbovița, viața lui a fost una boemă – ieșea des la un pahar de vin roșu în cercurile culturale, se împrietenise cu Ioan Slavici, mai stătea de vorbă cu Ion Luca Caragiale, îl admira pe Mihai Eminescu.

Apoi, în 1894, George Coșbuc, alături de Slavici și de Caragiale, a preluat conducerea revistei Vatra, a librarului Constantin Sfetea. În redacție, poetul muncea enorm și, după câteva luni aglomerate, acesta nu a apărut vreme de două zile. Sfetea, alarmat pentru că-l știa pe Coșbuc om serios, a început să-l caute pe acesta peste tot. Într-o mahala din zona Nerva Traian, într-o casă veche, cu o cameră întunecată, având ziare lipite pe rame în loc de geam, Coșbuc delira, cuprins de frisoane.

Accidentul care a răpit un tânăr, dar și un geniu românesc

Sfetea a adus un medic, apoi l-a luat pe bolnav la el acasă, pentru a-l însănătoși. Sora librarului, Elena, l-a îngrijit, iar la scurt timp, cei doi s-au și căsătorit. Nu mult după aceea (1896), celor doi li s-a născut un fiu, Alexandru, despre care se spunea că ar fi fost de o frumusețe covârșitoare. Deși nu a moștenit talentul scriitoricesc al tatălui său, Alexandru cunoștea mai multe limbi străine și știa să cânte la vioară.

De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911 Foto: wikiwand.com

Cu toate acestea, fericirea lor avea să fie, la un moment dat, spulberată: una din serile de august ale anului 1915 a adus drama în familia Coșbuc. În casa patronilor restaurantului „Carul cu bere”, mai mulți prieteni, printre care și George și Alexandru Coșbuc, s-au adunat, într-o atmosferă voioasă, pentru a sărbători intrarea României în război. În noaptea aceea, Alexandru a plecat într-o excursie cu un prieten, cu mașina Mercedes-Benz torpedo, ceva inedit și exclusivist la acea vreme. Accidentul de mașină produs în apropiere de Târgu Jiu, în noaptea de 29 august 1915, i-a curmat viața fiului lui Coșbuc. Tânărul, care avea numai 20 de ani, a fost rănit grav și a fost transportat cu căruța la spital, însă a murit pe drum.

George Coșbuc mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră

Din acea zi, tatăl băiatului, marele poet George Coșbuc, nu a mai fost același om, și tot atunci se spune că ar fi băut ultimul său pahar cu vin. Poetul slăbise mult, avea ochii umflați de lacrimi, delira și își vedea fiul prin casă. Lesne de înţeles, renunțase la scris și arăta ca o fantomă. Mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră. Așa și-a petrecut zilele în casa de pe Calea Plevnei din București, până în 9 mai 1918, când a trecut și el în neființă, trupul fiindu-i depus în cripta în care se afla fiul său.

Pe George Coșbuc l-am considerat, dintotdeauna, poetul care s-a remarcat, din suita de mari nume românești, prin luciditatea aproape dureroasă a operelor sale, el știind cum, prin cuvinte simple și bine alese, să redea adevăruri, povești și experiențe. Multe dintre operele sale merită recitite și astăzi, întrucât conțin tâlc mereu valabil: judecarea omului după aparențe (Nebuna), dragostea părinților (Trei, Doamne, și  toți trei!), vrajba dintre femei (Dușmancele), tinerețea (La oglindă) sau iubirea mistuitoare (Numai una).

https://www.youtube.com/watch?v=rtSmtCD4wMA

O altă etapă în dezvoltarea formulelor narative ale operei lui Mircea Eliade este reprezentată de proza așa-zis fantastică. Folosim apelativul „așa-zis”, pentru că această literatură are un caracter special, Eliade dezvoltând o variantă proprie a fantasticului, care nu se supune în totalitate regulilor fantasticului european –  teoretizat de Tzvetan Todorov.

Așa cum fantasticul irumpe pe neașteptate în cadrul realului, așa și proza fantastică a lui Mircea Eliade a izbucnit în procesul scrierii literaturii sale, acesta întrerupând lucrul la romanul Ștefania (rămas neterminat), pentru a se concentra pe un nou tip de literatură, o literatură mult mai aproape de preocupările „teoretice” avute de istoricul religiilor.

Această concentrare asupra fantasticului își are originile în nevoia savantului de a-și „vărsa” frustrările teoretice, de a imagina, pornind de la baza teoretică pe care o acumulase și dezvoltase. Literatura, spre deosebire de profesia de istoric al religiilor, nu-i impunea un foarte mare grad de acuratețe științifică, nu-i cerea teorii demonstrabile, îi permitea lejeritatea de a-și imagina scenarii pornind de la mituri.

 O versiune proprie

Pentru început, trebuie făcută o distincție clară între fantasticul din literatura europeană și fantasticul pe care Mircea Eliade îl propune prin intermediul literaturii sale. Fantasticul lui Eliade pornește de la o interpretare pe care o va teoretiza în lucrările științifice, și anume că sacrul este camuflat în real și că acesta se poate oricând manifesta, intervenind asupra legilor „normalului”.

Prin urmare, Eliade își construiește propria versiune de fantastic, care reprezintă o aducere în literatură a conceptelor din sfera teoretică a istoriei religiilor. Putem afirma că acest tip de literatură proprie lui Eliade are mai degrabă un caracter mitico-filosofic, caracterizat prin dorința de a accede la adevărul inițial, de a descoperi acel illo tempore care să anuleze secole întregi de istoricitate, care au avut rolul de a smulge ființa originară din eternitate și de a o proiecta în concretul mizer.

Tipurile de fantastic

Fantasticul cunoaște două etape: prima este cea a fantasticului bazat pe mitologiile românești și universale (mai ales pe cea indiană), iar cea de-a doua etapă pune mare accent pe dezvoltarea în literatură a conceptului coincidentia oppositorum.

Prima direcție relevă modul în care mitologia populară se raportează la anormal, miraculos, fantasme colective, în timp ce cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

După cum afirmam anterior, fantasticul eliadesc își are sursa în istoria religiilor, în special în filosofia străvechii religii hinduse. Proza lui Mircea Eliade din această perioadă literară nu pune mare accent pe formă sau pe stil literar, ci mai mult pe mesajul pe care îl transmite. Însuși Eliade teoretizează această formă a fantasticului într-unul dintre eseurile sale cuprinse în volumul Oceanografie (articolul Fragmente, Editura Humanitas, București, 2003, p. 176), insistând asupra faptului că există o prezență fantastică în folclor și că individul poartă în sine o intuiție a globalității lumii. Intuiția globalității lumii se subordonează subconștientului uman, fiind de natură fantastică și pătrunzând în toate formele organismului social.

Proza de această factură nu se caracterizează prin prezentarea unor evenimente insolit de fantastice, ci se concentrează asupra reacției pe care umanul o are în prezența „supraumanului”. Și această modalitate reprezintă principala formă de realizare a fantasticului din această etapă.

Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității

Cea de-a doua perioadă a prozei fantastice intră într-o paradigmă diferită față de cea care o precede. Această a doua perioadă este cea care face trecerea spre ceea ce avea să devină romanul mitic eliadesc. Dacă prima perioadă era bazată pe prezentarea unor mituri autohtone, cea de-a doua perioadă este centrată pe ruperea de nivel temporal, pe demonstrarea tezei potrivit căreia sacrul poate apărea pe neașteptate în mijlocul profanului. Cea de-a doua direcție se caracterizează prin rupturi în plan temporal și prin posibilitatea individului de a intra, printr-o tehnică spirituală specială, în contact cu alte lumi și de a cunoaște o anumită experiență.

Proza fantastică scrisă de Eliade este o demonstrație a înstrăinării lui Dumnezeu și a ascunderii Sale în lume, așteptând să fie decoperit de omul distrus de povara istoricității și a profanului din ce în ce mai prezent în spiritualitate. Este o luptă pe care Mircea Eliade o duce peste timp cu filosoful nihilist Nietzsche, care afirma la sfârșitul secolului al XIX-lea că Dumnezeu a murit. Eliade nu neagă dispariția lui Dumnezeu, dar nuanțează această idee filosofică adăugându-i următoarea interpretare: Dumnezeu s-a retras, nu mai este atât de prezent, dar El este în continuare aici. Este aici și așteaptă să fie descoperit de oamenii care au asistat la atâtea orori și care și-au pierdut inocența spirituală.

Preferințele literare, aici în Basarabia, în ultimii 7-8 ani au suportat transformări de toată frumusețea. Practic, am căzut dintr-o extremă în alta, ajungând să mediatizăm cărți chick-lit și să suferim de emfaza autorilor de idei pe Facebook. În linii generale, tendința nu este una rea, dacă e să o privim ca pe un exercițiu vital în formarea gusturilor literare și artistice, dar carențele în acest segment se răsfrâng adeseori în tendințele artistice ale tinerei generații.

Dincolo de această evoluție (sau regres, cine știe?) controversată, am avut parte și de unele erupții artistice pe piața cărții, cea mai impresionantă pentru actualitatea din Basarabia fiind apariția romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă.

Pentru cititorul român de peste Prut, acest autor ar putea să rămână necunoscut sau enigmatic, însă aici, în matricea culturii basarabene, el se numără printre cei mai importanți scriitori ai perioadei independenței. Până la apariția cărții Tema pentru acasă, Dabija era un poet convins, care mai cocheta uneori cu eseistica, și un politician carismatic.

Nicolae Dabija a reușit să scoată la iveală subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste

Lăsând de o parte rufăria murdară a politicii, care învolbură mult spiritele, Nicolae Dabija chiar a dat naștere unui fenomen literar de amploare, fiind practic un deschizător de uși. Dumnealui a reușit să scoată la iveală unele subiecte demult închistate în istoria noastră, transformând un subiect damnat – deportările – într-o frumoasă poveste de dragoste. Eroul central al narațiunii este un profesor de literatura română, care reneagă puterea comunistă în figura lui Stalin, atunci când portretul acestuia ia locul imaginii simbolice eminesciene. Fiind un reprezentant al intelectualității din Basarabia, Mihai Ulmu este condamnat la detenție în gulag ca urmare a unui proces simulat și derizoriu. Ce nu știe acest Mihai este pura și fierbintea dragoste a elevei sale, Maria Răzeşu, care grație unei fervori feminine pleacă în căutarea lui și îl ajută să evadeze.

O carte a îndrăznelii nobile

Deși subiectul în sine este deja tatonat de așa autori ca Soljenițîn, Vitkovski sau Applebaum, Nicolae Dabija i-a oferit o cu totul altă turnură, răsturnând stereotipuri și transformând un sentiment atât de onorabil în sursa supraviețuirii, fapt pentru care lucrarea sa a avut priză atât la publicul adult, cât și la cel puber.

Rezonanța și sensibilitatea acestui roman său au făcut posibilă introducerea acestuia în curricula academică a liceelor din țară, oferind un plus de valoare procesului educațional. În aceeași ordine de idei, lucrarea nu i-a lăsat indiferenți nici pe criticii literari ale căror opinii au fost, practic, unanime. De exemplu, Jean-Paul Gavard-Perret (poet și critic literar francez) menționează că: „Nicolae Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină. Scenele sunt foarte expresive. Acest roman este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei duse contra tuturor nedreptăților lumii. Autorul ne învață cum să înfruntăm legile forțelor brune sau roșii și cum să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați.”

Dabija găsește uneltele literare potrivite ca să poată schimba bezna în lumină

Cu acest punct de vedere, suntem în unanimitate de acord, deoarece sămânța efortului literar transpus în această carte a prins rădăcini în inimile noastre. Țin minte cum plângeam la unele scene emoționale, înăbușindu-mi revolta, căci mintea mea de liceeană refuza să accepte un astfel de destin, o nedreptate atât de mare. Peste ani, când deja această carte se păstra pe rafturile memoriei mele, am scos-o cu grijă ca să vă povestesc despre inocența și magia istoriei celor două suflete, dragostea cărora a răzbit prin mrejele întunecoase ale suferinței și deznădejdii.

Deci, pe final, care este Tema pentru acasă oferită de Nicolae Dabija? Este o sumă de pilde și de principii, de care oamenii nu pot face abstracție, pe care trebuie să le trăim intens la cele mai înalte stări ale condiției umane, rămânând fideli demnității și credinței în bine, în moralitate și în eternitatea unei națiuni.

Ilustrație deschidere: timpul.md

Suntem în plin sezon estival, când tânjim după zile însorite și relaxante, departe de agitația marilor orașe. Dacă în perioada următoare ajungeți la mare, Matricea Românească vă propune trei cărți cu tematică estivală, de savurat în bătaia brizei, alături de un pahar mare cu limonadă.

Radu Tudoran, Fiul risipitor, Editura Art, București, 2010, 384 pagini

O poveste de dragoste fulminantă, cu rădăcini adânci, născută în adolescența Evei și care o va urmări din umbră pe tot parcursul existenței sale. Cel fără de nume, fiul risipitor, va rămâne de-a lungul romanului un pribeag care, în momentele de rătăcire, revine în viața eroinei pentru a-i distruge fericirea cu greu obținută. Eva trăiește subjugată, la granița dintre dragoste și ură, dar știe că de fiecare dată îl va urma orbește, deoarece forța care îi unește este mai presus de voința sa. Încercările de a-și clădi un trai în absența lui se năruie rând pe rând, în funcțiile de capriciile acestuia. Căsătoria cu Oswald, prietenia cu Luchi, cariera de cosmeticiană – toate acestea pălesc în fața pasiunii mistuitoare pentru fiul risipitor. Este o dragoste bolnăvicioasă, în brațele căreia Eva plonjează cu voluptate cu fiecare ocazie.

Prin Fiul risipitor, roman publicat în 1947, Radu Tudoran rămâne în aceeași zonă romantică și dulceagă ce caracterizează proza interbelică a lui Ionel Teodoreanu. Tristețea apăsătoare, emoția și sensibilitatea dialogurilor – fără însă a cădea în patetic -, lirismul frazelor, sunt doar câteva din elementele ce compun farmecul acestui text.

Un roman care se savurează în tihnă, sub dogoarea soarelui torid al plajelor sălbatice de la Marea Neagră, ce reprezintă și fundalul unor lungi episoade erotice între cei doi protagoniști.

*

Ismail Kadaré, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek, Editura Univers, București, 2015, 208 pagini

Prin intermediul acestui roman, Ismail Kadaré aduce în atenția cititorilor orașul Saranda din Albania, un loc încărcat de istorie, o stațiune estivală fermecătoare și o destinație nemaipomenită pentru următoarea vacanță de vară. Riviera albaneză ni se dezvăluie pe fundalul unui soare arzător, în care protagoniștii trăiesc o idilă romantică, presărată cu comploturi politice, specifice perioadei comuniste. Decorul este întregit de situl arheologic Butrint, un loc ale cărui origini, potrivit legendelor, se află în strânsă legătură cu istoria Troiei, și unde naratorul pune în scenă o „tragedie“ cu iz grecesc ce răstoarnă destinul personajelor.

După cum este prefigurat din titlu, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek prezintă câteva frânturi din destinul personajului cu nume omonim. Tânărul, cu veleități și speranțe artistice, primește ordinul de prezentare în armată, în stațiunea Saranda, cunoscută pentru trecerile ilegale în Grecia. În paralel, intră în scenă personajul principal feminin, Vjollca Morina, stagiară la o bancă, și este caracterizată mai ales printr-o sexualitate debordantă – trăsătură mai rar elogiată la eroinele de roman, chiar și în cele moderne.

Autorul nu se sfiește să contureze portretul unei tinere de o frumusețe răvășitoare, a unei spioane demne de scenariile hollywoodiene, care este angajată de către stat pentru a întreține legături amoroase cu potențialii fugari. Sub soarele fierbinte al verii, propice iubirilor pasionale de o vară, legătura dintre Vjollca și Lul se desfășoară năvalnic.

Dincolo de a fi o carte cu iz de tragedie grecească, Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek vorbește despre abuzurile sistemului comunist în Albania, despre restricțiile vieții de armată, dar explorează cu nonșalanță și aspecte legate de instinctul sexual feminin. Cu o acțiune cursivă, un sfârșit bulversant și o idilă de-o vară, Kadaré creează un roman potrivit pentru mai multe gusturi literare, și care te face să-ți dorești să vizitezi Albania și să-i descoperi frumusețile.

*

Mara Wagner, În spatele blocului, Editura Nemira, București, 2017, 264 pagini

Lansat în luna mai, romanul de debut al Marei Wagner, În spatele blocului, redă din plin atmosfera vacanței de vară, prin prisma caracterului ludic al întâmplărilor pe care le descrie. Scrisă cu un optimism debordant, mult umor și nostalgie, cartea este un jurnal al tinereții celor născuți în anii 1970-1980, un fel de oracol ce înregistrează atât micile momente de cumpănă din viața școlarilor, cât și traiul la bloc.

Chiar dacă în miezul acțiunii o avem pe adolescenta Maria, veșnic îndrăgostită și cu multe dileme amoroase, savoarea acestui roman rezidă în micile detalii ce recompun viața în anii comunismului. În spatele blocului este un roman ce surprinde candoarea unei copilării lipsite de comodități și bunuri materiale, dar pline de relații de amiciție și mici complicități ce se traduc printr-un șir nesfârșit de jocuri și distracții.

Pentru cei care au trăit în acele vremuri, cartea Marei Wagner este un cufăr al amintirilor din care vor extrage cu amărăciune cozile la diferite alimente, cartelele pentru pâine, programul limitat la televizor, contrabanda cu casete video, apa caldă duminicală, păduchii luați de pe la colegi, practica la muncile agricole etc. Dar, pe de altă parte, ei vor extrage cu dor sentimentele de comunitate și de prietenie care se nășteau între locatarii unui bloc.

În spatele blocului este ca o vacanță de vară ce nu ai mai vrea să se sfârșească: caldă, amuzantă, și plină de aventuri năstrușnice.

Foto deschidere: fashionoire.com

Încercând să devină „omul complet” în toate domeniile în care activa, Mircea Eliade nu se mulțumește cu succesul obținut de proza autenticistă, trecând imediat la experimentarea unor noi formule: proză fantastică, jurnal, teatru, roman mitic. Din succinta enumerare pe care am făcut-o, se poate observa faptul că literatura lui nu ține cont de granițele genurilor, speciilor sau ale modalităților în care își abordează subiectele.

Lăsând la o parte felul în care este structurată opera literară (în funcție de cele câteva criterii menționate anterior), trebuie menționat faptul că aceasta este interdependentă, fiecare particulă izolată rezonând cu întregul. Spre exemplu, nuvele din cea de-a doua fază a fantasticului devin aparat critic pentru pisele de teatru. În cadrul nuvelelor, Eliade dezvoltă anumite teorii despre teatru, teorii care sunt mai târziu demonstrate de opera sa dramatică.

Preliminariile operei dramaturgice

Trebuie menționat încă de la început că obiectul articolului de față nu îl fac piesele de teatru scrise de Mircea Eliade, ci concepția despre teatru pe care el o dezvoltă în câteva nuvele și, mai cu seamă, în romanul Nouăsprezece trandafiri. Segmentul de teatru al operei lui Eliade nu a fost îndeaproape cercetat de critica românească, cu toate că acesta dezvoltă câteva idei interesante, producând un nou fel de teatru, unul ce poartă în întregime amprentele filosofiei eliadești.

Pentru a face totuși o scurtă trecere în revistă a operei sale dramaturgice, trebuie să menționăm că prima piesă de teatru finalizată de către autor (Iphigenia) a apărut în anul 1939, reușind încă de la apariție să atragă atenția unor foarte importante personalități din lumea culturală interbelică.

Segmentul de teatru al operei lui Eliade nu a fost îndeaproape cercetat de critica românească, deși el dezvoltă idei interesante

Înaintea acesteia, Eliade mai începuse două proiecte, rămase neterminate: Comedia morții și Ciuma. Alte două piese începute în 1943 au rămas neterminate, Oameni și pietre și 1241. Ce-a de-a doua piesă de teatru finalizată (și ultimul proiect în domeniul dramatugiei) a fost Coloana nesfârșită (1970), scrisă după cristalizarea teoriilor sale în domeniul istoriei religiilor.

După cum afirmam anterior, textele și teoriile lui comunică între ele, putându-se observa că încă din 1931 (când lucrează la prima sa piesă de teatru) începe să se contureze procedeul ce avea să fie conceptualizat mai târziu, devenit cunoscut sub sintagma camuflarea sacrului în profan. Unele dintre nuvele lui Eliade (Adio!, Podul, Uniforme de general, Incognito la Buchewald și romanul Nouăsprezece trandafiri) teoretizează o formă nouă de teatru, una pe care Mircea Eliade încearcă s-o desăvârșească mai târziu în piesele sale.

Nouăsprezece trandafiri – romanul mitic și teoriile despre teatru

Conceptual, Nouăsprezece trandafiri se încadrează în etapa romanului mitic a literaturii lui Mircea Eliade. Acest roman abordează problema mitului dintr-o perspectivă diferită față de Noaptea de Sânziene și la un nivel mult mai intelectualist. Nouăsprezece trandafiri este mult mai impregnat de informații mitologice decât romanul anterior, iar firul narativ este deseori întrerupt de monologuri intelectualiste care au rolul unor discursuri de inițiere a cititorului în lumea mitului.

Spectacolul este înfățișat ca singura modalitate de regăsire a ființei originare, singura modalitate de evadare dintr-o istoriografie care are tendința de a conduce omul spre ratare. Teza acestui roman este că spectacolul are o funcție mitică menită să-l conducă pe om spre libertatea absolută, spre libertatea spirituală. Și modalitatea prin care Mircea Eliade a ales să reprezinte spectacolul ca mod de reiterare a mitului este prin intermediul teatrului, care era în mod general considerat simulacrul realității și care apare în roman ca înlocuitor al realității.

Piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal

Personajele abandonează realitatea istorică, istoriografică pentru a se integra în „realitatea primordială”. Această „fugă” a personajelor eliadești de istorie, de prezent nu este o temă nouă în literatura acestuia, dar spre deosebire de celelalte romane, inclusiv cele autenticiste, această fugă este concretizată prin refugierea în haos, în haosul primordial, de dinainte de crearea lumii, haosul din care se poate naște o nouă ființă. Teatrul este cosmogonie, o modalitate de anamneză a timpului mitic, de recreare a ființei fericite. Personajul care pune cel mai bine în aplicare această concepție asupra teatrului este scriitorul Dumitru Anghel Pandele, care își schimbă paradigma sub influența „teoriei” lui Ieronim Thanase.

Întreaga teorie asupra noului mod de a cunoaște teatrul este o completare și nuanțare a teoriei hegeliene asupra istorismului, potrivit căreia Spiritul Universal se manifestă în fiecare eveniment istoric. Dar teoria lui Mircea Eliade merge cu speculația mai departe, propunând o descifrare a acestuia, nemulțumindu-se doar cu înțelegerea și constatarea prezenței acestuia. Și în spiritul acestei nuanțări, întreaga activitate a grupării lui Ieronim Thanase se îndreaptă spre reinterpretarea miturilor universale: piesele de teatru puse în scenă au întotdeauna un subiect mitic și până și activitatea fizică stă tot sub semnul mitului universal. Un exemplu în acest sens este modul în care tinerii cu reale aptitudini pentru înot sunt invitați să studieze „libertatea de mișcare a peștilor”, urmărindu-se aducerea omului la o anulare a naturii sale și la o identificare cu libertatea regnului animal.

Cu toate că opera sa dramatică nu este foarte vastă (în comparație, bineînțeles, cu productivitatea sa în câmpul romanului și nuvelei), aceasta merită cu siguranță luată în considerare ca fiind bucățica de puzzle care completează și perfecționează întregul tablou al operei scriitorului român, mai ales din perspectiva viziunii pe care acesta o propune relativ la interpretarea artei teatrale.

Mircea Eliade, Nouăsprezece trandafiri, Editura Humanitas, București, 2007, 232 pagini

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, o elevă sclipitoare în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească un editorial ce oglindește visurile generației tinere din România.

Motto: Nu mai lupta cu tine, luptă pentru tine!

Printre umbre de culori sidefate, raze diafane în nuanțe calde, chiar romantice, pe o plajă pustie, poate bântuită doar de câteva amintiri uitate, visez să ajung departe, departe în lumea mea, lumea plină de fericire, respect și inocență.

Visez să călătoresc, să descopăr, să simt, să trăiesc cu adevărat în propriul compromis, în propria-mi viață, fără să fiu manipulată de doctrine false și de sentimente reprimate. Aspir la liniște interioară pentru care, curând, nu voi mai plăti drept tribut zile și sentimente pozitive, și să mă plimb cu mintea în vecinătăți pe care le voi cunoaște abia atunci când destinul va fi hotărât că sunt capabilă să o fac.

Dar mai întâi mă voi confrunta cu paznicii tăcerii asurzitoare din mintea mea… Mă voi rătăci în labirinturi întortocheate, dar atât de simple. Apoi, sclipirea de moment mă va salva. Voi schița un altfel de personaj, un personaj zâmbitor, unul puternic, apoi îmi voi împlini visul de-o vară. Visul de a fi un om mai bun, de a întâlni cea mai bună versiune a mea care, probabil, se va oglindi în faptele mele, în zâmbetul meu real, în fiecare clipă trăită mai intens ca niciodată.

Visez să călătoresc, să descopăr, să simt, să trăiesc cu adevărat în propriul compromis, în propria-mi viață, fără să fiu manipulată de doctrine false

Voi avea, iarăși, ocazia să cunosc persoane noi de la care pot învăța ceva, voi pune întrebări, mă voi speria, voi lupta pentru mine și pentru visul meu de-o vară, un anotimp mult așteptat. E un vis ce poate, cândva, va deveni cea mai frumoasă amintire, cea în care cei ce mă vor vedea sau cunoaște vor descoperi un altfel de om, unul diferit ce și-a propus să rămână în memoria tuturor, iar cei ce mă vor reîntâlni vor afla o persoană aparte, cu noi aspirații, ce are de gând să înceapă un nou capitol, într-o nouă carte, într-un nou stil.

Poate că acesta e de fapt motivul tăcerii, al schimbării și al acestui anotimp cald, e scopul ce-l reafli mereu atunci când simți că te pierzi, e armonia din simplele adieri de vânt, sunt ploile ce-ți spală sufletul, ori furtunile ce te intimidează. Este, de fapt, noul tău motiv ce te stimulează să fii un alt tu, într-un alt mod, într-o altfel de perioadă…

• Despre
• Ultimele Postari

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață

Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)

• Drumul spre reuşită este un balon cu aer cald - 03-04-2018
• Vis de vară… - 26-06-2017
• Concluzia unei eleve, despre societate: „Toți am ajuns retardați emoțional!” - 29-05-2017

Carpeta cu „Răpirea din Serai”, peștii colorați de pe televizor, mileurile croșetate și bibelourile lucioase. Vă este dor de aceste obiecte, dar nu le mai regăsiți decât în casele bătrânești? Ei bine, le puteți revedea într-un muzeu situat în Centrul Vechi al Bucureștiului. Vă vine să credeți sau nu, la începutul lunii mai s-a deschis, pe strada Covaci numărul 6, Muzeul Kitsch-ului Românesc. Vizitatorii pășesc pe covorul roșu înainte de a ajunge în locul unde icoanele cu luminițe, bibelourile, vitrinele cu farfurii cu model, florile din plastic, tablourile colorate și multe alte obiecte pe care cu toții le-am avut – sau încă le avem – în case au devenit exponate prețioase. Cristian Lica este proprietarul acestui inedit Muzeu, care a fost, încă de la deschiderea oficială, extrem de bine primit de către publicul românesc, dar și de către cel străin.

După ce a călătorit în peste 100 de țări și a vizitat peste 500 de muzee din lume, Cristian a vrut să le ofere românilor o experiență care să îi amuze, dar și îi facă să plece acasă fascinaţi de România. Matricea Românească a discutat cu Cristian despre kitsch-ul românesc, despre evoluția sa, dar și despre ce şi-a propus cu Muzeul lui.

Matricea Românească: Cum ai descrie kitsch-ul românesc?

Cristian Lica: Este creativ și ridicol, în același timp. De multe ori, este și ostentativ. Toată povestea aceasta, a înapoierii României, este reală. România, în raport cu lumea vestică, este înapoiată, din perspectivă istorică. Asta nu înseamnă că e ceva rău, ci înseamnă doar că lucrurile se întâmplă mai încet sau că suntem în urma dezvoltării altor state. Deci această înapoiere nu mai este discutabilă, ci este concretă, există. Toți istoricii români, cumva, acceptă lucrul acesta. Consecințele sunt diverse, și kitsch-urile sunt o consecință a acestei înapoieri, în sensul că ajungi să fii kitschos în momentul în care sari prea multe trepte deodată.

Peștele din sticlă, așezat pe mileu sau pe televizor, o constantă în copilăria multora dintre români

Tu evoluezi, dar evoluezi în trepte foarte mari, netrăind experiența fiecărei trepte în sine. Evoluția nu se poate întâmpla, pur și simplu. Chiar și acum, în această epocă a tehnologiei, când aparent toată ajunge să fie la același nivel, o să vedem, la aceste societăți înapoiate, rămâneri în urmă. În Europa este foarte evident, pentru că noi avem vecinii vestici – cei la care ne raportăm noi – înaintea noastră. Acesta este modelul pe care noi îl urmăm. Există mai multe linii principale de modele în lume. Există cultura vestică, ce este condusă de Statele Unite. Deși putem să luăm și Elveția sau Norvegia ca fiind un model. Însă noi, când vorbim despre cultura vestică, „ne uităm” la Statele Unite. Avem și cultură chinezească, indiană, chiar și africană – poate nu atât de consistente.

Sărăcia materială nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Kitsch-ul se propagă unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală

Datorită poziției geografice a acestui popor, noi ne-am înscris pe direcția de a urma Vestul. În raport cu Vestul, noi suntem foarte kitschoși. Sigur, dacă ne-am compara cu chinezii – deși ei se raportează la valori culturale destul de diferite față de ale noastre – atunci, cu siguranță, noi am putea fi considerați mai elitiști decât ei, și ei, mai kitschoși decât noi. Dar, încă o dată, comparația nu se poate face, pentru că modelul pe care-l urmăm este cel din Vest. Înapoierea vine „la pachet” cu o mulțime de dezavantaje. Unul dintre ele este sărăcia. Sărăcia materială, din păcate – sau din fericire – nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Deci kitsch-ul se propagă foarte eficient în medii unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală.

Bibelourile, nelipsite în camerele de zi din România

Eu fac foarte clar diferența între sărăcia materială și cea intelectuală. Cel care produce kitsch-ul, cel care face alăturările nepotrivite – pune peștele pe televizor, considerând că sticla se asortează cu sticla – produce un kitsch creativ. El e creativ în acel moment. Ulterior, pentru că acela este un model de design interior acceptat de către cei care-l văd, alții îl preiau, pentru că este ieftin. Dar eu nu cred că ajungi să faci kitsch-uri doar pentru că te zgârcești, ci pentru că ești inspirat de modele similare care l-au creat. Creatorii de kitsch sunt diferiți de milioanele de propagatori de kitsch-uri. Însă kitsch-ul nu este o știință, cum nici arta nu este o știință. Totul este subiectiv.

Matricea Românească: O putem numi cultură?

 Cristian Lica: Este o formă de cultură. Putem spune că este subcultură, dacă folosim termenul american subculture, pentru că este o cultură pe care elita intelectuală nu o acceptă. Dar este o formă de cultură. Kitsch-ul este o formă de exprimare, nu se referă numai la artă, ci se referă la orice.

Matricea Românească: Chiar și la comportament?

 Cristian Lica: Sigur. Și la ținută. Între noi, poate să fie un dialog kitschos. Termenii pe care eu îi folosesc pot fi kitschoși, în sensul că pot fi nepotriviți în contextul și ideea pe care eu încerc să o comunic. În opinia noastră, kitsch-ul este foarte „larg”, de aceea, în Muzeu avem o paletă foarte mare de obiecte. Considerăm că limbajul de lemn este kitsch, dar și ideea cu aplauzele la aterizarea cu avionul. Sunt manifestări kitschoase. Un specialist – deși nu prea mai e vremea specialiștilor – o să pornească o polemică pe chestiunea aceasta, spunând că kitsch-ul este o formă de artă sau o formă de cultură foarte subțire și toate celelalte sunt doar niște manifestări.

De exemplu, bogăția preoților este sau nu este kitsch? Eu zic că da. Însă, există niște intelectuali cu care am discutat, care susțin că aceasta nu este o formă de kitsch. Desigur, ei susțin că este revoltător, dar nu este o formă de kitsch, așa că o încadrază la manifestări revoltătoare. Eu nu cred că definițiile de pe Wikipedia, de pe Webster sau de pe orice enciclopedie sunt atât de specifice. Ele spun că kitsch-urile sunt forme de prost-gust, gustate de către o populație foarte mare. Despre asta este vorba.

Matricea Românească: Par a fi incluse sub o umbrelă mare.

Cristian Lica: Exact. Și exemplul care îmi place cel mai mult este orașul Las Vegas. Acest oraș este considerat de către toată lumea ca fiind un mare kitsch, cu toate acestea, oamenii se simt foarte bine acolo. Eu nu știu pe nimeni care să spună: „Am fost la Las Vegas, nu mi-a plăcut pentru că este foarte kitschos”. Senzațiile pe care le trăiești acolo sunt încântătoare, vii bucuros în urma experienței trăite în mijlocul kitsch-ului. Concluzia este că oamenii se simt foarte bine în mijlocul kitsch-ului. Așa cred eu.

Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli

Mai am un argument în direcția aceasta. În momentul în care ne uităm la niște bibelouri, putem vedea tot felul de forme înfiorătoare de animale sălbatice, lei, tigri, câini violenți etc. Însă, când ele sunt bibelouri, se îmblânzesc. Sunt simpatice. Până și furia unui animal sălbatic poate fi îndulcită un pic, ca să fie acceptabilă. Kitsch-urile sunt frumoase. Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli. Însă, ei sunt definiți ca ridicoli de către noi, cei care suntem atât de elitiști încât ne permitem să punem etichete și să zicem: „Asta este artă, asta este kitsch”. Dar lucrurile sunt atât de subiective, încât fiecare le percepe diferit.

Matricea Românească: Vedem la tine în Muzeu lucruri pe care le-am avut cu toţii, sau încă le avem, în casa părintească. Pe atunci, păreau ceva frumos, o normalitate. Acum, nu mai sunt așa. Însă, în România anului 2017, vrem să credem că avem bun-gust. Dar și atunci credeam că avem bun-gust. Cum vezi evoluția aceasta?

Cristian Lica: Este vorba despre aceste trenduri, pe care le știm cu toții, care se schimbă. Până acum se schimbau o dată pe generație, acum se schimbă de mai multe ori pe generație. Cel mai bun exemplu pe care-l am, ca să înțelegi mai bine viziunea mea: Turnul Eiffel a fost un kitsch în momentul construcției lui – era un turn de fier în mijlocul unui oraș. Sunt niște elemente care confirmă lucrul acesta, respectiv percepția contemporanilor culți din perioada aceea, care au fost revoltați. Inclusiv inginerul Gustave Eiffel a fost reticent în fața proiectului.

Cristian Lica și-a propus ca, prin Muzeul Kitsch-ului, să le ofere românilor o experiență inedită, dar și educativă Foto: Arhiva personală

Proiectul i-a fost propus de către niște subingineri din firma lui. La început, el n-a vrut să și-l asume, dar, ulterior, când și-a dat seama de succesul pe care putea să-l aibă, și l-a asumat. Primarul a dat o autorizație de construcție provizorie, de doar 20 de ani. Ceea ce înseamnă că oamenii nu prea știau cum e cu turnul acesta: „Îl facem, și ce o să zică lumea…”. L-au construit, și a fost cel mai mare edificiu din lume pentru vreo 40 de ani, până când s-a construit Chrysler Building din New York. Generația următoare s-a născut cu el și l-a acceptat. Nu s-a mai luptat cu el, ci pur și simplu era acolo. Iar acum, sunt 200 de milioane de vizitatori, și este simbolul Franței. Dar și al Europei – când te gândești la imagini din Europa, ai și Turnul Eiffel. Ceva ce la bază a fost un kitsch. Pe toate criteriile de valori, și acum ar fi. Este nepotrivit acolo.

Aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare

Când noi am încercat să teoretizăm pentru Muzeu, să avem viziunea noastră asupra ideii de kitsch, am ajuns la concluzia că sunt două categorii mari de kitsch-uri – unele care ne plac și unele care nu ne plac atât de mult. Cele care ne plac au neapărat o doză de creativitate, iar creativitatea, cred eu, este o calitate care se manifestă atât de rar, încât ea trebuie susținută și aplaudată în orice manifestare a ei. Rezultatele nu sunt întotdeauna spectaculoase, dar motivul apariției unui lucru creativ trebuie aplaudat. Aici intră kitsch-urile pe care noi le numim de tip curry, acesta fiind un amestec de condimente indian – nu există ca atare în natură. Acest amestec, privit într-o rețetă, pur teoretic, poate părea ciudat, poate să nu te inspire. Însă, după amestecarea ingredientelor, gustul poate să placă. Deci și aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare.

Ulterior apariției lor, multe au fost preluate și copiate excesiv. Toate reproducerile, lucrurile care au avut scop comercial mai mult decât scop creativ sunt kitsch-uri repetitive. Așa le numim. De exemplu, toate Răpirile din Serai de pe pereți, reproducerile după David și Gioconda etc. Atunci când n-ai un mesaj artistic pe care vrei să-l comunici, ci pur și simplu vrei să beneficiezi de succesul pe care l-au avut Leonardo da Vinci sau Michelangelo, îți folosești calitățile artistice nu pentru transferarea unui mesaj nou și creativ, ci pentru a obține venituri materiale din reproducerile unor lucruri celebre. Acestea nu ne plac.

Matricea Românească: Când tinerii vin la tine în Muzeu, se amuză: „Din asta avea bunica!” sau „Și acum, mama are așa ceva acasă!”. Dar care ar fi kitsch-urile tineretului de astăzi?

 Cristian Lica: Sunt o grămadă! Din păcate, nu sunt atât de bine ancorat în fenomenul acesta al millennials, încât să pot, în calitate de curator al Muzeului, să aduc kitsch-uri moderne. Un kitsch poate fi și limbajul lor: excesele de „k”, în loc de „c”, sau modalitatea lor de a scrie, precum „iuby”. Apoi este și ținuta lor, vestimentația, sau chiar lucrurile la care dau like. Mie mi se pare că există foarte mult kitsch în lumea digitală! Sunt mulți interpreți kitschoși care au o popularitate foarte mare. Eu consider că manelele sunt un kitsch, cu toate astea, cel mai căutat termen pe Google România, în 2015, a fost Florin Salam. Deși avem un Muzeu în care expunem aceste kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”.

„Răpirea din Serai”, cea mai populară carpetă. Jos, îi face concurență o pernă cu Dinamo

Matricea Românească: Din categoria kitsch-uri veșnice, ce crezi că nu o să dispară din casele românilor?

 Cristian Lica: Majoritatea nu mai sunt în casele românilor, deși nu avem de unde să știm cu siguranță. Dacă vorbim despre decorul interior, kitsch-urile pe care le-am expus și care sunt aferente secolului XX, sunt pe cale de dispariție, dar în locul lor apar altele. De exemplu, noi nu am pus pisicuța chinezează, pentru că este de import. Însă pisicuța asta acum se găsește peste tot, ceea ce înseamnă că se vinde și că se găsește în case. Peste 20 de ani, pisicuța va fi noul kitsch. De asemenea, tapetul era considerat un kitsch, dar acum cunoaște un reviriment. La fel și barba băieților, a hipsterilor – ea va fi demodată, la un moment dat.

Deși avem un Muzeu în care expunem kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”

Matricea Românească: Ce fel de Românie oglindesc obiectele din Muzeul tău?

 Cristian Lica: În primul rând, e o Românie majoritară, cea care votează, care cumpără, și care apare în toate statisticile. Nu vrem ca experiența în Muzeu să creeze sentimentul: „Băi, ce nasoală e România!”. Nu. Ea așa este, și trebuie acceptată ca atare. Vreau să se spună, la final: „Băi, ce mișto e România!”.

Muzeul Kitsch-ului Românesc, un experiment sociologic unic

Matricea Românească: Ce imagine își fac străinii despre țara noastră, după ce îți vizitează muzeul?

Cristian Lica: Potrivit TripAdvisor (cunoscut site de turism, n.r.), suntem al cincilea muzeu din București și, implicit, din România, ca popularitate, respectiv al 25-lea obiectiv din București. Suntem încântați că cei care dau rating sunt străinii, ei au obiceiul acesta. Nu vrem prin asta să zicem că suntem un Muzeu mai „tare” decât Muzeul Colecțiilor de Artă, ci că profilul consumatorului care dorește să vadă Muzeul Kitsch-ului Românesc ajunge să fie – numeric – mai mare decât cel care dorește să vadă Muzeului Colecțiilor de Artă.

Matricea Românească: Care este scopul Muzeului tău?

 Cristian Lica: Muzeul e azi o afacere. Dar nu m-am gândit inițial la asta, ci la un mijloc amuzant de a atrage oamenii într-o experiență inedită. Însă, există un alt scop, la care m-am gândit mai târziu – acela de acceptare a kitsch-ului. Acest muzeu nu este un „tribunal” în care stabilești că obiectele expuse sunt lucruri rele și că trebuie să fii pornit împotriva lor. A te lupta cu kitsch-ul mi se pare că este o întreprindere eșuată, de la început. Nu poți să te lupți cu kitsch-ul. Singura variantă este să te împrietenești cu el, să-l educi și prin asta să-l integrezi. Nu poți să-l interzici.

Copiilor abuzaţi din România, Doina Ruşti le-a dedicat un roman zguduitor: Lizoanca este povestea lor. Matricea Românească vă oferă recenzia unei cărţi cutremurătoare.

Secolul XXI a adus cu el progresul și tehnologizarea, a promis veșnicie și a creat posibilități, însă a venit la pachet cu devalorizarea echilibrului statutar la om, mai ales în segmentul protecției copilului. Atât în Europa, cât și aici, în Moldova, ia amploare fenomenul abuzului sexual asupra infanților, în mediul urban, dar mai ales în cel rural. Coloanele de știri autohtone sunt pestrițe de noutăți în care copiii cad pradă unor părinți ingrați sau rude mârșave care, în loc să îi îngrijească cât timp consorții lor muncesc în Italia sau Spania, le distrug nevinovăția pentru propriile lor plăceri trupești.

De ce scriu despre asta? Deoarece mi se pare infam să treci sub tăcere aceste probleme acute, sângerânde. Iată de ce manifestul Doinei Ruști, transpus în romanul Lizoanca, nu m-a putut lăsa indiferentă. Cartea promitea să fie una șocantă, încă de pe copertă, unde cronica descria în manieră succintă linia de subiect, dar nu m-am așteptat să mă bântuie atâta după lecturare. Să zic că am fost șocată este ca și cum nu aș spune nimic, deoarece acest roman s-a dovedit unul atât de sensibilizant și în egală măsură dur, încât am fost de câteva ori la un pas de a renunța la el. Dar ceva din tăria mea lăuntrică m-a ținut și mai departe pe linia de plutire și am parcurs romanul cu strângere de inimă.

Atunci când am pus punct lecturii, am adunat toate rămășițele emoționale pentru a scrie această recenzie și am încercat să înțeleg fenomenul Lizoanca dincolo de aspectul ei literar. Condiția fetei aflate la pubertate și evoluția ei psiho-emoțională într-o capsulă socială de tip rural au dat romanului structura unei fabule, pe cât de odioase, pe atât de triste. Paradoxul este că eroina principală se pretează benevol stării de agonie spirituală, acceptând acțiunile incestuoase ale consătenilor ca pe o normalitate, ca pe o existență absolut firească. Pasajele înțesate cu elemente de tentă sexuală poartă o doză de disconfort, făcându-mi dificil raționamentul final în favoarea vreunei părți în acest conflict de decenii.

Acest roman s-a dovedit unul atât de sensibilizant și în egală măsură dur, încât am fost de câteva ori la un pas de a renunța la el

Lizoanca este de fapt portretul viu al tuturor copiilor abuzați care, din inocență sau de teamă, acceptă acest permanent supliciu. La cealaltă extremă stă imaginea satului, construită dintr-o sumă de minciuni și sorți ruinate, care puse cap la cap devin într-un final logice. Violența tatălui Lizoancei, care îmi dăduse bătăi de cap deoarece părea a fi nefondată, și-a găsit rădăcinile în aversiunea acestuia pentru mama sa, care se nenorocise și îi distrusese și lui viața, prin imoralitate, iar ea, la rândul său, nu fusese altceva decât încă o victimă a unor maturi ingrați. Puzzle-ul devine firesc și închegat pentru cititor aproape la jumătatea narațiunii, când prezentul și trecutul se împletesc într-o alegorie dinamică. Malaxorul numit „destin” i-a înghițit pe toți, transformându-i pe unii în victimele perfecte, iar pe alții în călăi, în jocul lor murdar fiind antrenată acea Lizoanca, țapul ispășitor, în cârca căreia sunt aruncate mai toate păcatele.

De ce mi-a plăcut acest roman? La această întrebare este dificil de răspuns, deoarece fundalul emoțional al cărții te secătuiește, dar Doina Ruști a reușit să respecte rigorile unei cărți moderne, apelând la limbajul curent, la actualitate și mai ales la construcția unor personaje destul de complicate. Anturajul și istoria poartă amprenta unui dinamism, oferindu-ne posibilitatea de a concluziona, ținând cont de propriul nostru vector valoric.

Lizoanca este de fapt portretul viu al tuturor copiilor abuzați din România

Am apreciat maniera în care au fost dezbătute problemele școlarizării, standardizarea forțată și apatia socială, care în mediul rural sunt pe ordinea de zi. În roman, Doina Ruști a condamnat vădit indiferența personajelor, „rupând” orice stereotipuri și a relevat cititorului un spectru întreg de întrebări, la care avem de dat răspunsuri dacă ne dorim o evoluție sănătoasă a societății.

Totuși, țin să vă reamintesc că Lizoanca de Doina Ruști este o lectură dificilă, mai ales pentru cei care țin mult la sensibilitatea propriilor terminații nervoase. O să aveți de a face cu fațeta urâtă a naturii umane, cu vicii și jargoane, cu imprecațiile unor vieți ruinate. Un roman realist cu o evoluție dificilă, dar care merită fiecare clipă investită, deoarece vine să asigure un contact direct între cititor și comunitate, deschizându-i acestuia cortina către metehnele omenești de care este îmbuibată societatea contemporană.

Doina Ruști, Lizoanca, Editura Polirom, București 2017, 344 pagini

La spectacolul regizorului Leta Popescu se merge fără inhibiții, doar pregătiți de adevăruri inconfortabile. Open este un spectacol prezentat de către Asociația Reciproca din Cluj-Napoca, în care actorul George Albert Costea întră în pielea mai multor personaje simbolice pentru modul în care societatea contemporană tinde să caute dragostea.

Într-o vreme când romantismul a căpătat alte conotații sau chiar a devenit desuet în viața de cuplu, Open face curajosul demers de a aduce pe scenă o oglindă a modului în care este căutată tandrețea. Nu o să vă ascund faptul că sexualitatea este des pomenită în acest spectacol, tocmai pentru a evidenția faptul că lumea de astăzi este una diferită de cea a bunicilor noștri și că oamenii apelează la alte mijloace pentru a întâlni pe cineva, precum aplicațiile de întâlniri.

După spectacolul Open, pus în scenă la Timișoara, în cadrul Festivalului Dramaturgiei Românești, am vorbit cu actorul George Albert Costea despre ce înseamnă dragostea în secolul XXI, cel al vitezei și al vieții transpuse în mediul virtual, dar și despre cât de important este ca teatrul să nu rămână în clasicism, și să aducă și „felii” din contemporan.

„Open” este un spectacol despre adevăruri incomode şi despre cum căutăm dragostea Foto: Facebook Teatrul Național Timișoara

„Nu știu dacă dragostea este diferită astăzi sau dacă este diferită de la un an la altul, ori de la o vârstă la alta. Bineînțeles că subiectul este destul de vast, dar în contextul spectacolului nostru am arătat că oamenii se pot iubi și că ei caută tandrețe, intimitate în diverse modalități. Poate aspectele care înainte erau tabu acum se pot trata altfel. Societatea contemporană și mijloacele de comunicare, aplicațiile de dating au diversificat felul în care noi putem să ne căutăm un eventual partener”, a explicat George pentru Matricea Românească.

Cred că cel mai important mesaj pe care am vrut să-l transmitem a fost acela de a nu îi judeca pe ceilalți

El a continuat prin a spune că exact pe această idee s-a construit spectacolul Open: „Ne-am întrebat, pentru spectacol, cum ar putea să influențeze lucrurile acestea viața unui cuplu. Cred că am vrut să arătăm și ceva ce știm cu toții – că aceste lucruri există, sunt printre noi, sunt posibile. Și cred că cel mai important mesaj pe care și regizoarea Leta Popescu, și eu, și dramaturgul Ana Cucu Popescu am vrut să-l transmitem a fost acela de a nu îi judeca pe ceilalți”.

Proiectele independente, organism în creștere

Regizorul Ada Lupu Hausvater, directorul Teatrului Naţional din Timișoara, a subliniat într-un interviu pentru Matricea Românească faptul că este important ca dramaturgia să țină pasul cu schimbările prin care trece societatea, pentru că cetățenii – spectatorii, de fapt – trăiesc în „România de astăzi”. Dat fiind că spectacolul în care George evoluează este creaţia „noului val” teatral ce aduce contemporanul pe scenă, nu am putut să nu îl întrebăm cum vede această chestiune.

Actorul George Albert Costea, surprinzător în spectacolul regizorului Leta Popescu, o mostră de teatru românesc independent

„Teatrul nu are cum să nu fie ancorat în realitate”, a răspuns el. „Dar depinde de fiecare regizor, de fiecare colectiv de creație ce consideră a fi real și actual în respectivul proiect. Într-adevăr, astăzi, gusturile sunt diversificate, unele texte clasice se reactualizează, se reinterpretează, se aduc în contemporan. Acest lucru a apărut datorită faptului că în România s-a diversificat oferta alternativă, aceea a teatrului independent.

Sunt creatori tineri care au absolvit și care nu au putut să fie «absorbiți» de sistemul de stat, care poate fi privit ca ceva conservator – însă, nu neapărat, pentru că și acolo sunt foarte multe nuanțe. Dar tinerii au început să caute alternative prin prisma mijloacelor de producție, întrucât bugetele au fost foarte mici la proiectele independente. Asta a făcut ca acești tineri creatori să încerce să scrie texte noi, să încerce să adapteze spectacolele la resursele pe care le aveau.

Tinerii au început să caute alternative de producție, să adapteze spectacolele la resursele pe care le au la dispoziţie

Noi am construit acest spectacol pe metoda devised theatre, în sensul în care rolurile nu au mai fost atât de bine stabilite ca, de exemplu, într-un proiect clasic, tradițional, în care regizorul vine și propune întreaga viziune regizorală asupra colectivului, ci fiecare a venit cu câte o temă, cu câte o idee. Apoi, s-a creat un spectacol, unul original ce nu avea un text scris înainte. Asta face ca de fapt, într-adevăr, teatrul să fie foarte viu, foarte actual, pentru că noi am pornit de la ceva ce ne interesa și am vrut să aflăm sub ce formă putem să punem aceste întrebări.”

Deși proiectele teatrale independente sunt din ce în ce mai multe și ideile inovatoare sunt încurajate, asta nu înseamnă că piesele dramaturgilor clasici sunt așezate în cutia cu vechituri. George a încheiat subliniind că spectacolele de Shakespeare, Molière sau Caragiale încă sunt extraordinare „pentru că ele trăiesc, au o valoare. Dar de la piesă la spectacol este un drum foarte lung, ce suportă multe nuanțe”.

Ca un domnitor mitic din vremurile în care descălecatul era actul de fondare a unei ţări, maiestuosul Eminescu ne-a lărgit hotarele limbii şi ne-a arătat cine suntem cu adevărat. Poate de aceea îl iubim şi îl urâm atât de mult. O discuţie despre cum a „mărit” Eminescu limba română cu Directorul Memorialului Ipoteşti, doamna Ala Sainenco, dedicată celei de-a 128-a comemorări a “Poetului nepereche” al românilor, de joi, 15 iunie.

Matricea Românească: Vă rugăm să vă prezentaţi pentru publicul nostru.

Ala Sainenco: Sunt managerul Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”, din decembrie anul trecut.

Matricea Românească: Cum a fost perioada care s-a scurs în aceste câteva luni? Cum ați îmbrățișat noua funcție?

Ala Sainenco: A fost foarte intensă, cu multe activități. Bineînțeles că au fost foarte multe lucruri noi pentru mine, eu venind din alt domeniu decât cel al muzeografiei, în contextul în care avem aici şi partea de Muzeu.

Matricea Românească: Pentru că ne apropiem cu pași repezi de momentul comemorării poetului (15 iunie), ce pregătiți în această perioadă?

Ala Sainenco: Cel care a fost astăzi (n.r., pe finalul lunii mai), „Humuleștii la Ipotești”, a fost un eveniment în cadrul Zilei și Nopții Muzeelor. Iar pentru Ziua Eminescu, care în mod tradițional se desfășoară la Ipotești pe 15 ianuarie și pe 15 iunie, începem cu un colocviu științific „In Memoriam Dumitru Irimia”, un profesor din Iași, cunoscut foarte bine în lumea științifică și în eminescologie. Iar apoi, în data de 15 iunie, de Ziua Eminescu, avem anul acesta și un concurs de traducere și promovare a operei lui Eminescu. Acestea sunt două evenimente, din 14 și 15 iunie. Anterior acestor evenimente, avem câteva activități cu copiii, cu diferite școli, care se vor desfășura de asemenea în acest spațiu, începând cu 1 iunie.

Matricea Românească: Dvs. veniți din Basarabia, dintr-un loc unde există un adevărat cult al lui Eminescu.

Ala Sainenco: Este adevărat, în Basarabia există un adevărat cult al lui Eminescu. Probabil pentru că Eminescu a fost cel prin care basarabenii au avut acces la literatura română. Eminescu a fost poetul care n-a fost interzis în perioada sovietică. Bineînțeles, nu cu întreaga operă a fost studiat acolo – s-a inclus în programele școlare și în programele universitare ceea ce era convenabil regimului. Dar este adevărat, acest cult al lui Eminescu există. Mă gândeam acum că, exact așa cum scrie Alecu Russo, dacă un monument mai nou este raportat în spațiul Moldovei la Ștefan cel Mare, iar ceea ce este mai vechi, la Decebal, noi ne raportăm în cultură la Eminescu.

Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc

Matricea Românească: Cum ați perceput numirea Dvs. la Ipoteşti și cum s-a produs ea?

Ala Sainenco: A fost anunțat un concurs pentru funcția de manager al Memorialului Ipotești, la care am participat, depunându-mi dosarul. Au fost un concurs de dosare, un interviu, după care a urmat aprobarea în Consiliul Județean. Deci a fost opțiunea mea să particip la acest concurs.

Matricea Românească: Ați perceput-o ca pe o misiune de viață, nu?

Ala Sainenco: Da. Am perceput-o și ca pe o schimbare în cariera mea, eu fiind universitar. Am venit aici de pe funcția de Decan al Facultății de Litere (a Universității de Stat Alecu Russo din Bălţi, n.r.), anterior fusesem șeful Catedrei de Limbă Română și Filologie Romanică, iar anterior Prodecan al acestei facultăți.

Matricea Românească: De ce trebuie să-l iubim în continuare pe Eminescu?

Ala Sainenco: Eminescu, într-un mod anume, fundamentează existența noastră. Este greu de imaginat ce am fi noi fără Eminescu. Orice român și-l revendică pe Eminescu, având pretenția tacită de a nu fi întrebat „De ce?”. Eminescu este idealul românesc, așa cum el poate nu există în realitate și spre care tindem.

O discuţie cu Ala Sainenco la Ipoteşti, lângă biserica nouă. În fundal, teiul plantat de către Eminescu la mormântul mamei sale

Matricea Românească: Copiii ce pot învăța de la el?

Ala Sainenco: Copiii, pe lângă valoarea educativă pe care o are poezia lui Eminescu, învață și o limbă pe care a fundamentat-o poetul prin scrierile lui, învață muzicalitatea limbii române și să pătrundă în universul poeziei. Poezia lui Eminescu – la vârste diferite, aceeași poezie – este percepută foarte diferit. De la copilărie la bătrânețe, putem intra în acest univers al poeziei lui Eminescu în mod diferit.

Matricea Românească: La anul, în 2018, an plin de semnificaţii, ce anticipați că va fi la Ipotești? Va fi unul dintre centrele de simţire românească?

Ala Sainenco: Sperăm să fie așa. În 2018, ne propunem și noi mai multe activități culturale. Vă spuneam că avem patru programe culturale, iar în cadrul acestora, mai multe proiecte. În ianuarie 2018, aici la Ipotești se oferă un premiu, Opus Primum. Împlinim 20 de ani, deci va fi al douăzecilea premiu pe care îl oferim aici. Evident că va fi o manifestare – sperăm noi – de anvergură, dar și alte activități pe care le avem anual: colocvii, tabere, concursuri, burse de cercetare – diverse activități pe partea de cercetare și pe partea de promovare muzeală.

Limba este un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi

Matricea Românească: Cum înțelegeți conceptul de matrice românească, pe care noi îl susţinem prin acest proiect?

Ala Sainenco: Pentru că sunt lingvist, pentru mine este în primul rând o matrice a limbii române în care creștem, în care surprindem lumea care ne înconjoară. Pentru că, de fapt, prima imagine pe care o avem despre lucruri este imaginea lingvistică, având desemnări pentru obiectele care ne înconjoară într-un anumit mod, care ne spun anumite lucruri despre anumite feluri de a vedea aceste lucruri, limba fiind, în același timp, și un hotar care se impune în interpretarea acestei lumi.

De altfel, se spune că, cu fiecare limbă, hotarele noastre se lărgesc –  pentru că ne oferă alte și alte informații. În această matrice, prin urmare, ne creăm perspectiva asupra lumii, asupra lumii noastre și asupra lumii altora.

Matricea Românească: Și, ca să conchidem, putem spune că Eminescu ne-a lărgit hotarele.

Ala Sainenco: Eminescu ne-a lărgit hotarele și ne-a luminat această interioritate a limbii române, punând-o în valoare.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

În plină lună iunie, când gândurile au început să ne zboare inevitabil către zilele de concediu, Matricea Românească vă propune trei cărți cu care să vă răsfățați în vacanța la munte.

Toate bufnițele este atât un tribut adus copilăriei, cât și o descriere a relației duioase ce se naște între un copil și un vârstnic. Într-un mic oraș de la poalele munților, autorul zugrăvește episoade din viața lui Emil Stratin, un pensionar care ajunge să trăiască în același bloc cu puștiul Luci. Țesătura narativă la persoana întâi glisează din lumea magică a năzbâtiilor copilărești de la începutul anilor 2000 în anii 1950, ce surprind venirea comuniștilor și schimbările radicale prin care trece familia intelectuală Stratin.

Filip Florian construiește un roman cu iz nostalgic, atât prin prisma redării idilice a tinereții lui Luci, cât și datorită destinului tragic al lui Emil care nu își pierde doar rudele, ci și dragostea vieții sale.

Puntea de legătură între cele două generații se realizează la nivel metaforic, la sfârșitul cărții, când Luci, ajuns la maturitate, găsește un jurnal cu bufnițe pe coperte și hotărăște să-și consemneze amintirile precum a făcut-o Emil. La adăpostul singurătății stației montane de meteorologie unde lucrează, personajul-narator Luci va da astfel glas unei proze calde, ce reconstruiește timpul nemilos al comunismului și pozitivismul primilor ani de după Revoluție.

Filip Florian, Toate bufnițele, Editura Polirom, Iași, 2012, 280 pagini

*

Mircea Pricăjan aduce în discuție prin romanul său, Calitatea luminii, un subiect foarte actual, și anume, schimbările survenite în cuplu odată cu apariția primului copil. În contextul apariției pe bandă rulantă a cărților cu sfaturi de parenting, care disecă până la epuizare fiecare aspect al acestui nou capitol din viața unor tineri căsătoriți, volumul lui Mircea Pricăjan este deocamdată un episod izolat în proza românească contemporană.

Antim și Carmina sunt părinții tipic corporatiști pe la treizeci și ceva de ani, care, după ce și-au aranjat carierele și au trăit avut parte de experiențe sociale satisfăcătoare, hotărăsc să se inițieze în tainele familiei. Transformările prin care cei doi trec pe parcursul acomodării și stabilirii unei rutine alături de Codin, bebelușul lor, sunt prezentate ca un carusel de emoții, ce pune în pericol armonia cuplului.

Regăsirea echilibrului și motivației interioare, renunțarea la vechile obiceiuri și acceptarea noilor ritualuri se produc treptat, cu pași timizi, în micile momente de respiro pe care copilul începe să le ofere. Un week-end prelungit la o cabană din vârful Apusenilor constituie prilejul perfect pentru Antim și Carmina să se deconecteze, dar și pentru a reînvia pasiunea înăbușită de plânsete și scutece.

Ritmul viu și contemporan al textului se bazează pe o țesătură narativă care curge lin, deși este străpunsă pe alocuri de fraze lungi și întortocheate. Scriitorul trece cu ușurință de la descrierea vieții domestice la probleme socio-politice și rememorări ale trecutului ce se concretizează în stări și trăiri din prezent. Există câteva detalii în acțiunea acestui roman ce par un pic forțate, introduse parcă special pentru a sublinia starea de fericire a cuplului la cabana din Apuseni (prietenia cu ceilalți turiști, noaptea toridă de dragoste, confidențele proprietarului pensiunii etc.), dar, în mare, povestea este bine închegată. Calitatea luminii vorbește despre momentele de cumpănă și provocările inevitabile ale oricărei căsnicii, având însă grijă să presare o notă de optimism în gândurile și acțiunile personajelor.

Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, Editura Polirom, Iași, 2016, 208 pagini

*

Munții Înalți ai Portugaliei, cel mai recent roman al lui Yann Martel, este o călătorie spirituală în timp și în spațiu, o meditație asupra caracterului transcendental al durerii și preceptelor religioase. Acțiunea începe 1905, la Lisabona, un oraș ce „lasă impresia unei seri de vară târzie, un amestec de lumină lină, nostalgie și o vagă plictiseală”. În urma morții soției și fiului său, asistentul muzeograf Tomás pornește pe urmele unui crucifix ce ar putea să descifreze misterele umanității. Drumul către Tuizelo, satul retras din inima provinciei Trás-os-Montes (în traducere, în spatele munților sau după munți) și lăcașul obiectului de cult ce aparținuse unui preot misionar, este plin de peripeții. Apariția tânărului călător într-o mașinărie ciudată (unul din primele automobile) este întâmpinată cu reticență și dezaprobare, încercările lui Tomás devenind asemănătoare cu cele prin care trecuse posesorul crucifixului, părintele Ulisses.

Partea a doua a romanului este mult mai reflectivă, un amestec de elemente de realism magic și lungi digresiuni pe teme evanghelice, prin care scriitorul încearcă să interconecteze religia cu un fir narativ detectiv. Doctorul legist Eusebio Lozora se confruntă în anul 1939 cu o cerere ciudată de autopsie a unui bărbat ce a trăit în Tuizelo. Asistăm la o scenă suprarealistă în care văduva cere să fie cusută în trupul soțului mort, de unde, în prealabil, fuseseră extrase o maimuță și un pui de urs. Mai mult, doctorul are și conversații întregi cu soția sa decedată. Astfel, putem observa cum, la nivel metaforic, tema durerii și a religiei leagă această istorisire de mijloc de celelalte părți.

Legătura și continuitatea dintre cele trei povestiri este stabilită și la nivel semantic prin denumirile alese, și anume, Fără casă, Spre casă și Acasă. Repetabilitatea evenimentelor și coincidențele de care au parte personajele demonstrează faptul că emoțiile și trăirile umane transcend deceniile, iar căutarea divinității nu se estompează odată cu schimbarea societății.

În ultimul parte, narațiunea este mult mai dinamică și există o ciclicitate a întâmplărilor care unește frumos temele acestui roman. Suntem din nou în satul Tuizelo, în anul 1981, unde sosește senatorul canadian Peter Tovy, însoțit de un cimpanzeu care stârnește groază printre locuitori, așa cum stârnise și mașina lui Tomás la începutul secolului. Revelațiile pe care Peter le are pe acest tărâm al strămoșilor săi, cât și legătura ce se creează între el și mamiferul Odo, aduc o notă de lirism acestei cărți.

Imaginea rinocerului iberic ce străbate toate capitolele, este o alegorie a trecerii timpului și a credinței oamenilor în făpturi mitice care dau sens existenței lor comune. În Portugalia, a rămas faimos în istorie episodul în care regele Manuel I i-a dăruit Papei Leon al X-lea un rinocer indian, primul exemplar viu zărit pe teritoriul european de pe vremea Imperiului Roman. În acest context, scena finală a romanului capătă o simbolistică aparte și întregește această poveste stranie.

Munţii Înalţi ai Portugaliei este întocmai unei drumeții pe munte. Anevoioasă la început, cu multe suișuri și coborâșuri, dar plină de relevații atunci când ajungi la destinație.

Yann Martel, Munţii Înalţi ai Portugaliei, traducere Dan Croitoru, Editura Polirom, Iași, 2016, 304 pagini

Nici nu mai ştiu de când îl ştiu pe Eminescu. Probabil că dintotdeauna, pentru că sunt român. De aceea, îl iubesc pe Eminescu fără să-l fi cunoscut, doar resimţit genetic. Eminescu, fie că vrem, fie că nu, curge prin venele tuturor. Mereu l-am considerat cadoul pe care Dumnezeu ni l-a făcut nouă, românilor. El însuşi mărturisea – şi reţin asta atât de viu, de pe un panou mare expus poate şi azi în Şcoala mea generală numărul 32 din sectorul 2 al Capitalei – “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. Marii oameni îşi cunosc geniul, nu şi-l trâmbiţează. Oare are nevoie soarele de lumina reflectoarelor?

Eminescu m-a învăţat să iubesc frumosul. El n-a scris, el a pictat în versuri. Poeziile lui stau alături de tablourile lui Rafael sau Botticelli. Înălţimile la care a dus limba română, pasiunea covârşitoare şi concomitent ruinătoare existenţial cu care a căutat forma perfectă a cuvântului, îl fac – nu un pieton al aerului, ci un astronaut al cuvintelor. Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu. Citiţi “La steaua” şi vă veţi convinge.

Eminescu m-a învăţat să fiu conştient de propria-mi valoare, să nu caut gloria efemeră. Îmi va rămâne mereu în minte ipostaza în care, propus, ne spune Maiorescu, pentru “un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație” din partea regalităţii – Carmen Sylva fiind o admiratoare declarată, “el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuș al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?”. Trăind într-o societate în care goana după averi şi funcţii a devenit religie neoficială, eşti pătruns nu atât de modestia lui Eminescu, cât de simţul propriei valori, atât de pur, de nobil, de neîntinat. Şi mai eşti pătruns de altceva: de extraordinara lui comoară interioară, independentă de condiţiile meschine în care uneori a trăit. Cuşca sufleorului în care şi-a făcut cultura în tinereţe nu e vreun open space. Dar, nici un geniu n-a lucrat vreodată într-un open space.

View this post on Instagram

Cușca sufleorului, din care va fi lucrat poetul Mihai Eminescu, pe vremea când era amploaiat în trupa lui Iorgu Caragiale (1867), Mihail Pascaly (1868) și la Teatrul Național din București. www.matricea.ro #identitate #cultura #MihaiEminescu #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jun 13, 2017 at 12:07am PDT

Eminescu m-a învăţat să-mi ascult vocea interioară, şi să-i răspund. “Dar când inima-ţi frământă / Doruri vii şi patimi multe”, ca om de litere – ba chiar în orice altă profesie ai activa – nu poţi sta locului şi nu poţi dormi aşteptând deschiderea programului de lucru. Eminescu ne învaţă că forţa diluvială a sentimentului, a sufletului, este cea care mişcă munţii şi creează realităţi, iar a-i pune stavilă este o blasfemie a blazaţilor, a funcţionarilor, a mediocrilor, a oportuniştilor, a laşilor. Eminescu ne învaţă că geniul înseamnă obstinaţia de a face lucruri care se justifică prin ele însele, indiferent de aprobarea sau dezaprobarea, ori sensul pe care li-l dă lumea. „Nu spera când vezi mișeii / La izbândă făcând punte, / Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte.”

Nu Prunariu, ci Eminescu a fost primul român în spaţiu

Eminescu m-a învăţat că există o forţă care schimbă lumea, şi aceea sunt cuvintele. Şi dacă mai există sceptici, câţi pot spune că lumea lor nu s-a schimbat auzind aceste două cuvinte: “te iubesc”?

Eminescu m-a învăţat să iubesc. El însuşi romantic prin definiţie, imposibil a se mulţumi cu vreun avatar feminin, el a iubit iubirea ca anulare a individualităţii şi ca intuiţie fulgurantă a eternităţii. Eminescu n-a iubit pentru că a fost poet, ci a fost poet pentru că a iubit cu nesaţ, toată viaţa – de la colinele natalului Ipoteşti, până la ultimul petic de pământ românesc, până la ultimele versuri pe care le-a aşternut pe hârtie. Dezamăgit adesea de oameni, el a iubit şi a servit umanitatea.

Şi m-a mai învăţat ceva Eminescu, anume că o viaţă fără poezie este o viaţă care nu merită trăită. Că oamenii care (şi)-au gâtuit poezia sunt, de fapt, oameni morţi, oricât de bogate şi de colorate ar avea cortegiile pe care şi le claxonează prin marile oraşe.

Odihneşte-te în pace, Mihai.

Foto deschidere: manuscrise Eminescu, la Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de studii Mihai Eminescu

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018