O cunosc pe Christine de mai bine de 10 ani și inima mi se umple de bucurie urmărindu-i parcursul artistic. Ea este pentru mine o lecție vie despre cum pasiunea, munca și perseverența pot clădi nu doar o carieră, ci un destin. În felul ei delicat și puternic, Christine îmi reamintește mereu că aceasta este, de fapt, cheia succesului în orice domeniu. Christine Razec este o voce care nu se oprește la granița muzicii. Ea respiră și trăiește arta ca pe un limbaj al inimii, un pod nevăzut între emoția proprie și sufletul celui care ascultă. Formată la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, sub îndrumarea unor maeștri care i-au șlefuit nu doar tehnica, ci și sensibilitatea, Christine a învățat că fiecare sunet poate fi o poveste, fiecare rol – o mărturisire. Debutul său precoce, în „Don Carlo” de Verdi, a fost începutul unei călătorii în care fragilitatea și forța se întâlnesc, în care vocea devine fereastră spre universuri nevăzute.

Astăzi, ca soprană și profesoară de canto la Music Hub Cluj-Napoca, Christine își dăruiește atât glasul, cât și lumina, formând tinere suflete și inspirându-le curajul de a fi autentice. Repertoriul ei, de la Mozart la Verdi și până la „Carmina Burana”, nu este doar o succesiune de partituri, ci o hartă a trăirilor pe care le străbate cu răbdare, disciplină și o sensibilitate rară.

Rădăcinile românești îi sunt ancoră și început, iar scena – locul unde vulnerabilitatea se transformă în putere. Prin tot ceea ce cântă, Christine Razec își propune să lase în sufletele celor care o ascultă nu doar aplauze, ci o amintire: momentul acela în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

„Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești.”

 

Christine, ce bucurie să povestim! Îți mulțumesc pentru ceea ce ești. Atingi suflete cu glasul tău, creezi emoție și inspiri. Spune-mi te rog, cum ai descrie universul tău, cine este Christine Razec?

Florin, îți mulțumesc din suflet pentru că te-ai gândit la mine în elaborarea acestui set de întrebări. Este o bucurie foarte mare și pentru mine să răspund la ele. În primul rând, mă identific cu valoarea umană pe care o am și pe care, de altfel, o avem cu toții, dar consider totodată că latura artistică joacă un rol semnificativ în propria viață deoarece universul meu se învârte în jurul acesteia. Sunt soprană și activez și în domeniul învățământului, fiind profesoară de canto la Music Hub, o școală privată de muzică din Cluj-Napoca.

„Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață.”

 

Vocea ta a străbătut ecouri de taină înainte de a fi auzită. Cum ai simțit prima dată că vocea ta nu e doar un instrument, ci un mijloc de a atinge ceva mai presus de tine?

Întrebarea aceasta este foarte frumoasă și prețioasă. Prima dată când am simțit că vocea mea nu este doar un instrument, ci un mijloc de a exprima ceva mai profund, a fost în momentul în care am conștientizat că fiecare sunet, fiecare frază cântată, nu rămâne doar în plan muzical. Vocea începe să se împletească cu trăirile și simțirile mele cele mai intime, devenind o radiografie a emoțiilor și a stărilor sufletești. În acel moment am înțeles că prin intermediul vocii pot transmite nu doar note și fraze corect interpretate, ci experiențe umane – bucurie, neliniște, iubire sau durere – atingând ceva care depășește simpla execuție tehnică, devenind astfel o formă de comunicare profundă și autentică.

Vocea nu se naște completă, ci se modelează sub privirea celor care știu să asculte. Cum te-au format anii de la Academia „Gheorghe Dima” și lecțiile primite de la conf. univ. dr. Ramona Coman și lect. univ. dr. Diana Țugui, nu doar ca soprană, ci ca artist și om?

Anii de studiu la Academia Națională de Muzică “Gheorghe Dima”, din Cluj-Napoca au reprezentat pentru mine consolidarea unui parcurs artistic important. Maeștrii de canto pe care i-am avut au jucat un rol esențial în dezvoltarea mea profesională și au contribuit în mod direct la șlefuirea identității mele artistice și umane. Am învățat că disciplina, consecvența și pasiunea pot transforma orice aspirație într-un stil de viață. De asemenea, am învățat să-mi gestionez emoțiile, să colaborez într-un cadru artistic complex și să valorizez diversitatea experiențelor umane, toate acestea reflectându-se în modul în care interpretez și trăiesc fiecare rol. Academia m-a învățat, astfel, că arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.

„Arta nu se limitează la execuția tehnică, ci este o formă de comunicare autentică, care implică sensibilitate, empatie și responsabilitate.”

 

Se spune că pregătirea unui sopran este ca un atelier de lumină: fiecare profesor și mentor adaugă o nuanță. Care au fost lecțiile care ți-au rămas întipărite în suflet din anii de studiu și perfecționare?

Cele mai importante lecții care mi-au rămas întipărite în suflet în anii de studiu și perfecționare țin atât de tehnică, cât și de abordarea artistică și umană a muzicii. Am învățat că vocea nu este doar un instrument, ci un mijloc de transmitere a emoțiilor și a trăirilor interioare. Am conștientizat importanța răbdării și a disciplinei în pregătirea fiecărui rol, dar și necesitatea de a rămâne sensibilă și autentică în interpretare. De asemenea, colaborarea cu colegii și mentorii mei m-a învățat să apreciez diversitatea perspectivei artistice, să fiu deschisă la feedback și să transform dificultățile tehnice sau interpretative în oportunități de creștere personală și profesională.

„Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.”

Ai muncit cu nume marcante ale operei românești și internaționale. Când ai plecat dintr-o lecție, ce cuvinte ale mentorilor tăi ți-au rămas în suflet și încă te inspiră?

Sunt o multitudine de sfaturi care au rămas cu mine de-a lungul timpului, dar cred că cele care au avut un impact major sunt: „Fiecare frază muzicală trebuie să aibă un sens, să spună o poveste”, „Nu căuta perfecțiunea, caută să devii mai bună pe zi ce trece”, „Nu te compara cu alții, compară-te cu varianta ta de acum o lună”, „Fă-ți personajul să trăiască, nu doar să sune frumos”, „Ai răbdare cu instrumentul tău”. Aceste fraze pe care mi le repet deseori m-au ajutat să conștientizez mult mai bine rolul meu ca artist liric și au stimulat perseverența, răbdarea și curiozitatea.

„La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine.”

 

La doar 23 de ani ai debutat în Don Carlo. Cum ai simțit că acel moment te-a definit sau te-a provocat?

La vârsta de 23 de ani am debutat cu rolul Voce dal cielo, din opera „Don Carlo”, de G. Verdi, la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, fiind o oportunitate foarte mare pentru mine. Pe de-o parte, m-a obligat să explorez resurse vocale noi și să integrez frazarea și dinamica într-un discurs coerent, echilibrând dimensiunea tehnică, cu expresivitatea discursului melodic. Pe de altă parte, m-a definit ca artist pentru că m-a pus față în față cu responsabilitatea de a transmite emoțiile unui personaj mai puțin central, dar cu un impact dramatic semnificativ, dezvoltându-mi astfel sensibilitatea interpretativă. Această experiență m-a provocat să-mi depășesc limitele vocale, consolidând astfel maturitatea mea artistică.

„Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc.”

Ai interpretat Carmina Burana ca soprană solistă. Ce strigăt interior ai auzit în momentul în care ai deschis glasul pe acea scenă amplă?

Interpretarea partiturii „Carmina Burana” are o profunzime aparte pentru mine deoarece această lucrare solicită o atenție intensă la nuanțe și frazare, dar și o capacitate de a surprinde contrastul dintre forță și delicatețe. Fiecare detaliu cere rafinament și precizie, dar momentul de maximă intensitate rămâne Dulcissime. Acolo am simțit că muzica mă poartă spre o zonă unde fragilitatea și strălucirea vocii se întâlnesc. Acea cadență este pentru mine nu doar o demonstrație tehnică, ci și o experiență de plenitudine artistică, în care muzica pare să atingă o formă de absolut.

Repertoriul tău e vast: de la Mozart la Verdi. Care partitură ți-a „luat răsuflarea” când ai citit-o prima dată și de ce?

Nu aș putea spune că există o singură partitură care mi-a luat răsuflarea, pentru că, de fapt, fiecare în parte a reușit să facă acest lucru în momentul în care am pătruns mai adânc în universul ei. La primul contact cu lucrarea descopăr doar conturul, dar odată ce mă apropii de rolul pe care îl studiez, pe măsură ce îi înțeleg nuanțele și subtilitățile, legătura devine tot mai intensă. Fie că este un personaj principal sau unul secundar, frumusețea lui se dezvăluie treptat și îmi aduce de fiecare dată aceeași emoție puternică. Muzica, de fapt, se află într-o conexiune directă cu acțiunea și trăirile personajului, iar acest dialog strâns face ca fiecare lucrare să pătrundă într-o manieră diferită, dar la fel de intensă în sufletul meu.

„Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.”

Renata Tebaldi spunea că ,,opera e o artă a inimii, nu doar a gâtului.” Cum îți antrenezi inima, nu doar vocea, pentru a trăi autentic fiecare rol?

Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică. Încerc să mă apropii de fiecare rol cu empatie și cu sinceritate, să înțeleg ce trăiește personajul și să mă raportez la contextul în care se află, adăugând propriul filtru. Vocea poate fi formată prin exercițiu și disciplină, dar adevărata autenticitate vine din felul în care inima reușește să vibreze împreună cu muzica.

„Cred că „antrenamentul inimii” începe dincolo de sala de repetiții. Presupune să rămâi deschis, să lași viața, emoțiile și experiențele să te modeleze, pentru ca apoi să le poți dărui mai departe prin muzică.”

 

Opera cere atât dăruire emoțională, cât și rigurozitate tehnică. Tu pe ce parte a balansului te simți cea mai confortabilă și de unde tragi forța pentru ce îți lipsește?

Pentru mine, cele două dimensiuni nu se exclud, ci se completează. Rigoarea tehnică îmi oferă siguranța și libertatea de a-mi exprima actul artistic, iar dăruirea emoțională dă viață și sens fiecărui sunet. Uneori mă simt mai aproape de una, alteori de cealaltă, dar forța vine întotdeauna din dorința de a transmite autentic ceea ce compozitorul a așezat în partitură. Când scriitura muzicală pare mai dificilă, încerc să o însuflețesc prin emoție; când emoția are nevoie de un contur mai proeminent, mă folosesc de tehnica vocală pentru a-l trasa. Doar prin acest echilibru cred că opera poate atinge cu adevărat sufletul celui care ascultă.

Dincolo de pregătire, cum te-a format Transylvanian Opera Academy ca artist și ca om? Ce lecție aparte ai învățat acolo?

Participarea în programul Transylvanian Opera Academy a reprezentat o oportunitate foarte mare pentru mine din punct de vedere artistic. Am avut șansa de a lucra cu personalități marcante ale muzicii clasice care, prin știința și experiența lor, ne-au „șlefuit” talentul. Mi-am îmbogățit semnificativ cunoștințele legate de tehnica vocală și de abordarea și studierea repertoriului specific vocii mele. Din punct de vedere personal, am învățat cum să fiu mai organizată și disciplinată în ceea ce privește parcursul meu profesional și am învățat ce presupune viața de artist.

„Să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni.”

 

În ce fel te ajută rădăcinile românești să îți construiești drumul internațional?

Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde. Consider că este foarte important să purtăm mereu în suflet și în minte parcursul nostru și locul care a contribuit considerabil la formarea noastră ca artiști și ca oameni. Cred că tocmai această ancoră interioară îmi oferă forța și echilibrul necesare pentru a da audiții în străinătate.

Ai simțit vreodată că tremuri când intri în scenă?

De fiecare dată simt că tremur pe scenă, indiferent de locul în care cânt. Emoțiile sunt atât de puternice încât mă vulnerabilizează profund și simt ca și cum aș rămâne dezgolită în fața publicului. Paradoxal, tocmai această stare de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer. Consider că fără aceste emoții, actul artistic își pierde din substanță și din profunzime, devenind doar un exercițiu de virtuozitate tehnică. Așadar, îmbrățișez fiecare stare care mă copleșește înainte să intru pe scenă deoarece reprezintă legătura mea directă cu publicul.

„Paradoxal, starea de fragilitate devine și forța care mă ajută să fiu autentică, să mă contopesc cu muzica și să dăruiesc tot ce am mai sincer.”

Ce se întâmplă în sufletul tău când vezi lacrimi sau bucurie în ochii oamenilor care te ascultă?

Toate aceste emoții pe care le citesc pe chipul oamenilor în timpul unei reprezentații sau la finalul ei aduc o recunoștință profundă, deoarece conștinentizez că am reușit să ating ceva esențial. Emoțiile lor îmi confirmă că muzica, pe lângă o artă indispensabilă umanității, a devenit un limbaj comun între noi, iar asta îmi umple inima de o bucurie nemărginită și îmi trezește dorința de a continua să caut adevărul personajului. Fiecare reacție sinceră îmi reamintește rostul artei: să ne atingă, să ne transforme și să ne aducă mai aproape unii de ceilalți.

„Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul.”

 

Drumul către artă e adesea singuratic. Ce ți-ai spus că merită tot acest efort, în momentele de ezitare?

Pasiunea imensă pe care o am pentru muzică. Sincer, nu îmi pot imagina nici o zi din viața mea fără să cânt sau să fredonez puțin. Deși drumul către artă este adesea singuratic, te îndeamnă la un proces de autocunoaștere și introspecție, care aduce constatări prețioase în ceea ce privește personalitatea ta. În momentele de ezitare, care apar inevitabil, îmi amintesc mereu de bucuria profundă pe care muzica o aduce atât mie, cât și celor care o primesc. Mi-am spus că fiecare sacrificiu, fiecare clipă de singurătate, merită pentru că arta ne oferă ceva incomensurabil: o formă de comunicare care transcende timpul și spațiul. Muzica ne permite să atingem sufletele celor ce ne ascultă și să dăruim emoții autentice, iar această putere transformatoare face ca experiența scenică să fie nu doar necesară, ci extrem de prețioasă pentru mine.

Dacă ai putea așeza la aceeași masă timpul și glasurile marilor soprane – Maria Callas, Mirella Freni, Nadine Sierra – ce întrebare ai adresa inimii lor de artist, și ce răspuns ai spera să îți atingă propria voce?

O întrebare foarte poetică și frumoasă. Cred că le-aș întreba cum au reușit să rămână mereu fidele propriei voci și personalității lor, în ciuda tuturor așteptărilor și presiunilor exterioare. Mi-aș dori ca răspunsul lor să fie unul care să mă învețe să îmbrățișez fiecare nuanță a propriei arte, să am curajul de a fi sinceră și vulnerabilă, dar și puternică în felul meu unic. Sper ca glasul lor interior să-mi atingă propria voce prin exemplul lor de dăruire, pasiune și autenticitate, reamintindu-mi că adevărata măiestrie stă în armonia dintre tehnică vocală și suflet.

„Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.”

Opera e un univers unde fiecare notă poartă emoție, fiecare rol cere sacrificiu, iar fiecare bătut din palme aduce răsplată. Christine, privind în urmă la drumul tău de soprană — de la primele lecții și repetiții până la marile scene — cum simți că munca, visurile și obstacolele ți-au modelat nu doar vocea, ci și omul care ești astăzi, și ce lumină vrei să lași în sufletele celor care te ascultă?

Privind în urmă, îmi dau seama că fiecare lecție, fiecare repetiție și fiecare obstacol au fost, în același timp, încercări și daruri. Toate experiențele mi-au modelat vocea, dar și sufletul, răbdarea și sensibilitatea. Pot spune că evenimentele mai puțin favorabile au fost cele care mi-au modelat semnificativ percepția asupra parcursului meu deoarece m-au purtat în situații în care mi-am cunoscut atât limitele umane și vocale, cât și calitățile. Parcursul avut până acum m-a învățat să îmbrățișez eșecul, să mă bucur de fiecare progres și să rămân fidelă propriei voci. Ceea ce sper să las în sufletele celor care mă ascultă este lumina emoției, momentele de conectare cu sufletul, în care muzica devine limbajul universal al iubirii.

Christine, unde te găsim în perioada următoare?

„Rădăcinile mele românești sunt un sprijin constant în parcursul internațional. Ele îmi dau un sentiment de identitate și de apartenență, creând o legătură profundă cu tradiția și cultura din care provin. În același timp, îmi amintesc mereu de simplitatea și sinceritatea cu care am început, de valorile pe care le-am primit acasă și pe care le port cu mine oriunde.”

A fi educator nu înseamnă să stai cu mâinile la spate, să dictezi sarcini, să impui comenzi. Pe lângă planificarea unor activități care să îi stimuleze pe copii emoțional, cognitiv, emoțional, educatorul bate la poarta sufletului celui mic și caută zilnic căi potrivite să intre în camera sa interioară. Sunt scenografi care pregătesc recuzită, decoruri, lumini în viața copiilor transformate în grijă, iubire, siguranță.

Unul dintre aceștia este Pitiș Maria, profesor educator încă din 2006 ce și-a manifestat dorința de a îmbrățișa alternativa educațională Step by Step încă din liceu. O găsim după atâția ani la catedră la fel de efervescentă ca și la 18 ani. Impropriu spus catedră, căci nu stă niciodată. Le zâmbește copiilor de la nivelul lor. Să îi cunoaștem traseul profesional!

Sunteți un om cu suflet care vă iubiți meseria. De când vă perindați în jurul copiilor?

Sunt educatoare din anul 2006 și de atunci trăiesc zilnic bucuria de a fi alături de copii. Iubesc enorm lumea lor plină de sinceritate și curiozitate, iar alegerea acestei meserii a fost firească pentru mine, pentru că am avut mereu ca prim model pe mama mea, o învățătoare dedicată din mediul rural, care mi-a arătat ce înseamnă răbdarea, bunătatea și dragostea pentru copii.

Ați fost tânăra care și-a ales meseria ușor?

Da, alegerea meseriei a fost una ușoară și naturală pentru mine. Am crescut văzându-mi mama cum își pune sufletul în tot ceea ce face pentru copiii din mediul rural. Am mers cu ea la școală, zi de zi, indiferent de anotimp sau vreme, încă de la vârsta de 3 ani. Atunci când a venit momentul să aleg, am știut din primul moment că vreau să le ofer și eu copiilor aceeași grijă, blândețe și sprijin pe care le-am văzut la ea. Decizia de a fi educatoare, nu învățătoare, a fost pentru faptul că eu scriu cu mâna stângă.

De-a lungul vieții, ne lăsăm inspirați. Ne lăsăm ghidați de profesorii noștri, cel mai probabil. Ați avut vreun cadru didactic model în ochii dumneavoastră pe lângă mama?

Da, de-a lungul vieții am avut câteva modele care m-au inspirat profund. În primul rând, mama mea, mi-a arătat ce înseamnă să pui suflet în tot ceea ce faci pentru copii. Apoi, doamna profesoara de limba și literatura română din cadrul Liceului Pedagogic, Gabriela Catrina, m-a impresionat prin felul în care ne preda. Prin metodele moderne pe care le folosea la clasă, reușea să ne capteze atenția, să ne facă să gândim critic și creativ. De la amândouă am învățat cât de important este să fii nu doar dascăl, ci și un sprijin pentru sufletul elevilor. Ulterior, în cariera mea, am avut și am colege cu experiență, care au contribuit la formarea mea și m-au sprijinit în permanență. Cred că am fost foarte norocoasă, fiind înconjurată de oameni atât de dedicați meseriei.

De fapt, ce înseamnă să fii model pentru cineva?

Pentru mine, un model este cel care te învață să rămâi om în orice situație: să fii corect, empatic și să respecți oamenii din jur. A fi model pentru cineva înseamnă să fii o sursă de inspirație și să lași o amprentă frumoasă în sufletul lui. Nu înseamnă să fii perfect, ci să arăți prin propriul exemplu ce înseamnă pasiunea, respectul, bunătatea și perseverența. Un model adevărat te face să-ți dorești să fii mai bun, te ghidează prin felul lui de a fi și te motivează să mergi pe un drum frumos în viață.

Cu ce valori doriți să plece în viață elevii pe care îi aveți la grupă?

Îmi doresc ca elevii mei să plece în viață cu bunătate și respect pentru cei din jur, cu încredere în propriile forțe și curajul de a visa. Vreau să înțeleagă cât de important este să fie sinceri, empatici și să nu renunțe niciodată, pentru că prin muncă și răbdare pot reuși orice își propun. Cred că aceste valori le vor fi sprijin oriunde îi va duce viața.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? Este una liniară, sinuoasă, bogată, inspirațională?

Povestea mea academică este una frumoasă, cu momente de învățare continuă și cu multe experiențe care m-au modelat ca dascăl. Nu a fost neapărat liniară, pentru că fiecare etapă a adus noi provocări și lecții prețioase. Am absolvit Liceul pedagogic, profil învățător – educatoare. A fost cea mai frumoasa perioadă. Am avut parte de dascăli dedicați. Am legat cu o parte din colege prietenii care încă rezistă. Vorbim aproape zilnic si ne bucurăm împreună de reușitele noastre sau ne suntem sprijin în momentele mai puțin plăcute. Am absolvit Facultatea de Științe Umaniste, dar nu m-aș regăsi la momentul acesta în meseria de profesor pentru elevii de gimnaziu sau liceu.

Formarea mea încă nu s-a încheiat. În prezent, mă implic în proiecte Erasmus +, particip cu interes la cursuri de formare sau activități de tipul Job shadowing în țări europene, aducând metode noi în sala de grupă și în rândul colegelor educatoare.

Anul trecut am fost premiată în cadrul Proiectului MERITO. Am cunoscut profesori dedicați și implicați. Prin participarea la forumuri și workshop-uri, am oportunitatea de a mă dezvolta profesional în permanență.

Dacă ați fi din nou la început de drum și ați avea 21-22 de ani, ați lua exact aceleași decizii de până acum? Adică, în ziua de azi, ați fi fost același profesor educator pe care noi toți îl cunoaștem?

Nu aș schimba absolut nimic din parcursul meu, deși începutul nu a fost deloc ușor. Imediat după absolvirea Liceului Pedagogic, m-am titularizat la o grădiniță cu program săptămânal, unde am fost nu doar educatoare, ci și „mamă” pentru 20 de copii cu vârsta de 3 ani care soseau lunea la grădiniță și se pleca acasă vinerea. Pentru că mi-a fost greu să accept acest tip de program săptămânal, am decis să mă transfer în următorul an la Grădinița cu program prelungit nr. 13 din Târgoviște, grădinița unde îmi desfășor și astăzi activitatea.

Indiferent de locul în care mi-am desfășurat activitatea,  am considerat că fiecare experiență, fiecare provocare și fiecare bucurie trăită alături de copii m-au format ca educator și mai ales ca om și m-au făcut să fiu exact profesorul pe care îl cunoașteți astăzi.

Să vorbim puțin despre orele și elevii dumneavoastră! Cât de greu vă era să mențineți interesul elevilor la ore?

Menținerea interesului preșcolarilor poate fi uneori o provocare, pentru că fiecare are ritmul și nevoile lui. Însă pentru mine, provocarea aceasta a fost mereu și o sursă de creativitate: am învățat să folosesc metode interactive, jocuri și activități practice care să-i implice activ și să le stârnească curiozitatea. Când reușești să vezi luminița din ochii lor atunci când înțeleg ceva nou sau se bucură de o descoperire, toate eforturile sunt mai mult decât răsplătite.

De ce step by step?

Am ales alternativa educațională Step by Step pentru că pune accent pe învățarea activă și se ține cont de ritmul fiecărui copil, oferind posibilitatea de individualizare a activităților și adaptarea acestora la nevoile și interesele fiecăruia. Sălile de grupă sunt structurate în centre de activitate (Alfabetizare, Matematică/ Jocuri manipulative, Științe naturale, Arte creative, Materiale de construcție, Joc de rol/ Gospodărie, Nisip și apă), unde copiii lucrează în grupuri mici sau individual, explorând și învățând prin activități diverse. De asemenea, implicarea activă a părintelui în sala de grupă consolidează parteneriatul familie – grădiniță, sprijinind dezvoltarea armonioasă a copilului și creând un mediu sigur și stimulativ pentru învățare.

De ce resurse vă folosiți acum?

În activitatea mea de zi cu zi mă folosesc de o varietate de resurse, atât tradiționale, cât și moderne. Folosesc materiale didactice clasice, jocuri educative, cărți, planșe și jucării care stimulează creativitatea și curiozitatea copiilor. Totodată, integrez resurse digitale și metode interactive care fac învățarea mai atractivă și mai eficientă. Cel mai important este să adaptez resursele nevoilor fiecărui copil și să creez activități care să-i implice activ, să-i motiveze și să le ofere oportunități reale de descoperire și învățare. Îmi creez resurse educaționale pentru preșcolari pe diferite site-uri: Canva, Livresq, Padlet, Wordwall, Twinkl Create.

Când s-a făcut trecerea de la tradițional la altă alternativă?

Încă din liceu, experiența participării la Întâlnirea de dimineață în cadrul practicii pedagogice mi-a stârnit curiozitatea și dorința de a fi educatoare în Alternativa educațională Step by Step. Încă din primul an de învățământ, am ales această alternativă educațională.

Vă găsesc  în mai multe roluri. Ce abilități credeți că dețineți?

Printre abilitățile mele aș spune că se numără comunicarea și relaționarea cu copiii și colegii, creativitatea în conceperea activităților, organizarea și planificarea proiectelor, flexibilitatea în abordarea situațiilor neprevăzute și răbdarea cu fiecare copil în parte. Îmi place să fiu aproape de copii și să îi văd cum descoperă lucruri noi. Uneori, găsim soluții împreună la provocări sau transformăm o activitate obișnuită într-o mică aventură. Îmi place să planific jocuri și proiecte creative, dar și să fiu flexibilă atunci când lucrurile nu merg exact cum am gândit. Cred că răbdarea și empatia mă ajută să înțeleg fiecare copil în parte și să îl susțin să își descopere talentele. La finalul zilei, cel mai mult mă bucur când văd că au învățat ceva nou și s-au simțit minunat. Fiecare zi este plină de îmbrățișări și zâmbete calde venite din partea copiilor.

În istoria artei românești, Cecilia Cuțescu-Storck are un loc aparte. Pictoriță talentată, muralistă de anvergură europeană, profesoară și militantă pentru emanciparea femeilor, ea a fost prima femeie profesor universitar de artă din Europa și una dintre cele mai influente figuri culturale ale primei jumătăți de secol XX.

Viața și opera sa reflectă nu doar talent artistic, ci și o energie extraordinară, o dorință de a moderniza arta românească și de a promova rolul femeii în societate.

Formare

Cecilia s-a născut la 14 martie 1879 la Câineni, jud. Vâlcea, într-o familie cu rădăcini aromânești. Tatăl său a murit devreme, iar educația Ceciliei a fost susținută de mama și bunica ei, femei puternice care i-au transmis convingerea că destinul unei femei poate depăși barierele impuse de societate.

A studiat pictura la Școala de Belle-Arte din București, însă în 1879 pleacă la Munchen, unde urmează cursurile Demenakademie, avându-i ca profesori pe Fehr și Schmidt. Experiența germană îi deschide noi orizonturi, dar adevărata maturizare artistică o trăiește la Academia Julian din Paris, unde a studiat în perioada 1899-1905 și unde intră în contact cu impresionismul, simbolismul și arta decorativă modernă.

În 1902, lucrarea sa Nud este acceptată la Salonul Champ-de Mars din Paris, unul dintre cele mai exigente saloane ale epocii. În 1905 expune la Anvers și la Salonul de toamnă parizian, iar în 1906 organizează prima sa expoziție personală la Galeria Hessѐle, pe Rue Laffitte, Paris.

Întoarsă definitiv în România în 1906, este cooptată în gruparea „Tinerimea artistică”, unde expune alături de Constantin Brâncuși.

Cariera artistică

La București, Cecilia se afirmă rapid prin lucrări monumentale. În 1916 primește prima comandă de pictură murală – Agricultura, Industria și Comerțul, pentru holul Băncii Marmorosch-Blank. Tot atunci fondează, împreună cu Olga Greceanu și Nina Arbore, „Asociația artistelor plastice”, cunoscută și ca „Grupul celor trei doamne”.

Printre cele mai importante creații se numără:

• Frescele de la Aula Academiei de Studii Economice (1933) – „Istoria comerțului românesc”
• Plafonul Sării mari de recepție a Palatului Republicii (1934) – o apologie a artelor românești
• Lucrări de mari dimensiuni cu tematică alegorică, mitologică și istorică.

Profesor universitar

În 1916 devine profesor la catedra de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din București, fiind prima femeie din Europa cu o astfel de funcție universitară. Cariera de profesorat s-a întins pe un sfert de veac, timp în care a format sute de studenți.

Ea însăși povestea cu umor și dârzenie despre câte obstacole a trebuit să depășească pentru a câștiga concursul: „S-a mers până acolo încât să se caseze de două ori concursul la care totuși reușisem. Dar m-am prezentat a treia oară și tot am izbutit să ocup catedra.” Această tenacitate a făcut-o un simbol al drumului deschis femeilor în lumea academică.

Recunoaștere internațională & militantă pentru emanciparea femeilor

Cariera Ceciliei Cuțescu-Storck a avut și o puternică dimensiune internațională:

• 1924, 1928 – reprezintă România la Bienala de la Veneția
• 1929 – primește Marele Premiu la Expoziția Internațională de la Barcelona, pentru tablourile În extaz și Interior; este decorată de guvernul spaniol cu ordinul „Meritul Civil”
• 1931 – expune la Amsterdam, Bruxelles, Haga, Milano și Atena
• 1933 – primește titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare din partea Franței
• 1934 – participă la expoziții la Belgrad, Roma, Varșovia

În 1937 devine președinta Sindicatului de Arte Frumoase, poziție pe care o deține timp de doi ani – o altă premieră pentru o femeie artist.

Cecilia a fost o luptătoare pentru recunoașterea femeilor în artă. Asociațiile și expozițiile organizate de ea și de colegele sale au oferit vizibilitate artiștilor femei într-o epocă în care ele erau marginalizate.

Prietenia ei cu Constantin Brâncuși este emblematică – la Paris vizitau împreună muzee, mergeau cu tramvaiul și împărțeau mese simple cu mămăligă și ouă ochiuri. Legătura lor a rămas una de respect reciproc și solidaritate artistică.

Viața personală

S-a căsătorit cu sculptorul Frederic Storck, formând un cuplu de creatori remarcabili. Reședința lor din București, astăzi Muzeul de Artă Frederic și Cecilia Cuțescu-Storck, era un salon cultural în care se întâlneau artiști, scriitori și intelectuali ai vremii.

În 1943 publică volumul autobiografic „Fresca unei vieți”, în care povestește formarea sa artistică și lupta pentru recunoaștere. În 1966, cartea apare într-o ediție revizuită sub titlul „O viață dedicată artei”.

La 90 de ani, omagiată de Uniunea Artiștilor Plastici, declara:

„Sunt mândră când mi se admiră pictura, dar mă simt fericită atunci când am prilejul să constat că ea e admirată drept un produs al artelor românești. Atunci știu că am făcut ceva pentru patria mea.”

Recunoaștere și moștenire

• 1957 – primește titlul de Maestru Emerit al Artei
• 1958 – are loc la Sala Dalles o amplă retrospectivă cu peste 400 de lucrări
• 1969 – se stinge din viață la București, pe 29 octombrie

Astăzi, opera ei rămâne reper pentru modernismul românesc și pentru afirmarea femeilor în artă. Muzeul Storck, frescele de la ASE și amintirea sa de pionier al emancipării feminine îi cinstesc memoria.

Sursă foto: moderism.ro – România literară, nr. 11, 1969, p. 27

Dávid este un om al călătoriilor, al întâlnirilor și al privirilor care nu se lasă păcălite de aparențe. Fotograf profesionist, dar în primul rând explorator al umanității, David a ales să-și dedice viața descoperirii felului în care oamenii își poartă identitatea. Dincolo de aparatul foto, el rămâne un spirit curios, un transilvănean maghiar care a crescut simțind greutatea granițelor și care astăzi își revendică libertatea prin drumuri deschise spre lume.

Proiectul său, Geofolk, este mai mult decât o colecție vizuală de costume tradiționale din peste 60 de țări. Este o cronică a diversității culturale, spusă prin culori, texturi și chipuri. În fiecare fotografie, David surprinde nu doar un port de sărbătoare, ci și bucuria, demnitatea și vulnerabilitatea comunităților care îl poartă. Acolo unde alții văd doar un veșmânt frumos, el descoperă o poveste, un fragment de memorie, o mărturie a identității.

Între drumuri prin sate izolate și expoziții în capitale europene, David Botond și-a construit rolul de martor al lumii. Nu urmărește spectacolul, ci autenticitatea; nu caută doar imaginea, ci sensul din spatele ei. Și tocmai de aceea, întâlnirea cu munca lui devine mereu o invitație la reflecție: cine suntem, de unde venim și cum purtăm mai departe ceea ce ne definește. Așa l-am cunoscut și eu, căutând dovezi vii, autentice și regionale, cu aparatul foto în mână și curiozitatea la purtător. Vă invit să îi urmăriți activitatea pe rețelele sociale – Geofolk. Veți rămâne … cel puțin surprinși.

Cine este Dávid Botond dincolo de aparat și expoziții? Cum te definești tu însuți, în câteva cuvinte?

Dávid Botond este un om curios, de naționalitate maghiară, care trăiește în Transilvania și lucrează ca fotograf profesionist. Nu îi plac constrângerile. Poate și pentru că în tinerețe, din cauza granițelor închise, s-a simțit adesea izolat. Astăzi preferă să călătorească prin lume și caută mereu noi întâlniri din care să aibă ce învăța.

„Și alții călătoresc, nu doar eu. Și alții fotografiază, nu doar eu. Uită-te pe rețelele sociale, sunt pline de selfie-uri. Eu însă am decis să mă concentrez peste tot pe oameni și mai ales, pe porturile de sărbătoare. Acesta a devenit filtrul prin care văd lumea și pe care doresc să îl arăt și altora.”

 

Cum ai descrie proiectul Geofolk în cel mai simplu mod, pentru cineva care îl aude prima dată?

Dacă ar trebui să îl formulez foarte scurt: tipologia portului de sărbătoare a țăranului. Nu nobiliar, nu militar, ci al oamenilor simpli. Cel mai simplu mod în care pot descrie activitatea: arăt cum se îmbracă oamenii în alte părți. Fiecare își cunoaște obiceiurile de îmbrăcăminte de sărbătoare din propria regiune, dar, comparativ, peste tot altundeva lucrurile sunt diferite și surprinzătoare.

Ce te-a determinat să pleci la drum cu ideea aceasta uriașă: să aduni costume populare din peste 60 de țări?

Curiozitatea. Și alții călătoresc, nu doar eu. Și alții fotografiază, nu doar eu. Uită-te pe rețelele sociale, sunt pline de selfie-uri. Eu însă am decis să mă concentrez peste tot pe oameni și mai ales, pe porturile de sărbătoare. Acesta a devenit filtrul prin care văd lumea și pe care doresc să îl arăt și altora. Caut asta peste tot. Asta a dat sens călătoriilor, chiar dacă între timp a trebuit să renunț la multe lucruri. De exemplu, deși am fost de mai multe ori în Croația, aproape că nu am văzut marea, pentru că fotografia a fost mereu pe primul loc. Și totuși a meritat, fiindcă prin imagini am putut transmite ceva special.

Cum arată viața din spatele unui proiect care te-a purtat prin atâtea țări? Ce înseamnă, concret, să fii mereu cu geanta pregătită pentru un nou colț de lume?

Astăzi aproape că nu mai există pentru mine călătorie fără fotografie. Cea mai mare provocare este organizarea și pregătirea. Odată ajuns la fața locului, cel mai important lucru este să fiu cât mai eficient. Perioadele cele mai potrivite sunt primăvara și toamna: nu există mulțimi de turiști, iar lumina și culorile sunt mai frumoase. Iarna fotografiez mai rar, pentru că zilele sunt scurte și oamenii sunt mai puțin dispuși – parcă ar crede că fotografiile se pot face doar vara. Și totuși, și iarna se nasc imagini frumoase, doar că mai rar apare ocazia.

Care a fost cea mai grea încercare din aceste călătorii – un moment în care ai simțit că proiectul ar putea să se oprească?

Cu cât călătoresc mai departe, cu atât riscurile sunt mai mari. Este adesea dificil să înțelegi obiceiurile și sărbătorile locale. De exemplu, chiar dacă am ajuns în Turcia de mai multe ori, nu am reușit până la urmă să fotografiez porturi 100% autentice. Acolo am învățat că în Orient nu ți se spune niciodată „nu”, dar un „da” nu înseamnă nimic concret. Această experiență m-a învățat că cunoașterea culturii este la fel de importantă ca și cunoștințele tehnice de fotografie.

Dar care a fost cea mai luminoasă întâlnire, acel om sau acea comunitate care ți-au dat energie să mergi mai departe?

Întotdeauna există întâlniri speciale. Revin mereu aceleași trăiri: oamenii sunt recunoscători că îi fotografiez. Nu doar că acceptă, dar chiar îmi mulțumesc. Și asta este valabil atât la popoare mari, cât și la cele mici, pentru că tradițiile aparțin comunităților. Iar în asta constă adevărata lor putere.

In ce colț de lume ai simțit cel mai mare impact pe care îl are costumul tradițional în viața de zi cu zi? Cum a fost experiența?

În Portugalia m-a impresionat faptul că nu doar porturile de sărbătoare, ci și cele de zi cu zi sunt prezentate cu mândrie. Pentru ei, folclorul include și o recoltă sau o pescuire, adică introduc în spectacole și poveștile cotidiene, transmițând astfel tradiția. Pentru mine, asta înseamnă că pentru a înțelege o cultură nu este suficientă podoaba de sărbătoare. Trebuie să vedem și luptele și îndatoririle de zi cu zi, pe care portul și spectacolul le evocă.

Premiul „Cetățeanul European 2021” a confirmat valoarea proiectului tău. Cum ai trăit acel moment și ce responsabilitate simți acum în raport cu Europa și cultura universală?

M-a surprins recunoașterea, pentru că nu obișnuiesc să aplic, așa că nu am așteptări legate de premii. Mi-a luat timp să conștientizez importanța lui. Astăzi văd cât de mult mă ajută când iau legătura cu o comunitate, adesea verifică cine sunt. Am observat că premiul „Cetățean European” mă legitimează, și ulterior îmi confirmă chiar ei acest lucru.

Expozițiile Geofolk au ajuns în mari capitale europene. Cum reacționează publicul internațional la acest demers?

Publicul este mereu surprins de diversitatea porturilor. În cadrul expoziției în aer liber, vizitatorii cunosc de obicei, în afară de propriile porturi, doar câteva ținute celebre la nivel mondial, cum ar fi rochiile de flamenco din Andaluzia, costume de carnaval de la Rio sau kiltul scoțian care, de fapt, nici nu pot fi considerate porturi populare. Expoziția devine astfel un fel de călătorie culturală, în care oamenii se miră de ceea ce este evident și totuși, necunoscut pentru ei.

Ce ai învățat de la oamenii simpli pe care i-ai fotografiat, din sate sau orașe, și care nu și-au pus niciodată problema că tradiția lor ar putea fi patrimoniu mondial?

Primul și cel mai important lucru pe care l-am învățat este că orice cultură nu are legătură cu nivelul de școlarizare. Cultura înseamnă modul în care oamenii trăiesc, viața de zi cu zi în realitatea ei. Tradiția nu este ceva oficial, pe care o vezi doar în muzeu, ci este ceva viu. Oamenii o poartă, o sărbătoresc și astfel o transmit mai departe. Cea mai mare valoare nu se găsește în cărți, ci în oameni.

Albumul Geofolk este un fel de încununare a muncii tale. Cum ai trăit momentul în care l-ai ținut pentru prima dată în mână?

Deși în jurul expoziției mele am simțit mereu un anumit interes pentru o carte care să conțină fotografiile, sincer să fiu, nu am forțat apariția ei. Mi-a fost teamă de această sarcină, fiindcă este un subiect extrem de sensibil. Este o mare responsabilitate să publici o lucrare care privește atâtea națiuni și comunități. Când am avut pentru prima dată cartea în mână, am răsfoit-o aproape cu teamă, temându-mă de eventuale greșeli sau inexactități, deși verificasem împreună cu editura de cel puțin o sută de ori. Astăzi însă sunt mândru de rezultat.

Cât de greu este să reduci mii de fotografii, mii de chipuri și povești, la câteva sute de pagini? Ce ai simțit că trebuie neapărat să rămână acolo?

Foarte greu. Mai întâi a trebuit să găsesc conceptul, să îl așez într-un cadru. Așa am ales ca primul volum (ce optimism!) să fie despre porturile regiunilor din cele 27 de state membre ale UE. Chiar și cu aceste limite s-a dovedit ca materialul de bază a fost suficient de bogat. Și cu acest concept am vrut, totodată, să aduc un omagiu premiului „Cetățean European”.
Inițial am selectat aproximativ 1500 de fotografii și le-am împărțit în 27 de fișiere, gândindu-mă că editura să lucreze cu ele. Apoi am început munca, iar până la final, editorul a mai „stors” din mine încă 3000 de fotografii. Așa s-a născut rezultatul final, care este și meritul editurii.

Cum te influențează călătoriile și întâlnirile cu oameni din culturi diferite în felul în care privești lumea și fotografia?

Așa cum am spus și mai devreme, importanța regiunilor a crescut mult în ochii mei. În orice zonă  pornim, cultura se schimbă la fiecare 50 de kilometri. Am înțeles că nu fotografiez „maghiari” sau „români”, ci porturile secuilor, ale celor din Țara Călatei, ale ceangăilor din Moldova, ale moroșenilor sau ale moldovenilor. Această diversitate regională este cea care ne face cu adevărat bogați din punct de vedere cultural, de aceea cred mult mai mult în regionalism decât în naționalism.

După tot drumul acesta prin lume, după zeci de țări și mii de fotografii, ce ai descoperit de fapt: lumea sau pe tine însuți?

Bună întrebare! Pe parcurs, nu am învățat doar despre porturi, ci și despre mine însumi. Cred că, în sfârșit, am înțeles unde îmi sunt limitele. Și, deși nu sunt talentat în multe lucruri, mi-am găsit propriul drum. Asta mi-a dat șansa să mă perfecționez. În sfârșit am ceva în care cred și pe care îl pot arăta și altora. Și poate cel mai frumos este că am făcut toate acestea fără să îmi dau seama câtă muncă am depus de fapt.

David, unde nu ai fotografiat în România până acum și ți-ai dori să ajungi? Hai să facem să se întample!

În România încă am multe de descoperit, în special în zona Moldovei. Aici includ și Republica Moldova. Totodată simt că diversitatea Dobrogei și cultura popoarelor de pe malul Dunării îmi rezervă încă multe surprize.

„Între drumuri prin sate izolate și expoziții în capitale europene, David Botond și-a construit rolul de martor al lumii. Nu urmărește spectacolul, ci autenticitatea; nu caută doar imaginea, ci sensul din spatele ei. Și tocmai de aceea, întâlnirea cu munca lui devine mereu o invitație la reflecție: cine suntem, de unde venim și cum purtăm mai departe ceea ce ne definește.”

Dacă nu era mama copiilor de la grădiniță, poate ar fi fost pe un șantier, construind case. Elena Ștefan, în schimb, trăiește prin ceea ce face. Și-a găsit sensul și îmbrățișează cu mare deschidere tot ce vine spre ea atât timp cât în centru este copilul. S-au scurs 26 de ani, dar își aduce aminte și în prezent de primii ochi pe care i-a văzut formând prima clasă pe care a condus-o. Poate cu temeri sau emoții, dar s-a lăsat descurajată de voci negative care ar fi văzut-o făcând Drept.

A devenit mamă singură tânără. S-a îmbrăcat cu pelerina unei femei super puternice și a călătorit prin viață cu gândul că se merge doar înainte, fără regrete. Să o cunoaștem!

Elena, al câtelea copil ești în familia ta și când ai văzut lumina zilei?

Sunt primul copil din familie, mai am încă trei frați mai mici. M-am născut acum 50 ani într-un cătun de poveste, Coșuleni, din comuna Bălușeni. Părinții mei au fost agricultori. Mama are patru clase, iar tata cinci.

Cu ce valori ai crescut?

Am crescut într-o familie simplă unde am învățat că nimic nu „cade din cer”, trebuie să muncim pentru ceea ce vrem să obținem. Am învățat de mici să muncim mult,corect și cinstit.

Oare ai simțit priviri sau ai auzit glasuri în comunitatea în care ai crescut din pricina faptului că ai devenit mamă tânără?

Am devenit mamă la 19 ani și atunci a fost maturizarea mea instantanee. Am termi nat liceul,m-am căsătorit, am dat admitere la Drept și am reușit, dar nu am mai început facultatea. Am născut un băiat. Nu am simțit atunci priviri sau glasuri. La țară lucrul acesta se întâmpla, nu eram eu o excepție. Doar o fostă profesoară mi-a spus atunci că m-ar fi văzut pe alt drum.

Lucrai deja în învățământ?

Nu.

Care este/cum sună povestea fetei care a devenit educatoare? Te-ai visat încă din copilărie că vrei să fii în mijlocul copiilor?

Nu visam să lucrez cu copiii, dar îmi plăcea să învăț. A fost o întâmplare care mi-a schimbat destinul. Am divorțat după patru ani de mariaj. Căsnicia nu era ce trebuia. Nu mă regăseam acolo, așa că am pus punct și am început să mă gândesc la viitor, viitorul meu și al copilului. Cumpăram ziare și căutam soluții, locuri de muncă și am găsit un anunț în care scria că se fac înscrieri pentru colegiul de învățători-educatoare. Am început cursurile,I ar din anul II am început să lucrez necalificată. Am obținut diploma în 2000 și de atunci lucrez ca educatoare. Prima mea grupă de preșcolari  a fost în județul Brașov și a avut 44 de copii. După trei ani am plecat din Brașov și m-am reîntors în județul natal, Botoșani.

Cum a fost să fii și mama copilului tău, dar și mama tuturor copiilor de la grădiniță?

Cred că Dumnezeu a dăruit fiecăruia dintre noi un har care să ne binecuvânteze existența și anume cel de a înțelege, de a mângâia,de a fi aproape, de a aduce bucurie în sufletul fiecărui copil și de a-i îndruma pașii. Pentru copiii cu suflete curate, pline de viață, am încercat mereu să fiu mama care știe să-i ocrotească, să-i iubească, să-i mângâie și să nu uite să le zâmbească. Am încercat să le dăruiesc totul din suflet, gândindu-mă că numai așa voi putea forma copii care la rândul lor vor iubi, vor respecta și vor aprecia oamenii.

I-am mângâiat, i-am apreciat mereu pentru ceea ce au făcut bun, i-am dojenit cu blândețe, ne-am jucat împreună. I-am învățat să aibă încredere în puterile lor și să nu se supere când greșesc pentru că din greșeli se învață. I-am ajutat să înțeleagă ce este bine să facă pentru ca într-o bună zi să devină oameni adevărați. Prin exemplul personal, am încercat să le sădesc în sufletele lor curate dragostea și respectful pentru oameni. Am încercat să combin rolul mamă-educatoare și ceea ce am vrut să duc către copilul de acasă am dus și către copiii de la grădiniță. Sunt mulțumită și recunoscătoare pentru ceea ce am reușit să modelez ca mamă și ca educatoare.

La a câta generație ești și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în toți acești ani?

S-au scurs 26 ani din cariera mea didactică, cu  bucurii și emoții nestăvilite, cu gândul la cei care au plecat mai departe în viață, la cei ce vor pleca cât și la cei pe care îi voi primi cu brațele deschise. Ori de câte ori am intrat  în sala de grupă, am simțit că anii aceștia au fost și vor rămâne cei mai frumoși ani ce mi-au marcat existența ca dascăl. Copiii mi-au umplut zilele cu mireasma vârstei lor fericite și fără griji, mi-au dat dragostea lor dezinteresată și rostul meu pe lume.

Îmi imaginez că nu vrei să vorbești desprea realizările profesionale pe lângă gradele didactice și toate cursurile de perfecționare făcute, dar aș dori să împărtășești proiectele tale de suflet. Vei inspira fără doar și poate.

Așa, doar pentru inspirație pentru colegii mei, vă voi prezenta câteva exemple. Mi se spune des că sunt sursă de inspirație pentru colegi. Ce să spun? Îmi crește sufletul de bucurie!Sunt omul care nu ține ideile doar pentru sine. Îmi face plăcere să împărtășesc cu  alții.

Unul dintre proiectele mele de suflet este Programul de formare și predare asistată al Teach for Romania. În luna iunie 2025 am devenit Alumn Teach for Romania. Pot spune că în cei doi ani de program m-am dezvoltat foarte mult profesional și personal. Sunt recunoscătoare pentru toate experiențele de care am beneficiat în cadrul programului. La sfârțitul programului am beneficiat de o finanțare pentru a constui în curtea grădiniței, un foișor pentru activități outdoor.

La începutul anului 2025 am absolvit programul de dezvoltare preofesională „Educator de viitor” organizat de Uipath Foundation. Timp de 6 luni, alături de alte 20 de educatoare din România am beneficiat de  ore de formare online și o săptămână de formare fizică la București. La sfârșitul programului am obținut o finanțare pentru a dota grădinița cu materiale didactice.

De 4 ani sunt coordonatorul „Centrului Afterschool Nouă ne pasă Bălușeni”. Am aplicat și am obținut finanțare pentru ca 60 elevi să beneficieze de masă caldă și activități remediale .Finanțarea este asigurată de Fundația „Nouă ne pasă”.

Pot spune că din acest an am început să culegem roadele muncii noastre. La Evaluarea Națională elevii s-au descurcat destul de bine. De obicei, școala noastră era printre ultimele  din județ la Evaluarea Națională. În 2025 rezultatele au fost bune. Și cred că o contribuție semnificativă a adus faptul că elevii au participat la activitățile Centrului Afterschool.

În ultimii doi ani am obținut două finanțări în valoare de 10000 euro prin programul „Start ONG” . Cu acești bani am organizat ateliere pentru preșcolari și am achiziționat 20 costume populare autentice.

În ultimii patru ani am mai colaborat cu Fundația „Noi Orizonturi” în diferite programe:„Clubul meseriilor rurale”,„Clubul familiei”,„Service Learning la clasă” ,Asociația „Totul Este Posibil(Educație)”, „Ateliere fără frontiere”, Asociația „Antonia Citește”, Asociația „OvidiuRo”,Asociația „Cu Alte Cuvinte”,World Vision Romania.

În cadrul colaborărilor pe care le-am avut am format echipe alături de colegi din școală, am organizat activități pentru copii, părinți, comunitatea locală.

De unde gândul de a depăși granițele unității și să te răsfiri prin proiectele la care ai aplicat ca să primești finanțare?

Am ajuns acum 4 ani în școală și am simțit că este nevoie de implicarea mea. Am simțit că lipsește ceva. Copiii, părinții erau dornici de activități extrașcolare, dar nu aveau parte de astfel de activități. De asemenea, baza materială a unității era foarte,foarte slabă. În cei 4 ani m-am implicat și am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să schimb ceva.

Alături de echipele de proiecte am avut întotdeauna sprijin Primăria Bălușeni. Cu tot ceea ce a fost necesar. Chiar și un sfat sau o vorbă de încurajare ne-a fost de mare ajutor…

Bineînțeles că și Primăria Bălușeni a obținut finanțări notabile pentru educația din comună: au fost construite două grădinițe noi, au fost reabilitate toate școlile din comună, au fost dotate cu foarte multe materiale didactice: table interactive, laptopuri, imprimante în fiecare clasă, jocuri și jucării în grădinițe, s.a.m.d.

Ce ai făcut cu prima finanțare? Cum ai împărțit banii primiți?

Primele finanțări le-am obținut începând cu anul 2007.Atunci erau destinate perfecționării mele ca dascăl. Cu bursele Comenius am urmat cursuri în Europa.

Uitându-mă în urmă,  îmi dau seama că acele burse m-au ajutat foarte mult în dezvoltarea carierei didactice. Banii erau destinați pentru plata cursurilor,cazare,transport,diurnă.

Nu a inventat nimeni roata și ne inspirăm ba din stânga, ba din alta. Dar, oare, curajul de unde îl ai?

L-am avut dintotdeauna, cred. L-am avut și l-am folosit la orice pas. Chiar îmi place și mă încarc cu energie pozitivă atunci când ies din zona de  confort.

Am întrebat de curaj pentru că, cred cu tărie, nu ai fost mereu felicitată pentru dedicarea ta. Nici nu ai așteptat faima, onoarea, dar nu e ușor să faci de una singură.

Am avut proiecte individuale, dar am avut și am și acum în derulare proiecte de echipă alături de colegi profesori. E adevărat că am simțit și invidie uneori, dar pe mine și lucrul acesta mă încarcă. Visez la vremurile când nu voi mai simți priviri răutăcioase și ne vom bucura sincer împreună și  alături de copii.

Pe lângă dragoste pentru copii, ce trebuie să mai dețină un educator?

Cred că trebuie să ai har. Este una dintre profesiile pentru care trebuie să ai har.

Ce s-ar fi făcut tânăra Elena dacă nu îmbrățișa meseria aceasta?

Cred că mi-ar fi plăcut să fac ceva în domeniul construcțiilor. Am construit în 2010 o casă. M-am implicat începând  de la proiect și până la finalizare. Mi-a plăcut foarte mult…Mă simt bine în depozite cu materiale de construcții. Da, cred că aș fi construit, dar mă bucur că am îmbrățișat cariera de dascăl și că încerc să „construiesc” oameni.

Mia a venit astăzi de la grădiniță cu ochii înlăcrimați. Ținea foaia strâns la piept și, printre suspine, i-a spus mamei: „Am depășit…”. Era tristă că, în încercarea ei de a colora, creionul alunecase peste linia groasă ce contura gutuia dolofană. Și asta sigur este greșit….

Mama a privit-o îngândurată. Se întreba cum să o încurajeze, fără să lase o simplă linie să umbrească bucuria Miei de a desena.

Valoarea coloratului în contur

Contururile pot cuprinde spații prietenoase pentru cei mici. Ele oferă repere clare și îi ajută pe copii să descopere formele și granițele dintre „înăuntru” și „afară”. Înăuntrul conturului și în interiorul conturului: iată două lumi ce pun concentrarea celor mici la încercare! A colora într-un spațiu delimitat sprijină atenția, coordonarea dintre ochi și mână și …răbdarea. Pentru mulți copii, această structură aduce liniște și sentimentul că au un cadru anume în care să așeze culoarea aleasă.

Riscul unei cerințe prea stricte

Atunci când coloratul „corect” devine o regulă rigidă, povestea se schimbă. Dacă i se cere copilului să nu depășească niciodată linia, bucuria desenului se poate transforma în frustrare. Motricitatea fină se dezvoltă treptat, iar mâinile mici încă învață să controleze creionul.

A cere perfecțiune prea devreme înseamnă a cere imposibilul. Și, mai mult decât atât, înseamnă a transmite mesajul că expresia personală nu e destul de bună.

Desenul ca libertate

Pentru copii este despre poveste, culoare și joacă, și nu neapărat despre reguli. Bucuria stă în libertatea de a depăși liniile, de a alege culori neașteptate și de a transforma foaia într-un univers propriu: așa se naște creativitatea și încrederea în sine. Liniile pot ghida, însă nu ar trebui să devină ziduri.

Pentru Mia, „a depăși” nu este un eșec, ci un pas firesc pe drumul ei de învățare. Iar mama? Mama îi va aminti fetiței ei că desenul are valoare tocmai pentru că poartă urmele mâinilor și inimii ei.

Foarte des o poți confunda pe tânăra Bianca Maldan cu un copil de-al ei de la școală. Dacă ar fi să o pui în mijlocul lor, m putea spune că se pierde printre ei. Nu, însă, pentru că e stăpână pe ea și pe ceea ce deține. Poartă zilnic încredere că aduce, pe lângă noțiunile matematice, lumină, sprijin și că le oferă copiilor spațiul securizant de care au nevoie când nu sunt acasă. Toate acestea le-a învățat în interiorul Academiei Teach for Romania.

Este bucată din organizație și dacă ar fi să o întrebi peste ani dacă ar lua aceeași decizie de a fi parte din puzzle-ul lor, ar zice negreșit un mare da. Ce beneficii i-a adus, tocmai de la Bianca aflăm. Să o cunoaștem!

Bianca, ce culoare îi dai prezentului tău?

Cred că ar fi un galben cald. Îmi dă senzația de lumină, de speranță și de energie bună. E culoarea pe care o văd atunci când intru în clasă și copiii mă întâmpină cu un zâmbet. Mă bucur de fiecare zi și de fiecare clipă pe care o pot trăi alături de elevi. Îmi sunt foarte dragi toți și simt că au nevoie de cineva care să le dea speranță.

Cum arată sufletul tău de când aparții comunității Teach for Romania?

Mai liniștit și în același timp mai plin. E ca și cum am descoperit o familie extinsă care crede în aceleași valori. Mă simt susținută și inspirată constant. Am întâlnit oameni minunați care luptă pentru același scop ca și mine, și anume sa le oferim copiilor spațiul de care au nevoie. Să le oferim din lumina noastră și să le sădim în ei speranța că cineva este acolo pentru ei.

Chiar așa, de când ești bucată din această organizație și ce ți-ai luat frumos de pus la inimă în tot acest timp?

Am intrat în Teach acum 2 ani și cred că cel mai frumos lucru pe care l-am primit e încrederea. Încrederea că pot să fac o schimbare reală și că fiecare gest, oricât de mic, contează.  Încrederea că tu poți fi cel care face o schimbare.

Mi am mai luat și speranța. Știu că oricât de greu și dificil ar fi sa nu uiți să ai speranță. Știu că în Teach oamenii sunt speranță și oricând ai nevoie de cineva, mereu o să găsești o ușă deschisă.

Hai să mergem la începuturile tale! De când cochetai cu gândul de a fi cadru didactic? Poate din copilărie?

Când m am înscris la facultatea de matematică, mi-am dat seama că vreau sa fiu profesor. Am văzut ce se întâmplă în școli și mi-am dorit să fac o schimbare. Mi-am spus că eu sunt cea care va face această schimbare. Îmi doresc foarte mult să le ofer elevilor șansa să vină la școală ca într-un mediu sigur, unde nu învață doar teoreme, definiții, ci sunt văzuți și ascultați.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Aș zice că e o poveste cu suișuri și coborâșuri. Am avut parte de profesori extraordinari care mi-au deschis drumuri, dar și de momente în care mi-a fost greu. Totuși, fiecare experiență m-a format și m-a adus unde sunt astăzi.

Profesorii au contribuit foarte mult la creșterea mea. M-au îndrumat și au fost alături de mine cu sfaturi și tot ce am avut nevoie.

Cea mai mare provocare în educație care este?

Să reușim să facem educația relevantă pentru fiecare copil, indiferent de unde vine. Să nu fie doar teorie, ci și punți către viață.

Este dificil să lupți cu mentalitatea părinților. Sunt unele familii care au mulți copii și nu-i pot susține în școală și copiii nu fac decât 8 clase. Sunt unii părinți care nici eu nu știu carte și nu-i pot ajuta pe elevi.

Despre comunitatea în care predai (dacă predai și nu ești doar viitor cadru ce se perfecționează odată cu TFR) ce-mi poți spune?

Comunitatea mea e una mică, dar cu suflet mare. Copiii vin din familii care nu au mereu cele mai multe resurse, dar au o dorință de a fi văzuți și sprijiniți.  Sunt unele familii cu mulți copii care nu-i pot sprijini în școală, dar totuși fac minimul necesar să – trimită si să vină la școală. Învăț zilnic de la ei ce înseamnă reziliența.

Când te-ai înscris în Teach, știai că te vei apleca copiilor din medii vulnerabile. Nu te-a speriat?

Ba da, m-a speriat un pic. Dar am învățat că frica e normală și că atunci când o înfrunți, ea se transformă în putere. Astăzi, pot spune că m-a ajutat să cresc mult mai mult decât credeam. Știam in ce medii o să merg și cu ce o să mă confrunt, dar pot zice că acum, datorită Teach for Romania și a încrederii pe care mi-a dat-o,

am putut mai ușor să mă integrez.

Am întrebat asta dată fiind vârsta ta. Ești des confundată cu elevii?

Da, se întâmplă des! La început era ciudat, dar acum o iau ca pe un compliment. Copiii se deschid mai ușor atunci când simt că „doamna” nu e atât de departe de lumea lor. Îmi place că ei mă văd mai apropiată de ei și le este mult mai ușor să comunice cu mine. Se deschid și nu le este rușine să întrebe.

Bianca, cum poți crește copii responsabili fără pedepse?

Prin dialog și prin exemplu personal. Copiii au nevoie să înțeleagă consecințele, nu să fie doar pedepsiți. Cred că responsabilitatea vine din relația de încredere, nu din frică. Asta încerc să le ofer elevilor. Un spatiu sigur unde pot greși și să înțeleagă de ce ceea ce au făcut nu este corect. Să le ofer exemple din viața personala.

De unde ar trebui să plece schimbarea? De la nivel micro sau macro?

Cred că trebuie să vină din ambele direcții. De sus, prin politici coerente și resurse, dar și de jos, prin fiecare dascăl care își face treaba cu pasiune. Întâlnirea dintre aceste două niveluri e cheia.

Puțini oameni ai epocii premoderne pot fi numiți, pe drept cuvânt, „enciclopediști” — spirite universale care au îmbinat politica, arta, știința și filosofia. Unul dintre aceștia a fost Dimitrie Cantemir (1673–1723), domn al Moldovei, cărturar poliglot, istoric, geograf, filosof, muzicolog, etnograf și diplomat. Opera sa vastă și vizionară îl așază printre cele mai strălucite figuri ale culturii române și europene din epoca preiluministă.

Origini și formarea intelectuală

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 la Silișteni, lângă Vaslui, ca fiu al voievodului Constantin Cantemir. A fost crescut în spirit umanist, învățând greacă, latină și slavonă, iar mai târziu turcă, arabă și persană.

În 1687 a fost trimis la Istanbul ca ostatic de onoare al Porții Imperiul Otoman, unde a stat peste 20 de ani. Aici a studiat la Colegiul Patriarhiei Ecumenice și a intrat în contact cu mari savanți orientali și europeni. A devenit un excelent cunoscător al culturii otomane, fapt care îi va influența decisiv scrierile ulterioare.

Domnia și alianța cu Petru cel Mare

În 1693 a fost numit domn al Moldova pentru o scurtă perioadă (trei săptămâni), dar adevărata domnie a avut loc între 1710 și 1711. În acest răstimp, a încercat să scoată țara de sub dominația otomană și să o alieze cu Rusia țarului Petru cel Mare, prin Tratatul de la Lucești (1711).

Campania antiotomană s-a încheiat cu înfrângerea de la Stănilești, iar Cantemir, împreună cu familia și boierii fideli, s-a refugiat în Rusia. Deși scurtă, domnia sa a fost remarcabilă prin încercarea de a integra Moldova într-o alianță europeană antiotomană.

Consacrarea ca savant

Stabilit la Moscova și apoi la Sankt Petersburg, Cantemir a fost primit ca prinț al Imperiului Rus și consilier al lui Petru cel Mare. Aici și-a desfășurat cea mai mare parte a activității intelectuale, devenind membru al prestigioasei Academia din Berlin (din 1714), primul român primit într-o academie europeană.

În Rusia a continuat să scrie în latină, greacă și rusă, redactând opere de istorie, filosofie, geografie, lingvistică și muzicologie. A murit în 1723, fiind înmormântat la Dmitrievskoe, lângă Moscova (rămășițele i-au fost aduse în 1935 în Biserica Trei Ierarhi din Iași).

Opera științifică și culturală

Activitatea sa științifică este impresionantă ca diversitate și profunzime. Printre lucrările cele mai importante se numără:

• Descriptio Moldaviae (1716) — comandată de Academia din Berlin, este prima descriere geografică, etnografică și politică a Moldova, conținând hărți, date demografice și observații culturale.
• Istoria ieroglifică (1705) — prima lucrare alegorică și satirică de proporții din literatura română, o cronică politică mascată sub forma unei fabule cu animale.
• Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (1714–1716) — istoria ascensiunii și decăderii Imperiul Otoman, lucrare de referință în Europa secolului al XVIII-lea.
• Tratatul Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea (1698) — eseu filosofico-moral despre relația dintre credință și rațiune.
• Tratatul de muzică turcească Cartea științei muzicii — una dintre cele mai vechi lucrări sistematice despre muzica otomană, în care a creat și un alfabet muzical propriu.

Opera sa acoperă domenii extrem de variate: teologie, istorie, filosofie, geografie, lingvistică, drept, etnografie, muzică și artă militară.

Limbi și erudiție

Cantemir stăpânea fluent 11 limbi (română, greacă, latină, slavonă, turcă, arabă, persană, rusă, germană, franceză și italiană), ceea ce i-a permis să acceseze direct surse orientale și occidentale și să fie un mediator cultural între Est și Vest — o raritate absolută pentru vremea sa.

Moștenire și posteritate

Moștenirea lui Dimitrie Cantemir este dublă:

1. Națională — Este considerat unul dintre întemeietorii culturii române moderne, un precursor al iluminismului și al ideii de stat național.
2. Europeană — A fost unul dintre primii savanți est-europeni recunoscuți de marile academii occidentale, contribuind decisiv la cunoașterea Imperiul Otoman și a Europei de Sud-Est în spațiul savant al Occidentului.

În prezent, numele său este purtat de numeroase instituții educaționale, printre care Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București, licee și colegii din toată țara, precum și de sate și străzi. Dimitrie Cantemir a fost mai mult decât un domnitor: a fost un spirit universal, un vizionar și un punte între Orient și Occident. Într-o epocă dominată de războaie și instabilitate, el a ales să construiască prin cultură și cunoaștere, lăsând în urmă o operă impresionantă care încă inspiră și definește identitatea culturală românească.

Sursă foto: Facebook Dimitrie Cantemir

Învățătoarea Cristina Bereschi este din 2005 formator de caractere. Este omul ce educă suflete, este conectorul dintre familie și școală. Creează contexte de învățare în unitatea din Alpina pe care a îmbrățișat-o cu două decenii în urmă. Un amar de timp, dar anii nu se cunosc că au trecut atunci când ne gândim la energia sa molipsitoare.

S-a perfecționat continuu, a studiat, a vrut să devină puntea dintre copii și educație și i-a reușit. Nu a fost ușor să se țină de acest obiectiv, să alunge glasurile negative care, uneori, strigau că face parte dintr-o categorie minoritară. Ceea ce își propusese să facă în viață a câștigat în detrimentul vocilor descurajatoare.

Predă limba romani, chiar dacă părinții săi nu au învățat-o în sânul familiei lor. Cunoaște istoria și tradiția romilor și transmite mai departe cu mândrie.

Cum v-a găsit anul acesta nou școlar având în vedere situația contextuală?

Anul școlar a început cu emoții, dar și cu dorința de a sprijini copiii din comunitățile dezavantajate să aibă șanse egale deși situația contexuala m-a lăsat cu un gust amar.

Cum vă este sufletul după atâția ani de învățământ?  Cum arată el?

Sufletul meu este plin de recunoștință, dar și de responsabilitate față de elevii care au nevoie de mai mult sprijin.

Din 2005 sunteți bucată din sistem. În ce context ați abandona meseria pe care ați îmbrățișat-o?

Aș renunța la meserie doar dacă sănătatea nu mi-ar mai permite să fiu lângă copii.

Mai mult decât o meserie, ci e vocație. Cine v-a insuflat gândul de a vă îndrepta spre educație și spre copii?

Am ales educația inspirată de propria mea învățătoare și de dorința de a fi sprijin pentru cei mai vulnerabili.

Sunteți puntea dintre copii și limba romani. Care a fost motivația de a învăța limba romani și de a o transmite mai departe?

Am învățat limba romani ca să păstrez vie identitatea și să le dau copiilor încredere în rădăcinile lor.

Doamna învățătoare, cu ce valori ați crescut în interiorul familiei dumneavoastră?

În familie am crescut cu respect, muncă și credință – valori pe care le transmit și copiilor din clasele mele.

Ați simțit priviri de-a lungul experienței la catedră? Sau poate întrebări? Sau poate curiozități din partea colegilor?

Au existat priviri și întrebări, dar le-am văzut ca ocazii de a deschide dialog și de a apropia oamenii.

Dar când erați elevă aveți vreo amintire neplăcută din pricina etniei pe care o purtați?

Da, am trăit momente grele din pricina etniei, dar m-au făcut mai puternică și mai empatică.

Dar amintirile cele mai dulci care sunt?

Cele mai dulci amintiri sunt jocurile simple ale copilăriei și bucuria de a învăța.

Purta drag de carte fetița Cristina când era mică? A visat din copilărie că o să se aplece asupra copiilor?

Încă din copilărie am iubit cărțile și am visat să devin dascăl pentru a fi alături de copii.

Sunteți învățătoarea pe care ați avut-o? Sau ați învățat din neglijența celei ce v-a pus stiloul în mână?

Am preluat ce era bun de la învățătoarea mea și am încercat să schimb ce nu mi-a plăcut.

Ce meserie au părinții dumneavoastră? S-au identificat în totalitate cu valorile categoriei din care faceți parte?

Părinții mei au fost oameni simpli, muncitori, care mi-au transmis demnitate și perseverență.

Despre comunitatea în care ați trăit ce-mi puteți spune? Cât de mare e procentul e ocupat de cei ce poartă etnia pe care o purtați și dumneavoastră?

Comunitatea mea de origine este bogată în tradiții și a fost un sprijin puternic în formarea mea.

Dar despre comunitatea în care predați ce-mi puteți mărturisi?

Comunitatea în care predau este dezavantajată, dar încerc zilnic să dau copiilor curaj și să le deschid drumuri spre o viață mai bună, iar rezultatul se va vedea in timp.

A trecut perioada de acomodare, suntem la final de septembrie. Copiii și-au (re)descoperit la școală prietenii sau și-au făcut prieteni noi. Și asta e minunat! Dar prietenia are nevoie de ghidaj: cum arată un prieten adevărat? Cum recunoaștem florile autentice ale prieteniei?

Silvia s-a așezat lângă Daria și Mihai. Copiii ei sunt fremătători și au multe lucruri de povestit: ce a zis doamna de mate, ce glumă îndoielnică a făcut colegul de bancă, unde vor merge în excursii în toamna asta… 

…Și prietenii? Cum sunt prietenii?

-Mama, nu știu ce să cred despre Simona. Nu m-am simțit azi confortabil când am discutat cu ea. Daria a căzut pe gânduri.

-Mda, și pe mine m-a iritat azi purtarea lui Iancu, oftează Mihai.

-Asta înseamnă că e un moment tare bun să discutăm despre prieteni și prietenie, zâmbește cald mama. Hai să vă spun ce știu eu:

Prietenul competitiv

Ai observat prietenul care se compară mereu cu tine? Note, haine, atenție – orice poate deveni competiție. Și ce se întâmplă atunci când reușești ceva important? În loc să se bucure pentru tine, stă bosumflat sau chiar încearcă să îți umbrească succesul. În prieteniile adevărate, prietenii se sprijină și se bucură unul pentru altul. Prietenia nu are loc pentru competiție și invidie.

Prietenia cu condiții

„Dacă nu faci așa, nu mai ești prietenul meu!” – dacă auzi aceste cuvinte, e un semnal de alarmă. Prietenia nu se construiește pe șantaj emoțional, pe secrete apăsătoare sau pe presiuni care te pun în pericol. Prietenii adevărați îți respectă dorințele și limitele.

Posesivitatea în prietenie

Unii prieteni îți interzic să vorbești cu alții: „Ești doar prietenul meu, mi-ai promis!” – acesta nu e respect, ci posesivitate. Și, pe termen lung, poate deveni toxic și periculos.

Încrederea – temelia prieteniei

Ai încredințat un secret, iar a doua zi îl știe toată clasa? Atunci ceva nu este în regulă. Încrederea este piatra de temelie a prieteniei. Fără ea, nu există siguranță, sprijin sau stabilitate.

Echilibrul dintre a da și a primi

În prietenia autentică există echilibru: uneori dai mai mult, alteori primești mai mult. Important este ca prietenul să fie acolo, să ofere ceea ce poate – sprijin, ascultare, înțelegere. Dacă cineva e lângă tine doar ca să ia, fără să ofere, merită să te întrebi dacă e într-adevăr prieten.

-Dragii mei, prietenia adevărată nu înseamnă competiție, condiții, posesivitate sau trădare. Înseamnă sprijin, bucurie pentru reușitele celuilalt, respect al limitelor și încredere. Fii atent la semnalele de alarmă și rămâi aproape de acei oameni care îți respectă vocea, libertatea și inima. Pentru că prietenii adevărați nu îți iau lumina, ci te ajută să strălucești și mai mult. 

Pentru Daria și Mihai va fi de acum mai ușor: vor observa și vor cerne și se vor bucura de adevărații prieteni!

Inginer, pedagog, vizionar al urbanismului și pionier al energeticii, Dimitrie Leonida a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale României moderne. Prin munca și viziunea sa, Bucureștiul și România  au intrat în epoca modernă a energiei și a tehnicii, el legând numele său de electrificarea țării și de formarea generațiilor de ingineri.

Originile și formarea sa

S-a născut la 23 mai 1883, la Făgăraș, într-o familie numeroasă cu 11 copii. Tatăl său, Atanase Leonida, era ofițer, iar mama sa, Matilda, provenea dintr-o familie de intelectuali germani stabiliți în România. Această combinație de disciplină și cultură a influențat masiv destinul copiilor: între frații și surorile lui se numără figuri celebre precum sculptorița Gheorghe Leonida (autorul capului statuii „Cristos Mântuitorul” din Rio de Janeiro) și artista Florica Leonida.

Dimitrie a studiat la Școala Politehnică din București, unde a obținut diploma de inginer electrician în 1908. Ulterior, și-a continuat pregătirea la Școala Politehnică din Charlottenburg (Berlin), una dintre cele mai prestigioase instituții tehnice ale Europei. Aici a luat contact cu cele mai noi idei despre urbanism, electrotehnică și exploatarea hidroenergetică.

Primele inițiative

Încă din perioada studiilor, Leonida a fost pasionat de energia hidroelectrică. Proiectul său de diplomă, prezentat în 1908, viza electrificarea întregii Românii prin valorificarea potențialului hidroenergetic al Carpaților. Această viziune era extraordinar de modernă pentru epocă și anticipa, cu decenii înainte, marile hidrocentrale românești de pe Olt și de la Porțile de fier.

Întors în țară, el a devenit profesor la Politehnica și și-a asumat misiunea de a forma ingineri români la standarde europene. A înființat laboratoare moderne și a introdus metode practice de predare.

Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” – un dar pentru București

În 1909, la doar 26 de ani, Leonida a fondat Muzeul Tehnic din București, primul de acest fel din România și unul dintre puținele existente în Europa acelor vremuri. Muzeul a fost gândit ca o instituție educativă deschisă tuturor, în care publicul să ia contact direct cu invențiile, mașinile și tehnologiile moderne.

Colecția a crescut spectaculos de-a lungul decadelor, incluzând turbine, motoare, locomotive, prototipuri și machete de centrale electrice. Muzeul există și astăzi.

Profesor și formator de generații

Pe lângă munca de cercetător și de vizionar al urbanismului, Leonida a fost un pedagog desăvârșit. La Școala Politehnica din București, unde a predat timp de peste 40 de ani, a format generații întregi de ingineri energeticieni și electrotehnicieni.

Se spune că prelegerile sale erau captivante, iar laboratorul său era unul dintre cele mai moderne din țară. Elevii îl descriau drept exigent, dar pasionat, cu o energie de nestăvilit atunci când vorbea despre rolul științei în progresul națiunii.

De-a lungul vieții, Dimitrie Leonida a elaborat și susținut numeroase proiecte pentru modernizarea României:

• Planul național de electrificarea – un program coerent pentru a aduce electricitatea în sate, orașe, industrie și transport.
• Uzina electrică Grozăvești – a participat la conceperea și extinderea acestei uzine care a alimentat Bucureștiul.
• Rețele de tramvaie electrice – a susținut modernizarea transportului public în București.
• Hidrocentrale – a militat pentru valorificarea apelor de munte prin centrale hidroelectrice, anticipând proiecte mari din a doua jumătate a secolului XX.

Recunoaștere și moștenire

Activitatea sa a fost recunoscută atât în România, cât și în străinătate. A fost membru al unor societăți de profil, a publicat studii și articole, iar după 1948 a continuat să activeze ca profesor și consultant în domeniul energetic.

A murit în 1965, la București, lăsând în urmă o moștenire uriașă – nu doar planuri și instituții, ci și un spirit al modernizării prin știință.

Dimitrie Leonida a fost mai mult decât un inginer, a fost, totodată, și un vizionar al modernității românești. Într-o vreme când România era încă preponderent rurală, el visa la electrificare, la modernizarea transporturilor și la educația tehnică în masă.

Surse foto: Galeria Foto a Muzeului de Istorie Bicaz, ler.is.edu.ro

Crina e un chip de lumină crescut din dorul copilăriei și din frumusețea satului românesc, purtând în glas amintirea ulițelor, a colindelor și a serbărilor modeste în care emoția i-a înflorit pentru întâia dată. Este poate o poveste țesută între două lumi: cea a cântecului și cea a științelor exacte. Dacă muzica i-a dăruit sensibilitatea și ochiul pentru frumos, programarea i-a adus rigoarea și echilibrul — două fețe ale aceleiași ființe care știe să îmbine emoția cu disciplina. În glasul ei se simt rădăcinile Văii Barcăului, dar și puterea de a rămâne verticală într-o lume unde autenticul se amestecă adesea cu zgomotul trecător.

Nu s-a născut cu o ladă de zestre plină, dar a simțit nevoia să-și clădească singură o comoară: porturi cusute după modele vechi, din migala mamei și o coroniță purtată la propria cununie, semn al legăturii dintre iubire și tradiție. Costumul este poveste, identitate și mărturie că frumusețea locului se poate duce mai departe printr-un gest simplu: acela de a-l îmbrăca cu mândrie.

Dar mai presus de toate, Crina este o voce a dorului. Dor de copilărie, dor de casă, dor de cei dragi. Un dor care nu se stinge, ci se transformă în cântec și în emoție împărtășită. Iar cel care o ascultă descoperă, dincolo de frumusețea timbrului, o punte invizibilă între generații, o chemare de a ne întoarce, iar și iar, la ceea ce iubim cel mai mult: rădăcinile noastre.

„Crina e un chip de lumină crescut din dorul copilăriei și din frumusețea satului românesc.”

Spune-mi despre copilăria ta: cum te-a atras întâia dată muzica populară. Care a fost primul cântec care ți-a atins sufletul?

Când privesc acum înapoi și mă gândesc la copilărie, îmi vin în minte imagini cu momentele petrecute în casa părintească alături de fratele și surorile mele, de jocurile inofensive, pline de bucurie de pe ulițele satelor si orașului natal în care am crescut (am avut șansa de a locui și a cunoaște mai multe zone datorită profesiei tatălui, aceea de preot), de vacanțele petrecute la bunici și de zilele care treceau fără nici o grijă. Cât despre muzica populară pot spune că a fost ca o iubire care a crescut treptat și rădăcinile ei s-au înfipt tot mai adânc în suflet odată cu trecerea anilor. În casa familiei mele nu se asculta doar folclor; de multe ori stând cu mama prin bucătărie, o ascultam pe Mădălina Manole, Anda Călugărean, Laura Stoica, dar și pe Maria Tănase sau Ileana Sărăroiu. Legătura mea cu muzica populară pot spune că a început să se formeze la vârsta de 7 ani când am trecut pragul cercului de folclor de la Clubul Copiilor din Șimleu Silvaniei, condus de doamna profesor Cornelia Neaga. Treptat, această legătură s-a creionat tot mai frumos în fiecare an sub îndrumarea dânsei, dar și din dorința care a crescut în mine de a afla cât mai multe despre tradițiile, obiceiurile si costumele din zona mea, iar astăzi pot spune că muzica populară face parte întru totul din mine. Cântecul care mi-a atins sufletul pentru prima oară este unul dintre primele pe care le-am învățat la orele de canto, „Când era maică-ntr-o lune” a lui Nicolae Mureșan, pe care l-am cântat singură la una dintre serbările din clasa I. Cred că m-a marcat acest cântec pentru intensitatea emoțiilor pe care am trăit-o atunci, fiind pusă să cânt în fața unei mulțimi de oameni, dar și pentru faptul că mă regăsesc în versurile acestui cântec, fiind născută și eu într-o zi de luni.

„Când privesc acum înapoi și mă gândesc la copilărie, îmi vin în minte imagini cu momentele petrecute în casa părintească alături de fratele și surorile mele, de jocurile inofensive, pline de bucurie de pe ulițele satelor si orașului natal în care am crescut, de vacanțele petrecute la bunici și de zilele care treceau fără nici o grijă.”

 

Privind înapoi la copilăria ta, ce cântec sau obicei din acea perioadă ți-ai dori să-l transmiți copilului tău? Cum simți că tradiția sau muzica au devenit parte din poveștile pe care le împărtășești acasă?

Cel mai mult îmi doresc ca fetița mea să ducă mai departe obiceiul colindatului, pentru că perioada sărbătorilor de iarnă este una dintre cele mai frumoase amintiri din copilăria mea. Cât timp încă se mai aud colinde pe ulițele satelor, dar și pe străzile orașelor, tradiția va rămâne vie. Îmi amintesc cu drag cum mergeam și eu la colindat împreună cu sora mea în fiecare dintre satele în care am locuit; formam un grup de 3 fete, alături de încă o prietenă pe care o aveam la momentul respectiv în sat și după ce participam la Vecernia din Ajunul Crăciunului, porneam de-a lungul satului la fiecare casă unde ușa era deschisă și oamenii ne așteptau cu bucurie si inima deschisă pentru a primi vestea cea bună.
Muzica și folclorul m-au învățat să privesc lumea cu mai multă atenție și recunoștință față de tot ce ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Pentru mine, ele au fost un limbaj prin care am putut exprima ceea ce uneori cuvintele nu reușeau față de cei dragi, iar împreună cu familia mea am căutat mereu să păstrăm tradițiile locului, astfel încât sărbătorile de peste an să fie trăite cu aceeași emoție și autenticitate ca odinioară.

„Muzica și folclorul m-au învățat să privesc lumea cu mai multă atenție și recunoștință față de tot ce ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Pentru mine, ele au fost un limbaj prin care am putut exprima ceea ce uneori cuvintele nu reușeau față de cei dragi.”

 

Ce emoții te-au zguduit și ce imagine păstrezi vie din momentul primei tale apariții pe o scenă?

Primul spectacol pe care l-am avut nu a fost pe o scenă adevărată, a fost un spectacol pentru mămici, de 8 martie, organizat la Clubul Copiilor. În vremea aceea cântam în duet cu sora mea mai mare și țin minte și acum emoțiile copleșitoare pe care le-am avut în timp ce am pășit în fața atâtor oameni care ne priveau. Aveam un nod în gât si mă uitam tot timpul la sora mea să ne înțelegem din priviri ce aveam de făcut și cum trebuia să ne mișcăm. La sfârșit am primit și o mențiune, pentru că profesorii noștri s-au gândit să ne încurajeze cu diplome. Am fost foarte mândre de reușita noastră. Cred că legătura aceasta pe care o aveam pe scenă cu sora mea este cea mai vie amintire pe care o păstrez în suflet de la începuturile mele.

Profesoara Cornelia Neaga te-a îndrumat în pașii tăi muzicali – ce valori sau principii ai preluat de la dumneaei despre muzică autentică?

Într-adevăr, doamna Cornelia este cea care m-a ajutat să ajung interpretul Crina Pop pe care voi îl cunoașteți astăzi. Dânsa m-a învățat de-a lungul anilor să îmi păstrez verticalitatea pe acest drum anevoios și greu al muzicii populare, să promovez tot ce este autentic și frumos și să fac mereu diferența între kitsch și valoare atunci când vine vorba de repertoriu și portul pe care îl îmbrac. A fost acel profesor care a insistat ca fiecare elev care i-a trecut prin mână să aibă repertoriu personal, autentic și de zonă iar în ultimii ani am realizat și eu cât este de important să ai aceste cântece ale tale prin care să ajungi în inimile oamenilor, ei să te recunoască prin prisma lor și în același timp să rămână ca o moștenire culturală celor care vin din urmă, știind că ai contribuit puțin și tu la îmbogățirea folclorului zonal.

„Graiul locului, costumele populare pe care le îmbrac, cântecele specifice acestei zone, deși ne aflăm la interferență cu zona Codrului, a Bihorului și a Clujului, toate le iau cu mine oriunde aș merge în lume.”

 

Sălajul, portul popular, „Mândră-i hora trăgănată” și costumul de pe Valea Barcăului – cât de mult te definesc și cum le porți astăzi în interpretările tale?

Pot să spun că toate cele pe care le-ai amintit mai sus fac parte din mine întru totul. Nu știu dacă m-aș vedea cântând și reprezentând o altă zonă, deși toate zonele țării au o frumusețe aparte și îmi place să învăț și să abordez un repertoriu variat, dar Valea Barcăului și Sălajul au un loc special acolo în inima mea. Graiul locului, costumele populare pe care le îmbrac, cântecele specifice acestei zone, deși ne aflăm la interferență cu zona Codrului, a Bihorului și a Clujului, toate le iau cu mine oriunde aș merge în lume, pentru că stilul interpretativ și imaginea pe care mi-am format-o mi le-am însușit de-a lungul anilor, ajungând să fiu recunoscută după ele.

„Din toate aceste festivaluri aș lua disciplina pe care trebuie să o ai atunci când te prezinți în fața oamenilor pe scenă, de la repertoriu și până la modul în care te aranjezi și îmbraci costumul popular, dar și momentele frumoase petrecute alături de colegii mei, pentru că așteptam de fiecare dată nerăbdători să ne revedem și să ne bucurăm de zilele cu cântec, emoții, repetiții pe care le împărtășeam cu toții.”

Glasul te-a purtat prin concursuri, competiții muzicale de tineret, dar, pot fi o combinație de emoție și presiune, cu toate acestea – ce ai lua cu tine mereu din aceste experiențe? Au meritat? Ce legături interioare ți-au creat aceste experiențe?

Așa este, am participat la multe festivaluri de-a lungul anilor și pot spune cu mâna pe inimă că au fost experiențele care m-au format cel mai mult ca viitor artist. Cu siguranță au meritat, pentru că așa am avut ocazia să cânt cu orchestre renumite, pe scene mari unde au cântat și artiști consacrați, am cunoscut oameni valoroși, specialiști în domeniu care m-au îndrumat și mi-au dat sfaturi prețioase și am legat prietenii cu mulți colegi din toate zonele țării. Nu în ultimul rând, am avut șansa să intru în casele românilor prin intermediul difuzărilor televizate ale concursurilor și acesta cred că este unul dintre cele mai importante lucruri pentru un tânăr aflat la început de drum, să poată fi promovat.
Din toate aceste festivaluri aș lua disciplina pe care trebuie să o ai atunci când te prezinți în fața oamenilor pe scenă, de la repertoriu și până la modul în care te aranjezi și îmbraci costumul popular, dar și momentele frumoase petrecute alături de colegii mei, pentru că așteptam de fiecare dată nerăbdători să ne revedem și să ne bucurăm de zilele cu cântec, emoții, repetiții pe care le împărtășeam cu toții.

„A fost nevoie de multă muncă pentru a șlefui acest timbru pe care sunt recunoscătoare că l-am primit ca un dar de la Dumnezeu.”

Ai un timbru vocal distinct – cum l-ai descoperit și dezvoltat? A fost un proces conștient sau a venit firesc, din natură?

A fost nevoie de multă muncă pentru a șlefui acest timbru pe care sunt recunoscătoare că l-am primit ca un dar de la Dumnezeu. Aș spune că a venit și firesc, pentru că alături de doamna profesoară Cornelia, am studiat mereu un repertoriu care să mi se potrivească din punct de vedere vocal și nu am forțat lucrurile, am luat fiecare etapă așa cum a venit, cu provocările ei. În același timp, a fost cu siguranță și un proces conștient, întrucât împreună cu doamna profesoară am lucrat în detaliu, pas cu pas, să îmbunătățim și să corectăm problemele pe care le aveam din punct de vedere interpretativ și al tehnicii vocale și așa zic eu că s-a conturat timbrul acesta aparte.

„Multe dintre cântecele pe care le aleg sau care îmi atrag atenția au și o rezonanță în trăirile personale și cu siguranță că prin voce reușesc să îmi cânt emoțiile personale.”

 

Astăzi, unde te simți ca interpretă? Folosești vocea pentru a păstra tradiția, pentru a o adapta vremurilor sau pentru a spune ceva complet personal?

Aș spune că în aparițiile mele folosesc un amestec din cele pe care le-ai amintit mai sus. Fără doar și poate, scopul meu principal este să duc mai departe tradiția prin cântecele mele, dar în limita bunului simț la evenimentele private la care sunt invitată încerc să aduc puțin și din muzica mai actuală, pentru că nu putem ca artiști să rămânem blocați într-o perioadă apusă atât timp cât toate lucrurile evoluează și se schimbă în toate domeniile. Multe dintre cântecele pe care le aleg sau care îmi atrag atenția au și o rezonanță în trăirile personale și cu siguranță că prin voce reușesc să îmi cânt emoțiile personale.

„Pe de-o parte, muzica e cea mai mare pasiune a mea și cu siguranță nu poate fi întrecută. Pe de altă parte, programarea și latura aceasta reală a fost cea care m-a ajutat să fiu mult mai organizată și pragmatică în tot ceea ce fac. ”

Muzica și programarea – cum se întâlnesc aceste două pasiuni în viața ta? Te inspiră științele exacte în creația artistică? Cum ai ales acest drum al studiului, știind că în suflet arta striga?

Cele două pot spune că se completează una pe alta. Pe de-o parte, muzica e cea mai mare pasiune a mea și cu siguranță nu poate fi întrecută; ea a fost cea care mi-a dezvoltat sensibilitatea, mi-a deschis ochii să privesc toate frumusețile acestei lumi și mi-a conturat sufletul de artist să zic așa. Pe de altă parte, programarea și latura aceasta reală a fost cea care m-a ajutat să fiu mult mai organizată și pragmatică în tot ceea ce fac. Legat de creația artistică aș fi vrut să am acest dar de a compune și a-mi face eu propriile melodii, însă Dumnezeu mi-a dat mai mult zic eu în altă parte. Cea care s-a ocupat de repertoriul meu până acum a fost doamna Cornelia și îi sunt recunoscătoare pentru bijuteriile muzicale pe care mi le-a dăruit. Am ales să urmez studiile la o facultate cu profil real, întrucât și liceul l-am terminat tot pe această parte și cumva am vrut să aprofundez această latură, dar și să am o meserie de bază. Dorința mea a fost totuși să urmez niște studii și pe partea de etnologie și într-un viitor apropiat sper ca aceasta să se materializeze.

„I-aș mai spune că toate experiențele nu sunt întâmplătoare și că Dumnezeu are grijă de drumul fiecăruia în parte.”

Dacă ai putea vorbi cu fetița de 7 ani care abia descoperea muzica, ce i-ai spune despre cântec și viață?

Dacă aș putea face acest lucru i-aș spune că atât viața, cât și drumul cântecului sunt presărate cu multe bucurii, dar în același timp și cu multe greutăți, dezamăgiri, oameni care nu sunt mereu așa cum ți-ai dori, care nu fac decât să te întărească și te facă să îți regândești prioritățile sau să fii mai atent la cei pe care îi lași să îți calce pragul sufletului. I-aș mai spune că toate experiențele nu sunt întâmplătoare și că Dumnezeu are grijă de drumul fiecăruia în parte.

Nu pot să las neatins subiectul portului popular, este superb. Crina, de unde ai costumele, ce poveste poartă acestea?

După cum am amintit și mai sus, m-am născut și am locuit în cea mai mare parte a vieții la oraș, bunicii mei au locuit tot în oraș și nu am avut de unde să moștenesc o ladă de zestre plină de costume, fapt care m-a făcut să îmi doresc mereu să am și eu măcar un costum vechi, autentic din zona mea. Acest vis mi s-a îndeplinit după mulți ani, când am primit un costum de mireasă din satul natal al soțului meu pe care am ales și eu să îl port la rândul meu în ziua cununiei noastre civile. Majoritatea costumelor pe care le am sunt noi, cusute după modele pe care le-am căutat în muzeu sau la oameni care încă mai dețin astfel de piese din portul popular. Am avut șansa să mai întâlnesc femei care să știe să coase aceste modele și să reproducă aceleași tehnici pe care le foloseau femeile în trecut. Una dintre aceste femei este și mama și îi mulțumesc că are atâta răbdare pentru a coase, întrucât este nevoie de foarte multă muncă, migală și atenție pentru a da viață unei piese de port popular.

„ …nu am avut de unde să moștenesc o ladă de zestre plină de costume, fapt care m-a făcut să îmi doresc mereu să am și eu măcar un costum vechi, autentic din zona mea … am primit un costum de mireasă din satul natal al soțului meu pe care am ales și eu să îl port la rândul meu în ziua cununiei noastre civile.”

Există vreun obiect, o broderie sau un detaliu al costumului care are o semnificație specială pentru tine și pe care îl prețuiești în mod deosebit?

Piesa cea mai specială pentru mine din portul popular de pe Valea Barcăului este botelata sau coronița de pe cap (spus în termeni mai actuali ca să înțeleagă lumea despre ce vorbesc). Mult timp am purtat doar o variantă în miniatură a ei, ca sa spun așa, dar în perioada concursurilor am vrut să le arăt oamenilor frumusețea costumului de mireasă din zona mea și mi-am făcut o botelată după modelul celor pe care îl purtau de fapt miresele în ziua nunții. Așa a început lumea să mă cunoască după ea și într-adevăr este o piesă distinctă a costumului popular de pe Valea Barcăului pe care nu ai cum să o treci cu vederea. Faptul că am purtat-o când am fost și eu mireasă la rândul meu a făcut-o și mai specială pentru mine.

„Piesa cea mai specială pentru mine din portul popular de pe Valea Barcăului este botelata sau coronița de pe cap, o piesă distinctă a costumului popular de pe Valea Barcăului pe care nu ai cum să o treci cu vederea.”

Dacă ar fi să explici unui tânăr de astăzi de ce costumul popular nu e doar ,,o haină” ci o moștenire vie, ce i-ai spune?

I-aș spune că aceste haine nu sunt simple veșminte, ci adevărate opere de artă. Fiecare împunsătură de ac poartă doruri, bucurii, iubire sau ofuri, pentru că femeile care le coseau își puneau în ele sufletul. Costumul popular e viu prin faptul că leagă generațiile și transmite mai departe povestea locului din care venim: dragostea de neam, de familie și de pământul natal. Nu e doar o haină, ci o identitate purtată pe umeri, o moștenire pe care o ducem mai departe cu fiecare dată când îl îmbrăcăm și îl arătăm lumii cu mândrie.

„Fiecare împunsătură de ac poartă doruri, bucurii, iubire sau ofuri, pentru că femeile care le coseau își puneau în ele sufletul.”

 

Dacă ar fi să rămână în lume o singură emoție din cântecul și viața ta – o șoaptă, o lacrimă, o amintire, un surâs – care ar fi aceea și cum ai vrea să atingă inimile celor care te ascultă?

Dacă ar fi să rămână o singură emoție din cântecul și viața mea, aceea ar fi dorul: dorul de copilărie, de cei dragi, de tot ce înseamnă acasă. Dorul ne unește oriunde ne-am afla, este o punte între suflete și cred că, alături de iubire, este cel mai puternic sentiment pe care îl putem trăi. Mi-aș dori ca, ascultându-mi cântecele, oamenii să-și regăsească propriul dor, să îl simtă ca pe o alinare și să își dorească să revină mereu la ele, așa cum te întorci de fiecare dată la ceea ce iubești.

„Dacă ar fi să rămână o singură emoție din cântecul și viața mea, aceea ar fi dorul: dorul de copilărie, de cei dragi, de tot ce înseamnă acasă. Dorul ne unește oriunde ne-am afla, este o punte între suflete și cred că, alături de iubire, este cel mai puternic sentiment pe care îl putem trăi.”

 

Nu de mult abia a terminat de alergat o cursă. Nu una scurtă, ci întinsă pe trei săptămâni și pe o mare distanță. Motivația a fost una puternică să-l țină pe Adrian Șovea 23 de zile pe traseul pe care și l-a ticluit atent. Să-și salveze copilul interior și copiii crescuți în medii vulnerabile a fost gândul lui.

Adrian Șovea se ocupă de astfel de copii de mai bine de 8 ani. A fost unul dintre ei, dar azi are tăria să facă un transfer de valori pe care le-a învățat, experimentând în viață fără părinți. Prima dată prin exemplul propriu care poate fi luat ca bun reper. Nu i-a fost deloc ușor în viață, mai ales că orice copil merită să cunoască prima dragoste în sânul familiei în care este crescut. El a gustat din abandon. Pentru mai multe detalii, îi dăm cuvântul!

Adrian, unde te găsesc? Oare ai terminat de făcut traseul?

Mă găsiți în Iași. Am terminat traseul pe 6 Septembrie 2025, după 23 de zile de traseu.

Hai să vedem cum ți-ai împărțit timpul și cum ți-ai făcut planul!

Am analizat ghidul și traseul conceput de cei de la Tășuleasa Social. Ei au făcut traseul pe regiuni și pe etape, iar eu, inițial, am conceput un plan de 30 zile, cu o medie de 40-55 de km pe zi pentru a reuși să termin cei 1400 de km.

Socoteala de acasă se potrivește cu cea din târg sau nu a contat cât a durat traseul, ci faptul că e necesar să-l duci până la capăt?

În prima săptămână am respectat planul inițial, nu am vrut să mă expun prea mult oboselii sau accidentării și nu am forțat mai mult decât km pe care îi aveam zilnic de parcurs. În a doua săptămână, am reușit să forțez un pic și după 13 zile, am ajuns la mijlocul traseului, reușind să câștig 2 zile în avans. Iar în a treia săptămână, am decis sa forțez și sa termin traseul in 23 de zile. Am stat mai mult pe traseu câteva zile, parcurgând 2 zile la rând, 85 de kilometri, am stat și 14 ore în picioare, pentru a reuși să-mi ating noul obiectiv. L-am dus până la capăt, dar am vrut să fiu primul care reușește să traverseze acest traseu în doar 23 de zile, cu un rucsac de 8 kg în spate, fără echipamente scumpe și fără echipă pe teren. Și am reușit!

Adrian, definește-mi motivația ta!

Îmi doresc mereu să fiu mai bun decât în ziua precedentă, în fiecare zi devin cu cel puțin 1% mai bun decât în ziua precedentă. Prima mea regulă de bază este să nu renunț, indiferent de obiectivul propus. Dacă îmi propun să alerg 1400 de km, caut soluții și merg până la capăt, dar nu renunț, indiferent de cât de greu poate fi.

Cum ai ajuns să afli despre acești copii și să porți gândul de a face ceva pentru ei în acest sens?

De 8 ani mă ocup de copiii vulnerabili din Iași. Am început prin voluntariat, prin strângeri de hăinuțe și de rechizite, apoi prin curse caritabile și prin a-i inspira pe oameni să ajute copiii. În ultimul an, am colaborat cu Fundația Bethany din Iași și am reușit să le susțin o mare parte dintre copiii și adolescenții pe care îi susțin aceștia. Mi-am dorit să fac ceva mai mare, să pot inspira oamenii cu adevărat să ajute, astfel, am decis împreună cu doamnele de la fundație, să le susțin copiii cu abilități diferite ( ADHD, autism și alte tulburări de dezvoltare ), copii care au nevoie de terapii speciale pentru a avea o copilărie normală. Ei își depășesc limitele în fiecare zi și am decis să mi le depășesc și eu pentru aceștia și să îi inspir și pe alții să o facă.

Ai fost unul dintre ei?

Am fost un copil vulnerabil, am trăit într-o familie de 7 persoane și trăiam împreună în doar 2 camere. Am trăit în sărăcie, ne descurcam cum puteam, nu aveam prea multe condiții.

Care sunt cele mai neplăcute amintiri ale tale din copilărie?

M-a părăsit mama mea la 2 ani, iar la 7 ani am văzut-o pentru ultima oară și mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă. Copiii râdeau de mine că nu am mamă și am început să mă simt vinovat pentru acest aspect, credeam că e vina mea că m-a părăsit. Familia în care am trăit consuma mult alcool, iar certurile și violențele erau foarte dese. Vecinii nu făceau nimic, iar autoritățile doar dădeau amenzi și atât, și totul continua. Am învățat să mă apar pentru a nu fi lovit și am devenit foarte impulsiv și mă enervam foarte rapid.

Ce mai știi despre mama ta? Sau ai știut vreodată lucruri despre ea?

Mama a plecat în Italia atunci când m-a părăsit, iar acum 4 ani, mi-a spus o mătușă că locuiește acolo și este măritată cu un italian.

Cum ai reușit să dobândești în viață? Creștem cu iubire în familie, dar tu n-ai gustat din ea.

Am fost nevoit să mă maturizez prea repede. La 12 ani, am fost nevoit să muncesc în curtea de la țară și apoi printre vecini. Majoritatea banilor, adulții îi dădeau pe alcool și pe tutun. Voiam sa am banii mei și sa îmi iau ce aveam nevoie. Am muncit cu ziua prin sat pentru a nu renunța la școală. Am terminat un liceu bun, dar a trebuit să sacrific o parte din copilărie, muncind pentru a-mi termina studiile și pentru a face sport. Am jucat fotbal și îmi plăteam antrenamentele singur, apoi m-am axat pe alergare și mă antrenam singur și îmi luam cele necesare. Nu am avut suport din partea familiei, dar voiam să fiu și eu ca ceilalți copii și am transformat acea frustrare, într-o ambiție puternică care mă ajuta să nu renunț. Devenisem independent, nu mai ascultam de adulți și făceam doar ce credeam că e mai bine pentru mine, învățam, munceam și făceam sport, pentru a mă elibera.

Adrian, cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?

Am lucrat în mai multe domenii până acum, de la lucrător comercial în depozit, agent de securitate, pompier servant, în România,  până la muncă în curățenie și pe șantier, în Germania. Dar, pot spune că meseria mea de bază pe care o fac de 8 ani de zile, în paralel cu munca prestată în acele domenii, este de a ajuta copiii vulnerabili. I-am ajutat, atât din Iași, cât și de la distanță, din Germania.

Cu ce valori ai crescut? Ce nu ai face vreodată?

Am învățat de-a lungul timpului că nu trebuie să devenim ceea ce au fost alții de lângă noi. Am învățat din greșelile adulților și am evitat să le repet. Ceea ce nu îmi place mie, nu voi face altora. Minciuna și înșelăciunea le detest și evit oamenii care se folosesc de ele. Am grijă cu ce oameni mă înconjor. Aleg să ofer iubire necondiționată copiilor și oamenilor care au nevoie de ea, îi ajut atunci când au nevoie de ajutor și empatizez cu situația în care se află. Nu judec greșelile altora, ci îi ajut dacă au nevoie de sprijin pentru a se dezvolta mai bine.

Pentru tineri, a-i ști și a-i descoperi pe românii care au ridicat țara pe culmi înseamnă mai mult decât o lecție de istorie: înseamnă ,,întâlnirea” cu oameni care au visat, au înălțat și au iubit România. Au creat, au admirat, au clădit! Faptele lor dau sens mândriei de a fi român și aprind în suflete curajul de a visa mai departe. Ei demonstrează cum se pot naște lucruri mari și frumoase, arată cum fiecare generație are puterea de a lăsa urme strălucitoare în timp. Pentru tineri, acești oameni devin faruri care încă ne luminează drumul!