Există oameni care vorbesc despre schimbare și oameni care o construiesc, pas cu pas, fără zgomot inutil.

Robert Diaconeasa face parte din a doua categorie. Cunoscut publicului larg prin proiecte precum DaddyCool și MENtalks, Robert și-a construit parcursul la intersecția dintre jurnalism, storytelling și implicare socială. Dincolo de rolurile vizibile, însă, firul roșu al muncii sale rămâne același: grija reală pentru oameni, pentru copii și pentru felul în care comunitățile pot deveni mai sănătoase. Proiectul tRAI – un hub educațional și social dedicat copiilor din medii vulnerabile – nu apare ca o ambiție grandioasă, ci ca o consecință firească a unei călătorii personale marcate de empatie, responsabilitate și convingerea că „bunătatea este noul cool”.

În acest interviu, Robert vorbește despre misiune, leadership, paternitate, oboseală, visare și construcție pe termen lung. Despre cum arată succesul atunci când este măsurat în oameni crescuți frumos, nu în cifre. Și despre de ce, uneori, cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să rămâi uman. Robert, să-ncepem!

,,DaddyCool” – cum și când ai decis să-ți asumi acest nume/brand? Ce înseamnă pentru tine, ce sarcini îți aduce, ce limite sau libertăți îți dă?

„DaddyCool” nu a apărut ca un brand, ci ca o stare. A venit natural, în momentul în care am devenit tată și am realizat că nu vreau să joc rolul părintelui „perfect”, ci al părintelui prezent, autentic și curios.
Pentru mine, DaddyCool înseamnă un tată care învață din mers, care greșește, care râde, care pune întrebări și care nu se teme să arate emoție.

Ca sarcină, acest nume mă obligă la onestitate. Nu pot poza în ceva ce nu sunt. Nu pot vorbi despre valori pe care nu le trăiesc.
Ca limită, poate fi așteptarea unora că „știu mereu răspunsurile”. Nu le știu. Și nici nu vreau.
Ca libertate, îmi dă voie să fiu eu: un om în proces, un tată care crește odată cu copiii lui.

„Nu pot poza în ceva ce nu sunt. Nu pot vorbi despre valori pe care nu le trăiesc.”

 

Ce a însemnat pentru tine momentul în care ai realizat că „bunătatea este noul cool”, așa cum ai spus într-un interviu? Cum ai schimbat modul în care îți desfășori activitatea după ce ai adoptat această filozofie?

A fost un moment de claritate, dar și de oboseală. Oboseala de a vedea că succesul este adesea asociat cu duritatea, cinismul, ego-ul sau graba.
Mi-am dat seama că vreau să construiesc altfel. Că vreau să las ceva în urmă nu doar prin ce fac, ci prin cum fac.

De atunci, am ales mai atent proiectele, oamenii și colaborările.
Am început să spun mai des „nu” lucrurilor care nu erau aliniate cu valorile mele, chiar dacă păreau „cool” din exterior.
Bunătatea nu e naivitate. E curaj. E să rămâi uman într-o lume grăbită. Și da, cred sincer că asta e noul cool.

„Bunătatea nu e naivitate. E curaj. E să rămâi uman într-o lume grăbită.”

 

Ce înseamnă pentru tine „a avea o misiune”?

A avea o misiune înseamnă să știi de ce te trezești dimineața, chiar și în zilele grele.
Nu e despre obiective sau KPI-uri. E despre sens.

Pentru mine, misiunea este să creez contexte în care oamenii – mai ales copiii și bărbații – să se simtă văzuți, ascultați și încurajați să devină versiuni mai bune ale lor.
O misiune nu te face mai important. Te face mai responsabil.

„MENtalks nu a fost creat ca să ofere soluții, ci ca să creeze dialog.”

 

Vorbind de misiune, vreau sa vorbim de MENtalks: ce nevoie ai simțit tu în viața ta personală sau profesională care să te determine să creezi ceea ce azi este MENtalks? Cum ai știut că bărbații din România au nevoie de o platformă ca asta?

MENtalks a pornit dintr-o lipsă personală.
Într-un moment dificil din viața mea, mi-am dat seama că, deși aveam oameni în jur, nu aveam spații reale de conversație. Unde bărbații să poată vorbi fără mască, fără competiție, fără „trebuie să fii tare”.

Am știut că nu sunt singur când am început să vorbesc deschis. Reacțiile au venit imediat. Mesaje. Tăceri grele. „Și eu simt la fel.”
MENtalks nu a fost creat ca să ofere soluții, ci ca să creeze dialog.
Pentru că, înainte de vindecare, e nevoie de voce. Iar bărbații din România au fost prea mult timp învățați să tacă.

„Mă țin cu picioarele pe pământ oamenii.
Copiii. Privirile lor. Întrebările simple.”

 

Cum reușești să fii cu picioarele pe pământ, să te reconectezi la realitățile copiilor din medii defavorizate, în timp ce gestionezi proiecte multiple – Ce te împiedică sau ce te susține să nu te pierzi în planuri mari?

Mă țin cu picioarele pe pământ oamenii.
Copiii. Privirile lor. Întrebările simple. Bucuria lor atunci când sunt văzuți cu adevărat.

Când lucrezi cu copii din medii defavorizate, nu mai ai luxul de a te pierde în concepte abstracte sau planuri „frumoase pe hârtie”. Realitatea te trage de mânecă. Te întreabă: „Bine, dar ce schimbă asta concret pentru mine?”

Ce mă susține este faptul că, deși uneori construiesc de la distanță, știu foarte clar că nevoia este reală. Am văzut-o direct, fără filtre, în pandemie, când am ajutat peste 4.000 de familii cu alimente.
Experiența aceea m-a ancorat profund. Nu mai vorbim de statistici sau concepte, ci de oameni, de mese care nu existau și de copii care așteptau.

Ce mă împiedică să mă pierd în planuri mari este tocmai memoria acelor momente. Știu că, indiferent cât de amplu devine un proiect, el trebuie să răspundă unei nevoi reale, concrete. Altfel, nu are sens.

Dacă te-ai întoarce la Robert adolescentul care pășea pentru prima dată în presă, ce i-ai spune despre drumul care îl așteaptă și despre faptul că, într-o zi, va construi un spațiu numit tRAI?

I-aș spune să aibă răbdare cu el.
Să nu se grăbească să demonstreze nimic.
Și să nu creadă că drumul va fi drept — pentru că nu va fi.

I-aș spune că va veni o zi în care nu va mai alerga după validare, ci după sens.
Că va înțelege că succesul nu e despre cât de sus ajungi, ci despre câți oameni urcă odată cu tine.

Și i-aș mai spune ceva important:
că toate rătăcirile, fricile, eșecurile și momentele în care s-a simțit „în afara locului” vor avea sens.
Pentru că, într-o zi, le va pune pe toate într-un spațiu care se va numi tRAI — nu ca o clădire, ci ca o promisiune.
Promisiunea că nimeni nu e prea mic, prea sărac sau prea „nevăzut” ca să merite un viitor bun.

 

„…succesul nu e despre cât de sus ajungi, ci despre câți oameni urcă odată cu tine.”

 

Cum s-a născut ideea proiectului tRAI? A fost o întâmplare sau o nevoie pe care ai simțit-o în tine?

tRAI nu s-a născut dintr-o întâmplare, ci dintr-o acumulare.
Din ani de lucru cu oameni, cu copii, cu familii care nu aveau acces la lucruri pe care mulți dintre noi le considerăm normale: siguranță, educație de calitate, timp, atenție.

A fost o nevoie pe care am simțit-o în mine, dar care venea din exterior. Nevoia de a construi ceva pe termen lung, nu doar proiecte punctuale.
Un loc care să nu repare temporar, ci să crească oameni.
tRAI a apărut când am înțeles că nu mai e suficient să ajut, ci vreau să construiesc un cadru în care ajutorul să devină dezvoltare.

tRAI vine din „a trăi”, nu din „a supraviețui”.

 

Numele are o putere aparte. De ce tRAI și nu altfel? Ce poveste, ce simbolism se ascunde în spatele lui?

tRAI vine din „a trăi”, nu din „a supraviețui”.
Pentru că mulți copii nu duc lipsă de potențial, ci de context.

Este un nume simplu, românesc, care vorbește despre viață, rădăcini și viitor în același timp.
tRAI nu e despre performanță forțată sau succes rapid. E despre echilibru, sens și șansa de a crește frumos.

În același timp, tRAI este și un acronim viu, care se construiește din valori: timp, relații, educație, responsabilitate.

Care este stadiul actual al tRAI? Ce s-a realizat până acum, ce mai este de făcut, ce timeline îți imaginezi pentru lansare / operaționalizare?

tRAI este într-o fază foarte onestă: există ca viziune clară, structură și plan concret, dar este încă în construcție.
Avem terenul, conceptul educațional, direcțiile de impact și o comunitate de oameni care cred în proiect. Am făcut pași reali în zona de parteneriate, arhitectură, conținut educațional și fundraising.

Ce mai este de făcut este, poate, partea cea mai grea: transformarea viziunii în infrastructură. Spații, resurse, stabilitate financiară.
Nu ne grăbim artificial. Prefer un ritm sănătos, care să permită sustenabilitate.

Timeline-ul meu nu este legat de o „dată festivă”, ci de un moment în care tRAI poate funcționa corect, cu impact real.
Mai degrabă un început mic, bine făcut, decât o lansare mare, fără profunzime.
tRAI va porni atunci când va putea susține copii, nu promisiuni.

„Avem terenul, conceptul educațional, direcțiile de impact și o comunitate de oameni care cred în proiect. Am făcut pași reali în zona de parteneriate, arhitectură, conținut educațional și fundraising.”

La partea creativă și de conținut: ce tipuri de activități vei include și cum te gândești să le îmbini pentru a oferi o experiență care să sape în suflet și în credința copiilor că pot visa?

Partea creativă din tRAI nu este gândită ca un „program”, ci ca un spațiu de descoperire.
Vor fi activități care combină educația cu joaca, tehnologia cu natura, introspecția cu lucrul practic: ateliere creative, storytelling, lucru cu mâinile, explorare în natură, dialoguri ghidate, expunere la arte, dar și la competențe ale viitorului.

Important pentru mine este ca nimic să nu fie impus.
Copiii nu trebuie convinși că pot visa. Ei știu asta instinctiv. Doar că, la un moment dat, cineva le spune că nu e realist.

„Rolul tRAI este să creeze contexte în care visul lor să nu fie ridiculizat, ci susținut.
Când un copil se simte văzut, ascultat și validat, începe singur să creadă.”

Unde găsești inspirația de care ai nevoie în momentele de oboseală? Ce artiști, ce cărți, ce oameni, ce povești te reîncărcă când simți că e mult; ce ritualuri ai?

Inspirația nu vine dintr-un loc spectaculos. Vine din oprire.
Din momentele în care îmi permit să nu fiu productiv.

Mă încarcă oamenii reali, conversațiile sincere, poveștile de viață spuse fără mască.
Mă ajută mersul pe jos, natura, liniștea, timpul cu copiii mei.
Cărțile care nu promit soluții rapide, ci pun întrebări bune.
Și, poate cel mai important, mă ajută să-mi amintesc de ce fac ceea ce fac.

„Când oboseala apare, nu încerc să o ignor. O ascult. De obicei, are ceva important de spus.”

Cum îți imaginezi relația dintre rolul de tată și rolul de lider al unui hub social? Care versiune a lui Robert vrei să fie model pentru copiii care îți vor călca pragul la tRAI?

Pentru mine, rolul de tată este fundamentul.
Tot ce fac ca lider pleacă de acolo.

Nu vreau să fiu un model de succes, ci un model de coerență.
Un adult care își asumă emoțiile, care recunoaște când nu știe, care cere ajutor, care tratează oamenii cu respect.

Copiii care vor veni la tRAI nu au nevoie de eroi. Au nevoie de adulți stabili, autentici, prezenți.
Versiunea mea de lider este aceeași cu versiunea mea de tată: un om care nu promite totul, dar care este acolo.
Și care crede, cu adevărat, că fiecare copil merită un viitor în care să poată trăi, nu doar să reziste.

Cum te raportezi cu echipa ta: cum reuşeşti să transmiţi viziunea mai departe, să implici alţi oameni, voluntari, sponsori, comunităţi? Ce valori must-have ceri cuiva care lucrează alături de tine?

Nu conduc prin control, ci prin sens.
Cred că oamenii se implică atunci când înțeleg „de ce”-ul, nu doar „ce”-ul.

Viziunea nu o transmit prin prezentări, ci prin felul în care mă port, prin deciziile pe care le iau, prin limitele pe care le pun.
Cu voluntarii, sponsorii sau partenerii nu vorbesc despre cifre înainte de a vorbi despre oameni.

Valorile non-negociabile sunt simple, dar ferme: respectul, onestitatea, empatia și responsabilitatea.
Nu căutăm perfecțiune, ci aliniere.
Dacă cineva nu poate lucra cu blândețe și asumare, indiferent cât de bun ar fi profesional, nu e locul potrivit.

„Valorile non-negociabile sunt simple, dar ferme: respectul, onestitatea, empatia și responsabilitatea.”

 

Ce pași concreți ai stabilit pentru acest Nou An, pentru cinci ani, pentru zece ani — în materie de extindere, de sustenabilitate, de replicare sau multiplicare a modelului?

Pentru acest an, focusul este pe a face tRAI funcțional: spații, programe-pilot, parteneriate solide și un model de lucru care poate fi susținut financiar și uman.

Pe termen de cinci ani, îmi doresc ca tRAI să devină un model validat, cu impact măsurabil, care să poată fi replicat în alte comunități fără a-și pierde sufletul.

În zece ani, nu visez la „mai mare”, ci la „mai profund”.
La o rețea de spații vii, conectate între ele, care cresc copii și comunități, nu doar rapoarte.
Extinderea nu are sens dacă nu rămâne umană.

„Nucleul meu este credința că oamenii pot deveni mai buni atunci când sunt puși în contexte potrivite.”

 

În final, privind toată această călătorie — de la copil, jurnalist, creator de proiecte sociale, până la proiectantul tRAI — ce crezi că te definește cel mai mult ca persoană? Care este nucleul omenesc, pasiunea, credința care îți dă putere să mergi mai departe?

Cred că mă definește curiozitatea față de oameni și capacitatea de a nu deveni indiferent.
Am ales să nu mă protejez prin cinism, chiar dacă ar fi fost mai simplu.

Nucleul meu este credința că oamenii pot deveni mai buni atunci când sunt puși în contexte potrivite.
Că blândețea nu este slăbiciune.
Și că sensul apare atunci când ceea ce faci îi ajută și pe alții să crească.

Dacă ai putea transmite un mesaj copilului tău de azi sau copilului care vine la tRAI peste ani – o frază care să-l însoțească în visurile și fricile sale – care ar fi acea frază?

„Nu ești greșit pentru că ești diferit. Ești exact așa cum trebuie ca să devii cine vei fi.”

Data de 15 ianuarie are o semnificație aparte pentru poporul român, fiind ziua de naștere a lui Mihai Eminescu (1850–1889), poetul național al României și una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești. Această zi este celebrată astăzi ca Ziua Culturii Naționale, un omagiu adus nu doar lui Eminescu, ci întregii creații spirituale românești.

Opera sa poetică, filozofică și jurnalistică depășește granițele esteticului, devenind o expresie a spiritului românesc, în care se întâlnesc istoria, limba, tradiția, credința și aspirația către absolut. Eminescu nu a fost doar poetul iubirii și al naturii, ci și un gânditor profund al destinului național și al dimensiunii spirituale a omului.

Eminescu și dragostea de țară

Printre poeziile care exprimă cu forță dragostea de țară și speranța într-un viitor demn se numără „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, creație emblematică pentru conștiința națională românească. Versurile acestei poezii surprind idealul unei Românii întemeiate pe continuitate istorică, demnitate și pace, nu pe violență sau ură:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

– Mihai Eminescu –

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cuvântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!.

Prin această poezie, Eminescu arată că adevărata putere a unei națiuni nu stă doar în arme, ci în demnitate, pace, continuitate și respect față de trecut.

Eminescu, cultura și religia

Un alt aspect esențial al operei eminesciene este legătura profundă dintre cultură și religie. Pentru Eminescu, credința nu este doar un act religios, ci o formă de reflecție asupra existenței, sacrificiului și sensului vieții. Această viziune este evidentă în poezia „Rugăciunea unui dac”, una dintre cele mai impresionante creații cu tematică spirituală din literatura română.

Rugăciunea unui dac

– Mihai Eminescu –

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate și totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!.
Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lângă-acestea cerșesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!.

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n brațul ce-ar sta să mă ucidă,

Ș-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un dușman mi se naște,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște,
Că chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor..
Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor.
Străin și făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuțe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, și dă-i pe veci viață!.

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,
Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Această poezie ilustrează profunzimea gândirii eminesciene și arată cum religia, filozofia și cultura se împletesc într-o viziune unică asupra lumii. Eminescu nu separă credința de identitatea culturală, ci le vede ca elemente fundamentale ale existenței umane și ale spiritului românesc.

Moștenirea lui Mihai Eminescu

Deși aceste două poezii sunt extrem de cunoscute, ele reprezintă doar o mică parte din vasta operă a lui Mihai Eminescu. Poetul a scris multe alte poezii de o frumusețe aparte, precum Luceafărul, Floare albastră, Scrisorile, Doina, Glossă sau Sara pe deal, care continuă să inspire generații întregi.

Mihai Eminescu rămâne, peste timp, vocea profundă a sufletului românesc, un simbol al culturii, al credinței și al conștiinței naționale. De aceea, în fiecare an, la 15 ianuarie, nu celebrăm doar nașterea unui poet, ci identitatea culturală a unui popor întreg.

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Într-o perioadă în care sustenabilitatea a devenit necesitate și nu trend, Ștefan Parascanu, un tânăr antreprenor din Iași cu studii peste granițele țării noastre, a ales să transforme o tranziție dificilă într-o oportunitate cu impact real. După 25 de ani în distribuția de băuturi, afacerea familiei sale nu s-a extins, ci și-a restrâns activitatea. Astfel, el a decis să pornească de la zero și să investească energie într-un domeniu cu totul diferit. Din această schimbare profund personală s-a născut IZI, un proiect inovator care simplifică returnarea ambalajelor SGR și oferă oamenilor o modalitate rapidă, curată și intuitivă de a recicla.

Pentru Ștefan, IZI nu este doar tehnologie – este rezultatul unei căutări interioare. Dorința de a construi ceva cu sens, de a contribui la un mediu mai curat și de a pune creativitatea înaintea rutinelor a devenit motorul unui sistem care astăzi schimbă un comportament social. El vede în inovație nu doar progres tehnic, ci o formă de responsabilitate față de comunitate și generațiile viitoare.

Dincolo de procese logistice, proiectul poartă amprenta personală a fondatorului – de la schița inițială desenată într-un caiet până la primele lockere instalate în Iași. Astăzi, Ștefan Parascanu este un exemplu al modului în care inovația poate porni dintr-o nevoie interioară, iar sustenabilitatea poate deveni terenul pe care se construiesc noile generații de afaceri. În acest interviu, explorăm nu doar tehnologia IZI, ci și povestea omului care a avut curajul să renunțe la certitudine pentru a construi un viitor mai bun.

Ce ai simțit în ziua în care ai realizat că trebuie să închizi tu sau părinții tăi afacerea construită timp de 25 de ani?

Este impropriu spus că am închis afacerea construită în 25 de ani. Mai degrabă ne-am reinventat: am păstrat o mică parte din distribuție, am investit în logistică și am început un nou proiect în care am văzut viitor – reciclarea. Decizia de a renunța la distribuția de băuturi a fost una marcantă, dar cred că este o formă de artă să știi când să închei un capitol atunci când nu mai găsești o motivație reală. La fel cum nu pornești un proiect nou fără un scop clar și motivant, la fel trebuie să știi când să te retragi.

Cum ai/ați gestionat responsabilitatea emoțională față de cei peste 200 de angajați?

Am avut mereu o relație deschisă cu colegii din companie. Am fost aproape de ei și am comunicat transparent situația în care ne aflam. Schimbarea s-a produs treptat, pe parcursul unui an. Unii au înțeles imediat, pentru alții a fost mai greu, fiind puternic atașați de trecut. A fost o decizie dificilă, dar necesară pentru a merge mai departe. Am fost corecți: i-am anunțat din timp pe cei care urmau să fie disponibilizați, ne-am achitat toate obligațiile față de ei și am mers înainte cu fruntea sus. Majoritatea colegilor noștri au fost alături de companie până la final, iar unii au decis sa se alăture noului proiect, IZI, chiar dacă reprezenta o schimbare radicală a domeniului în care activau, aspect care ne-a bucurat enorm și ne-a întărit convingerea că am acționat corect și cu respect față de fiecare dintre ei.

Ai avut un moment în care ai simțit că această decizie te definește ca om, nu doar ca antreprenor?

Nu pot separa omul de antreprenor pentru că, în cazul meu, cele două identități sunt profund interconectate. Tot ce am construit în business a fost influențat de valorile mele personale – de felul în care privesc lumea, de cum iau deciziile, de modul în care relaționez cu oamenii. În momentul în care am luat decizia de a renunța la o afacere stabilă pentru a porni un proiect complet nou, am simțit că nu doar cariera mea se redefinea, ci și eu, ca om.

Dacă e să raportăm acum discuția la schimbare, care a fost cel mai greu adevăr pe care a trebuit să ți-l spui în timpul tranziției?

Cred că cel mai greu adevăr a fost să accept că porneam de la zero. De la o companie în care totul funcționa impecabil – proceduri, sisteme, mod de lucru – treceam la un proiect în care aveam doar o idee și încrederea în potențialul ei. Totul urma să fie construit în funcție de feedback-ul pieței. A fost un pas dificil, dar necesar, care m-a obligat să îmi creez repere noi și să reconstruiesc totul pas cu pas.

A existat un moment de răscruce când te-ai întrebat dacă ești gata să o iei de la zero?

Absolut. În perioada de tranziție dintre afacerea de distribuție și materializarea ideii IZI, am avut momente în care m-am gândit serios să iau o pauză de câteva luni, să mă focusez pe hobby-uri și să pun antreprenoriatul pe hold. Am testat asta în câteva weekend-uri, când am încercat să mă deconectez complet – nu a funcționat. Antreprenoriatul este motivația mea, ceea ce mă face să mă trezesc la 6 dimineața, mă ține în priză și îmi alimentează drive-ul interior.

Ți-a fost frică de această schimbare sau ai privit-o ca pe o orientare profesională? Schimbarea domeniului a fost, oare, ți-a fost aliat sau adversar?

Desigur că am simțit frică, alături de multe alte emoții, când am decis să schimb complet domeniul de activitate. Dar piața oferă oportunități și, dacă le poți sesiza și valorifica, schimbarea devine aliat, nu obstacol. Exact cum este și în cazul în care alegi să părăsești o afacere fără viitor: când efortul depus nu mai este direct proporțional cu rezultatele, e timpul pentru o schimbare.

Cum ai redefinit cine ești dincolo de eticheta „antreprenor în distribuție”?

Niciodată nu m-am definit printr-un domeniu anume. M-am identificat mereu ca antreprenor, pentru că am fost deschis ideilor noi, curios să explorez și să învăț constant. Etichete precum „antreprenor în distribuție” pot deveni limitative – îți încetinesc ritmul de creștere și te pot face să ratezi oportunități valoroase. Cred că spiritul antreprenorial adevărat înseamnă adaptabilitate și curajul de a începe din nou, ori de câte ori simți că e timpul. Unul dintre cele mai periculoase lucruri este să rămâi ancorat în trecut și să trăiești din amintiri.

Ce parte din tine ai descoperit abia după ce ai renunțat la vechiul business?

Am redescoperit partea de visător din mine, pe care o lăsasem în plan secund mulți ani. În trecut, eram prins în tot ce ținea de decizii operaționale, targeturi, eficiență. Nu mai îmi permiteam să visez liber. De când am pornit acest nou drum, am simțit din nou bucuria de a construi ceva dintr-o idee îndepărtată, de a mă pierde cu zilele în planuri și scenarii, așa cum făceam în facultate.

Te-ai simțit vreodată eliberat, chiar dacă decizia a fost dureroasă?

Am simțit eliberarea în ziua în care am decis că IZI va prinde viață. Știam câtă muncă mă așteaptă, dar simțeam că închid un capitol important (distribuția de băuturi) și pornesc într-o direcție care mă inspiră: să contribui la un mediu mai curat, la o lume mai bună în care trăim. Natura a fost mereu sursa mea de energie, iar acum aveam șansa să îi dau ceva înapoi.

Ce te-a împins cu adevărat spre reciclare și sustenabilitate — a fost o convingere, o inspirație sau o nevoie interioară?

Consider că este un cumul de factori. Implementarea proiectului „Sistemul de garanție-returnare” urma să creeze oportunități în piață. Era un proiect în care urma să se investească masiv, ireversibil, care demonstra deja eficiență în multe state europene. Așadar, am analizat ce se întâmplă în alte piețe unde deja proiectul era implementat și am început să cercetez oportunitățile care urmau să fie create în România. După multe luni de trial and error, a apărut ideea de IZI, în care oamenii pot returna un sac întreg de ambalaje SGR în sub un minut. Pe lângă ideea de business, pe care am considerat-o inovatoare, am simțit că există și o chemare interioară – natura m-a încărcat mereu și a fost un sfetnic bun pentru mine.

Ce ți-ai propus să schimbi, nu doar în industrie, ci în mentalitatea oamenilor?

Nu mi-am propus să schimb totul, ci să îmbunătățesc ceea ce avea mult loc de îmbunătățire. Am venit cu o soluție care să facă reciclarea mai accesibilă chiar și pentru cei mai sceptici utilizatori – cei care nu reciclau deloc din cauza fricțiunilor: miros urât, cozi, aparate blocate, limitarea recompensei financiare la vouchere și, cel mai important, timp pierdut. Provocarea noastră cu IZI este să facem din reciclarea ambalajelor SGR un lucru atât de facil ca plata unei cafele cu cardul: simplu, rapid, eficient.

Cum te raportezi la faptul că ai creat un sistem care poate transforma un comportament social?

Motivația este să îmbunătățim constant sistemul pentru a avea un model adaptat nevoilor clienților într-un mediu atât de dinamic. Principala provocare este să ținem pasul cu feedback-ul utilizatorilor, și dacă vom reuși să fim în fiecare zi puțin mai buni decât am fost ieri, vom avea o creștere sustenabilă și proiectată pe termen lung.

Îți amintești momentul în care ți-ai spus: „Asta este ideea, asta trebuie să fac”?

Când am reușit să răspund întrebării: de ce fac asta? Când am găsit sens acestei întrebări și răspunsul a venit aproape instantaneu, am știut că trebuie să mă dedic acestui proiect, întrucât rezolvă o problemă reală a vieții cotidiene pentru o masă critică de oameni. Acest lucru m-a propulsat din punct de vedere al dorinței și al disciplinei vis-a-vis de proiect.

Ce parte din tine se vede cel mai mult în IZI Eco?

În IZI Eco se vede partea din mine care nu urmează doar reguli și proceduri – ci partea creativă, poate chiar „copilul interior” care a desenat ceva pe o foaie și apoi a văzut cum acel desen devine realitate.

Ce compromisuri ai făcut pentru ca proiectul să devină realitate?

Când vorbim de antreprenoriat, știm cu toții că unele compromisuri sunt inevitabile – e aproape un clișeu. În cazul meu, cel mai important compromis a fost timpul dedicat proiectului. Iar pentru mine, timpul este cea mai valoroasă resursă pe care o am. Am investit mult timp în acest proiect, pentru că sunt convins că doar prin muncă susținută apar și rezultatele reale.

Ce te emoționează cel mai mult atunci când vezi punctele IZI funcționând în Iași?

De fiecare dată când trec pe lângă un locker IZI în Iași, mă gândesc că acum un an era doar o schiță. Acum e realitate și mă întreb: cum va arăta peste un an? Știu sigur că va fi diferit. Pentru că IZI este un proiect viu, în continuă evoluție, construit pentru a se adapta nevoilor unei economii circulare moderne și pentru a deveni un standard modern în reciclare.

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, cu un cald mesaj întru bucuria sărbătorii Nașterii Domnului.

Există oameni care nu pășesc prin lume, ci par să curgă prin ea — ca un râu vechi, limpede, care știe drumul și își duce poveștile cu liniștea celui care a ascultat mult. Claudia Colniceanu este un astfel de om. Născută în Valea Slănicului, crescută între cântece vechi, copaci bătrâni și joaca spectacolelor imaginare din fața blocului, ea poartă în ea neclintit copilul care se prezenta, cu inocență și destin, „Bună ziua, Radio România!”.

Astăzi, Claudia este vocea care încălzește casele oamenilor, dar și sufletul unui proiect ce reconstruiește temelia sonoră a Buzăului: Mousaios Sound. Între microfon și scenă, între cercetare și zâmbetul unui copil care descoperă pentru prima oară un fluier, ea a transformat tradiția într-un gest viu, într-o întâlnire între lumi. În felul ei blând și negrăbit, aduce împreună bătrâni care nu s-au numit niciodată „artiști” și tineri care credeau că folclorul e prea departe de ei — și face asta fără să ridice bariere, ci doar să deschidă uși.

Claudia nu caută spectacolul, ci adevărul; nu aplauzele, ci participarea; nu gloria, ci rostul. A înțeles că muzica tradițională nu păstrează doar trecutul, ci respirația unei comunități, felul ei de a simți și de a merge mai departe. Nu titlurile o definesc, ci întâlnirile. Oamenii. Lecțiile lor simple și adânci. Și acel ceva tainic care se întâmplă când începe să cânte: un fel de plutire, o confesiune, o vindecare.

Claudia Colniceanu este o punte. Între vechi și nou, între sat și oraș, între zgomotul lumii moderne și liniștea în care se aude cu adevărat inima. Un om care strânge, cu răbdare, cu recunoștință și cu o doză de frumoasă nebunie, tot ceea ce merită salvat — și le dăruiește apoi mai departe, ca pe un cântec vechi care, rostit la timp, devine viitor. Claudia, îți mulțumesc că am împletit povestea împreună. Sa-ncepem!

Dacă ai fi nevoită să te prezinți fără titluri, fără proiecte, fără premii — doar ca om — cum ai spune cine este Claudia Colniceanu?

O fată din Buzău care iubește oamenii, arta, simplitatea, provocările, cărțile, natura, poveștile și călătoriile – mai ales acelea care duc către sufletele oamenilor.

„Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”.

 

Ce a rămas din fetița din Vintilă Vodă care asculta cântece vechi și visa la oameni și povești, și ce a devenit acea visare astăzi?

Cred că a rămas totul! Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică. Până la șapte ani am trăit la Vintilă, după m-am mutat la Buzău. M-am acomodat cam greu pentru că veneam dintr-o altă lume, dintr-un alt ritm de viață, iar eu eram și atunci o artistă. Simțeam să mă exprim, să fiu mai aproape de satul meu și prin joacă mai uitam de dor. Am fost un copil foarte creativ. Îmi aduc aminte că organizam așa zise spectacole în fața blocului alături de copiii din cartier, prezentam, cântam, făceam coregrafii și momente spectaculoase pentru public. Deși eram în fața blocului, eu mă vedeam pe scenă. A doua reprezentație era la canapeaua de la poarta lui mamaia, acolo unde se adunau toți copiii. Îmi plăcea să îi învăț jocuri noi, ale copiilor de la oraș. Ar fi multe de povestit aici… multe momente amuzante care au dus către ceea ce sunt astăzi, de parcă am făcut o repetiție atunci și în prezent sunt pe scenă. Chiar legat și de activitatea mea la Radio. Vă spun un secret, când eram mică îmi plăcea cum sună vocea mea, iar atunci când eram prin casă într-un loc cu acustică bună spuneam „Bună ziua, Radio România! Aici Claudia Colniceanu”. Mă amuz mereu când mă gândesc și pare de necrezut chiar și pentru mine.

„Simt atât de vie în suflet acea perioadă a copilăriei, încât atunci când am nevoie de inspirație mă întorc repede la Claudia cea mică.”

Când ești la radio, doar vocea ta ajunge la oameni. Cum reușești să transmiți căldura unui cântec popular sau profunzimea unui gând cultural doar prin ton, fără privire, fără gest?

Vorbesc din inimă, iar oamenii simt. Pentru mine este cea mai mare împlinire să fiu acolo și să fac pe ascultători fericiți. M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei. Exista, în fiecare săptămână, această ocazie ca ascultătorii să intre în direct, iar eu îmi dau seama că într-adevăr emisiunea este o terapie pentru mulți dintre ei. Sunt oameni singuri, oameni cu dor de casă, de cei dragi, de bine și frumos, iar eu încerc să îi înveselesc, să le spun că întodeauna există o parte bună și că un gând pe care îl transmit ajunge repede la cei pe care îi iubesc. Este adevărat că ascultătorii mei sunt diferiți, asta îmi spun și colegii din regia tehnică. Mă sună mulți oameni care vorbesc frumos, care îmi compun poezii, care îmi cântă, care au mare respect pentru ceea ce facem noi și sunt recunoscătare pentru tot. Apropo, știți cum sunt cunoscută printre ascultători? Ei îmi spun cu multă căldură „Domnișoara Claudia”, bine și „Privighetoarea României”, „Mierla României”, de multe ori mă amuz pentru că fiecare își dorește să fie cât mai creativ și să mă impresioneze, să îmi facă o bucurie. Sunt oameni buni care au nevoie să fie ascultați și respectați, iar eu cred că am învățat această lecție.

Și aici ar fi multe de povestit. Pot spune că am descoperit o altă parte din mine la radio. E o lume uimitoare, dacă privești cu inima. Până să ajung la radio credeam că doar prin cântat pot ajunge ușor la sufletul omului care mă ascultă, dar mi-am dat seama, primid și multe confirmări din exterior, că și prin vorbit pot transmite la fel de mult. Am învățat multe lecții, iar după trei ani și ceva mă simt de parcă am mai făcut o facultate, iar în prezent sunt la master. 🙂

„M-au sunat oameni din spitale, din vârf de munte, din străinătate, de peste tot, să îmi mulțumească pentru ceea ce fac. Când îi aud pe ascultători că plâng de emoție, mă simt mică, simt că ceea ce fac este prea puțin pentru cât ar merita ei.”

Cultura este temelia unei comunități. Cum îți vezi rolul în comunitatea buzoiană – ca cineva care reconstruiește o temelie sonoră pentru ca tradițiile să nu se risipească în zgomotul lumii moderne?

Hmm, nu m-am gândit prea mult la rolul meu în comunitate. În ultimii ani am făcut ce am simțit, fără să am mari așteptări. Am avut rezultate bune, am reprezentat cu mândrie Buzăul, iar comunitatea a văzut și a venit către mine. Pas cu pas m-am reapropiat și eu, iar încrederea a crescut de ambele părți.

În prezent simt că sunt văzută, că activitatea mea este apreciată și le mulțumesc tuturor celor care mă susțin. Prin proiectul Mousaios Sound am încercat să creez un reper, să arăt că se poate și altfel, iar eu sunt împăcată cu ceea ce am făcut până acum. Sper ca în viitor mesajul să ajungă la cât mai mulți oameni și proiectul să continue să crească.

Sunt mândră că m-am născut în Buzău, iar asta cred că se vede în tot ceea ce fac.

Dacă proiectul Mousaios Sound ar fi un râu care curge prin Valea Slănicului, ce ar fi izvoarele sale — oamenii bătrâni, folclorul, copilăria ta — și unde simți că se varsă azi acest fluviu al memoriei?

Aș zice că oamenii sunt adevărate izvoare, oamenii de toate vârstele, din toate zonele Buzăului. Folclorul este uimitor, întotdeauna ai ceva de descoperit, iar eu, în ultimii ani, am învățat să observ datorită profesorilor mei de la Universitatea Națională de Muzică din București. Anii petrecuți acolo m-au formt ca om și, în prezent, încerc să aplic cât mai corect informațiile dobândite.

Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.

S-a conturat în jurul proiectului o comunitate care mă duce cu gândul la legătura pe care o vedeam între oamenii pe lângă care am crescut; deși erau diferiți, cu toții aveau ceva în comun. Ne dorim să dăm mai departe tot ce primim de la aceste izvoare și cred că reușim, vedem asta de la o ediție la alta.

„Valea Slănicului pentru mine este acasă. Deși multe lucruri s-au schimbat, acel loc pare rămas undeva în timp, neschimbat. Tot ce am adunat de acolo — povești, cântece, sfaturi, experiențe — toate aceste râuri se varsă în Mousaios Sound.”

În ce fel crezi că muzica tradițională are același rol pentru o comunitate ca limba – acela de a păstra sufletul viu – și cum îți propui să o protejezi prin cercetarea și promovarea pe care le faci?

Cred că muzica tradițională păstrează ceea ce nu putem explica mereu prin cuvinte: felul în care oamenii de aici simt și trăiesc. În cântecele vechi se găsesc povești, amintiri și un mod de a fi care ține comunitatea unită. Dacă muzica asta dispare, dispare și o parte din identitatea noastră.

De aceea încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.

Nu este un proces ușor și cere timp, efort și resurse, dar învăț zilnic cum să continui ceea ce am început. Și cred că, atâta timp cât există oameni care vor să fie alături de noi — cu un sfat, cu o vorbă sau cu un cântec — muzica tradițională are șanse reale să rămână vie.

„…încerc să o protejez mergând în sate, stând lângă oamenii care încă o cunosc, ascultând și învățând direct de la ei. Iar prin Mousaios încerc să o apropii de tineri într-un mod firesc, ca ei să o trăiască, nu doar să o asculte.”

Ai trecut de la cercetare academică la acțiune – de la etnomuzicologie la festivaluri și ateliere. Cum a fost transformarea de la teorie la viață, de la notă muzicală la om viu?

Îmi place mult această trecere! Chiar profesorul meu îmi spunea la un moment dat, amuzat, că sunt oameni care scriu, citesc, fac analize pe ceea ce cercetează și mai sunt alți oameni, cum sunt și eu, care simt să acționeze, să fie în mijlocul tuturor și să le vorbească. În acel moment, mi-am dat seama că este în regulă să alegi metoda care ți se potrivește, atâta timp cât desfășori o activitate cât mai corectă, pentru a lăsa în urma ta ceva care să conteze.

Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum. Dacă m-a învățat ceva Mousaios și tot ce a urmat, este că uneori drumul se conturează pe măsură ce mergi.

Să nu uităm că eu sunt artistă și, în același timp, o mare visătoare. Cei din jurul meu au înțeles asta, au fost acolo pentru mine și m-au ajutat. Au crezut odată cu mine într-un vis și, deși unele lucruri păreau imposibile, am reușit împreună. Nu știu dacă am fost eu atât de convingătoare, dacă au și ei o doză de nebunie sau au fost acolo pentru că mă iubesc foarte mult… cred că puțin din toate. Dulce, acrișor și ceva fermecător – rețeta mea.

„Am înțeles că pot să cercetez, pot să cânt, pot să organizez, pot să creez. Toate fac parte din același drum.”

Cum simți că Mousaios Sound reușește să hrănească viitorul cultural al Buzăului – mai ales în rândul tinerilor care descoperă muzica autentică pentru prima dată? Ești întrebată des de unde vine numele ,,Mousaios”?

Chiar această întrebare este un câștig. Explic destul de des ce înseamnă „Mousaios”, dar mă gândesc că este o informație care hrănește viitorul cultural al Buzăului, așa cum spui în întrebare, îmi place mult. Aproape toți oamenii pe care i-am întâlnit au auzit de la mine pentru prima dată ce înseamnă „Mousaios”. Este mult de lucru, dar partea bună este că avem idei și răbdare.

Au venit mulți tineri către noi care și-au schimbat părerea despre folclor. Odată ce ești lăsat să încerci un instrument, să vorbești cu oameni care pot să îți răspundă la curiozități, să îți ofere un exemplu bun, începi să devii mai deschis. Și aici nu mă refer la mine, ci la oamenii pe care i-am adus să ne învețe ce este muzica tradițională, folclorul, arta. Cred foarte mult că orice om poate fi implicat într-un astfel de proiect, doar să aibă dorința de a învăța, de a trăi o experiență diferită de cele pe care le cunoaște.

În satele în care mergi pentru cercetare, întâlnești oameni care nu se consideră „artiști”, ci doar păstrători ai unei rânduieli. Ce ai învățat de la ei – despre răbdare, smerenie, bucurie, autenticitate?

Este bine când oamenii nu se consideră artiști, îmi este mai greu în cealaltă situație. Am învățat să am răbdare, să ascult cu atenție, să am rabdare din nou și să mă bucur de moment. Nu întodeauna reușești să aduni informațiile de care ai nevoie, dar traiești o experiență care peste câțiva ani poate nu va mai fi posibilă. Simt că reușesc să vorbesc pe limba lor, este foarte important să fi sincer, oamenii te simt.

Am învățat că sunt mai înțelepți ca noi, deși mulți dintre ei nu au școală multă. Ei trăiesc în acea rânduială, iar dacă noi am prelua puțin modelul lor am fi mai sănătoși la minte și la trup.

Datorită muzicii și mai apoi radioului am avut ocazia să întâlnesc foarte mulți oameni diferiți, din toate domeniile, din toate mediile sociale, însă vă spun că din partea oamenilor simpli, de la sat, am avut parte de lecții de viață care m-au lăsat fără cuvinte. Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.

La sat încă e liniste, acolo se aude ce spui. Ascultați cântecele tradiționale, cum au reușit și cum reușesc încă să transmită oamenii profunzimea unei stări… câte semnificații, câte trimiteri, câtă înțelpciune. Aceasta este frumusețea, dar contează mult cu ce ochi privești și cu ce urechi asculți. Fă-te mic și ai să înțelegi mai multe.

„Mulți dintre ei pare că citesc filosofie în fiecare zi, atât sunt de înțelepți. Mă fascinează cum oamenii simpli au reușit dintodeauna să ia ceva complex și să rezume totul în câteva cuvinte. Noi, oameni de azi, avem tendința să complicăm, poate pentru că nu înțelegem totul și acoperim neștiința cu zgomot.”

 

Cum păstrezi echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional? Cum te asiguri că publicul simte, nu doar aplaudă?

Pentru mine, echilibrul dintre spectacol și adevăr într-un festival tradițional vine din felul în care îi implic pe oameni. Nu vreau ca publicul doar să stea pe scaune și să aplaude — vreau să simtă, să trăiască, să se miște odată cu muzica. De asta îi chem mai aproape, îi invit să cânte, să pună întrebări, să danseze, să descopere instrumentele, să vorbească cu meșterii și cu muzicienii.

Când lumea intră în poveste, nu mai e doar spectacol — devine experiență. Și exact acolo apare adevărul: în ochii cuiva care încearcă pentru prima dată un pas de dans sau un sunet la fluier și simte că face parte din ceva real.

De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.

Și eu am crescut mult prin acest proiect. Am învățat că este în regulă să greșesc și mi-am dat voie să greșesc, pentru că de acolo vine autenticitatea. Nu știam nimic despre ce presupune organizarea unui eveniment cultural, de orice fel, dar am învățat totul din practică — pas cu pas, cu emoție, cu muult curaj, cu o doză de nebunie și cu oameni buni alături.

„De aceea las loc pentru improvizație, pentru momente neplanificate, pentru întâlniri între generații. Când un copil stă lângă un tezaur uman viu și învață un cântec pe loc, acolo se întâmplă magia. Astfel am văzut că oamenii nu vin doar să vadă ce se întâmplă, ci să fie parte din ce se întâmplă.”

Ce moment din Mousaios Sound sau de la Radio, te-a pătruns cu adevărat și ți-a arătat că ceea ce faci are rost?

Chiar de curând m-am întâlnit cu un om care auzise că lucrez la Radio România și mi-a spus că ascultă Antena Satelor, că „o ascultă pe domnișoara Claudia”. L-am întrerupt și i-am spus că eu sunt domnișoara Claudia. Ce crezi? Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.

Dacă aș putea vedea o imagine de ansamblu, să înțeleg unde ajunge vocea mea atunci când sunt la radio, cred că ar fi impresionant. Nu m-am gândit foarte mult la asta, tocmai pentru a nu-mi deveni un impediment în realizarea emisiunilor. Știu că Radio România Antena Satelor are o audiență foarte mare și mă bucur — oamenii chiar au nevoie de conținutul de acolo. Am întâlnit medici, profesori universitari, avocați, arhitecți, economiști care ascultă Antena Satelor și am avut multe surprize plăcute. Le mulțumim tuturor, iubesc folclorul și asta se vede.

Iar legat de Mousaios Sound… au fost atâtea momente, nu știu pe cre să-l aleg. Uite, anul acesta, când ediția a IV-a s-a transformat într-un festival, atunci când am terminat de cântat, iar grupul Trei Parale urca pe scenă, m-am uitat în jur și era atâta bucurie, încât se simțea în aer că participanții sunt veseli. Toată lumea zâmbea, dansau, cântau, era o adevărată atmosferă de festival. Atunci mi-am ridicat privirea către cer și am zis mulțumesc.

Știi am observat că atunci când faci ceva foarte mare, muncești până la un punct apoi lucrurile se întâmplă, nu mai depind în totalitate de tine. Cred că este bine să fii conștient de asta, în orice ai face. Dacă un lucru este pentru tine și chiar trebuie să-l faci, într-o formă sau alta se va întâmpla.

„Un om în toată firea a început să plângă și mi-a zis: „Domnișoara Claudia, pentru mine ceea ce faceți acolo este o terapie, nici n-aveți idee.” Am reușit să-i spun doar: „Știu. Vă mulțumesc!” I-am aflat apoi povestea și am plecat pe gânduri.”

Cauți povestea sau energia omului?

Caut omul, care vine la pachet cu energia și povestea. Am plecat de la început cu gândul acesta că oricine apare în drumul meu mă va învața ceva. Sunt bucuroasă că am întâlnit mulți oameni buni, care au rezonat cu ideile mele.

Dacă întâlnești oamenii potriviți, cu energia potrivită, lucrurile se leagă natural. Asta caut cel mai mult: oameni reali, care chiar vor să facă treabă, nu doar să fie prezenți. Cu o echipă mică, dar dedicată, poți construi mult mai mult decât ai visat.

Comparativ cu alte inițiative din țară, ce face Mousaios Sound unic?

Mousaios Sound este o inițiativă complexă, diferită de multe proiecte din țară, pentru că nu se rezumă doar la un concert sau la un eveniment punctual. Proiectul ia multe forme: cercetare de teren, conferințe, întâlniri cu oameni pasionați de folclor, ateliere, concerte în aer liber și chiar conturarea unei arhive proprii, în care adunăm tot ce descoperim în sate.

Ne-am propus încă de la prima ediție să nu existe o distanță între scenă și public, să fim împreună în această poveste. Mousaios Sound crește organic, din emoțiile oamenilor și din dorința lor de a se conecta, iar acest tip de comunitate vie este rareori întâlnit în alte proiecte.

Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate. Pe parcurs mi-am dat seama că am plecat doar de la o idee, iar acum, când mă uit în jur, văd câți oameni au fost inspirați de ceea ce s-a întâmplat în proiect, câte vieți s-au schimbat. Sunt oameni care s-au redescoperit, care au început să cânte, care au simțit că se regăsesc. Este fantastic ce poate face o astfel de inițiativă.

Și nu pot spune că este meritul meu în totalitate. Cred că unele lucruri sunt pur și simplu menite să se întâmple. Noi pornim cu un obiectiv, dar abia pe parcurs înțelegem cu adevărat cât de mari pot fi efectele acțiunilor noastre.

„Mousaios Sound este o stare, iar oricine se poate alătura nouă, indiferent dacă are sau nu studii muzicale. Dacă am învățat ceva de când lucrez la acest proiect este că se poate.”

Într-o lume care vorbește repede și ascultă rar, ce crezi că mai poate învăța omul modern de la un fluier, un cântec vechi sau o voce tremurată de emoție?

Omul modern poate învăța să aibă răbdare și să-și deschidă inima. Dacă acordăm puțin timp fiecărui lucru care ne interesează vom descoperi un întreg univers acolo. Poate că uneori e bine să ne rupem de agitația în care trăim și să luăm o gură de aer prospăt din locurile liniștite în care mai descoperim un fluier, o voce, o stare.

Și mai cred că de la aceste lucruri simple putem învăța despre modestie și recunoștință pentru ce avem. Poate că muzica tradițională ne să cautăm sensul în lucrurile mici, nu în zgomotul din jur.

Cum trăiești personal actul de a împărtăși – fie la radio, fie pe scenă? Este o formă de dăruire, o confesiune?

Hmm, îmi este puțin greu să descriu în cuvinte ceea ce simt pentru că uneori este peste puterea mea de înțelegere. Se întâmplă ceva atunci când încep să cânt, încât simt că fac parte din tot ceea ce mă înconjoară. Pare că plutesc prin aer și apoi revin la mine… și ceva se schimbă. Poate fi o formă de dăruire și chiar o confesiune, dar e mult mai complex acest proces. Știu că muzica mea a vindecat multe inimi, muzica are o forță aparte. Simt când oamenii primesc mesajul meu, le simt bucuria și atunci pot mai mult.

Au fost și momente în care credeam că nu mai pot oferi oamenilor ceva. Resimțeam fizic că am obosit, îmi adunam greu gândurile și cu toate acestea când ajungeam acolo unde urma să cânt sau să vorbesc nu mai aveam nimic, oboseala dispărea. Fiecare apariție aduce și o responsabilitate de care sunt conștientă, încă de mică. Pentru mine este foarte important cuvântul dat, odată ce am zis că voi fi acolo, chiar voi fi. În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva. Bineînțeles că și eu mai am multe de învățat, dar sunt conștientă de faptul că mereu avem de învățat, m-am împăcat cu această idee. 🙂

„În spatele a tot ce se vede strălucitor pe scenă există o disciplină fără de care nu aș putea să reușesc. Iar legat de radio, disciplina este la fel de prezentă. De trei ani și jumătate am două emisiuni săptămânale în direct, deci nu îmi permit să întârzii sau să uit ceva.”

 

Ce le-ai spune tinerilor care cred că tradiția e prafuită și că modernul e singura cale — cum i-ai convinge că, uneori, viitorul are forma unui cântec vechi cântat din inimă?

Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă. Tradiția poate fi îmbinată cu modernul, iar atunci când îți dai voie să creezi pot să apară lucruri care altădată păreau imposibile… avem atâtea exemple.

Și probabil le-aș mai spune să asculte un cântec vechi cu inima deschisă măcar o dată. De multe ori, viitorul se ascunde chiar acolo, în sunetele simple, în poveștile din spatele lor, în momentele în care descoperi că ceva atât de vechi fi atât de actual. Tradiția nu te trage înapoi — îți dă rădăcini și aripi să poți crește mai departe.

„Le-aș zice să fie curioși, să descopere și alte lumi, să afle cine sunt și de unde vin. Și le-aș propune să fie creativi, pentru că tradiția nu e ceva prăfuit — e o resursă.”

Există artiști care vorbesc despre muzică și artiști care o lasă să vorbească prin ei. Vlad Stănculeasa aparține celei de-a doua categorii. Azi, nu citim un interviu. Citim  un dialog cu sinele în care culoarea emoțiilor, tăcerile, rănile discrete și exigența adevărului artistic se întâlnesc natural. Nu este o radiografie de carieră și nici o succesiune de repere biografice, ci o incursiune într-o conștiință muzicală lucidă, aflată într-o continuă stare de căutare. Am vorbit despre apartenență, despre casă și scenă, despre frică, disciplină, autenticitate și acea întrebare care însoțește orice artist adevărat: „Sunt suficient de bun?”.

Vlad s-a confesat cu intensitate și a declarat că muzica rămâne singura patrie sigură, iar drumul este mai important decât destinația. Să-l cunoaștem pe artistul Vlad Stănculeasa!

Vlad, ce culoare are sufletul tău? Cum arată el în perioada aceasta?

Cred că, în perioada asta, sufletul meu are o nuanță de albastru profund – nu neapărat trist, ci un albastru dens, în care se amestecă dorul, luciditatea și o formă de limpezime. Tocmai am văzut Cravata galbenă, filmul despre Sergiu Celibidache, și am avut senzația că mi-a atins o rană pe care nu o observasem. M-am regăsit în lupta neobosită pentru adevărul artistic, în tensiunea aceea dintre căutare și împlinire, în dorul aproape fizic de casă.

A fost ca și cum filmul ar fi scos la suprafață niște straturi afective despre care nu știam că există. De aceea spun că albastrul e culoarea potrivită – o culoare a emoției.

Dacă ar fi să dai culoarea neagră unei perioade din viața ta, care ar fi aceea? De ce o motivezi astfel?

Fără îndoială, perioada pandemiei. A fost pentru mine – și cred că pentru mulți muzicieni – o formă de întunecare care ne-a prins nepregătiți. Nu mai puteam ieși pe scenă, concertele se țineau în săli goale, iar izolarea s-a simțit ca o amputare a ceva esențial.

Muzica trăiește prin prezență, prin schimbul nevăzut cu publicul. Iar când acest fir s-a rupt, m-am simțit suspendat într-o realitate pe care nu o doresc nimănui. A fost o tăcere grea – nu acea tăcere fertilă, care pregătește creația, ci una rece, tăioasă. De aceea, dacă ar fi să mă gândesc la o culoare, atunci negrul acela compact, fără nuanțe, ar descrie cel mai bine acel timp.

Ești acasă. Cum te simți în aceste momente știind că vei concerta în țara ta?

De fiecare dată se amestecă în mine bucuria revenirii cu o formă discreta de teamă.

Bucuria e firească: sa revii acasă, acolo unde ai învățat să fii om și muzician, în locul unde oamenii îți cunosc primele ezitări, primele visuri. Dar tocmai această apropiere naște și o teamă – aceea de a nu fi la nivelul așteptărilor celor care au rămas aici, care te-au format, care au ținut scena vie în timp ce tu ai plecat.

Există, de fiecare dată, un fel de „glas tăcut al judecății” pe care îl simți în spate, nu ca o critică, ci ca o atenție severă. Însă poate tocmai acest amestec face întoarcerea atât de intensă. A cânta acasă nu e doar un concert. E o formă de întoarcere la tine însuți.

Mai aparții ei sau te simți adoptat de Olanda?

Cred că muzicienii sunt, prin natura profesiei, ființe fără o singură țară. Muzica e patria lor – un teritoriu vast, în care intri și ieși fără vize sau pașaport. Sigur, fiecare poartă în el o memorie culturală, un fel de accent interior pe care nu îl poate ascunde. Dar, în același timp, suntem obligați de profesie să fim mobili, adaptabili, să ne schimbăm perspectiva și tonul în funcție de context.

Olanda mi-a devenit acasă în sens practic: îmi oferă stabilitate, ritm, o comunitate. România rămâne acasă în sens afectiv și formativ. Dacă ar trebui să aleg, aș spune că aparțin ambelor — dar, în esență, aparțin muzicii. Ea rămâne singura patrie care nu te exilează niciodată.

Ia-mă de mână și poartă-mă prin frumoasa ta poveste a escapadei academice! A fost frumoasă? Sinuoasă?

A fost mai degrabă atipică decât lineară. Am început cu o specializare postuniversitară la Academia Menuhin, ceea ce, din start, înseamnă un început într-un spațiu deja foarte exigent. Apoi am continuat studiile la Conservatorul din Lausanne, cu Pierre Amoyal — un profesor care nu te învață doar tehnică, ci și felul în care trebuie să te re-faci ca muzician, de câte ori e nevoie.

Drumul a fost frumos, dar nu în sensul romantic al cuvântului. A fost frumos pentru că a fost intens, uneori abrupt, cu multe momente de îndoială și tot atâtea de revelație. Sinuozitatea a venit firesc: atunci când ești expus la standarde atât de înalte, totul devine o succesiune de mici metamorfoze. Importante au fost concertele și ieșirile pe scena alături de profesori extraordinari precum Liviu Prunaru sau Antonio Lissy.

Privind înapoi, cred că tocmai aceste exigențe m-au format nu neapărat ca solist, ci ca om care înțelege că drumul artistic nu e niciodată o linie dreaptă, ci o aventură interioară continuă.

Ce ai presărat în toți acești ani? Ce ingrediente ai pus ca să îți iasă planurile așa cum ți-ai propus?

Cred că am lucrat, în toți acești ani, cu un amestec de perseverență și încăpățânare, două ingrediente care pot părea dificile la prima vedere, dar care, în lumea artistică, sunt uneori singurele care te mențin pe drum.

Nu am renunțat niciodată la ceea ce simt că mă definește ca muzician 😮 exigență aproape instinctivă față de nivelul artistic al locului în care aleg să trăiesc, nevoia constantă de progres și acea nemulțumire fertilă, aproape structurală, față de ceea ce am realizat deja. E o căutare permanentă a performanței – nu a perfecțiunii, care e o himeră, ci a unui moment de adevăr artistic.

Dacă aș pune toate aceste ingrediente într-o rețetă metaforică, ar rezulta un fel de frământare continuă, greu de suportat de familie și de cei apropiați, dar care poate duce la progres.

Ți-ai făcut planuri odată cu maturitatea sau ai îmbrățișat oportunitățile care au venit?

Adevărul e undeva între cele două, dar balanța înclină spre planificarea lucidă. Am știut destul de devreme ce îmi doresc: accesul în marea familie a excelenței artistice, în acele orchestre și sisteme în care standardul nu este negociabil. Am avut mereu o hartă interioară a locurilor unde mă pot dezvolta și a celor în care nu m-aș putea adapta.

În același timp, am fost atent la oportunități, dar nu m-am agățat de ele cu orice preț. Au existat situații în care am renunțat chiar la colaborări foarte prestigioase, pentru că realitatea lor profundă nu corespundea cu ceea ce căutam.

Am știut repede că nu pot funcționa într-un mediu în care alte priorități devin mai importante decât cele artistice. Iar maturitatea nu a schimbat asta, doar a limpezit criteriile.

Vlad, tu de când îi ești fidel vioarei? Ai învățat să cânți la instrument de mic, insuflându-ți această iubire sora mai mare, Ivona?

Cred că iubirea pentru vioară a venit, paradoxal, din dorința de a nu urma pianul care domina casa. Pianul era teritoriul sorei mele, Ivona, iar eu, ca orice copil care încearcă să-și definească identitatea, am simțit nevoia să aleg altceva.

A fost un gest spontan, dar foarte sincer: „Mie îmi place vioara.” Și am avut norocul unor părinți care nu au încercat să mă modeleze după un șablon, ci m-au lăsat să-mi descopăr propriul instrument. Așa a început fidelitatea mea față de vioară, nu ca o alegere rațională, ci ca o chemare copilărească, dar extraordinar de puternică.

Pe unde te-a plimbat vioara? Ce scene ai cucerit?

Vioara m-a purtat în colțuri foarte diferite ale lumii, de pe aproape toate continentele – fiecare cu publicul lui, cu vibrația lui, cu alt tip de respirație artistică.

Am cântat în săli imense care te intimidează și în săli intime, care te îmbrățișează, în spații mari și mici, în locuri unde simți că istoria apasă și în altele unde simți că totul se reconstruiește odată cu momentul în care urci pe scenă. Și, în curând, voi trăi una dintre bucuriile pe care orice muzician le visează: să urc pe scena Filarmonicii din Berlin. E un vis pe care îl port cu mine de mulți ani, iar acum, ca se apropie, îl simt ca pe un moment fast al carierei mele.

Desigur — continui în aceeași voce: calmă, reflexivă, a unui muzician care nu își cosmetizează dilemele, dar nici nu dramatizează. Un ton matur, dar vulnerabil, firesc și autentic.

Ce ai vrea să rămână în urma ta, indiferent de domeniul în care lucrezi?

Mi-ar plăcea să rămână în urmă un impuls către mai bine.
Nu o lecție, nu o teorie, nu ceva solemn…mai degrabă o dorință simplă, dar profundă: aceea de a nu te opri niciodată din a căuta cea mai bună versiune a ta.

Dacă un elev mi-ar spune, intr-o zi, că l-am învățat „să nu se mulțumească cu puțin”, cred că aș fi satisfăcut.

Care a fost ultima idee care te-a făcut să te simți viu?

Sunt două planuri aici. Pe de o parte, copiii – ei îți dau, fără să vrea, lecții de prezență. O idee spusă de ei, o dorința exprimată, un gest de afecțiune, o întrebare absurd de serioasă pentru vârsta lor… toate sunt momente în care viața se aprinde brusc, ca un bec.

Pe de altă parte, îmi vine in minte, într-un mod paradoxal, recentul blackout de la Barcelona.
Chiar m-a făcut să mă simt viu. E straniu cum o pierdere totală – de lumină, de control, de repere – poate scoate la suprafață un fel de trezire. Un sentiment de claritate brută. În astfel de momente îți dai seama cât de fragil e totul. Și tocmai de aceea, cât de prețios.

Ce înseamnă pentru tine să creezi ceva autentic?

Pentru mine, autenticitatea începe în clipa în care reușesc să mă detașez de propriile preferințe.
Când reușesc să ies din zona confortului meu muzical și să mă apropii de ceva care are valoare universală, dincolo de gust, de ego, de obiceiuri si traditii. Autentic nu înseamnă „să faci altfel”, ci „să găsești adevărul dincolo de tine însuți”.
Iar asta e greu. Trebuie sa ramai alert și conectat în permanență. De cele mai multe ori e imposibil. Dar merită încercat de fiecare dată.

Ce parte din tine ești încă în proces de a o accepta?

Poate partea care încă luptă cu neputința de a acorda suficient timp familiei și copiilor.
E un echilibru pe care muzicienii îl pierd adesea și îl caută toată viața. Și mai e ceva: perfecționistul etern nemulțumit.
Încă învăț să fiu mai îngăduitor și mai blând cu mine însumi, dar e un proces lung, mai lung decât toate studiile mele la un loc.

Ce adevăr personal ai evitat mult timp să îl recunoști?

Adevărul că, poate, nu am fost întotdeauna suficient de determinat.
Că poate aș fi putut să studiez mai mult, să mă lărgesc dincolo de vioară – spre compoziție, dirijat, teorie a muzicii – domenii care m-ar fi completat.

E un adevăr care încă mă urmărește, dar pe care, în sfârșit, îl privesc în față. Pentru prima dată simt că sunt pregătit să iau măsurile necesare; niciodată nu este prea târziu pentru a învăța ceva nou.

Care este întrebarea care ți-a fost cel mai greu să ți-o pui vreodată?

„Sunt suficient de bun ca să reușesc?”

Orice muzician, oricât de sigur pare, poartă această întrebare ca pe o umbră.
E un examen continuu, fără subiect și fără comisie, dar cu o miză uriașă: propria ta încredere. Nu sunt pregătit să renunț la credința că adevărul artistic este universal și nenegociabil. Trăim într-o epocă în care totul devine relativ, fluid, adaptabil.
Dar există, cred eu, un nucleu al adevărului muzical care nu poate fi mințit, nu poate fi cosmetizat, nu poate fi „negociat”. E busola mea care mă ajuta să-mi găsesc drumul, chiar dacă uneori pare demodată si anacronică. Dar poate că tocmai asta o face necesară.

Viorel vine dintr-un sat așezat între dealuri și ape, dintr-o copilărie în care cuvintele se rosteau în șoaptă, iar poezia se năștea firesc din simplitate. A plecat devreme dintr-o lume fragilă și a învățat, departe de casă, că identitatea nu se abandonează la granițe, ci se poartă mai departe — uneori ca povară, alteori ca formă de luciditate care te obligă să devii adevărat. În discursul și în scrisul său, vorbește despre răni care nu se închid, dar din care se naște forța de a crea, despre limbi care se suprapun fără să se anuleze și despre un „acasă” care nu mai este un punct fix, ci o formă profundă de apartenență interioară.

În dialogul cu Viorel am descoperit și o credință comună, una în care mă regăsesc pe deplin: aceea că a trăi nu este suficient dacă nu lași o urmă în urma ta. Este o convingere pe care o port cu mine și pe care o exprim adesea, în contexte diferite, și care capătă aici o formă concretă. BiblioTheCar se naște din această nevoie de sens și de restituire: de a întoarce cartea acolo unde a lipsit, de a deschide porți acolo unde s-a așternut tăcerea, de a da ceva înapoi comunității. Nu este doar o bibliotecă pe roți, ci un act de reparație afectivă și culturală, o promisiune făcută copiilor că lumea poate fi mai largă decât orizontul vizibil.

Acest interviu este, în cele din urmă, o formă de recunoștință. Pentru un scriitor care a înțeles că „acasă” nu este doar un loc, ci o stare a sufletului, și care a ales să țină deschis drumul dintre oameni și cuvinte, dintre rănile care dor și frumosul care se naște din ele.

„Am copilărit într-un sat de la poalele dealurilor Ploplișului, la vreo 30 de km de Oradea – Țigăneștii de Criș. Acolo, pe malul Ghepeșului și printre dealurile împădurite care străjuiesc satul, cred că s-au născut primele mele cuvinte, fără să știu atunci că vor deveni poezie. Erau cuvinte simple, care miroseau a mirare și a descoperire: „cer”, „susur”, „liniște”, „pădure”, „lumină”… Le șopteam în gând…”

Dacă ar fi să vă întoarceți pentru o clipă în Oradea copilăriei, care este prima imagine
care vă vine în minte și ce cuvinte credeți că s-au născut atunci, fără să știți că vor deveni
poezie?

M-am născut la Oradea, dar nu am copilărit acolo. Am copilărit într-un sat de la poalele dealurilor Ploplișului, la vreo 30 de km de Oradea – Țigăneștii de Criș. De fiecare dată când mă întorc, fie și pentru o clipă, la Țigănești, primul lucru care îmi apare în fața ochilor nu este satul în sine, ci drumul care mă duce spre el. E un drum care trece nu atât printre dealuri și văi, cât printre meandrele amintirilor. Văd pârâul Ghepeș șerpuind printre lunci, aud pietrele foșnind sub apă și simt mirosul de fân proaspăt, de toamnă târzie și de copilărie liberă. Din păcate, pârâul acela care mi-a ținut loc de mare, de
aventuri și de peripeții cu prietenii, are în ultimii ani tot mai dese perioade în care seacă
total. Dar în amintirea mea el curge necontenit. Acolo, pe malul Ghepeșului și printre dealurile împădurite care străjuiesc satul, cred că s-au născut primele mele cuvinte, fără să știu atunci că vor deveni poezie. Erau cuvinte simple, care miroseau a mirare și a descoperire: „cer”, „susur”, „liniște”, „pădure”, „lumină”… Le șopteam în gând, le scriam cu un băț invizibil în cartea vieții, le vedeam
cum plutesc pe apa care trecea mai departe, purtându-mi copilăria cu ea. Cred că acolo
am învățat, fără să-mi dau seama, că poezia se naște din simplitate și din ceea ce te atinge
înainte de a învăța rostul lucrurilor. Dar, despre toate acestea, cel mai frumos ne-a vorbit
Creangă al nostru, și bădița Mihai, și Goga, și Coșbuc, și Blaga…

„În Italia am învățat că identitatea nu este un bagaj pe care îl lași la graniță ca să-l iei la întoarcere, ci un rucsac pe care îl porți cu tine peste tot. Uneori îți dai seama că rucsacul acela îți este povară, dar de cele mai multe ori îți salvează viața.”

 

Ați plecat din România în 1995. Ce anume ați lăsat în urmă atunci – și ce ați descoperit,
fără să căutați, în Italia?

Când am plecat din România, în 1995, nu mi-am dat seama ce lăsam în urmă cu adevărat. Aveam impresia că plec doar dintr-o țară greu încercată, dintr-o economie șubredă, și dintr-un viitor incert. Credeam că las în urmă postul meu de redactor șef la un cotidian din Oradea și cariera de jurnalist. Abia mai târziu am înțeles că ceea ce lăsasem, de fapt, erau oameni: soție, fetiță, părinți, prieteni, ulițele care-mi fuseseră casă, pârâul copilăriei mele, limba în care visam și în care începusem să scriu. Lăsasem o parte importantă din mine, fără să știu atunci cât de mult mă va costa emoțional acest lucru. În Italia am descoperit ceva ce nu căutam: mi-am descoperit eu-l profund. Acolo, printre străini, am învățat să mă recunosc și să mă definesc. Da, am găsit munci grele, istovitoare chiar, umilințe deseori, dar și oameni extraordinari care m-au privit nu ca pe un emigrant, ci ca pe un om. Am descoperit libertatea de a crea, de a scrie, de a-mi face auzită vocea. Acolo am învățat că identitatea nu este un bagaj pe care îl lași la graniță ca să-l iei la întoarcere, ci un rucsac pe care îl porți cu tine peste tot. Uneori îți dai seama că rucsacul acela îți este povară, dar de cele mai multe ori îți salvează viața. Fără să caut, am găsit o nouă comunitate, apoi recunoașterea literară și poate cel mai important, am descoperit cât de mult contează  rădăcinile pentru ramuri, chiar și atunci când acestea sunt rupte de vânt și aruncate departe de trunchi.

„… dubla apartenență devine dublă forță: îți ține rădăcinile bine înfipte în țărâna din care te-ai născut, dar îți pune aripi ramurilor și le înalță.”

Scrieți direct în italiană. A fost această limbă un adăpost, o provocare sau o formă de
reinventare a sinelui?

Scrisul în limba italiană a fost, pe rând, toate aceste lucruri: adăpost, provocare și reinventare.

La început a fost un adăpost. Când trăiești printre străini, limba lor devine o haină pe care încerci să o porți ca să-ți fie mai puțin frig, chiar dacă nu ți se potrivește. Italiana m-a primit cu muzicalitatea-i bine-cunoscută, cu farmecul ei mediteraneean. M-a ajutat să-mi disimulez dorul care mă copleșea, dar și să mă apropii de oameni care nu-mi știau trecutul, ci doar ceea ce deveneam acolo, zi după zi, sub ochii lor. Apoi a devenit o provocare. Am înțeles că dacă vreau să fiu ascultat, trebuie să mă exprim cât mai bine cu putință, atât oral cât și în scris. Oral, greșelile se pierd și nimeni nu le ține contul, dar în scris, orice greșeală te lasă expus posterității. Am muncit enorm, am citit, am scris, am rescris, m-am lăsat format de o limbă care era a mea și nu era a mea în același timp.

În cele din urmă, italiana a devenit o formă de reinventare a sinelui. Mi-a permis să-mi descopăr nu o altă voce, ci o altă formă de expunere. Tot ce adunasem din copilăria de la Țigăneștii de Criș, din adolescența și tinerețea anilor petrecuți la Oradea, toate aceste experiențe au început să vorbească într-o limbă nouă, fără să-și piardă însă rădăcinile. Scrisul în italiană nu m-a îndepărtat de limba română. Dimpotrivă, m-a adus mai aproape de ea, m-a făcut să o iubesc chiar mai mult. Am înțeles că limbile nu se exclud, ci se completează, iar omul care scrie în două limbi poartă în el două feluri de lumină.

„Niciodată nu ajungi „întreg” într-o altă țară. O parte din tine rămâne pe drum, ca o potcoavă pierdută de calul obosit al destinului. Acea parte nu se mai întoarce niciodată sau, dacă se întoarce, nu se mai potrivește noului tău destin.”

Migrația apare constant în opera dumneavoastră. Este, pentru dvs., o rană care nu se închide sau o sursă de luciditate și forță creatoare?

Migrația a fost și este pentru mine o rană și o forță în același timp. O rană care nu se închide niciodată complet, dar tocmai de acolo își trage puterea. Când pleci, nu lași în urmă doar o țară. Lași în urmă părinți, soț, soție, prieteni, mirosul casei, ritmul molcom al satului, felul în care lumina clipește din picătura de rouă prelinsă de pe firul de iarbă. Niciodată nu ajungi „întreg” într-o altă țară. O parte din tine rămâne pe drum, ca o potcoavă pierdută de calul obosit al destinului. Acea parte nu se mai întoarce niciodată sau, dacă se întoarce, nu se mai potrivește noului tău destin. Cu asta ne confruntăm toți cei care ne reîntoarcem în țară după o lungă absență. Dar migrația mi-a dat și o luciditate pe care nu aș fi avut-o altfel. Când te afli între două lumi, vezi mai bine ambele maluri. Înțelegi cine ești doar atunci când ai curajul să te privești din afară. Ieși din casă și privește pe fereastră și o să descoperi lucruri noi despre
tine. Înstrăinarea devine un fel de lentilă prin care realitatea se vede mai clar, mai sincer.
Din această confruntare dintre dor și distanță, dintre limbile care se suprapun, dintre identitățile care se ceartă în tine, se naște, paradoxal, o forță creatoare extraordinară. Scrisul meu își ia seva din acest gol, din această ruptură. Migrația nu e singura temă operei mele, dar cu siguranță a fost motorul ei secret. Poate că rana nu se va închide niciodată complet. Dar, uneori, tocmai rănile care ne dor ne obligă să creăm frumosul pe care altfel nu l-am fi putut imagina.

„… uneori, tocmai rănile care ne dor ne obligă să creăm frumosul pe care altfel nu l-am fi putut imagina.”

„Il fazzoletto bianco” vorbește despre plecare și întoarcere. Ce a fost cel mai greu de spus
în această carte și ce ați ales să lăsați nespus?

„Il fazzoletto bianco” este o carte despre plecare, dar mai ales despre întoarcere. Despre faptul că atunci când pleci, nu știi niciodată dacă golul este mai mare în fața ta, sau în ce lași în urmă. Cel mai greu de spus a fost adevărul despre tăcerile dintre mine și ai mei. Despre privirile care spun mai mult decât cuvintele, despre acel gest simplu, o batistă albă atârnată în fereastră, care poate topi într-o clipă o lume întreagă de teamă, dor și neputință. Mi-a fost greu să scriu despre vinovăția plecării, despre sentimentul că orice ai face, rămâi mereu între două porți care nu se închid niciodată complet. Am simțit că, dacă spun totul, risc să rănesc. Dacă nu spun nimic, risc să mint. Așa că am lăsat povestea să-și aleagă singură cuvintele. Ce am ales să las nespus? Tot ceea ce nu poate fi așezat în cuvinte fără să micșoreze: durerea unui părinte care așteaptă, lacrimile unei mame care privește silueta fiului drag
topindu-se în orizont, frica de a nu-l mai vedea niciodată. Sunt lucruri pe care literatura le poate atinge, dar nu le poate descrie complet. Rămân ca un ecou, ca o întrebare la care cititorul este lăsat să răspundă singur. Uneori, tăcerea spune mai mult decât o frază perfectă. Iar în „Il fazzoletto bianco”, tocmai aceste tăceri, dintre fraze, dintre generații, dintre plecare și întoarcere, sunt adevăratele mărturisiri.

„Il fazzoletto bianco” este o carte despre plecare, dar mai ales despre întoarcere. Despre faptul că atunci când pleci, nu știi niciodată dacă golul este mai mare în fața ta, sau în ce lași în urmă.”

 

Ați câștigat premii importante în Italia, v-ați simțit vreodată „acasă” în literatură, chiar și
atunci când geografic erați departe?

Premiile din Italia m-au onorat, dar m-au și surprins uneori. Nu m-am așteptat niciodată ca vocea mea, plecată dintr-un sătuc uitat de lume, să-și găsească ecou într-o limbă care nu era a mea. Dar da, m-am simțit „acasă” în literatură. Poate pentru prima dată cu adevărat. Pentru mine, literatura nu are granițe geografice. Ea e locul în care te întorci ori de câte ori lumea din afară te apasă. Într-un atelier, în tramvai, pe un trotuar din Brescia sau pe o bancă a gării din Milano, când începeam să scriu, dispăreau distanța, dorul și exilul. Rămâneam doar eu, cuvântul și ceva din copilul care alerga pe potecile dealurilor
împădurite ale Plopișului. În literatura italiană m-am simțit, paradoxal, mai liber decât în orice alt loc. Chiar dacă eram „străinul”, „românul”, „muncitorul”, „extracomunitarul”, eram pur și simplu omul cu povestea lui, liber să și-o spună. Când scriam, identitățile nu se mai băteau între ele — se așezau una lângă alta și formau, pentru prima dată, un ceva comun. Și avea sens.

Așa că, da, chiar dacă geografic eram departe, în literatură m-am simțit acasă. Poate pentru că „acasă” nu e doar un spațiu geografic, ci și un loc al propriului sine în care nu mai trebuie să explici cine ești.

„Poate pentru că „acasă” nu e doar un spațiu geografic, ci și un loc al propriului sine în care nu mai trebuie să explici cine ești.”

 

Poezia dumneavoastră este o formă de onestitate față de experiențele trăite?

Da, poezia mea este, înainte de toate, o formă de onestitate față de mine însumi. Sau mai bine spus: este singurul loc unde nu poți minți. Sau poți, dar dacă o faci, îți pierzi autenticitatea. În viața de zi cu zi mai ascundem, mai îndulcim, mai tăcem. În poezie însă, adevărul iese la suprafață chiar și atunci când nu-l chemi. Uneori mă surprinde și pe mine acest fapt: este ca și cum poezia ar ști mai bine decât mine ce am trăit cu adevărat. Scriu despre migrație, despre teamă, despre dor, despre iubire, despre nedreptăți și despre mici ale marii lumi, nu pentru că sunt teme literare, ci pentru că sunt cicatricile mele. Rănile mele. Viața mea. Poezia nu mi-a fost niciodată un decor convenabil, ci spațiu de supraviețuire. Asta și pentru faptul că nu am urmărit niciodată să fac carieră pe spatele poeziei. Nici n-aș fi
putut în ziua de astăzi. Dacă n-aș fi scris, poate că multe dintre lucrurile prin care am trecut m-ar fi zdrobit. Dar când le pui în cuvinte, le dai o formă, iar forma aceea devine o punte între durere și
înțelegere. Nu, nu consider poezia o terapie, sau dacă este, este pentru cine o citește, nu pentru cel care o scrie. Onestitatea în poezie nu este un act de curaj, ci o necesitate: altfel, nu ar mai fi poezie. Ar
fi doar un text frumos și gol. Am considerat întotdeauna că poezia trebuie să fie o oglindă a poetului, dar în care cititorul să se regăsească pe sine.

„Scriu despre migrație, despre teamă, despre dor, despre iubire, despre nedreptăți și despre mici ale marii lumi, nu pentru că sunt teme literare, ci pentru că sunt cicatricile mele. Rănile mele. Viața mea.”

După aproape trei decenii în Italia, v-ați întors în România. Ce v-a chemat înapoi?

Întoarcerea mea în România nu a fost un act planificat, ci un fel de chemare tăcută, care a crescut în mine ani la rând. Italia m-a găzduit, m-a format, m-a pus la încercare și mi-a dat un sens atunci când îl pierdusem. Însă, pe măsură ce timpul trecea, am început să simt tot mai clar că există un fir nevăzut care mă trage înapoi spre locurile din care am plecat. Tatăl meu numea acest fir „graiul pământului”.
Nu a fost doar dorul, deși dorul îmi urla mereu în urechi, în minte și în suflet cu vocea lui puternică și insistentă. A fost mai ales sentimentul că trebuie să dau ceva înapoi. Că după atâția ani de învățat, muncit, căzut și ridicat, e momentul să pun experiența trăită în slujba a ceva mai mare decât mine. Un fel de datorie morală față de oamenii și pământul care m-au crescut. M-au chemat înapoi rădăcinile, firescul limbii, simplitatea gesturilor cotidiene, dar și nevoia de regăsire. M-a chemat satul copilăriei mele, cu liniștea lui și cu memoria care nu se șterge. M-au chemat părinții, chiar dacă unul dintre ei nu mai era. M-a chemat și ideea că pot face și acasă ceea ce făceam în Italia: cultură, educație, punți între oameni.

Întoarcerea a fost, într-un fel, o împlinire a destinului. Nu m-am simțit niciodată rupt de România, dar în ultimii ani mi-am dat seama că îmi pot aparține cu adevărat doar aici, în locul în care mi-am auzit pentru prima dată numele și unde fiecare drum își amintește de urmele pașilor mei.

„…mi-am dat seama că îmi pot aparține cu adevărat doar aici, în locul în care mi-am auzit pentru prima dată numele și unde fiecare drum își amintește de urmele pașilor mei.”

Cum se schimbă un scriitor după ce trăiește mult timp între două lumi – și ce preț plătește
pentru această dublă apartenență?

Un scriitor care trăiește mult timp între două lumi, nu se va mai întoarce niciodată la fel în fiecare dintre ele. Se schimbă în tăcere, strat după strat, ca o piatră mângâiată de două vânturi diferite. La început nu înțelege ce i se întâmplă. Abia mai târziu descoperă că poartă în el două feluri de a privi, două feluri de a suferi, două feluri de a iubi. Pe de o parte, migrația îți acutizează privirea: devii atent la nuanțe, la oameni, la gesturi, la tăceri. Înveți să te privești pe tine însuți din afară, așa cum te-ar privi altcineva.
Această distanță interioară devine un instrument literar extraordinar. Te face mai lucid, mai sincer, mai liber. Dar există și un preț. Pentru că dubla apartenență înseamnă și că nu mai aparții pe deplin niciuneia. Când ești în țara adoptivă, dorul mușcă vârtos din carne și sânge. Când ești acasă, o parte din tine rămâne într-un alt peisaj, într-o altă limbă. Scriitorul migrează continuu între aceste două identități, chiar și când stă pe loc. Plătește cu propria-i fragilitate, cu o nostalgie cronică, cu sentimentul că este mereu „între”, mereu „a mezz’aria tra due patrie”. Dar, în același timp, exact această ruptură îl face să scrie. Să vadă lumea mai „altfel”. Să simtă mai profund. Să caute poduri acolo unde alții văd ziduri.
În cele din urmă, dubla apartenență devine dublă forță: îți ține rădăcinile bine înfipte în țărâna din care te-ai născut, dar îți pune aripi ramurilor și le înalță.

„Scriitorul migrează continuu între aceste două identități, chiar și când stă pe loc. Plătește cu propria-i fragilitate, cu o nostalgie cronică, cu sentimentul că este mereu „între”, mereu „a mezz’aria tra due patrie”.

Proiectul BiblioTheCar pare mai mult decât o inițiativă culturală: pare un gest de reparație, de reconstrucție cultural-educațională. Ce încercați, de fapt, să restituiți comunităților prin această bibliotecă pe roți?

BiblioTheCar nu este doar un proiect cultural. Pentru mine, este un gest de îndreptare. O încercare de a restitui ceva ce societatea, timpul și indiferența au luat încet-încet comunităților rurale și nu numai: accesul la cunoaștere, la imaginație, la demnitate culturală. În multe sate din România, școlile și bibliotecile au dispărut, iar odată cu ele s-a pierdut și un anumit tip de lumină: lumina cunoașterii. Oamenii încă au nevoi culturale, copiii încă visează, dar nu mai au aproape nimic la îndemână care să-i stimuleze. Iar dacă ei nu mai merg la bibliotecă, pentru că biblioteca nu mai există, atunci m-am gândit că trebuie să fac eu drumul invers: să duc biblioteca la ei. Ce încerc să restitui? În primul rând, copilăria. Copilăria mea, trăită într-un sat unde cartea era o poartă către lumi la care altfel nu aveam acces. Cărțile care m-au format, care m-au salvat, care mi-au deschis drumuri pe care nu le bănuiam. Aș vrea ca și copiii de azi să simtă acea magie, nu doar prin prisma ecranelor, ci și prin visarea cu ochii deschiși,
„pierduți” printre paginile unei cărți.

În al doilea rând, încrederea. Comunitățile mici au fost lăsate de prea multe ori în urmă. Vreau ca BiblioTheCar-ul să le transmită ideea că merită atenție, cultură, evenimente, cărți, întâlniri cu scriitori. Merită să fie parte din dezvoltarea culturală a țării. În al treilea rând, apartenența. O bibliotecă pe roți este și un liant social. Copiii, părinții, bunicii se vor întâlni acolo, în și lângă duba mea plină cu cărți și vor vorbi, vor împărtăși povești, timp împreună. Îmi place să cred că BiblioTheCar-ul îi va strânge din nou
împreună. Și, dincolo de toate, încerc să restitui șansa la visare. Pentru că o carte poate schimba un
destin. Pentru că un copil care citește astăzi, poate deveni un adult care schimbă în bine lumea de mâine. Pentru că România are nevoie de cititori, de oameni care gândesc, de oameni care simt.

„Comunitățile mici au fost lăsate de prea multe ori în urmă. Vreau ca BiblioTheCar-ul să le transmită ideea că merită atenție, cultură, evenimente, cărți, întâlniri cu scriitori. Merită să fie parte din dezvoltarea culturală a țării.”

 

Ce v-a determinat să imaginați o bibliotecă acolo unde, deocamdată, există doar nevoia de povești și cunoaștere?

Ideea unei biblioteci, mai bine zis a unei biblioteci mobile, nu s-a născut dintr-o strategie, ci dintr-o întâlnire. În Italia am fost invitat de mai multe ori să citesc în cadrul unor evenimente culturale organizate în jurul unui bibliobus. Țin minte foarte limpede primele momente petrecute lângă un bibliobus, care de fapt era o rulotă transformată în bibliotecă. Era parcată într-un cartier mărginaș din Torino, unde trăiau de altfel foarte mulți emigranți. Acel proiect se numea Bibliomigra. Atunci am înțeles că o bibliotecă
poate merge ea însăși spre oameni, acolo unde, din diferite motive, oamenii nu pot merge la bibliotecă.
Când m-am întors în România, am regăsit sate unde bibliotecile dispăruseră, școli fără suficiente cărți, copii care nu văzuseră niciodată o lansare de carte. Și mai ales am simțit un fel de tăcere. O tăcere care nu venea din lipsa dorinței, ci din lipsa resurselor. Atunci mi-am spus: dacă există nevoia de povești, există și nevoia de bibliotecă, doar că încă nu are formă. Trebuie doar să-i dau eu roți, rafturi, lumină și viață. Proiectul BiblioTheCar s-a născut din această intuiție și din amintirea acelui bibliobus italian care transforma o simplă parcare într-o agora culturală. Am vrut să aduc aceeași vibrație aici, în satele din Bihor, unde oamenii încă știu să se adune, dar nu mai au în jurul cărui foc cultural să o facă. M-a determinat, așadar, nu doar nevoia, ci și credința profundă că poveștile, cărțile, trebuie să ajungă la cititori, și mai ales la copii. Că într-o comunitate, cartea poate deveni din nou un liant, un eveniment, un mod de a petrece timp împreună. Și mai ales m-a determinat un lucru pe care eu nu-l pot concepe altfel: acolo unde există un copil care vrea să citească, trebuie să existe și o carte care să-l întâmpine.

„Când m-am întors în România, am regăsit sate unde bibliotecile dispăruseră, școli fără suficiente cărți, copii care nu văzuseră niciodată o lansare de carte. Și mai ales am simțit un fel de tăcere. O tăcere care nu venea din lipsa dorinței, ci din lipsa resurselor. Atunci mi-am spus: dacă există nevoia de povești, există și nevoia de bibliotecă, doar că încă nu are formă. Trebuie doar să-i dau eu roți, rafturi, lumină și viață.”

 

Ce speranță puneți în acest început: una personală sau una care să prindă rădăcini în comunitate?

În BiblioTheCar există, firește, și o speranță personală — dar ea este doar sămânța. Rădăcinile adevărate vreau să fie ale comunității. Ca om care a trăit mult timp departe, știu cât de important este să ai un loc în care să te regăsești. În felul meu, încerc să ofer comunităților exact asta: un spațiu al reîntâlnirii, al curiozității, al imaginației. O dubă plină de cărți poate părea un gest mic, dar dacă reușești să stârnești într-un copil dorința de a citi, ai pus în mișcare ceva ce poate dura o viață întreagă.
Speranța mea personală este să văd ochii copiilor când descoperă prima lor carte „preferată”. Să simt că pot fi folositor, că anii trăiți în diaspora se transformă acum în ceva bun pentru locul de unde am plecat. Dar speranța cea mai mare, cea care contează cu adevărat, este ca BiblioTheCar-ul să prindă rădăcini în comunitate, să devină un obicei, un reper, un moment așteptat. Să creeze un drum nou între oameni și cultură, un drum care să nu depindă de mine, ci să continue prin ei.

Dacă va veni o zi în care copiii satelor vor spune: „Joi vine BiblioTheCar-ul!”, așa cum spun „vine autobuzul” sau „vine mașina cu pâine”, atunci speranța mea va fi împlinită.

Care este stadiul proiectului astăzi și cum vă propuneți concret să adunați cărțile? Din ce
domenii? Ce fel de cărți? Aveți o echipă alături de care lucrați?

Astăzi, proiectul BiblioTheCar se află într-un stadiu foarte avansat: interiorul dubei este aproape finalizat, rafturile sunt instalate, structura e pregătită, iar ultimele detalii, cum ar iluminatul sau organizarea spațiului, sunt în curs de completare. După sărbători, o artistă locală se va ocupa de imaginile care vor acoperi duba. Practic, biblioteca pe roți își pregătește primele drumuri undeva după jumătatea lunii ianuarie. Cărțile vor fi adunate în două moduri: prin donații și prin achiziție, acolo unde este
nevoie de titluri specifice. Am lansat deja primele apeluri către comunitate și am fost surprins să descopăr cât de mare este dorința oamenilor de a contribui. Cred că oamenii simt instinctiv că aceasta nu este doar o colecție de cărți, ci o investiție în viitorul copiilor. Aici, trebuie să amintesc că cea mai importantă donație vine din partea asociației „Tradiții Locale” și constă în aproximativ 2000 de cărți! Mulțumesc, Florin Bucuțea!

Ce fel de cărți caut? În primul rând, cărți pentru copii: povești ilustrate, basme românești și universale, romane pentru adolescenți, cărți educative, științifice, enciclopedii pentru cei mici, literatură motivațională și de dezvoltare personală pentru tineri. Dar, bineînțeles sunt binevenite și cărți pentru adulți: romane, poezie, eseuri, istorie, dezvoltare personală. BiblioTheCar-ul nu se adresează doar copiilor, ci tuturor celor care simt nevoia să citească, indiferent de vârstă. Cât despre echipă, am norocul de a nu fi singur. În primul rând este soția mea care a crezut în acest proiect încă de la bun început. Apoi, am alături prieteni care mă sprijină: oameni care mă ajută la partea tehnică, la construcție, la logistică, la contabilitate. Cât de curând voi avea nevoie de voluntari care să mă ajute la selectarea și inventarierea cărților. Nu este o echipă mare, dar este una de suflet și fiecare om implicat aduce cu el o energie bună, care se simte în felul în care crește proiectul. Pe termen lung, sper ca această echipă să se mărească, să includă voluntari, profesori, bibliotecari și tineri dornici să se implice. Vreau ca BiblioTheCar-ul să nu fie doar proiectul meu, ci al tuturor comunităților unde acesta va poposi.

„BiblioTheCar-ul nu se adresează doar copiilor, ci tuturor celor care simt nevoia să citească, indiferent de vârstă. Cât despre echipă, am norocul de a nu fi singur. În primul rând este soția mea care a crezut în acest proiect încă de la bun început.”

 

Într-o țară aflată pe ultimul loc în UE la citit, de ce ați ales să duceți cărțile în sate și nu să
așteptați cititorii să vină spre ele?

Pentru că, în realitate, cititorii nu pot veni spre cărți dacă drumurile către ele nu mai există. În multe sate din România, bibliotecile au dispărut sau au rămas doar ca încăperi, fără bibliotecari, fără fonduri, fără viață. Școlile au tot mai puțini profesori, părinții sunt plecați la muncă, iar copiii cresc într-o lume în care tableta e mai accesibilă decât o carte. Iar în sate, distanța nu este doar fizică, este și socială, economică, culturală. De aceea nu pot să aștept ca cititorii să vină spre cărți. Așteptarea ar fi o formă de
abandon. Am ales să duc cărțile în sate pentru că acolo se simte cel mai acut lipsa lor. Pentru că un
copil care nu are acces la lectură nu este „mai puțin curios” — este doar un copil căruia nimeni nu i-a oferit șansa să descopere lumea dintre pagini. BiblioTheCar-ul merge către oameni tocmai pentru că în comunitățile mici nu există infrastructura necesară pentru ca oamenii să vină ei înșiși spre cultură. Nu există mijloace de transport, biblioteci funcționale, evenimente literare, librării. Dacă eu îmi permit luxul
de a merge la o librărie, un copil dintr-un sat îndepărtat nu are acest privilegiu. Și mai e ceva: dacă nu aducem cât mai repede cultura în locurile care sunt uitate de către instituții, ele vor rămâne uitate cu totul. BiblioTheCar-ul este un act de reparație și de echitate, o bibliotecă mobilă care restabilește accesul la un drept fundamental: dreptul la cultură. Și dacă un copil va spune cândva „mi-am descoperit cartea preferată pentru că a venit BiblioTheCar-ul la mine în sat”, atunci toată munca mea va fi avut sens.

„Am ales să duc cărțile în sate pentru că acolo se simte cel mai acut lipsa lor. Pentru că un copil care nu are acces la lectură nu este „mai puțin curios” — este doar un copil căruia nimeni nu i-a oferit șansa să descopere lumea dintre pagini. BiblioTheCar-ul merge către oameni tocmai pentru că în comunitățile mici nu există infrastructura necesară pentru ca oamenii să vină ei înșiși spre cultură.”

Dacă ar fi să lăsați un singur mesaj – nu ca poet, ci ca om – copiilor care vor urca în
BiblioTheCar, care ar fi acesta?

Le-aș spune doar atât: „Fiți curioși. În fiecare carte pe care o deschideți se află o lume nouă. Căutați-o. Descoperiți-o. Și va fi a voastră.” Nu vreau ca un copil să creadă că lecturile sunt obligații sau examene de trecut. Vreau să știe că o carte este un prieten care nu te lasă niciodată, o fereastră spre lumi pe care altfel nu le-ar vedea și, uneori, o busolă, atunci când nu știi încotro să mergi. Dacă vor urca în BiblioTheCar cu inima deschisă și măcar un strop de curiozitate, drumul de acolo spre necuprins îl vor găsi singuri. Cărțile sunt doar poarta de acces către acel drum. BiblioTheCar-ul nu face altceva decât să țină deschisă acea poartă.

„Cărțile sunt doar poarta de acces către acel drum. BiblioTheCar-ul nu face altceva decât să țină deschisă acea poartă.”

Vacanța de iarnă este un prilej minunat de a crea în familie un spațiu cald, tihnit, în care copiii se pot odihni, liniști și conecta la bucuria sărbătorilor. Este o perioadă în care ritmurile încetinesc în mod natural, iar zilele se umplu cu gesturi simple care îi ajută pe cei mici să simtă siguranță, armonie și apropiere.

Începutul vacanței poate fi o invitație la respiro. O dimineață începută cu blândețe, cu lumina caldă din casă, cu o îmbrățișare lungă și cu câteva momente de stat aproape unii de alții… acest tot creează un ton liniștit pentru întreaga zi. Copiii se relaxează atunci când simt prezența caldă a adulților, când sunt ascultați și când le este oferit timp fără grabă.

Lectura devine o adevărată sursă de calm și legătură. Poveștile alese cu grijă aduc în casă imaginație, emoții frumoase și sentimentul de a fi împreună. Cititul cu voce liniștită este ca un ritual care așază copilul într-o stare de pace interioară. Fie că descoperiți basme, povești de iarnă sau întâmplări cu tâlc, fiecare pagină deschide un mic univers în care părintele și copilul se întâlnesc în aceeași bucurie.

Povestitul din suflet dă culoare acestor zile. Copiii primesc cu încântare istoriile familiale: cum se pregătea casa de sărbători, ce jocuri preferați, ce gesturi mici făceau iarna specială în copilăria voastră, în copilăria bunicilor. Prin aceste povești, ei simt continuitatea familiei și căldura tradițiilor transmise cu drag.

Activitățile practice aduc multă armonie. Lucrul cu mâinile, fie că modelați aluat, decupați fulgi, faceți decorațiuni sau pictați globuri, creează calm, concentrare și sentimentul de a fi împreună. Mâinile ocupate și inimile apropiate dau naștere unor momente de liniște activă, pline de satisfacție.

Vacanța de iarnă este și un timp al familiei simțite cu adevărat. Muzica blândă, lumina lumânărilor, mirosul de portocală, masa pregătită împreună și micile ritualuri zilnice construiesc atmosfera de sărbătoare. Copilul se simte acasă atunci când vede bucuria părinților și când participă la pregătiri simple și pline de sens.

În aceste zile, fiecare gest este o oportunitate de a aduce mai multă căldură în casă. Vacanța de iarnă devine astfel un spațiu al apropierii, al creativității și al unirii într-un ritm mai blând, un timp în care familia crește împreună în lumină.

Există oameni pentru care literatura nu începe într-un moment precis, ci pare să fi fost acolo dintotdeauna, ca o respirație interioară sau ca un fir nevăzut care le leagă identitatea de poveștile strămoșilor. Mădălina Tănasă, autoarea romanului Blestemul podului, așază cuvinte în propoziții redate în cărți unde descrie trecutul punând sensibilitate și luciditate în același timp, transformând istoria bunicilor noștri într-o mărturie transgenerațională. Reușește să redea prin literatură puterea de a vindeca tristețea femeilor și de a rescrie fragmente din memoria colectivă.

În acest interviu, ea vorbește despre drumul către literatură, despre curajul de a-și găsi vocea, despre rolul comunității de cititori și despre felul în care poveștile pot schimba vieți — inclusiv pe a noastră. Să o cunoaștem!

Cum a început relația dumneavoastră cu literatura? A existat un moment declanșator care v-a făcut să scrieți?

Relația mea cu literatura a existat dintotdeauna, însă multă vreme nu am avut curajul să scriu. Aveam impresia că nu toată lumea ar trebui să scrie, cel puțin nu oameni simpli ca mine, nepot de țărani. Curajul de a îndrăzni a venit în urma unei activități de serviciu, când am lucrat la o broșură dedicată istoriei iluminatului public în Iași. Broșura a fost prezentată la un eveniment al companiei la care lucrez, iar plăcerea pe care am văzut-o pe chipul oamenilor citind ceea ce realizasem eu, m-a încredințat că pot continua. Am venit acasă, am deschis laptopul și am început să scriu: mai întâi fragmente autobiografice, apoi, în mod organizat, romanul Blestemul podului.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră studiul la Facultatea de Litere din Iași? V-a influențat stilul sau direcția literară?

Sunt absolventă de liceu pedagogic și, în maniera cea mai pragmatică, când am terminat liceul m-am gândit la ce mă pricep cu adevărat. Analizând obiectele studiate, mi-am dat seama că opțiunea firească pentru mine era Facultatea de Litere. Conform formării mele puteam deveni învățătoare, așa că trecerea spre Litere a venit natural, pentru că îmi oferea posibilitatea de a fi profesoară de română sau de engleză. În ceea ce privește influența asupra stilului sau direcției literare, nu pot spune că facultatea a avut un rol direct. În generația mea nu se făcea scriere creativă și nu am avut niciun curs care să ne îndrume în mod concret spre zona creației literare. Dar, cu siguranță, lecturile obligatorii, discuțiile cu profesorii, cursurile și seminariile au consolidat dragul meu de literatură și au sedimentat înclinația pe care o aveam deja.

Care sunt autorii sau lecturile formativ-cheie care v-au construit ca scriitoare?

M-au format în primul rând acele povești construite pe fapte reale. În ultimii ani m-a marcat în mod special literatura lui Guzel Yahina, autoarea romanului Zuleiha deschide ochii. La fel de mult m-a influențat și literatura scrisă Markus Zusak, autorul romanului Hoțul de cărți. Pe amândoi i-am cunoscut la evenimente FILIT și i-am ascultat povestind despre cărțile lor. Sunt oameni frumoși care au creat literatură profundă despre ceea ce s-a întâmplat în epoca bunicilor si străbunicilor noștri, iar ei au sedimentat în mine curajul și dorința de a scrie literatură de război.

Ce v-a inspirat să scrieți „Blestemul podului” și cum a început ideea acestui roman?

Romanul pornește de la povești auzite în copilărie de la bunicii mei despre perioada Celui de-al Doilea Război Mondial. Nu erau istorisiri foarte ample, dar erau extrem de puternice. Bunica ne povestea ce însemna foamea atunci: cum copiii adunau boabe de grâu sau de porumb de pe marginile căii ferate și le coceau pe plită, ținând degetele pe ele ca să nu le fie furate de frații mai mici. Bunicul ne vorbea despre cum, în război, mânca pâine făcută din făină amestecată cu mizerie de șoareci. Decizia de a scrie romanul a venit însă din dorința de a mărturisi o realitate din familia noastră, despre care am aflat târziu, în liceu. Este o poveste transmisă mamei mele de bunica ei, despre modul în care ea, Ștefana, a ales să își ascundă fetele în timpul războiului pentru a le proteja de atrocitățile comise de ruși. Este o poveste dramatică, pe care nu o detaliez aici ca să nu ofer spoilere celor care vor citi romanul. Dar această decizie absolut șocantă, luată din instinctul de a-și apăra copiii, a fost elementul care m-a determinat să scriu Blestemul podului ca o mărturisire transgenerațională a eroismului acelor femei.

Cum a decurs documentarea? Ați pomenit de mărturii și povești transmise — cum le-ați selectat?

Documentarea a fost foarte amplă. Am pornit de la poveștile bunicilor mei, dar am ascultat și foarte multe mărturisiri înregistrate pe care le-am găsit în mediul online. Am făcut și multă documentare de teren: am luat interviuri unor urmași ai veteranilor de război și unor oameni care în perioada războiului erau adolescenți. Am aflat o mulțime de detalii pe care le-am combinat cu informațiile găsite în documente desecretizate, accesibile cu ușurință online, la doar un clic distanță. Din aceste elemente am creat personajele principale care, din punct de vedere al profilului psihologic, se bazează pe bunicii mei, dar care poartă simbolic pe umeri povara poveștilor pe care le-am descoperit în documentarea mea. Scopul a fost ca toți cei care citesc Blestemul podului să aibă cât mai multe șanse să regăsească în lectură povești din propriile familii legate de perioada războiului.

Care sunt emoțiile sau adevărurile pe care ați dorit cel mai mult să le transmiteți prin această carte?

Mi-am dorit ca prin Blestemul podului să fac o mărturisire transgenerațională, să le „spovedesc”, în sens metaforic, pe acele femei, să le spun povestea. Am simțit că e de datoria mea să fac asta, pentru că dacă manualele de istorie vorbesc despre generali, despre efective de luptă și despre tactici de război, despre femeile care au ținut satele și comunitățile în viață, despre acei eroi fără nume, aproape că nu vorbește nimeni. Sunt convinsă că doar literatura poate să le mărturisească, să le valideze existența, să le facă povestea cunoscută și să pună în lumină valoarea vieților lor.

Cum au reacționat cititorii la lansări și întâlnirile de lectură? A existat un feedback care v-a surprins?

Relația cu cititorii este extraordinară. Datorită romanului Blestemul podului cunosc oameni tare frumoși – fii, fiice, nepoți ai celor din generația bunicilor noștri, în funcție de vârsta fiecăruia. Mulți au venit să îmi povestească din istoria personală a familiilor lor, uneori mărturii foarte dure, chiar mai dure decât cele pe care le-am prezentat eu în carte. Au fost și momente pline de lacrimi: cititori care mi-au spus că lectura romanului le-a adus bucurie și liniște, pentru că i-a ajutat să simtă și să îi înțeleagă mai bine pe  părinții lor care astăzi nu mai sunt printre noi și care, după război, nu au mai fost niciodată la fel. Istoria te informează, dar literatura te invită să trăiești emoțional realitatea unei epoci, să o înțelegi nu doar cu mintea, ci și cu inima.

Cum a apărut inițiativa „Clubul de Lectură al Casiei”? Ce v-a motivat să creați acest spațiu?

Inițiativa îi aparține fiicei mele, Casia, care acum aproape trei ani în urmă își dorea foarte mult să participe la un club de lectură pentru copii. La acel moment, după știința mea, în Iași nu exista un club dedicat copiilor de 10 -13 ani, deschis publicului larg. Sigur, în școli și biblioteci existau astfel de activități, dar ele funcționează de regulă cu circuit închis, în cadrul instituțiilor respective. Așa că am decis împreună cu Casia să înființăm un club de lectură accesibil oricărui copil din această categorie de vârstă. Și ne-am ținut de treabă cu temeinicie: în luna decembrie vom organiza deja ediția cu numărul #30.

Ce tip de activități desfășurați în cadrul clubului? Care este viziunea dumneavoastră despre promovarea lecturii la copii și tineri?

În fiecare lună propun copiilor o carte pentru luna următoare, pe care o citesc acasă –  fie singuri, fie împreună cu părinții, în funcție de vârstă. Apoi ne întâlnim la club și discutăm cartea pe îndelete, cu textul în față. La început am ales titluri mai ușoare, potrivite vârstei pe care o aveau copiii acum trei ani. Pe măsură ce au crescut, am ridicat și nivelul de dificultate, astfel încât astăzi citim cărți care pot fi folosite fără probleme ca suport pentru pregătirea exercițiilor de asimilare literară de la Evaluarea Națională de clasa a VIII-a. Cred că literatura, la prima întâlnire cu ea, trebuie să fie cât mai amuzantă și mai luminoasă pentru copii – doar așa îi cucerești și îi ții aproape. Am abordat la primele ediții cărți precum Bunicuța Hoțomană sau Domnul Scocs, de David Walliams: volume pline de umor, dar cu un substrat psihologic profund, care se dezvăluie cel mai bine în dialog cu un adult. Toată literatura pentru copii funcționează pe două nivele: primul, accesibil cititorului tânăr, și al doilea, mai subtil, pe care copiii îl pot descifra cu ajutorul părinților sau al unui mediator. Discuțiile libere îi ajută enorm să înțeleagă acele sensuri ascunse.

Care a fost cel mai emoționant sau memorabil moment din cadrul clubului?

Cele mai spectaculoase ediții au fost cele în care am avut invitați scriitori, iar noi suntem tare mândri că i-am găzduit, de-a lungul timpului, pe Matei Vișniec, Adina Rosetti, Adina Popescu și chiar o autoare din străinătate – Jo Cotterill, care a intrat online din Marea Britanie atunci când am discutat romanul ei – Jeleu. Cum am devenit superstar. Tot printre cele mai memorabile ediții se numără și cele desfășurate în cadrul festivalului FILIT, unde am fost parteneri în 2024 și 2025, precum și întâlnirile organizate împreună cu Muzeul Literaturii Române, când, în funcție de tema cărții, ne-am întâlnit în diferite spații muzeale din Iași, precum Muzeul „Vasile Pogor” sau Muzeul Pogromului din Iași.

Ați colaborat cu diverse inițiative educaționale. Ce rol credeți că au scriitorii în dezvoltarea comunității?

Când noi eram copii, întâlnirile cu autorii cărților pe care le citeam erau, aproape fără excepție, imposibile. Astăzi însă, dialogul dintre scriitor și cititor a devenit foarte accesibil, iar această apropiere contribuie enorm la educarea publicului, la formarea copiilor și la construirea unor punți reale între autor și cei care îi citesc cărțile. De multe ori, discutând cu cititorii mei, am descoperit sensuri ale romanului la care eu însămi nu m-am gândit atunci când l-am scris. Fiindcă, nu-i așa, există tot atâtea cărți câți cititori sunt: din clipa în care un scriitor își trimite romanul în lume, acesta continuă să crească și să capete noi înțelesuri prin felul în care este citit, interpretat și trăit de fiecare cititor în parte.

Ce credeți că ar trebui schimbat în relația copiilor cu lectura în România?

Se vorbește atât de mult în această perioadă despre procentul ridicat de analfabetism funcțional din România. Eu consider că una dintre responsabilitățile noastre este să le facilităm copiilor accesul la o literatură potrivită nivelului lor. Este esențial să avansăm pas cu pas: de la texte simple, clare, ușor de integrat ca mesaj și ca scriitură, către cărți mai complexe, pe care copiii să ajungă treptat să le înțeleagă singuri. Fiecare cadru didactic, fiecare părinte și fiecare coordonator de club de lectură are responsabilitatea de a identifica acele texte adecvate nivelului copiilor cu care lucrează. Dacă ne grăbim spre lecturi prea dificile sau prea sofisticate pentru etapa lor de înțelegere, riscăm să îi pierdem și să-i îndepărtăm definitiv de lectură. Așadar, rolul nostru este acela de facilitator, iar pentru a facilita cu adevărat, trebuie să îi cunoaștem profund pe copiii cu care lucrăm și să ne adaptăm constant la nevoile lor reale.

Care este potențialul unui autor de a schimba percepția tinerilor despre literatură?

Cred că este esențial ca scriitorii de astăzi să creeze literatură pentru copii și adolescenți pornind de la realitatea pe care o trăiesc tinerii cititori. Literatura trebuie să le ofere șansa de a se regăsi în pagină, de a descoperi fragmente din propria lor viață în poveștile pe care le citesc. Un exemplu minunat a fost întâlnirea noastră, în cadrul ediției FILIT 2025, cu scriitoarea Adina Rosetti, care ne-a bucurat în această vară cu romanul Ultima provocare. Cartea a fost primită extraordinar de bine de copiii din Clubul de Lectură al Casiei tocmai pentru că vorbește direct despre lumea lor: nevoia de apartenență și de integrare, bullying-ul, presiunea examenelor de evaluare națională, relațiile de familie și chiar realitățile dureroase precum divorțul. Sunt teme fierbinți, cu impact în viața lor de astăzi, iar faptul că le găsesc reflectate în literatură îi ajută să se simtă văzuți și înțeleși, să fie atrași de lectură ca într-un spațiu în care sunt în siguranță.

Cum vedeți evoluția Clubului de Lectură al Casiei în următorii ani?

Pe măsură ce copiii cresc, evoluăm și noi în ceea ce privește nivelul de dificultate și complexitatea literaturii pe care o propunem. În același timp, ne adaptăm permanent, pentru că la club vin toți mai mulți copii care află despre noi și unii sunt mai mici decât vârsta medie a participanților. În aceste situații, ajustăm tematica și ritmul lecturilor astfel încât să fie accesibile și relevante pentru toți cei prezenți.

Ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră?

Scrisul m-a învățat curajul de a-mi asuma propria voce și de a mă exprima, în contextul în care ani în urmă nu credeam că este locul meu în literatură. M-a învățat să conectez trecutul cu prezentul, să transform poveștile bunicilor și ale comunității într-o mărturisire transgenerațională și să le fac vizibile generațiilor următoare. Și, poate cel mai important, m-a învățat care este menirea unui scriitor: aceea de a da glas poveștilor pe care cei care le-au trăit nu au avut curajul să le spună, de a îndrăzni să le aducă în fața lumii și de a le transforma din experiențe tăcute în voci care contează.

Dacă ați putea transmite un singur mesaj cititorilor – care ar fi acela?

Dacă aș putea transmite un singur mesaj cititorilor, ar fi acela să fie sinceri cu ei înșiși și să aleagă literatura care le vorbește cu adevărat, care reflectă experiențele și emoțiile lor, care îi ajută să devină. Trăim într-o lume aglomerată și alertă, iar cărțile care ne învață să fim mai buni, mai empatici și mai atenți la cei din jur au o valoare de neprețuit. Fără literatură, ne limităm la propria noastră experiență, dar prin lectură avem șansa să pășim în zeci, sute de alte vieți și perspective care ne vor ajuta să evoluăm.

Ce carte ați recomanda fără ezitare oricui, indiferent de vârstă?

Am realizat în ultimii ani cât de mult apreciez literatura de război, indiferent dacă este destinată adulților sau adaptată pentru copii și tineri. Îmi vin în minte romane precum Războiul care mi-a schimbat viața, Balerina de la Auschwitz, Hoțul de cărți, Băiatul cu pijamale în dungi sau Trenul copiilor, iar lista ar putea continua. Această literatură m-a ajutat să simt realitatea pe care bunicii noștri au trăit-o și cred că are același efect asupra tuturor cititorilor: ne învață să fim recunoscători pentru binele și pacea pe care le trăim astăzi, dar în același  timp ne ajută să înțelegem cât de fragil este totul, cum lumea pe care o cunoaștem se poate destrăma de la o zi la alta.

Pentru dumneavoastră, ce înseamnă acum, în mod autentic, să fiți scriitoare?

A fi scriitoare, pentru mine, înseamnă să am curajul să spun poveștile care contează, să dau voce celor care poate nu au avut curajul să o facă și să creez o legătură sinceră cu cititorii mei. Înseamnă să transform experiențe reale în literatură, să fac vizibile emoțiile și trăirile oamenilor obișnuiți, să creez punți între trecut și prezent, între generații. A fi scriitoare înseamnă, în final, să contribui la înțelegerea lumii prin empatie, prin sensibilitate și prin puterea poveștii –  să faci cititorul să trăiască și să simtă mai multe vieți, și să simți tu însăți fiecare pagină scrisă ca pe o responsabilitate și o bucurie.

În peisajul bogat al tradițiilor românești, puține ritualuri păstrează, cu atâta forță, legătura dintre om, comunitate și timp precum colindatul de ceată bărbătească. Practicat astăzi în numeroase sate din România, acest obicei de Crăciun este un liant între generații, un spectacol al solidarității comunitare și o mărturie vie a unei culturi care continuă să pulseze și să inspire.

„Ritualul colindatul de ceată bărbătească rămâne, în prezent, una dintre cele mai vii şi reprezentative expresii ale tradiției românești de Crăciun. Statutul său este recunoscut şi oficial — din 2013 este înscris de UNESCO pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.”

 

Ritual la granița dintre sacru și precreștin

Colindatul de ceată bărbătească este atestat documentar în secolul al XVII-lea, dar originile sale sunt cu mult mai vechi, răsfrângându-se până în straturile precreștine ale culturii europene. Antropologii remarcă faptul că structura cetei – cu alegerea unui conducător și simbolica sa „sacrificare” la finalul ritualului – amintește de vechile Saturnalii romane și de rituri solstițiale. Odată cu creștinarea spațiului românesc, colindatul s-a suprapus firesc peste sărbătoarea Nașterii Domnului, păstrând însă fascinația duală a unui ceremonial în care sacrul și profanul conviețuiesc armonios.

Harta unei tradiții vii

Deși colindatul bărbătesc se regăsește în toate regiunile țării, el este deosebit de puternic în zonele subcarpatice, transcarpatice și în arealul sud-estic marcat de transhumanță. De la Almașu Mare (Alba) până la Bixad (Satu Mare), de la Monor (Bistrița-Năsăud) la Șicula (Arad), de la Dăișoara (Brașov) la Tufești (Brăila), numeroase comunități păstrează cu sfințenie structura tradițională a cetei și repertoriul colindelor.

În Ajunul Crăciunului, sau în zorii zilei de 25 decembrie, ceata, formată exclusiv din bărbați tineri necăsătoriți, pornește prin sat cu colindele pregătite la repetițiile din săptămânile anterioare. Fiecare casă primește vizita colindătorilor, iar gazdele oferă ritualic colaci, vin și, mai nou, bani.

Ritualul este minuțios structurat:

• Fereastra și pragul casei devin spații sacralizate;
• Intrarea și ieșirea cetei sunt momente ceremoniale;
• Zorile anunță încheierea colindatului, marcate prin interpretarea „Colindei de Zori” pe ulița satului sau în mijlocul comunității, după caz la biserica din sat unde ciclul se înceheie, pornirea fiind tot de la biserică primind binecuvântarea preotului.

În unele regiuni, colindatul este completat cu dansuri ceremoniale.

Colindele – poeme arhaice care păstrează memoria lumii

Textele colindelor bărbătești sunt adevărate relicve poetice. Aici regăsim cosmogonii, vânători mitice, metamorfoze, mese rituale cu sfinții sau confruntări cu monștri – toate articulate într-o narațiune cu rol augural. Refrene precum „Lerui Ler”, „Flori dalbe” sau „Seara lui Crăciun” sunt ecouri ale unor formule străvechi, transmise oral din generație în generație.

Colindele sunt cântate fie la unison, fie antifonic, iar în unele zone sunt însoțite de instrumente: fluier, cimpoi, clarinet, taragot, vioară sau tobe mici.

De la colind la cântec de Crăciun: privirea doamnei Sabinei Ispas asupra transformării unui ritual

Studiile doamnei Sabina Ispas, folcloristă și membră titulară a Academiei Române, director al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, reprezintă una dintre cele mai solide contribuții la înțelegerea colindului ca act ritualic în cultura tradițională românească. În lucrări precum Flori dalbe de măr. Din poezia obiceiurilor de iarnă (1987) și Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol (2007), doamna Ispas argumentează că colindele nu constituie simple producții poetice sau muzicale, ci forme sacre de comunicare simbolică, integrate în structura calendarului creștin tradițional.

Pentru autoare, colindatul este un ritual complet, cu un timp sacru bine delimitat — intervalul 23 decembrie–7 ianuarie — și cu o structură socială stabilă, articulată prin cete, roluri și trasee precise. În această logică, colindul nu poate fi disociat de contextul comunitar în care este practicat, întrucât funcția sa principală este sacralizarea spațiului domestic și restaurarea ordinii simbolice a comunității.

Transformările socio-culturale din ultimele decenii — urbanizarea, mobilitatea populației, mediatizarea intensă a sărbătorilor — au modificat însă funcțiile colindelor, conducând la ceea ce doamna Ispas numește „de-ritualizarea” lor. În acest proces, colindele sunt tot mai des reinterpretate în forme artistice sau comerciale, fiind convertite în „cântece de Crăciun” moderne, decuplate de structura ritualică originară. Citez – „Acum, mai ales, televiziunile, filmele și marile magazine prin tot jocul comercial au făcut ca tradiția Crăciunului să devină imaginea unei pseudobucurii. Lumea vrea să se simtă bine, să se distreze, să primească daruri, fără să se gândească de ce se întâmplă aceasta și care este semnificația. În plus, pentru că s-a pierdut sensul de adâncime al colindatului, s-au dezvoltat ceea ce numim cântecele de Crăciun, inclusiv concertele pe care ni le oferă cântăreții de muzică populară și pop. Dar acestea nu sunt colinde, ci cântece de Crăciun.”

„Adaug, spunând eu, că este o manifestare firească a dinamicii culturale moderne — cu riscul, totuși, ca sensurile sacre și identitare ale colindatului tradițional să devină opace pentru noile generații.”

Totodată un aspect esențial în studiile lui Ioan Bocșa și Grigore Sanda este analiza transferului colindelor din spațiul ritual în cel al spectacolului. Odată cu interpretarea scenică, înregistrările profesionale, aranjamentele corale sau orchestrale, colindul se transformă dintr-un act comunitar cu funcție sacră într-un produs cultural destinat consumului urban și mediatic. Bocșa descrie această transformare drept o formă de „popularizare formală”, întrucât menține structura muzicală, dar pierde contextul socio-ritual care făcea colindatul un moment de comunicare comunitară și sacralizare a spațiului domestic.  Totodată, cei doi autori evidențiază că acest proces are și efecte pozitive: crește vizibilitatea repertoriului tradițional, favorizează conservarea unor variante rare și stimulează interesul public pentru patrimoniul imaterial. Cu toate acestea, Bocșa și Sanda insistă că înțelegerea colindului în sensul său autentic presupune cunoașterea cadrului originar — structura cetelor, regulile colindatului, temporalitatea sacră și rolul comunității în reînnoirea simbolică a lumii. Analizele lor oferă astfel un cadru teoretic solid pentru distincția necesară dintre colindul ritual și colindul artistic standardizat, subliniind relevanța ambelor forme în dinamica contemporană a patrimoniului cultural românesc.

Funcțiile colindatului – mai mult decât un simplu obicei de sărbători

Dincolo de frumusețea lui, ritualul îndeplinește funcții profunde:

• vestirea sărbătorii,
• urarea și transmiterea binelui,
• consolidarea identității comunitare,
• inițierea tinerilor în structuri sociale tradiționale,
• spectacolul și celebrarea apartenenței,
• funcția patrimonială, prin continuitatea pe care o asigură.

În prezent, însă, tradiția se confruntă cu provocări majore care pun în pericol caracterul său ritualic și autentic. Una dintre acestea este uniformizarea repertoriului sub influența mass-media și a culturii de consum. După cum notează un raport de la Institutul Național al Patrimoniului, „pe măsură ce colindatul devine mediatizat și spectaculizat, repertoriul tinde să se standardizeze, iar variantele locale riscă să se piardă” . Această uniformizare diminuează diversitatea culturală care caracteriza odinioară colindatul tradițional. O altă problemă o reprezintă înlocuirea colindelor autentice cu variante moderne. Conform unui articol de analiză din Doxologia, „în multe comunități urbane sau semi-urbane, colindele tradiționale sunt adaptate pentru spectacole sau înregistrări, ceea ce reduce accentul pe dimensiunea ritualică și comunitară”. Un risc asociat acestor transformări este pierderea semnificației ritualice. Într-un reportaj de teren realizat de Ziarul Lumina, se subliniază că „dacă cetele nu mai respectă traseul tradițional și regulile de colindat, iar colindele devin simple momente de spectacol, se pierde legătura profundă cu comunitatea și valorile sărbătorii”.

În ciuda acestor provocări, există factori care asigură supraviețuirea colindatului autentic. Recunoașterea internațională prin UNESCO și eforturile comunităților locale au dus la menținerea tradiției în multe sate, unde cetele continuă să se formeze și să meargă din casă în casă, păstrând repertoriul și structura ritualică. Totodată, articole recente evidențiază că reinterpretările sau modernizările pot fi pozitive dacă respectă rădăcinile tradiționale și semnificațiile originale, oferind o punte între vechi și nou.

Tipurile de cete / variante tradiționale: bâta/bățul, turca, steagul etc.

Documentarea locală — mai ales din Ţara Făgărașului și zone în Transilvania — menționează diverse tipuri de cete, identificate după accesoriile sau semnele lor distinctive:

• Ceata cu bâtă sau băț: un tip de ceată care folosește ca element simbolic o bâtă sau bețe împodobite — recuzită care poate avea un caracter arhaic‑ritua, semn al tăriei și al protecției

• 

• Ceata cu turca (sau de „turcaşi”): aici element central e o mască, adesea reprezentând o capră sau altă formă zoomorfă, care joacă rolul unei fiinţe mitice, venerabile sau sacrificabile. Turca este „îmbrăcată/împodobită” de feciori, iar ceata merge cu ea pe la case unde prinde viață și adună în jurul ei veselie, teamă, farmec și poveste.

• 

• Ceata cu steag: un alt tip — ceata are un steag ca semn identitar/ritual, pe care îl poartă sau îl arborează la poarta gazdei. Steagul are o valoare simbolică — de identitate, de apartenenţă la ceată, de reprezentare a grupului.

• 

Unele surse spun explicit că, în zona Făgărașului, există aceste trei tipuri de cete — „în funcție de accesoriile pe care le folosesc în timpul colindului: cu bâtă, cu turcă (mască) și cu steag”.

Colindatul de ceată bărbătească la Dăișoara: între tradiție și continuitate

În satul Dăișoara, județul Brașov, colindatul de ceată bărbătească este un ritual viu, transmis din strămoși și păstrat cu mare grijă până în prezent. Obiceiul se desfășoară anual, începând cu 6 decembrie, când cetele de feciori se adună pentru a-și desemna funcțiile, a stabili detaliile organizatorice și a pregăti repertoriul muzical. Fiecare ceată își alege conducători precum „primar” sau  „casier”, iar tinerii stabilesc împreună detaliile organizatorice, aleg muzicanții de stradă, data în care vor aduce lemne pentru încălzirea Căminului Cultural, unde se va organiza balul feciorilor pe 26 decembrie, ce și la ce feciori se mănâncă acasă în noaptea de colindat, etc.

Tinerețea în ritual

În trecut, la Dăișoara o ceată număra doar cinci feciori, dintre care doar unul fără armată făcută. Astăzi, când tinerii sunt mai puțini și mai răsfirați prin orașele țării, intrarea în ceată se face de la 16-17 ani și în funcție de disponibilitate tinerii rămân în ceată până la căsătorie, uneori până la 32 de ani. Dincolo de reguli și funcții, ceata este un dans al vieții, o legătură între generații, între trecut și prezent.

Înainte de Crăciun, fiecare fecior își alege simbolic o fată care îi împodobește/gătește bățul și vrâsta cu iederă verde și flori (în trecut erau folosite florile care se puneau în piept la nunți) — un gest care odinioară însemna alegerea viitoarei mirese. Astăzi, gestul continuă să fie simbolic, dar încă poartă emoția și frumusețea unei tradiții care leagă tinerii și comunitate. În dimineața zilei de 25 decembrie, când feciorii și fetele se adună la Căminul Cultural din sat, fetele aduc căciulile cu vrâste și bețele împodobite, iar băieții oferă, la rândul lor, o ciocolată, în sen de prețuire pentru munca depusă, iar schimbul acesta simplu aduce continuitate unei bucăți de tradiție.

Colindatul: o lume întreagă într-o noapte

Pe 25 decembrie, prima zi de Crăciun, ceata pornește de la Căminul Cultural, însoțită de muzicanți — toba, saxofonul și acordeonul transformă pașii într-o melodie care răsună prin ulițele satului. Strigăturile tradiționale umplu aerul rece al dimineții:

„Pe ulița mândrii-n sus toate lămpile s-au stins, / Numai la mândruța mea arde lampa ca o stea.”

„Cât îi țara și Ardealul / Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel / Parcă-i tras printr-un inel!”

Prima oprire este la biserică, unde feciorii primesc binecuvântarea preotului, apoi urmează jocul din fața școlii unde în fața părinților, a bunicilor și a sătenilor, ceata joacă o sârbă, o învârtită și o hațegană. Prima casă colindată este casa parohială, apoi la autoritățile locale, primarul și vice-primarul. După aceste momente se pornește din „grui” din capul satului din casă în casă, oriunde poarta este descuiată și sătenii își doresc să fie colindați. Fiecare casă devine un mic univers de sărbătoare, iar întreaga comunitate se reunește în jurul muzicii și jocului, într-un dans al tradiției și al timpului care se reînnoiește. Fata din casă este jucată de către primarul cetei, alături de ceilalți feciori și fete care se încing la joc în curțile și casele oamenilor. De obicei, colindatul întregului sat se întinde până în zorii dimineții de 26 decembrie.

Ritualul purificării și al înnoirii

Dimineața, după ce colindul ajunge și la ultima casă din sat, feciorii se adună și-și spală fața cu apă rece la izvorul de la Oarda — un ritual de purificare, simbol al curățirii sufletului și al începutului unui nou ciclu, după o noapte în care s-a mâncat, jucat și cântat. Aici fetele îi așteaptă pe feciori cu „ștergare” (reg. pentru prosoape). Apoi urmează ultima colindare în biserică, înainte ca seara să înceapă balul feciorilor, un moment de bucurie, muzică și socializare, care adună satul întreg.

Semnificația adâncă

Colindatul de ceată bărbătească nu este doar un obicei — este un cântec al vieții și al timpului, o ceremonie prin care satul întreg respiră împreună, renunțând la grijile zilei și primind energia noului an. Prin băț, turcă, steag, vrâsta împodobită și muzica ce răsună în zăpadă, feciorii dau viață renovării simbolice a lumii, așa cum a făcut-o generație după generație.

Chiar și astăzi, în acest colț de lume, la Dăișoara, tradiția supraviețuiește. Ea este mai mult decât un obicei — este pulsul comunității, emoția tinereții și magia Crăciunului, care se împletesc într-un ritual ce leagă trecutul de prezent și aduce speranță în sufletele celor care îl trăiesc.

VĂ AȘTEPTĂM LA BALUL FECIORILOR!

Crescută în Constanța anilor simpli, dar plini de contraste, autoarea Veronica Iani  a descoperit târziu drumul către artă. După o copilărie în grija bunicilor, după studii și profesii care nu aveau nicio legătură cu literatura, cărțile au câștigat. Părinții, ingineri agronomi, i-au transmis dragostea pentru matematică, nu pentru scris, însă viața i-a presărat altceva. La îndemnul duhovnicului său,  a ieșit prima povestire scrisă. Așa a început un parcurs care avea să devină vocație.

Astăzi, cu 23 de titluri și peste 140.000 de exemplare tipărite, este o voce importantă în literatura pentru copii și adolescenți, un autor care abordează teme delicate — de la vulnerabilitatea copiilor și siguranța online, până la adopție, abuz, dependențe și reziliență — cu o sinceritate rară și un profund respect pentru cititorii tineri. Scrisul i-a devenit nu doar meserie, ci și formă de înțelegere, de vindecare și de dialog cu lumea.

Despre chemarea de a scrie, în rândurile de mai jos.

Cum era copilăria dumneavoastră la Constanța? Ați avut în familie modele care v-au îndrumat spre educație sau artă?

Copilăria mea la Constanța a fost, în același timp, obișnuită și neobișnuită. M-au crescut doar bunicii până pe la zece ani și îmi vedeam părinții o dată la două săptămâni. Dorul de ei a lăsat o amprentă puternică în sufletul meu.
Nu am crescut într-o familie cu tradiție artistică. Părinții erau ingineri agronomi. De la tata am moștenit dragostea pentru matematică. În rest, nu știu de unde vin talentul de a scrie și cel de a desena. Bunicii mei erau oameni simpli, de la țară, fără studii. Mi-a plăcut școala, dar partea artistică a apărut mult mai târziu, într-un mod neașteptat.

Ce v-a atras inițial la matematică și fizică?

Logica. Coerența. Faptul că lucrurile pot fi verificate și au sens. Într-o lume în care multe nu se leagă, matematica mi-a oferit un teren solid. Asta pot spune acum, privind în urmă. Când ești copil, lucrurile sunt mai simple: îți place sau nu îți place. Atât.

Privind în urmă, ce v-a învățat fiecare etapă din acei ani petrecuți în domenii atât de diferite?

Predatul m-a învățat răbdarea. Rolul de mamă m-a învățat marea răbdare. Domeniul financiar m-a învățat rigoare. Viața în străinătate m-a forțat să mă descurc. Joburile care nu mi-au plăcut mi-au arătat foarte clar ce nu vreau să fac. Toate etapele, puse împreună, m-au împins spre direcția în care eram, de fapt, chemată.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră „ascultarea” – acel gest de a răspunde chemării de a scrie?

Înseamnă să faci un lucru chiar dacă nu îl înțelegi, dar nu ca și cum ai accepta fără discernământ ce ți se spune. Ascultarea se face din dragoste, nu din slăbiciune. Eu nu aveam nicio intenție să scriu. Am făcut-o doar pentru că duhovnicul meu a insistat și, sincer, ca să-i arăt că nu știu să scriu. Tocmai acel act, aparent absurd, mi-a schimbat viața.

Cum ați trăit momentul în care prima povestire a fost publicată?

A fost ciudat și neașteptat. Scrisesem doar ca să dovedesc că nu pot. Când povestirea a fost publicată, mi-am dat seama că nu am scăpare. A fost mirare, teamă și apoi multă muncă: două povestiri pe lună, în total vreo optsprezece. A fost greu, dar și revelator. Atunci am realizat că iubesc să scriu.

În ce fel scrisul v-a ajutat să vă înțelegeți mai bine trecutul și drumul interior?

Eram într-o perioadă de căutări și frământări. Scrisul m-a obligat să văd ce port în mine și ce pot dărui. Înainte să scriu, am avut perioade în care mergeam la orfelinat, luam copii acasă în weekend, făceam voluntariat într-un centru pentru tineri cu dizabilități. Toate m-au ajutat, dar scrisul s-a potrivit cel mai bine felului meu de a oferi ceva lumii.

Ce teme simțiți că vi s-au „cerut” să le abordați?

Cele din viața reală: copii vulnerabili, pericole ignorate, situații pe care mulți adulți preferă să nu le privească direct. Sindrom Down, adopție, abuzuri, dependențe, siguranță fizică și online. Nu eu am ales temele, ele au apărut în viața mea și nu am putut să le ocolesc. Iar când primești un dar, nu îl poți folosi doar pentru tine.
Desigur, am și cărți mai ușoare, cu iepurași și alte animale simpatice. Acolo nu pun teme grele, dar adaug întotdeauna lucruri morale pe care copiii să le însușească natural și plăcut.

Cum reacționează copiii și părinții la temele dificile din cărțile dumneavoastră?

Copiii reacționează surprinzător de bine. Înțeleg mult mai mult decât credem. Dacă le explici limpede și cu respect, reacționează corect. Părinții sunt, în general, recunoscători că cineva formulează lucruri pe care ei nu reușesc să le spună. Uneori se sperie, dar înțeleg de ce e nevoie.

Ați început să desenați din necesitate, dar a devenit un limbaj de expresie. Câte calități mai dețineți?

Desenul a fost și el „un talent ascuns”. Desenasem doar în școala generală, dar, cum nu aveam bani pentru ilustratori, m-am reapucat de desenat. Am învățat, m-am uitat la cum ilustrează alții, am muncit mult și mi-am construit stilul. Desenul este un instrument. Centrul rămâne scrisul.
Restul, contabilitate, colete, marketing, au fost roluri pe care le-am preluat, strângând din dinți, ca să pot susține editura.
Și mai e ceva. La ateliere, copiii m-au „descoperit” ca actriță. Așa mi-au spus. Mă simt foarte bine în fața lor. Emoțiile dispar, îmi vin idei pe loc, improvizez, schimb planul. Am ținut ateliere cu patru copii, dar și cu o sută douăzeci. Mă consum fizic, dar sufletește mă încarc.

Ce credeți că lipsește cel mai mult astăzi din educația morală a copiilor?

Părinți care să le citească copiilor. Așa se creează conexiunea emoțională și așa se pot discuta lucrurile într-un mod firesc.
Le spun mereu părinților: citiți-le o dată pe săptămână, chiar dacă au 10 sau 11 ani. Mulți mă privesc lung, dar sunt și părinți care fac asta. Nu este suficient să cumperi copiilor cărți și ei să le citească singuri.

Care este mesajul central pe care doriți să-l transmiteți prin toate cărțile dumneavoastră?

Că binele nu e ceva vag. Are formă, cere curaj, cere atenție și cere alegeri. Copiii pot învăța asta dacă le dăm instrumentele potrivite.

Cum vedeți astăzi succesul celor 23 de cărți și peste 140.000 de exemplare tipărite?

Cifrele arată că munca nu a fost în zadar, dar nu mă definesc. Pentru mine contează reacția copiilor și a părinților, nu tirajele. Faptul că poveștile ajung în școli, în diaspora, în familii. Restul e partea administrativă. Dar nu pot zice că nu mă bucur.

Ce planuri aveți pentru perioada următoare?

Lucrez la noi cărți, inclusiv pentru adolescenți. În 2026 vreau să public mai multe titluri pentru diferite vârste, despre abuz, imagini bune și rele, pericolul trimiterii de fotografii, șantaj, statul excesiv pe telefon, metoda lover-boy. Sunt subiecte grele, dar nu există povești artistice pe aceste teme, doar seturi de reguli.
Dezvolt în continuare „Școala de curaj a Oiței Roz”, pregătesc ateliere pentru profesori și copii, resurse educaționale și proiecte care aduc literatura în zone unde e mare nevoie de ea.
Vreau să mă concentrez tot mai mult pe scris. Desenul rămâne, dar treptat a ajuns în plan secund.