După 17 ani petrecuți la catedră, predând limba engleză copiilor și adulților deopotrivă, a ales să își multiplice impactul trecând din sala de clasă într-un rol de leadership educațional. Astăzi, în cadrul programului Teach for Romania, Lucian Grigorescu coordonează și mentorează profesori care predau în comunități vulnerabile, sprijinindu-i să devină lideri ai schimbării în școlile lor.

În paralel, prin Asociația Împreună pentru Miroslava, contribuie direct la susținerea copiilor aflați în risc educațional. În acest interviu, vorbim despre tranziția de la profesor la manager de profesori, despre singurătatea din sistemul de învățământ și despre cum poate fi construită, pas cu pas, o schimbare reală în educație.

Cum a fost tranziția de la profesor de limba engleză la manager de profesori?

Am predat timp de 17 ani limba engleză, începând de la clasa 0 până la clasa a XIII-a, la liceu seral, și am avut cursuri și pentru adulți. Această experiență largă cu oamenii de toate vârstele mi-a oferit o bază solidă pe care nu aș fi putut să o construiesc altfel. După atâția ani petrecuți la catedră, am simțit că e momentul să ofer mai departe din ceea ce am acumulat, iar oportunitatea oferită de Teach for Romania a venit exact când îmi doream să măresc impactul la nivel național.

În programul Teach for Romania lucrez cu 20 de profesori, timp de doi ani cât sunt în program. Le sunt mentor și ghid, merg fizic la orele lor de trei ori pe an, le vizitez comunitățile din care fac parte și le cunosc copiii. Împreună căutăm să dezvoltăm continuu perfecționarea lor, relația cu comunitatea și implicarea ei în activitățile școlare, alături de colegi din cancelarie și de părinți. Nu a fost o ruptură, ci o continuare firească a aceleiași misiuni, doar că acum lucrez prin oameni, nu doar cu ei.

Ce ai descoperit despre sistemul educațional după ce ai ieșit din clasă?

Cred că principalul lucru pe care l-am descoperit a fost că, în fond, cu toții aveam aceleași temeri și frici comune: că nu suntem îndeajuns de buni, că multe lucruri nu primesc o anumită validare din nicio direcție, de unde vine și nesiguranța dacă facem sau nu bine anumite lucruri la clasă. Această singurătate profesională este, de fapt, una dintre cele mai mari probleme ale sistemului nostru de învățământ.

Tocmai de aceea mă bucur mult pentru cei care aleg să vină în programul Teach for Romania, unde au comunitatea alături de ei încă din prima zi la catedră. Atât echipa de profesioniști din asociație, cât și comunitatea de profesori sunt acolo pentru a sprijini și a îndruma de fiecare dată când este nevoie. Singurătatea dispare, iar în locul ei apare sentimentul că nu mergi singur pe un drum greu, ci mergi împreună cu alții care înțeleg exact prin ce treci.

Care este cea mai mare diferență între a lucra cu elevii și a lucra cu profesorii?

Cel mai important aspect este că atunci când lucrezi cu profesorii, intri în zona schimbării sistemice. Lucrul cu elevii necesită multă energie și empatie directă, zi de zi, ora de ora. Lucrul cu profesorii necesită răbdare strategică și mult tact diplomatic, pentru că schimbarea unui adult vine mai lent și mai greu decât cea a unui copil.

Dar ceea ce face munca aceasta valoroasă este tocmai efectul ei multiplicator. Ceea ce construiești împreună cu un profesor se propagă mai departe către colegii lui de cancelarie, către elevii lui, către comunitatea în care lucrează. Dintr-o singură relație de mentorat pot crește zeci, poate sute de destine transformate. Acesta este motivul pentru care am ales să fac pasul acesta.

Ce te-a motivat să continui în educație, dar dintr-un rol diferit?

Nu mă văd activând în alte roluri decât cele din educație. Timp de 17 ani am putut observa cu ochii mei cum educația este singurul lucru care poate face o diferență reală în viața unui om și o poate schimba atât în bine, cât și în rău, prin absența ei.

Am văzut sute de copii care au rupt lanțul social al sărăciei din familie, reușind prin forțele proprii să-și schimbe complet destinele. Tocmai de aceea mi-am dorit un rol care să aibă impact asupra mai multor profesori, care, se răsfrânge asupra unui număr mai mare de elevi. Dacă printr-un profesor pot ajunge la 30 de copii pe an, printr-un manager de profesori pot ajunge, indirect, la câteva sute. Matematica aceasta simplă m-a convins că e calea potrivită.

Ce competențe din perioada de profesor te ajută cel mai mult acum?

Sunt mai multe, și fiecare dintre ele și-a dovedit valoarea în mod neașteptat de clar în noul meu rol.

Prima este capacitatea de a traduce complexitatea în simplitate. Ca profesor, înveți să iei un concept abstract și să-l livrezi într-o formă accesibilă. Acum fac același lucru cu profesorii pe care îi coordonez: le explic instrumente de leadership sau de pedagogie în limbaj uman, nu academic.

A doua este gestionarea grupurilor dificile. O clasă de 30 de elevi este cel mai imprevizibil mediu de lucru posibil. Dacă ai supraviețuit ani de zile acestei provocări, orice altă dinamică de grup ți se pare mai ușor de gestionat.

La fel de importantă este inteligența emoțională. Învățământul te forțează să înțelegi ce se află în spatele unui comportament sau al unei performanțe slabe. Acum folosesc aceeași lentilă pentru a înțelege un profesor care trece printr-o perioadă dificilă sau care se îndoiește de sine.

Și, poate cel mai valoros, mentoratul și dezvoltarea celorlalți. Un profesor bun nu livrează doar informație, ci construiește oameni. Asta fac și acum, doar că oamenii pe care îi construiesc sunt ei înșiși constructori de generații.

Ce înseamnă, concret, rolul de manager de profesori?

Rolul managerului de profesori în cadrul Teach for Romania este unul complex, vizând transformarea participanților în lideri capabili să producă schimbări sistemice în educație.

Concret, asta înseamnă că planific și evaluez procesul de dezvoltare al fiecărui profesor prin vizite directe la clasă, sesiuni de feedback constructiv și coaching personalizat. Merg fizic în școlile lor, stau în bănci, observ, notez și apoi discutăm față în față despre ce a funcționat și ce nu.

Ghidez fiecare profesor pe trei paliere esențiale: autocunoaștere și dezvoltare personală (leading self), abordarea strategică a învățării (leading learning) și mobilizarea comunității pentru schimbare (leading change). Iar pe termen lung, îi pregătesc să continue să contribuie la transformarea sistemului, fie că rămân la catedră, fie că devin formatori, fie că influențează politici publice sau inovează social.

Sunt, dacă vreți, atât oglindă, cât și busolă pentru fiecare dintre profesorii mei.

Care sunt cele mai frecvente provocări ale profesorilor din program?

Provocările sunt reale și variate, și vin din mai multe direcții simultan.

Prima și cea mai grea este contextul socio-economic extrem de dificil. Profesorii lucrează în comunități unde aproximativ 42% dintre copii trăiesc în risc de sărăcie și excluziune socială. Asta înseamnă că, înainte de a preda o lecție de matematică sau de română, un profesor trebuie adesea să gestioneze nevoi de bază ale elevilor, de la foame și frig, până la bariere culturale care fac educația să pară ceva inaccesibil sau inutil.

A doua provocare este reziliența personală. Programul este intensiv, iar profesorii trebuie să treacă printr-un proces accelerat de autocunoaștere în timp ce predau, în timp ce se adaptează și în timp ce încearcă să nu se prăbușească sub greutatea așteptărilor ridicate față de ei înșiși.

O altă provocare frecventă este rezistența la schimbare din partea sistemului, fie că vine din partea colegilor mai vechi de cancelarie, a părinților neîncrezători sau a autorităților locale lipsite de resurse.

Și, în final, există provocarea tranziției după cei doi ani de program, când fiecare absolvent trebuie să decidă conștient cum va continua să contribuie la transformarea educației. Acea decizie nu este niciodată ușoară, dar tocmai de aceea construim o comunitate de alumni care să îi susțină și dincolo de program.

Cum susții dezvoltarea profesională a unui profesor la început de drum?

Pentru un profesor debutant este esențial să știe că nu e singur. Asta este, de fapt, fundația oricărei forme de sprijin pe care o ofer: să-i transmit că are pe cineva alături care crede în el și care va fi acolo atunci când lucrurile devin dificile.

De-a lungul celor doi ani de program sunt prezent prin mai multe forme de intervenție. Merg fizic la orele lui, observ și ofer feedback axat pe soluții concrete. Lucrăm împreună la Planul Personal de Leadership, prin care transformăm provocările zilnice în oportunități de creștere. Avem sesiuni regulate de coaching în care procesăm împreună atât succesele, cât și eșecurile, tocmai pentru a preveni fenomenul de burnout.

Susținerea este structurată pe cele trei paliere de leadership: îl ajut să se cunoască pe sine (leading self), îi ofer instrumente pentru a preda strategic, astfel încât fiecare copil să facă progrese vizibile (leading learning), și îl ghidez în a mobiliza comunitatea din jurul școlii lui (leading change).

Dincolo de toate acestea, îl conectez cu o comunitate de practică formată din colegi care trec prin experiențe similare, cu resurse didactice inovatoare și cu o rețea de parteneri care pot aduce valoare suplimentară în școala lui. Singurătatea este unul dintre cei mai periculoși inamici ai unui profesor la început de drum. Rolul meu este să o eliminăm împreună.

Ce ai învățat tu, ca lider, lucrând cu profesori aflați în contexte dificile?

Am învățat, mai presus de orice, că leadershipul în educație nu este despre a controla sau a livra soluții perfecte, ci despre a oferi putere altora, empowerment, astfel încât ei să ajungă să creadă că pot schimba lumea, chiar și dintr-o sală de clasă cu soba defectă.

Lucrul cu profesorii care activează în comunități vulnerabile m-a învățat o lecție profundă de adaptabilitate și umanitate. Am înțeles că reziliența nu înseamnă să nu cazi, ci să știi de ce te ridici. Am văzut profesori care plângeau după o zi grea și care a doua zi intrau în clasă cu zâmbetul pe față, pentru că știau că pentru copiii de acolo, ei sunt singurul reper stabil.

Am mai înțeles că uneori cel mai important lucru pe care îl poți face ca lider nu este să dai un sfat bun, ci să stai pur și simplu alături. Să asculți. Să validezi. Să reamintești că munca grea contează, chiar și atunci când rezultatele întârzie să apară.

Fiecare profesor cu care am lucrat m-a transformat și pe mine. Și pentru asta le sunt recunoscător.

Cum vezi rolul ONG-ului înființat în completarea sistemului public de educație?

Fiecare comunitate are nevoie, uneori, să fie „luată în brațe”. Are nevoie de cineva care să fie alături de ea, nu doar prin proiecte frumoase pe hârtie, ci prin prezență reală, zi de zi.

Rolul unui ONG nu este să înlocuiască sistemul public, ci să fie partenerul lui strategic, un fel de laborator de soluții care poate acționa acolo unde statul, prin natura lui birocratică, ajunge mai greu sau mai lent. Sistemul public oferă educație în medie; un ONG poate oferi educație personalizată, adaptată nevoilor reale ale fiecărei comunități.

La Asociația Împreună pentru Miroslava, am înțeles asta de la bun început. Am pornit acum cinci ani cu patru cluburi bazate în întregime pe voluntariat: clubul de meditații gratuite, clubul de pictură, clubul de lectură și clubul de sah. Și din prima noastră intervenție am înțeles cât de mare poate fi diferența când cineva crede în potențialul unui copil la momentul potrivit.

Îmi amintesc două fete din clasa a VIII-a, dintr-o familie cu zece copii, care locuiau cu toții în două camere. Au venit la noi cerând ajutor pentru examenul de final de an. Visul lor era să intre la liceu. Profesorul de matematică a fost descurajat după prima testare, una luase 1,60, cealaltă aproape 3. Mi-a spus direct că nu avem nicio șansă să le ajutăm în timpul rămas. Am insistat. Și la sfârșitul anului, una a obținut media 7,32 la examene, iar cealaltă 8,12.

Azi, una este campioană la șah, cu titluri la concursuri locale și naționale. Cealaltă a participat la olimpiada de geografie. Ce a contat? Că cineva a crezut în ele.

Acesta este rolul ONG-ului, să fie acel cineva pentru fiecare copil care altfel ar rămâne invizibil pentru sistem. Și de cinci ani, la Asociația Împreună pentru Miroslava, avem zeci de astfel de povești. Fiecare dintre ele este motivul pentru care continuăm.

Suzana și Daciana Vlad, cunoscute drept „Gemenele folclorului maramureșean”, sunt mai mult decât două voci care cântă împreună: sunt un singur glas care poartă satul, credința și rânduiala Maramureșului dincolo de timp. Născute și crescute în ritmul horilor, al bisericii de lemn și al portului purtat cu respect, cele două surori au transformat folclorul într-o misiune de viață.

Legătura lor cu cântecul s-a născut firesc, în familie, și s-a consolidat prin muncă, disciplină și credință. Deși au ales drumuri academice diferite – muzica și etnologia – arta și știința se întâlnesc în activitatea lor într-un mod profund: dau glas tradiției și totodată îi descifrează sensurile, iar împreună o transmit mai departe cu responsabilitate și adevăr.

Cântecele vechi sunt cântate cu respect, iar cele aduse în „straie noi” își păstrează inima neatinsă. Pentru Suzana și Daciana, modernul ajută tradiția să ajungă la inimile generațiilor tinere, ceea ce sincer vă spun, e mare lucru și de mare nevoie astăzi.

Aceeași viziune se regăsește și în proiectul „Albastru Rural”, unde simbolurile satului, inspirate de albastrul de Săpânța, devin limbaj artistic contemporan – o chemare de „a înflori acolo unde ai fost sădit”.Cu peste două decenii de activitate, albume, turnee și proiecte culturale, Suzana și Daciana Vlad rămân fidele unui legământ simplu și profund: acela de a duce Maramureșul mai departe, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

Suzana, Daciana, vă mulțumesc că ați acceptat invitația mea de a croi această poveste.

Să-ncepem!

„Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag.”

 

Mă bucur tare mult să putem împleti o poveste, o țesătură de amintiri, emoții și visuri. Suzana, Daciana, cine sunt ,,gemenele folclorului maramureșean”? Ce luați cu voi de acasă când plecați prin lume?

Bună să vă fie inima tuturor!!

Noi „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port. Suntem fetele satului care au crescut cu horile în casă, cu glasul mamei și al bunicilor răsunând în prag, cu portul îmbrăcat cu respect, nu cu grabă.
Când plecăm prin lume, nu plecăm niciodată singure. Luăm cu noi „acasă”: satul nostru, mirosul de fân cosit, liniștea bisericii, glasul bunicilor și credința că tradiția nu se pierde cât timp este dusă mai departe cu inimă curată. Oriunde ajungem, Maramureșul merge cu noi, cusut în suflet, ca o cămașă care nu se dezbracă niciodată.

„Noi, „Gemenele folclorului maramureșean” suntem două surori legate nu doar prin sânge, ci prin cântec, prin rădăcini și prin port.”

 

În Maramureș, pruncii cresc printre clopote de biserici, strigături de joc și miros de fân cosit. Dacă ați închide ochii, ce chip al copilăriei ar veni întâi spre voi?

Dacă am închide ochii, primul chip al copilăriei care vine spre noi este biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, așezată chiar lângă casa noastră. Pentru familia noastră a fost un stâlp, un loc de sprijin și de rânduială. Acolo am ascultat primele pricesne, acolo am învățat ce înseamnă tăcerea, rugăciunea și respectul. Duminica nu exista alt drum, pașii noștri știau singuri cărarea spre biserică.
Astăzi, biserica poate fi vizitată, dar slujba se mai ține doar în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. Și poate tocmai de aceea emoția e și mai adâncă, pentru că acel loc adună în el toată copilăria noastră, toate rugăciunile spuse și nespuse, și le păstrează, tăcut, așa cum numai lemnul vechi știe să păstreze sufletul unui sat.

V-ați născut împreună și ați crescut împreună. Când ați simțit că glasurile voastre nu mai sunt două, ci unul singur care povestește Maramureșul?

La început, „glasul nostru împreună” a fost o dorință a părinților. Aveam doar 7 ani când am pornit pe drumul cântecului, fără să știm unde duce. Nici noi, nici părinții noștri nu aveam planuri mari, era doar bucuria de a cânta, curată, ca în casa părintească.
Crescând împreună, am repetat, am urcat pe scene, ne-am emoționat și ne-am sprijinit una pe alta. Așa am simțit într-o zi, că nu mai suntem două voci separate, ci un singur glas care spune aceeași poveste, povestea Maramureșului.
Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.

„Drumul nu știm unde ne va duce, dar știm cine ne poartă pașii. Dumnezeu a avut un plan, iar noi am ales să-l urmăm cu încredere, pas cu pas, așa cum am fost crescute: cu credință, cu muncă și cu drag de cântec.”

 

Ați ales drumuri diferite, dar surori de destin: muzica și etnologia. Cum se împletește știința cu arta în inima voastră?

Deși am ales drumuri diferite din punct de vedere al studiilor, nu ne-am despărțit niciodată cu adevărat. Muzica și etnologia pornesc din aceeași rădăcină: dragostea pentru sat, pentru om și pentru ceea ce ne definește. Amândouă trăim folclorul prin glas, îl cercetăm, îl ascultăm și îl înțelegem în profunzime, completându-ne atât de frumos prin informațiile acumulate de-a lungul anilor.
Știința ne ajută să știm de ce se cântă așa, iar arta ne lasă să simțim cum se cântă. Ele nu se contrazic, ci se completează. Așa se împletesc în inima noastră, firesc, ca două fire din aceeași țesătură.

„tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.”

 

„Cântecul este cartea de identitate a unui neam”, spunea Anton Pann. Ce file ați descoperit în această carte și pe care le purtați cel mai aproape de suflet?

În cartea aceasta a neamului, am descoperit file vechi, îngălbenite de timp, dar vii prin oamenii care le-au purtat mai departe. De mai bine de zece ani ne compunem singure repertoriul, cu grijă și cu răspundere, dar cântecele culese din popor sau cele lăsate moștenire de interpreți care au dat rost și nume Maramureșului vor rămâne mereu lipite de inima noastră.
Sunt cântece care nu ne aparțin, ci ne-au fost încredințate. Le cântăm cu respect, așa cum le-am primit, pentru că ele au trecut prin zeci, poate sute de ani, fără să-și piardă adevărul. Iar asta ne învață ceva simplu: tot ce este autentic, firesc și spus din suflet nu piere niciodată, doar își găsește alte glasuri prin care să trăiască mai departe.

Fiecare artist are un dascăl care i-a schimbat viața. Cine v-a dăruit lumina primului pas sigur?

Aici aș vrea să răspund eu, Suzana.
Primul meu pas sigur a fost luminat de profesoara Rodica Gheorghiu, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetul Marmației. A crezut în mine într-un moment fragil, când visul conservatorului a apărut târziu și fără pregătirea „corectă”, deoarece nu eram la un liceu cu profil, dar aveam multă dorință. Timp de trei luni, aproape zi de zi, m-a pregătit cu o generozitate rară, fără să ceară nimic în schimb, decât să nu renunț. Într-o perioadă dureroasă pentru familia noastră, după pierderea tatălui, a înțeles cât de mult însemna muzica pentru mine și a ales să creadă în visul meu chiar și atunci când era greu. Îi port o recunoștință profundă pentru lumina și încrederea dăruite atunci, când aveam cea mai mare nevoie de ele.

Un alt reper esențial în formarea noastră este profesorul Ioan Bocșa, omul căruia îi datorez, în mare parte, ceea ce noi suntem azi. Timp de zece ani am făcut parte din Ansamblul „Icoane”, unde, dincolo de rigoare, tradiție și informații prețioase, am primit o lecție mult mai rară: ce înseamnă să fii OM.
Prin exemplu, nu prin cuvinte mari, ne-a format caractere, nu doar artiști, iar această moștenire ne însoțește și astăzi.

„Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim.”

 

Cântați folclor curat, dar și cântece aduse în straie noi. Cum păstrați firul roșu al autenticului când înnodați tradiția cu modernul?

Firul roșu al autenticului îl păstrăm prin respect. Respect pentru cântecul vechi și pentru oamenii care l-au trăit înaintea noastră. Când îl aducem în „straie noi”, nu îi schimbăm inima, ci doar îi dăm o altă respirație, ca să poată ajunge și la generațiile de azi. Modernul, pentru noi, nu vine să șteargă tradiția, ci să o poarte mai departe, cu aceeași emoție, dar într-un limbaj pe care prezentul îl poate înțelege.
Generațiile se schimbă, la fel și nevoile lor, iar muzica trebuie să poată vorbi pe limba timpului în care trăim. Atât timp cât nu știrbim din frumusețea Maramureșului și tot ceea ce facem este gândit cu înțelepciune, simțim că suntem pe drumul bun. Prin fiecare proiect ne dorim să apropiem tinerii de folclor, să le arătăm că tradiția nu este ceva prăfuit, ci vie, profundă și actuală. Atunci știm că misiunea noastră este împlinită.

„Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre.”

 

Dacă viața voastră ar fi un cântec care curge printre dealuri și ulițe de Maramureș, care ar fi melodia lui? Și ce refren ar reveni mereu, ca o inimă care bate peste toate poveștile voastre?

Dacă viața noastră ar fi un cântec, ne-am opri la „Gemenele-am fo’ și-om si”. Este mai mult decât un cântec, este cartea noastră de vizită, o poveste izvorâtă din inimile noastre. În el ne regăsim drumul, legătura dintre noi, rădăcinile și rostul nostru. Refrenul revine ca o inimă care bate mereu la fel, amintindu-ne cine am fost, cine suntem și cine vom rămâne, indiferent de poveștile pe care le vom aduna pe cale.

Când ați dus cântecul din sat pe scenă, ce ați simțit în privirea oamenilor rămași acasă? A fost mândrie, mirare sau o rugă tăcută să nu uitați niciodată de unde veniți?

În privirea celor rămași acasă am citit emoții diferite. În familie a fost multă mândrie și bucurie curată, o susținere care ne-a ținut drepte de la început. Dincolo de ea, au existat și priviri îndoielnice, poate oameni care nu au crezut în noi, nu știm dacă din cauza propriilor neîmpliniri sau pentru că atât au putut oferi în acel moment. Nu le purtăm reproș. Toate aceste reacții ne-au învățat însă același lucru: să nu uităm niciodată de unde venim și să lăsăm cântecul să vorbească, mai sincer decât orice explicație.

Îmi place tare mult o vorbă: ,,să înflorești acolo unde ai fost sădit” … Suzana, Daciana, albastrul de Săpânța a făcut din cimitir un poem viu. Cum ați reușit să transformați această culoare într-o poveste personală și într-o chemare artistică – ,,Albastru Rural”?

„Să înflorești acolo unde ai fost sădit” ne definește profund. Albastrul de Săpânța, a devenit pentru noi un limbaj. Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.
Faptul că a ajuns la tineri ne spune că am reușit. Proiectul își are rădăcina și în cercetarea academică a Dacianei, din lucrarea ei de doctorat, publicată anul acesta, despre care vom vorbi mai pe larg la momentul lansării. Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi. Cei care ne poartă știm că simt la fel ca noi.
Vrem pe această cale, să îi anunțăm pe toți cei care vor citi acest interviu, că anul acesta venim cu o nouă colecție de hăinuțe pictate manual, „Albastru Rural”.

„Din dorința de a vorbi generației de azi pe limba ei, s-a născut „Albastru Rural”, un proiect prin care am purtat rădăcinile într-o formă nouă, fără a le pierde sensul. Picturile din colecțiile noastre spun povești pe care unele le-am trăit chiar noi, altele le-au trăit moșii și strămoșii noștri.”

 

În colecția voastră ați cusut haine cu povești. Ce vă inspiră și ce vă dă încredere să continuați?

Ne inspiră, înainte de toate, viața satului și copilăria noastră trăită la țară, obiceiurile, ritmurile simple, gesturile care dau sens fiecărei zile. Hainele noastre poartă aceste povești pictate cu grijă, din drag pentru locul binecuvântat din care venim, numit Maramureș și pentru oamenii care sunt și trăiesc ca noi. Încrederea de a continua ne vine din felul în care proiectul a fost primit încă din 2020, din susținerea oamenilor, din curiozitatea lor sinceră de a descoperi ce idei mai aducem. Atâta timp cât simțim această legătură vie, știm că drumul nostru merge mai departe.

„Pentru noi, „Albastru Rural” rămâne o chemare: să fim fidele locului din care venim și să-l lăsăm să înflorească prin noi.”

 

Casa bunicii – peste 100 de ani de viață între pereții ei. Cum a fost întâlnirea cu ea după ce a renăscut? Mai păstra mirosul lemnului ars și glasul copilăriei?

Da, mirosul lemnului ars și glasul copilăriei s-au păstrat cu sfințenie. Întâlnirea cu casa bunicii, după ce a renăscut, a fost mai degrabă o reîntâlnire cu noi înșine. Noi nu am schimbat sufletul ei, ci doar am făcut amintirile mai vii.
O parte dintre cei care au crescut între acei pereți nu mai sunt astăzi printre noi, dar memoria lor trăiește prin această căsuță. Prin astfel de case din Maramureș, rămâne mărturie că „maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

Mulți duc satul spre oraș. Voi ați adus arta acasă, în sat. Cum vedeți satul românesc peste o generație – muzeu frumos sau loc viu, care respiră încă prin oameni?

Credem că satul românesc va rămâne viu atâta timp cât vor exista oameni care să vorbească despre el și, mai ales, să-l trăiască. Cât timp cineva va îmbrăca portul popular, o să horească horele, va merge la biserică și va păstra rânduiala, satul nu va deveni muzeu, ci va continua să respire prin oameni. Generația noastră are o misiune grea, dar frumoasă: să transmită mai departe acest drag de tradiție. Nu este totul pierdut, cu fiecare generație se vor găsi alte „strategii” prin care ceea ce este mai sfânt în poporul nostru va merge mai departe.
Credem în asta!!

„maramureșeni am fost și-om fi pân’ la capătul lumii”.

 

Nu demult ați bucurat sufletele oamenilor cu un frumos turneu de colinde și vreau să vorbim despre asta. Colindul e „liturgia casei”, cum spun etnologii. Cum îl simțiți voi: ca pe un ritual, ca pe o sărbătoare sau ca pe o rugă de lumină?

Am avut un turneu minunat intitulat „Sub fereastră la om bun”, în care ne-am întâlnit cu mii de oameni iubitori de colind. În cadrul turneului am lansat și albumul cu numărul 9, intitulat „Colindați, măi oameni buni”. A fost turneu aniversar pentru cei 20 de ani de carieră artistică. Pentru noi, colindul este o sărbătoare care împletește credința cu lumina. Deși unii etnologi spun că odată urcat pe scenă colindul își pierde din esență, noi nu vedem lucrurile așa. În vremurile pe care le trăim, dacă nu am duce colindul și acolo, tinerii ar uita încet să mai colinde. Fie că vorbim de cântece de Crăciun sau de colindele străbune, nu trebuie să pierdem bucuria pe care o aduc în sufletele oamenilor și sensul real al sărbătorii. În loc să ne cramponăm doar de reguli etnologice, căutăm căi să ținem tradiția aproape de inimile generațiilor tinere.

Există un colind care vă sfâșie de emoție de fiecare dată, chiar și după ce l-ați cântat de zeci de ori?

Nu știm dacă așteptai un alt răspuns, sau poate știai si tu că vom da acest răspuns, dar colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital. Chiar și după zeci de interpretări, fiecare moment este special, pentru că bucuria și emoția oamenilor care îl trăiesc împreună cu noi fac ca fiecare interpretare să fie unică. De aceea îl cântăm mereu cu aceeași dragoste și entuziasm.

„Colindul care nouă ne aduce multă bucurie și emoție de fiecare dată este „Sub fereastră la om bun”.
A devenit unul dintre cele mai iubite colinde din România, nu o spunem noi, ci cifrele, dar mai ales publicul, care îl cântă împreună cu noi la fiecare recital.”

 

În Maramureș, colindatul aduna oamenii și întărea legături. Ce ați vrea să ducă publicul acasă, după ce vă ascultă colindele?

Ne dorim ca publicul să ducă acasă mai mult decât muzică, să ducă bucuria sărbătorii Crăciunului, sentimentul de iubire și unitate. Să simtă că în colind există credință, dar și bunătate, acea bunătate care leagă oameni și inimile lor. Fiecare colind să fie o amintire vie că, dincolo de agitația zilnică, există momente în care ne oprim, ne privim în ochi și ne simțim împreună, parte din aceeași poveste frumoasă a vieții și a tradiției.

„Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”.

 

Ce planuri aveți pentru acest an 2026?

Pentru 2026 ne-am concentrat în primul rând pe câteva proiecte dragi nouă. Lucrăm la albumul nostru cu numărul 10, pe care ne dorim să-l lansăm de ziua noastră, în luna mai, și care se va numi „Suntem florile de Mai”. Tot anul acesta după cum am mai spus și mai sus, revenim și cu o nouă colecție „Albastru Rural”, iar Daciana își va lansa cartea de doctorat.
În luna Martie, vom lansa o frumoasă priceasnă, compoziție proprie, pregătită special pentru postul Paștelui.
În prima parte a anului ne focusăm pe aceste proiecte, iar despre următoarele planuri și visuri vom vorbi la următorul interviu, vrem să păstrăm puțin mister și emoție pentru momentul potrivit.

„Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.”

 

Ce îi șoptiți lui Dumnezeu când sunteți doar voi și gândurile voastre?

Când vorbim cu Dumnezeu, primul lucru pe care-l facem este să-i mulțumim. Pentru tot ceea ce trăim, pentru fiecare clipă a carierei noastre, pentru darurile primite și pentru oamenii minunați care ne-au însoțit pe drum.
Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici. Îi mulțumim și pentru momentele grele, și pentru persoanele mai puțin omenoase, pentru că tocmai ele ne-au învățat cine suntem astăzi. Și în liniștea gândurilor noastre, Îi șoptim că ne dorim să fim demne de tot ce am primit și să răspândim mai departe iubire, credință și frumusețea rădăcinilor noastre.

„Îi mulțumim în mod special pentru mama noastră, singurul om care a crezut în noi mereu și fără de care nu am fi ajuns aici.”

 

Sunteți artă. Iar arta, necesită sacrificii, muncă și perseverență. Cum reușiți să vă păstrați echilibrul într-o lume care tremură?

Nu tot timpul este ușor, dar știm că avem un drum și am ajuns în punctul carierei în care înțelegem care ne este rostul. Nu ne mai împiedicăm de fiecare obstacol, așa cum făceam la începuturi, pentru că scopul nostru este clar: să lăsăm urme frumoase pe acest pământ. Arta ne definește și ne ghidează, iar echilibrul îl găsim în credință, în rădăcini și în ceea ce iubim să facem, zi de zi.

Ce v-a determinat să transformați dragostea pentru folclor și tradițiile maramureșene într-un proiect educațional precum tabăra „Albastru Rural” și ce impact vă doriți să aibă această experiență asupra participanților?

Pentru noi, tabăra Albastru Rural nu este doar un eveniment, ci o continuare firească a drumului pe care l-am început în folclor. Ne-am dorit să creăm un spațiu în care tradiția să nu fie doar cântată pe scenă, ci trăită cu adevărat. De aceea am gândit această experiență de cinci nopți, în regim all inclusive, astfel încât participanții – fie copii, fie adulți – să se bucure pe deplin de tot ceea ce înseamnă Maramureș autentic: cursuri de interpretare folclorică alături de noi, ateliere de olărit cu un artist popular local, o excursie la mănăstirea din Ieud și, la final, un mic recital al cursanților, încununat de diplome de participare. Ne dorim ca fiecare serie organizată din iunie până în septembrie să fie o punte între generații, un loc în care cântecul, meșteșugul și credința să se împletească firesc, iar cei care pleacă de aici să ducă mai departe, cu mândrie, frumusețea tradițiilor românești.

Până când ne vom întâlni, lăsați-ne un gând, poate pentru tinerii care cred ca cele mai mărețe realizări își au originea în visurile pe care Dumnezeu nu le-a sădit degeaba in inimile lor.

„Pentru tinerii care poartă în inimă visuri mari, le spunem să nu le neglijeze niciodată. Tot ce Dumnezeu a sădit în sufletul lor are un rost și merită răbdare, curaj și CREDINȚĂ.”

Ardelean Amalia-Ela-Mălina are 22 de ani și este studentă în anul IV la Facultatea de Drept din cadrul Universitatea din Oradea. Dincolo de parcursul academic, drumul ei este definit de o căutare constantă a sensului – între rigoarea normei juridice și fragilitatea realităților umane pe care aceasta le reglementează.

Originară din Aștileu, și-a construit traseul profesional prin asumare și consecvență. Poartă mai multe pălării în pofida vârstei. Este fondatoarea și președinta Academiei Excelenței, scriitor și redactor la BihorJust. Interesul său pentru drept penal și protecția drepturilor omului nu este doar unul academic, ci exprimă o preocupare profundă pentru echilibrul dintre puterea statului și demnitatea individului.

În spatele realizărilor se află însă o voce tânără, dar care vorbește despre responsabilitate, vulnerabilitate și curajul de a rămâne autentic într-un domeniu al rigorii. În acest interviu, Ela, așa cum o cunosc eu, vorbește despre vocație și despre convingerea că legea nu trebuie să fie doar corectă, ci și profund umană.

Să îi dăm cuvântul!

Ce te-a determinat să alegi Dreptul și când ai simțit pentru prima dată că acesta este drumul tău?

Am ales Dreptul dintr-o nevoie de sens. Nu pot indica o zi anume în care am decis „asta e”, dar știu sigur că am avut mereu o neliniște în fața nedreptății și o dorință reală de a înțelege cum se ajunge acolo și ce poate fi făcut pentru echilibru. La început am crezut că voi merge spre medicină. Am urmat profilul de științe ale naturii fiind convinsă că a ajuta înseamnă, înainte de toate, a vindeca, însă după doi ani am înțeles că nu mă regăsesc pe deplin în acel drum și m-am transferat la filologie – primul pas sincer către ceea ce eram eu, de fapt: un om care caută sens în cuvinte, în idei și în mecanismele care țin o societate în picioare.

Momentul care a făcut Dreptul “real” pentru mine a venit în clasa a XII-a, când am început demersurile pentru fondarea unei asociații. Acolo am întâlnit, concret, proceduri, norme, responsabilități. Pentru mulți ar fi fost doar birocrație; pentru mine a fost o revelație: legea nu e un text rece, ci un cadru care poate proteja oameni și poate transforma o inițiativă într-o realitate.

După primul semestru de facultate am avut certitudinea. Am înțeles că Dreptul nu înseamnă doar reguli, ci demnitate și responsabilitatea de a lua poziție atunci când ceva e nedrept. Îmi place ideea că regulile pot fi bariere sau pot fi scuturi, depinde cine le cunoaște și cum le folosește, iar eu mi-am dorit să le cunosc ca să pot fi, în același timp, lucidă, empatică și implicată.

Cum reușești să îmbini rigoarea juridică cu latura creativă a scrisului?

La început nu știam dacă ele pot coexista. Dreptul părea structură, regulă, delimitare, în timp ce scrisul părea libertate, nuanță, emoție. Le-am privit mult timp ca pe două lumi diferite, până când o profesoară m-a încurajat să particip la o conferință și să public o lucrare juridică. Din acel moment am înțeles că nu sunt opuse, ci complementare. Dreptul m-a învățat disciplina gândirii și responsabilitatea fiecărui cuvânt. În domeniul juridic, o formulare greșită poate schimba sensul unei idei. Scrisul, în schimb, m-a învățat empatia și capacitatea de a face lucrurile înțelese, nu doar corecte. Îmbinarea lor pornește dintr-un principiu simplu: dacă înțelegi cu adevărat un concept, îl poți explica limpede, fără artificii inutile.

Când am scris despre violența psihologică în familie, nu m-am limitat la obligațiile asumate de stat prin ratificarea Convenției de la Istanbul ci am simțit nevoia să vorbesc și despre realitatea umană din spatele normei, despre suferința invizibilă, neincriminată, greu de probat, dar profundă.  La fel, în analiza privind malpraxisul medical, am încercat să explic că dreptul nu trebuie să fie emoție, ci echilibru și umanitate: nu orice rezultat tragic înseamnă vinovăție penală, chiar dacă într-adevăr, doare.

Pentru mine, rigoarea juridică oferă structură, iar scrisul aduce dimensiunea umană. Nu cred într-un drept făcut cu emoție necontrolată, dar nici într-un drept lipsit de umanitate. În spatele fiecărui dosar există o poveste, iar echilibrul dintre cele două înseamnă, pentru mine, să rămân fidelă legii fără să uit niciodată că legea există pentru oameni.

Există un domeniu al Dreptului care te atrage în mod special?

Da, dreptul penal, în strânsă legătură cu protecția drepturilor omului, în lumina jurisprudenței CEDO. Pentru mine, cele două nu pot fi separate. Dreptul penal este zona în care statul intervine cel mai puternic în viața individului, iar tocmai de aceea garanțiile fundamentale devin esențiale.

Mă atrage dreptul penal pentru că vorbește despre limite, limitele comportamentului uman, dar și limitele autorității statului. Acolo unde puterea este mare, responsabilitatea trebuie să fie și mai mare. Interesul meu pentru teme precum violența domestică, violența psihologică, prescripția răspunderii penale sau cybercrime pornește din această tensiune dintre sancțiune și protecție.

Cred că forța dreptului penal nu stă în severitate, ci în echilibru. Nu este doar un instrument de pedeapsă, ci și un mecanism de apărare a demnității umane. În același timp, respectarea garanțiilor procesuale este la fel de importantă ca sancționarea faptei, pentru că justiția nu poate exista în absența echilibrului. Îmi doresc să aprofundez această direcție pentru că aici simt că pot îmbina cel mai bine rigoarea juridică, conștiința morală și dorința mea de a contribui la protejarea demnității umane.

Cum te-a schimbat facultatea, dincolo de acumularea de cunoștințe?

Facultatea m-a schimbat, în primul rând, prin oameni. Cunoștințele juridice sunt fundamentale, dar ele capătă sens prin întâlnirile care te modelează. Am înțeles încă din primul an că Dreptul nu se învață doar din manuale, ci din dialog, din dezbateri reale, din exemple vii și din asumarea unor responsabilități concrete.

Profesorii au avut un rol esențial în această formare. Am întâlnit dascăli care nu m-au învățat doar norme și articole de lege, ci rigoare, echilibru și respect pentru profesie. Profesori care au știut să ceară mult, dar și să ofere sprijin atunci când era nevoie. De la ei am învățat că dreptul nu este doar tehnică juridică, ci și caracter, umanitate, implicare. Că argumentul trebuie să fie solid, dar și responsabil, că excelența nu se obține prin grabă, ci prin consecvență, dar și prin susținere.

În paralel, contactul cu profesioniști ai dreptului – avocați, notari, magistrați – mi-a arătat partea nevăzută a acestei profesii: presiunea deciziei, greutatea responsabilității, dar și noblețea de a apăra un principiu chiar și atunci când este dificil. Prin activitatea mea de redactor la BihorJust am avut ocazia să observ îndeaproape aceste realități și să înțeleg că dreptul trăit este diferit de dreptul studiat, dar tocmai această diferență îl face profund.

Un moment care mi-a rămas în minte a fost când, după primul an și într-un moment de cumpănă, o avocată mi-a spus: „Ai o familie mare în construcție.” La vremea aceea nu am înțeles pe deplin, însă astăzi știu că se referea la comunitatea juridică și la acea rețea de oameni care se formează în timp, prin încredere, respect și colaborare, care te forțează se evoluezi, care te susțin și cu care poți face ceva special. Facultatea mi-a oferit această comunitate. Plus colegi care au devenit prieteni, oameni cu care am învățat să ne susținem reciproc, să ne motivăm și să creștem împreună.

Pe plan personal, facultatea m-a disciplinat. M-a învățat să argumentez fără agresivitate, să ascult puncte de vedere diferite și să accept că adevărul juridic se construiește prin analiză, nu prin impuls. M-a obligat să îmi ridic standardele și să nu mă mulțumesc cu superficialul. Mi-a oferit rezistență, acea capacitate de a continua chiar și atunci când lucrurile sunt dificile.

Trecerea de la mediul din care provin la viața universitară din Oradea a fost, la rândul ei, un proces de maturizare. Nu e simplu să îți construiești singur ritmul, disciplina și echilibrul. Uneori chiar și interacțiunile aparent obișnuite – cu vecini, colegi sau profesori – pot deveni surse de încredere și sprijin discret.Toate aceste experiențe m-au ajutat să înțeleg că formarea profesională nu este separată de formarea umană, nu poți fi un profesionist deosebit dacă înainte de toate nu ești om. Am învățat că evoluția nu înseamnă competiție cu ceilalți, ci depășirea propriei versiuni de ieri. Poate cel mai important, facultatea m-a învățat să văd omul dincolo de normă. În spatele fiecărei spețe există o poveste, iar în spatele fiecărei norme există o realitate socială. Această conștientizare m-a făcut mai atentă, mai responsabilă și, paradoxal, mai încrezătoare în oameni.

Facultatea nu m-a schimbat în esență, dar m-a așezat. Mi-a oferit structură, claritate și curaj.

Cărțile tale nu sunt neapărat din sfera juridică. Ce te determină să explorezi și alte teme?

Pentru că oamenii nu pot fi înțeleși doar prin norme juridice. Dacă vrei să aplici dreptul cu responsabilitate, trebuie mai întâi să înțelegi omul în complexitatea sa. Dreptul reglementează, protejează, sancționează, dar nu poate surprinde în întregime frica, trauma, vulnerabilitatea sau speranța. Acolo intervine literatura.

Pentru mine, scrisul este spațiul în care pot explora ceea ce rămâne uneori nespus în limbaj juridic. Dreptul cere obiectivitate și structură, iar acest lucru este necesar. Literatura, în schimb, îmi permite să privesc din interior, să caut sensul unei trăiri, să înțeleg motivațiile care preced un conflict sau o decizie. Nu le văd ca pe direcții separate, ci ca pe două dimensiuni care se completează.

Dreptul oferă soluții, literatura oferă profunzime. Dreptul stabilește limite, literatura caută adevărul interior. Inclusiv o pledoarie bună presupune această îmbinare: rigoare în argument, dar și capacitatea de a înțelege omul din spatele cauzei.

A scrie dincolo de sfera juridică nu înseamnă a mă îndepărta de drept, ci a-l completa. Înainte de a fi justițiabili, inculpați, victime sau profesioniști, suntem oameni. Iar dacă vreau să contribui la un sistem juridic mai echilibrat, trebuie să înțeleg această umanitate în toate formele ei.

Cred că explorarea altor teme mă face un jurist mai atent și un om mai responsabil. Pentru că, în final, valoarea unei profesii nu stă doar în competență tehnică, ci în capacitatea de a înțelege viața dincolo de articolele de lege.

Ce înseamnă pentru tine procesul de scriere – disciplină, terapie, vocație?

Pentru mine, scrisul este, înainte de toate, vocație. Nu a apărut ca o strategie și nici ca un plan bine calculat, ci ca o nevoie interioară. De când mă știu am simțit nevoia să așez gândurile în cuvinte, să dau formă unor întrebări sau trăiri pe care altfel nu le-aș fi înțeles pe deplin.

În timp, scrisul a devenit și disciplină. Mai ales atunci când scriu juridic, fiecare cuvânt trebuie cântărit. O formulare imprecisă poate distorsiona sensul. Rigoarea aceasta m-a învățat responsabilitatea exprimării și m-a făcut mai atentă la impactul pe care îl pot avea ideile puse în spațiul public.

E și o formă de clarificare interioară. Scrisul pune ordine în gânduri, obligă la sinceritate și te confruntă cu propriile convingeri. Uneori abia în momentul în care formulezi ceva pe hârtie înțelegi cu adevărat ce crezi, ce simți sau ce îți dorești. În acest sens, este un exercițiu de autocunoaștere.

Dar, mai presus de toate, scrisul înseamnă asumare. Atunci când publici, îți asumi că fiecare cuvânt poate influența, poate deschide perspective sau poate provoca reflecție. De aceea, pentru mine, autenticitatea este esențială. Dacă lipsește sinceritatea, textul devine gol.

Într-o lume grăbită, în care multe lucruri sunt efemere, cuvintele rămân. Iar dacă prin ele pot aduce claritate, echilibru sau încurajare, atunci scrisul își împlinește rostul.

Care a fost cea mai mare provocare în drumul tău ca autoare tânără?

Cea mai mare provocare a fost să fiu luată în serios. Vârsta vine adesea însoțită de prejudecăți. Am auzit de multe ori că sunt „prea tânără” sau că „nu am suficientă experiență”. La început, astfel de afirmații pot descuraja. E firesc să te întrebi dacă e momentul potrivit sau dacă vocea ta contează cu adevărat. Adesea am avut îndoieli dacă e bine ceea ce fac sau dacă nu e prea repede.  În timp, am înțeles că seriozitatea nu se măsoară în ani, ci în consecvență. Nu am pretins niciodată că știu totul, dar am știut că, dacă am ceva bine fundamentat de spus, trebuie să o fac. Nu din dorința de a demonstra ceva, ci din convingerea că ideile asumate merită exprimate.

O altă provocare a fost tentația de a-mi dilua vocea pentru a fi mai ușor acceptată. Există presiunea de a deveni mai comodă, de a evita pozițiile ferme. Am învățat însă că autenticitatea este singura construcție durabilă. E mai important să rămân fidelă valorilor mele decât să caut validare rapidă, chiar dacă drumul acesta e mai incomod.

Au existat și refuzuri, iar refuzurile pot eroda încrederea, mai ales la început. În acele momente, rămâne disciplina și decizia de a continua. Perseverența, susținută de muncă constantă, devine mai puternică decât talentul.

Privind în urmă, după ani de scris, cred că provocarea reală nu a fost doar acceptarea din exterior, ci definirea propriei voci. Să înțeleg cine sunt ca autor și ce vreau să transmit. Drumul nu este despre validare imediată, ci despre construcție. Iar construcțiile solide se fac în timp.

Ce mesaj îți dorești să transmită cărțile tale generației tale?

Mi-aș dori, înainte de toate, ca ele să transmită că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune. Am învățat asta în timp, din propriile îndoieli și din momentele în care nu aveam toate răspunsurile. Eu cred contrariul, capacitatea de a simți, de a empatiza, de a recunoaște că nu avem toate răspunsuril,  e o formă de maturitate.

Aș vrea ca generația mea să înțeleagă că responsabilitatea nu este o povară, ci o alegere. Este ușor să criticăm sau să ne retragem; este mai dificil să ne implicăm, să construim, să rămânem consecvenți. Dar tocmai această asumare ne definește. Văd adesea la colegi și la tineri frica aceasta de asumare, de responsabilitate sau emoții recunoscute public. E mai ușor să îmbrace o aparență.

Nu cred că trebuie să alegem între vis și rigoare, între profunzime și putere. Le putem construi împreună. Putem avea idealuri înalte și, în același timp, disciplină. Putem fi sensibili fără să devenim fragili. Putem fi determinați fără să ne pierdem umanitatea. Dacă prin cărțile mele reușesc să transmit că e în regulă să fii autentic, să îți asumi valori și să rămâi bun într-o lume grăbită, atunci simt că ele și-au împlinit rostul. Pentru că, dincolo de orice realizare profesională, rămâne felul în care ne raportăm unii la alții.

Ce reprezintă pentru tine Academia Excelenței și cum a luat naștere implicarea ta? Cum reușești, la o vârstă atât de fragedă, să conduci un proiect cu impact?

Academia Excelenței s-a născut dintr-o nevoie simplă: aceea de a transforma valorile în acțiune. Nu mi-am dorit doar să vorbesc despre responsabilitate, implicare sau educație, ci să creez un cadru concret în care ele să fie trăite. Pentru mine, asociația reprezintă convingerea că schimbarea începe la scară mică, dar poate crește dacă este susținută cu seriozitate și consecvență.

Implicarea mea a fost un pas firesc. Am simțit că, dacă îmi doresc o comunitate mai responsabilă, trebuie să contribui activ la formarea ei. Unul dintre proiectele care definește cel mai bine Academia este campania de donare de sânge „BLOOD (in) LAW(s)”. A început simplu, aproape discret, patru colegi care au decis să doneze. Fără planuri ambițioase, doar cu dorința de a face un gest concret. În timp, cu sprijinul Facultății de Drept din Oradea, al ELSA și al Baroului Bihor, campania a crescut: de la 4 participanți, la 40, apoi 70, iar ulterior peste 100. Pentru mine, aceste cifre nu sunt statistici, ci încredere câștigată și responsabilitate împărtășită.

Cât despre vârstă, nu cred că e un obstacol. Poate însemna mai puțină experiență, dar nu trebuie să însemne lipsă de asumare. Experiența se construiește muncind. Conducerea unui proiect înseamnă disciplină, viziune clară și respect pentru echipă. Nimic nu se face singur. Am avut și am lângă mine oameni care au crezut în proiect și l-au crescut împreună cu mine: Facultatea de Drept, Baroul Avocaților Bihor și ELSA ORADEA. Academia Excelenței e, pentru mine, dovada că inițiativa contează, că exemplul personal poate mobiliza și că impactul real nu vine din discursuri, ci din acțiuni repetate, consecvente, care construiesc în timp o mentalitate.

Care sunt valorile pe care le promovează Academia și care te definesc personal?

Integritatea, responsabilitatea, empatia, excelența și implicarea socială. Sunt cuvinte des folosite, dar pentru mine ele nu pot rămâne simple declarații. O valoare există doar în măsura în care este repetată prin fapte. Integritatea înseamnă consecvență între ceea ce spui și ceea ce faci. Înseamnă să nu negociezi principiile pentru validare sau avantaj. Nu cred într-un succes obținut prin compromis moral și nici într-o performanță care sacrifică etica.

Empatia și umanitatea sunt fundamentale, indiferent dacă vorbim despre drept, leadership sau inițiative civice. Rigoarea este necesară, dar fără empatie totul devine rece și mecanic. Am învățat că poți fi ferm fără a fi rigid și riguros fără a pierde dimensiunea umană.

Responsabilitatea este, poate, cea mai dificilă dintre toate. Ea presupune continuitate – să rămâi implicat chiar și atunci când entuziasmul inițial se diminuează. Să coordonezi, să răspunzi pentru rezultate, să îți asumi greșelile și să cauți soluții.

Excelența, în viziunea mea, nu înseamnă perfecțiune, ci evoluție constantă. Înseamnă să îți ridici standardele și să nu te mulțumești cu superficialul. E o formă de respect față de tine și față de cei pentru care lucrezi.

Implicarea socială este expresia concretă a tuturor acestor valori. Nu cred într-un sistem juridic sau într-o societate sănătoasă fără oameni dispuși să contribuie activ la binele comun. Dacă Academia Excelenței reflectă ceva din mine, atunci reflectă această dorință de a uni rigoarea cu empatia, performanța cu responsabilitatea și idealul cu acțiunea concretă

Ce înseamnă leadership pentru tine?

Pentru mine, leadership-ul înseamnă, înainte de toate, asumare. Înseamnă să iei decizii chiar și atunci când sunt dificile și să rămâi constant atunci când apar obstacole. Nu îl văd ca pe o poziție sau ca pe o formă de vizibilitate, ci ca pe o responsabilitate. Un lider autentic nu conduce prin autoritate impusă, ci prin exemplu. Oamenii nu urmează titluri, ci coerență. Urmează caracterul, consecvența și echilibrul dintre ceea ce spui și ceea ce faci. Leadership-ul se construiește în timp, prin încredere.

Pentru mine, a conduce înseamnă să creezi contexte în care și ceilalți pot crește. Să descoperi potențialul oamenilor, să le oferi spațiu de dezvoltare și să îi încurajezi să își asume responsabilități. Nu este despre a face totul singur, ci despre a construi o echipă care funcționează prin respect reciproc. Leadership-ul este un exercițiu de echilibru: fermitate fără rigiditate, autoritate fără aroganță, empatie fără slăbiciune. Dacă reușești să păstrezi acest echilibru, atunci conduci nu prin impunere, ci prin inspirație.

În inima Transilvaniei, satul Dăișoara se distinge nu doar prin peisajul său pitoresc, ci și printr-o tradiție culturală și folclorică de o valoare inestimabilă: jocul fecioresc. Așezarea, încărcată de istorie și povești ale haiducilor, a devenit un bastion al păstrării tradițiilor populare, iar dansul fecioresc este un element esențial al acestei moșteniri. Încă din vremuri demult apuse, dăișorenii au privit dansul nu doar ca pe o formă de divertisment, ci ca pe o autentică expresie culturală, care a evoluat, dar care și-a păstrat esența în cadrul comunității.

Dacă stăm să ascultăm povestea bătrânului, unuia dintre aceia care au trăit vremurile de, demult, cum am spune, am înțelege cum haiducii dăișoreni au reușit să creeze o artă din tradiția locului. Începuturile viitoarei formații de dansuri au debutat cu scurte reprezentații în fața prietenilor, sau persoanelor străine de aceste locuri. Era o bucurie și o delectare coregrafică pentru privitori.

Aceste elemente sacre s-au păstrat și astăzi în executarea jocului fecioresc datorită mediului de conservare al folclorului în această localitate cu o dezvoltare relativ izolată. Cum spuneam mai sus, ctitorii acestei așezări au fost țărani care au luat drumul pribegiei și al haiduciei, alegând un loc ferit de patrule ale jandarmilor și de oamenii grofilor care căutau iobagii fugiți de pe moșii. Așezarea era și este și astăzi la zece-cincisprezece kilometri de alte sate, total lipsită în trecut de drumuri de legătură și totodată bine ocrotită de perdeaua deasă a codrului care de-a lungul istoriei și-a îndeplinit funcția de ocrotitor al refugiului.

Fiecare dăișorean este un dansator iar sub acest aspect întreaga populație a satului poate fi împărțită în formații de egală valoare, scopul nefiind spectacolul coregrafic. Fondul nealterat al acestui dans și-a păstrat autenticul în perimetrul satului, fiind preluat de diverse ansambluri sau grupuri din localitățile vecine, dar asupra căruia au intervenit. Acest vechi dans al dăișorenilor a fost lipsit de intenția de a deveni spectacol. Dăișorenii nu executau jocul pentru a se distra sau pentru a-i distra pe alții, ei dansau sub impulsul nevoii de a se exprima, așa cum ciobanii încrustează țesături în nuiele sau cum aceiași ciobani cântă din fluier doar propriei singurătăți, așa și dăișorenii jucau pentru a se exprima pe ei. Dăișorenii executau și execută și astăzi jocul fecioresc cu seriozitate, iar jocul mare sau jocul din Doscior se scotea doar în duminicile sau în sărbătorile calendaristice, reflectând o tradiție a respectului primordialității condițiilor de viață, al necesităților practice cum este de exemplu interdicția de a se organiza joc în sat în perioada dintre prășit până la aducerea bucatelor în sat.

Jocul era scos de feciorii cei mari care chiuind și strigând de joc se îndreptau spre locul unde urma să fie jocul mare la care participa întreg satul. Până la sosirea fetelor se jucau numai jocuri bărbătești ca fecioreasca, sârba și brâul de Dăișoara care este diferit de brâul de Făgăraș. În acest scurt timp puteau intra în joc și începătorii. Fetele veneau spre locul de joc însoțite de mamele lor. Jocul se desfășura într-un cerc mare și începea întotdeauna cu fecioreasca. Tinerii intrau în joc pe rând în ordinea vârstei, începând cu cei mai în vârstă. Prima mișcare este o plimbare rară, lentă, în cerc. Ritmul se întețește treptat și câteva strigături au parcă menirea de a-l biciui. Dansul se iuțește și dansatorii execută pe rând, în centrul cercului, figuri individuale, ca și cum ar avea de dat o probă care să le legitimeze participarea la joc. Cea mai eclatantă dovadă a vigorii dansului este momentul în care feciorii scuipă în palme cu gestul familiar al modului în care încep orice muncă grea. Acest gest trădează multe subînțelesuri. Mai întâi este intenția dansatorului de a depăși acest moment dificil din punct de vedere execuțional, fiindcă se va spune și o strigătură –

,,Decât să nu știi juca

Mai bin să nu ști lucra

Că la joc te vede toți

Iar la lucru faci ce poți”

Izvoarele istorice ne spun că dansul avea un caracter de inițiere, ritualic fiind astfel descris de lexicograful bizantin Hesychios din Alexandria. Dansul se numea Salmoxis și era executat în cinstea marelui zeu. Xenophon, care în anul 399 î.e.n. după eșecul expediției lui Cyrus împotriva grecilor, rămâne două luni în Tracia, în slujba regelui Seuthes, descrie un dans războinic executat de tracii din oastea grecească și care se presupune că era prezentat la ospețele regale. Putem bănui că aceste dansuri care aveau inițial un caracter ritualic erau deosebit de expresive. Aristotel ne spune că ,,dansatorii prin ritmurile pe care le exprimă figurile de dans, imită caractere, pasiuni și acțiuni.” În ,,Dialogul despre dans ”, scris de Lucian din Samosata în secolul al II-lea e.n. se vorbește despre dansatorul-mim și se precizează că ,,dansatorul se cuvine să rămână lipit de realitate și să se identifice cu ceea ce interpretează”. Dina ceste rânduri pot deduce faptul că în Dăișoara, localitate înființată de haiduci, aceștia ca metodă de relaxare, de distragere, fiind mulți bărbați inițial (până ce așezarea a prin constur și s-au dezvoltat familii) au conceput acest dans poate ritualic, poate vindecător, poate doar ca motiv de bucurie sau de mișcare, jocul fecioresc. Joc în care fiecare în funcție de ocupația pe care o avea, striga în versuri diverse expresii care făceau parte din viața omului.

Spre exemplu

,,Șinc-o dată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată.

Că astăzi la noi în sat

Multe, multe s-au schimbat.

Am făcut gospodărie

Și-am scăpat de sărăcie

Viața mi-e îmbelșugată,

Că suntem stăpâni pe soartă”

,,Cât e țara și Ardealul

Nu-i fecior ca dăișoreanul

Că-i înalt și subțirel

Parcă-i tras printr-un inel

Că se-mbracă românește

Și dansează feciorește”

,,Si-nc-odată să-i dăm roată

Să se mire lumea toată

Și-nc-odată tot așa

Să nu ne râză lumea”

,,Mă uitai din deal în luncă

Să văz mândra unde lucră

La amiazi unde mănâncă

Să mă duc să-i fac o umbră

Să n-o arză soarele

Că-i albă ca laptele

Să n-o arză sfântul Soare

Că-i frumoasă ca și-o floare. ”

,,Întoarce-te mândro-ntoarce

De trei ori cu fața-ncoace.

Întoacete mândo bine

Cu fața tot către mine. ”

,,Drag mi-i jocul românesc

Dar nu știu cum să-l pornesc

Că l-aș porni cât de bine

Dar râde lumea de mine

Râde lumea, râde țara

Râde mândrulița sara”

,,Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

,,Fost-am puiu pădurii

Și nu m-o mâncat lupii

Lupii mâncă oi și boi

Nu mâncă feciori ca noi

Lupii mâncă oi și vaci

Nu mâncă feciori săraci. ”

Gesturile din timpul jocului sugerează începutul unei sobre și importante ceremonii, gesturi care evident s-au pierdut prin veacuri și substanța a fost substituită de o nouă încărcătură de participare spirituală a dansatorilor, dar din ale căror mișcări s-au mai păstrat trăsături care sunt executate inconștient în virtutea forței de conservare a tradiției. Forma circulară de altfel este o trăsătură care ne duce cu gândul la schema roții solare care se află într-o continuă mișcare în sensul rotației pământului. În acest semn solar rotitor generațiile pătrund pe rând începând cu cele mai pline de vigoare. Pomponius Mela îi considera pe daci ,,partissimi ad mortem” – care credeau că existența se împlinește sub semnul solar ce îl sculptau pe pietrele altarelor și care nu își acopereau templele spre a putea privi spre lumină  și care trăgeau cu săgeți în norii ce acopereau fața zeului soare.  Dacă insula folclorică dăișoreană a conservat în dansul ei vestigiile unui rit îndepărtat, atunci acest rit este al vieții, al existenței concepute în continuă curgere prin succesiunea generațiilor, sub mărturia aceluiași soare care marchează neîntrerupta trecere a timpului. Învățarea jocului fecioresc în sat arată autenticul transmis generației de astăzi, față de cel învățat la ansamblu unde este stilizat pentru a putea fi pus în scenă.

În anul 2022, noiembrie, alături de Cristian Mușa, cercetator Dr. la Institutul de Etnografie si Folclor ,,C. Brăiloiu” București si membru al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial și Andrada Iordache, am efectuat o cercetare de teren în localitățile Dăișoara, Dacia, Rupea și Crihalma, pentru monitorizarea și actualizarea localităților în care acest element de patrimoniu imaterial este viu și jucat în cadru natural.

Când Dumnezeu lucrează prin oameni, trebuie doar să observam. Să ascultam. Să primim. Recunoscător si împlinit că am reușit să vă arătăm o bucata din ceea ce este Dăisoara astăzi, si nu numai. Rupea. Dacia. Crihalma. Țara Cohalmului si oamenii ei care mișcă lucruri. Care joacă feciorește. Care strigă. Și care nu lasă jocul să moară.

Din 2024 – Prin Ordinul Ministrului Culturii privind constituirea grupurilor de monitorizare a elementelor înscrise în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO ale României sunt onorat să fac parte din grupul de monitorizare multianuală a ,,Jocului Fecioresc”, iar pentru asta de fiecare dată când am ocazia înregistrez materialele care vor deveni arhivă. Sunt accesibilie pe pagina de facebook – „Dăișoara – tradiții locale” dar și pe canalul de YouTube, Florin Bucuțea.

„Frunză verde sălcioară,

Ăsta-i joc din Dăișoară

Se joacă de sărbători

De fete și de feciori”

În acest sat, dansul nu era un spectacol, ci o formă de manifestare a identității și apartenenței la un loc și o tradiție. Dansul fecioresc nu se desfășura pentru a impresiona privitorii, ci pentru a exprima sentimente, respect și mândrie locală. Jocurile de duminică sau șezătorile, prilejuri în care tinerii se adunau pentru a dansa și a învăța noile mișcări, erau ocazii de bucurie, dar și de învățătura neîntreruptă a tradiției din generație în generație. Astfel, jocul fecioresc a devenit o formă de artizanat spiritual, un legământ între trecut și viitor.

Acest dans are rădăcini adânci în istoria regiunii, fiind un simbol al celor care au ales să trăiască în izolare pentru a se proteja de autoritățile vremii. Fondatorii așezării de la Dăișoara au fost țărani care, în căutarea libertății, s-au adăpostit în pădurile ce înconjurau satul, în locuri departe de patrulele jandarmilor și de grofi. Astfel, tradițiile lor au rămas nealterate și s-au transmis, de-a lungul decadelor, fără influențe externe. În ciuda izolării, dansul fecioresc de la Dăișoara a rămas autentic, purtând în mișcările sale ritmuri și semnificații care se pierd în negura vremii.

Jocul fecioresc din Dăișoara este, în mod special, remarcabil datorită ritmurilor sale unice. Trecerea de la un ritm lent la unul accelerat, caracteristică acestui dans, nu este doar o trăsătură coregrafică, ci și o reflectare a unui timp istoric plin de schimbări și de ritmuri contrastante. Această schimbare de viteză simbolizează, în esență, evoluția vieții însăși: o existență plină de contraste, unde fiecare generație aduce cu ea o nouă viziune asupra lumii și a tradițiilor. În plus, un alt element distinctiv al dansului de la Dăișoara îl reprezintă gestul bărbătesc de a scuipa în palme înainte de a începe o figură de dans, un semn al pregătirii fizice și mentale pentru provocările viitoare.

Dansul, deși inițial bărbătesc, a evoluat și a înglobat și fetele în cadrul său. Feciorii din Dăișoara le-au introdus treptat pe fete în joc, adăugând noi mișcări și ritmuri specifice, precum purtata și învârtita. Acest ritual a evoluat, iar astăzi, în comunitate, fiecare tânăr este considerat un dansator, iar jocul nu mai este doar o activitate de divertisment, ci un mod de a transmite moștenirea culturală.

Tradiția strigăturilor locale este o altă caracteristică esențială a dansului fecioresc dăișorean. Aceste versuri, care sunt strigate pe parcursul dansului, sunt mai mult decât simple cuvinte. Ele sunt o formă de exprimare a gândurilor și sentimentelor tinerilor din sat și o metodă prin care se dezvăluie preferințele și aspirațiile lor.

Dansul din Dăișoara este, așadar, o formă de ritual social și cultural, care a evoluat de-a lungul secolelor, păstrându-și însă semnificațiile adânci. Fiecare figură de dans are o încărcătură simbolică ce reflectă respectul pentru tradițiile locale, dar și pentru natura umană. Chiar și astăzi, dansul fecioresc este un simbol al mândriei și al apartenenței la comunitatea dăișoreană. Este un mod prin care tineretul din sat continuă să-și exprime respectul pentru trecut și pentru învățăturile strămoșilor lor.

Astăzi, în ciuda globalizării și a schimbărilor rapide, jocul fecioresc din Dăișoara continuă să fie un simbol al continuității și al legăturii între generații. La fiecare eveniment cultural sau festivitate, acesta este primul dans care deschide programul, aducând cu el un val de energie și vitalitate care pune în valoare spiritul comunității. Este o tradiție vie, care se transmite de la o generație la alta, fiind păstrată cu mândrie de dăișoreni și apreciată de toți cei care au ocazia să o descopere.

Începând cu 16 februarie, Învie Tradiția te invită să întâmpini primăvara printr-un gest simplu, dar plin de semnificație: un mărțișor ales cu grijă. Târgul de Mărțișor, organizat în showroom-ul nostru de pe strada Mihai Eminescu, nr. 142, aduce laolaltă obiecte create manual, cu respect pentru tradiție și drag de frumos.

Aici, fiecare mărțișor spune o poveste. Șnurul alb-roșu devine simbol al începutului, iar fiecare pandantiv, cusut sau modelat manual, poartă cu el urări de bine, speranță și noroc. Vei descoperi mărțișoare din lemn, ceramică, pânză sau brodate, inspirate din motive populare vechi, dar și reinterpretări delicate, cu un aer contemporan. Toate sunt lucrate de artizani români, care duc mai departe meșteșuguri păstrate din generație în generație.

Pentru cei care își doresc mai mult decât un mărțișor, târgul oferă și alte daruri de suflet: ii tradiționale cusute cu măiestrie, ceramică pictată manual, obiecte de decor inspirate din folclor și delicii culinare artizanale, potrivite atât pentru a fi dăruite, cât și pentru a rămâne ca amintire.

Primăvara înseamnă prospețime, lumină și momente împărtășite. Un mărțișor dăruit din inimă, alături de o cană ceramică, miere sau dulceață, poate transforma un gest mic într-un moment cu adevărat special.

Te așteptăm la Învie Tradiția, pe Strada Mihai Eminescu, nr. 142, București, zilnic, între 10:00 și 17:00, în perioada 16 februarie – 5 martie.

Intrarea este liberă, iar tradiția te așteaptă să o redescoperi.

Învie Tradiția este un proiect național dedicat susținerii meșteșugului românesc și conservării tradițiilor populare, prin documentarea și promovarea artei autentice, încă vie în marile zone etnografice ale României. Vino să descoperi moștenirea noastră culturală, să o trăiești și să o păstrezi pentru generațiile viitoare!

Sunt peste trei decenii de când Cristiana Sima a ales Argeșul nu doar ca loc de carieră, ci ca spațiu de construcție umană. Plecată din Băbeni de Vâlcea, la începutul anilor ’90, și-a început parcursul profesional ca preparator și asistent universitar, într-o perioadă în care sistemul educațional românesc traversa una dintre cele mai dificile etape ale sale. Astăzi, este cunoscută și apreciată pentru dezvoltarea unui templu de educație și cultură, ce se întinde dincolo de granițele țării.

Drumul său profesional s-a conturat treptat dincolo de activitatea universitară, transformându-se într-o misiune asumată în slujba educației și a comunității argeșene. De 20 de ani, Cristiana Sima își leagă numele de Colegiul Ecologic „Prof. Univ. Dr. Alexandru Ionescu” Pitești, instituție pe care a fondat-o și pe care a dezvoltat-o cu perseverență, într-un context educațional adesea marcat de instabilitate și lipsă de sprijin pentru inițiativele independente.

De la înființare și până în prezent, peste 1.200 de elevi au absolvit Colegiul Ecologic, integrându-se ulterior pe piața muncii sau continuându-și studiile în țară sau peste hotare. Inclusiv fiica sa, Victoria Ioana, care profesează, în prezent, ca medic stomatolog, specialist în chirurgie dento-alveolară, este absolventă a colegiului. Anul acesta, instituția școlarizează în jur de 500 de elevi, confirmându-și rolul constant în peisajul educațional argeșean.

Un element definitoriu al activității Colegiului Ecologic este politica de acces egal la educație. În acest an școlar, 38 de elevi cu cerințe educaționale speciale (CES) învață fără taxă, beneficiind de sprijin adaptat nevoilor lor. În același timp, alți 130 de elevi sunt înscriși gratuit pentru specializările arta actorului și învățător-educator (pedagogic). Integrarea copiilor cu CES și sprijinirea elevilor proveniți din medii vulnerabile nu au fost tratate ca excepții, ci ca direcții constante, susținute prin efort instituțional și resurse proprii.

De-a lungul celor 33 de ani de carieră universitară, conf. univ. dr. Cristiana Sima a predat atât în cadrul Academiei de Studii Economice București și Universității „Titu Maiorescu” – filiala Pitești, cât și în cadrul Universității „Constantin Brâncoveanu” din Pitești, discipline din domenii precum ecologia și protecția mediului, economia mediului, dezvoltarea durabilă, managementul de mediu, managementul conflictelor, strategii și politici publice. Activitatea universitară a inclus coordonarea lucrărilor de licență și disertație, precum și a unor grupuri științifice dedicate protecției mediului și dezvoltării durabile.

Este doctor în Economie, cu studii postuniversitare în ecotehnie și ecologie umană (în cadrul programului UNESCO–Cousteau, Universitatea Liberă din Bruxelles – VUB), cu un master în medierea conflictelor în drept, precum și cu numeroase certificări profesionale, printre care formator și manager de proiect. De-a lungul timpului, a coordonat proiecte educaționale cu finanțare europeană, inclusiv prin programe Erasmus+, orientate spre formarea profesională și incluziune.

Această bază academică a stat la fundamentul dezvoltării proiectului EDU ECO HUB – FAB LAB FII MESERIAȘ!, un demers amplu care vizează un ecosistem educațional integrat, având ca direcții majore orientarea practică prin meserii de tip Fab Lab și o relație profundă, asumată, cu ecologia și conservarea naturii. Proiectul este conceput ca o investiție pe termen lung în comunitate, cu obiectivul de a oferi tinerilor competențe profesionale, calificări și perspective reale de integrare pe piața muncii, dar și integrare socială. De asemenea, Colegiul Ecologic Pitești a semnat recent un protocol de cooperare care deschide perspectiva unor programe educaționale comune și schimburi de experiență cu instituții similare din Chișinău. Demersul este susținut de Iuliana Gorea-Costin, fost ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Moldova la Consiliul Europei.

În ultima vreme, obstacolele și impedimentele apărute au fost depășite prin coeziunea echipei, implicarea profesorilor și un stil de conducere bazat pe asumare, muncă directă și responsabilitate față de oameni. Pentru toate acestea, recunoașterea  publică a profesoarei Cristiana Sima a venit firesc. În 2024, a primit Premiul pentru Educație acordat de ziarul Argeșul, obținând peste o mie de voturi, un record în istoria publicației. Distincția a reflectat susținerea comunității și impactul real al activității sale în județul Argeș.

În cadrul Premiilor Regal Literar din 2025, organizate sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, i-a fost acordat, în contextul Anului Centenar al Patriarhiei Române, Premiul „Doamna Maria Brâncoveanu”, pentru dedicarea constantă față de promovarea și perpetuarea culturii autentice românești, prin inițiative artistice și proiecte de recuperare a valorilor esențiale pentru tradiția, literatura și spiritualitatea națională.

În cadrul Galei „Excelență la Feminin” 2025, Cristiana Sima a fost distinsă cu Premiul de Excelență în Educație, alături de personalități de prim rang ale României, precum Nadia Comăneci, Stela Enache, Verginia Vedinaș și Liana Stanciu. De asemenea, în 2024, a primit recunoașterea Galei „Valori Contemporane”, desfășurată sub patronajul Ministerului Culturii, eveniment de referință al excelenței românești, în cadrul căruia au fost laureați, printre alții, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, acad. Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, pr. Constantin Necula, Emil Boroghină, Carmen Tănase, Felicia Filip și Ovidiu Lipan Țăndărică.

Unul dintre cele mai importante proiecte culturale inițiate de Cristiana Sima este Festivalul Național de Științe și Arte „Basarab Fest”, lansat în 2024 sub patronajul Ministerului Culturii, cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Festivalul este dedicat moștenirii Dinastiei Basarabilor și aduce spectacole, simpozioane, arte plastice și concursuri de literatură, cu participarea mediului academic, diplomatic, a tineretului și a personalităților culturale. Acest demers a fost apreciat public de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, care a felicitat inițiativa, subliniind importanța recuperării memoriei istorice și culturale. Academicianul a considerat inițiativa drept „un atribut al popoarelor civilizate”. Totodată, Dan Negru, una dintre cele mai cunoscute figuri ale televiziunii, s-a numărat printre susținătorii acestor evenimente, apreciind faptul că ele readuc în atenția publicului valori culturale uitate sau neglijate.

În cadrul ediției a doua a Festivalului „Basarab Fest” (2025), implicarea civică a Cristianei Sima a fost recunoscută și printr-o distincție specială. Printr-un brevet acordat de Asociația Română de Tineret „Muntenia”, profesoarei Cristiana Sima i-a fost conferită Medalia de Onoare, clasa a III-a, cu panglică albastră, pentru altruism civic. Distincția a fost înmânată de Valentin Uruc, președintele Asociației, care a evidențiat rolul acesteia în inspirarea tinerilor și în promovarea valorilor naționale, subliniind impactul proiectelor educaționale și culturale dezvoltate în județul Argeș.

Dincolo de instituțiile create, un rol esențial în consolidarea misiunii Colegiului Ecologic l-a avut capacitatea Cristianei Sima de a coagula în jurul său o rețea solidă de prieteni, colaboratori și susținători, proveniți din domenii diverse. De-a lungul timpului, proiectele educaționale și culturale inițiate au beneficiat de sprijinul unor artiști renumiți, academicieni, oameni de cultură, reprezentanți ai mediului diplomatic, ambasadori și personalități publice, care au ales să se alăture acestei misiuni nu formal, ci prin implicare concretă și dialog constant cu tinerii.

Lista inițiativelor coordonate de Cristiana Sima include și Școala Domnească de Meserii „Sfântul Neagoe Basarab”, Festivalul „L’art d’Eco”, Școala de Grămătici, precum și Școala de Teatru și Film „Ion Dichiseanu” din cadrul Colegiului Ecologic Pitești – proiecte care contribuie la formarea tinerilor și la evidențierea legăturii dintre educație, cultură și identitate. Cariera Cristianei Sima se definește prin continuitate, rigoare profesională și responsabilitate publică. De peste trei decenii, a construit instituții, a format generații și a susținut constant ideea că educația și cultura nu sunt domenii conjuncturale, ci piloni esențiali ai unei comunități sănătoase. În județul Argeș, parcursul său continuă să fie un reper de construcție pe termen lung, în slujba oamenilor și a valorilor.

Lucia este o voce care nu se ascunde niciodată în spatele convențiilor, dar nici nu se impune cu forța. Este un om cu o sensibilitate profundă, o sensibilitate pe care nu o expune oricum și oricând, dar pe care o lasă să prindă viață prin cuvinte. Am cunoscut-o de mai bine de 15 ani, timp în care am observat cum fiecare pas al ei este marcat de o tensiune între fragilitate și putere interioară. Atunci când scrie, se eliberează. Și nu scrie pentru a impresiona pe cineva, nici măcar pe sine. Scrisul este pentru ea o formă de purificare, de a face față „otrăvii” emoțiilor acumulate, o modalitate de a elibera ceea ce, altfel, ar putea deveni o povară pentru trupul și sufletul ei.

La fel cum poeziile ei sunt scrise dintr-o profundă vulnerabilitate, tot așa, Lucia este o femeie care a învățat să-și asume această latură a sa, chiar dacă multă vreme a încercat să o ascundă. Poezia ei e un act de sinceritate, un proces de traducere a unei emoții. Dincolo de cuvinte, însă, ceea ce o face cu adevărat remarcabilă este forța interioară de a nu renunța niciodată la visurile ei.

În acest interviu, veți înțelege mai multe despre Lucia, despre cum dragostea poate lăsa urme adânci și vindecătoare și despre cum, în ciuda tuturor îndoielilor, ea continuă să scrie și să-și urmeze visul cu aceeași determinare care o caracterizează. Și totodată, ne așteaptă la lansarea ei de carte, în 2026. Lucia, să-ncepem.

Cine este Lucia atunci când nu mai scrie nimic și nu mai impresionează pe nimeni — cine rămâne când se face liniște complet?

Au fost momente în trecut când nu știam să explic ce simt când scriu, nu știam de ce fac asta, nu știam nici din ce resursă îmi vine toată inspirația, pur și simplu o făceam. Cu timpul, am început să-mi pun întrebări pentru că voiam să aflu un răspuns și mi-a venit un singur cuvânt în minte – otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate. Toate sentimentele, tot ce reprimi, tot ce nu scoți afară devine o otravă pentru corp.

Deci – când scriu eliberez, când scriu creez cu suferință și cu iubire în același timp. Nici azi nu am o definiție completă, dar Lucia care nu mai scrie nimic este captivă în ceva ce nu are nume momentan.

Nu am început să scriu ca să impresionez pe cineva, nici măcar pe mine, vine natural. Mă simt liberă când fac asta, iar faptul că sunt oameni care rezonează cu emoția mea, e doar un bonus.

„…otravă. Da, știu că sună ciudat, doar că exact asta devin pentru mine emoțiile acumulate.”

Ce ai studiat și cât din acel drum a fost alegerea ta sinceră și cât a fost încercarea de a te potrivi într-o lume care nu știe ce să facă cu sensibilitatea?

Am studiat Jurnalism și Comunicare la Universitatea din București. Am plecat din Brașov către haosul din capitală. Am plecat spre ce eram eu, pentru că exact asta eram – un haos.

La vremea aia vedeam sensibilitatea ca pe o slăbiciune. Nu voiam să vadă lumea că eu am emoții, cu atât mai mult, să vadă că o creație e rezultată din asta. Deși încă din copilărie am fost omul cuvintelor, nu am vrut să o accept și am respins partea asta din mine, de aici poate și confuzia mea – dorința să fac Jurnalism, să prezint știri, să mă vadă lumea la televizor.

Pe de altă parte, să știi că lumea știe foarte bine ce să facă cu sensibilitatea, fiecare o simte în toți porii, doar că o păstrează ascunsă pentru că nu mai știu către cine să și-o îndrepte pentru a se simți văzuți.

Asta a fost și frica mea de atunci, încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.

Să scriu nu a fost o alegere, a fost un cadou, iar jurnalismul a fost doar hârtia ce l-a împachetat prea bine ca să-l văd mai devreme.

„…încercam să mă fac văzută, dar ignoram partea care îmi scotea autenticitatea afară.”

Când ai scris prima poezie care chiar te-a durut după ce ai terminat-o?

Am scris multe poezii, aveam multe notiție pe care astăzi îmi pare rău că le-am pierdut. Soră-mea zice că avem pe acasă un ”caiețel cu poezii” de când aveam vreo 10 ani. Trebuie să-l caut neapărat.

Totuși, o poezie care a ajuns foarte profund în sufletul meu a fost scrisă când eram într-o relație de destul de mult timp cu partenerul meu de atunci. Subiectul era despărțirea și deși nu aveam niciun gând să mă despart de persoana respectivă, sufletul meu scria sincer, iar când am terminat-o și am recitat-o ulterior, am plâns ca un copil.

Efectiv mi-am dat seama că trupul meu îmi dădea semne că ceva nu e în regulă înainte ca mintea mea să conștientizeze efectiv sentimentul.

„Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.”

Scrii despre dragoste — dar despre ce fel de dragoste, mai exact? Despre cea care vindecă sau despre cea care lasă urme?

Cred cu tărie că cele două sunt legate între ele. Scriu despre dragostea care lasă urme, dar care vindecă.

Există o poveste reală, un om real, o rană reală care a devenit sursa constantă a scrisului tău?

Oricum ar suna asta, cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă, doar că le mai șlefuiesc pe alocuri.

Imaginează-ți că toate amintirile ce m-au atins din punct de vedere emoțional sunt stocate în mintea mea ca în niște sertare în care găsești câte un dosar. În fiecare din ele găsești alte dosare, apoi alte dosare, etc.

Și ca să-ți răspund la întrebare, da, imaginează-ți că toate au câte un nume scris pe ele.

„…cred că e prima dată când o spun – absolut toate poeziile mele sunt povești reale. Toate sunt simțite pe propria piele și pe propria inimă.”

Cât din poezia ta este adevăr biografic și cât este ficțiune creată ca să îți protejezi inima?

Îți spun sincer că mi-aș dori ca scrierile mele să fie rezultatul imaginației, poate aș scrie mult mai mult, dar nu la fel de real.

În cazul meu, singurul rol pe care-l are imaginația e doar ca să-mi traducă emoțiile în cuvinte, astfel încât să găsesc o exemplificare palpabilă a unui feeling pe care l-am simțit la un moment dat.

Din păcate sau din fericire, nimic din ce am scris nu e ficțiune și nici nu cred că inima este făcută că să fie protejată. Oricât de clișeic ar suna, e făcută să simtă. Chiar dacă pe parcurs mai are nevoie de câte un plasture, nu ține de ceva ce avem mereu în control.

„Nu cred că inima este făcută că să fie protejată.”

Ți s-a întâmplat să regreți că ai publicat un poem, pentru că a dezvăluit prea mult din tine?

Nu am regretat absolut niciun poem postat, deși-mi asum că pot fi oameni din trecutul meu care mă urmăresc și azi. Părerea mea e că nimic nu e „prea mult” în artă.

Care este partea ta pe care o ascunzi cel mai bine în viața de zi cu zi, dar care se vede limpede în poezii?

Profunzimea e cea care se vede cel mai clar în creațiile mele. Ciudat e că nu-mi ascund partea asta niciodată, doar că ea nu simte să iasă când nu are loc.

Cumva, pare că și-a însușit propria conștiință și a învățat când e momentul să iasă la suprafață și cu cine. E foarte selectivă. Uneori nu iese nici cu mine, mai ales când mă simte absentă, e foarte orgolioasă. E funny că spun asta, dar realizez acum, în timp ce scriu.

Deși nu am văzut-o niciodată așa, are mult sens pentru mine.

Cum vezi poezia scrisă astăzi într-o lume a vitezei, a superficialului și a scroll-ului infinit? Mai are poezia puterea să oprească pe cineva din goană?

Oh, da, și încă cum, Florin! Și ți-o spune cineva care-și postează creațiile pe Tiktok. Ai zice că e o platformă potrivită pentru poezie? Nu cred. Nici eu nu am zis asta, au fost câțiva ani în care fix aspectul ăsta m-a oprit.

Evident că poezia are impact asupra unei nișe, ce-i drept, uneia foarte restrânse, ținând cont de faptul că nu aduce în viața unui om prea mult entertainment.

Nu aduce asta, dar aduce ceva ce umple un gol. Toți avem goluri care simt să fie umplute și spații ce simt să fie înțelese. Asta face poezia, nu vindecă, dar înțelege.

Ai fi surprins cum se opresc oamenii la un videoclip de al meu și-mi spun ”textul ăsta a venit la momentul potrivit”, ei poate sunt în metrou, poate sunt în pauza de masă, dar s-au oprit.

Dacă e ceva de care sunt sigură e că niciun om nu e superficial, mai ales dacă îl cunoști la un nivel profund. Fiecare are o parte care încă nu a fost ascultată și cred cu tărie că poeziile mele au puterea să ofere măcar senzația că ești văzut și că nu trăiești singur o emoție.

„Se formează o comunitate care își dorește să simtă în timp ce are piciorul pe accelerație.”

Crezi că publicul de azi mai are răbdare pentru emoție autentică sau trebuie „ambalată” ca să fie acceptată? De impactul pe social-media a poeziei recitate, ce ne poți spune?

Eu nu l-aș numi public, ci oameni care împărtășesc trăiri similare într-un mod diferit.

Cred că tocmai asta e și ideea. Mulți oameni nu au trăit niciodată sentimentul ca cineva poate avea răbdare cu ei, iar consecința tristă este că devin, la rândul lor, nerăbdători cu propria persoană.

Cred că exact asta e. Emoțiile și trăirile ambalate într-o poezie îî fac pe oameni să se oprească și să simtă.

Am plecat pe drumul ăsta spunându-mi mereu că poezia nu mai e de actualitate și că nu s-ar îmbina niciodată cu social-media, dar poftim, am găsit o modalitate să prindă glas (la propriu).

Nu am inovat eu poezia recitată, dar te asigur că în momentul în care îi este asociat un chip și o trăire, prinde o altă culoare, să spunem că devine o scriere „digerabilă” pentru vremurile astea grăbite.

Visul tău de a deveni o voce — la propriu, prin voice-over — prin muzică, prin scris, prin social-media, vine din dorința de a fi auzită mai mult decât ai fost până acum?

Nu sunt cu nimic mai bună sau diferită de cel de lângă mine, dar am realizat că pot ajuta oamenii să nu se simtă singuri în avalanșa de emoții ce-i cuprinde zilnic.

În anul 2022 am făcut un curs de voice-over pentru că cineva mi-a spus că am o voce bună pentru reclame sau audiobook-uri.

Apoi am scris câteva poezii care au ajuns să facă parte din câteva piese lansate pe youtube.

Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea (și la propriu, și la figurat) au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat. Trebuia cumva să scot afară tot ce am strâns.

Trăim viața asta și strângem tot felul de trăiri, de sentimente, de iubire, de dezamăgiri, dar uităm că așa cum ne facem curat în casă, așa e nevoie să facem și cu sufletul. Pentru mine, toate sunt instrumente care mă ajută să mă eliberez. Evident că nu pot să le fac pe toate, momentan m-am oprit la poezie.

 

„Toate încercările mele de a-mi face auzită vocea au venit dintr-un spațiu care era mult prea aglomerat.”

Anul acesta îți lansezi prima carte. Ce emoții te încarcă și spune-mi, te rog, câtă muncă stă în spatele acestui vis devenit realitate.

Așa-mi doresc, Florin.

Recunosc că nu sunt nici pe aproape de a-i pune punct, mai am multe de scris și aspecte de finisat, însă emoția pe care o simt doar gândindu-mă că-mi voi ține în mână cartea, mă face să radiez.

Nu pot să descriu în cuvinte ce voi simți, mi-e greu, însă da, e puțină muncă în spate (puțin mai multă) pentru că vreau să-i dau o „culoare” cu totul specială și pentru asta, trebuie să gândesc câteva idei, să le pun pe foaie și să apelez la oameni care să mă ajute.

Pe lângă asta, va trebui să contactez și editura care-mi va prelua conținutul, deci este ceva activitate de împins la deal, dar nu pot decât să mă las cuprinsă de avalanșa aia de emoții ce o să vină când se va publica.

Apropo, te aștept la lansarea de carte!

Care este visul tău cel mai fragil — acel vis pe care încă îl rostești cu teamă, dar care te ține în mișcare în fiecare zi?

Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos. Aici mă refer strict din punct de vedere profesional.

Îmi doresc să-mi dau voie să creez în adevăratul sens al cuvântului, spune-i carieră, dacă vrei.

Totuși, dacă mă întrebi la un nivel mai profund de atât, cred că fragilitatea se găsește în visul care mă plasează pe o scenă cu microfonul în față.

„Să fiu liberă. La momentul ăsta mă simt captivă, cumva, încă în haos. De aici și dorința de a mă elibera cu atâta patos.”

În momentele în care îndoiala devine mai puternică decât inspirația, ce te face să continui să scrii și să crezi în drumul tău?

Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.

Sunt un om al schimbărilor, nu-mi place să stau prea mult într-un loc, nu-mi convine să mă plafonez și fac greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.

Nu am multe momente de îndoială, știu ce fac și de ce fac, dar recunosc că nu mereu sunt inspirată.

În momentele în care simt că nu mai am resurse sau că sunt copleșită, din contră, nu continui să scriu, mă opresc și-mi dau timp. Îmi ofer răbdare să mă regăsesc. Inspirația are și ea nevoie de odihnă.

„…greșeala pe care o facem mulți, să ne plictisim de propriul farmec.”

Dacă ar trebui să ne lași aici, la finalul interviului, câteva versuri care nu te-au părăsit niciodată — le-ai putea scrie acum pentru noi?

Fiecare dintre noi e construit din mii de uși

Unele cu lacăte din care ies scânteie

Altele în care poți intra doar dacă porți mănuși

Asta, bineînțeles, dacă găsești o cheie.

Unii suntem, poate, mai doritori și mai deschiși

Și lăsăm cheia chiar în ușă,

Dar celor cărora le este greu și sunt închiși

Găsești și acolo cheia, numai că-n cenușă.

Și-atunci când cortina se ridică, de eșec nimeni nu te ferește

Iar dacă ții neapărat să faci un act,

Joacă un rol în care exteriorul mereu îmbătrânește

În timp ce sufletul rămâne intact.

„Nu mi-e frică de nimic altceva în drumul ăsta cum mi-e frică de mine.”

Profesor de limba română și voluntar dedicat, implicată de peste cinci ani în proiectul C@rte în sate, Gabriela Andone aduce copiilor din satele Vrancei mai mult decât cărți. Se întâlnesc cu personaje din povești, dar își dau întâlnire totodată și cu curiozitatea, imaginația și bucuria de a descoperi un univers nou. Fiecare vizită de-a sa este o călătorie în care poveștile prind viață, iar copiii devin exploratori ai cuvintelor. Prin activități creative, lectură pe roluri, personaje inventate pe loc și concursuri literare, reușește să transforme școlile fără bibliotecă în spații de întâlnire cu cultura,  cunoașterea și joaca.

Voluntariatul său este despre darul sufletesc pe care îl aduce fiecărui copil. În aceste momente, nu calculează timpul ca pe unul pierdut, în zadar. Generozitatea, pasiunea pentru carte și dorința de a inspira devin vizibile și măsurabile în zâmbetele micuților, în entuziasmul lor și în dorința de a citi mai mult. Prin implicarea sa, comunitățile rurale se simt mai aproape de cultură, iar copiii primesc șansa unui început educațional solid și plin de inspirație.

Să o cunoaștem pe profesoara Gabriela Andone!

De când sunteți bucată din proiectul C@rte în sate?

Sunt deja cinci ani de când particip la activitățile Proiectului cultural c@rte în sate, iar în acest timp am avut ocazia să merg în foarte multe localități vrâncene, unele izolate, pentru a duce copiilor de acolo darul de carte și de lectură.

Ce rol aveți și ce ați învățat în tot acest timp? De ce voluntar într-un astfel de proiect?

Sunt profesor voluntar, ofer o părticică din timpul de care dispun, din pasiunea pentru lectură și din priceperea / experiența dobândită ca profesor de limba română.

Am ales să fac voluntariat ducând mai departe o activitate începută de fiica mea. Încă de la prima mea acțiune, care s-a desfășurat în satul Năruja, în anul 2020, am constatat importanța de a merge în locurile greu accesibile din județul Vrancea, spre a fi alături de micuții de acolo, fiind însoțiți de voluntari inimoși, cu valize de cărți și cu voie bună. Proiectul c@rte în sate face activități de literație, promovează literatura de calitate, înființează mici biblioteci și susține dotarea celor deja existente cu volume care vin în ajutorul cadrelor didactice din spațiul rural, aflat la distanță de orașele ce dispun de un fond de carte bogat. Scopul cultural și cel educativ m-au determinat să nu rămân indiferentă la demersurile făcute de Silvia Vrînceanu-Nichita. Când eram o copilă, adolescentă, prin clasa a XI-a, domnul Liviu Topală, referent la Ateneul Popular și muzician, ne-a scos din întunericul neștiinței și al inculturii (muzicale), pe mine și pe colegii mei de generație care au avut dorința de înnoire lăuntrică: a creat seri de audiții în care ne-a făcut să-i iubim pe cei de la Pink Floyd, pe Jethro Tull sau Led Zeppelin. Atunci nu conștientizam cât de important era acest lucru, dar astăzi îi mulțumesc în gând.

Cum ați aflat de Carte în sate și care este programul dumneavoastră în această asociație?  Ce timp dedicați?

Am aflat de la fata mea, care făcea voluntariat alături de colegele ei în acest proiect, apoi am cunoscut-o pe Silvia Vrînceanu, un om frumos ca nimeni altul, care a înțeles câtă nevoie este de implicare și de acțiune, pentru a da o șansă la educație copiilor din mediul rural. Programul fluctuează în funcție de perioadele în care mergem mai des să ne întâlnim cu cititorii, de taberele organizate de Silvia sau de excursiile în care s-au implicat adesea chiar elevii și profesorii Școlii Gimnaziale ,,Oana Diana Renea’’. Le mulțumesc tuturor colegelor mele care au făcut parte din grupurile de voluntari ce au adus bucurie prin lectură în lumea satelor.

Sunt membru în juriul Concursului de scriere creativă din cadrul proiectului (Prietenii lui Cărțilă ne scriu). În luna decembrie a ultimilor ani am petrecut muuulte ore citind și recitind scrisorile participanților, care n-au fost doar vrânceni, ci din numeroase alte județe ori din București. Au fost premiați sute de copii, fiindcă nu am vrut să-i dezamăgim pe cei ce ne-au așezat pe filele scrisorii visurile lor.

Așadar, timpul dedicat proiectului nu cred că poate fi contabilizat. Nu mi-ar plăcea să-l văd menționat în vreo statistică.

Cu ce gând vă aplecați asupra copiilor?

Dacă ai ceva de oferit din preaplinul sufletesc, nici nu-ți spui că e vreun fel de muncă, ci împlinirea unei chemări pe care o ai. Știu că e din ce în ce mai greu să ne creăm timp pentru noi, cu atât mai puțin – să găsim vreme pentru comunitățile în care trăim, dar fiecare moment petrecut alături de o echipă ca a Silviei te încarcă sufletește mai mult decât un concediu.

Sunt cadru didactic și știu câtă nevoie este de noi acolo unde sunt ființe micuțe, în formare, pentru care un început bun ca educație contează enorm. Aducem cu noi acea briză caldă care să sufle în pânzele corăbioarelor ce sunt acești copii, care vor naviga pe mările mai calme sau mai tumultuoase ale vieții.

În viața de zi cu zi, când dați jos haina voluntarului, ce pălărie așezați pe capul dumneavoastră?

Sunt cadru didactic, slujbă care, ca și actoria, te consumă până la feștilă. Oferi, fără să știi mereu dacă darul tău ajunge la inima copiilor, fără să poți aprecia imediat ce a crescut în solul în care ai pus răsad de flori ori de spice.

Ce experiențe ați avut anterior în voluntariat?

Dintotdeauna am știut că generozitatea este o formă de a întoarce vieții ceva din bucuriile pe care ți le-a adus. Am făcut voluntariat, în ultimii patru ani și în cadrul Asociației Renato, înființată de colega mea, profesoara Marcela Ghiuță. În cadrul Sistemului Național de Acțiune Comunitară, am activat încă din anul 2015.

Pe lângă generozitate, un voluntar e necesar să meargă la braț cu creativitatea în fața copiilor? Ce activități creative ați propus sau propuneți pentru citit?

Sunt foarte multe activități care pot dezvolta gustul pentru citit. Am început cu propunerea lecturării în mod gradual, cu texte mai accesibile copiilor, cu scriitori care le plac, iar treptat am ajuns să-i determinăm pe cei de liceu să încerce proza marilor scriitori români ori pe cea valoroasă din literatura universală.

Am propus lectură pe roluri, însoțită de personaje create pe loc sau îl aducem pe Cărțilă, Spiritul cărților. Întotdeauna alegem locuri care să-i inspire pe copii, în aer liber. Citatele de tip ,,Înțelepțenii’’ sunt realizate cu câteva zile înainte de acțiunea noastră și au rolul de a le trezi copiilor curiozitatea în legătură cu tema/temele cărților ce urmează a fi citite.

În câteva rânduri, am versificat, după ce am parcurs o operă literară, pornind de la întâmplările pe care le conținea. Acesta este un exercițiu care place copiilor iubitori de cuvinte și celor foarte inventivi.

La unele întâlniri cu cei mici am propus concursuri care constau în recunoașterea titlurilor operelor de Caragiale, amestecate în formulări neașteptate.

Cum măsurați impactul acțiunii C@rte în sate?

Impactul caravanelor de lectură se măsoară prin numărul mare de copii participanți. În foarte multe rânduri, părinții și bunicii au rămas la activități, curioși fiind, iar apoi interesați, dornici și dumnealor să se bucure alături de noi.

Comunitățile în care am mers au fost atât de implicate, încât ne-au lăsat o impresie excelentă. Cadrele didactice și familiile micuților s-au implicat pentru ca acțiunile noastre să-i aducă împreună pe cât mai mulți copii. Au constatat că venirea caravanei este așteptată cu emoție, așa că au contribuit la crearea unei stări de bine, fie la școală, fie la biserică, la vreun muzeu ori la bibliotecă, așa cum a fost la Năruja.

Ce nevoi educaționale ați întâlnit? Cum se asigură sustenabilitatea proiectului pe termen lung?

Este o mare nevoie de ore de lectură cu copiii, de întâlniri în care să se discute semnificațiile operelor literare citite. Cei mici au nevoie de modele umane și din lumea din afara școlii. De aceea, voluntarii din acest proiect sunt atât de iubiți de ei, sunt invitați în diferite localități prin scrisori trimise pe adresa asociației, devenind prietenii mai mari, mentori ai celor mici care învață să descopere lumea cu ajutorul cărților.

Proiectul este sustenabil, dovadă fiind faptul că se derulează de peste opt ani, început fiind în anul 2017. Acest lucru se datorează generațiilor de voluntari formați de Silvia Vrînceanu, tuturor părinților acestora, care nu de puține ori au colaborat la organizarea taberelor de lectură; toți sponsorii, precum editurile sau librăriile care și-au oferit sprijinul au contribuit la factorul sustenabilitate a acțiunilor din proiect. În plus, toți copiii participanți, voluntari sau beneficiari ajung să se educe întru canalizarea resurselor spre reușită, iar aceasta într-un mod neforțat.

Ce indicatori ar trebui urmăriți pentru a evalua succesul?

Sunt acei indicatori cantitativi, care pot fi măsurabili, iar aici intră numărul mare de copii, fie voluntari, fie beneficiari, implicați. Apoi există un foarte mare număr de localități, din județul nostru și din alte județe, unde a ajuns caravana de lectură. De asemenea, s-au înființat colțuri de lectură în școlile în care nu există bibliotecă. S-a întâmplat lucrul minunat de care am pomenit la inițiativa copiilor care au participat la acțiunile proiectului. Totodată, au fost sute de copii care au participat la Concursul de scriere creativă. Nu dețin eu toate datele, dar ei proveneau din foarte multe județe ale țării, iar prezența lor în număr foarte mare la festivitatea de premiere ne-a dovedit că își doresc să se exprime și să fie auziți și apreciați. Copiii din Republica Moldova, la care am mers cu  Silvia Vrînceanu și cu alți voluntari au recitat și citit la Maratonul lecturii, în pandemie, când a fost realizat un exercițiu cultural. Am fost emoționați să-i revedem, implicați și ei în acțiunea de a dărui ceva din ceea ce au învățat.

Există și indicatorii calitativi implicați, precum: creșterea motivației pentru literatura valoroasă, îmbunătățirea competențelor de lectură, diversificarea gustului literar, implicarea comunităților, mulțumirea sufletească a tuturor celor care au luat parte la activități.

Ce resurse logistice, umane, financiare aveți la dispoziție?

Cea mai valoroasă resursă a unui voluntar este generozitatea. Dacă ești făcut pentru a împărtăși cu ceilalți ceea ce ai adunat înlăuntrul tău, vei găsi o formulă ca ele să atingă o inimă, un copil care le așteaptă. Apoi urmează timpul pe care ți-l faci, ca să-l aloci activităților și abia apoi vin celelalte: donație de cărți, acțiuni de colectă de carte sau de rechizite. Întotdeauna îți dorești să poți să faci mai mult, iar acesta este, de fapt, lucrul care te ține conectat la dimensiunea altruismului.

Mesaj de la povestitor:

Pe 15 martie, Asociația Magic&Ludic dă viață unui eveniment cultural deosebit, dedicat atât divertismentului de calitate, cât și implicării sociale. Magicianul Christians va susține un spectacol de magie și iluzionism la Casa de Cultură a Studenților, un show conceput pentru publicul de toate vârstele.

Evenimentul promite o experiență spectaculoasă, în care realitatea se împletește cu iluzia, iar magia devine surprinzător de reală. Timp de aproximativ o oră, spectatorii vor fi purtați într-un univers plin de mister, energie și emoție, descoperind momente de mare impact vizual și artistic.

Programul include două reprezentații, pentru a permite accesul unui număr cât mai mare de participanți:

• Spectacolul 1: ora 10:30
• Spectacolul 2: ora 12:00

În cadrul show-ului, publicul va putea urmări evadări spectaculoase, momente impresionante de levitație, apariții speciale ale papagalilor Ara, precum și numeroase momente interactive menite să stârnească uimire, zâmbete și aplauze.

Un element definitoriu al acestui eveniment îl reprezintă dimensiunea sa socială. Organizatorii își propun să ofere acces gratuit pentru 200 de copii proveniți din medii defavorizate, din împrejurimile Iașului. Prin această inițiativă, spectacolul devine nu doar un act artistic, ci și un gest de solidaritate, menit să aducă bucurie, inspirație și o experiență culturală autentică unor copii care au mai rar acces la astfel de evenimente.

„Ne dorim ca magia să ajungă la toți copiii, indiferent de contextul social din care provin. Pentru mulți dintre ei, acest spectacol poate fi o primă întâlnire cu lumea artei și a scenei – o amintire care să le rămână în suflet”, transmit organizatorii.

Spectacolul se adresează familiilor, copiilor, tinerilor și tuturor celor care doresc să redescopere emoția pură a mirării și bucuria copilăriei, într-un cadru cultural de prestigiu.

Experiența mi-a arătat că un copil nu are nevoie doar de lucruri sau de obiecte speciale, alese cu grijă. Are nevoie de ritualuri care îl așază, îl liniștesc; are nevoie de ritm care îi transmite, fără explicații lungi: „ești în siguranță”. Cititul împreună poate deveni un astfel de ritual. Nu trebuie să fie zilnic, nu trebuie să fie nici măcar lung, nu trebuie să fie „perfect”. Contează mai ales felul în care sunteți ,,acolo” unul cu altul în acel timp.

Mulți părinți îmi spun că își doresc copii mai calmi, mai atenți, mai cooperanți. Adevărul este că liniștea nu se impune, ci se transmite.

Vocea ta, ritmul tău, felul în care te așezi lângă copil creează atmosfera în care lectura devine refugiu sau, dimpotrivă, o altă obligație. Sistemele noastre nervoase se influențează reciproc; nu putem cere calm când noi suntem tensionați. O poveste citită într-un spațiu blând poate face mai mult decât explicații repetate sau sancțiuni.

Respectul nu se construiește din frică și nici din formule autoritare. Când copilul se simte constrâns, curiozitatea lui se restrânge, iar dorința de a explora povești, de a întreba și de a imagina slăbește. În schimb, atunci când te vede citind firesc, din plăcere, fără presiune, învață că lectura este un mod natural de a fi cu tine însuți și cu ceilalți.

Cititul împreună poate deveni spațiul sigur în care emoțiile nu sunt grăbite, corectate sau negate. Există copii numiți „prea sensibili”, când, de fapt, adulții din jur nu au fost învățați să conțină emoțiile cu blândețe. În micul spațiu intim ce se creează în timpul cititului, copilul primește mesajul simplu și profund: „sunt aici cu tine”.

Nu e ușor să fii părinte! Deloc! Greșelile vor apărea, inevitabil. Vei ridica vocea, vei fi obosit, vei rata momente. Asta nu distruge relația. Ce contează este repararea. Un „îmi pare rău” spus sincer reface legătura și îi arată copilului că relațiile pot fi vindecate, nu abandonate. Reconectarea poate veni și în timpul în care citim și discutăm apoi despre viață, valori, relații, asumare.

Copiii au nevoie de limite, nu de control. Limite calde și totodată ferme, coerente, care îi ajută să înțeleagă lumea. La fel și lectura în familie: are nevoie de un cadru blând și de o anumită consecvență, nu de rigiditate. Nu durata este esențială, ci calitatea prezenței.

Poate că cel mai valoros lucru pe care îl oferă cititul împreună nu este povestea în sine, ci experiența de conectare.

Este acel timp în care copilul învață că poate fi văzut, auzit și ținut în relație. Iar acesta este un dar care rămâne.

*Două cărți minunate pentru orele de lectură în familie: ,,Hanno desenează un balaur” de Irina Korschunow și ,,Pastă de fasole dulce” de Durian Sukegawa.

27 ianuarie 2026 marchează ziua de naștere a legendarului actor român Florin Piersic, o personalitate emblematică a culturii românești, îndrăgită de generații întregi de spectatori.

Despre Florin Piersic

Florin Piersic s-a născut pe 27 ianuarie 1936 în Cluj-Napoca, România.
Este un actor român de film, teatru, televiziune, radio și voce, cunoscut pentru prezența sa carismatică, rolurile diverse și vocea inconfundabilă.

A urmat studiile la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (astăzi UNATC) din București, iar mai târziu s-a alăturat Teatrului Național din București, unde a jucat zeci de roluri memorabile pe scenă.

Pe marele ecran, Piersic a avut o carieră prodigioasă, apărând în peste 40 de filme, în special în perioada cinemaului românesc din timpul regimului comunist, în diverse genuri cinematografice. Este deosebit de cunoscut pentru seria de filme „Mărgelatu”, în care a interpretat personajul principal.

Realizări și recunoașteri

Pe parcursul carierei sale, Florin Piersic a primit numeroase distincții și premii, reamimtim doar câteva dintre ele:

• Premiul pentru întreaga carieră la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) pentru contribuția sa la cinematografia românească.
• A fost numit în lista celor mai mari români și a devenit cetățean de onoare al orașului Oradea.

Rolurile sale au rămas vii în memoria publicului și continuă să fie apreciate de cinefili și pasionați de teatru și film.

Florin Piersic nu este doar un actor talentat, ci și o personalitate care a știut să mențină o legătură puternică cu publicul său. Înainte de a-și sărbători 90 de ani, el a transmis un mesaj emoționant admiratorilor săi, amintindu-le de anii petrecuți pe scenă și de întâlnirile pline de energie cu spectatori.

Pe 27 ianuarie, numele său este celebrat în întreaga țară – de la scenele teatrelor și ecranele cinematografelor până la rețelele de socializare, unde admiratorii îi transmit cele mai calde urări de „La mulți ani!”, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani.

Surse

1. Florin Piersic – articol biografic pe Wikipedia (Română).

2. Enciclopedia României – Florin Piersic Biografie.

3. Florin Piersic – Wikipedia (English).

4. CineMagia – profil biografic.

5. Mesaj emoționant de ziua actorului – Mediafax.

6. Transilvania International Film Festival – premiu și tributes.

Foto: Captură video Facebook, Florin Piersic

Există momente în istorie care nu fac zgomot, dar schimbă definitiv direcția unei comunități. Nu prin forță, ci prin acord. Mica Unire este unul dintre aceste momente rare în care românii au ales să fie mai mult decât vecini de istorie: au ales să fie împreună. Într-o lume grăbită, care consumă trecutul în date și ceremonii, merită să ne oprim și să privim acest gest fondator nu ca pe o lecție învățată, ci ca pe o întrebare încă deschisă despre cine suntem și ce ne leagă.

La 24 ianuarie 1859, românii nu au unit doar două principate. Au unit o idee.

Mica Unire – unirea Moldovei cu Țara Românească – a fost mai mult decât un act politic ingenios; a fost un exercițiu de voință colectivă, o dovadă că istoria se poate schimba atunci când oamenii învață să gândească împreună. Într-o epocă dominată de imperii și interese externe, românii au ales calea solidarității. Alegerea aceluiași domnitor, Alexandru Ioan Cuza, la Iași și la București, a fost un gest curajos, dar și profund simbolic. Mica Unire nu a fost rezultatul unui entuziasm de moment. Ea s-a clădit pe ani de frământări, pe ideile pașoptiste, pe convingerea că limba, tradițiile și memoria comună pot deveni fundament politic. Intelectuali, boieri, negustori și oameni simpli au contribuit, fiecare în felul său, la această construcție fragilă, dar esențială.

Domnia lui Cuza a adus apoi primele reforme moderne: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reorganizarea învățământului și a justiției. Chiar dacă domnia sa a fost scurtă, direcția a fost clară: statul român nu mai putea fi un accident al istoriei, ci un proiect asumat.

Privită din prezent, Mica Unire ne vorbește mai puțin despre trecut și mai mult despre noi. Despre capacitatea de a coopera, despre compromis, despre ideea că unitatea nu înseamnă uniformitate, ci un acord asupra valorilor comune.

În fiecare an, la 24 ianuarie, ne prindem în Hora Unirii. Un gest simplu. Unirea a însemnat, înainte de toate, o decizie comună. O alegere practică de a funcționa împreună, de a pune resurse, reguli și direcții la un loc. A fost mai puțin despre entuziasm și mai mult despre organizare, compromis și continuitate. De aceea, semnificația ei rămâne actuală: lucrurile importante se construiesc atunci când există voința de a merge în aceeași direcție, chiar și fără acord deplin.