Moștenirea literară bogată a lui Ioan Slavici este continuată cu succes de către stră-strănepoții acestuia, Filip și Matei Florian, care înlocuiesc studiul mediului rural cu cel al mediului urban, aplecându-se cu precădere asupra perioadei comunismului anilor ’70 și ’80. Scris sub forma unui duet narativ, romanul Băiuțeii este un experiment inedit în care cei doi autori reclădesc universul magic al copilăriei trăite la bloc.

Dacă în Inocenții Ioanei Pârvulescu tonul este unul predominant nostalgic și duios, frații Florian se întorc în trecut cu ceva mai multă detașare, dar cu aceeași bucurie și jovialitate pentru a descrie anii de început ai vieții lor. Pe Aleea Băiuț, în Drumul Taberei, „unde nimic nu era la voia întâmplării”, copiii petrec ore întregi pe aleile cartierului inventând cele mai năstrușnice jocuri, leagă și desfac prietenii, sau trăiesc primii fiori ai iubirii. O imagine un pic bucolică pentru tinerii din ziua de azi, dar ușor recognoscibilă pentru cei care au crescut în acea epocă.

Mintea-ți joacă un „bambilici” când îți amintești de  „zdrumpeș”, „înfășățel”, „bîldîbîc” sau „poimarți”

Scris sub forma unui dialog între cei doi scriitori, Băiuțeii este un mozaic al limbajului oral cu cel confesional și argumentativ. Uneori, ideile sunt prezentate schematic, sub forma unor notițe, alteori sub forma unei proze în versuri sau a unei mici nuvele independente, însă, cuvintele poznașe nu lipsesc niciodată. Mintea-ți joacă un „bambilici” când îți amintești de  „zdrumpeș”, „înfășățel”, „bîldîbîc” sau „poimarți”.

Ceea ce deosebește această carte de altele ce se înscriu în tematica copilăriei în comunism este scriitura pe cele două voci narative alternante, ce se completează de fiecare dată prin explicații și argumente bine structurate. Ping-pong-ul discursiv este evident doar în primele texte, acesta disipându-se pe măsură ce înaintăm în miezul acțiunii, iar cititorului îi devine ușor să navigheze între cele două registre.

Copilăria în comunism, între metaforă și realitate

Filip și Matei Florian își împart egal rolurile auctoriale. În calitate de frate mai mic, Matei rememorează întâmplările fantasmagorice ale primilor ani de viață, acele momente unice și personale pe care cei din jur le privesc cu condescendență și simpatie, pe când lui Filip, în calitate de frate mai mare, îi revine partitura realistă, ancorarea faptelor într-un context politic și temporal. Cele două scriituri, una bogată stilistic și metaforic, cealaltă clară și factuală, se împletesc armonios și recreează atmosfera copilăriei sub toate dimensiunile sale.

«Băiuțeii» nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și specificul traiului comunist în toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale

Universul fantastic descris de Filip Florian, în care luna este un câine rotund, cristoșii zboară, prietenii imaginari apar dintr-un borcan de muștar, iar Bau-Bau este o apariție obișnuită, aduce un pic cu scenele create de Mircea Cărtărescu în nuvela Mendebilul, unde un personaj ciudat sparge ritmul de viață al copiilor de la bloc prin poveștile sale insolite.

Băiuțeii nu este doar o ficțiune cu accente biografice, ci surprinde foarte bine și specificul traiului comunist în toate ipostazele sale, fie culturale sau sociale. Comunitatea strânsă a vecinilor de la bloc, aniversările cu Cico și tort făcut în casă, joaca „de-a mama și de-a tata”, construcția blocurilor noi și jocurile aferente printre molozuri, cucerirea maidanelor sau a fetelor prin săruturi furate în subsoluri, sunt doar câteva dintre reperele unei lumi în care socializarea se făcea afară, și nu doar din spatele unor ecrane de calculator.

Un episod intens și puternic emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea unui meci important de-al lui Dinamo

O altă dimensiune importantă a jocului în fața blocului o constituie și meciurile de fotbal, rememorate cu patos prin prisma simpatiei față de echipa Dinamo și mai apoi Steaua, datorită vecinătății cartierului Drumul Taberei cu stadionul Ghencea. Cotidianul vieții anilor ’70-80 este redat și prin micile bucurii ocazionale precum mersul la cinematograf, emisiunile de teatru radiofonic sau colecționarea revistelor cu Rahan. Un episod intens și puternic emoțional este vizionarea filmului rusesc „Zboară cocorii”, ce se suprapune cu ratarea unui meci important de-al lui Dinamo.

Pe lângă prietenii copiilor Filip și Matei, galeria de personaje a romanului este întregită de figura mamei extrem de frumoase, dar și a tatălui absent, plecat mereu pe șantiere. Relațiile afectuoase cu bunicul matern Mircea și mătușa văduvă Uca contribuie la mistificarea perioadei copilăriei, acel tărâm magic în care adulții au puteri supranaturale, iar poveștile lor sunt o sursă de încântare și cunoaștere.

Băiuțeii, publicat prima dată în 2006, este printre primele scrieri ce vorbește despre perioada comunistă din perspectiva copilăriei, recuperând aspectele pozitive ale acelor vremuri. Dincolo de adunările pionierilor, joaca de-a „Elena și Nicolae Ceaușescu” sau lipsurile materiale, Matei și Filip Florian adună în paginile acestei cărți părțile bune ale „Epocii de Aur”.

Filip Florian și Matei Florian, Băiuțeii, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Radu Cosașu, Editura Polirom, Iași, 2012, 240 pagini

Extrem de pasionată de limba română, Cătălina Ifrim, unul dintre tinerii noștri sclipitori, în vârstă de numai 13 ani, publică pe Matricea Românească articole revelatoare pentru adulți, ce oglindesc România aşa cum este ea percepută de către generația tânără.

Am realizat că, în marele mecanism al societății, suntem de fapt o mică rotiță îndoctrinată, lipsită de chef de viață, cu vise strivite în mâinile reci, pe care le purtăm zilnic în buzunarele hainelor noastre, în drumul plictisitor către casă.

Și am mai aflat că niciunul dintre noi nu are curajul și demnitatea de a recunoaște cu tărie că este unicul vinovat de propria-i nefericire. Am realizat că nu mai avem încredere în propriile puteri, că ne-am călcat onoarea în picioare în momentul în care, din comoditate, ne-am vândut pur și simplu orice urmă de valoare pe care, teoretic, am fi putut să o dezvoltăm.

Tinerii, gura de aer a societății

Pentru că, până la urmă, adevărul este că oamenii sunt cele mai ieftine „lucruri” pe care cineva le poate cumpăra cu bani. Însă, de vină suntem noi, pentru că am acceptat să trăim în mizeria minciunilor şi am adunat gunoiul sub preş. Dar, ghiciţi ce! Unii dintre noi au curajul să spună lucrurilor pe nume, deoarece gura de aer de care această lume are nevoie suntem noi, generaţia anilor ‘90-2000. Noi, tinerii cărora li s-a impus la şcoală să înveţe mecanic ceea ce li se predă, pentru că altfel nu e de bine.

Până la urmă, adevărul este că oamenii sunt cele mai ieftine „lucruri” pe care cineva le poate cumpăra cu bani

Şi de ce nu e de bine? Pentru că sistemul şi programa de învățământ ne impun să fim piesele de schimb ale sistemului în eventualitatea degradării acestuia, iar noi ne opunem. Sunt sigură că există persoane ce profesează în domeniul învăţământului şi care, cel mai probabil, s-au remarcat prin cunoştinţele lor, pe care toţi ar trebui să le apreciem, dar care din frica de a nu fi traşi la răspundere se conformează programei şi transmit mai departe planul de autodistrugere, cunoscut şi ca „dacă ai 10 pe linie eşti un elev model” sau ca „deschideţi manualele şi conspectaţi de la pagina z!”.

Prin urmare, ceea ce este greşit la sistemul nostru reprezintă, pe scurt, lipsa practicii şi spălarea pe creier, în masă, a elevilor şi studenţilor. Toate acestea, pentru a confirma că ceea ce ai tocit timp de aproximativ 18 ani nu a cuprins ghidul de supravieţuire în viaţă.

Aşadar… Eşti fericit cu ceea ce faci? Meriţi mai mult? Eşti mulţumit cu cine eşti?

Foto deschidere: slowrobot.com

• Despre
• Ultimele Postari

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață

Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)

• Drumul spre reuşită este un balon cu aer cald - 03-04-2018
• Vis de vară… - 26-06-2017
• Concluzia unei eleve, despre societate: „Toți am ajuns retardați emoțional!” - 29-05-2017

Poate una dintre cele mai faimoase nedreptăți petrecute în lumea științei este cea produsă savantului român Nicolae Paulescu (1869-1931), cel care fost vitregit de mult râvnitul Premiu Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1923. Distincția a fost acordată canadienilor Frederick Grant Banting (1891-1944) și John J.R. Macleod (1876-1935), pentru descoperirea insulinei, deși românul Paulescu publicase mai înainte, în paginile unei reviste internaționale, un articol despre obținerea unui extract similar, pe care l-a numit pancreină.

Nicolae Paulescu s-a născut la București, unde a urmat studiile preuniversitare, pentru ca, mai apoi, să le urmeze pe cele academice la Paris, obținând nu mai puțin de trei doctorate – în medicină, știință și în chimie biologică. A profesat, vreme de câțiva ani, ca medic în Franța, însă a preferat să se întoarcă în țara natală, refuzând o carieră universitară pe meleaguri străine. S-a întors în țară, deși putea să stea în Franța.

În România, Paulescu a fost profesor universitar la Facultatea de Medicină, punându-și semnătura pe un tratat de fiziologie în trei volume, demn de toți laurii (1919-1921). Cu toate că activitatea științifică remarcabilă a savantului român atinge mai multe domenii, Paulescu este cunoscut în special pentru descoperirea tratamentului de bază al diabetului, anume hormonul numit pancreină, echivalentul insulinei. În luna iulie a anului 1921, în cadrul unei ședințe a Societății de Biologie, medicul a prezentat rezultatele cercetării sale și, o lună mai târziu, și-a publicat studiile în revista Archives Internationales de Physiologie, care apărea simultan în Franța și în Belgia. Munca a fost răsplătită cu brevetul de invenție „Pancreina și procedura fabricației sale”.

Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa

Însă descoperirea sa a rămas îngropată, pentru că în 1923, cei doi canadieni deja evocați au fost cei care au primit Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Nicolae Paulescu, afectat – pe bună dreptate – de nerecunoașterea meritelor sale, s-a adresat mai multor foruri academice, dar și Comitetului Nobel. Dar nemulțumirile sale nu au avut sorți de izbândă, medicul murind fără să fie îndreptată greșeala.

„Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, înfățișează în chipul cel mai expresiv pe învățatul român, așa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu și-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioși, pentru ca revelația să se producă și să se cunoască numărul și însemnătatea descoperirilor lui”, afirma istoricul Nicolae Iorga despre savant, potrivit crestinortodox.ro.

După dispariția lui Nicolae Paulescu, un fost discipol al său, Ionel Pavel (1897-1991), a încercat timp de aproape patru decenii (!) să-i obțină recunoașterea post-mortem. Abia în 1969, directorul Institutului Nobel, Arne Tiselius, a răspuns unei scrisori din partea acestuia. „După cum știți, decernarea Premiului Nobel lui Banting și Macleod a fost criticată de mulți, mai ales că Bert nu a fost inclus. După părerea mea, Paulescu merita de asemenea să i se decerneze Premiul. După câte știu, Paulescu nu a fost propus oficial, dar Comitetul după decernarea Premiului Nobel ar fi putut, firește, să mai aștepte un an”, notează cartea Mică Enciclopedie a României pentru Copii (Editura Art Educațional, 2016, 368 pagini).

Nicolae Paulescu, blamat pentru antisemitism

Unele voci spun că Premiul Nobel l-a ocolit pe omul de știință român pentru atitudinea antisemită pe care a afișat-o ori de câte ori a avut ocazia. Ba mai mult, în 1922, el a înființat, alături de A. C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, al doilea partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbol. Îndârjirea lui s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți, broșuri și articole care semnalau „pericolul” evreiesc și francmasonic.

Un mare om de știință, nerecunoscut de către contemporani pentru descoperirea epocală a insulinei, românul Nicolae Paulescu rămâne simbolul savantului de talie mondială, care a îmbrățișat o ideologie profund nocivă.

Foto deschidere: montaj după Mică Enciclopedie a României pentru Copii

Huliganii (1935), cel de-al doilea roman al trilogiei începute de către Mircea Eliade cu Întoarcerea din Rai, reia firul întâmplărilor din familia Anicet, fir întrerupt de sinuciderea lui Pavel. Reia și o parte dintre personaje: David Dragu și Petru Anicet, în special, dar și parte a grupului de intelectuali de la Corso. Acestora li se alătură noi personaje, cel mai notabil fiind Alexandru Pleșa – cel mai bun prieten al lui Petru, împreună cu care pune în practică „doctrina huliganică”.

Dacă în primul roman al ciclului domină teama ratării (care conduce până la urmă la sinuciderea personajului principal, sinucidere văzută ca singura posibilitate de evitare a declinului intelectual și spiritual), în cel de-al doilea, ratarea este evitată prin adoptarea huliganismului. Aici fapta își pierde statutul de concept, teoria începând să fie pusă în practică de cei doi prieteni, Petru și Alexandru.

În Întoarcerea din Rai jurnalul și monologul interior aveau rolul de a ne arăta exact gândurile întreținute de către personaje. În Huliganii monologul interior dispare, locul lui în demascarea adevăratelor crezuri fiind luat de scrisori.

Arta huliganismului, așa cum este ea văzută de către personaje

După cum o arată și titlul, întregul roman este construit în jurul conceptului de „huligan” și a definirii atitudinii care se subscrie acestuia. David este primul care numește generația lui Petru și Alexandru o generație de huligani, exprimându-și regretul că nu mai poate face parte integrantă din mișcare: „La 18 ani, ești încă liber, în opinii, în acte, liber chiar pe teoria pe care ți-o vei alege în interpretarea vieții. La 25 de ani, după ce ți-ai spus primul cuvînt, – și orice ai face, la acea vîrstă, nu e decît un cuvînt – ești deja secat, fixat. Trebuie să rămîi tu însuți, să fii tu însuți, să te realizezi, să creezi… Dacă ai ști cît vă invidiez, pe d-ta, pe Petru, pe toți huliganii… […] Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decît în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume, – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atîta viață în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida – iată vocația de huligan…”.

Existența unor legi este imperios necesară pentru condiția de huligan! Huliganii trebuie să aibă legi pe care să le încalce

Pentru tinerii din această nouă generație, libertatea echivalează cu posibilitatea de a face orice, de a nu cenzura nicio pornire, de a nu lua în considerare nicio lege (fie ea scrisă sau nescrisă). Deși am crede că anarhia ar fi cea mai potrivită formă pentru comportamentul noilor tineri, aceștia vin și ne pulverizează raționamentul, considerând anarhia tot formă a robiei: dacă nu ar mai avea nicio regulă și totul ar fi permis, nu ar mai avea împotriva cui sau a ce se revolta. Prin urmare, existența unor legi este imperios necesară pentru condiția de huligan! Huliganii trebuie să aibă legi pe care să le încalce.

Resorturile huliganismului acestor personaje se găsesc într-o acută stare de frustrare. Toți au fost, la un moment dat, umiliți sau au suferit și, în consecință, cred că acest lucru le conferă dreptul de a se răzvrăti în prezent.

Prototipul huliganului – cealaltă jumătate de apostol

Prototipul huliganului este Petru Anicet, fratele personajului principal din Întoarcerea din Rai. Chiar dacă Pavel a murit, amintirea lui continuă să-l subjuge pe Petru. Acum el nu mai este „fratele mai mic al lui Pavel”, ci este „fratele lui Pavel, cel care s-a sinucis”. Odată cu moartea lui Pavel, Petru ar fi trebuit să capete autonomia pe care și-o dorise atât de mult. Dar acestei autonomii îi este anexată și o imensă responsabilitate, care nu-i conferă deplina libertate pe care și-o imagina. Prins între datoria de „ultim fiu” și dorința de libertate individuală totală, începe să dezvolte și să pună în practică filosofia huliganică.

«Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decît în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează așa, față de el însuși sau față de lume, – nu va crea nimic. Să poți uita adevărurile, să ai atîta viață în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida – iată vocația de huligan…»

Acesta se simte superior tuturor oamenilor, având dreptul de a face orice, nimic nu-l limitează deoarece consideră că a suferit prea mult, că a fost supus la prea multe umilințe: „Să știi, să simți că poți face orice pentru că ai ratat totul, pentru că te-ai umilit, ai provocat suferință în jurul tău. După toate cîte am suferit eu și mama din cauza Norei, cine m-ar putea opri să mă răzbun, s-o părăsesc, s-o ucid chiar?… Mi-e îngăduit orice… Ce extraordinară libertate! ”

Își arogă singur dreptul de a-i umili pe ceilalți, de a-i face să sufere și de a-i schimba radical. El face toate aceste lucruri fără a avea nici măcar o urmă de regret. Conștiința se estompează în relațiile cu ceilalți. Individualismul este mult mai important decât colectivitatea.

Odată cu pierderea casei în care locuiau, ajungând într-un mediu degradat și degradant, Petru își pierde toate reperele, dezvoltându-și o filosofie bazată pe un egoism survenit tocmai din suferința pe care a îndurat-o. Tratează viața celorlalți ca pe propriul teren de joacă, dezvoltându-și inimaginabile capacități de manipulare.

Resorturile huliganismului acestor personaje se găsesc într-o acută stare de frustrare. Toți au fost, la un moment dat, umiliți sau au suferit

Singura distincție pe care o face și de care ține cont este cea dintre viața personală și cea profesională. Dacă în viața privată acceptă orice compromis sau acțiune „ilegală” care ar putea să-i pericliteze statutul, în ceea ce privește muzica acest lucru nu mai este valabil. Pentru el, muzica este singurul lucru sacru.

Finalul romanului lui Mircea Eliade ne aduce, inevitabil, în fața unei alte sinucideri. Cea de-a doua din familia Anicet, sinuciderea mamei celor doi „apostoli ratați”. Pe tânărul care se revolta împotriva tuturor îl găsim în ultima scenă a romanului hotărât să recupereze ceea ce a aparținut familiei Anicet. Și astfel asistăm din nou la o redefinire a conceptului de FAPTĂ: inițial văzută ca orice acțiune împotriva legilor societății (furt, manipulare, agresivitate), FAPTA devine echivalentul recuperării „avutului” familiei.  Ispititorul devine victima ispitei.

Mircea Eliade, Huliganii, Ediție îngrijită și cuvînt înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1992, 356 pagini

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017

În urma unei discuții cu directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, am ajuns la concluzia că Museikon, primul muzeu de artă religioasă din țară, este unul binevenit pentru întreaga Românie, nu doar pentru albaiulieni. Nu mai puțin de 5000 de obiecte religioase, mărturii ale credinței de neclintit a românilor, vor popula această instituție nou înființată, care-și așteaptă vizitatorii pentru a le dezvălui file importante din istoria noastră.

Gabriel Rustoiu a vorbit pentru Matricea Românească, după inaugurarea Museikon, despre misiunea instituției, despre importanța ei, dar și despre percepția străinilor în legătură cu obiectele de cult românești.

Matricea Românească: De ce aveau nevoie cei din Alba Iulia de un astfel de muzeu, precum Museikon?

Gabriel Rustoiu: Nu neapărat cei din Alba Iulia aveau nevoie de un astfel de muzeu. Este primul muzeu de artă religioasă al României. Sigur că există expoziții de artă religioasă în cadrul unor muzee, dar nu există un muzeu de sine stătător. De ce la Alba Iulia? Pentru că Arhiepiscopia din Alba Iulia și Muzeul Național au cea mai importantă și mai valoroasă colecție de artă religioasă din Transilvania. În muzeu vor exista 5000 de obiecte. Sigur, nu vor fi toate expuse concomitent. Cele mai multe dintre ele sunt clasate în categoria „tezaur”. Conform legii, în categoria „tezaur” sunt incluse piesele de o importanță excepțională. Prin urmare, aici era locul unui astfel de muzeu. Am beneficiat și de faptul că am reușit să accesăm fonduri europene, prin mecanismul norvegian. Oricum acest muzeu s-ar fi făcut, pentru că era o dorință a noastră, mai veche. Este un prim pas.

Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, vorbind despre misiunea Museikon

Matricea Românească: Ce înseamnă pentru români o astfel de instituție – și ce spune despre noi existența sa?

Gabriel Rustoiu: În primul rând, este o parte a spiritualității românești. Este vorba despre icoana veche românească, despre cartea veche românească. De exemplu, anul acesta se împlinesc 450 de ani de la prima tipăritură în România. Prin urmare, eu zic că este o parte a culturii și civilizației românești, adăpostită aici, în locul unde a început totul în istoria României.

Este o parte a culturii și civilizației românești, adăpostită aici, în locul unde a început totul în istoria României

Matricea Românească: Ce rol are muzeul în care ne aflăm, în contextul Centenarului Marii Uniri?

Gabriel Rustoiu: Este o întrebare foarte bună. La anul, se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Noi ne pregătim cu o ofertă culturală cât mai diversificată. Museikon este parte din această ofertă. Desigur, noi mai avem și Muzeul de Istorie și Arheologie, vom avea și Sala Unirii – sperăm că aceasta va fi, până la 1 Decembrie 2018, reinaugurată într-o formă care a existat la 1922, când regele Ferdinand s-a încoronat ca rege al României Mari, ultimul act simbolic al unirii românilor într-un singur stat.

La Museikon se pot vedea și porțiuni ale castrului Legiunii a XIII-a Gemina

Matricea Românească: Ce le transmite străinilor o vizită aici?

Gabriel Rustoiu: Nu neapărat acest muzeu, ci și Cetatea Alba Carolina, cu tot ce înseamnă ea, este parte a istoriei europene. Străinii nu sunt obișnuiți cu icoana veche, românească, de tip bizantin. Pentru ei, va fi ceva nou și cu siguranță că le va stârni o mirare și o încântare, în același timp.

Noi avem multe premiere și multe lucruri din categoria „cele mai extraordinare” din România

Matricea Românească: Ce vor învăța românii atunci când se vor plimba prin sălile noii entități culturale?

Gabriel Rustoiu: Vor învăța o parte importantă din istoria românilor. Așa cum am spus și la deschidere, vor putea vedea parte a castrului Legiunea a XIII-a Gemina, singura legiune care a staționat în Dacia, pe întreaga stăpânire a Imperiului Roman în aceste meleaguri. Vor mai vedea o parte din istoria Transilvaniei și a Europei Centrale, din perioada Principatului – avem o parte a unei clădiri din secolul XVII. De aici se conducea Transilvania, o parte din Ungaria, iar unul dintre principii Transilvaniei a fost și regele Poloniei [Ștefan Báthory, 1533-1586, n.r.].

Armatele transilvănene ajungeau cu ușurință la porțile Vienei. De aici se făcea legea în perioada respectivă, pentru zona aceasta a Europei. Nu în ultimul rând, ceea ce se vede cel mai bine este fostul spital militar austriac, care este cel mai vechi spital militar din România. Practic, noi avem multe premiere și multe lucruri din categoria „cele mai extraordinare” din România, și sunt convins că cei care ne vor călca pragul nu vor regreta.

Preotul Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, a asemănat, într-o metaforă superbă, eforturile mamelor cu o veritabilă “preoţie a femeii”. Remarca a venit cu prilejul unei întâlniri cu noii părinţi, ce a prefaţat Taina Botezului.

“Deşi, în ortodoxie, nu există preoţia femeii ca atare, preoţia femeii este exact ce faceţi Dvs. acum”, a spus preotul Marcel Stavără în faţa proaspetelor mămici.

“Nu există nici o diferenţă între un pustnic care face 300 de mătănii pe noapte, şi o mamă care se trezeşte în fiecare noapte, de 3 ori pe noapte, de colicii copiilor. Colici, dinţi, şi ce o să mai apară. Nu este nici o diferenţă.”

“Demnitatea de a fi mamă este cea mai mare demnitate a Femeii”, a mai spus preotul de la Biserica Icoanei, din sectorul 2 al Capitalei.

Băiţa mirului, o superstiţie

Totodată, preotul Marcel Stavără a demontat “superstiţiile” asociate acestei mari Taine creştine, Taina Botezului:

“Nu există «băiţa mirului». Este o invenţie a poporului român superstiţios. Baia de a doua zi este o simplă baie. Nu trebuie să îi puneţi copilului, în apă, petale, busuioc, miere, bani, grâu… Nu facem baie în prima zi, pentru că sunteţi la petrecere şi o să mai aveţi băiţe sărite, vă asigur. Este o simplă baie, pe care o fac părinţii de obicei. Nu se ia nici mirul, nici harul, nici botezul, nimic. Pupăm copilul în ziua respectivă, imediat după botez. Nu se ia nici un botez, nici un har, nici un mir”.

Nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, să avem necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum

Marcel Stavără a ţinut şi să le reamintescă naşilor că poartă o responsabilitate uriaşă:

“Eu împart cu Dvs. Naşii această responsabilitate: să îi învăţăm pe copii ce înseamnă Hristos Dumnezeu, opera de mântuire şi care este sensul venirii lor la existenţă. Că nu am venit 60-70 de ani pe lume ca să plătim întreţinerea, să ne înghesuim în tramvai, [să avem] necazuri, tristeţi, şi puţine bucurii. Am venit să ne câştigăm Împărăţia lui Dumnezeu, de pe acum, şi să trăim în viaţa Lui, cum ne zice El.

Tocmai de-asta s-a întrupat Hristos – să nu ne confecţionăm noi ideile despre Dumnezeu, ci să trăim exact cum ne-a zis El. Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat”.

Preotul Marcel Stavără le-a vorbit proaspeţilor părinţi şi naşilor acestora despre Taina Botezului

Totodată, preotul Marcel Stavără i-a invitat pe proaspeţii părinţi, ca şi pe ceilalţi, să îşi “reconştientizeze botezul şi credinţa”.

“Hristos Cel Înviat se uneşte cu copiii noştri şi cu noi la botez, căci aceasta este foarte important – să reconştientizăm şi noi botezul nostru! A înţelege că nu sunt al nimănui aici pe pământ, ci de mic m-am unit cu Hristos.

Responsabilitatea Naşului e foarte mare. Naşul nu ia ceva de formă, aşa… Dă banii pe o lumânare scumpă, şi a rezolvat

Zice Sfântul Nicolae Cabasila: «Hristos se aşază în cel mai ascuns ungher al fiinţei mele, de la botez». Eu trebuie doar să îl găsesc. Să am liniştea interioară şi pacea şi bucuria de a-L găsi pe Hristos cu orice faptă bună pe care o săvârşesc. Şi la rugăciune, bineînţeles.”

“Trebuie să ne cunoaştem credinţa şi să o trăim”, a conchis preotul de la Biserica Icoanei.

În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot spune, fără teama de a greși, că reuneşte ambele instituții: în incinta primului spital militar din România a fost inaugurat un muzeu al icoanei și cărții religioase. Museikon este singurul muzeu de artă religioasă din țară, precum și noua instituție de care albaiulienii se pot bucura și prin care își pot îmbogăți atât intelectul, cât și duhul. Matricea Românească a fost invitată vineri, 28 aprilie, la inaugurarea acestui pol cultural, născut în urma proiectului „MUSEIKON. Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia”, finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

Cu toate că, în spațiul românesc, granița dintre patrimoniul cultural și cel religios este fină, ba pe alocuri chiar inexistentă, pentru că adesea cele două se întrepătrund, la Museikon vizitatorii sunt invitați să cunoască icoana transilvană, să rezoneze la nivel spiritual cu ea, dar și să aibă contact cu cărțile de cult, acesta fiind unul dintre principalele scopuri ale entității nou înființate.

Și pentru că semnificația cea profundă a icoanei este aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu, la inaugurarea Museikon a avut loc și sfințirea acestui spațiu, de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, Irineu. Evenimentul de vineri a fost organizat de Consiliul Județean (CJ) Alba, Muzeul Național al Unirii, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei și de Muzeul Universității din Bergen (Norvegia).

Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

„E ciudat cum județul actual a reușit să concentreze cele mai importante figuri de artiști români transilvăneni, și nu numai, care au venit și au lucrat pentru comunitățile de aici. De ce aici și nu pentru altele, aș avea un răspuns: pentru că aici au fost oameni mai cu dare de mână, au putut plăti mai mult, au avut mai din timp șansa să-și înfrumusețeze bisericile, au fost mai luminați și și-au dat seama că trebuie să facă ceva și pentru Casa lui Dumnezeu. Asta a adus la apariția unei colecții incredibile, și trebuia făcut ceva cu ea. Suntem la începutul mileniului III, vorbim de patrimoniu cu aplomb și suntem foarte entuziasmați de ce o fi aia, «vai de mine!». Dar clădirile pică pe noi, obiectele se sfărâmă și ce facem, facem cu banii altora. Așa a fost și în această situație”, a declarat, pentru Matricea Românească, muzeograful Ana Dumitran, de la Muzeul Național al Unirii.

„La icoană te rogi şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti”

Unul dintre motivele pentru care acest proiect s-a născut a fost acela al prezenței tradiției de iconari în Alba, una ce merită conservată şi promovată, întrucât meșterii sunt din ce în ce mai puţini. Ion Dumitrel, președintele CJ Alba, a dezvăluit auditoriului că, odată cu restaurarea vechiului spital în care se află Museikon, se va da startul la amenajările multor alte instituții culturale din oraș, care au nevoie de atenție: Sala Unirii, Muzeul Unirii sau Cercul Militar.

Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

„Am început cu icoana, pentru că în tot ceea ce ne dorim să facem pentru acest loc minunat al României, trebuie să începem cu o rugăciune, întotdeauna în fața icoanei. Cât de credincios sau necredincios este cineva, când trece prin fața icoanei, tot se roagă. Sunt convins că și colegii s-au rugat”, a mărturisit Dumitrel.

„Un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit”

Muzeul va fi populat cu toate obiectele de patrimoniu din arhivă în câteva luni, întrucât normele în vigoare spun că piesele trebuie găzduite de un spațiu nou creat abia după jumătate de an, pentru a nu fi afectate de umiditate. Însă din toamnă – tot atunci când va avea acces şi publicul -, încăperile răcoroase și albe vor cuprinde tezaur, icoane pe sticlă sau pe lemn și cărți rare bisericești, din colecțiile Arhiepiscopiei locale și ale Muzeului Național al Unirii. Faptul că icoana este una dintre cel mai des întâlnite mărturii ale istoriei românești, întrucât a rezistat trecerii anilor în comparație cu alte vestigii, nu mai este o surpriză pentru nimeni. De aceea, Museikon îmbină istoria cu religia.

La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

Însă nici prezentul nu a fost ignorat, întrucât vizitatorii au la dispoziție și echipament digital modern, prin intermediul căruia pot cunoaște taina și arta iconografiei. Mai mult, elevii, dar și adulţii, sunt așteptați la atelierul de pictură pe sticlă și pe hârtie, unde vor învăța să picteze icoane, pe care le vor lua acasă.

Vizibil încântat de concretizarea proiectului, Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), a subliniat că Museikon are menirea de a salvgarda patrimoniul religios, reprezentat de icoanele transilvănene: „Pentru a păstra patrimoniul cultural este extrem de important ca acesta să rămână viu și accesibil. De aceea muzeul este atât de important: un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit. Patrimoniul religios nu poate fi înțeles fără credința care îl exprimă și îl definește. Avem de-a face, aici, cu dimensiunea relaționară a icoanei”.

Mai puțin cunoscut în rândul tinerilor de astăzi, Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) este un român ce poate fi oferit de model. Născut în comuna Butoiești, din județul Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru a fost filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru, academician și președinte al Academiei Române. El este recunoscut drept unul dintre creatorii sistemului filosofic din România. Însă nu numai pentru meritele și distincțiile sale academice este prezent Rădulescu-Motru în conștiința românilor, ci și pentru promovarea dragostei și a respectului pentru țară. Acestea ies la iveală în lucrarea sa Românismul – Catehismul unei noi spiritualități (București, editura Fundația pentru Literatură și Artă «Regele Carol II», 216 pagini, 1936), din care Matricea Românească vă oferă, mai jos, extrase.

„Suntem români: să avem curajul să ne cunoaștem ce suntem și să ne prezentăm lumii așa cum suntem. Până astăzi n`am avut acest curaj. Întreaga noastră vieață socială a fost întrețesută cu iluzii. Am adoptat legi civile și politice nepotrivite tradiției noastre; am organizat un învățământ public inutil marei majorități a poporului; am imitat tehnica burgheză de producție economică în care nici însușirile poporului nu se pot valorifica; am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să ne falsificăm tradițiile și aptitudinile dăruite de natură. Cu un scop bine intenționat, fără îndoială: am crezut că așa ne vom europeniza mai repede. Ne-am crezut obligați să fim pe placul Europei. Europa însă, prin noua sa spiritualitate, ne desleagă de această obligație. Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu.

Iluziile ne-au costat prea scump; astăzi nu le mai putem suporta. Avem în fruntea instituțiilor publice prea mulți funcționari pe care nu îi putem plăti. Căci la iluziile noastre acești funcționari au mai adăugat și poftele lor. Un ministru de Stat la noi nu poate trăi în condiții modeste ca orice ministru de Stat european. De asemenea, cei mai mulți dintre reprezentanții burgheziei noastre, constatând că industria și comerțul nu le rentează, au alergat la bugetul Statului. Toți posesorii de diplome, în mare parte desrădăcinați din mediul lor părintesc, au alergat tot la bugetul Statului. Așa că echilibrarea acestuia a ajuns să fie un chin fără sfârșit.

Ne-am crezut obligați să fim pe placul Europei. Europa însă, prin noua sa spiritualitate, ne desleagă de această obligație. Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu

În timp ce am rătăcit pe drumul acestor iluzii, am uitat cu desăvârșire interesele vitale ale totalității noastre ca neam. Sănătatea populației sărace, a țărănimii, este în suferință. Avem un procent de mortalitate înspăimântător. Țara s`a prefăcut într`un imens azil de boale sociale. Mor în ea oameni cu zile, din neîngrijire și din sărăcie. Apoi cultura satelor am început-o deandoaselea. Cu preoți lăsați să trăiască din practica obiceiurilor păgâne; cu învățători, pregătiți pentru vieața de oraș și veșnic la pândă ca să prindă o transferare sau o detașare; cu o administrație aservită intereselor politice de partid; cu o justiție scumpă, complicată și risipitoare cu zilele muncitorului dela țară; în sfârșit, în condiții vitregi cum nu se poate face o cultură de sat. Și culmea rătăcirii: când realitatea iese la lumină câteodată prin manifestări care descoperă în toată goliciunea deșărtăciunea iluziilor noastre, în loc de a ne pune cenușe pe cap și a căuta o îndreptare, din lașitate ascundem realitatea sub laude ipocrite.

Românismul nu înseamnă laudă ipocrită

Vechiul ideal al naționalismului era tocmai o încurajare pentru aceste laude ipocrite. Recitească cineva numai literatura naționaliștilor noștri din secolul trecut. Nu se găsește în ea o critică fie cât de ușoară măcar la adresa trecutului sau a obiceiurilor poporului nostru. Naționaliștii noștri sunt toți panegriști. Ei laudă tot. Găsesc că nu este popor pe lume, mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc. Iluzionarea este ridicată de ei la rangul unui principiu de Stat. Poporul trebuie mai întâi iluzionat asupra firii sale, pentru ca să aibă încredere în viitorul lui de aur. Cine nu practică acest principiu este un defăimător al poporului, un cosmopolit, un trădător. Așa au fost considerați contimporanii lor: un Caragiale, un Titu Maiorescu și un Petre Carp”, a scris intelectualul.

Recitească cineva numai literatura naționaliștilor noștri din secolul trecut. Nu se găsește în ea o critică fie cât de ușoară măcar la adresa trecutului sau a obiceiurilor poporului nostru. Naționaliștii noștri sunt toți panegriști. Ei laudă tot. Găsesc că nu este popor pe lume, mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc

Rădulescu-Motru mai este de părere că dezolarea este o stare de spirit cronică în spațiul românesc, față de cel al altor popoare europene: „Din această cauză însă și întinderea pe care o are decepționismul la noi. Niciun popor european nu numără atâția decepționați cât numără poporul nostru. Unde te întorci îi găsești. Tinerii sunt decepționați de bătrâni; bătrânii de tineri. Toți se privesc și se judecă între ei prin prisma iluziunilor înșelate.

Românismul nu se întemeiază pe iluziuni, pentru ca pe urmă să fie silit să se apere prin laude ipocrite. El se întemeiază pe constatări de fapt. Științele biologice și psihologice pun astăzi la îndemâna oricui destule mijloace prin care se pot măsura și clasifica aptitudinile unei totalități sociale. Aceste științe au putința să ne desvălue în mod sincer, atât gradul de vitalitate, cât și scăderile pe care poporul nostru le are. Vorbăria naționalistă, cât ar fi de frumoasă, nu prețuește cât raporturile științifice, în care sunt date: proporția inteligenților față de mediocri și imbecili; proporția sănătoșilor față de bolnavi; a nașterilor față de cazurile de moarte.

Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, de C. Rădulescu-Motru, o declarație de dragoste – susţinută de raţiune – pentru țară

Inteligența, creația artistică și producția economică nu cresc sub farmecul iluziunilor bine ticluite, ci ele își au evoluția lor naturală care se poate ceti și prevedea din cifrele statistice ale omului de știință. Religiozitatea este o recomandație sigură pentru o cultură înaltă. Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios. Dar acest sentiment religios trebuie constatat cu adevărat. El nu se confundă cu sentimentul de turmă, pe care îl au fricoșii și animalele. La el nu se poate apela ca la un instrument de ură. Religia unește, nu separă. În epoca vechiului naționalism, sentimentul religios servea de cele mai multe ori ca instrument de ură.”

Românismul nu apelează la ură, cum nu apelează nici la iluzie. El apelează la sentimentul realității. Românismul este o spiritualitate venită să justifice o ordine realistă

Filosoful consideră că un naționalism sănătos, precum acela pe care îl promovează, presupune onestitatea românilor cu ei înșiși: „Românismul nu apelează la ură, cum nu apelează nici la iluzie. El apelează la sentimentul realității. Românismul este o spiritualitate venită să justifice o ordine realistă. Această spiritualitate cere, dela acela care o împărtășește, curajul de a auzi și de a spune adevărul pe față. În primul rând de a privi sincer în conștiința sa: de a nu se minți pe sine însuși.

Cei mai mulți români nu au curajul sincerității cu ei înșiși

Cei mai mulți dintre noi, chiar dintre aceia care se zic naționaliști, n`au acest curaj. Încercați de propuneți cuiva de a se lăsa să i se măsoare inteligența și caracterul și veți vedea ce rezistență opune. Sunt părinți cari se opun să fie examinați copiii lor, chiar din punct de vedere medical, darămite din punct de vedere psihologic. De ce această rezistență? Fiindcă toată lumea crede că, desvăluindu-și inteligența și caracterul așa cum sunt, se va găsi în inferioritate față de ceilalți. Aceasta era mentalitatea vechiului naționalism. Arată-te mai grozav decât ești, pentru a ocupa locul pe care nu-l meriți!

Românismul nu are o ideologie, pregătită gata, cum o are socialismul și în genere toate concepțiile utopice; Românismul este spiritualitatea, care va înlesni pregătirea acestei ideologii de acum înainte; în orice caz, care va opri pe conducătorii Statului românesc să urmeze pe drumul greșit de până astăzi.”

Prezentul extras face parte din volumul „Românismul – Catehismul unei noi spiritualități”, editat în 1936 la București, la editura „Fundația pentru Literatură și Artă «Regele Carol II»”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

Creatorul de măşti Vasile Şuşca e un moroşan autentic, un dac liber pe care Matricea Românească a avut privilegiul să-l întâlnească la el acasă, în Săcel, acolo unde ne-a predat o lecţie de patriotism şi de luciditate. Interviul complet, în curând pe matricea.ro.

“Mi-am transmis meşteşugul băieţilor mei. Am doi băieți. Le-am transmis, știu să lucreze, dar acum lucrează dincolo. Pentru că și eu, când eram de vârsta lor, pe vremea «răposatului», voiam numai Occidentul. Eh, acuma nu m-aș duce să lucrez, pentru nimic în lume, dincolo! Îs om învățat acasă, cu libertinajul ăsta. Nu mi-ar plăcea să fiu comandat de cineva, să lucrez dincolo, să fie oricâţi bani. Îs conservator, om învățat la țară”, a spus Vasile Şuşca.

Meşterul a mărturisit pentru Matricea Românească faptul că i s-a propus “de n ori” să rămână peste hotare, însă a refuzat de fiecare dată: “Am avut ieșiri, expoziţii în toată Europa, dar nu am lucrat nici un ceas dincolo. Nici n-aș lucra.”

Rugat să explice resortul care l-a tras, mereu, înapoi acasă, urmaşul dacilor liberi a oferit o lămurire originală:

“Domnule, eu am o vorbă care nu e așa de plastică, dar sunt țăran și așa gândesc: «Viermele de hrean degeaba îl bagi în portocală, că piere»! Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Chiar dacă e iute și pute. E mediul lui. El se întinde acolo și se simte bine.

Viermele de hrean degeaba îl bagi în portocală, că piere! Lasă-l în hrean, că-i mediul lui. Chiar dacă e iute și pute. E mediul lui. El se întinde acolo și se simte bine

M-am învățat aici. E aerul bun, sunt locurile acestea minunate în Maramureș. Este ce lucra, și aici! Un leu de la sat, câștigat în locul unde te-ai născut, eu nu-l schimb pe 100 de dincolo! Ești acasă, te scoli când vrei, te culci când vrei, te duci când vrei, vii când vrei. Sunt atâtea lucruri! Cine vrea să lucre, cu dragă inimă, să pună un pic de suflet – se poate trăi și aici.”

“Noi suntem învăţaţi numai să ne hulim ţara”

Artistul a făcut şi o observaţie pertinentă, pe alocuri filosofică, despre climatul de negativitate şi critică neconstructivă, gratuită în care trăiesc foarte mulţi români.

“Noi suntem învățați numai să ne hulim țara, să ne hulim vecinii, să îi hulim pe cei care ne diriguiesc. Mai buni, mai răi, dar ăștia sunt! Că pe ăştia îi alegem – noi suntem vinovați direct. Dacă te duci și îți cumperi un lucru rău, dacă nu iei un obiect sănătos de prima dată, dacă nu iei un papuc bun de prima dată… Iei unul din ăsta made in ştiţi-Dvs.-unde. Domnule, îl plătești mai scump de 10 ori. Ia, o dată, unul și bun! Şi te ţine, domnule! Chiar dacă îl iei mai rar! Dacă iei unul care, a treia zi, se rupe… Îs din ăştia, numai de îmbrăcat morţii, eventual. De dus morţii la groapă, ca să fie noi… Dacă tot luăm fâşăraie din asta.”

Vasile Şuşca: “E moda rupticoşilor. Şi mândra trebuie să fie ruptă, până în părţile ruşinoase”

“Noi suntem învățați cu lucruri ieftine”, a conchis creatorul superbelor măşti expuse pe toate meridianele globului. “Ş-apăi, mai este o vorbă: suntem atât de săraci, că nu ne permitem nici lucruri ieftine.”

El a avut cuvinte pe cât de pline de umor, pe atât de acide la adresa exhibiţionismului promovat de hipsterii autohtoni:

„Îi moda rupticoșilor amu, îi moda asta de tătă lumea trebuie – vezi Doamne, sub masca asta – să aibă blugii rupţi. Eu am umblat cu blugi când au apărut prima dată. Acum vedeţi că e moda asta a «sărăciei», în care totul trebuie să fie rupt.

Şi la drăguţă, la mândră, când o vezi, trebuie toată să fie ruptă, până în părţile ruşinoase. Să i se vadă pudoarea acolo. «Ia uite domnule, ce talent are!» «N-are, decât o bucă goală!»

Pe vremea când purtam primii blugi, îmi aduc aminte că îi frecam cu cărămidă, ca să aibă patina aceea. Ei, vedeţi Dvs., acum trebuie să fie rupt tăt – şi la drăguţă, la mândră, când o vezi, trebuie toată să fie ruptă, până în părţile ruşinoase. Să i se vadă pudoarea acolo: «Ia uite domnule, ce talent are!» «N-are, decât o bucă goală!»”.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Marii scriitori români au fost și oratori desăvârșiți, Barbu Delavrancea fiind un exemplu elocvent în acest sens. Mai jos, Matricea Românească vă oferă discursul dramatic, rostit de către acesta într-un moment de cumpănă pentru țară.

Multor tineri le este, poate, dificil să creadă că autorul nuvelei „Hagi-Tudose” a fost, pe lângă un nume mare din manualele lor școlare, un avocat și un orator reputat. Faima lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, construită în principal jurul prozei sale, a fost ajutată și de calitățile lui oratorice, care aveau tăria de a schimba idei și de a șlefui caractere.

Grație acestui talent al lui Barbu Delavrancea, și procesele la care el pleda constituiau un spectacol în sine, așa cum l-a descris Eugen Lovinescu, după ce a asistat la o expunere de-a prozatorului: „Cuvintele zburau învălmășite, icoanele ropoteau, frazele se desfășurau șerpuitoare. Largi priveliști se deschideau: graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”.

Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni

Însă, într-un discurs la Academia Română (entitate al cărei membru era Delavrancea) din luna septembrie a anului 1916, scriitorul a vorbit, în contextul Primului Război Mondial, nu despre drepturile omului sau despre lege, ci despre importanța unității românilor.

View this post on Instagram

Un neam nu piere prin siluire, ci numai prin abdicare. Și noi n-am abdicat nici la trecut, nici la conștiința națională ~ Barbu Ștefănescu Delavrancea. www.matricea.ro #identitate #cultura #BarbuStefanescuDelavrancea #natiune #intelepciune #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 26, 2017 at 9:32am PDT

„Cronicari și istorici – moldoveni, ardeleni și munteni – necontenit cu aceeași grije: să nu uităm că suntem același neam, cu aceeași tulpină. Etnicește am mâncat și sorbit sămânța străină scuturată de o parte și de alta a munților. Ne-am lipit de Carpați când au năvălit valurile invaziilor și ne-am sculat iarăși, după cutremure care păreau că ne îngroapă, cu aceeași conștiință întărită că suntem români și creștini. Ne-am păstrat aceeași limbă, fără deosebiri profunde, fără dialecte, așa, ca moțul din Ardeal să înțeleagă pe munteanul de la Dunăre și pe plăieșul din Moldova. Suntem o ființă pe care Carpații nu o despart, ci o întregesc. Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. (…) Un neam nu piere prin siluire, ci numai prin abdicare. Și noi n-am abdicat nici la trecut, nici la conștiința națională.”

Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori

În cadrul aceleiași cuvântări, Barbu Delavrancea a subliniat, cu măiestria-i cunoscută, motivul pentru care românii se avântă în luptă.

„Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri… Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu frații noștri din Ardeal, din Banat și din Bucovina. Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori. Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim. (…) Și vom avea de suferit, și vom suferi muți de admirație în fața jertfelor. Și vom avea de plâns, și ne vom înghiți lacrămile. Și nu ne va covârși durerea, hotărâți să biruim în numele sfintei cauze a neamului nostru”, a punctat avocatul și prozatorul, în discursul consemnat de volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a fost scriitor, avocat, un mare orator și primar al Capitalei. Născut în București, scriitorul era descendentul unei familii de ciobani vrânceni. El a învațat să citească de la un diacon al Bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” și, în timp, talentul și capacitatea de asimilare i-au fost recunoscute de către dascălii săi. În conștiința românilor, Barbu Delavrancea (semnătură aleasă pentru a exprima afecțiunea față de acest ținut) este cunoscut mai ales datorită activității sale literare, celebre fiind nuvela „Hagi-Tudose” și trilogia moldovenească („Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul”).

Foto deschidere: istorie-pe-scurt.ro

Matricea Românească vă oferă, în semnătura Roxanei Zanea, o analiză a mişcării impresioniste şi prezentarea unui exponent al său în spaţiul românesc: pictorul Vitalie Butescu.

Într-o epocă în care expoziţiile de artă contemporană se succed febril, o simeză cu artă impresionistă este lăudată pentru delicateţea estetică a lucrărilor expuse, asociate cu maeştrii clasici şi mai puţin cu mişcările artistice contemporane.

Arta impresionistă, însă, nu pare a uita nici astăzi preceptul său iniţial, acela de a exprima realitatea lumii moderne. Modernitatea picturii impresioniste pare a fi pusă sub semnul întrebării astăzi, dar includerea acestui stil artistic în marile mişcări moderniste declanşatoare ale artelor secolului XX nu va fi niciodată pusă sub semnul îndoielii.

Impresionismul a fost considerat o mişcare artistică ce echilibrează foarte complex forma cu conţinutul, efortul artistic cu aspectele istoriei modernităţii. Michel Butor, autorul unor analize pertinente despre peisajul impresionist şi despre Claude Monet, subliniază maniera convingătoare în care funcţionează şi astăzi paradoxul între ipotetica fidelitate faţă de natură a unui Monet şi modul în care proiectul său artistic le părea abstract şi foarte modern contemporanilor săi. Lectura lui Michel Butor nu este compatibilă cu scopurile istoriei artei, dar oferă câteva elemente importante despre arta impresioniştilor: inovaţia estetică (forma), relaţia unei imagini cu epoca sa (conţinutul) şi subliniază ceea ce a devenit evident între timp, forma fiind mai curând o ruptură de istorie decât ecoul sãu.

Ne putem întreba astăzi dacă pictura impresionistă a trecutului, dar şi a prezentului, este în acelaşi raport de contiguitate cu modernitatea?

Ce este oare modernitatea, cultural vorbind: căutări febrile, zbateri, pasiune persistentã?

Modernitatea este o sinteză între operele unui [Vasili] Kandinski, Henry Moore, [Henri] Matisse, [Paul] Gauguin şi [Claude] Monet, [Pierre-Auguste] Renoir, [Paul] Cézanne, între atelierul lui André Breton şi sculpturile africane.

«Publicul american nu râde, ci cumpără!»

Declaraţia lui Arthur Rimbaud, «Il faut absolument être moderne», este cea a unui poet care sintetizează, prin atitudinea sa, o stare de spirit, un vagabond al lumii moderne căruia îi plac «decorurile de teatru, pânzele saltimbancilor, firmele luminoase, litografiile populare, literatura demodată, poveştile cu zâne, ritmurile naive». Modernitatea fără complexe, hibridă, programatic asumată în care fiecare îşi caută locul şi publicul sãu.

Despre Impresionism, Will Gompertz declara, analizând operele lui Claude Monet, [Édouard] Manet, [Georges] Seurat, Cézanne, [Joseph Mallord William] Turner, [Edgar] Degas: «Omul modern educat avea să fie dispus să cumpere lucrări de artă care să reflecte noua sa lume captivantă, nu picturi pământii şi plictisitoare».

Impresionismul a fost considerat o mişcare artistică ce echilibrează foarte complex forma cu conţinutul, efortul artistic cu aspectele istorie modernităţii

Durand-Ruel, impresarul pictorilor impresionişti, i-a încurajat pe artişti să răspundă cerinţelor noului public modern, marii burghezii a Europei sfârşitului de secol XIX. În 1886, Durand-Ruel organizează o expoziţie impresionistă în America, cu succes răsunător, şi care îl face să exclame: «publicul american nu râde, ci cumpără»!

Astăzi, impresioniştii sunt deja o marcã înregistrată atât prin referire la clasicii mişcării, cât şi prin noii săi reprezentanţi (în Franţa, mega-retrospectiva Claude Monet de la Grand Palais a fost un adevărat succes, iar un tablou impresionist este, astăzi, o comoară pentru fiecare muzeu).

Pe de altă parte, arta contemporană este preocupată de temele interiorităţii şi subiectivitãţii, şi mai puţin de o realitate văzută şi reprezentată ca fiind dramatică, conflictuală, chiar traumatizantă. Citadinul este astăzi nu cel al începutului epocii capitaliste, ci locul în care capitalismul îşi arată faţa monstruoasă, provincia a dispărut total din arta contemporană, iar peisajul nu mai constituie realitate, virtualul este acum noua valoare într-o lume a hibridizării şi a palimpsestelor.

Cucerirea Impresionismului: desfiinţarea zidului „ce separă atelierul pictorului de viaţa obişnuită”

Şi totuşi, modernitatea începe datorită revoluţiei estetice a impresioniştilor, aşa cum o subliniază numeroşi critici: ideea primară a fost aceea de a desfiinţa zidul care separă atelierul pictorului de viaţa obişnuită.

Să scoţi pictorul din turnul său de fildeş şi să-l aduci în lume, printre oameni, în peisajul urban, este cucerirea esenţială a Impresionismului. Noile teme ale lumii moderne: alcoolul, barurile de noapte, prostituţia, solitudinea, lipsa comunicării, toate se decriptează în pictura impresioniştilor. [Émile] Zola afirmă despre aceşti artiști că «sunt pictorii care redau realitatea şi care doresc să redea impresia pură a naturii, care nu se concentrează pe detalii, ci pe întreg».

Pictorul Vitalie Butescu, manager al Galeriei de Artă Calea Victoriei 33, este dovada clară a faptului că pictura de inspiraţie impresionistă, metamorfozată în viziunile unui artist născut în Republica Moldova. Școlit la Chişinãu şi apoi la Cluj Napoca, umblat prin lumea aceasta largă în spaţii culturale dintre cele mai diferite şi complexe (Japonia, Italia, Olanda, Grecia, Germania, Belgia, Ungaria), participant activ la Bienalele Uniunii Artiștilor Plastici şi la taberele de creaţie din Medgidia, Constanţa, Balcic, integrat în complexe expoziţii naţionale şi internaţionale dedicate personalităţilor regale, precum Regina Maria (expoziţii la Cotroceni, Balcic, Sinaia) şi un constant organizator de expoziţii personale pe mai multe meleaguri, pictorul este, aşadar, dovada că pictura de şevalet făcută cu cerbicie şi dedicare totală nu a dispărut din România și nici din preocupările artiştilor contemporani.

Despre arta lui Vitalie Butescu nu se poate vorbi într-un articol, pictorul având deja serii creative distincte, dar coerente în ceea ce priveşte aderenţa spirituală la curentul Impresionismului.

Citadinul este astăzi nu cel al începutului epocii capitaliste, ci locul în care capitalismul îşi arată faţa monstruoasă. Virtualul este acum noua valoare într-o lume a hibridizării şi a palimpsestelor

Cu o bogată activitate profesională, dar şi cu foarte multe tablouri integrate deja în colecţii de muzeu sau în cele private, naţionale şi internaţionale, despre arta lui Vitalie Butescu se poate scrie o lucrare întreagă.

Ceea ce trebuie însă reţinut încă de la început este că Vitalie Butescu nu este nicidecum un simplu peisagist – de fapt, dacă veţi privi seriile de lucrări dedicate Bucureştiului, satelor transilvănene, Veneţiei, Japoniei sau lumii rurale româneşti, veţi observa câteva puncte comune: accentul pus pe culoare şi pe relaţia ei cu lumina, aplicarea culorilor în tuşe de penel dese şi vibrante, lumina particulară care învăluie obiectele din realitate şi pare să le topească în peisaj. De altfel, obiectele, arhitectura unei case, a unui palat, a unei străduţe, a unei biserici nu sunt importante. Nu veţi vedea concretul, nu veţi şti uneori nici despre ce clădire ar putea fi vorba din realitatea – să zicem – a Sibiului, a Sighişoarei, ci veţi vedea fragmente, momente alese subiectiv şi emotiv scăldate în culoare şi lumini.

Un impresionist român matur: Vitalie Butescu Foto: arhivă Roxana Zanea

Ceea ce frapează este conjuncţia dintre culoare și forma aproape diluată în atmosfera generală. Pentru pictor este important ceea ce spunea Camille Pissarro: «Să nu pierzi prima impresie». Iar această primã impresie a fost a artistului, după care devine a privitorului care suportă pe retină, dar şi în sensibilitatea sa, o invazie de senzaţii cauzate de amestecul optic al culorilor.

Vitalie Butescu – o viziune personală şi asumată a impresionismului

Peisajele lui Vitalie Butescu sunt interpretări (Castelul Peleş este cufundat în zăpadă sau în lumina lunii, semănând cu castele din poveştile de pe valea Rinului); în Transilvania te regăseşti într-un burg medieval, unde te surprinde o arcadă, o turlã gotică de bisericã, o străduţă (ca într-o medina arabă; fragmentul surprins nu se localizează decât dacă ştii acel colţ).

În Transilvania lui Vitalie Butescu te regăseşti într-un burg medieval unde te surprinde o arcadă, o turlă gotică de biserică, o străduţă

La Balcic te surpinde aerul de provincie dobrogeană uşor prăfuită, balcanizată între ruralul unor case de chirpici şi bogăţia cromatică a grădinii Reginei Maria.

Pasiunea artistului pentru nuanţele de albastru se propune ca o constantă, şi este cel mai bine evocată în oscilaţia pentru motive: mici porturi, corăbii şi bărci, ţărmuri bătute de vânturi, golful San Marco al Veneţiei, palatele veneţiene reflectate în străveziul canalului.

Palatele veneţiene

Japonia este prezentă – dar nu în modalitatea stampelor japoneze preluate de către impresionişti, ci este văzută prin personajul său emblemă (gheişa) şi prin câteva elemente cu valoare de simbol cultural: podeţul, arhitectura fragmentată a unei pagode sau rozul cireşilor în floare.

Cireşi în floare… Vitalie Butescu

Într-o nouă serie de pânze vernisate încă de anul trecut la Sinaia, Brăila şi Bucureşti, pictorul pare a schimba subiectul: obiectul, şi aşa selectat şi topit în peisaj şi în impresie, este acum redus la maximum: avem fructe pe platouri (pocalul) redate într-o cromatică minimalistă (domină albul şi nuanţele pastelate, străbătute rar de o tuşă de culoare care vine de la fructul reprezentat) şi într-o redare pe verticală, o poziţionare uşor abstractă a pocalului şi fructelor care, ca la Cézanne, par a sta într-un echilibru fragil pe o posibilă masă acoperită de o posibilă – interpretările sunt deschise – faţă de masă din borangic.

Fructe pe platouri, redate într-o cromatică minimalistă

Este clar că ne aflăm în faţa unui pictor care a integrat o bogată experienţă de viaţă şi profesională într-o viziune personală şi asumată a şcolii impresioniste.

• Despre
• Ultimele Postari

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii

Ultimele postari ale lui Roxana Zanea (vezi toate)

• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului (II) - 22-10-2018
• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului - 18-10-2018
• Interviu Carmen Coţovanu Pesantez, coregraf dans clasic indian, specialist în cultură şi civilizaţie indiană: „Din păcate, publicul românesc (…) este înclinat spre o formă de divertisment facil” - 08-10-2018

La 900 de metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă dramatică, se înalţă, în judeţul Argeş, Cetatea Poenari, locul unde boierii căzuţi în dizgraţia lui Vlad Ţepeş au construit o fortăreaţă în numai o săptămână.

„Merită efortul până sus!”, ni s-a spus în Curtea de Argeș, drept încurajare, atunci când ne-am exprimat dorința în fața localnicilor de a urca până la Cetatea Poenari, monument istoric asociat cu numele lui Vlad Țepeș. Nu știam ce ne așteaptă, crezând că cele 1480 de trepte reci, care stau tăcute la umbra arborilor, pot fi „dovedite” de noi, oameni care fac față zilnic junglei urbane.

Panoul de la poalele scărilor preconiza că genunchii ne vor ajuta să urcăm cele peste 1000 de trepte în aproximativ 30 de minute. Ei bine, destul de repede ne-am schimbat radical părerea despre propriul organism, iar aprecierea față de soldații lui Țepeș, care puteau urca poteca fără greutate, a crescut exponențial, pe măsură ce am înaintat. După ce a apărut resemnarea că nu avem de ales și că trebuie să ajungem sus, am încercat să ne bucurăm de răcoarea copacilor și de liniștea acestui versant pe care s-au scris file din istoria țării noastre.

Pedeapsa exemplară a lui Ţepeş pentru intrigile boierilor

Românii trebuie să știe că fortăreața a fost construită cu „moarte de om”, pe baza sacrificiului bărbaților, femeilor și copiilor care au muncit zile în șir, „până au plesnit hainele de pe ei” și până ce firavii și-au dat ultima răsuflare. Damnaţii şi rudele lor au cunoscut această soartă din partea lui Ţepeş, pentru implicarea lor în asasinarea tatălui acestuia, Vlad Dracul, și a fratelui său cel mare, Mircea.

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși Foto: Mihai Vladu

Ghidul locului, Aurelia Lazăr, a explicat pentru Matricea Românească faptul că, în secolul XV, Cetatea Poenari a fost construită cu „materiale aduse dintr-un sat vecin, refolosite, în urma demolării unei mănăstiri din satul Poenari – de aici, și numele. Când au fost cărate materialele, exista doar o potecă prin pădure, iar oamenii le-au adus în mână. În ziua de Paște, în 1447, la Târgoviște, Țepeș a înconjurat boierii cu ajutorul soldaților şi i-a adus pe jos, pe Valea Argeșului. Au luat materialele de la mănăstire, ei având la dispoziție doar o săptămână să refacă Cetatea. Foarte mulți dintre ei au murit. Se spune, într-una din scrieri, că nu s-a ținut cont: au lucrat bărbați, femei, copii, «până au plesnit hainele de pe ei», din cauza efortului. Să urci cu materialele de construcție pe coastele acestea, nu știu cât e de ușor. Turiștii noștri se vaită de simplele scări, care au fost și ele construite pe vremea lui Ceaușescu. Până atunci, accesul la Cetate era prin pădure, doar pe cărare”.

Întâmpinaţi de eșafod

Autoritățile știu ce caută turiştii când calcă pe urmele lui Vlad Țepeș: dovezi ale cruzimii sale legendare și povești sângeroase învăluite în mister. Zis și făcut: vizitatorul este întâmpinat, la intrarea în Cetate, de un eșafod pe care se află două manechine stropite cu „sânge” și „torturate” după metodele mai „neortodoxe” ale domnitorului: trase în țeapă și cu mâinile tăiate (pedeapsa aplicată hoților). Decorul terifiant mai include un jug domnesc și o spânzurătoare. Astfel îi pedepsea Drăculea pe condamnați, după care îi lăsa în bătaia soarelui, în umilința soldaților, care obișnuiau să tragă cu arcul în osândiți.

„La intrarea în Cetate, exista un pod mobil, care era ridicat ori de câte ori era nevoie, sau când Cetatea era atacată. Culoarul de intrare în ea reprezenta și el o capcană. Inamicii intrau într-o ambuscadă, pentru că în partea de jos, spațiul era mult mai îngust, iar soldații care se aflau sus pe ziduri îi atacau cu pietre și ghiulele, sau trăgeau cu arcul, și îi omorau. Cei care intrau în Cetate, nu puteau să treacă de culoarul respectiv. Totuși, cei care reușeau să supraviețuiască erau aruncați în temnița aflată sub steag, încăperea de jos, unde se zvonește că Vlad Țepeș și-ar fi ținut și o parte din avere, de aceea pereții erau construiți în așa manieră încât nu se putea ieși. Prizonierii, din cauza umidității și a condițiilor grele, mureau. Acestea le agravau rănile”.

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Fortăreața nu este una de mari dimensiuni, de aceea putea adăposti doar 30-40 de soldați, care se ocupau – prin rotație – de apărare, vânătoare de animale, sau de transportarea apei în burdufuri de animale.

Vântul aprig de munte flutură steagul României situat, potrivit sursei noastre, deasupra dormitorului lui Vlad Țepeș, iar în turnurile Cetății, vizitatorul își trage sufletul admirând priveliștea care taie respirația, drept recompensă pentru efortul de a urca treptele ostenitoare.

O ţigancă i-a scăpat pielea lui Ţepeş

Cetatea, extrem de bine ascunsă de pădurea deasă, a fost de negăsit de către dușmanii lui Țepeș, care i-au aflat, în final, refugiul în urma unei trădări.

„Avem câteva informații și despre soția lui Vlad Țepeș. Se presupune că ea ar fi fost cea care l-a trădat, ducând informații turcilor unde se află fortăreața. Atacul cu ghiulele și catapulte a început de pe pajiștea Pleașa, din partea stângă a Cetății, cum stăm cu fața spre vale. A durat destul de mult lupta. Până au coborât turcii versantul și l-au urcat pe celălalt până în Cetate, Vlad Țepeș a fugit pe o potecă prin pădure, cu calul potcovit invers. Ideea de a-l potcovi a fost a unei țigănci, Dobra Harașoaica pe numele ei, care s-a gândit că așa-i va păcăli pe turci. Deși urmele arătau că Vlad Țepeș intra în Cetate, de fapt, el ieșea. Dar calul avea potcoavele bătute invers și i-a indus pe turcii în eroare. Până și-au dat ei seama că au fost păcăliți, Vlad Țepeș a ieșit undeva înspre Ardeal. Drept recompensă pentru favorul făcut, Tepeș a lăsat celor din Arefu – pentru că țiganca era din Arefu – șapte munți și zece înțărcători. Tot ce înseamnă înconjurul Cetății, toți munții pe care noi îi putem vedea de jur împrejur, aparțin comunității Arefu”.

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Potrivit legendei evocate şi de către ghidul local, de teamă să nu ajungă prizoniera turcilor, soția lui Țepeș, Elizabeta s-a aruncat de pe unul dintre zidurile Cetății, și a căzut în râu. „Una dintre legendele bătrânești spune că piatra pe care a aterizat trupul ei a rămas schimbată la culoare”.

Plimbarea printre zidurile Cetății ne-a stârnit imaginația, dar și invidia față de cărămizile tăcute, privilegiate să asiste la discuțiile importante privind strategiile de luptă ale celui mai cunoscut domnitor român, dar și la modul de viață al lui Țepeș și al soldaților săi. Mărturie acestor lucruri stă astăzi doar construcția care și-a cerut tributul uman, pentru a putea dăinui peste veacuri.

Ca români, avem responsabilitatea de a vizita ruinele Cetăţii Poenari, pentru a afla cui îi datorăm libertatea de care ne bucurăm în prezent, crede Aurelia Lazăr.

„Românul poate să vadă o bucățică din istorie, pentru că aici s-au dus lupte între cei care au fost înaintea noastră și inamicii țării. De asemenea, Cetatea Poenari reprezintă un exemplu de fortăreață, de loc unde un domnitor s-a ascuns pentru a-și salva viața. El s-a străduit să-și apere țara și să-și apere zona în care a domnit. Exemplul lui ar fi bun și în zilele noastre, dar nu ne lasă legea și, la cât de mult se taie pădurile, nici nu o să mai avem țepe…”.

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș

Societatea Civilă de Avocaţi “Bulboacă şi Asociaţii” lansează, cu prilejul jubileului său de 10 ani, Asociaţia Culturală Matricea Românească, un proiect non-juridic menit să complementeze, în spaţiul socio-cultural autohton, serviciile juridice de înaltă ţinută şi pronunţată identitate, pe care Societatea le oferă clienţilor săi.

Gândită drept un pol de redescoperire şi de revalorizare a conştiinţei noastre naţionale, dar şi ca o punte către marea cultură europeană, Asociaţia Culturală Matricea Românească îşi propune, fără a se limita la, următoarele obiective:

• promovarea identității culturale a României, a valorilor culturii românești, dar și a valorilor culturii universale;
• promovarea spiritualității românești şi a valorilor creștin-ortodoxe;
• promovarea interculturalității, a toleranței și a respectului față de celelalte culturi prezente în spațiul românesc;
• protejarea, conservarea și susținerea moștenirii culturale românești, a patrimoniului cultural și istoric;
• promovarea artei și a creatorilor români;
• susținerea limbii române și a educației în limba română;
• creșterea vizibilității culturii în spațiul public românesc;
• educarea unor noi generații în spiritul iubirii față de cultura și de identitatea națională;
• creșterea, susținerea și promovarea elitelor românești.

„Asociaţia Culturală Matricea Românească este contribuţia noastră la moştenirea României”

Un prim pas în realizarea obiectivelor strategice ale Asociaţiei a fost făcut în septembrie 2016, atunci când, sub egida “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a fost lansată platforma culturală online matricea.ro. În cele 6 luni de existenţă, platforma a coagulat în jurul său circa 94.000 de cititori şi 285.000 de vizite, performanţe la care au contribuit inclusiv avocaţii Firmei.

“Asociaţia Culturală Matricea Românească este un proiect de suflet al Firmei noastre şi, concomitent, cadoul nostru pentru România cu un an şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri. Nu este un proiect de CSR, ci mai degrabă un proiect de responsabilitate civică, în buna tradiţie ante-belică, atunci când avocaţii erau participanţi respectaţi la viaţa socio-culturală a României. Reamintesc că, în 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia sine qua non a Unirii.

“Le adresăm tuturor celor care ne receptează mesajul invitaţia de a se alătura proiectelor Asociaţiei Culturale Matricea Românească.” ~ Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner Bulboacă & Asociații

După 10 ani de activitate a Firmei în spaţiul juridic şi public românesc, am ajuns să ne gândim, ca orice părinţi responsabili, la ceea ce lăsăm moştenire «copiilor», fie că vorbim despre creaţiile noastre juridice, antreprenoriale sau biologice. Prin Asociaţia Culturală Matricea Românească ne vom aduce umila contribuţie la schimbarea climatului pe care îl observăm cu toţii. Şi ce punct de plecare mai bun decât cultura?”, a declarat Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.

Avocatură cu nobleţe

În toamna anului 2015, firma de avocatură “Bulboacă şi Asociații” a finalizat procesul de transformare organizațională și rebranding.

Noua identitate de brand a repoziţionat firma în jurul unei viziuni unice de business, aceea de a reprezenta – prin activitățile de consultanță și asistență juridică acordate clienților locali și internaționali – România, cu credință și loialitate, sprijinind și în acest fel efortul și contribuția României la umanitate, precum și aspirațiile sale europene.

Demersul a inclus definirea crezului care ghidează activitatea avocaților, schimbarea logo-ului pentru a reflecta noile valori ale firmei, re-design-ul materialelor de prezentare online și offline, dar și relocarea într-un sediu nou, o clădire istorică, parte din patrimoniul național cultural.

Detalii cu privire la misiunea “Bulboacă și Asociații”, profilul întregii echipe, dar și proiectul cultural naţional al Firmei, puteți găsi accesând www.bulboaca.com, respectiv www.matricea.ro.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.

Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât propria dispariție dintre cei vii. În istoria țării noastre, este celebră povestea unui domnitor care a privit, cu o tărie nepământească, modul cum cei patru fii ai săi au fost decapitați. Situația a fost cu atât mai zguduitoare, cu cât tatăl știa că va urca, la rându-i, pe eșafod. Însă aceasta nu i-a schimbat hotărârea și integritatea de nezdruncinat.

Acest episod sumbru din istoria României este atât de cunoscut și de dramatic, încât este imposibil să nu ne dăm seama că personajul principal al tragediei este domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Memoria sa este cinstită nu doar prin prisma domniei fructuoase, ci mai ales a martiriului care i-a adus nemurirea în conștiința românească.

Născut într-o familie de boieri, Constantin Brâncoveanu a ajuns, graţie agerimii sale, dregător (demnitar la curte domnească) la numai 25 de ani, iar domnitor la 34. Înțelepciunea sa l-a menținut pe tron nu mai puțin de 26 de ani, într-o vreme când media domniei nu depășea trei.

Moartea lui Șerban Cantacuzino l-a propulsat pe Brâncoveanu, în 1688, pe jilțul de conducător al Țării Românești, care a cunoscut, de-a lungul guvernării acestuia, o înflorire culturală și spirituală. Ba mai mult, apreciind în mod corect și situația politicii externe, Brâncoveanu a păstrat un echilibru, reușind în acest fel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între imperiile habsburgic, otoman și țarist. Activitatea diplomatică a domnitorului român a fost atât de intensă și de apreciată, încât Curtea de la Viena l-a numit „principe al Imperiului” (1695), turcii i-au recunoscut domnia pe viață (1699), iar Petru I, împăratul Rusiei, i-a acordat dreptul de azil, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii (editura Art Educațional, 2016).

Familia Brâncoveanu şi-a lăsat o puternică amprentă şi în lumea culturală a României, sintetizată în ceea ce experţii în istoria artei numesc stilul brâncovenesc. Exponente ale acestuia sunt, până astăzi, palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, Mănăstirile Hurezi și Sâmbăta de Sus sau Biserica „Sfântul Gheorghe” din București.

Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu Foto: mixdecultura.ro

Torturați timp de patru luni

Echilibrul domniei a fost tulburat în anul 1707, când domnitorul a renunțat la tutela unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), destituindu-l pe spătarul Mihai Cantacuzino. Furia Cantacuzinilor nu s-a lăsat aşteptată, aceştia reclamându-l pe Brâncoveanu la Înalta Poartă. În acest context, la care s-a adăugat și dorința turcilor de a pune mâna pe uriașa avere a Brâncovenilor (Constantin era supranumit de către otomani „Altin Bey”, adică prințul aurului), s-au produs mazilirea și condamnarea domnitorului la moarte (1714). Brâncoveanu și familia sa au fost aduși la Constantinopol, li s-au confiscat toate bunurile și, din aprilie până la sfârșitul lui iulie, membrii acesteia au fost supuși, în temnița Edicule (Cele Șapte Turnuri), unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor.

Eliberarea de suferinţă a sosit în ziua de 15 august 1714, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și când creștinii marcau, la fel ca și astăzi, Adormirea Maicii Domnului. Domnitorul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefăniță, Radu și Mateiaș) și cumnatul său Ianache Văcărescu au fost forțați să parcurgă pe jos, prin oraș, drumul până la locul unde-i aștepta eșafodul. Aceștia erau desculți și îmbrăcați doar în cămăși. Execuția lor nu a durat decât 15 minute.

Sub lama gâdelui, domnitorul a refuzat să accepte, pentru el și pentru familia sa, lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la Islam, în schimbul vieții. De aceea, mai întâi au fost decapitați fiii și ginerele, pentru ca domnitorul să poată privi moartea familiei, iar apoi a fost omorât și patriarhul, notează historia.ro. Trupurile lor au fost azvârlite în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în prăjini și expuse timp de trei zile. Cadavrele au fost adunate din mare și duse la o mănăstire, iar trupul domnitorului a fost adus la București și îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Pentru martiriul lor, Biserica Ortodoxă Români i-a canonizat pe mucenici în 1992, cu ziua de prăznuire 16 august.

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

„Dragii mei coconi iubiți,

Lăsați somnul, vă treziți

Armele vi le gătiți

Că pe noi ne-a-nconjurat

Pașa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari”.

Bine vorba nu sfârșeau

Turcii-n casă năvăleau

Pe toți patru mi-i prindea

Și-i ducea de-i închidea

La Stambul, în Turnul Mare

Ce se-nalță lângă mare,

Unde zac fețe domnești

Și soli mari împărătești.

Mult acolo nu zăcea

Că sultanu-i aducea

Lângă foișorul lui,

Pe malul Bosforului.

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn creștin

Adevăru-i c-ai chitit

Pân’ a nu fi mazilit

Să desparți a ta domnie

De a noastră-mpărăție,

Că, de mult ce ești avut,

Bani de aur ai bătut

Făr’ a ști de mine teamă,

Făr’ a vrea ca să-mi dai seamă?”

„De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o știe.

De-am fost mare pe pământ

Cât-acum de vezi ce sunt!”

„Constantine Brâncovene,

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ți-e milă de copii

Și de vrei ca să mai fii

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toți de ne-ați tăia

Nu mă las de legea mea!”

Sultanul din foișor

De-te semn la Imbrohor.

Doi gealați veneau curând

Săbiile fluturând

Și spre robi dacă mergeau

Din coconi își alegeau

Pe cel mare și frumos

Și-l puneau pe scaun jos

Și pala-i repezea

Capul iată-l reteza,

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Gealații iarăsi mergeau

Și din doi își alegeau

Pe cel gingaș, mijlociu

Cu păr neted și gălbiu

Pe scaun îl punea

Și capul îi reteza.

Brâncoveanu greu ofta

Și din gură cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Sultanul se minuna

Și cu milă se-ngâna:

„Brâncovene Constantin,

Boier vechi și domn crestin

Trei coconi tu ai avut

Din trei, doi ai pierdut

Numai unul ți-a rămas

Cu zile de vrei să-l las

Lasă legea crestineașcă

Și te dă-n legea turcească!”

„Mare-i Domnul Dumnezeu

Creștin bun m-am născut eu

Creștin bun a muri vreu.

Mare-i Domnul Dumnezeu

Taci, drăgută, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge

Taci și mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta!”

Imbrohorul se-ncrunta

Gealații se-nainta

Și spre blândul copilaș

Dragul tatii fecioraș

La pământ îl arunca

Și zilele-i ridica.

Brâncoveanu greu ofta

Și cu lacrimi cuvânta:

„Doamne, fie voia Ta!”

Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica

Pe copii se arunca

Îi bocea, îi săruta

Și turbând, apoi striga:

„Alelei, tâlhari păgâni

Alelei, feciori de câni,

Trei feciori eu am avut

Pe toti trei mi i-ați pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu,

Să vă ștergeți pe pământ

Cum se șterg norii de vânt.

Să n-aveți loc de-ngropat

Nici copii de sărutat!”

Turcii crunt se oțeleau

Și pe dânsul tăbărau:

„Câini turbați, turci, liftă rea

De-ați mânca și carnea mea

Să știți c-a murit creștin

Brâncoveanu Constantin!”

Foto deschidere: digi24.ro

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

• Despre
• Ultimele Postari

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață

Ultimele postari ale lui Cătălina Ifrim (vezi toate)

• Drumul spre reuşită este un balon cu aer cald - 03-04-2018
• Vis de vară… - 26-06-2017
• Concluzia unei eleve, despre societate: „Toți am ajuns retardați emoțional!” - 29-05-2017

Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre atelierul a doi oameni simpli, care țin în viață o meserie pe cale de dispariție în lumea culturală românească. Croitorii Eugen Filofi și Ana Perdun „buchisesc” zilnic țesături și costume, înconjurați fiind de mosoare de ață colorată, de eșantioane de material, de schițe complicate și de mașini de cusut greoaie, dar ascultătoare. Lăudabil este nu numai că inclusiv lor li se datorează spectacolul vizual splendid de pe scenă, ci și faptul că pe mâinile acestor oameni se află o meserie devenită „rara avis” – croitoria de teatru.

„După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit. Am ochiul format, dar îi întreb: «Cum stați cu măsurile?». Cu actrițele nu facem așa, ci spunem: «Am impresia că fusta v-a intrat la apă!»”, s-a amuzat domnul Filofi, în vârstă de 58 de ani, înainte să dezvăluie, pentru Matricea Românească, universul croitoriei de teatru.

Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani

Timp de 17 ani, acul și ața, îndrumate de mâinile dibace ale lui Eugen Filofi, au croit costume aplaudate de mii de spectatori ai Teatrului Evreiesc de Stat, numit afectuos TES. Și cum experiența este invers proporțională cu vârsta la care se începe meșteșugul, responsabilul secției de croitorie, Eugen Filofi, a mărturisit că la 15 ani a pătruns într-un atelier unde a fost un ucenic ascultător. Astăzi, adolescenții în formare nu mai au această ocazie.

În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul

„Am învățat croitorie dintr-o simplă întâmplare. Pe atunci, a fost primul an când s-au înființat atelierele de îndrumare școlară și profesională. Te ducea la un psiholog, te testa și vedea ce aptitudini ai: «Pe tine te duce mintea să faci asta». M-am dus la croitorie. A fost o pură întâmplare, pentru că nu aveam unde să mă duc în altă parte. Inițial am făcut un an la un liceu de chimie, dar nu mi-a plăcut. În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul, și când veneau lucrătorii, găseau «lună». Dar te și învârteai pe lângă ei, mai prindeai. Am făcut primul an de ucenicie pe malul Dâmboviței, undeva la podul Cotroceni. Clădirea e demolată acum. A fost o treabă bună, pentru că te învăța cu disciplina. Îți intra în sânge.”

După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit

„De fapt, era și respectul pentru oamenii în vârstă, pentru colegii mai vechi”, a completat doamna Ana Perdun, care a învățat meserie tot după vechile cutume, și care a ajuns în TES în 2010. În primele luni de lucru în atelierul Teatrului, ea a trecut adevărate probe de foc, întrucât au fost puse în scenă cinci premiere, iar cunoscătorii știu cât de multă muncă este în culisele spectacolelor.

Domnul Filofi a fost cooptat în echipa de croitori a TES de către un fost coleg, dar interviul susținut în fața conducerii instituției culturale a fost unul scurt: „Era director domnul Harry Eliad. Și mă întreabă: «Ce știi dumneata să faci?» «Ce îmi spuneți să fac, aia fac.» «Da? Dacă-ți dau să faci un costum de rege, faci?» «Dacă-mi dați o schiță, n-am nicio problemă». I-am adus ulterior diplomele, și îmi spune: «Angajare»”.

Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi

Cu această ocazie am aflat că, pe vremuri, hainele se croiau de la „A la Z”, dar se omiteau mânecile. De ce? Pentru că nomenclatorul prevede și meseria de „mânecar”, care nu este deloc una simplă.

„Mânecarii erau meșteri speciali. O mânecă nu se punea oricum la un sacou”, a explicat doamna Ana.

Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență

Acest lucru l-a confirmat și colegul mai experimentat: „Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență. Era nea Tudorică, ieșit la pensie, și mergeam la el, pentru că eu tot băgam mâneci și nu-mi ieșeau. Dar nea Tudorică trăgea un șpriț și pac, pac! Era gata. Îi zic: «Arată-mi și mie. Cum se face, ce se face?». «Du-te peste drum la Tanța, are sticle la litru, cu corăbioara, și vii încoace». Până mă duceam eu și luam sticla – luam din banii mei, numai ca să îmi arate, să îmi explice -, el se apuca și o și prindea. «Stai, bre, că voiam și eu să văd cum este!». Bandit! «Lasă că-ți arăt eu cum se face!», îmi spunea. Croitoria e migăloasă. Înainte, făceam semne «la mână» pe haine, ca să știm unde se coase. Astăzi, se dă cu creta, și gata, se coase. Din ’90, nu s-a mai școlarizat, nu mai există ateliere de croitorie”.

Costumele, „pigulite” chiar și înainte de ridicarea cortinei

Primul costum pe care l-a croit domnul Filofi a fost o uniformă „de căpitan de marinari”, pentru actorul Corneliu Ciupercescu. Povestește și astăzi, cu zâmbetul pe buze și cu privirea senină, despre experiență.

„Până în momentul premierei, mereu mai ai de făcut câte ceva, nu se poate să nu uiți ceva sau ca un actor să nu vină să te roage: «Mai fă-mi aici, un picuț, ceva». La 19 începea spectacolul și am coborât puțin înainte la cabine. Toți actorii erau îmbrăcați în costumele făcute de noi, se uitau în oglinzi. Aveau emoții înainte de a intra pe scenă. Și mi-au spus: «Mulțumim frumos! Și îi mulțumim și domnului director, pentru că ne-a angajat croitor!». Rămâi emoționat.”

Curiozitatea ne-a îndemnat să-i întrebăm pe cei doi croitori cum se naște o ținută pentru un rol și am aflat – fără uimire, ce-i drept – că multe se pot schimba pe parcursul pregătirii unui spectacol și că hainele trebuie să fie impecabile la premieră. Chiar dacă meșterii noștri ajung în atelier dimineața, pe întuneric și pleacă seara, tot pe întuneric.

Acul și ața din atelierul celor doi meșteri au croit zeci de costume pentru actorii TES

„Noi lucrăm cu scenograful. Discutăm, dar înainte de toate îl întreb: «Ai căzut la pace cu regizorul?». Altfel, nu m-aș apuca de lucru, pentru că unul vrea așa, celălalt vrea altfel. Scenograful vine cu o schiță și spune: «Îmi faci costumul acesta». Avem spectacolul și dosarul cu schițe pentru el. Dar, de la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. De exemplu, când ai muncit la un costum, la vizionarea de pe scenă, regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole. Iar premiera e în câteva zile, deci stai până noaptea târziu. Te enervezi, dar la premieră, când le vezi pe scenă, ai satisfacția muncii.

De la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. Regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole

Nu există perioadă lejeră. Chiar dacă n-ai spectacol în lucru, vin cabinierele și ne arată că nu se închide fermoarul la spate la o rochiță, pentru că actrița a tras de ea în timpul spectacolului. Sau le iau foc hainele, pentru că în jurul oglinzii sunt becuri și ei agață cămașa acolo. Se încinge materialul, apoi iese fum. Se mai întâmplă ceva: se pune la punct un spectacol, avem schițele, dar banii pentru spectacol vin cu zece zile înainte de premieră. Iar când actorii sunt gata cu textul, vine regizorul și ne presează, că vrea costumele gata, să vadă cum cade lumina pe ele, să vadă mișcarea”, a dezvăluit croitorul.

Magie cu acul

Pe lângă presiunea timpului, meșterii trebuie să recurgă sau chiar să inventeze diferite „artificii” pentru a satisface fiecare actor în parte, pentru că cineva poate vrea să aibă hainele lejere, sau altcineva dorește pantalonii mai strâmți, să „simtă că stau pe el”, dar toți vor și ceva aparte, ca să se diferențieze de celelalte costume de pe scenă.

Croitor de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”

„Întotdeauna, actorii se plâng că se încing pe scenă vara. Iarna, le e bine, dar vara, mor de cald. Ne spun: „«Transpir, îmi vine rău pe scenă!». Deci trebuie să găsesc o soluție să pară palton, dar să fie și aerisit. Croitoria de teatru este foarte diferită de cea obișnuită. Sunt situații când actorul trebuie să iasă de pe scenă în costum de baie, după care intră, în secunda următoare, cu palton, căciulă pe cap și fular la gât. Se succed. Trebuie să găsești soluția ca, în câteva secunde, să fie îmbrăcați imediat și să mai aibă și umbrela.”

Aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Când vezi că discută cu tine de la egal la egal, te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii

Acestea fiind spuse, este de prisos să subliniem cât de important este rolul acestor oameni în înfăptuirea actului de cultură. Întrebați fiind de noi ce s-ar face teatrul fără croitori, șeful secției a ridicat din umeri și a invocat activitatea devenită sport național pentru mulți compatrioţi: s-ar cumpăra „de-a gata” lucruri de proastă calitate.

Rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă. Rochia trebuie, la un moment dat, ruptă pe scenă, de aceea este lipită, nu cusută

„Teatrul Evreiesc are un specific, iar costumele, la fel. Mă documentez tot timpul. Toate costumele sunt unicat, chiar dacă sunt două la fel. Dar un actor este mai gras, celălalt mai mic, sau mai înalt. Fiecare vrea să se simtă bine. Dar aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Și, când vezi că discută cu tine de la egal la egal și că ești respectat de ei, parcă e altceva. Te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii. Sunt oameni cu bun-simț, începând de la cei în vârstă, Nicolae Călugărița, Corneliu Ciupercescu, Mihai Ciucă sunt deja pensionari. Mai sunt Boris Petroff și Rudi Rosenfeld. Nu există ca ei să treacă prin fața ușii și să nu dea «Bună ziua».”

La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!»

Care este frumusețea muncii în inima Teatrului Evreiesc de Stat? Ana Perdun a răspuns simplu și cu efect: „Avem cea mai bună actriță, pe doamna Maia Morgenstern! Cine n-a auzit de ea?!”.

Iar domnul Filofi a completat: „Doamna manager este extraordinară. Nu vine să te bată la cap. Nu vine să spună cât să stai sau de ce n-ai stat cât trebuie. Ai premiera, trebuie să fie gata. Deja știm tot, unde să ne ajutăm unul pe altul. E ceva firesc. (…) Majoritatea spectacolelor de aici sunt de epocă. Este ceva aparte. După spectacol, stau în foaier și mai aud oamenii după sau înainte de spectacol. La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Unii spectatori nu știu, dar unii sunt cunoscători. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!». În acest fel, mulți au ajuns să ne cunoască. (…) Nu mai merg la fiecare spectacol. Sunt sătul până apare premiera, pentru că particip la atâtea vizionări, și cunosc spectacolul de când s-a născut, până la premieră. Dar când vezi reacția sălii și actorii te felicită, uiți de toate necazurile.”

Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern