Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Ați remarcat, mai mult ca sigur, poveștile audio înregistrate de tânărul colaborator al revistei Matricea Românească, David Bulboacă! Copiii le ascultă încântați și se bucură de aventuri și învață comportamente sociale cu ajutorul lor!

Oare ce putem noi descoperi, dincolo de dialoguri amuzante și minunat redate? Ei bine, iată:

Jocul de rol, inventarea de personaje și construirea de scenete de teatru nu sunt doar activități distractive pentru copii! Ele reprezintă instrumente esențiale pentru dezvoltarea cognitivă, emoțională și socială. Imaginația, atunci când este cultivată, devine o forță care modelează identitatea copiilor și le îmbogățește felul în care înțeleg lumea.

 

 

Dezvoltarea creativității și dezvoltarea gândirii: 

Atunci când un copil creează un personaj sau o poveste, el exersează abilitatea de a construi idei noi, de a inventa soluții și de a combina elemente aparent fără legătură într-un mod coerent.
Creativitatea devine astfel o abilitate practică, nu doar un talent, oferindu-i flexibilitate mentală și curajul de a imagina alternative la realitate.

 

Învățarea prin experimentare și explorare:

Jocul de rol le permite copiilor să experimenteze situații diverse într-un spațiu sigur. Ei pot juca rolul unui erou, al unui pisic, al unui detectiv sau al unui personaj fantastic, înțelegând -prin imitare și repetiție- cum funcționează relațiile, regulile și emoțiile.
Prin aceste scenarii, copiii descoperă lumea din jur într-un mod activ, căutând, cercetând, întrebând.

Dezvoltarea abilităților de comunicare:

Când un copil interpretează un rol, el își antrenează limbajul: formulează replici, adaptează tonul vocii, își exersează vocabularul și învață să comunice clar (și aici, tânărul nostru colaborator excelează, așa e?)
Scenetele de teatru îi ajută să-și structureze discursul, să respecte dialogul și să înțeleagă ritmul conversației.

 

Înțelegerea și gestionarea emoțiilor:

Prin personajele lor, copiii experimentează sentimente complexe curaj, frică, admirație, frustrare sau bucurie.
Interpretând diverse roluri, ei devin mai conștienți de propriile emoții și învață să le exprime într-un mod adecvat. Acesta este un pas important în dezvoltarea inteligenței lor emoționale. Ajutați-i să exerseze și veți observa cu bucurie salturile calitative!

 

 

Consolidarea încrederii în sine

A urca „pe scenă”, fie și doar în fața părinților sau a colegilor, îi încurajează pe copii să se exprime, să fie văzuți și auziți.
Reușita unei scenete sau aprecierea pentru un personaj inventat îi ajută să-și dezvolte autoîncrederea și sentimentul că pot influența lumea din jurul lor. Și că pot aduce zâmbete pe chipurile celor ce îi privesc sau îi ascultă!

 

Dezvoltarea abilităților sociale 

Scenetele de teatru și jocurile de rol implică negociere, împărțirea responsabilităților, respectarea rolurilor celorlalți și ascultare activă.
Copiii învață să colaboreze, să accepte compromisuri și să contribuie la un rezultat comun: o scenetă reușită, o poveste coerentă sau un joc plin de imaginație.

 

O fereastră către gândirea simbolică

Reprezentarea unor situații prin personaje sau obiecte simbolice îi ajută pe copii să înțeleagă concepte abstracte și să dezvolte abilități cognitive complexe.
Această formă de gândire stă la baza învățării ulterioare, inclusiv în matematică, scriere, citire sau științe. Iată un început de drum bun spre toate domeniile posibile, de abordat!

În final, atunci când un copil spune „Hai să ne prefacem că…”, el nu doar inventează o poveste; el își construiește propriul univers interior, își dezvoltă mintea și își antrenează abilitățile necesare pentru a deveni un adult creativ, empatic și încrezător.

Decembrie e luna perfectă în care să ne ajutăm copiii să creeze, să strălucească!

 

Crescută în Constanța anilor simpli, dar plini de contraste, autoarea Veronica Iani  a descoperit târziu drumul către artă. După o copilărie în grija bunicilor, după studii și profesii care nu aveau nicio legătură cu literatura, cărțile au câștigat. Părinții, ingineri agronomi, i-au transmis dragostea pentru matematică, nu pentru scris, însă viața i-a presărat altceva. La îndemnul duhovnicului său,  a ieșit prima povestire scrisă. Așa a început un parcurs care avea să devină vocație.

Astăzi, cu 23 de titluri și peste 140.000 de exemplare tipărite, este o voce importantă în literatura pentru copii și adolescenți, un autor care abordează teme delicate — de la vulnerabilitatea copiilor și siguranța online, până la adopție, abuz, dependențe și reziliență — cu o sinceritate rară și un profund respect pentru cititorii tineri. Scrisul i-a devenit nu doar meserie, ci și formă de înțelegere, de vindecare și de dialog cu lumea.

Despre chemarea de a scrie, în rândurile de mai jos.

 

Cum era copilăria dumneavoastră la Constanța? Ați avut în familie modele care v-au îndrumat spre educație sau artă?

Copilăria mea la Constanța a fost, în același timp, obișnuită și neobișnuită. M-au crescut doar bunicii până pe la zece ani și îmi vedeam părinții o dată la două săptămâni. Dorul de ei a lăsat o amprentă puternică în sufletul meu.
Nu am crescut într-o familie cu tradiție artistică. Părinții erau ingineri agronomi. De la tata am moștenit dragostea pentru matematică. În rest, nu știu de unde vin talentul de a scrie și cel de a desena. Bunicii mei erau oameni simpli, de la țară, fără studii. Mi-a plăcut școala, dar partea artistică a apărut mult mai târziu, într-un mod neașteptat.

 

 

Ce v-a atras inițial la matematică și fizică?

Logica. Coerența. Faptul că lucrurile pot fi verificate și au sens. Într-o lume în care multe nu se leagă, matematica mi-a oferit un teren solid. Asta pot spune acum, privind în urmă. Când ești copil, lucrurile sunt mai simple: îți place sau nu îți place. Atât.

 

Privind în urmă, ce v-a învățat fiecare etapă din acei ani petrecuți în domenii atât de diferite?

Predatul m-a învățat răbdarea. Rolul de mamă m-a învățat marea răbdare. Domeniul financiar m-a învățat rigoare. Viața în străinătate m-a forțat să mă descurc. Joburile care nu mi-au plăcut mi-au arătat foarte clar ce nu vreau să fac. Toate etapele, puse împreună, m-au împins spre direcția în care eram, de fapt, chemată.

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră „ascultarea” – acel gest de a răspunde chemării de a scrie?

Înseamnă să faci un lucru chiar dacă nu îl înțelegi, dar nu ca și cum ai accepta fără discernământ ce ți se spune. Ascultarea se face din dragoste, nu din slăbiciune. Eu nu aveam nicio intenție să scriu. Am făcut-o doar pentru că duhovnicul meu a insistat și, sincer, ca să-i arăt că nu știu să scriu. Tocmai acel act, aparent absurd, mi-a schimbat viața.

 

Cum ați trăit momentul în care prima povestire a fost publicată?

A fost ciudat și neașteptat. Scrisesem doar ca să dovedesc că nu pot. Când povestirea a fost publicată, mi-am dat seama că nu am scăpare. A fost mirare, teamă și apoi multă muncă: două povestiri pe lună, în total vreo optsprezece. A fost greu, dar și revelator. Atunci am realizat că iubesc să scriu.

 

În ce fel scrisul v-a ajutat să vă înțelegeți mai bine trecutul și drumul interior?

Eram într-o perioadă de căutări și frământări. Scrisul m-a obligat să văd ce port în mine și ce pot dărui. Înainte să scriu, am avut perioade în care mergeam la orfelinat, luam copii acasă în weekend, făceam voluntariat într-un centru pentru tineri cu dizabilități. Toate m-au ajutat, dar scrisul s-a potrivit cel mai bine felului meu de a oferi ceva lumii.

 

Ce teme simțiți că vi s-au „cerut” să le abordați?

Cele din viața reală: copii vulnerabili, pericole ignorate, situații pe care mulți adulți preferă să nu le privească direct. Sindrom Down, adopție, abuzuri, dependențe, siguranță fizică și online. Nu eu am ales temele, ele au apărut în viața mea și nu am putut să le ocolesc. Iar când primești un dar, nu îl poți folosi doar pentru tine.
Desigur, am și cărți mai ușoare, cu iepurași și alte animale simpatice. Acolo nu pun teme grele, dar adaug întotdeauna lucruri morale pe care copiii să le însușească natural și plăcut.

 

 

 

Cum reacționează copiii și părinții la temele dificile din cărțile dumneavoastră?

Copiii reacționează surprinzător de bine. Înțeleg mult mai mult decât credem. Dacă le explici limpede și cu respect, reacționează corect. Părinții sunt, în general, recunoscători că cineva formulează lucruri pe care ei nu reușesc să le spună. Uneori se sperie, dar înțeleg de ce e nevoie.

 

Ați început să desenați din necesitate, dar a devenit un limbaj de expresie. Câte calități mai dețineți?

Desenul a fost și el „un talent ascuns”. Desenasem doar în școala generală, dar, cum nu aveam bani pentru ilustratori, m-am reapucat de desenat. Am învățat, m-am uitat la cum ilustrează alții, am muncit mult și mi-am construit stilul. Desenul este un instrument. Centrul rămâne scrisul.
Restul, contabilitate, colete, marketing, au fost roluri pe care le-am preluat, strângând din dinți, ca să pot susține editura.
Și mai e ceva. La ateliere, copiii m-au „descoperit” ca actriță. Așa mi-au spus. Mă simt foarte bine în fața lor. Emoțiile dispar, îmi vin idei pe loc, improvizez, schimb planul. Am ținut ateliere cu patru copii, dar și cu o sută douăzeci. Mă consum fizic, dar sufletește mă încarc.

 

Ce credeți că lipsește cel mai mult astăzi din educația morală a copiilor?

Părinți care să le citească copiilor. Așa se creează conexiunea emoțională și așa se pot discuta lucrurile într-un mod firesc.
Le spun mereu părinților: citiți-le o dată pe săptămână, chiar dacă au 10 sau 11 ani. Mulți mă privesc lung, dar sunt și părinți care fac asta. Nu este suficient să cumperi copiilor cărți și ei să le citească singuri.

 

Care este mesajul central pe care doriți să-l transmiteți prin toate cărțile dumneavoastră?

Că binele nu e ceva vag. Are formă, cere curaj, cere atenție și cere alegeri. Copiii pot învăța asta dacă le dăm instrumentele potrivite.

 

Cum vedeți astăzi succesul celor 23 de cărți și peste 140.000 de exemplare tipărite?

Cifrele arată că munca nu a fost în zadar, dar nu mă definesc. Pentru mine contează reacția copiilor și a părinților, nu tirajele. Faptul că poveștile ajung în școli, în diaspora, în familii. Restul e partea administrativă. Dar nu pot zice că nu mă bucur.

 

 

Ce planuri aveți pentru perioada următoare?

Lucrez la noi cărți, inclusiv pentru adolescenți. În 2026 vreau să public mai multe titluri pentru diferite vârste, despre abuz, imagini bune și rele, pericolul trimiterii de fotografii, șantaj, statul excesiv pe telefon, metoda lover-boy. Sunt subiecte grele, dar nu există povești artistice pe aceste teme, doar seturi de reguli.
Dezvolt în continuare „Școala de curaj a Oiței Roz”, pregătesc ateliere pentru profesori și copii, resurse educaționale și proiecte care aduc literatura în zone unde e mare nevoie de ea.
Vreau să mă concentrez tot mai mult pe scris. Desenul rămâne, dar treptat a ajuns în plan secund.

 

Drumul e același, dar atmosfera s-a schimbat. Vântul tăios, lumina rece și primele semne ale iernii transformă fiecare călătorie într-o poveste. Pornim motorul și lăsăm în urmă anotimpurile trecute, pregătiți pentru un sezon nou.

Răsărit de soare, azi pe Stația Internațională

 

„Dacă așezi altfel literele cuvântului „ROMÂNIA”, vei descoperi, printre altele, expresia: „OM ÎN RAI”!!!

De fapt, asta înseamnă ROMÂNIA! Să nu uitaţi niciodată!” – Nicolae Steinhardt

 

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!!!🇷🇴

În calendarul ortodox, ziua de 30 noiembrie este atât o sărbătoare religioasă, cât și un reper cultural, un moment în care memoria spirituală a unui popor întâlnește istoria primilor misionari creștini. Sfântul Andrei, „Cel Întâi Chemat”, este pentru români nu doar un apostol, ci o prezență fondatoare.

În fiecare an, la final de noiembrie, românii privesc spre una dintre figurile cardinale ale creștinismului timpuriu: Sfântul Apostol Andrei. Legat, prin tradiție, de începuturile credinței pe pământul strămoșilor noștri, el se află la confluența dintre istorie, legendă și devoțiune. Numele lui se regăsește în rugăciuni, în biserici, în tradiții populare, în identitatea spirituală a comunităților românești.

Pentru mulți credincioși, această zi nu reprezintă doar o sărbătoare, ci o reafirmare a continuității: de la creștinismul incipient al secolului I până la spiritualitatea ortodoxă de astăzi. În spatele fiecărei icoane a Sfântului Andrei se află ideea unui început: al credinței, al unei moșteniri, al unei lumi care a prins contur odată cu trecerea Apostolului prin ținuturile geto-dacilor.

 

Un apostol al începuturilor

Sfântul Andrei este numit „Cel Întâi Chemat” pentru că a fost primul dintre ucenicii care au răspuns chemării lui Hristos. Această prioritate simbolică nu este doar o informație istorică, ci un element esențial al felului în care Biserica îl privește: Andrei este prototipul misionarului, al celui care primește vestea și o duce mai departe.

Conform tradiției, misiunea sa s-a extins până în Sciția Minor, teritoriul Dobrogei de astăzi. Aici, apostolul ar fi predicat, ar fi botezat și ar fi plantat primele semințe ale credinței în rândul populațiilor locale. De aceea, pentru români, el nu este doar un sfânt protector – este întemeietorul spiritual al comunităților creștine de pe teritoriul nostru.

Legătura Sfântului Andrei cu Dobrogea este înconjurată de un amestec subtil de documentare istorică și tradiție orală. În acest ținut, se păstrează până astăzi locuri și povești care evocă trecerea apostolului. Cea mai cunoscută este Peștera Sfântului Andrei, un spațiu care a devenit, în ultimele decenii, un centru de pelerinaj. Amintirea predicii sale în acest locuri rezonă în memoria liturgică, dar și în identitatea locală: Dobrogea rămânea un punct de origine al creștinismului românesc.

Deși este ocrotitorul României, Sfântul Andrei are o amploare universală – este apreciat în Bisericile din Orient și Occident, fiind protectorul Scoției, Greciei și Rusiei. Această răspândire a cultului său arată impactul extraordinar pe care l-au avut primii ucenici ai lui Hristos în întreaga lume. În iconografie, Sfântul Andrei este reprezentat adesea cu Evanghelia în mână și cu o cruce în formă de X, crucea pe care tradiția spune că a fost martirizat. Imaginea lui este aceea a unui apostol misionar, pașnic, devotat, în esență un om al începuturilor.

 

 

 

Tradiții și credințe populare de Sfântul Andrei

Printre cele mai cunoscute obiceiuri se numără:

  • Semințele viitorului – tinerii puneau grâu la încolțit în ajunul sărbătorii, iar viteza și frumusețea firului le indicau norocul și prosperitatea din anul ce urma. Obiceiul s-a păstrat până astăzi.
  • Noaptea străjerilor – în imaginarul popular, noaptea Sfântului Andrei este liminală, o trecere între lumile vizibile și invizibile. Oamenii aprindeau lumini, ungeau porțile cu usturoi și păstrau obiecte de protecție. Este una dintre puținele ocazii în care tradiția creștină conviețuiește cu forme de mitologie rurală.
  • Ocrotitor al familiei și al celor aflați în încercări – în multe zone, Sfântul Andrei este invocat pentru cei bolnavi, pentru călători și pentru cei plecați departe. Imaginea lui rămâne una blândă, protectoare, iar rugăciunile se îndreaptă adesea către el ca mijlocitor.

 

Un reper al identității spirituale românești

Pentru ortodocșii din România, sărbătoarea Sfântului Andrei nu este doar o comemorare. Este o reafirmare a rădăcinilor. Prin el, creștinismul devine o tradiție mai veche decât națiunea însăși. De aceea, sărbătoarea lui este și un exercițiu al memoriei, o aducere aminte că identitatea spirituală nu se construiește într-o singură epocă, ci este rezultatul unui traseu lung, în care apostolii, martirii și credincioșii de rând și-au lăsat amprenta.

Sfântul Andrei ocupă un loc unic în viața spirituală și culturală a românilor – este un martor al începuturilor și ocrotitor al prezentului. Între tradițiile populare, memoria apostolică și preocupările contemporane pentru rădăcinile noastre spirituale, sărbătoarea din 30 noiembrie devine un moment de reflecție asupra propiei identități. Prin figura sa luminoasă, descoperim nu doar istoria unui sfânt, ci istoria unei credințe care a însoțit poporul român vreme de două milenii.

Sursă foto: ziare.com, doxologia.ro

 

 

Toamna a trecut, dar imaginea ei a rămas prinsă între clădirile reci ale orașului. Culorile calde ale copacilor sunt un ecou al unei toamne care a trecut, dar care încă mai respiră printre clădirile reci ale orașului.

În „Desenele lui David”, chiar și după ce frunzele cad, povestea toamnei rămâne — discretă, încă vie — într-o singură imagine care păstrează tot farmecul ei.

În spatele oricărei afaceri de familie se află nu doar muncă și perseverență, ci și un fir invizibil care leagă oameni, povești, generații și dorințe comune. Octavian-George Luchian, omul din spatele Maison du Cafe, face parte din acea categorie rară de antreprenori pentru care prăjitul cafelei este o formă  de a trăi autentic și, după mărturisirile sale, numai asta face de ceva timp încoace. Crescut într-o cultură a ibricului și format într-o industrie a ospitalității, el a transformat pasiunea pentru cafea într-un mod de viață unde sunt presărate mai multe ingrediente ce se combină armonios: curaj, disciplină și loialitate față de familie.

Într-un dialog sincer, Octavian vorbește despre începuturile „nebunești” ale cafelei de specialitate în Iași, despre rolul mamei în viața lui, dar și pilonii pe care și-a construit relația cu ea întrucât și influența lui Aldo, partenerul ei, despre provocări, recunoștință și despre ce înseamnă, cu adevărat, să nu renunți atunci când drumul devine greu. Un interviu despre oameni, alegeri și aromele care îți rămân în suflet.

 

Octavian, cum e să mergi zilnic la Maison du Cafe, cafeneaua pe care o deții?

Fiecare zi e o provocare, așa că iau totul cu entuziam. Munca la prăjitorie nu e un job pentru mine, e o activitate care mă împlinește. Au fost momente în care m-am întrebat „de ce?”, zile în care poate aș fi vrut să las totul deoparte și să zic că nu mai fac nimic, dar mereu îmi amintesc elanul cu care am pornit în această afacere de familie, încercările prin care am trecut și-mi spun că acesta e drumul meu. Cu bune, cu rele, ca în viață. Nimic nu e lin mereu.

 

 

Prima cafea o bei la locație sau acasă?

Prima, acasă, întotdeauna. E un ritual. Chiar dacă nu aloc cine știe ce timp pentru cafeaua de acasă, adică nu stau să-mi fac ordine în gânduri, cafeaua e un bun prilej de a-mi face agenda. E doza de energie de care am nevoie pentru a spune că-s gata pentru o nouă zi.

 

Ce amintiri ai legate de cafea acasă?

Sincer, nu știu dacă am ceva amintiri anume. Noi suntem cumva generația care a crescut cu cafeaua la ibric în casă și poate că aceea e amintirea care-mi vine pe moment în minte. Dar în rest, nu-mi amintesc să fi avut vreodată genul de întâlnire la cafea la masa din bucătărie, cu toții, așa cum se întâmpla cu mesele din familie.

 

Mama ta era băutoare sau a descoperit gustul și savoarea licorii negre odată cu Aldo, partenerul său?

Consuma cam cum consumă fiecare persoană din generația ei. Când mama era mai tânără, nimeni nu știa atunci de cafea de specialitate, cafea proaspăt prăjită. Erau cafele comune și rele la gust, că erau foarte amare. Vezi tu, generația mamei a crescut cu ideea că o cafea trebuie să fie neapărat amară. Dar nu e chiar așa. Acea amărăciune nu spune altceva decât că e o cafea arsă. Cafeaua bună n-are nicio legătură cu amărăciunea. Acel gust ușor amărui e unul natural, plăcut.

 

De unde a pornit totul? Aldo este cuiul și lăcata, vorba românească?

Adevărul e că am fost printre primii care au deschis o cafenea cu cafea proaspăt prăjită în Iași. A fost o nebunie aproape, pe o piață pe care trebuia să o educi în această direcție. El a fost cu ideea, el a mers și s-a perfecționat în tehnica de a prăji cafeaua cu lemn. E o metodă artizanală, cu multiple avantaje. Vorbim de aproape 13 ani…

 

Poate părea o curiozitate clișeică, știu, dar contează mult cum s-a creionat, când și cu ce gând locația.

Noi nu mai avem cafeneaua din centru în acest moment, însă a rămas în sistem de franciză și suntem doar furnizori. Prăjitoria a fost mutată recent, aveam nevoie de o hală mai mare. Primul gând a fost utilitatea, dacă e să ne raportăm la prăjitorie. Trebuia să îndeplinească anumite criterii, așa că nu a contat foarte mult locația, ca adresă. Noi am știut că pentru a continua planurile de extindere era nevoie să găsim un spațiu nou.

 

De ce ingrediente pe lângă cafea de specialitate are nevoie un antreprenor în acest domeniu? Curaj?

Clar, fără curaj, n-ai acel zvâc care-ți trebuie pentru a porni orice proiect. Apoi, e nevoie să te adaptezi mereu. Întâlnești diverse și neprevăzute, trebuie să știi cum să le abordezi ca totul să fie bine. Îți trebuie disciplină, cumpătare, deschidere și mai ales hotărâre. Ai nevoie de un echilibru care să te mențină pe linia de plutire atunci când vântul nu bate în direcția pe care tu ți-o dorești. Și susținere din partea familiei. E importantă mai ales în momentele dificile. Pentru că e ideea că nu ești singur, ceea ce contează enorm. E forța nevăzută a lucrurilor.

 

Sunt convinsă că s-au așezat la inimă multe mulțumiri sufletești, dar până să se echilibreze totul au fost, oare, multe provocări?

Da, și provocări noi apar mereu. Tocmai de asta spuneam de capacitatea de a te adapta mereu.

 

Una dintre să fi fost scepticismul și neîncrederea sau consideri că activitatea ta în domeniul ospitalității a fost un atuu mare?

Niciodată nu a fost vorba de scepticism sau neîncredere. Experiența din domeniul ospitalității m-a ajutat în relația cu clienții, întrucât eram deja obișnuit să mă asigur că serviciile sunt cele pe măsura așteptărilor. Când aveam cafeneaua în centru, chiar eram acolo o comunitate. Știam clienții după nume, preferințele la cafea. Povesteam despre cursurile lor, râdeam mult. Chiar a fost o perioadă frumoasă tare. Am momente în care îmi lipsesc aceste interacțiuni zilnice.

 

Ce ai adus ca și cunoștințe din domeniul tău de activitate de atunci?

Mai multe, dar cred că importantă a fost capacitatea de  a asculta omul și de a conversa cu clienții fără vreo presiune sau obligație. Pur și simplu era ceva firesc, natural. Nu era nimic forțat. Nouă mereu ne-a păsat de fiecare client în parte. Și acum e la fel, chiar dacă am mutat activitatea în online. Vrem că fiecare pungă de cafea care ajunge la client să aducă mulțumire. Și ne bazăm mult pe feedback-ul oamenilor care ne aleg.

 

Ai mers în paralel cu cele două activități?

N-aș putea spune că a fost chiar așa. N-ai cum să faci la fel de bine două lucruri în același timp, mai ales că ambele activități erau solicitante și cereau atenție permanentă. Nu sunt omul care să-și bată joc de muncă și nici cel care să facă ceva cu jumătate de măsură. Că e sau nu proiectul meu, implicarea e totală.

 

Octavian, cum e să lucrezi cu mama ta? Una dintre valorile pe care le-ai învățat de la ea e să îți ții semenii aproape, să vă ajutați reciproc?

Așa cum am spus și la începutul discuției, familia e sprijinul care-ți arată că nu ești singur. Ne mai ciondănim, să nu creadă careva că lucrurile sunt roz mereu. Dar găsim capacitatea de a ne împăca repede. Mama e un om tare blând, cred că de la ea am luat și eu răbdarea Atât răbdarea cu oamenii, cât și cu timpul. Lucrurile se întâmplă în ritmul lor. Mama a fost mereu un stâlp și acel arbitru de centru în anumite momente tensionate.

 

Relația voastră în acest sens poate fi luată ca un exemplu?

N-aș putea niciodată să spun asta pentru că oamenii sunt diferiți. Fiecare își știe defectele și calitățile. La noi, lucrurile au funcționat și în activitate. La alții, poate nu. Deci, chiar nu pot spune că suntem un exemplu. Fiecare își cunoaște cel mai bine familia, potențialul. Așa că mai degrabă aș spune că e important să-și asculte inima, intuiția.

 

Dar de la tatăl tău ce ai învățat?

Părinții meu au fost oameni cât se poate de normali. Am învățat cam ceea ce au învățat toți copiii în cei șapte ani de acasă. Educația primită în familie m-a ajutat pe viitor. Eu și tata suntem tare diferiți ca personalitate, însă tot ceea ce sunt eu astăzi ca om datorez alor mei, fără doar și poate.

 

Pe Aldo cum îl definești ca om în viața ta?

Aldo e sarea și piperul. Aldo, italian fiind, e clar că a adus o nouă abordare a lucrurilor. Iar asta, pe termen lung, a contat mult. Suntem generații diferite, vedem lucrurile diferit de multe ori, dar găsim calea de mijloc și asta e tot ce contează.

 

Octavian, nu cred că te învârți doar în jurul cafelei. Ce mai face un antreprenor pe lângă business?

Ai fi surprinsă, dar chiar zilele astea mă gândeam că aproape că nu mai fac nimic altceva pe lângă. Și nu știu dacă e bine sau nu. Ne-am și aventurat cu câteva proiecte noi, trebuie să fiu conectat 100% acolo. Dar dacă e să dau un răspuns, cred că o zic că în zilele libere mă ocup cu treburile de pe lângă casă. E și o formă de relaxare.

 

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Orientarea profesională să fie, oare, mulțumirea ta cea mai mare? Sau faptul că ai schimbat rolul de la angajat la antreprenor?

Mulțumirea cea mai mare e aceea că nu am renunțat atunci când, fiind mai puțin copt la minte, aveam gândul să las totul baltă și să-mi văd de alt drum. Aș fi putut oricând să mă întorc în domeniul hotelier. Ar fi fost comod. Am ales calea mai grea. Aia care te ține în priză și te provoacă mereu. Antreprenoriatul nu e deloc ușor, mai ales că vine la pachet cu multă responsabilitate față de alții. Când ai angajați, de tine depind familiile lor. Așa că simți o presiune în plus. Nu e vorba doar despre tine și afacerea ta, ci de o întreagă echipă.

 

Dacă ar să răspunzi și din punct de vedere personal, ce mi-ai putea mărturisi?

Că sunt foarte recunoscător pentru modul în care au fost așezate lucrurile în viața mea până acum.

 

Dar tristețea care s-a așezat peste inima ta?

Nu știu de unde ai dedus că ar fi vreo urmă de tristețe… nici vorbă de așa ceva. Viața te pune în fața neprevăzutului. Omul, în esența sa, e făcut să știe cum să se adapteze. Nu poți controla viața, ci doar poți să iei decizii care ți-o pot influența în sens pozitiv sau nu. Dar cât timp ți-ai asumat alegerea, totul e clar.

 

 

E ușor să vorbim despre momentele care ne fac fericiți, dar porți regrete, Octavian?

A avea regrete înseamnă a trăi în trecut. Trecutul nu mai poate fi schimbat. Poate fi doar înțeles, acceptat. Astfel, trecutul devine un motor pentru prezent. Și chiar dacă aș avea regrete, aș mai putea schimba ceva? N-are sens să ne concentrăm pe regrete, c-atunci pierdem esența vieții și nu mai știm să ne bucurăm de tot ceea ce primim aici și acum.

 

 

Victoria Ghirvu este o voce a artei trăite din interior, o artistă care împletește muzica, creația manuală și bucuria copilăriei într-un univers propriu, plin de emoție și autenticitate. Crescută într-o familie în care muzica și arta erau parte din aerul respirat, Victoria a învățat devreme că talentul trebuie însoțit de disciplină, răbdare și dedicare. Pianul și corul au fost primele ei instrumente, iar mai târziu, vocea a devenit extensia sufletului ei pe scenă.

Dar Victoria nu s-a oprit la sunete: pasiunea pentru lucrul manual a deschis o altă lume — lutul, cusutul și jucăriile textile au devenit modul ei de a transmite emoție, de a da viață poveștilor și de a crea conexiuni. Primul iepuraș, făcut cu propriile mâini, i-a arătat magia de a transforma materialul în emoție pură, iar atelierul său a devenit un spațiu în care fiecare detaliu poartă grijă, iubire și poveste.

Fie că creează pentru fiica ei, Gloria, sau pentru alți copii, Victoria își păstrează vocea autentică și bucuria de a dărui: jucăriile ei nu sunt simple obiecte, ci amintiri vii, micile minuni care însoțesc copilăria și invită la joacă, imaginație și descoperire. Universul ei artistic nu are granițe între roluri — mama, muzicianul, artizanul — toate coexistă într-o armonie imperfectă, dar plină de sens.

Victoria Ghirvu creează „pentru suflet”, vă invit să îi citiți povestea!

Îți mulțumesc, Victoria!

 

„M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu”

 

Victoria, povestea ta începe cu muzica. Cum te-a format acest drum și ce ți-a oferit?

Muzica a fost prezentă în viața mea dintotdeauna. M-am născut în Republica Moldova, într-o familie în care muzica nu era doar o pasiune, ci un mod de a trăi – tata este muzician, iar mama are un talent special și o sensibilitate aparte în acest domeniu. Am crescut cu ei cântând în casă, studiind repertorii, compunând… Era firesc: muzica făcea parte din aerul pe care îl respiram.

La 6 ani, părinții au decis să mă înscrie la Școala de Muzică. Eu mi-am dorit pianul, însă, pentru că nu existau profesori disponibili, mi s-a propus acordeonul – cel mai apropiat instrument. A urmat o perioadă grea: 6 ani în care nu am reușit să rezonez cu acest instrument, poate și din cauza severității profesorului pe care l-am avut. Totuși, orele de cor erau refugiul și bucuria mea.

După o pauză de patru ani, am ales să urmez Colegiul de Muzică și Pedagogie din orașul Bălți, tot la îndemnul părinților, la secția Dirijat coral – specializarea tatălui meu. Acolo am început să văd muzica altfel: mai colorată, mai vie. Am avut profesori minunați și, tot acolo, am descoperit arta cântului academic.

Am fost admisă la universitățile din Chișinău și București, secția Canto, alegând în cele din urmă Bucureștiul. A fost o perioadă de deschidere, dar și de provocări: competiție intensă, presiune, dor de casă. În timp, am înțeles că muzica este un drum frumos doar dacă o trăiești din interior și o oferi cu sinceritate.

Abia în ultimii ani am început să mă bucur cu adevărat de ceea ce fac pe scenă, să îmi ascult propria voce artistică și să mă conectez autentic cu colegii de scenă și cu publicul. Acum știu că muzica m-a format profund – mi-a dat disciplină, emoție, apartenență și o voce care vine din suflet, nu doar din tehnică.

„Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci … făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam.”

Când și cum ai simțit prima dată că vrei să creezi cu mâinile, nu doar cu vocea sau cu sunetul?

Dorința de a crea cu mâinile mele s-a conturat tot din copilărie. Îl priveam adesea pe tata cum transforma o simplă rădăcină de copac într-o statuetă superbă. Iar toamna mergeam împreună cu părinții și sora mea în pădure să culegem ciuperci. După ore de hoinărit, făceam un popas în care tata scotea albumul de desen și acuarelele, iar toți patru pictam – fiecare în felul său, așa cum ni se arăta peisajul.

La nivel conștient, nevoia de a crea cu mâinile s-a manifestat în timpul pandemiei. Am început cu flori uscate, iar apoi am descoperit lutul polimeric și, odată cu el, o adevărată pasiune pentru realizarea accesoriilor. Totul a fost un proces de explorare individuală, în care am învățat singură fiecare pas. Era ceva profund satisfăcător în felul în care, după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.

„… după câteva ore de lucru, o simplă bucată de lut devenea un accesoriu unic, cu poveste.”

Spui că modelarea din lut polimeric a fost „dragoste la prima atingere”. Ce ai descoperit în tine prin acest proces creativ?

Modelarea din lut mi-a arătat o parte din mine pe care nu știam că o am: răbdarea. În viața de zi cu zi sunt un adevărat uragan – mereu pe fugă, cu gândurile în zece direcții. Dar în fața lutului, totul s-a oprit. A devenit o oază de liniște, un soi de meditație activă: mâinile lucrau, dar mintea ajungea în colțuri demult uitate. Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică, diferită de ceea ce trăiam în muzică. M-am reconectat cu mine, cu liniștea, cu bucuria de a crea, fără presiunea perfecțiunii. Am învățat că fiecare „greșeală” poate fi transformată într-un quelque chose, un detaliu care dă unicitate. A fost eliberator.

„Prin acest proces mi-am recâștigat încrederea în mine și stima de sine. La finalul fiecărui proiect simțeam o mândrie autentică…”

Cum s-a transformat pasiunea pentru lut în dorința de a coase,si de a lucra cu textilele, de a crea jucării?

Deși proiectele de la Vique Boutique – cu accesoriile din lut – au crescut frumos și au ajuns în colaborări importante, cum ar fi Complexul Național Muzeal Curtea Domnească și Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, Opera Comică pentru Copii din București, simțeam în mine nevoia de a crea ceva mai personal… pentru fetița mea.
Accesoriile din lut erau minunate, dar nepotrivite pentru joacă – îi făcusem câteva pinuri pentru hăinuțe, pe care nu le putea atinge, doar purta. Așa a apărut dorința de a-i dărui ceva cu care să se joace, să simtă, să trăiască povești. Totodată, de când s-a născut, am căutat jucării și hăinuțe într-un stil mai simplu, delicat, cu aer englezesc, „altfel”.

Așa am început să creez jucării textile. Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci. Doar că hăinuțele lor sunt mai rafinate și mai diverse acum.

În ele am găsit libertatea de a mă exprima ca artist, dar și emoția de a dărui ceva cald și viu copilului meu și altor copii. Este un domeniu în care mă regăsesc profund, în care pot crea cu sufletul și mâinile deodată.

„Jucăriile mele sunt, cum spune mama, „pe vechi” – aduc mult din copilăria mea, din jucăriile de atunci.”

Există o legătură între ritmul muzicii și ritmul cusăturii? Îți influențează una cealaltă starea creativă?

Doar dacă muzica e în căști!
Glumesc, dar adevărul e că cele două lumi se aseamănă mai mult decât pare la prima vedere. Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.

În ambele, detaliile fac diferența, iar repetiția – fie că e a unei fraze muzicale, fie a unei cusături – poate fi o formă de meditație. Am observat că, atunci când cos și ascult muzică, ritmul ei îmi influențează și mișcarea mâinilor, dar mai ales starea interioară.

Sunt două forme de exprimare care se hrănesc din aceeași sursă: pasiunea și nevoia de a da viață unei emoții, fie prin sunet, fie prin material.

„Atât muzica, cât și cusutul cer multă răbdare, disciplină, pași mici făcuți zi de zi și, mai ales, o dăruire totală.”

Ai menționat inspirația din familie — artiști, pictori, oameni cu har. Cum te-au modelat acești oameni în felul tău de a privi arta și munca manuală?

Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, amândoi, iar unele dintre piesele compuse de ei în tinerețe sunt acum o moștenire prețioasă pentru mine. Mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.

Am crescut privind cum lucrează ore întregi asupra unui proiect, cu o dedicare profundă și o implicare totală. Am înțeles devreme că arta nu înseamnă doar talent, ci și multă muncă, răbdare și perseverență. Din păcate, nu de fiecare dată răsplata era pe măsura efortului.

Mi-au arătat ce înseamnă să creezi cu sufletul și câtă emoție se ascunde în spatele unui obiect făcut manual. În lumea de azi, unde totul e rapid și uniformizat, obiectele confecționate de mână poartă o valoare aparte: spun o poveste, poartă amintiri, au o energie vie.

„Doamne, am cei mai talentați părinți din univers! Tata sculptează, pictează și cântă extraordinar, iar mama, când era adolescentă, își cosea singură ținutele și transforma orice lucru mărunt într-o expresie artistică.”

Cum îți amintești copilăria ta în raport cu lucrurile făcute de mână? Ce emoții îți trezesc amintirile?

Copilăria mea a fost plină de mâini care creau — cu răbdare, cu iubire, cu har. Am crescut într-o familie în care lucrul de mână era firesc, parte din viața de zi cu zi. Îl priveam pe tata cum transforma o rădăcină într-o sculptură și pe mama cum dădea viață unei ținute cu ac și ață. Ne adunam toți patru și pictam peisaje toamna, în pădure, în timp ce natura ni se dezvăluia în culori.

Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă. Fiecare nasture avea o poveste, fiecare obiect purta amintiri.

Toate aceste momente m-au învățat că lucrurile făcute de mână nu sunt doar obiecte — sunt emoții păstrate în timp, sunt dovezi de grijă, de atenție, de iubire.

De aceea, azi, când creez, nu fac doar jucării sau accesorii. Construiesc povești. Așa cum au făcut ai mei pentru mine, așa vreau și eu să ofer mai departe: căldură, frumusețe și amintiri care durează.

„Îmi amintesc borcanul cu nasturi de la bunica – o comoară a copilăriei mele. Îi sortam după formă, culoare, textură, în timp ce stăteam lipită de sobă.”

Spuneai că îți dorești să creezi „pentru suflet”. Ce înseamnă pentru tine această expresie?

A crea „pentru suflet” înseamnă, pentru mine, să nu urmăresc doar un rezultat estetic sau comercial, ci o emoție sinceră. Înseamnă să las o parte din mine în fiecare lucru pe care îl fac — fie că este o jucărie textilă, un accesoriu din lut sau un moment muzical.

E acel tip de creație care nu se naște din grabă sau din dorința de validare, ci dintr-o nevoie profundă de a transmite ceva cald, uman, personal. „Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.

Și, mai ales, înseamnă să nu pierd legătura cu mine — să rămân prezentă, să creez cu blândețe, cu sens și cu drag.

„Pentru suflet” înseamnă autenticitate, bucurie, conexiune. Să știu că ceea ce iese din mâinile mele poate atinge inimile celorlalți, poate aduce zâmbete, amintiri, emoții reale.”

Ai menționat că vrei să construiești pentru copilul tău un univers în care „din mâinile mamei se nasc minuni”. Cum prinde viață acest univers în atelierul tău?

Universul pe care vreau să-l construiesc pentru Gloria este un spațiu plin de iubire și grijă, unde fiecare obiect poartă o poveste și o emoție. Mama, din lipsa banilor, ne confecționa singură rochiile pentru serbările de la grădiniță, cape, paltonașe, căciulițe, bentițe, chiar și ghiozdănelul meu vișiniu, pe care îl luam cu mine cu mândrie la Școala de Muzică. Fiecare piesă era o mică minune, creată cu multă dragoste și migală.

Îmi doresc ca jucăriile și lucrurile pe care le creez pentru Gloria să aibă aceeași valoare, aceeași emoție caldă, să fie mai mult decât simple obiecte – să fie amintiri vii, să o însoțească în joacă și în primele ei povești. În atelierul meu, fiecare cusătură, fiecare detaliu e gândit cu grijă, pentru că vreau să transmit acel sentiment de siguranță, de acasă, pe care l-am simțit și eu crescând.

„Aici prind viață lucruri simple, dar încărcate de sens – din mâinile mele se nasc nu doar jucării, ci și povești, conexiuni și emoții pe care Gloria, alături de alți copii, sper să le păstreze o viață întreagă.”

De unde vine numele „Gigi Ideas” și ce semnificație are pentru tine?

Numele brandului meu este Gigi – „Giggles in Gorgeous Ideas”. Totul a pornit de la fiica mea, inspirația mea zilnică. Când s-a născut, soțul meu a început să-i spună „Gigi”, pentru că inițiala numelui și a prenumelui ei este „G”. Așa a apărut spontan și firesc numele Gigi – o prescurtare plină de iubire și căldură.

Ulterior, am vrut ca acest nume să capete o semnificație mai profundă, care să reflecte esența proiectului meu: bucurie, frumusețe și creativitate. Așa am construit „Giggles in Gorgeous Ideas” – un fel de declarație de intenție, o promisiune că fiecare lucru creat sub acest nume va aduce zâmbete și va porni dintr-o idee frumoasă.

Pentru mine, Gigi nu este doar un brand. Este un vis conturat cu suflet, o extensie a iubirii mele pentru copilul meu și pentru lucrurile făcute cu sens, cu răbdare și cu bucurie.

Ce loc crezi că mai au astăzi obiectele făcute manual într-o lume dominată de produse industriale și rapid consumabile?

Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste. Tare sper că tehnologizarea să nu șteargă emoția din procesul de creație și din bucuria de a dărui sau primi ceva făcut cu mâinile cuiva.

Obiectele lucrate manual au început să fie tot mai căutate pentru că oamenii își doresc autenticitate. Nu mai e vorba doar despre a avea ceva frumos, ci despre a avea ceva unic, creat special, în care se simte atingerea omului, timpul, atenția și iubirea investite în fiecare detaliu.

Prin achiziționarea unui obiect handmade susții un vis, un artist, un drum. Primești nu doar un produs, ci o energie, o poveste. Cred că aceste creații vor avea întotdeauna un loc aparte — pentru că aduc aproape tot ceea ce contează cu adevărat: simplitate, emoție și conexiune umană.

„Am învățat că, ușor-ușor, vremurile apuse încep să revină. Într-o lume în care totul pare să se miște pe repede-înainte, simțim tot mai mult nevoia de a ne întoarce la esență, la lucrurile care poartă și spun o poveste.”

Crezi că munca ta are și o dimensiune culturală, în sensul de a păstra vie o legătură cu tradiția meșteșugului românesc?

Încă nu, dar urmează. Lucrez deja la un proiect mai amplu, dedicat celor mici, care își propune să readucă în casele noastre magia poveștilor românești. Voi crea un set complet pentru teatrul de păpuși, cu o cortină ca în basme, frumos accesorizată, și personaje inspirate din poveștile copilăriei noastre.

Îmi doresc să ofer părinților și copiilor o alternativă creativă, care să apropie familia, să stimuleze imaginația și să ne conecteze, cu blândețe, la rădăcini. Chiar dacă stilul meu nu se încadrează în „tradițional” în sensul clasic, cred în continuitatea valorilor prin formă nouă.

Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.

Nu divulg mai multe, pot să spun că acesta este doar începutul unui drum lung, presărat cu vise și idei care mai de care mai frumoase!

„Pentru mine, a păstra vie cultura înseamnă să o faci accesibilă și actuală, cu emoție, naturalețe și bucurie.”

Cum se îmbină viața de mamă, muzician și creatoare de obiecte handmade? Există un echilibru sau totul se întrepătrunde firesc?

Totul se întrepătrunde firesc, ca într-o țesătură în care fiecare fir are rostul lui. Nu există granițe clare între roluri – sunt mamă când cânt, sunt artistă când creez, sunt creatoare când îmi țin copilul în brațe și îmi vin idei de jucării.

Viața noastră de familie funcționează cu iubire, susținere și prezență. Am ca partener de viață un om minunat, cum rar întâlnești; soțul meu este sprijinul meu constant – un om iubitor, implicat și atent, care mă încurajează în fiecare etapă și mă ajută să pot fi și mamă, și muzician, și artizan.

Sigur că sunt momente de haos, dar tocmai în împletirea aceasta imperfectă se naște frumusețea – pentru că nimic nu e separat, ci toate fac parte dintr-un întreg în continuă mișcare, autentic și plin de sens.

Care a fost cel mai emoționant moment de până acum în această călătorie cu „Gigi Ideas”?

Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut, atât de diferite de ce găsești astăzi pe piață. Iepurașul abia prindea formă, iar eu îl vedeam plin de imperfecțiuni.

Dar Gloria, fetița mea, l-a privit cu ochi mari și a spus cu toată bucuria: „Țup-țup!” L-a recunoscut din prima și s-a atașat de el imediat. Nu s-a mai despărțit de iepuraș săptămâni întregi: a dormit cu el, l-a luat cu noi la mare și i-a fost partener în primele zile la creșă.

Pentru mine, a fost confirmarea că magia există, că emoția trece din mâinile mele în ochii unui copil. Și atunci am știut că sunt pe drumul cel bun.

„Cel mai emoționant moment a fost chiar la începutul acestei călătorii, când am creat primul iepuraș, acum trei luni. Nu aveam cursuri de croitorie sau de cusut, doar amintiri vii cu mama și bunica, lucrând în casă la mașinile lor de cusut…”

Ce îți dorești să simtă oamenii când privesc sau primesc ceva făcut de tine? Unde îți pot scrie și unde te pot contacta?

Îmi doresc ca oamenii să simtă emoția sinceră pe care o pun în fiecare obiect creat. Să simtă grija, povestea, răbdarea și bucuria din spatele fiecărei cusături sau modelări. Fie că este vorba despre o jucărie, un accesoriu sau un obiect decorativ, vreau să simtă că a fost creat cu sufletul, special pentru ei sau pentru cineva drag.

Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.

Cei care își doresc să mă contacteze îmi pot scrie pe paginile de Instagram și Facebook: @gigi_ideas, @vique.boutique, sau pe pagina mea personală: @victoriaghirvu.

„Cred că obiectele făcute de mână au această forță rară de a transmite o emoție, o amintire sau o senzație de „acasă”. Și dacă oamenii zâmbesc sau se emoționează când primesc ceva creat de mine, înseamnă că mi-am atins scopul.”

Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al armoniei absolute. Scrisul devine pentru invitata zilei, Adina Rosetti,  nu doar o meserie, ci o formă de respirație interioară și azi relatează mai multe despre alegerile, mai bine zis intuițiile sale profesionale.

A pășit în literatură urmând un drum neconvențional: de la poveștile inventate cu ochii închiși în anii copilăriei, la primul roman pentru adulți, de la maternitate ca sursă de inspirație, la fascinanta lume a literaturii pentru copii, unde a găsit libertatea deplină de a imagina lumi. Scriitoarea și-a construit un univers literar viu, colorat, în care nostalgia, umorul și fantezia trăiesc împreună pe care l-a pus până acum în 13 volume. Cititorii o iubesc pentru autenticitatea ei, iar copiii o recunosc pentru bucuria cu care le vorbește pe limba lor, cu naturalețe și curiozitate. În spatele fiecărei povești stă însă un proces complex, uneori lent, alteori fulgerător, alimentat de amintiri, experiențe, momente de grație sau lungi perioade de documentare.

În acest interviu, Adina ne invită în culisele propriilor povești, vorbind cu sinceritate despre întregul său traseu. Să o cunoaștem!

 

 

Scrisul este, pentru mulți autori, o chemare mai degrabă decât o alegere. Când ați simțit prima dată că acesta este drumul dumneavoastră, nu doar o pasiune, ci o formă de existență?

Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Apoi, nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari cu romanul “’Deadline”, dar de 10 ani public aproape exclusiv pentru copii. Nu a fost o trecere, ci mai degrabă un pas natural într-o altă direcție. Un pas natural, pentru că l-am făcut când am devenit mamă și am început, mai întâi, să inventez povești la cerere pentru copiii meu. Apoi, am început să le pun pe hârtie, pentru că m-am gândit că, dacă le plac alor mei așa de mult, poate or să se bucure și alți copii. Am intrat astfel în acest univers minunat al literaturii pentru copii, în care am descoperit repede că mă simt cel mai bine și care-mi oferă multă bucurie și libertate. S-au adunat până acum 13 volume și sunt sigură că vor mai urma.

 

Când ați realizat că sunteți o inventatoare de povești iubită și citită de copii, cât și de către adulți? Care a fost momentul când ați conștientizat că lucrul temeinic este văzut în toată țara?

Nu știu dacă „în toată țara” J Dar când scrii pentru copii, feedbackul publicului devine esențial. De altfel, nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm. Toate discuțiile cu copiii sunt foarte haioase, de la întrebările trăsnite pe  care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni de zile buchisind la o poveste… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii cu desene, planșe şi figurine inspirate de personajele cărţilor mele, înregistrări de la copii, mesaje în rețele sociale de la părinți și profesori care au citit poveștile mele la clasă, împreună cu elevii. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase”, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

 

Ce v-a hrănit imaginația în copilărie — poveștile, tăcerile, oamenii, natura — și cum s-au transformat acele semințe în universul literar pe care îl construiți astăzi?

În mod inevitabil, răspunsul se leagă de persoanele care mi-au citit sute de povești, făcându-mi astfel copilăria magică. Încă îmi amintesc (și amintirea îmi provoacă o nostalgie și-un dor imens, pentru că le-am pierdut pe amândouă…) vocile bunicii și mamei, apoi discuțiile filozofice cu tata în adolescență, pornind de la vreun roman fantastic. Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite și existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul; aveam acces neîngrădit, așa se face că am trecut foarte repede de la Jules Verne la clasicii francezi și ruși sau la romane care astăzi ar fi considerate “nepotrivite” vârstei de 12-14 ani.

 

 

Despre ce este universul dumneavoastră literar? Despre ce scrieți?

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai mici, la o trilogie fantastică pentru gimnaziu („Cronicile Domnișoarei Poimâine” (ilustrate de Oana Ispir, Ed. Arthur), un roman pentru adolescenți („Ultima provocare, Ed. Arthur)  sau cărți ale căror subiecte mi-au fost propuse. Aș menționa aici „Povestea kendamei pierdute”, care tocmai se re-editează acum, pentru că e o poveste cu destin special și pentru mine a fost un proiect foarte emoționant. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte” au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari, pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională”, am petrecut timp cu copiii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cunoscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea cărții.

Pentru alte povești, am plonjat puțin în amintirile mele din anii 80, perioadă în care mi-am petrecut copilăria și despre care mereu am crezut că e bine să fie cunoscută de copiii zilelor noastre, născuți și crescuți în libertate. „Întâiul meu cuvânt de pionier” și continuarea „O istorie cu gust de kiwi” (apărute la Ed. Arthur) sunt și un demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. În egală măsură, îmi place să construiesc universuri imaginare și să mă joc cu personaje fantastice – așa s-au născut „De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură” și „De ce și-a pierdut balaurul tableta”, în care veți întâlni personaje din basme, puse în contexte neobișnuite, diferite, contemporane, în care rolurile clasice sunt reinterpretate.

 

Literatura pentru copii pare simplă la suprafață, dar ascunde o mare profunzime și o mare responsabilitate. Cum reușiți să vorbiți pe limba copilăriei? Care este puntea?

Literatura pentru copii e un spațiu liber, viu, plin de bucurie. Nu se termină când pui punct pe hârtie poveștii, ci continuă – prin ilustrații, prin întâlniri cu copiii și uneori pe scena teatrului. În literatura pentru copii orice e posibil. Acolo se împletesc cel mai bine umorul cu imaginația.
Mi se pare important să nu-i plictisești pe cititori, să-i amuzi, să-i surprinzi și să le vorbești pe limba lor, a copiilor de astăzi, să le strecori în poveste elemente din universul în care trăiesc și cu care pot să se identifice sau pot să relaționeze. Apoi, nu ar trebui să ne ferim de subiecte mari, importante, să le subestimăm copiilor inteligența și bogăția emoțională oferindu-le doar povestioare despre cățeluși cu părul creț sau fetițe cu rochițe roz. Copiii sunt foarte receptivi la absurd, umor, chiar suprarealism, și înțeleg mult mai multe decât ne place nouă să credem.

 

Vă ghidează în scrieri copilul interior?

Scriu în primul rând pentru mine, oricât de egoist sună asta. Pentru copilul din mine de acum și pentru copilul care am fost cândva. Apoi, multă vreme am scris pentru copiii mei, de fapt așa am și început să inventez primele povești pentru copii. Îmi place să cred că scriu și pentru copiii din ziua de azi, încercând să oglindesc lumea în care trăiesc ei. Așa că acum mă „ghidează” mai mulți copii… exteriori, cei pe care i-am întâlnit și îi întâlnesc la întâlnirile din școli, librării, biblioteci, la atelierele de lectură și scriere creativă.

 

Într-o epocă dominată de ecrane și distracții rapide, ce rol mai poate avea povestea spusă cu blândețe și cuvântul tipărit?

În mod natural, copiii sunt atrași de povești, iar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste. Cititul „tradițional” pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului.

Nu aș face o comparație cu alte arte, dar nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct. În plus, cititul e mai ieftin decât călătoritul, plus că te poate purta și-n universuri paralele/ alternative…

 

Când scrieți pentru adulți, ce adevăruri căutați să atingeți — cele legate de iubire, singurătate, timp, memorie?

O s-o citez aici pe una dintre scriitoarele mele preferate, Elena Ferrante, care în volumul său de eseuri „Invențiile ocazionale”, spune așa: „de fiecare dată coboram în grabă găleata într-un abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele”. Cam asta înseamnă scrisul pentru mine: aruncarea regulată a unei găleți în propriul abis, din care să pescuiesc și să aduc la lumină ce găsesc, în încercarea de a găsi un sens.

 

Cum se naște o carte în universul dumneavoastră? Este o revelație, o muncă lentă, o respirație continuă între inspirație și disciplină? Cât durează ca termen?

Depinde de la carte la carte… Depinde de subiect, de complexitatea temei și, mai pragmatic, de grupa de vârstă căreia i se adresează povestea: un text mai scurt pentru un picture book (precum „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” sau „Întâiul meu cuvânt de pionier”) poate fi scris în câteva săptămâni sau luni, dar la un roman pot lucra și peste doi ani. Au fost cărți al căror subiect l-am purtat cu mine mult timp până să găsesc forma și vocea potrivite – de exemplu, ideea de a folosi expresiile din limba română într-o poveste o purtam de multă vreme cu mine, dar am așteptat mult până am găsit cadrul și intriga poveștii din „Aiurea-n tramvai”. De cele mai multe ori, pornesc de la o străfulgerare, o imagine sau o idee care-mi rămâne agățată de minte, dar alteori povestea poate porni dintr-o muncă de documentare, cum spuneam mai devreme despre „Povestea kendamei pierdute”. Fiecare poveste își găsește drumul ei, nu există o rețetă universală.

 

Privind înapoi, ce v-a învățat scrisul despre dumneavoastră însăși?

Să fiu, pe cât pot, sinceră cu mine însămi. Pentru că o vreme am lucrat și în presă, jurnalismul m-a învățat și să ascult cu empatie oamenii înainte de a începe să scriu. Iar scrisul ca practică, pentru că este o activitate solitară, m-a învățat răbdarea.

 

 

Privind înainte, doar autoare de cărți veți fi sau aveți și alte roluri în societate? Sau ați avut înainte?

Am înființat oficial De Basm – Asociația scriitorilor pentru Copii și Adolescenți în 2018, împreună cu scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg. Astăzi, De Basm numără 19 membri și o mulțime de proiecte la activ! Ideea de la care am pornit a fost de a crea un spațiu de întâlnire și dialog al scriitorilor de literatură pentru copii din România, o platformă prin care vocea acestora să se facă auzită nu doar la nivel național, dar și pe plan internațional. Nu în ultimul rând, am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească. În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării. Nu avem o statistică oficială, dar estimăm că am ajuns, în decursul celor opt ani de la înființare, la peste 10.000 de copii din mediul urban și mai ales din mediul rural. Lor li se adaugă cele câteva zeci de profesori și bibliotecari care ne-au facilitat aceste întâlniri, pentru că proiectele noastre au mereu o componentă care li se adresează și lor, cum ar fi „KitLit” – scenarii ludice inspirate din literatura contemporană pentru copii”. Vă invit să ne urmăriți pe debasm.ro și pe canalele de social media, pentru a fi la curent cu ce mai punem la cale.

 

Dacă ați putea lăsa o singură frază moștenire cititorilor dumneavoastră, care ar fi aceea?

Sper să nu fie cazul să las „moșteniri”, nu mă încântă ideea și nici nu visez la vreo posteritate literară! De dragul exercițiului, o să răspund doar cu motto-ul trilogiei „Cronicile Domnișoarei Poimâine”, care sună așa: „Toate la Timpul lor!”.

 

Considerată una dintre cele mai importante interprete ale folclorului românesc, Maria Ciobanu a marcat peste jumătate de secol de muzică autentică. Prin timbrul ei, când cristalin, când sfâșietor de cald, a făcut ca muzica populară să nu fie doar cântată, ci trăită. Într-o epocă în care lumea rurală se transforma, iar tradițiile se luptau să supraviețuiască modernizării accelerate, Maria Ciobanu a devenit puntea dintre satul românesc arhaic și un public urban tot mai larg. Pentru mulți, vocea ei era – și rămâne – vocea copilăriei, a rădăcinilor.

Născută în 1937, într-o familie numeroasă din Oltenia, Maria Ciobanu a descoperit muzica nu ca pe un talent, ci ca pe un mod de viață. În sat, cântecul era prezent în fiecare clipă a existenței – de la muncile câmpului până la sărbătorilor care ritmau anul țăranului. Primele ei interpretări nu aveau public, nici scenă. Aveau, însă, un adevăr pe care îl păstrau în ele: autenticitatea. A cânta nu era un exercițiu artistic, ci o stare firească, înrădăcinată în comunitate și în memoria colectivă.

Această legătură organică cu tradiția avea să-i definească întreaga carieră. Mai târziu, când va urca pe scene mari, vocea ei va purta aceeași simplitate luminoasă a începuturilor, transformată însă în rafinament artistic.

 

 

De la concursuri locale la ansambluri profesioniste

Debutul oficial avea să vină odată cu participările la ansambluri folclorice din Oltenia. Acolo, talentul ei a fost remarcat imediat: nu doar vocea impresiona, ci și capacitatea de a transmite emoție fără artificii. Nu era doar o interpretă, ci un povestitor muzical.

Ulterior, colaborările cu mari orchestre și dirijori ai vremii au dus-o pe scena națională. Într-o perioadă în care muzica populară era intens prezentă în viața culturală, Maria Ciobanu s-a detașat prin calitatea execuției, prin dicție, prin acuratețea stilistică și prin grijă pentru text.

 

Un stil inconfundabil

Timbrul Mariei Ciobanu a fost adesea descris drept „de cristal”. Dar dincolo de calitățile date de natură, ceea ce o diferențiază este capacitatea de a pune emoția înaintea performanței. În interpretările ei, tehnica – impecabilă – este mereu secundară adevărului trăirii.
Cântecele sale nu sunt doar melodii, ci documente afective. Fie că vorbește despre dorul de părinți, de copii, de casă sau de iubire, artista face ca fiecare vers să devină recognoscibil. Publicul nu doar ascultă, ci se ascultă pe sine prin ea.

Celebrele ei cântece sunt punți între lumi și generații. Succesul Mariei Ciobanu nu stă doar în voce, ci în intuiția artistică: a știut dintotdeauna ce să cânte, ce să păstreze, ce să transmită. Și a făcut-o cu o loialitate aproape ritualică față de folclorul autentic. Repertoriul ei este un atlas al satului românesc: balade, doine, hore și cântece de joc, toate interpretate cu aceeași rigoare și aceleași exigențe estetice.

 

O prezență emblematică pe scena muzicii populare

Generația ei a marcat vârsta de aur a muzicii populare românești. În acest context, Maria Ciobanu a fost și a rămas o prezență aparte – un amestec de noblețe și simplitate, de forță și delicatețe. A cântat în toată țara, a fost invitată pe scene internaționale, iar numele ei a fost asociat mereu cu excelența. De-a lungul carierei a primit numeroase distincții și recunoașteri, dar poate cea mai importantă formă de apreciere rămâne atașamentul publicului. Pentru românii din diaspora, în special, vocea Mariei Ciobanu nu era doar muzică, era România însăși.

 

 

Viața personală

Dincolo de scenă, viața ei a fost marcată de momente de sacrificiu, de muncă intensă și de o dăruire ieșită din comun. A crescut copii, a susținut generații de artiști și a reușit să transmită mai departe valorile unei lumi pe care o purta în suflet.

Moștenirea Mariei Ciobanu nu este doar repertoriul ei, vast și divers. Moștenirea ei este însăși imaginea muzicii populare românești în forma ei cea mai pură. Este dovada că tradiția nu trebuie să fie muzeală pentru a dăinui: poate fi vie, vibrantă, contemporană.

În ultimii ani, artista s-a retras treptat din viața publică, dar ecoul carierei sale continuă să fie prezent în spațiul cultural românesc. Generațiile noi de interpreți o privesc ca pe un model, iar publicul îi redescoperă mereu cântecele, cu aceeași emoție.

Moștenirea artistică a Mariei Ciobanu depășește cu mult granițele unei cariere de succes – ea reprezintă un mod de a înțelege identitatea, emoția și frumusețea profundă a culturii tradiționale românești. În glasul ei se întâlnesc memoria satului, demnitatea cântecului popular și sensibilitatea unei interprete care a știut să transforme fiecare melodie într-o mărturie vie. Astăzi, când lumea se schimbă cu o viteză amețitoare, cântecele sale rămân o măsură de continuitate. Ele ne reamintesc că, oricât de departe am ajunge, există întotdeauna un ecou care ne cheamă înapoi la rădăcini – iar acest ecou poartă adesea timbrul ei.

Sursă foto: folclor-romanesc.ro, click.ro

 

Există artiști care își descoperă vocația târziu, prin studii și revelații intelectuale, și există artiști care se nasc purtând în ei, încă din copilărie, o taină a mâinilor. Denisa este dintre aceștia: o creatoare pentru care arta nu a fost niciodată un scop, ci un mod de a respira. Crescută printre desenele mamei, zgomotul liniștitor al mașinii de cusut a bunicilor și universurile colorate ale mangăi japoneze, ea a învățat încă de mică faptul că gestul creativ nu vine din tehnică, ci din mirare – din disponibilitatea de a privi și de a transforma.

Atelier Art, spațiul ei de creație, este o punte între tradiție și sensibilitate contemporană, între pictură și acul de cusut, între povestea celui care cere o lucrare și povestea celui care o creează. În fiecare obiect – fie el o pernuță brodată cu lavandă, un tablou cusut manual sau o mică ilustrație pe pânză – există urme de memorie vie, fragmente de lume repovestite cu tandrețe și rigoare. Denisa nu repetă și nu fabrică: ea ascultă, reconstruiește, interpretează. Își lasă arta să fie rugăciune, răspuns, mărturie.

În creațiile Denisei, arta este un dar – unul pe care ea îl primește cu smerenie și îl dăruiește mai departe, luminând în jurul ei un mic, dar necesar, spațiu de frumusețe. Denisa, să începem!

 

„Bunica din partea mamei e croitoreasă. În copilărie, o vedeam tot timpul în mașina de cusut. Urmăream ce face, memoram mișcările și așteptam cu nerăbdare să plece în sat. Când se ivea momentul, intram în mașina de cusut să cos haine păpușilor.”

 

Denisa, povestește-mi despre primul moment când ai simțit că «arta» începe să te prindă: ce desenai, ce coseai, ce pictai, și de unde a apărut această nevoie de a crea?

Cred că primele momente în care am fost atrasă de desen, au fost cel în care eram micuță. Mama obișnuia să ne deseneze tot timpul coșuri cu fructe, cu legume și animăluțe. Încercam să reproduc desenele mamei, adunam culorile și desenam.

Mai târziu, am văzut ilustrațiile din seria manga japoneză «Sailor Moon». O adoram pe Usagi Tsukino! O desenam tot timpul, decupam desenul și îmi cream propriul abțibild. Atunci am realizat că pot desena orice, în felul meu. Desenam tot ceea ce îmi plăcea: personaje din desene animate, animale, peisaje, portrete și îmi făceam postere cu actorii preferați.

Pictura am descoperit-o în profunzime, în clasele primare, la  ora de «arte plastice». Atunci am învățat despre culori, nuanțe și amestecuri, lumină și umbră. Am început să combin pictura cu desenul, inventam tot felul de peisaje și testam toate culorile.

Cusutul, la fel, de când eram micuță. Bunica din partea mamei e croitoreasă. În copilărie, o vedeam tot timpul în mașina de cusut. Urmăream ce face, memoram mișcările și așteptam cu nerăbdare să plece în sat. Când se ivea momentul, intram în mașina de cusut să cos haine păpușilor. Nu eram pricepută, încurcam ața tot timpul și mă înțepam în ac. Învățasem mai mult să descos, decât să cos. Așa am realizat că pot coase și manual, fără mașina de cusut. Am început să conștientizez faptul că totul depindea de lucrul manual.

Găseam inspirație și când îmi venea o idee, o și puneam în practică; fie că era vorba de desenat, pictat sau cusut. Cu cât cream mai mult, cu atât mă simțeam mai împlinită. Din acest motiv nu m-am oprit, am început să progresez, să mă hrănesc cu asta și eram fascinată. Totul a devenit o mare pasiune!

 

„Găseam inspirație și când îmi venea o idee, o și puneam în practică; fie că era vorba de desenat, pictat sau cusut.”

 

Cum ai ajuns să transformi acea pasiune într-un drum serios? Ce studii ai urmat, ce profesori sau proiecte au marcat începutul pentru tine?

După studiile gimnaziale mi-am dorit să intru la Nicolae Tonitza, dar am urmat un liceu teoretic cu profil în filologie. N-am avut profesori care să mă învețe ceva nou în acest domeniu. Dar erau colegii, diriginta și câțiva profesori de altă specializare, care m-au încurajat tot timpul. Îmi aduc aminte când diriginta m-a înscris la un concurs de creație și am luat premiul I. M-am bucurat tare mult, toate aceste încurajări mi-au fost de mare ajutor.

După terminarea studiilor liceale, am optat pentru UNArte, dar n-am reușit să intru. Am fost foarte dezamăgită! Am parcurs jumătate de drum la o altă specializare. Mi-am dat seama că nu îmi foloseam creativitatea atât de mult pe cât mi-aș fi dorit, a devenit greu pentru mine și, din acest motiv, am renunțat.

Am făcut o pauză între studiile universitare.

Am urmat un curs de croitorie la Atelierele ILBAH. Am învățat foarte multe lucruri noi și m-a ajutat să stăpânesc mașina de cusut.

În 2016 am intrat la Etnologie. Cursul de meșteșug a fost scânteia mea. Aici am realizat cât de prețioasă este arta mea. Am întâlnit profesori care au «văzut» arta mea și m-au încurajat. Eram interesată de meșteșuguri: împletituri din pănuși de porumb și cusături tradiționale. Am făcut teren, am cercetat și am început să descopăr lumea meșteșugarilor autentici.

Consider că profesorii au un rol foarte important în a-și ghida elevul sau studentul în direcția pe care și-o dorește. Am avut norocul de a avea profesori minunați, care m-au făcut să înțeleg «cine sunt eu» și cum poate arta mea să fie autentică.

„În 2016 am intrat la Etnologie. Cursul de meșteșug a fost scânteia mea. Aici am realizat cât de prețioasă este arta mea. Am întâlnit profesori care au «văzut» arta mea și m-au încurajat.”

 

Cum ți-au influențat studiile sensibilitatea artistică? Ce ai luat din întâlnirea cu tradițiile, simbolurile și mentalitățile comunităților pe care le-ai studiat și ai dus mai departe în creațiile tale?

Terenul a contat cel mai mult. Etnologia mi-a oferit această lecție teoretică, prin care conectarea cu celălalt dezvăluie identitatea acestuia. Mi-am dorit să experimentez acest lucru și am făcut foarte mult teren, cu meșteșugari de la mine din sat. Am fost în case vechi, decorate cu o mulțime de ștergare cusute tradițional, velințe și preșuri țesute în război. Am intervievat, am cules date și mi-am construit un tipar al meșteșugarului autentic. Am preluat tehnici pe care le-am aplicat în creațiile mele. Prin acești oameni am descoperit cât de frumos și valoros poate fi lucrul manual.

 

Ce-a însemnat pentru tine înființarea Atelier Art? Cum ai decis să creezi un spațiu propriu de lucru?

În paralel cu studiile de la Etnologie, mă ocupam de lavanda mătușii. Am început să fac pernuțe umplute cu semințe de lavandă. Am avut inspirația de a le și broda. Voiam să le arăt tuturor, așa că am decis să creez o pagină pe platforma Facebook – Atelier Art. Am început să arăt primele creații ca rezultat final. Au avut un mare succes și asta mă bucura foarte mult. Am îmbinat aromaterapia cu arta cusutului. Am creat pernuțe, săculeți și mărțișoare cu lavandă.

În realitate spațiul atelierului era un mic birou, înconjurat de pensule, ațe colorate și lavandă.

De curând mi-am creat un spațiu pe sufletul meu. Bunica din partea tatei, și ea tot croitoreasă, avea o mașină de cusut «Ileana», pe care am transformat-o într-un birou. De la o străbunică am luat un scaun vechi.  Voi mai adăuga creațiile mele în jur și totul se va îmbina perfect – amintirea celor dragi, inspirația, liniștea și arta mea!

„Inspirația curge doar când apar oamenii, și atunci când apar oamenii, se creează povestea.”

 

Când lucrezi la un proiect, care e firul care te ghidează: inspirația, povestea, oamenii? Cum începi procesul creativ?

Inspirația curge doar când apar oamenii, și atunci când apar oamenii, se creează povestea. Consider că am nevoie puțin din fiecare pentru a începe procesul creativ. Pot crea în momente în care apar provocările. Cu cât cerința este mai diferită față de ceea ce am lucrat, cu atât mă simt mai inspirată. Evit să execut aceeași creație de mai multe ori. Mă bucură faptul că lucrările mele au povești atât de diferite: flori, animale, peisaje, portrete, obiecte, locații, evenimente, mesaje, instrumente și tot ceea ce mai pot crea.

Și muzica mă inspiră foarte mult. Nu pot crea fără muzică. Nu ascult un gen special de muzică pentru creație, ascult ceea ce simt în momentul în care creez. Sunt și momente în care nu am nici inspirație, nici oameni și nici povestea. Mă opresc și ascult muzică, deși mă supără faptul că nu pot crea. Dar am experimentat foarte mult acest sentiment și cu timpul am înțeles că orice creație are nevoie de toate resursele necesare pentru a fi remarcată – inspirație, poveste, oameni și muzică.

Pentru pernuțele, săculeții și mărțișoarele cu lavandă, inspirația curge și din natură. Îmi place să cred că sunt un «om al pământului» și natura mă ajută foarte mult, mai ales în cazul creațiilor. Da, și natura mă inspiră!

Trebuie să rezonez cu fiecare creație în parte,  indiferent dacă este o pernuță, un săculeț sau un mărțișor cu lavandă, un tablou cusut sau pictat. Trebuie să-i ofer inspirația, timpul și răbdarea de care are nevoie pentru a ieși la nivelul așteptărilor mele. Dacă nu rezonez, ața mi se încurcă tot timpul, culorile picturii se preling în afara conturului creației, și chiar dacă încerc s-o retușez, tot nu poate fi expusă ca rezultat final, până nu încerc din nou cu toate resursele necesare.

 

Cum împletești în atelierul tău tehnicile manuale? Ce aduce fiecare tehnică în plus la expresia ta artistică?

Depinde foarte mult de complexitatea creației. Pentru tablourile pictate folosesc acrilice pe pânză. Pentru pernuțe, săculeți și mărțișoare folosesc cusături punct în cruciuliță, broderie liberă sau alte combinații de cusături. Creațiile complexe sunt cele care necesită toate aceste tehnici folosite împreună, pentru a le oferi unicitate. În unele creații mai aplic și decor, folosit din plante, lemn sau alte materiale necesare pentru a scoate în evidență fiecare element. Consider că mi-am creat propria tehnică de lucru, fără a folosi alte unelte avansate. Acest lucru mă face să cred că prin acest mod rămân fidelă creațiilor mele și încerc să păstrez cât mai vie imaginea unu meșteșugar autentic. Sunt deschisă către inovație, în ceea ce privește design-ul, ilustrațiile și materialele, dar nu voi renunța niciodată la cusutul simplu, cu ac și ață, pentru că asta oferă adevărata valoare a creațiilor mele.

Pe lângă tehnicile menționate, cel mai important lucru este răbdarea. De-a lungul timpului, am dobândit răbdarea și am realizat că fără ea nu poate funcționa nicio tehnică.

Pictura pe pânză, cusutul manual, inspirația și răbdarea dau naștere unei creații Atelier Art. Consider că arta mea vine de sus, iar eu sunt instrumentul prin care Dumnezeu a hotărât să arate lumii acest dar.

„Pe lângă tehnicile menționate, cel mai important lucru este răbdarea. De-a lungul timpului, am dobândit răbdarea și am realizat că fără ea nu poate funcționa nicio tehnică.”

 

Care sunt temele recurente în lucrările tale? Ce simboluri și mesaje încearcă să transmită Atelier Art prin fiecare obiect sau lucrare?

Atelier Art oferă fiecărei creații o poveste unică. Chiar dacă solicitările sunt simple sau complexe, fiecare creație trebuie să-și spună povestea.

Am avut câteva exemple în care oamenii nu știau ce model să aleagă pentru pernuțele cu lavandă. Aici interveneam eu, încercam să vizualizez creația și să descopăr ce anume își dorește fiecare. Dacă plecam de la o simplă cerință: «Copilului meu îi plac dinozaurii. Aș vrea o pernuță cu dinozauri», trebuia să analizez înainte fiecare detaliu. Întâi să țin cont de faptul că lucrarea pe care urma s-o fac era pentru un copil, apoi să fiu atentă în ce mod aș putea ilustra dinozaurii, într-o notă prietenoasă.

Dar am avut și exemple în care detaliile au fost mai complexe: «O japoneză care toarnă ceai într-o cană în care plutesc în lichid flori galbene» . În acest caz trebuia să ofer mai multă atenție, din dorința de a nu ignora toate detaliile. E foarte important să creez exact ceea ce își dorește cel care solicită o lucrare Atelier Art, pentru că fiecare lucrare trebuie să rezoneze cu el și să fie conform așteptărilor celui care o solicită.

Principala și cea mai importantă temă recurentă folosită în lucrările mele, este memoria vie. Îmi place să cred că fiecare creație pleacă din atelier cu o poveste pe care o transmite și o memorează pentru cel care o solicită. Fie că vorbim de zile, luni sau ani, atât timp cât creația continuă să existe, amintirea va dăinui.

„Principala și cea mai importantă temă recurentă folosită în lucrările mele, este memoria vie. Îmi place să cred că fiecare creație pleacă din atelier cu o poveste pe care o transmite și o memorează pentru cel care o solicită.”

 

Ce provocări ai întâmpinat până acum: logistic, financiar și creativ? A existat un moment decisiv când ai simțit că „trebuie să schimb ceva” în modul tău de lucru?

Un aspect foarte important în lucrul manual, este să acord timpul necesar pentru orice creație. La un mărțișor pot lucra câteva ore pe zi, iar la un tablou pictat și cusut manual pot lucra câteva săptămâni. Pentru a crea și a menține în același timp activitatea paginii Atelier Art de pe platforma Facebbok, este necesar să-mi împart activitățile, ceea ce reduce timpul folosit strict pentru a crea. La început, pictam, coseam, mă ocupam de pagină, confecționam cutii și livram creațiile la adresele solicitate. Pentru că sunt pasionată și de fotografie, acord foarte mult timp și pentru fotografierea creațiilor. Câteodată mă suprasolicit și forțez timpul, fără să-mi dau seama că într-o clipă pot obosi și nu mai pot face nimic din toate acestea.

Am întâlnit și oameni care m-au descurajat și oameni care au considerat contravaloarea unei creații prea mare. Târziu am înțeles că sunt oameni care nu cunosc această artă și nici nu-și dau interesul să descopere întregul proces creativ.

Din punct de vedere financiar mi s-a spus că: «Din artă nu faci bani!». La început nu m-am gândit la aceste cuvinte și lucram tot timpul. Stăteam nopți întregi pentru a crea mărțișoare pe care nu reușeam să le comercializez, astfel încât să-mi pot acoperi timpul de lucru. Pe cele cu care rămâneam, le ofeream cadou familiei și prietenilor, dar cu bucurie.

A fost un moment în care am simțit că oricât de mult mă străduiam, nu reușeam să comercializez creațiile mele la valoarea pe care o aveau. Ofeream reduceri și începusem să cred că atâta merita arta mea. Am fost la un pas de a închide pagina. Nu m-aș fi oprit niciodată din pictat și cusut, dar aș fi făcut-o doar pentru mine, în afara publicului.

Un prieten mi-a solicitat o creație personalizată pentru a oferi un cadou. O pernuță cu lavandă, cu un aparat de fotografiat. După ce a primit pernuța, domnul Șerban era interesat de arta mea și voia să facem un interviu. Exact în momentul în care eram convinsă că ar trebui să renunț. «Este o muncă frumoasă și trebuie valorificată. Sunt fascinat de ceea ce faci!» Asta mi-a spus. Atunci am realizat cât de importanți sunt oamenii care apar în astfel de momente. Am renunțat la orice idee de a închide pagina. Am început să lucrez din ce în ce mai mult și să evoluez. Din păcate nu am mai reușit să facem acel interviu și am ales să-i aduc un omagiu acestui om minunat printr-un tablou.

În ultimii doi ani, n-am mai reușit să mă ocup de pagină, chiar dacă am mai lucrat. Profesez într-un domeniu diferit de tot ceea se înseamnă Atelier Art, dar în esență sunt făcută pentru a crea. Am mai avut un moment în care am realizat că nu pot face atâtea lucruri în același timp și am renunțat să mai creez.

Același prieten mi-a povestit despre tine și acest interviu. La început am fost reticentă din vinovăție. Asta simt când nu creez sau nu mă ocup de pagină. Când nu las harul lui Dumnezeu să curgă prin mine.

Prin acest interviu am realizat că am spus întreaga poveste a atelierului și a creațiilor mele. Povestea mea, povestea Atelier Art. Mă bucură foarte mult că mi-ai oferit această ocazie de a-mi reaminti că nu trebuie să renunț și pentru asta îți mulțumesc!

În prezent mă ocup de Atelier Art atât cât pot. Îmbin munca pentru trai și munca pentru suflet. Sunt foarte împlinită și recunoscătoare!

„În prezent mă ocup de Atelier Art atât cât pot. Îmbin munca pentru trai și munca pentru suflet. Sunt foarte împlinită și recunoscătoare!”

 

Lucrezi singură sau ai colaboratori/colegi/mentori? Cum interacționezi cu comunitatea de artă ori cu clienții-colectori? Ce ai învățat prin aceste relații?

Lucrez singură, dar sunt și momente în care cer sfaturi fraților mei în legătură cu mediul online, pentru că se pricep mai bine decât mine și asta mă ajută. Cum am menționat anterior, cred că lucrez pentru o echipă întreagă. Îmi fac necesarul de materiale, îmi creez schițele, pictez, cos, confecționez ambalajul, mă ocup de împachetat. Încerc să îmi promovez lucrările, fotografiez, editez și dacă este nevoie livrez și creațiile.

Mereu mi-am dorit să particip la târgurile de Mărțișor și târgurile de Crăciun, dar asta ar însemna să acord foarte mult timp pentru a lucra și pentru a le comercializa la stand. Cred că din această cauză nu am reușit să particip la niciun târg.

Am avut oferte de colaborare pentru mărțișoare, dar nu la adevărata lor valoare, așa că am renunțat.

În perioada facultății, am făcut parte dintr-un proiect despre dans. Am creat câteva portrete care au fost expuse în cadrul proiectului. Am fost foarte bucuroasă și recunoscătoare pentru că am avut șansa de a-mi expune creațiile într-o tematică atât de diferită și de frumoasă.

Atelier Art devine și mai frumos atunci când oamenii se bucură și rămân fascinați de arta pe care o fac, iar acest lucru mă motivează și mă încurajează să creez și mai mult și mai frumos.

Prin oameni am învățat că cel mai important lucru este acela de a avea încredere și curaj în tot ceea ce fac. Să îmi prețuiesc arta, indiferent de ce cred ceilalți care nu rezonează cu ea.

„Prin oameni am învățat că cel mai important lucru este acela de a avea încredere și curaj în tot ceea ce fac. Să îmi prețuiesc arta, indiferent de ce cred ceilalți care nu rezonează cu ea.”

 

Cum reacționează oamenii la lucrările tale? Care e cea mai memorabilă reacție/feedback/ poveste de cumpărător sau admirator care ți-a dat încrederea că faci bine ceea ce faci?

Dacă sunt atentă și îndeplinesc cerințele, oamenii reacționează foarte frumos. Când rezultatul este la înălțimea așteptărilor, creația se apropie mai mult de sufletul meu și oamenii rămân fascinați de mesajul pe care am reușit să-l transmit.

Sunt mai multe momente memorabile și toate au în comun modul în care am surprins oamenii. Tabloul intitulat «Hanu’», a fost primul tablou în care am îmbinat pictura și cusutul manual. L-am creat în semn de mulțumire pentru emoția pe care mi-o transmit prin muzica lor. La finalul concertului le-am arătat tabloul, iar reacțiile au fost neașteptate. A fost un schimb de emoții, eu i-am încântat cu creația mea, iar ei m-au bucurat prin reacțiile lor.

Atunci am realizat cât de frumos pot transmite prin ceea ce fac. Când aleg să-i surprind pe oameni cu creațiile mele, poveștile devin mai frumoase. Fie că achiziționează creațiile, sau le primesc în dar, în general, oamenii care iau contact cu atelierul sunt oameni frumoși, deschiși către artă și  către mine – artistul.

Privind în urmă, ce crezi că s-a schimbat în tine ca artistă între momentul în care ai început și acum? Ce ai învățat despre tine din artă?

La început nu aveam deloc încredere în mine și în ceea ce făceam. Am întâmpinat foarte multe experiențe care m-au făcut să realizez cât de important este ca un artist să aprecieze munca lui. Am învățat să lucrez cu timpul și cu răbdarea,  cu oamenii și cu dorințele lor, în legătură cu arta mea.

Consider că am primit un har și oportunitatea de a-l folosi. Întotdeauna am tendința de a crea și de a descoperi orice îmi încântă sufletul. Așa cum lucrez cu mâinile, la fel lucrez și cu sufletul.

„Consider că am primit un har și oportunitatea de a-l folosi. Întotdeauna am tendința de a crea și de a descoperi orice îmi încântă sufletul. Așa cum lucrez cu mâinile, la fel lucrez și cu sufletul.”

 

Ce proiecte are Atelier Art în prezent? Ce lucrări sau colecții pregătești?

În prezent sunt într-o colaborare cu Cristi Mușa în cadrul proiectului MUȘA. Cristi va publica un volum de poezii, pe care eu le voi transpune în imagini cu pensula, acul și ața. Am început acest proiect în vara anului 2023. Ne dorim ca în primăvara anului 2026 să arătăm publicului proiectul realizat cu mult drag.

În paralel lucrez și la alte colecții pentru Crăciun și cadouri de oferit, dar încă nu sunt finalizate. Acest final de an îi este dedicat atelierului și creațiilor pe care mi le-am dorit să le fac.

 

Din perspectiva ta, ce înseamnă arta azi? Ce poate oferi un atelier ca al tău comunității? Cum vezi contribuția ta la viața culturală?

Arta reprezintă felul prin care te poți manifesta, felul în care te poți descoperi pe tine însuți, ce ești în stare să faci și ce ești în stare să fii sau să devii. Consider că atunci când omul definește arta și arta ajunge să-l definească pe om.

Atelier Art oferă povești, memorie vie, valoare, unicitate și creează frumosul din lucruri mici. Promovează arta făcută cu răbdare și sinceritate. Păstrează tehnica cusutului manual în creații contemporane. Contribuie la viața culturală prin creații care aduc emoție, poveste și frumusețe în viața oamenilor.

 

Unde te găsim Denisa?

 

„Arta reprezintă felul prin care te poți manifesta, felul în care te poți descoperi pe tine însuți, ce ești în stare să faci și ce ești în stare să fii sau să devii. Consider că atunci când omul definește arta și arta ajunge să-l definească pe om.”

 

 

În noiembrie totul e intens pentru școlari. Multe lucruri noi de învățat și multe teste. Și multe întrebări, acasă:

Vi s-au adus lucrările?

— Ți-ai adus lucrarea, Andrei?
— Da… Am luat 8.
— 8? Dar Mara cât a luat?
— 9.
— Și Vlad?
— 10.
— Eh, Vlad ia mereu 10 la istorie, nu? Vezi?

Andrei își simte obrajii încingându-se. Își strânge bretelele rucsacului mai tare în pumni. A petrecut două seri la rând învățând din manualul de istorie; multe date, multe evenimente! S-a trezit devreme ca să mai citească o dată lecțiile, în liniștea bucătăriei, în timp ce fierbea ceaiul.

Mama lui însă nu vede asta. Prima ei întrebare este despre alții (uh, mereu alții). Alți copii, alte rezultate, alte victorii. Îl doare. Îl doare pentru că spera la o singură propoziție:

„Sunt mândră de tine.”

Dar comparația a venit prima, ca un nor rece peste entuziasmul lui încă firav.

 

 

De ce ne grăbim să punem copiii pe un podium imaginar?

Ce căutăm în „cel mai bun”, „mai bun”, „mai sus”, „mai repede”?
O confirmare că suntem părinți buni? O măsurătoare a propriilor temeri? Sau credem, fără să ne dăm seama, că iubirea se câștigă prin performanță?

O comparație sănătoasă poate deschide drumuri; da, chiar poate. Ea poate inspira, poate trage după sine progres. Dar comparația care se așază ca o etichetă pe pieptul copilului devine greutate. Nu împinge în față; ea strivește.

 

Ce înțelege un copil când îl comparăm?

Un copil mic învață repede lecții foarte grele:

„Sunt bun doar dacă sunt mai bun ca altcineva.”
„Dragostea se dă cu porția.”
„Valoarea mea depinde de notele colegilor.”

În mintea lor fragilă, întrebările se transformă, încet, în îndoieli:
— Oare sunt destul?
— Merit să fiu iubit?
— Dacă nu am luat 10, mai sunt un copil bun?
— Dacă nu sunt cel mai bun, mai sunt văzut?

Și aici se naște rana. Rana aceea tăcută, pe care adulții o poartă ani la rând fără să-i știe începutul.

 

Doar vârfurile merită aplauze?

Ni se spune adesea: „La final, doar primul contează.”
Dar adevărul este că viața nu este un podium, ci un drum lung, cu momente de strălucire pentru fiecare.

Copilul tău poate fi „primul” într-o zi în care arată bunătate.
Primul într-o dimineață în care se ridică și încearcă iar.
Primul în curaj.
Primul în asumare.
Primul în efortul făcut în tăcere.

Tu vezi toate aceste momente în care poate fi primul?

 

Competiția cu sine e singura competiție sănătoasă

Competiția cu sine este matură, frumoasă, roditoare:

„Azi am făcut un pic mai bine.”
„Azi am răbdat, azi am învățat, azi nu am renunțat.”

Devine însă periculoasă când se transformă în autoacuzație:
„Nu sunt în stare.”
„Nu valorez nimic.”
„Alții oricum sunt mai buni.”

Această voce interioară se naște din comparațiile pe care le aud ani la rând.
Și începe să-i saboteze.

 

 

Să ne reînvățăm să privim copilul

Să le vedem efortul, nu locul din clasament.
Drumul, nu podiumul.
Strădania, nu nota.
Curajul, nu rezultatul.

Să fim ochii care se luminează când apar ei și nu când apar cifrele din catalog.

 

Un dialog care vindecă

— Ați primit lucrările la istorie?
— Da… Am luat 8!
— 8? Hei, îți știu munca. Ai învățat enorm zilele astea. Sunt atât de mândră de tine!
— Chiar… ești?
— Cum să nu fiu? Ai crescut mult. Se vede. Hai, spune-i și tatei. Meriți să te bucuri de reușita ta!

Și în privirea lui Andrei se aprinde o scânteie.
Cea pe care o aștepta.
Cea care spune:

„Eu contez. Eu pot. Eu sunt destul.”

Ionelia Burghelea este profesor de limba română la școală și profesor voluntar în cadrul asociației „Eu, tu și ei”. Din 2020, duce darul de carte în satele vrâncene care este primit cu bucurie și ajunge în toate camerele inimilor copiilor. Cele mai multe cătune sunt așezate la mulți kilometri de oraș încât sunt și uitate, dar sunt oameni care vin cu sufletul deschis în sălile mici din școli, cu lumina care abia trece prin ferestrele înguste, unde vocile copiilor se sting treptat și citesc povești educative. Unii copii privesc paginile unei cărți ca pe o poartă spre o lume la care altfel nu ar avea acces. Alții, datorită inițiativei c@rte în sate, prind glas și li se schimbă perspectiva despre educație.

Profesoara merge prin școli de câțiva ani și crede cu tărie că nu umple timpul degeaba, ci aprinde curiozități, deschide minți, drumuri și vindecă răni care nu se văd. Nu este doar un act educativ pentru Ionelia, ci reprezintă o formă de implicare în fața inegalității. Să o cunoaștem!

 

 

De când sunteți parte din proiectul Carte în sate?

Sunt deja cinci ani de când particip la activitățile Proiectului cultural c@rte în sate, iar în acest timp am avut ocazia să merg în foarte multe localități vrâncene, unele izolate, pentru a duce copiilor de acolo darul de carte și de lectură.

 

Ce rol ai și ce ați învățat în tot acest timp? De ce voluntar într-un astfel de proiect?

Sunt profesor voluntar, ofer o părticică din timpul de care dispun, din pasiunea pentru lectură și din priceperea / experiența dobândită ca profesor de limba română.

Am ales să fac voluntariat ducând mai departe o activitate începută de fiica mea. Încă de la prima mea acțiune, care s-a desfășurat în satul Năruja, în anul 2020, am constatat importanța de a merge în locurile greu accesibile din județul Vrancea, spre a fi alături de micuții de acolo, fiind însoțiți de voluntari inimoși, cu valize de cărți și cu voie bună. Proiectul c@rte în sate face activități de literație, promovează literatura de calitate, înființează mici biblioteci și susține dotarea celor deja existente cu volume care vin în ajutorul cadrelor didactice din spațiul rural, aflat la distanță de orașele ce dispun de un fond de carte bogat. Scopul cultural și cel educativ m-au determinat să nu rămân indiferentă la demersurile făcute de Silvia Vrînceanu-Nichita. Când eram o copilă, adolescentă, prin clasa a XI-a, domnul Liviu Topală, referent la Ateneul Popular și muzician, ne-a scos din întunericul neștiinței și al inculturii (muzicale), pe mine și pe colegii mei de generație care au avut dorința de înnoire lăuntrică: a creat seri de audiții în care ne-a făcut să-i iubim pe cei de la Pink Floyd, pe Jethro Tull sau Led Zeppelin. Atunci nu conștientizam cât de important era acest lucru, dar astăzi îi mulțumesc în gând.

 

Cum ați aflat de Carte în sate și care este programul dumneavoastră în această asociație?  Ce timp dedicați?

Am aflat de la fata mea, care făcea voluntariat alături de colegele ei în acest proiect, apoi am cunoscut-o pe Silvia Vrînceanu, un om frumos ca nimeni altul, care a înțeles câtă nevoie este de implicare și de acțiune, pentru a da o șansă la educație copiilor din mediul rural. Programul fluctuează în funcție de perioadele în care mergem mai des să ne întâlnim cu cititorii, de taberele organizate de Silvia sau de excursiile în care s-au implicat adesea chiar elevii și profesorii Școlii Gimnaziale ,,Oana Diana Renea’’. Le mulțumesc tuturor colegelor mele care au făcut parte din grupurile de voluntari ce au adus bucurie prin lectură în lumea satelor.

Sunt membru în juriul Concursului de scriere creativă din cadrul proiectului (Prietenii lui Cărțilă ne scriu). În luna decembrie a ultimilor ani am petrecut muuulte ore citind și recitind scrisorile participanților, care n-au fost doar vrânceni, ci din numeroase alte județe ori din București. Au fost premiați sute de copii, fiindcă nu am vrut să-i dezamăgim pe cei ce ne-au așezat pe filele scrisorii visurile lor.

Așadar, timpul dedicat proiectului nu cred că poate fi contabilizat. Nu mi-ar plăcea să-l văd menționat în vreo statistică.

 

Cu ce gând faci voluntariat? Cu ce gând te apleci asupra copiilor?

Dacă ai ceva de oferit din preaplinul sufletesc, nici nu-ți spui că e vreun fel de muncă, ci împlinirea unei chemări pe care o ai. Știu că e din ce în ce mai greu să ne creăm timp pentru noi, cu atât mai puțin – să găsim vreme pentru comunitățile în care trăim, dar fiecare moment petrecut alături de o echipă ca a Silviei te încarcă sufletește mai mult decât un concediu.

Sunt cadru didactic și știu câtă nevoie este de noi acolo unde sunt ființe micuțe, în formare, pentru care un început bun ca educație contează enorm. Aducem cu noi acea briză caldă care să sufle în pânzele corăbioarelor ce sunt acești copii, care vor naviga pe mările mai calme sau mai tumultuoase ale vieții.

 

 

În viața de zi cu zi sunteți cadru didactic?

Sunt cadru didactic, slujbă care, ca și actoria, te consumă până la feștilă. Oferi, fără să știi mereu dacă darul tău ajunge la inima copiilor, fără să poți aprecia imediat ce a crescut în solul în care ai pus răsad de flori ori de spice.

 

Ce experiențe ați avut anterior în voluntariat?

Dintotdeauna am știut că generozitatea este o formă de a întoarce vieții ceva din bucuriile pe care ți le-a adus. Am făcut voluntariat, în ultimii patru ani și în cadrul Asociației Renato, înființată de colega mea, profesoara Marcela Ghiuță. În cadrul Sistemului Național de Acțiune Comunitară, am activat încă din anul 2015.

Ce activități creative ați propus sau propuneți pentru citit?

Sunt foarte multe activități care pot dezvolta gustul pentru citit. Am început cu propunerea lecturării în mod gradual, cu texte mai accesibile copiilor, cu scriitori care le plac, iar treptat am ajuns să-i determinăm pe cei de liceu să încerce proza marilor scriitori români ori pe cea valoroasă din literatura universală.

Am propus lectură pe roluri, însoțită de personaje create pe loc sau îl aducem pe Cărțilă, Spiritul cărților. Întotdeauna alegem locuri care să-i inspire pe copii, în aer liber. Citatele de tip ,,Înțelepțenii’’ sunt realizate cu câteva zile înainte de acțiunea noastră și au rolul de a le trezi copiilor curiozitatea în legătură cu tema/temele cărților ce urmează a fi citite.

În câteva rânduri, am versificat, după ce am parcurs o operă literară, pornind de la întâmplările pe care le conținea. Acesta este un exercițiu care place copiilor iubitori de cuvinte și celor foarte inventivi.

La unele întâlniri cu cei mici am propus concursuri care constau în recunoașterea titlurilor operelor de Caragiale, amestecate în formulări neașteptate.

 

Cum măsurați impactul acțiunii Carte în sate?

Impactul caravanelor de lectură se măsoară prin numărul mare de copii participanți. În foarte multe rânduri, părinții și bunicii au rămas la activități, curioși fiind, iar apoi interesați, dornici și dumnealor să se bucure alături de noi.

Comunitățile în care am mers au fost atât de implicate, încât ne-au lăsat o impresie excelentă. Cadrele didactice și familiile micuților s-au implicat pentru ca acțiunile noastre să-i aducă împreună pe cât mai mulți copii. Au constatat că venirea caravanei este așteptată cu emoție, așa că au contribuit la crearea unei stări de bine, fie la școală, fie la biserică, la vreun muzeu ori la bibliotecă, așa cum a fost la Năruja.

 

Ce nevoi educaționale ați întâlnit? Cum se asigură sustenabilitatea proiectului pe termen lung?

Este o mare nevoie de ore de lectură cu copiii, de întâlniri în care să se discute semnificațiile operelor literare citite. Cei mici au nevoie de modele umane și din lumea din afara școlii. De aceea, voluntarii din acest proiect sunt atât de iubiți de ei, sunt invitați în diferite localități prin scrisori trimise pe adresa asociației, devenind prietenii mai marii, mentori ai celor mici care învață să descopere lumea cu ajutorul cărților.

Proiectul este sustenabil, dovadă fiind faptul că se derulează de peste opt ani, început fiind în anul 2017. Acest lucru se datorează generațiilor de voluntari formați de Silvia Vrînceanu, tuturor părinților acestora, care nu de puține ori au colaborat la organizarea taberelor de lectură; toți sponsorii, precum editurile sau librăriile care și-au oferit sprijinul au contribuit la factorul sustenabilitate a acțiunilor din proiect. În plus, toți copiii participanți, voluntari sau beneficiari ajung să se educe întru canalizarea resurselor spre reușită, iar aceasta într-un mod neforțat.

 

Ce indicatori ar trebui urmăriți pentru a evalua succesul?

Sunt acei indicatori cantitativi, care pot fi măsurabili, iar aici intră numărul mare de copii, fie voluntari, fie beneficiari, implicați. Apoi există un foarte mare număr de localități, din județul nostru și din alte județe, unde a ajuns caravana de lectură. De asemenea, s-au înființat colțuri de lectură în școlile în care nu există bibliotecă. S-a întâmplat lucrul minunat de care am pomenit la inițiativa copiilor care au participat la acțiunile proiectului. Totodată, au fost sute de copii care au participat la Concursul de scriere creativă. Nu dețin eu toate datele, dar ei proveneau din foarte multe județe ale țării, iar prezența lor în număr foarte mare la festivitatea de premiere ne-a dovedit că își doresc să se exprime și să fie auziți și apreciați. Copiii din Republica Moldova, la care am mers cu  Silvia Vrînceanu și cu alți voluntari au recitat și citit la Maratonul lecturii, în pandemie, când a fost realizat un exercițiu cultural. Am fost emoționați să-i revedem, implicați și ei în acțiunea de a dărui ceva din ceea ce au învățat.

Există și indicatorii calitativi implicați, precum: creșterea motivației pentru literatura valoroasă, îmbunătățirea competențelor de lectură, diversificarea gustului literar, implicarea comunităților, mulțumirea sufletească a tuturor celor care au luat parte la activități.

 

 

Ce resurse logistice, umane, financiare aveți la dispoziție?

Cea mai valoroasă resursă a unui voluntar este generozitatea. Dacă ești făcut pentru a împărtăși cu ceilalți ceea ce ai adunat înlăuntrul tău, vei găsi o formulă ca ele să atingă o inimă, un copil care le așteaptă. Apoi urmează timpul pe care ți-l faci, ca să-l aloci activităților și abia apoi vin celelalte: donație de cărți, acțiuni de colectă de carte sau de rechizite. Întotdeauna îți dorești să poți să faci mai mult, iar acesta este, de fapt, lucrul care te ține conectat la dimensiunea altruismului.

 

-Nu, nu vreau! Nu vreau așaaaaaa!

Băiețelul nostru de 5 ani este roșu la față, trântește și tropăie, pare că nu vede și nu aude nimic. Furia îl orbește. Este frustrat și nu știe și nu poate să se liniștească. Mama lui a încremenit!

Ohhh! 

Cristina chiar vrea să își susțină fiul, însă nu prea știe ce ar fi de făcut chiar acum!

Gestionarea emoțiilor puternice la un copil de cinci ani poate fi uneori o adevărată provocare. Furia, agitația sau refuzul de a asculta nu înseamnă că micuțul vrea să facă rău, ci că este copleșit. Cum putem să fim alături de el fără să ne pierdem calmul? În astfel de momente, cuvintele mamei pot deveni o adevărată ancora de siguranță. Cristina își dorește să fie prezentă, conectată și răbdătoare, chiar și atunci când copilul ei drag nu este receptiv.

 

 

Când copilul refuză să asculte

Când începe refuzul, cum răspundem fără să ridicăm vocea? Cristina poate spune cu blândețe: „Da, știu că nu vrei să faci asta chiar acum. Îți înțeleg frustrarea. Și totuși, am nevoie să te străduiești să o faci. Sunt aici cu tine.” Validăm astfel emoția copilului, însă îi oferim și un ghidaj clar. Nu este mai ușor pentru el să știe că nu este singur?

 

Când copilul este copleșit

Când emoțiile devin copleșitoare, ce poate face un părinte? Cristina îl poate invita să vorbească: „Vreau să îmi vorbești. Vreau să înțeleg ce anume face acest lucru atât de dificil pentru tine”. Întrebările blânde și atenția acordată îl fac să simtă că nu este singur în trăirea lui. Nu este tocmai asta ce își dorește orice copil? Să fie ascultat și înțeles?

 

Când conectarea pare imposibilă

Uneori, copilul nu se poate conecta deloc. Ce facem atunci când toate încercările par zadarnice? „Nu sunt supărată și nici furioasă. Vreau atenția ta pentru câteva minute.” Aceste cuvinte reduc presiunea și creează un spațiu sigur, în care copilul poate reveni treptat către dialog. Nu este minunat să putem crea astfel de momente de liniște chiar și în mijlocul furiei?

 

 

Când este nevoie de o pauză

Și dacă tensiunea este prea mare pentru a continua discuția? Pauza scurtă poate fi salvatoare: „Văd că îți este greu să asculți acum. Vom lua o pauză mică. Eu sunt aici și vom vorbi din nou în curând, cu alt ton și altă dispoziție.” Pauza nu este o pedeapsă, ci o șansă de respirație. Este firesc să avem nevoie uneori de câteva momente pentru a ne liniști.

 

Când se reface conexiunea

Odată ce furtuna emoțională se liniștește, cum reconectăm relația? „Îți voi asculta și ție părerea. Acum aș vrea să asculți și tu ce am eu de spus. Voi aștepta până când ești pregătit.” Chiar așa Cristina îi arată copilului că vocea lui contează, la fel ca și a ei. Exact asta dorim noi toți: să fim înțeleși și respectați. Și ascultați!

Cheia este echilibrul: limite ferme, exprimate cu empatie pentru fiii și fiicele noastre. Tonul cald, răbdarea și disponibilitatea emoțională îl ajută pe copil să învețe să asculte și să știe că este ascultat. Pauzele, consecvența și conectarea constantă construiesc încredere și siguranță. 

Întotdeauna relația aceasta, plină de înțelegere și grijă, îl face pe copil să se simtă înconjurat de dragoste și siguranță.

Desenele lui David #41

3 decembrie 2025 |
Drumul e același, dar atmosfera s-a schimbat. Vântul tăios, lumina rece și primele semne ale iernii transformă fiecare călătorie într-o poveste. Pornim motorul și lăsăm în urmă anotimpurile trecute, pregătiți pentru un sezon...

1 DECEMBRIE ❤️💛💙

1 decembrie 2025 |
Răsărit de soare, azi pe Stația Internațională "Dacă așezi altfel literele cuvântului "ROMÂNIA", vei descoperi, printre altele, expresia: "OM ÎN RAI"!!!De fapt, asta înseamnă ROMÂNIA! Să nu uitaţi niciodată!" - Nicolae...

Sfântul Andrei, ocrotitorul României

30 noiembrie 2025 |
În calendarul ortodox, ziua de 30 noiembrie este atât o sărbătoare religioasă, cât și un reper cultural, un moment în care memoria spirituală a unui popor întâlnește istoria primilor misionari creștini. Sfântul Andrei, „Cel Întâi Chemat”, este...

Desenele lui David #40

28 noiembrie 2025 |
Toamna a trecut, dar imaginea ei a rămas prinsă între clădirile reci ale orașului. Culorile calde ale copacilor sunt un ecou al unei toamne care a trecut, dar care încă mai respiră printre clădirile reci ale orașului. În „Desenele lui David”, chiar și...

Victoria Ghirvu, arta de a crea cu sufletul

27 noiembrie 2025 |
Victoria Ghirvu este o voce a artei trăite din interior, o artistă care împletește muzica, creația manuală și bucuria copilăriei într-un univers propriu, plin de emoție și autenticitate. Crescută într-o familie în care muzica și arta erau parte din aerul...

Cum se naște magia în cărțile pentru copii cu Adina Rosetti

27 noiembrie 2025 |
Într-o lume în care ecranele cuceresc tot mai mult teritoriul imaginației, există autori care reușesc, prin puterea poveștilor, să restituie copiilor și, uneori, chiar adulților, spațiul magic al visării, al frumosului sub toate formele sale, chiar al...

Maria Ciobanu – o viață în cântec

26 noiembrie 2025 |
Considerată una dintre cele mai importante interprete ale folclorului românesc, Maria Ciobanu a marcat peste jumătate de secol de muzică autentică. Prin timbrul ei, când cristalin, când sfâșietor de cald, a făcut ca muzica populară să nu fie doar cântată,...

Denisa Ploscariu, memoria vie prin Atelier ART

25 noiembrie 2025 |
Există artiști care își descoperă vocația târziu, prin studii și revelații intelectuale, și există artiști care se nasc purtând în ei, încă din copilărie, o taină a mâinilor. Denisa este dintre aceștia: o creatoare pentru care arta nu a fost...

Vi s-au adus lucrările?

24 noiembrie 2025 |
În noiembrie totul e intens pentru școlari. Multe lucruri noi de învățat și multe teste. Și multe întrebări, acasă: Vi s-au adus lucrările? — Ți-ai adus lucrarea, Andrei? — Da… Am luat 8. — 8? Dar Mara cât a luat? — 9. — Și...

Liniștind furia copilului

19 noiembrie 2025 |
-Nu, nu vreau! Nu vreau așaaaaaa!Băiețelul nostru de 5 ani este roșu la față, trântește și tropăie, pare că nu vede și nu aude nimic. Furia îl orbește. Este frustrat și nu știe și nu poate să se liniștească. Mama lui a...
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează