În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Ev. Luca 10, 38-42

Reputatul dicţionar Oxford defineşte stresul ca “o stare de tensiune mentală sau emoţională ori tensiune rezultată din circumstanţe adverse sau solicitante”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl caracterizează astfel: “Termen general utilizat pentru orice factor din mediu (traumatism, emoții, frig, căldură etc.) capabil să provoace la om și la animale o stare de tensiune și o reacție de alarmă a organismului, determinând uneori îmbolnăviri grave.”

Nu vorbim, însă, în cele ce urmează despre stresul la găini, ci despre stresul la oameni: primul provoacă, cel mai probabil, doar o amprentă biologică. Ultimul lasă, mai important, o amprentă sufletească, psihică (de la grecescul psyche, însemnând suflet), care distruge finalmente şi trupul. Vom încerca, deci, să vedem care este legătura dintre credinţă şi stres.

Trăim, neîndoielnic, vremuri dintre cele mai angoasante, în care stresul a devenit norma, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei. Nu este însă stresul invaziei tătare, precum pe vremea lui Ştefan cel Mare, ci un stres de o obiectivitate diferită şi, ar spune unii observatori, discutabilă: stresul competiţiei, stresul înavuţirii, stresul aşteptărilor sociale, stresul productivităţii cu orice preţ.

Stresul a devenit norma vieţii moderne, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei

Stresul este ancora vieţii moderne, într-o lume care şi-a pierdut busola. O ancoră care scufundă corabia oamenilor, porniţi pe ape spumegânde în căutarea unei vieţi mai bune.

În acest ocean al nebuniei, o Navă diferită arată sensul ieşirii din volbura stresului: Biserica lui Hristos.

Poate fi creştinul stresat? Ne îndoim. Asemeni Martei, lumea “de multe se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte”. Însă creştinul, la fel ca Modelul pe care îl urmează, este şi nu este din lumea aceasta. El dă Cezarului, adică lumii, ceea ce îi revine, dar nici o centimă mai mult. Creştinul nu trece niciodată pragul stresului, pentru că el ştie că “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Ev. Luca 18, 27) şi „totul este cu putinţă celui ce crede” (Ev. Marcu 9, 23). Iată de ce, niciodată, bunicii noştri n-au fost stresaţi: pentru că ei, spre deosebire de noi, aveau credinţă.

Nu poţi fi stresat şi creştin

Nu poţi fi stresat şi creştin, pentru că stresul, îngrijorarea, sunt prin ele însele un semn de necredinţă. Cercetaţi-vă, deci credinţa, dacă morbul stresului v-a atins: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Ev. Matei 6, 24).

“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Ev. Matei 6, 25-34).

Foto deschidere: mindful.org

Într-o discuţie particulară, redată parţial aici, spre folosul celor mulţi, părintele Marcel Stavără (Biserica Icoanei Bucureşti) a arătat că omul poate ajunge la mântuire, în chip minunat, şi cu puţine mijloace. Bunăoară, printr-o carte de numai 4 lei, aparent neimportantă, prea „ieftină” pentru a conta. Început la o omilie despre incinerare, pe Matricea Românească.

“Ia uite, cum se mântuieşte cu 4 lei!”, zâmbeşte părintele Marcel Stavără – prieten de suflet al Matricei Româneşti – şi-mi întinde cu mărinimie (chestiune de metodă, nu de mijloace), o cărticică despre incinerare. După care îmi lămureşte: “Aceasta poate părea o cărticică neînsemnată. Şi totuşi, dacă omul citeşte şi crede, şi renunţă la ideile lui greşite, şi-a câştigat nemurirea cu 4 lei”.

Cuvântul “cimitir” vine din greacă (kimitírion) şi înseamnă dormitor, loc de odihnă pentru cei adormiţi. Cine este, deci, nebun să dea foc unui om care se odihneşte? – părintele Marcel Stavără, Biserica Icoanei

Discuţia, în sine, poate părea la rându-i neînsemnată. Însă ea e nu doar sămânţa unei omilii, ci şi, poate, o şansă suplimentară la mântuire.

Voi câţi talanţi aveţi, şi pe ce îi cheltuiţi?

Geniul lui Constantin Brâncuşi dăinuie la Târgu Jiu, în Calea Eroilor, unde marele sculptor ne-a lăsat Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Silvia Iorgulescu vine cu explicaţiile, pe Matricea Românească.

Nu, nu-i vorba de a-l explica pe Brâncuşi ca să-l înţeleagă toţi, ca într-un almanah de popularizare, ci de a aduce câteva argumente că omul care a pus piatra tombală pe vechea sculptură, dând artei lui anvergură universală, rămâne mai presus de toate unul de-al nostru, un „simplu” ţăran român din Gorj, ale cărui opere le putem înţelege cu toţii, pentru că avem acelaşi „instrumentar” interpretativ, acelaşi fundal cultural. Mulţi se tem să o facă, pentru a nu da greş în încercarea de descifrare a unui limbaj care le e necunoscut. Dar Brâncuşi spunea, într-un aforism, că „operele de artă sunt oglinzi în care fiecare vede ce îi seamănă”. Și poate că tuturor ne „seamănă” lucrările lui.

Pornind de aici şi de la două interpretări date de doi „nespecialişti”  în ale sculpturii, dar înţelegători de românitate – Constantin Noica şi Ion Ghinoiu –, am făcut un „concurs de dat cu părerea” între prieteni despre semnificațiile ansamblului monumental de la Târgu Jiu. Ideea, apărută la un pahar de vorbă, era să ne testăm adânc blamata (dar și atât de utila, într-o lume care renunță tot mai des să aibă opinii personale) capacitate a românului de a-și cheltui timpul formându-și păreri despre orice – că nu se știe când ai nevoie de ele. Cu atât mai mult cu cât tema merita din plin investiția de imaginație.

Documentarea „pragmatică” a fost minimală, adică un citat din ghidul Târgu Jiului: „După cum se arată într-un document oficial premergător realizării acestor opere (în 1937-1938), proiectul în întregime ar consta dintr-o alee care, plecând de la digul Jiului – care este locul de evocare al actelor de vitejie gorjenească –, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina publică, pentru ca, continuând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale, ce va purta chiar denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoştinţei întruchipată într-o coloană înaltă de circa 29 m, înălţându-se fără sfârşit, aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră…”

Masa Tăcerii ar fi Masa Ursitoarelor, Poarta Sărutului ar fi metafora nunții, iar Coloana fără sfârşit ar reprezenta înălțarea spre eternitate a sufletelor celor plecați

Să vedem acum şi părerile „nespecialiştilor” amintiţi. Mai întâi, Noica (în „Îndoita infinire la Brâncuşi”) percepe în ansamblul de opere „un sens” unitar, care duce cu gândul la „un epos”, cel al gestului întemeietor al descălecării din patria mumă a Transilvaniei. Îşi imaginează cum nişte ciobani au coborât cu oile pe Jiu în jos şi au ţinut sfat de taină, înţelegându-se din priviri, în jurul acelei Mese a Tăcerii. Hotărâţi, au pornit apoi să-şi facă ctitoria. Au trecut pe sub Poartă, s-au îmbrăţişat pentru ultima oară şi s-au risipit pe cuprinsul acelui pământ. La biserica din centrul aşezării şi-au botezat pruncii, şi-au căsătorit urmaşii şi şi-au îngropat morţii. Iar când „anii, faptele şi jertfele s-au adunat în urma lor, au ridicat în marginea aşezării lor o Coloană, care să fie deopotrivă una a recunoştinţei lor fără sfârşit, cât şi una a năzuinţelor lor fără sfârşit[…]”.

„Pragurile” lui Ion Ghinoiu: naşterea, nunta, moartea

La rândul lui, Ion Ghinoiu (în „Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri”) are o intuiţie care merită o atentă luare-aminte, măcar pentru a ne reaminti că este datoria noastră să ţinem vii în memorie, prin noi interpretări, monumentele de artă moştenite de la predecesorii noştri geniali. El descifrează ansamblul ca pe o călătorie a omului de la leagăn la mormânt. Este vorba despre identificarea, în cele trei monumente ce formează un tot, a pragurilor importante ale vieţii omeneşti – naştere, nuntă, moarte –, interpretate prin prisma sensibilităţii tipic româneşti: Masa Tăcerii ar fi Masa Ursitoarelor, Poarta Sărutului ar fi metafora nunții, iar Coloana fără sfârşit ar reprezenta înălțarea spre eternitate a sufletelor celor plecați. Cu singura precizare că, la Masa Ursitoarelor imaginată de Brâncuşi, şi care altădată se umplea cu daruri rituale la naşterea unui copil, spre îmbunarea Zeiţelor sorţii, se hotărăşte destinul unui neam întreg. Trecând prin momentele de bucurie, la nuntă, la hore ori la sărbători, ansamblul se sfârşeşte cu plecarea pe drumul fără întoarcere al celor decedaţi, înţeles ca ascensiune către cer, moment de profundă reculegere, dar şi de apoteoză. Coloana aminteşte astfel de stâlpii funerari tradiţionali, care în unele zone încă se mai aşază la căpătâiul celor morţi.

Revenind la părerile rezultate din concursul între prieteni iniţiat la Târgu Jiu, doar două exemple.

Primul susține că dorinţa lui Brâncuşi a fost de a ne reaminti „de unde venim” şi de a readuce în contemporaneitate, ca reper de frumuseţe estetică şi morală, amintirea civilizaţiei rurale. Exemplare prin simplitatea și „mândreţea” lor, în care se simte glasul străvechi al timpurilor de la începutul lumii, când toate aveau o ordine și o cumințenie perpetuate azi de tradiție, cele trei Monumente reinstaurează în spațiul nostru agitat veșnicia, reperul fundamental. Ar fi, deci, „firul roşu” care ne conectează cu strămoşii.

Al doilea exemplu merge  – cu nuanţe – în acelaşi sens. Calea Eroilor ar reprezenta, de fapt, în ansamblul ei, o sărbătorire a reîntoarcerii la normalitate –  după trecerea zbuciumului istoric al marii conflagraţii. Celebrarea momentelor de cuminte „banalitate” care se opun „extraordinarului” războiului. „Reînvăţarea” păcii, când timpul are răbdare şi ne îngăduie „să ne revenim la ale noastre”, la ritmul vieţii liniştite, intrate în firesc. Reexersarea bucuriei simple de a mânca împreună la o masă – familie şi prieteni – , de a iubi fără de spectrul tragediei, de a ne plimba liniştiţi prin parc şi de a admira „la liber” capodopere pe alei, în provincialul şi fermecătorul Târgu Jiu. În acest fel de a vedea opera lui Brâncuşi s-ar justifica şi aparent dificilul de înţeles obicei al cuplurilor de a se căsători la Poarta Sărutului şi de a face pozele de nuntă în preajma monumentelor.

La final, o completarea din Constantin Noica. El relatează, în „Supliment la infinire” că, atunci când Brâncuşi lucra la Coloană, copiii din Târgu Jiu erau convinşi de un lucru: artistul va face un bigi-bigi, adică o acadea „pe trepte, ca o rachetă”. Neuitând această „ironie suavă”, Noica a transmis-o peste ani unui cunoscător al lui Brâncuşi, care i-a spus simplu: „Dacă a ştiut-o, acesta s-a bucurat, căci visa să sculpteze pe înţelesul copiilor!”.

Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.”

Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, nemilostiv, răzbunător şi fără scrupule. Pozitivismul ştiinţific, materialismul marxist au împământenit de-a lungul timpului şi continuă să o facă (prin diverse metode, mai subtile ce-i drept), ideea omului nou definit mai sus.

Însă trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale înseamnă realmente un progres sau dacă acest tip de om este un model, în primul rând, pentru tinerii de astăzi. Ȋntr-o societate secularizată, în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. Şi astfel, aleg libertinajul în locul libertăţii. Speriaţi de responsabilitatea pe care o presupune adevărata libertate, de asumarea propriilor decizii, îşi construiesc propriul set de valori, raportându-se de cele mai multe ori la false modele.

A vorbi despre Dumnezeu unor astfel de tineri nu e deloc uşor. Dacă mai mergi şi în fiecare duminică la biserică, deja ţi s-a pus eticheta: ciudat, habotnic sau îndoctrinat. Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete. Imaginea despre Biserică a rămas pe undeva prin Evul Mediu, când arderea pe rug era metoda preferată a Inchiziţiei. Fără îndoial㸠societatea l-a gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Imaginea Dumnezeului imperial, răzbunător, care ţine minte răul, precum şi faimoasa lege a talionului încă domină. Această imagine este alimentată în primul rând de mass-media, însă nici creştinii noştri nu fac nimic pentru a demonta aceste preconcepţii. Rolul civilizator al Bisericii, însă, a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte.

Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete

A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu este un aspect foarte sensibil şi trebuie abordată cu multă diplomaţie. V-aţi prins, sunt o „ciudată” (conform etichetelor actuale), însă acest lucru nu constituie o piedică în a fi un fin observator al realităţii în care trăiesc.

De aceea, consider că exemplul prin fapte „strigă” mai tare decât orice citate sau scrieri. Putem vorbi ore întregi despre milostenie, dar  îl putem ignora pe cerşetorul din spatele blocului de fiecare dată când trecem pe lângă el.  Putem scrie zeci de cărţi despre bunătate, dacă ţinem minte răul ce ni s-a făcut şi acţionăm în consecinţă cu prima ocazie. Faptele au schimbat lumea, nu vorbele. Evident că nu este de ignorat nici forţa cuvintelor, însă toţi  marii conducători au demonstrat de-a lungul timpului că, dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, sunt inutile.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui? Sigur, pentru cei mai mulţi, minunile înseamnă nebunie. Înseamnă naivitate şi prostie. Totuşi, sunt oameni care şi-au dat viaţa pentru că au crezut în minunile lui Hristos.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui?

Oare Constantin Brâncoveanu nu avea altceva mai bun de făcut decât să îşi sacrifice viaţa pentru un crez? Sau poate că Ştefan cel Mare se plictisea după luptele cu otomanii şi se gândea să mai ridice câte o mănăstire după fiecare bătălie câştigată. Sigur, aceste mănăstiri sunt vizitate astăzi ca „atracţii turistice” chiar şi de aceia care – paradoxal – sunt de părere că este demodat să crezi în Dumnezeu. Ţărişoara noastră mai există datorită unor conducători ca cei de mai sus (nu întâmplător, sfinţi), care au încununat cu fapte credinţa lor.

Nu este uşor să făptuieşti şi nici să mărturiseşti Adevărul astăzi, mai ales ca tânăr. Unii au plătit cu viaţa pentru asta. Cei mai mulţi ar cataloga asta drept „nebunie” . Uităm însă un lucru esenţial : mureau cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu câţi creştini ar mai face asta, însă un lucru e sigur: nebunii întru Hristos au schimbat lumea!

Foto deschidere: Ovidiu Iordache, scenă din Catedrala Episcopală Învierea Domnului, Drobeta-Turnu Severin

Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească.

Doina este o formă de durere continuă, fără pauze și sincope. Ea are o putere tămăduitoare foarte mare pentru sufletele erodate de timp și de vicisitudinile Istoriei. Ce se uită de multe ori, sau se omite, este puterea doinei de a salva generațiile, de a vindeca trecutul în prezent, și prezentul în trecut. Tinerii sunt puși, astăzi, în fața unei istorii care nu vorbește pe limba lor și nici nu are încă intuiția de a inventa o doină. Biblioteca de la Freiburg este, poate, cel mai potrivit exemplu în acest sens.

Inițial vă veți întreba ce legătură au tinerii de astăzi cu Biblioteca din Freiburg (o adevărată bijuterie a exilului românesc) în afară de clasica apropiere culturală. Aparent, răspunsul ar fi foarte simplu: identitate, cultură românească, spiritualitate, spirit românesc, românitate etc. Însă, pentru cei tineri, acest univers nobil este mai mult abstract, deoarece le lipseste suferința îndelungată, supliciul sufletesc de a fi înstrăinat nu doar de propria țară, ci de propria persoană în genere. Ei au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare. Biblioteca nu este o proprietate privată, ci un bun public în sens tehnic. Pericolul intervine când această graniță este încălcată și, într-un sens metaforic, biblioteca se retrage într-un Olimp exclusivist, refuzând să-și ocupe locul în societatea actuală. Tinerii nu vor urca în acest tărâm. Pe ei nu îi reprezintă.

În general, tinerii sunt speriați de măreție, de ideal și vise înalte, dar caută necontenit epicul în viețile lor. Cuvinte precum spiritualitate, spirit anticomunist, pribegie îi sperie. De ce spun acest lucru? Generațiile din trecut nu au găsit cele mai frumoase povești pe care să le dea mai departe actualei generații. În schimb, s-au comportat ca și cum junii de astăzi sunt îndatorați în vreun fel să contribuie la conservarea unei lumi pe care au primit-o de-a gata. Aici apare o distanță ireconciliabilă, o prăpastie abruptă între cele două, o formă de neînțelegere care conduce către un conflict între ,,cei noi și cei vechi’’.

Tinerii au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare

Am menționat de ireconciliere deoarece nici una dintre generații nu are unghiul de abordare potrivit. Pe de o parte, generațiile de aur se autoproclamă titanii, păstorii și pionii de sacrificiu ai lumii în care cu toți trăim, pe de altă parte generația tânără, cu o sensibilitate mai mult tehnologică decât culturală, nu îi înțelege. Sunt ferm convins că Biblioteca din Freiburg nu ar muri încet într-o obscuritate a opiniei publice dacă ar avea ceva – sau nișcai, cum spunea Alexandru Paleologu – activitate virtuală. Stiu că mulți interpretează această idee ca fiind un adevărat sacrilegiu. Ar fi frumos între timp să salveze și o bibliotecă românească aflată în spațiul intelectual german.

Orice bibliotecă are nevoie de o poveste. Ea supraviețuiește istoriei cu povești, cu oameni, și are o memorie proprie. Fără o doină a exilului românesc, Biblioteca de la Freiburg va pieri pe limba ei. Cuvintele în sine au o memorie proprie şi vie. Istoria se mai poate încurca în oralitatea evenimentelor, însă cuvintele trăiesc independent de fapte, oferind şi mai multă certitudine când istoria se îngălbenește printre rândurile vremii.

Domnule, fă o bibliotecă românească!

Biblioteca Românească din Freiburg este expresia granitică a forţei Cuvântului în istorie, Cuvânt ce se transformă în „slovă”, „slovă” ce se transformă în „carte” şi „carte” ce se tranformă în „tezaur”. Acest lanţ trofic îmbogăţeste povestea Bibliotecii Române din Freiburg, împământenind-o ca o mărturisire a exilului românesc care îşi reface universul cultural de acasă. Istoricul Matei Cazacu surprinde sorgintea acestui început de exil românesc mărturisind că „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihăilescu n.a.] în zona de ocupaţie franceză, a întâlnit un ofiţer francez de origine română care i-a spus: Domnule, fă o bibliotecă românească! Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărţi, a unei discuţii, mai o lacrimă despre ţară”. Virgil Mihăilescu, protagonistul acestei descrieri, după doi ani de pribegie prin Germania, hotărăşte împreună cu un grup de refugiaţi români să organizeze o bibliotecă românească, în spiritul dezideratului „unitate prin cultură”, în spiritul nevoii de refacere a universului românesc, şi sub semnul militării libere faţă de regimul de la Bucureşti.

O astfel de poveste trebuie împărtășită generațiilor tinere. Și nu trebuie să ne mire când vor ”share-ui” povestea Freiburgului pe Facebook. Atunci vom ști că am câştigat ceva ca societate și ca oameni. Până atunci, sper doar ca decalajul inter-generațional să nu se transforme într-o gaură neagră pentru cultura română!

Foto deschidere: europalibera.org

Multe au fost momentele frumoase pe care le-am trăit, vineri 8 iunie, alături de 21 de copii pe care i-am bucurat, şi care ne-au onorat, cu o vizită la Bucureşti, tocmai din comuna Padina, judeţul Buzău. Însă unul s-a remarcat în mod special – dincolo de popasul la muzee ori plimbarea cu autocarul supraetajat – în turul cultural al Bucureştiului: vizita la Biserica Icoanei, din vecinătatea sediului Matricea Românească, unde părintele Marcel Stavără i-a primit pe cei mici nu doar cu braţele deschise: ci şi cu o vorbă bună, şi cu un cadou de suflet.

Părintele a deschis discuţia cu elevii evocând un episod din Evanghelia după Matei, în care Mântuitorul este abordat de un tânăr bogat, însă frământat sufleteşte:

În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi urmează Mie.

“Vedeţi, eu am ascultat ieri o vorbă a unui părinte, şi mi-a spus aşa: noi facem media a cinci persoane din jurul nostru. Cum vă adunaţi Dvs. cinci persoane din jur, aşa vom fi noi peste 10 ani. Adică suma tuturor… Dacă eu am oameni răi în jurul meu, cinci persoane rele în jurul meu, se adună rău cu rău, rău cu rău cu rău, şi media acestora voi fi eu peste 10 ani.

Dacă Dvs. vă împrieteniţi, prietenia trebuie să aibă la bază două lucruri: sinceritatea şi fidelitatea. Mulţi spun, pe Facebook: «Am sute, am mii de prieteni. Mi-au dat like» – aveţi Facebook? – «milioane de prieteni»”, le-a spus părintele Marcel Stavără elevilor de la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina, diriginte Gheorghe Miu, veniţi la Bucureşti ca oaspeţi ai Matricea Românească.

Un vorbitor cu har: părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din sectorul 2 al Capitalei, prieten de suflet al Matricea Românească

“De fapt, dacă stăm să ne concentrăm bine, în viaţă nu ştiu dacă avem mai mult de 10 prieteni, care să îţi fie sinceri, loiali. Dacă ţi s-a întâmplat ceva rău la Suceava, la ora 3 dimineaţa, a auzit că ai făcut accident cu maşina, prietenul cu adevărat la ora 3 şi jumătate este acolo. Să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate oameni!”

„Tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”

“Vreau să vă gândiţi că Mântuitorul îi spune acestui tânăr – care era bogat, nu era sărac… Şi uite ce interesant este, că tânărul bogat din ziua de azi nu ştiu dacă se mai întreabă: «Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?». Se suie în nu ştiu ce maşină, cheltuieşte nu ştiu câţi bani, şi nu îl mai interesează «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta».

Dar Mântuitorul te îndeamnă asta, de ce? Ca să îţi fie ţie bine! Şi să trăieşti mulţi ani pe pământ! Cine nu vrea să îi fie bine?”, a spus retoric părintele Marcel Stavără.

“De aceea, cinstiţi-vă părinţii. Primul lucru pe care vi-l spun astăzi este să vă cinstiţi părinţii toată viaţa. Ieri, a venit la mine o doamnă de 35 de ani, care are un copil de 3-4 ani, o fetiţă. Şi bunica, mama fetei, vrea să îşi crească nepoata într-un fel, şi mama în alt fel. Era o ceartă între mamă şi bunică. Şi i-am spus: «Vedeţi, că bunica vă vede pe Dvs. la 35 de ani tot ca pe un copil mic. Părinţii Dvs. vă văd pe Dvs., la 11-14 ani cât aveţi acum, tot ca atunci când eraţi mici. Eu îmi văd pe fetiţa mea de 7 ani tot aşa, gărgăriţă mică, cum este fetiţa aceea!

Şi părinţii noştri la fel ne văd, şi părinţii mei la fel mă văd – tot aşa, când eram mic. Deci, au nevoie de noi. Şi Dvs. aveţi nevoie de părinţi, şi părinţii au nevoie de Dvs. . De aceea, să-i cinstiţi, să-i iubiţi toată viaţa!

Şi să vă alegeţi prieteni dintre cei mai de calitate.”

La finalul discuţiei cu copiii din comuna Padina, judeţul Buzău, părintele Marcel Stavără le-a oferit acestora şi un mic cadou

“Ştiţi care e cel mai bun prieten al Dvs.? Mântuitorul Iisus Hristos. Când zice Hristos: «Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor»,  de fapt zice: «Faceţi-Mă cunoscut copiilor», la Religie, la şcoală, sau cum învăţaţi Dvs.. Important, toată viaţa, este să Îl cunoşti pe Hristos”, a subliniat părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei.

“Tânărul din Evanghelie păzea toate poruncile.  Nu fura, nu a ucis, nu minţea, îşi cinstea părinţii, şi zice: «Ce-mi mai lipseşte? Simt un gol în suflet. Îmi lipseşte ceva.» Uite, am făcut toate poruncile, le ţin din copilăria mea. Îmi lipseşte ceva. Nu ştiu ce, dar îmi lipseşte!» Şi Mântuitorul zice: «Eu îţi lipsesc. Eu sunt cel care pun sens vieţii tale.»”

21 de copii, făcuţi fericiţi de Biserica Icoanei şi Matricea Românească

Ecaterina Savitsky este unul dintre acei oameni speciali care, tineri fiind, ştiu sã sintetizeze prin existenţa lor creativã ceea ce ţine de meşteşugurile tradiţionale şi ceea ce ţine de domeniul artei, al creaţiei originale.

Ĩn ceea ce o priveşte, nu putem vorbi doar de un alt artizan popular îndemânatic care încondeiazã ouăle în tehnici strãvechi şi care aplică o serie de simbolistici specifice acestei tradiţii populare  (oul încondeiat fiind un simbol al regenerãrii şi purificãrii naturii, dar şi o subtilă evocare a sacrificiului christic).

Ecaterina Savitsky s-a nãscut in Republica Moldova şi a absolvit Academia de Muzicã, Teatru şi Arte plastice din Chişinãu în 2008. Are o activitate artisticã serioasã şi prezenţe pe simezele şi în cadrul unor concursuri naţionale şi internaţionale cu premii şi nominalizări notabile in România, Bulgaria şi Canada.

Ceea ce impresioneazã însã la acest artist este mai curând modalitatea de a extrapola motivele tradiţionale ale meşteşugului încondeierii ouălor în domeniul creaţiei independente, în maniera în care o fac marii artişti ce îşi trag seva inspiraţionalã din rodul artelor populare şi le transformã în declaraţii artistice personale.

Arta „semnată” de către artistul plastic Ecaterina Savitsky este o declaraţie personală

O privire aruncatã asupra galeriei de imagini a artistei, Hand painted eggs, va observa transpunerea unor motive standard: crucea, steaua, motivele vegetale, linia, spirala, în creaţie de sine stătătoare.

Va observa abordarea novatoare şi interferenţa cu motive ale artei abstracte, ale artelor decorative de secol XX (art nouveau, art deco). E o decoraţiune care nu oboseşte ochiul ca în arta populară, unde accentul cade pe abundenţă, ci îl lasã sã reflecte asupra motivului ales, sã vadã echilibrul liniilor şi al culorilor.

Este clar cã suntem, ca la toţi marii artişti, în lumea artelor plastice influenţate de tradiţiile populare, dar filtrând şi informaţiile acumulate de artist, precum şi propria imaginaţie.

Acestea fiind spuse, vã lãsãm sã citiţi interviul acordat de Ecaterina Savitsky pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre proiectul Hand Painted Eggs?

Ecaterina Savitsky: Este un proiect înființat de mine în anul 2004, cu scopul de a aduce pe teritoriul Republicii Moldova tradiția încondeierii ouălor în tehnica huțulă cu ceara în volum, o tehnică în care mai pot fi ghicite fragmente de datină și de tradiție primordială.

Matricea Românească: Care este opinia dumneavoastră cu privire la situația patrimoniului imaterial / tradiţii şi meşteşuguri din Republica Moldova şi România?

Ecaterina Savitsky: Majoritatea meșteșugurilor contemporane practicate în Republica Moldova au ajuns într-un ultim stagiu de atrofie, fiind rupte de tradiție și transformate într-o producție pseudo-tradițională, în care nu există nimic autentic și nimic informativ. În căutarea de prosperitate economică, și, uneori, pur și simplu prin îmbogățirea materială, valorile spirituale și-au pierdut prioritatea, trecând pe un loc secundar. Însă, meșteșugurile cu adevărat tradiționale, care stau la baza spiritualității, sunt ceea ce unește diferite comunități de oameni stabilite pe același teritoriu geografic. Nevoia renașterii tradițiilor naționale comune pentru Republica Moldova și România a devenit foarte actuală și importantă pentru acestea, atât pentru fiecare stat independent în parte, cît și pentru întregul patrimoniu european.

Matricea Românească: Sunt autoritățile abilitate suficient de implicate în salvgardarea fondului patrimonial național?

Ecaterina Savitsky: În Republica Moldova există organizații implicate în salvgardarea fondului patrimonial cultural național, însă corupția, birocrația și absența mijloacelor financiare adecvate, necesare pentru documentarea, conservarea și protejarea acestuia, stagnează și stopează majoritatea proiectelor. Dar, există și partea bună a lucrurilor: sunt implementate și realizate multe proiecte datorită oamenilor din domeniul culturii, științei și oamenilor particulari, care sunt dedicați păstrării și valorificării tradițiilor autentice.

Doar prin grijă faţă de patrimoniu, identitatea culturală a unui popor supravieţuieşte

Matricea Românească: În baza experiențelor culturale avute, considerați că discutăm despre anumite linii de ruptură, atunci când analizăm comparat protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și din afara granițelor?

Ecaterina Savitsky: Sunt de părere că există o mare diferență între metodele și realizările ce țin de protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și al statelor din afara granițelor acesteia. În ultimele două decenii de independență, nu am fost în stare să elaborăm o strategie viabilă și durabilă, un plan de acțiuni în acest domeniu și, cel mai grav, nu am fost în stare să păstrăm o bună parte din obiectivele de patrimoniu cultural. Legislația este imperfectă, deoarece nu sunt aplicate în practică nici măcar prevederile legale în vigoare.

Matricea Românească: Ce obiective asumate regăsim în spatele acestui proiect personal?

Ecaterina Savitsky: Creaţia artistică întotdeauna evoluează în raport cu societatea, fiind sensibilă la orice schimbare. Arta fiind creată de personalităţi, reflectă starea societăţii. Ca să fie salvată tradiția și ca să și-o asume și generațiile care vor urma, mi-am propus obiectivul de a sparge tiparele acestui meșteșug de sezon, plasându-l în dimensiunea atemporală a artei propriu-zise. Țin să transform oul încondeiat dintr-un obiect religios, într-un obiect de design pentru interior sau într-un suvenir de calitate, ce a păstrat valorile și realizările multor generații și care redă atitudinea și viziunea asupra lumii a poporului nostru, abordate în mod contemporan.

Matricea Românească: Cum caracterizați apetența publicului pentru arta populară?

Ecaterina Savitsky: Arta populară explică și justifică relațiile între oameni, valoarea culturii spirituale a unui individ și a omenirii în general, aceasta este interfața oamenilor, motiv pentru care, în toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională.

Ecaterina Savitksy: „În toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională”

Matricea Românească: Manifestă societatea un interes exponențial pentru artă?

Ecaterina Savitsky: În ultimii ani, interesul pentru artă devine tot mai răspândit printre oamenii simpli, o pot spune referindu-mă la experiența proprie și la cea a soțului, el fiind un pictor ce practică tehnica clasică, cu ulei pe pânză. Dacă, inițial, printre clienți și admiratori se numărau turiștii străini, diplomații și oamenii de afaceri, acum tot mai des se interesează de artă oamenii cu venituri medii.

Matricea Românească: Care sunt principalele dificultăți pe care le întâmpinaţi în promovarea acestei arte deosebite, în spaţiul de cultură european?

Ecaterina Savitsky: A fi un meșter popular în Republica Moldova, înseamnă a fi pe cont propriu în ceea ce ține de promovarea, expunerea și mediatizarea acestei arte. Pentru a ajunge la publicul larg din Republică și în afara ei, sunt necesare mijloace financiare, un promotor sau manager cultural. Cea mai gravă dificultate este imposibilitatea, uneori, de a te deplasa la expoziții internaționale reprezentative, la care se promovează țara și cultura ei.

Arta pe care o propune Ecaterina Savitsky a fost remarcată atât în România, cât şi în Occident

Matricea Românească: Este componenta arhaică acel inefabil ce conferă specificitatea culturii tradiţionale în cadrul patrimoniului mondial?

Ecaterina Savitsky: Cu siguranță, componenta arhaică din tradiția primordială este un factor decisiv ce conferă o specificitate a culturii noastre tradiționale în cadrul patrimoniului mondial. Astăzi, când procesul globalizării se declanșează vertiginos peste toate domeniile vieții, punând într-un real pericol identitatea culturală, artele și meșteșugurile tradiționale, ce abordează un alt mod al neamului nostru de a fi și de a dăinui peste spații și timpuri, sunt de o stringentă actualitate.

Matricea Românească: Considerați necesară brevetarea unui program național de educație în spiritul respectului pentru artă și patrimoniu?

Ecaterina Savitsky: Este absolut necesară implementarea politicilor de perspectivă a patrimoniului național, în scopul educației în spiritul respectului și promovării valorilor artei tradiționale!

Artele şi meşteşugurile tradiţionale sunt contraponderea perfectă la globalizare, crede artistul plastic Ecaterina Savitsky

“Trebuie să fim conştienţi că Marea Unire s-a realizat în primul rând datorită culturii, a limbii noastre comune şi a osârdiei domnitorilor români, precum Vasile Lupu şi Matei Basarab, în păstrarea statalităţii româneşti din Evul Mediu, până în epoca modernă”, a apreciat directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, istoricul Ernest Oberländer Târnoveanu, în deschiderea expoziţiei de prezentare a exponatului lunii aprilie 2018 la MNIR, Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643.

“Mitropolitul Varlaam, pe numele său de mirean Vasile Moţoc, a fost, probabil, cel mai important cărturar al secolului al XVII-lea. Poate egal cu el a fost Episcopul de la Kiev, care se trage din familia Movileştilor, Petru Movilă. Acesta l-a sprijinit pe Varlaam în tipărirea Cazaniei. El este cel care a adăugat tipografia domnească de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a tipărit acest minunat exemplar.

Cazania lui Varlaam a scris istorie. Ea a servit ca model pentru multe reeditări, atât în secolul tipăririi sale, cât şi în secolele următoare. Am pregătit câteva pasaje din Cazanie, ca să vedeţi, să auziţi şi să înţelegeţi limba pe care o vorbeau strămoşii noştri acum 375 de ani”, a spus dr. Ginel Lazăr, cel care s-a ocupat de cercetarea pe care a presupus-o proiectul de restaurare a preţioasei tipărituri.

“Această limbă a stat la baza unificării limbajului bisericesc. Cazanii s-au mai tipărit şi înainte: amintesc pe diaconul Coresi, care la Braşov, în a doua parte a secolului al XVI-lea, a tipărit Cazania. Acea carte a lui era, însă, în spiritul curentului calvin al epocii. (…)

Cazania lui Varlaam, expusă la MNIR, a fost cumpărată de către ieromonahul Lazăr (schitul Pocrov, judeţul Neamţ), în 1725, de la Kiev, dovadă a răspândirii ei impresionante

Cazania lui Varlaam are mai multe surse principale, greceşti şi slavone. Cazania cuprinde povestioare, pilde, predici, ale unor texte evanghelice pe înţelesul poporului. Au fost adunate, compilate, puse într-o formă originală aceste Cazanii adresate poporului. Iorga spunea despre Cazania lui Varlaam că este cea mai populară carte a culturii noastre vechi. Ea are o valoare istorică şi memorială.”

O carte-cadou pentru întreg poporul românesc, de pretutindeni

În sprijinul argumentaţiei sale, cercetătorul a evocat un extras din prefaţa Cazaniei, intitulată “Cuvânt împreună cătră toată semenţiia românească”, scris de către Mitropolitul Varlaam în numele domnitorului Vasile Lupu, care arată că

dintru cât s’au îndurat Dumnezeu dintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnice.

Mitropolitul continuă „cuvântul împreună” printr-un cuvânt al său, în care explică:

Pentru’aceea, de nevoie mi-au fost, ca un datornic ce sânt lui Dumnezeu cu talantul, ce mi-au dat, să-mi poci plăti datoriia măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei.

Dr. Ginel Lazăr a subliniat şi setea lui Varlaam de a-L “mărturisi cu condeiul” pe Dumnezeu, într-o preafrumoasă limbă română:

“La sfârşitul primei părţi a Cazaniilor, avem 10 versete, din care vă voi citi doar patru:

Primeşte Doamne ca dela un păcătos
Să slujesc ţie în ceastă lume pân’ voiu hi sănătos
Să hie deapururea cinstit şi lăudat numele tău
Iar eu dela inimă te mărturisesc cu condeiul meu.

„

În mod cert, Cazania lui Varlaam, tipărită la 1643 şi readusă “la viaţă” prin efortul deosebit al cercetătorilor şi restauratorilor MNIR, reprezintă încă un argument că, departe de a fi fost o perioadă nebuloasă şi stearpă pentru noi, Evul Mediu a fost unul în care limba română nu numai că a vieţuit, ci a prosperat, creându-ne condiţiile pentru existenţa noastră de azi.

Munca restauratorului Cristina Petcu şi a colegilor săi de la MNIR onorează limba română, în anul Centenarului

Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643, în Tipografia Domnească a Bisericii „Trei Ierarhi“, este lucrarea de căpătâi a mitropolitului Varlaam al Moldovei, mare cărturar şi ctitor al limbii literare româneşti. Micro-expoziţia MNIR este deschisă în perioada 18 aprilie – 20 mai a.c., putând fi vizitată de miercuri până duminică, între orele 10:00 – 18:00.

Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte însă istoria bisericuţei de lemn din cadrul parcului, renăscute din propria cenuşă, pe care Matricea Românească v-o prezintă în cele ce urmează.

Istoria lăcaşului de cult a fost depănată, în stilu-i inimitabil, de către profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj şi noul preşedinte al Academiei Române, cu prilejul Întâlnirilor Matricei:

“Un mare profesor al Universității din Cluj din perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, a avut un unic băiat, Tuţu, care la 10 ani i-a murit… A mai avut două fete, dar pentru tată, băiatul era moștenitorul numelui. Și a fost așa de trist, încât toți banii și i-a dat pentru un complex sportiv care îi poartă azi numele – și care e cel mai frumos parc sportiv studențesc din Europa. Și Iuliu Hațieganu, când s-a terminat parcul în 1936, a zis – era greco-catolic: «Hai să punem și o biserică frumoasă în parcul ăsta, că» – zice – «unde este sportul, este şi învățătura Domnului…»

Atunci, meşterii l-au întrebat: «Domn’ profesor, dar cum să o punem, ortodoxă sau greco-catolică?»

Iuliu Haţieganu, care a fost poate cel mai bun diagnostician român – se uita la om și îi spunea ce boală are! – le-a răspuns: «Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!»

Se pare că ne jucăm, dar de fapt luptăm pentru Patrie!

La urmă, i-au zis: «Dar știți, domn’ profesor, la poartă, ce să punem, în latinește?” Și el a ales: «Se pare că ne jucăm când facem sport, dar de fapt noi luptăm pentru Patrie. (Pro patria est, ludere dum videmur)»

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 – 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă Foto: radiocluj.ro

Profesorul Pop a explicat filosofia predecesorului său de la Universitatea din Cluj, profesorul Iuliu Haţieganu, cel care dă azi chiar numele Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul UBB:

“Ideea lui Hațieganu era că, fără sport, tinerii mor. Oricâtă medicină ar învăța! El a creat o disciplină numită Igiena sportului. Era foarte supărat când vedea că oamenii nu se spală pe mâini, că nu-și folosesc mintea cum trebuie și, mai ales, că nu fac sport. În amintirea băiatului care a murit, a făcut acest parc, în care am reușit de la Uniunea Europeană să strângem bani, 5 milioane de euro, două le-am pus noi, iar cu 7 milioane l-am recondiționat.

View this post on Instagram

"Pro patria est, ludere dum videmur", adică "Ar părea că ne jucăm, însă ne pregătim pentru a ne servi Patria". #sport #educatiefizica #ParculSportivUniversitarDrIuliuHațieganu #moștenire #identitate #mariînaintași #IuliuHațieganu #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 17, 2018 at 2:40am PDT

Iar biserica de lemn, care în 1982, în plin regim comunist, a ars, nu știu de ce – adică ne facem că nu știm! – am refăcut-o, după planurile cele vechi, exact cum a vrut Profesorul.”

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar „Dr. Iuliu Haţieganu” de la Cluj Foto: monitorulcj.ro

Cu mulţumiri pentru sprijinul în realizarea materialului Conf. Univ. dr. Leon Gomboş, prodecan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj.

Foto deschidere: montaj după original, stiridecluj.ro

În Banat, la Timişoara, filosofia de viaţă dictează că nu se fuge după tramvai, pentru că “întotdeauna mai vine unul”. “Mi-a luat 30 de ani să învăţ asta de la nevastă-mea”, îmi mărturiseşte un fiu adoptiv al regiunii. “Eu sunt oltean la origine, transpir şi când mă leg la şireturi. În primii ani, se amuza lumea când mă vedea prin oraş că fug după tramvaie…”

Şi cu toate astea, bănăţenii sunt orice, numai înceţi nu. Vioiciunea lor e însă, mai degrabă decât fizică, mintală: cum altfel ai putea descrie Oraşul-Martir care-a născut flacăra ce a cuprins România, în decembrie 1989?

Câteva ore mai târziu, aflat alături de un prieten preot la Librăria Esotera din Timişoara, loc al ataraxiei, asist la schimbul lui, în fond retoric, cu oameni care-s prea conştienţi de adevărul spuselor sale:

“Lumea urează acuma «Sărbători fericite!». Dar nu zice despre ce sărbătoare e vorba. Nu sună bine. Zi, frate, că e Învierea Domnului! Dar nu… Nu e bine cu Hristos, că te învaţă să fii martir, mucenic… Acum trebuie să fie totul comod, de ce să suferi? Ne trebuie oameni cu stomac!”

Îi spun prietenului meu că are dreptate, că prea puţini mai văd valoarea suferinţei, atât în sens spiritual, de asumare a Crucii, cât şi în sens creator, unde nimic bun n-a ieşit din tihnă. Îmi replică scurt: “Mai am unele discuţii cu fiul meu, să-l pregătesc. Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu.”

Văzându-l şi ascultându-l, am senzaţia că stau de vorbă cu Popa Tanda, preotul lui Slavici care şi-a trezit comunitatea prin puterea exemplului.

Copiii noştri e posibil să fie nevoiţi să fie martiri, mucenici, aşa cum a fost Sfântul Constantin Brâncoveanu

Mă combate cu modestie: “Fac lucruri mici, ca un popă de la ţară ce sunt! Azi, modelele sunt lovite intenţionat, pentru că modelele creează modele. Aşa că e mai util să nu existe, să nu te inspire nimic, şi să te aţâţe totul”.

Puţină vreme mai încolo, ajungem la Parţa, locul unde părintele Simion Bistrian slujeşte. Şi-mi va rămâne veşnic întipărit în memorie cum, din altar, se văd trei cruci de pe trei turle brăzdând cerul. Românii, descrişi de un pseudo-preşedinte drept „fanatici religioşi”, n-au nevoie de lecţii de toleranţă şi acceptare, când la o răscruce dintr-o comună bănăţeană „convieţuiesc” patru biserici distincte, la o aruncătură de băţ una de cealaltă: ortodoxă română, ortodoxă sârbă, unită (greco-catolică) şi catolică.

“De unde are iepurele ouă de Paşte, le-a furat?”

Aţâţatul dorinţei e fundamental pentru negoţ. Şi e o deosebită ironie că cele mai importante sărbători religioase ale românilor (şi nu numai) sunt cele mai puternic permeate de mercantilism:

“Românii nu sunt vânători, iepuraşul ăsta nu le e specific, cum le e de pildă nordicilor… Românul e păstor, animalul lui e oaia pe care o păstoreşte, nu iepurele… Şi pe urmă, de unde are iepuraşul ăsta ouă, că doar iepurii nu fac ouă? Înseamnă că le-a furat!”, conchide părintele, şugubăţ.

Foto deschidere – Scenă rară în altarul Bisericii ortodoxe din Parţa, Judeţul Timiş: Mântuitorul în dublă ipostază, împărtăşind Apostolii

Dacă eşti ceea ce ai, când nu mai ai, cine eşti?

Ce avem? Cine suntem?

Aparent uşor de răspuns, atunci când ne identificăm cu ceea ce avem… cu ceea ce posedăm… cu ceea ce simţim. NU! Nu suntem nimic din ceea ce se sfarmă, din ceea ce se pierde. Spune-i asta unui om care şi-a creat un nume, o reputaţie, un statut în societate… spune-i, şi te va considera nebun, inadaptat social. Spune-i acelaşi lucru unui ţăran dintr-un sătuc uitat de lume şi te va înţelege. Da! El te va înţelege mai bine, fiindcă el trăieşte în deplină comuniune cu natura, fiindcă el ştie că este parte din esenţă şi că moartea nu este altceva decât reîntoarcerea Acasă.

Suntem lumină! Ce poate fi mai frumos decât să conştientizăm asta? De ce trebuie să bâjbâim atât de mult prin beznă ca să realizăm asta? Prinşi în propriile noastre capcane, încătuşaţi în convenţii sociale, ne dăm singuri foc la aripi, acele aripi care ar trebui să ne poarte sus, să ne înalţe la starea cea dintâi.

Culege o păpădie plină de rouă într-o dimineaţă caldă de toamnă şi priveşte-o: e un miracol!

Ascultă-ţi inima bătând. Da! Bate! Fără ca tu să fi conştientizat asta până acum. Celulele tale îşi fac treaba fără ca tu să realizezi. Corpul tău este un microunivers. Dacă ajungem la această concluzie, înseamnă că ne apropiem de răspunsul la întrebările cu care am început articolul.

Pune-te în faţa oglinzii. Ȋţi vei vedea reflexia, desigur. Dezbracă-te de haine. Uită-ţi statutul. Uită-ţi numele pentru câteva secunde. CINE EŞTI? Dacă realizezi că eşti o minune chiar şi în această ipostază, felicitări! Harul Duhului Sfânt lucrează.

Cine mai era bietul Iov după ce pierduse tot? Cine mai era când şedea pe un morman de gunoaie, iar câinii îi lingeau rănile? Tot ce posedase până atunci dispăruse. A înţeles însă că salvarea este în el însuşi, în credinţă, în nădejde şi în răbdare. A înţeles că pe Dumnezeu Ȋl descoperi gol fiind de tot ceea ce crezi că eşti.

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Şi totuşi, el s-a împlinit

Desigur, în concepţia multora, Iov s-a ratat. A pierdut toate bunurile materiale pe care le acumulase până atunci. Iov era judecat şi arătat cu degetul. Iov era chiar condamnat pentru că, în ciuda faptului că pierduse tot, continua să Ȋi mulţumească lui Dumnezeu pentru asta. Iov înnebunise de-a binelea! Cum să mulţumeşti când îţi este LUAT, nu DAT? Nu mai venea nimeni să îl ajute, ci doar să îl judece şi să îi batjocorească credinţa. Durerea lui este atât de profund reflectată în capitolul 19 al Cărţii lui Iov, în care acesta spune: „Câtă vreme veţi întrista voi sufletul meu şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre? Iată a zecea oară de când mă batjocoriţi. Nu vă este ruşine să vă purtaţi aşa?”

În esenţă, Iov era batjocorit pentru credinţa lui în Dumnezeu… Iov era nebunul statornic în credinţă, adică în singurul lucru real, concret. Restul era pierdut. Iov este opusul bogatului căruia i-a rodit ţarina, din Noul Testament. De fapt, acela este adevăratul nebun… acela căruia hambarele nu îi mai ajungeau şi care se gândea să le dărâme pentru a construi altele mai mari.

Sigur, se poate vorbi şi scrie mult şi bine despre împlinire şi ratare. Se poate spune şi că acestea sunt noţiuni relative şi că diferă de la o persoană la alta. Ȋn final însă, invariabil, vom ajunge cu toţii la concluzia că există doar o singură Cale şi un singur Adevăr. Şi atunci nu vom mai jongla cu noţiuni relative.

Foto deschidere: montaj după crossinthewilderness.blogspot.ca

Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după istoricul 27 martie ce a consemnat unirea vechiului pământ românesc cu Ţara-Mamă, România.

Ce înseamnă să ai răbdare? Să fii corect? Sau poate să lași balanța evenimentelor să se miște în inerția firească? Nu am un răspuns univoc, și nici nu încerc să îl găsesc în acest moment. Mai degrabă îmi doresc să scriu despre aceasta vitală resursă omenească în contextul anului fundamental pe care îl traversăm: Anul Centenarului Marii Uniri.

De ce este important să avem răbdare? În primul rând, pentru că acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, cu multe goluri care trebuie să fie completate în mod urgent, indiferent că au sau nu un fundament istoric veridic. Spre marele meu regret, aceste manifestări plăsmuite pe avânt și pe perorații vor avea o urmă imperceptibilă, fără impact, dar și fără rezultate.

Acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, atât în Ţară cât şi în Basarabia

La rând vine și riscul apariției pseudo – istoricilor care fie ridică în slăvi trecutul, fie anulează cu o singură mișcare de condei realitățile evidente. O să fiți martorii apariției pe bandă rulantă a materialelor publicistice și editoriale care consecvent, în marș militar, vor suplini datoria noastră cucernică. La acest Centenar, fiecare român se va simți îndreptățit să arunce câte o pietricică, păcat însă că în mod haotic, neordonat și în lipsa unei constructivități colective, căci, spre marele meu regret, anume acea esenţială comuniune spirituală lipsește cu desăvârșire neamului nostru (nu vă grăbiți să mă judecați pentru aceste gânduri, doar observați ce se întâmplă în jur).

Veți avea nevoie de o neasemuită răbdare, pentru că acest Centenar vine la pachet și cu imixtiunea politică, în care se vor cumula tot soiul de „notorietăți” ale momentului. Cel puțin aici, în Basarabia, cu siguranță măcar un partid politic va transforma acest subiect într-un punct de pe lista priorităților electorale.

2018 va fi un an al încercărilor, al eșecurilor și al planurilor strategice în stilul inconfundabil al cincinalelor, căci fiecare instituție va trâmbița reușita stahanoviștilor în materie ideologie. O să regret nespus dacă anume acest moment istoric va deveni nimic altceva decât încă un produs publicitar, încă o manevră de captare a atenției și, de ce nu, a buzunarelor noastre.

Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Să ne punem totuși încrederea în bunăvoința și credința neamului românesc, care nu se va preta unui joc anapoda și va reuși să își mențină o linie fermă, renunțând la pomenile grase ale companiilor publicitare, în favoarea unui elogiu veritabil, de calitate, memorabil pentru multe generații viitoare. Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Îmi pun speranța că această răbdare se va materializa într-o dovadă a faptului că România și neamul românesc, în întreaga sa diversitate, va reuși să onoreze amintirea unui eveniment de o importanță majoră pentru noi, urmașii Romei.

Foto deschidere: Pinterest

De mai multe decenii sau secole, pe teritoriul Ungariei de astăzi au locuit diverse națiuni care au participat, în funcţie de posibilitățile date de epocă, la viața culturală, socială, respectiv religioasă a țării, ca de exemplu: slovaci, sârbi, ucraineni, polonezi șamd, printre aceste minorităţi numarându-se și diaspora română din Ungaria.

Românii din Ungaria reprezintă populația românească ce, după Primul Război Mondial, mai precis după tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), a rămas pe teritoriul Ungariei de astăzi, iar începând din acea perioadă conviețuiesc împreună cu celelalte naționalități prezente în sudul, respectiv sud-estul țării, în vecinătatea imediată a României de azi.

Conform unor studii inițiate de anumite asociații și organizații ale românilor de pe aceste meleaguri, numărul etnicilor români din Ungaria se presupune că se ridică la circa 25.000 – 30.000 de suflete, majoritatea acestora fiind de religie ortodoxă, la care se adaugă greco-catolici, baptiști și penticostali. Marea parte a acestor persoane este împrăștiată prin diferite localități de pe teritoriul țării, precum: Jula, Micherechi, Aletea, Chitighaz, Bătania și multe altele, locuind în zone compacte și conviețuind cu populația autohtonă maghiară, majoritară, în afara de localitatea Micherechi, care până în zilele noastre reprezintă singurul așezământ locuit preponderent (în proporție de 90-95%) de români. Centrul acestei comunități îl reprezintă orașul Jula, unde se află și cele mai numeroase și importante instituţii românești de pe teritoriul Ungariei, precum: Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu”, cele două redacții românești („Foaia Românească” și „Cronica”), Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, Centrul de Documentare și Informare al Românilor din Ungaria și multe alte instituții ce au rol esențial în păstrarea și transmiterea tradițiilor, obiceiurilor și a limbii române generațiilor viitoare.

De asemenea, în localitățile menționate mai sus sunt prezente școli bilingve și alte importante instituții românești, finanțate exclusiv de Guvernul maghiar, singura instituție care primeşte un sprijin financiar parțial din partea Statului român fiind săptămânalul românilor din Ungaria‚ „Foaia Românească” din Jula.

Numărul etnicilor români din Ungaria se presupune că se ridică la circa 25.000 – 30.000 de suflete, majoritatea acestora fiind de religie ortodoxă. (…) Localitatea Micherechi reprezintă singurul așezământ locuit preponderent (în proporție de 90-95%) de români

Totuşi, cum am ajuns eu, un român get-beget, să vorbesc despre această comunitate?

Totul a început atunci când, împreună cu familia mea, m-am mutat în Ungaria, din dorința părinților de a-mi face mie un bine. Ajuns în localitatea Bătania, la nici 30 de kilometri de Municipiul Arad, de unde sunt originar, am ajuns să frecventez cursurile școlii românești „Lucian Magdu”, iar mai târziu studiile liceale le-am continuat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din orașul Jula.

Doresc, în primul rând, să îmi exprim opinia proprie, precum și pe cea a altor persoane care gândesc la fel ca mine, despre comunitatea românilor de aici, despre persoanele ce ne-au îndrumat de-a lungul anilor spre a ne forma ca personalități.

Sincer, se pot spune multe lucruri pozitive despre acești oameni minunați, respectiv devotați etniei și sentimentului pur românesc pe care îl țin adânc înrădăcinat în suflet, lucruri negative fiind greu de specificat. În primul rând, ceea ce m-a impresionat cel mai mult când am venit din România a fost faptul că în Ungaria există instituții românești sau bilingve, unde copiii pot învăța în ambele limbi – română ori maghiară – materiile predate în şcoală sau liceu, ei fiind pregătiți de cadre didactice cu experiență și studii în România sau Ungaria. Suplimentar, fiecare cadru didactic te ajuta mereu în cazul în care aveai unele dificultăți la anumite subiecte, explicându-ți atât în română, cât și în limba națională, lucru demn de precizat.

View this post on Instagram

Andrei Sebastian Csiplo, #student român, 19 ani, Cluj: "Proiectul @matricearomaneasca este foarte important pentru românii din Ungaria." #tineriromâni #studenți #identitate #cultură #români #MatriceaRomânească #revistaMatriceaRomaneascanr1 #proiectcultural #BulboacasiAsociatiiSCA

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 14, 2018 at 12:06pm PDT

În afară de profesori și în afara orelor de studiu, este important de menționat că, în cazul în care îi adresezi o întrebare unei persoane din comunitate, aproximativ toate îți vor răspunde în română, dacă te adresezi în românește, bineînțeles. Fiind în apropiere de graniță, deseori în diferitele localități locuite de români se țin manifestații culturale românești, dar să nu excludem și acele evenimente organizate exclusiv în cadrul comunității românești din Ungaria, pline de dansuri și tradiții specifice românilor din aceste părți ale țării.

Cum ne văd românii din Ungaria pe noi, românii veniți din România?

De cele mai multe ori, venirea unui român este o bucurie, indiferent de vârsta acestuia. În situația mea, eu pot spune că am fost crescut de către ei, în timp ce România mi-a oferit baza și conștiința românească, pe timpul când am studiat la Arad. Niciodată nu au avut gândul de a își disprețui semenii și mereu ne-au (nu doar pe mine) acceptat cu zâmbetul pe buze. Cu toate că, uneori, simțământul de dor față de țara-mamă a fost puternic, ei au încercat pe cât posibil să amelioreze acest lucru. Este, poate, singura comunitate din Ungaria în care fiecare om sare în ajutorul celuilalt la nevoie, fiind foarte unită, lucru ce se poate resimți, și de pe urma căruia am avut totodată de învățat. De asemenea, fiecare copil sau adult este considerat a fi egal în orice perspectivă, neexistând discriminări pe baze etnice, religioase sau sociale.

Nu pot exprima decât gânduri frumoase despre această comunitate de români, plină doar de oameni sufletiști, optimiști, care îți sunt mereu alături în momentele cruciale ale vieții și, să nu uităm, dornici de a își păstra limba și tradițiile străbunilor, pentru a le transmite generațiilor ce vor urma, adevărații noștrii frați împrăștiați pe meleagurile Ungariei.

Cum îi vedem noi, românii din România, pe românii din Ungaria?

Aceasta este una dintre cele mai complicate întrebari ce ne-o putem adresa nouă înșine. Fiind vorba, în cazul acesta, de actualitate, voi preciza câteva aspecte generale legate de acest lucru:

Primul aspect ar fi faptul că, oricât ar părea de incredibil, majoritatea românilor din țara noastră (România) nici măcar nu știu de existența acestei comunități din afara granițelor țării, dar nu este singura despre care nu se spune nimic, nu se informează populația țării, astfel nici nu se află decât accidental despre ele, uneori prea târziu.

Al doilea aspect ar fi că autoritățile române, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, vin deseori în vizite oficiale la Jula, pentru a se interesa de situația acestei comunități, dar într-un final, în majoritatea cazurilor nu se ajunge la nici un fel de rezultat vizibil, cu ajutorul căruia să îmbunătățească situația românilor din afara granițelor României.

La prima vedere, persoanele care formează această comunitate sunt unguri. Cercetând, însă, un pic mai în detaliu sau pur și simplu purtând o conversație normală cu ei, aflăm în mod șocant că sunt persoane care vorbesc fluent limba română, altele la nivel mediu, iar restul oamenilor tot mai puțin, majoritatea folosind cu precădere limba maghiară în comunicare, lucru legat strict de fenomenul de asimilare. Cu toate acestea, mai există tineri care vor să facă ceva, majoritatea vorbind ambele limbi fluent și încercând pe cât posibil să repare ceea ce alții au distrus, restabilind echilibrul de altădată.

Autoritățile române, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, vin deseori în vizite oficiale la Jula, pentru a se interesa de situația acestei comunități, dar într-un final, în majoritatea cazurilor nu se ajunge la nici un rezultat vizibil, cu ajutorul căruia să îmbunătățească situația românilor din afara granițelor României

Mulți dintre noi spunem despre românii din Ungaria că sunt unguri, dar nu e așa, faptul că folosesc ambele limbi și că trăiesc în Ungaria este numai o mare pată lăsată de Istorie și care nu poate fi remediată. Fiind crescut de ei, le-am putut simți durerile și dezamăgirile, dar totodată am învățat că indiferent cât de cruntă ar fi viața cu omul, niciodată nu trebuie să te dai bătut.

Oricât am spune despre ei că sunt unguri, trebuie să recunoaștem că și românii din Ungaria sunt o parte importantă a culturii și spiritualității poporului român, frații și surorile noastre de peste hotare, sânge din sângele românilor, ce nu se schimbă niciodată în apă.

Foto deschidere: Parlamentul ungar din Budapesta, wikimedia.org

La Cluj, toate drumurile duc, până la Roma, la Universitate şi la Biserică. Nu e nici o coincidenţă, pentru că aşa ceva nu există în Istorie. Faptul se explică printr-o evoluţie organică, printr-o creştere nu lipsită de frământări, dar care, în urma mareei, a lăsat matricea urbei decantată.

Cu bunele şi cu relele lui, Clujul e un oraş care nu-şi reneagă ori ascunde, ci îşi onorează trecutul. Căutaţi, spre comparaţie, în Bucureşti, în Piaţa Amzei, casa pe care ardeleanul Slavici şi bucovineanul Eminescu, titanii culturii româneşti, au împărţit-o în vara anului 1883, până la îmbolnăvirea Luceafărului. Vă asigur că veţi avea mari, mari dificultăţi, pentru că placa ce marchează mirabila (re)întâlnire a spiritelor, după perioada lor vieneză, nu e anunţată de nimic. Sau aruncaţi un ochi la starea mormântului din Bucureşti al lui Victor Babeş, marele înaintaş bacteriolog care dă numele Universităţii din Cluj, dimpreună cu remarcabilul matematician maghiar János Bolyai. Veţi plânge.

La Cluj, chiar şi cozile se mişcă altfel – mai organizat, mai aşezat – ceea ce nu trebuie respins ca amănunt anodin, întrucât coada la români e barometrul velocităţii sociale

Veche aşezare romană, Cluj-Napoca jubilează în latinitatea sa neaulică, de la origini până la Mişcarea Memorandistă, la prolifica, remarcabila muncă de editare a Editurii Şcoala Ardeleană din prezent şi până la propensiunea clujenilor de azi spre passeggiata, dar are o corectitudine a formelor şi o organizare, pe filieră alogenă, ce s-au mulat perfect în matricea românească, perpetuu adaptabilă şi perpetuu genială prin aceasta. Românul nu e omul unghiurilor drepte, pentru că n-are capul în colţuri, el – vorba Profesorului Ioan-Aurel Pop – e iscoditor, nu colţuros. Şi totuşi, românul nu e mereu poet, e şi inginer când asta îl ajută, el ştie să supună unghiul drept, cum ne-a arătat genialul Anghel Saligny.

View this post on Instagram

"Existența unui popor nu se discută, se afirmă!" ~ #IoanRațiu #MișcareaMemorandistă #mariînaintași #Cluj #istoriaromânilor #identitate #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 13, 2018 at 6:57am PDT

Şi mai e ceva Clujul, ajutat de matematică şi de metafizică: e locul mişcărilor ample, spre deosebire de Bucureşti, care e locul mişcărilor mereu strâmte (de unde nevoia nestăvilită de a da din coate şi de a avansa în societate, uneori pe căi discutabile), boicotate de îngustimea de vederi a centrului – paradoxal – asimetric.

Şi mai e ceva Clujul, ajutat de matematică şi de metafizică: e locul mişcărilor ample, spre deosebire de Bucureşti, care e locul mişcărilor mereu strâmte

La Cluj, chiar şi cozile se mişcă altfel – mai organizat, mai aşezat – ceea ce nu trebuie respins ca amănunt anodin, întrucât coada la români e barometrul velocităţii sociale.

Clujul nu e genul de oraş care să-ţi inspire, ca Bucureştiul, exploziile de entuziasm efemer, cu căderile de rigoare în abisurile disperării, ci mai degrabă respect tempera(n)t, o veneraţie naturală dezbărată de hiperbole.

Napoleon, după propria-i mărturisire, a iubit-o, dar n-a respectat-o pe Iosefina. Clujul, vechi oraş românesc (şi nu numai), îl şi iubeşti, îl şi respecţi, ceea ce-l face o partidă ideală pentru toţi cei care-i respiră parfumul fie şi o dată în viaţă.

PS: e sugestiv că, la Cluj, o catedrală e unul dintre puţinele lucruri neterminate de ani buni. Din nou, lucrul nu e o coincidenţă: acesta e un oraş care încă îşi lucrează spiritualitatea. Şi asta, orice s-ar zice, e minunat.

View this post on Instagram

Cultura ne unește în @matricearomaneasca #CentenarulMariiUniri #Ardeal #Cluj #provinciiromanesti #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 12, 2018 at 11:35am PDT

Când e românul mai năpăstuit pe astă lume, un singur cuvânt sfânt are pe buze, chiar de-ar fi necredincios: „Mamă!” Eminescu, în clipele lui de mizerie studenţească, de la Viena sau Berlin, avea o singură vorbă mai grea, unica pe care o ştia de la tată-su: „…tu-i mama nevoii”.

Românul se întoarce la mamă, spiritual şi fizic, când îi e rău şi, uneori, când îi e bine. Lingvistica mirării la români conţine şi exclamaţia: “Mamă!”, şi strigarea “Mama mea!”. Când duşmanul e ante portas, reale sau alegorice, românul, înţelept, fie zice, lapidar, “mama lor!”, fie îmbrăţişează vicisitudinea şi plonjează temerar în vâltoarea vieţii, ghidat de un principiu sănătos şi deloc fatalist: “Decât să plângă mama mea, mai bine plângă mama lor!” Pentru mamă şi pentru familie, românul, neutralizat de multe izuri ale Istoriei, devine om de acţiune, dispus să se arunce, cum zice un cântec al tribunelor, “pe ei, pe mama lor”.

E în strigarea noastră “Mamă!”, mereu rostită cu nerv, chiar şi când e spusă cu sfială, un amestec de grozăvie cu adoraţie, ca într-o pietà. La mamă ne plângem şi ne rugăm, pentru că ştim că ea poartă într-însa rezolvarea miraculoasă a tuturor grijilor noastre. E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne.

E incitantă şi frumoasă uneori viaţa între străini, dar luminile Occidentului n-au făcut niciodată cât luminile abia pâlpâinde din ochii stinşi ai unei mame bătrâne

Nu există, pentru un om, decât o mamă şi o ţară. A o trăda pe una este a o trăda pe cealaltă. În nervurile din palmele muncite ale mamei, cine va privi cu atenţie va vedea striaţiile pământului sfânt care ne-a crescut, de mici, din colbul copilăriei. Există multe lucruri importante într-o viaţă de om, dar nici unul atât de sfânt precum mama.

Mama în limba – mamă

Românul e vai de mama lui când e trist şi copleşit de necazuri, petrece de mama focului când e vesel, detestă a merge la mama dracului pentru că primul lui gând e să rămână acasă, lângă mamă şi familie, se plânge că nu i-a mai mers aşa rău de când mama m-a făcut, îi trage cui îl antagonizează o mamă de bătaie, se fereşte de mama soacră ca de Muma-Pădurii, zice despre lacom şi arivist că ar vinde-o şi pe mamă-sa, îl dispreţuieşte pe asupritorul lui, care n-are nici mamă, nici tată.

“Vino mamă să mă vezi / la spitalul de obezi”, cânta un om de litere fiu al Moldovei, şi e în chemarea lui tragi-comică un adevăr adânc: prin întoarcerea la mamă ne verificăm întreaga fiinţă, în momentele de cumpănă şi de graţie. Mama este farul nostru moral.

Şi mai e ceva Mama: o realitate şi un ideal cărora le suntem tributari o viaţă de om. Mult după ce mama noastră nu va mai fi să ne arate cum stăm, vom reveni cu gândul şi cu sufletul la figura ei duioasă, pentru că întoarcerea la mamă nu e altceva decât întoarcerea la Matrice.

Ilustraţie deschidere: montaj după clipart-library.com

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui George Coșbuc, cu o poezie românească despre popoare, despre credință și despre Dumnezeu, intitulată sugestiv „ Psalm ”.

Poezia lui George Coșbuc este simbolică nu doar pentru literatura română, în care s-a înscris cu naturalețe, ci și pentru spiritul românesc, care așa cum a demonstrat istoria, are o vie necesitate de simboluri, de credință și de venerație. Grație acestei firi deosebite a românului, versurile lui Coșbuc au devenit un soi de talisman, numai bun de pus la inimă în momente de restriște.

În lirica sa, poetul construiește punți legate, pe de o parte, de vitalele simboluri ale poporului, transpuse în muncă, glie, soare, iar pe de altă parte, de firea smerită a poporului român. Este și cazul poemului Psalm, parte a celui mai vestit volum de poezie românească semnat de către George Coșbuc, Fire de tort.

De această dată, George Coșbuc lansează un îndemn, punând în capul mesei figura atemporală a soarelui și a Divinității, care păstoresc oamenii, simbolizând o comuniune eternă. Poetul declamă: „Închinați-vă, popoare! Dumnezeu e bun…”. Coșbuc încearcă astfel să tulbure dormitarea în care plutesc spiritele umane, aducându-le aminte de necesitatea imperioasă de dreptate și de valori, întruchipate în figura mesianică a lui Dumnezeu, pe care poetul o descrie în condiție tripartită: e bun, e drept, e sfânt.

View this post on Instagram

Matricea Românească dă startul unei serii noi, dedicate lui George Coşbuc. Urmăriți #seriaGeorgeCoşbuc pe platforma noastră, www.matricea.ro! #SerieDeAutor #GeorgeCoşbuc #poezieromânească #patrimoniu #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 22, 2018 at 2:35am PST

George Coșbuc nu se sfiiește să dezvăluie speranța în Înviere prin smerenie, care în versurile poemului Psalm îmbracă dimensiunea unei renașteri, unei regăsiri: „El renaște-a sa viață, dintr-al său mormânt!”. Poetul învie flacăra credinței, unind popoarele într-o permanentă și asiduă rugă, de parcă acest Psalm ar fi o ultimă șansă la veșnicie.

Psalm

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e bun –
El a pus în soare focul
Verii – a tot încălzitoare.
Inima – i e sfântul soare,
Și – alte lumi el pune – n locul
Lumilor ce-apun.

Închinați-vă, popoare!
Dumnezeu e drept –
Binecuvânta – va anii
Celui ce-n dreptate moare.
Însă jalnic plângătoare
Vor avea-o-n veci tiranii
Inima din piept!

Închinați-vă popoare!
Dumnezeu e sfânt –
Cel ascuns e-n veci de față,
Cel etern într – una moare!
Vă-nchinați, ca-nvingătoare
El renaște – a sa viață
Dintr-al său mormânt!

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Fire de tort”, ediție îngrijită de Ioan Pintea și apărută la Editura Cartier, 2016, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.