Dansul a venit odată cu intrarea la școală, iar de atunci scena îi este viață tinerei artiste Daiana Jelescu. Fiecare întâlnire cu podiumul îi trezește vibrație pe întreg corpul. Nu totul se învârte în jurul culorii roz, a tutuurilor și a momentelor frumoase, mai ales că și-a fructificat pasiunea în paralel cu activitățile școlare. În schimb, provocările care i s-au arătat de-a lungul carierei au întărit-o și au construit omul cu un psihic puternic de azi. Forța pe care și-a luat-o de-a lungul anilor petrecuți în școala de dans o transmite, în egală măsură cu blândețe, elevilor săi din cadrul Royal Dance Academy.

Această academie de dans este un vis materializat. Când era mică, Daiana a aruncat un gând către Univers, iar Universul i-a dat mai mult decât se aștepta. Școala sa se adresează și copiilor atipici. În 2016 a înființat un program de terapie prin balet care se apleacă celor speciali și sunt în jur de 10 beneficiari. Să o cunoaștem mai bine!

Încotro se îndreaptă Daiana Jelescu atunci când vorbim despre cariera profesională?

Am foarte multe planuri pe care îmi doresc să le duc la îndeplinire. În ceea ce privește cariera mea, pot spune că de câțiva ani buni, sunt într-o continuă ascensiune și asta mă bucură!

Te încadrezi în tiparul fetițelor care au urmărit la TV spectacole de balet și au început să-l practice de la vârsta de 4 ani?

Sunt destul de aproape de acest tipar, doar că eu am început baletul la vârsta de 7 ani. Nu-mi amintesc cu exactitate care era viziunea despre balet înainte de a începe să-l practic, dar pot spune, că viața de artist, este foarte diferită de ceea ce se vede din afară.

Prin ce momente frumoase trece o elevă a unei școli de balet?

Sunt multe momente frumoase! Spectacolele și fiecare întâlnire cu scena, care trezește în tine emoții noi, turnee, repetiții reușite, timpul petrecut alături de echipa ta. La final îți dai seama că ai o colecție impresionantă de amintiri frumoase din școala de balet.

Dar cea mai mare provocare care ar fi?

Sunt multe provocări în acest domeniu și ai nevoie de un psihic foarte puternic pentru a le depăși, fără să-ți pierzi entuziasmul. Aceasta este, de fapt, adevărata provocare.

Ai putea crede că baletul îți pune la încercare doar forța fizică, dar e mai mult decât atât. Îți încearcă psihicul, valorile, emoțiile și afli întotdeauna lucruri noi despre tine.

Drumul spre succes în această profesie este foarte anevoios, dar la finalul călătoriei știi cine ești cu adevărat.

Îți amintești de prima reprezentație? Mărturisește-ne emoțiile care te-au îmbrățișat la acea vreme!

Îmi amintesc cu drag de primele mele spectacole. Aveam emoții pozitive. Îmi doream să fiu pe scenă, îmi plăcea mult și mă simțeam în elementul meu. Îmi plăcea tot ceea ce se petrecea în cadrul unui spectacol și eram atentă și la detalii tehnice. Nu știam atunci despre regia coregrafică, specializare pe care am studiat-o mai târziu, dar știam că îmi doresc să organizez și eu spectacole, atunci când voi fi mare.

Care este cel mai dificil lucru pentru o balerină?

Cum spuneam și mai sus, sunt multe provocări. În ceea ce mă privește pe mine și pe alții ca mine, care am plecat de mici de acasă, pentru a face performanță în dans, cred că acesta este în topul sacrificiilor – să te desprinzi de familie, de părinți la o vârstă atât de fragedă (10-11 ani) și să te muți într-un oraș nou. Pe undeva este și un sentiment plăcut, să-ți iei viața în propriile mâini de mic și să-ți consolidezi relația cu tine însuți, care mai târziu te va ajuta cu siguranță, în toate aspectele vieții.

Au fost și momente în care ai spus: Nu mai pot!?

Sincer, nu. Am avut momentele mele de slăbiciune și momente în care m-am simțit depășită de situație, dar întotdeauna am avut direcția trasată clar și știam cu precizie unde îmi doresc să ajung, așa că oricât de anevoios era drumul, mă încărcam cu ambiție.

Tocmai asta m-a ajutat, faptul că am o voință de fier și nu mă demotivez ușor, în ciuda sensibilității pe care o am și o manifest. Găsesc mereu în mine resurse să o iau de la capăt.

Care sunt soluțiile Daianei pentru a depăși pasele urâte pe care le întâmpină?

Învăț să-mi păstrez calmul în orice situație și să-mi reamintesc mereu că nu există obstacol de nedepășit. Cred că suma a ceea ce noi numim probleme, este egală cu suma soluțiilor și în general, acestea din urmă, îmi vin în minte spontan, fără să mă gândesc foarte mult. Pot spune că sunt antrenată pentru asta pentru că face parte din fișa postului meu să găsesc mereu soluții la orice situație neprevăzută.

Când ai înființat Royal Dance Academy? Care e povestea din spate?

Royal Dance Academy este visul meu din copilărie. Din totdeauna am visat să predau balet și să am o școală a mea. Nu mi-am pus niciodată problema eșecului. Am știu că este doar o chestiune de timp până când acest vis se va materializa.

Toată copilăria le-am povestit celor din jur despre cum va fi școala mea de dans și mi-am conturat-o atât de frumos în minte, încât astăzi, mă emoționez de fiecare dată când vorbesc despre ea și despre proiectele noastre frumoase.

Am înființat-o în 2018, imediat după absolvirea Facultății, la 22 de ani și încă de la înființare, această școală s-a bucurat de un succes nesperat.

Predai diferite stiluri de dans în interiorul academiei pe care o conduci. Ai primit diferite titluri atât naționale, cât și internaționale. Care este cel mai important titlu obținut până acum?

Având un palmos atât de frumos, mi-e greu să clasific premiile. Și eu ca dansator și elevii pregătiți de mine am obținut numeroase premii în competiții internaționale cu grad de dificultate ridicat.

Am avut copii cu titlul de vicecampioni mondiali, în urma participării la Campionatul Mondial „World Dance Masters” din Croația.

De curând ne-am întors de la o competiție internațională, unde atât eu cât și cei mici, ne-am clasificat pe primele locuri ale podiumului.

Suntem mândri de fiecare succes și ne bucurăm pentru fiecare premiu obținut, dar cred că cea mai mare reușită a noastră este faptul că avem o echipă absolut superbă, alcătuită din membri de toate vârstele și reușim să facem performanță, într-un mediu armonios și frumos.

Ai și o clasă de terapie prin dans pentru persoanele cu dizabilități fizice și psihice. Cum a venit această idee?

Proiectul de terapie prin balet a luat naștere în anul 2016, pe vremea când eram studentă, la inițiativa doamnei Adriana Avram, președintele As. Down, Centrul Educațional Raluca, care era în căutare de o balerină pentru a-i preda câteva ore de balet fiicei sale, Raluca.

Drumurile noastre s-au intersectat și asta a fost una dintre cele mai frumoase și benefice întâmplări din viața mea. I-am cunoscut pe tineri, beneficiarii Asociației și m-am îndrăgostit iremediabil de ei. Sunt niște oameni extraordinar de iubitori și îți oferă toată afecțiunea de care dispun ei. Lumea lor e doar iubire și atât.

Școala mea de dans este una incluzivă și primim copilași atipici, care sunt tratați cu dragoste și mai ales, cu normalitate. Se simt acceptați și asta e ceea ce le lipsește în general.

De-a lungul timpului, pe lângă sindromul down, am antrenat copii și adulți cu sindrom Turner, sindrom Rasmussen, persoane nevăzătoare etc.

Când a prins contur ideea proiectului acesta?

A fost un proiect destul de spontan care s-a concretizat foarte repede. Nu pornisem la drum cu niciun fel de așteptări. Nu aveam niciun plan definit încă, fiindcă tocmai mi se deschisese în față o lume nouă pe care eram nerăbdătoare să o descopăr dar nu știam ce mă așteaptă.

La doar 6 luni de la primul antrenament cu tinerii cu sindrom Down, am avut primul spectacol pe scena Academiei de Muzică „Gh. Dima” și a fost un adevărat succes. Încă de la anunțarea proiectului, mass-media scria despre noi și toată lumea promova și încuraja această inițiativă.

Câți elevi beneficiază de această terapie și care este rolul ei?

Momentan, avem în jur de 10 beneficiari cu dizabilități. Terapia prin balet îi ajută atât din punct de vedere fizic- le întărește si conturează musculatură, dobândesc o postură corectă a spatelui, își dezvoltă mobilitatea, etc. Îi ajută de asemenea, din punct de vedere emoțional, pentru că-și pot manifesta corporal toate emoțiile da și social, pentru că pot interacționa cu oameni din diferite medii, pot dansa alături de dansatori tipici și pot simți că fac parte dintr-o echipă.

Care este scopul tău/motivația ta intrinsecă cu privire la acest proiect?

Așa cum am spus, proiectul acesta a venit ca o surpriză plăcută în viața mea și îmi hrănește sufletul de câțiva ani. Continui să fac asta pentru că îmi place mult munca cu ei, pentru că sunt o fire curioasă și ambițioasă și îmi doresc să descopăr cât mai mult și să vedem cât de departe putem să ajungem.

Mă împlinește foarte tare și simt, că las ceva bun în urma mea. Asta mi-am dorit întotdeauna, ca atunci când zilele mele se vor termina, să știu că am trecut prin viața asta făcând cărări pe care alții să pășească mai ușor.

Când era mic a jonglat cu diferite meserii în gândurile sale, dar s-a oprit la actorie. Cu o mamă medic, cu un tată inginer, Vladimir Purdel a ales să îmbrățișeze în viață o formă de artă. Încă îl încearcă emoțiile înainte de a presta pe veșnicele scânduri ale unei scene, dar le acceptă știind că ele vin doar să-i ofere căldură precum o haină pe care o îmbracă.

Nu avea o carte de identitate când a intrat prima oară într-o sală de spectacole. Nici nu era necesar să ceară voie. Natura întâmplărilor l-a dus acolo. Și culmea, fusese dragoste la prima vedere. Un an mai târziu a dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care a ajuns să obțină în echipă și premii. A gustat cu mai multă poftă după din tot ce oferă acest univers.

După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, Vladimir și-a dăruit toată creativitatea în festivalul Ideo Ideis. La scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. Cred cu tărie că odată cu meseria de actor, îți ieși din labirintul propriei minți și-ți depășești, forțat sau nu, toate granițele. Dar mai multe de la artistul Vladimir Purdel!

Dacă nu ar fi făcut Vladimir Purdel teatru, ce altceva ar fi făcut în viață?

Când eram mic îmi doream să mă fac chirurg cardio-vascular. Ulterior, am jucat baschet și visam să mă fac baschetbalist. Apoi, m-am prins ca nu prea am șanse să fac baschet la nivelul la care îmi imaginam și atunci a apărut teatrul în viața mea și am ales să merg pe drumul ăsta. Îmi e foarte greu să văd acum ce aș fi făcut în viață, dar cred că jurnalist sportiv și comentator sportiv ar fi fost ceva ce mi-ar fi plăcut să fac.

Scena îți este a doua casă, dar au fost și voci negative pe lângă tine care ți-au zis să te orientezi?

Da. Cred că în societatea noastră e și complicat sa nu apară teama sau frica. Și cum nu aveam neaparat un background artistic în familia mea, maică-mea e medic și taică-miu e inginer, au existat la început niște încercări de redirecționare. Totodată, am o operație pe inimă din cauza unei malformații congenitale pentru care m-am operat când aveam 10 ani și evident ca instabilitatea mediului artistic nu li se părea alor mei ca e cel mai potrivit spațiu în care să trăiesc.

Pentru ei, perspectiva programului haotic și a stresului era principala îngrijorare, dar sigur că se gândeau și că nu o sa pot să trăiesc doar din teatru. Cred că asta s-a schimbat în momentul în care m-au văzut pentru prima dată pe scenă, jucând în fața a 400 de spectatori. A și fost un moment magic atunci în care părea că totul se aranjează perfect, cobora îngerul cum se mai spune prin teatru, în care tot spectacolul se lega minunat, era și comic și emoționant. Ăla a fost momentul în care și-au dat seama ca mă simt în elementul meu cu toate emoțiile alea și cumva au acceptat că e ce îmi doresc să fac. Țin minte și ca taică-miu și-a modificat discursul, din ‘Mai gândește-te, totuși…’ a devenit un fel de discurs motivațional despre implicare și cum trebuie să muncesc enorm pentru lucrurile pe care le visez și cum să încerc să fac totul cu dorința de a deveni și mai bun… un discurs care încă e extrem de important în viața mea.

Care este momentul în care te-ai îndrăgostit de scenă?

Greu de spus momentul exact… Cred că mai degrabă a fost o dragoste la prima vedere pe care am ajuns să o înțeleg mulți ani mai târziu. Țin minte ca atunci când am intrat pentru prima dată într-o sală de spectacole si m-am așezat pe scaun eram complet dezinteresat și nerăbdător să plec mai repede de acolo, îmi doream să se termine totul și să îmi reiau viața de puștan de 13 ani. Apoi, când am auzit gongurile și am văzut cum scade treptat lumina în sala și se aprindea scena, am simțit ca un fel de transă, un miraj. Eram pur și simplu fascinat, nu îmi puteam lua ochii de la scenă. Cred ca ăla a fost momentul când am zis ‘vreau și eu acolo’. Cred ăa cu mintea de atunci, mi se părea ca e foarte ușor să fii pe scenă. Apoi, am intrat în trupa de teatru și am descoperit ca nu e deloc ușor să stai pe scenă, nu e deloc confortabil să fii privit și cu atât mai puțin să stai în vulnerabilitate acolo. A apărut o formă de teama, un fel de love-hate relationship, au fost momente când nu îmi doream să fiu acolo, în care îmi era frică sau nu mă simțeam suficient, sau ca nu am fost veridic și autentic. Au apărut pe rând mai multe chestionări, dar fascinația a rămas în tot timpul asta. Sigur, au rămas și temerile, dar cumva în timp am ajuns să accept ca lucrurile astea fac parte din mine și că tocmai astea merita aduse pe scenă. Acum consider că cu cât mă chestionez mai mult și cu cât sunt mai curios de lucrurile astea de care îmi e frică, cu atât pot să mă exprim mai bine și mai frumos și mai liber pe scenă.

Este arta un domeniu cronofag? Ce părere ai?

Da, sigur. Orice lucru are nevoie de timp pentru a se perfecționa, pentru a deveni mai bun. Nimeni nu s-a născut învățat și cred ca orice domeniu are nevoie de multe ore de aprofundare și muncă. Și sigur, și arta e un domeniu cronofag. E nevoie de un studiu amănunțit ca să găsești forma potrivită de expresie astfel încât să ajungi la cat mai mulți oameni. Cred ca asta își dorește orice artist să facă prin arta lui, să atingă sau să emoționeze cat mai mulți oameni.

Cum te simți când ești pe scenă? Poți descrie în câteva cuvinte sentimentele pe care le porți?

Am întotdeauna emoții înainte de a urca pe scenă. Acum, simt si bucurie ca sunt acolo, dar și o responsabilitate față de spectatori. Întotdeauna mă gândesc ca poate e cineva in sala de spectacol pentru prima dată sau pentru ultima oara, și asta mă motivează să încerc să fiu și mai prezent pe scenă.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei tale academice și profesionale?

La 13 ani, când încă jucam baschet, am ajuns pentru prima oară într-o sală de spectacole adevărată. A fost dragoste la prima vedere. Un an mai tarziu am dat audiție pentru intrarea în trupa de teatru a liceului, pe numele ei TETA. Apoi, au urmat diverse festivaluri de amatori, în care am ajuns să luăm și niște premii. După 2 ani, cu frustrarea faptului ca mai toate festivalurile din vremea aia erau în limba engleză, am început și noi festivalul nostru în limba română, Ideo Ideis.

Încă de la început ne-am propus să făceam un festival care să crească din toate punctele de vedere și în scurt timp, a devenit cel mai mare festival de tineri din România. La 18 ani am terminat liceul și am dat la UNATC. Am picat în primul an și am încercat să fac facultatea de jurnalism, dar durerea era prea mare și nu prea am putut să acord prea multă atenție jurnalismului. Acel an, a fost cu multe trăiri puternice, nu înțelegeam ca aș putea avea o depresie. Dar, nu am cedat gândului de a face teatru și am căutat să mă pregătesc altfel, singur, astfel încât să am încredere mai multă în mine. Am intrat a2a oară și consider ca a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla, căci am început să fiu mai cu picioarele pe pământ. Apoi, în facultate am căutat să lucrez cat mai mult, cu cat mai mulți oameni diferiți și să îmi creez experiențele necesare pentru învățare. În anul 2 am debutat în teatrul profesionist, la Bulandra. Apoi, au mai urmat câteva proiecte in diferite teatre din București. După facultate, am incercat sa merg la master. Am picat, alta depresie, de data asta îmi era mai clar ce am. A fost un an complicat pentru ca îmi doream să fiu acolo cu colegii mei și totuși nu eram. Aveam spectacole care se jucau în teatre, dar ceva în mine suferea. Anul următor, m-am pregătit altfel și am intrat. Tot cam pe atunci, sunt invitat de un prieten regizor, cu care lucrasem toți anii de facultate, să merg să joc la Vâlcea într-un spectacol. Această colaborare mi-a adus și angajarea acolo, unde am stat 6 ani, ani care au reprezentat o altfel de învățare și de creștere. Din 2020 am redevenit actor independent si asta m-a determinat sa mă întorc către Ideo Ideis. In 2021, am pus bazele Laboratorului Ideo Ideis, un proiect apărut din Festivalul Ideo Ideis, adresat tinerilor și adolescenților din Alexandria, o continuare a Festivalului în cadrul comunității care se desfășoară pe toată durata anului. Iar acum, pe lângă actorie, știu sigur ca sunt și improvizator, organizator de evenimente și trainer.

Cât de tare te-a impulsionat rolul principal pe care l-ai avut în primul film al lui Pavel Bartoș?

În primul rând, a fost complet neașteptat. Pe Pavel l-am cunoscut la Ideo Ideis, unde ne-am și împrietenit. Noi acolo făceam un fel de serial care se numea ‘Sfaturi..’. Era o serie de sketchuri, cu un mesaj, cu o pildă, dar principala intenție era să fie amuzant pentru contextul ăla de festival. Într-o seară, mă trezesc cu un telefon de la Pavel care îmi zice ca i-a plăcut foarte mult serialul nostru și are un rol pentru mine în filmul lui de debut. Extaz, îți dai seama… nici nu mă gândeam ca e bine ce fac, cu atât mai puțin ca m-a remarcat cineva. Ulterior, am aflat ca era rolul principal și cine mai era în distribuție. Am rămas cu gura căscată. În momentul ăla am simțit și panica și frica și responsabilitatea. A fost foarte flatant să mă aflu în contextul ăla, nu știam dacă merit, dacă sunt suficient de bun, nu eram atât de conștient de mine la momentul respectiv. Dar, am ales să am încredere în Pavel și în toată echipa… am înțeles atunci ca sunt o piesă dintr-un puzzle mult mai mare și ca eu trebuie să îmi văd de bucățica mea cat mai bine și asta am încercat să fac, iar cele 3 zile și 3 nopți de filmare au fost magice. Cred ca de atunci, am învățat să fac față mai bine situațiilor de stres și agitație.

Ai lucrat lângă nume consacrate. Cât de impresionant sau nu este pentru un tânăr?

Este întotdeauna impresionant să lucrezi cu oameni pe care îi admiri, care au mult mai multă experiență decât tine. Profesorul meu ne spunea ca ‘meseria asta se fura’. Auzeam în facultate despre cum trebuie sa mergem la repetiții la teatre și sa ne uitam la mari actori cum repeta și sa învățăm de la ei. Și am făcut asta, dar consider ca am avut șansa și să văd oamenii ăștia și mai îndeaproape, ca parteneri de scenă. E o altfel de școală să vezi pe cineva ca face niște lucruri pe care tu încă nu le înțelegi, dar le vezi și le simți ca sunt bine. Consider ca e foarte important pentru arta actorului această formă de învățare. Acum, încerc să fiu la fel de atent cu actorii mai tineri decât mine, cred ca sunt lucruri pe care le pot învăța și de acolo.

Actor de film sau de teatru? Ce preferi?

Am făcut mult mai mult teatru decât film, dar îmi e greu să spun ce prefer… sunt diferite, dar cred ca la fel de provocatoare. Ce știu sigur, e ca as vrea sa echilibrez mai mult balanța, vreau sa fac și mai mult film. Dar nu mă grăbesc nicăieri, cred ca toate apar la timpul lor.

Cât te ajută un rol pe care îl interpretezi să îți explorezi adevărata identitate, Vladimir?

Foarte mult. De cele mai multe ori când lucrez la un rol, identitatea mea se modifică ușor în funcție de ce e nevoie să explorez pentru rolul respectiv. Nu mă confund cu personajul, nu se întâmplă nimic de genul ăsta… dar nu am cum să evit toate întrebările pe care mi le pun pentru un personaj, trebuie să răspund și eu la ele pentru mine și asta nu are cum să nu mă modifice pentru o perioadă. După premiera, se mai estompează din lucrurile astea, dar căutarea și curiozitatea pornesc întotdeauna din mine. Așa am ajuns să mă descopăr mai mult, să învăț să îmi accept greșelile, să înțeleg ca nu am cum să fiu perfect și ca în mine sunt și lucruri bune și unele rele. Am învățat să mă accept mai mult prin toate rolurile care au venit către mine.

Există vreun rol pe care nu ai dori să-l joci? Întreb asta pentru că mă gândesc, având în vedere anii de experiență, că îți cunoști gusturile în ceea ce privește actul artistic.

Nu am vreun rol pe care să nu mi-l doresc. Consider ca în orice rol pot să descopăr ceva nou si neasteptat. Consider orice rol o provocare și dacă regizorul cu care lucrez mă vede în ceva ce la prima vedere pentru mine nu pare tocmai o potriveală, aleg să am încredere ca omul cu care lucrez urmărește ceva cu mine în rolul respectiv. Probabil ca cu experiență am ajuns să cred ca unele roluri mi se potrivesc mai bine ca altele, dar în definitiv mi se pare irelevant, teatru e o muncă în echipă și o căutare, atât comuna, cat și individuală.

Ce îți place la tine ca actor?

Cred ca principalul aspect care îmi place la mine ca actor este felul în care gândesc. Am o minte analitică și atentă la detalii. În timp, cred ca am învățat să folosesc mai abil această calitate și am mai învățat și să ajung să exprim mai bine și mai clar, si poate mai simplu, lucrurile pe care le simt din analizele astea.

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Da. Nu îmi place întotdeauna ca nu știu să am răbdare cu mine, îmi doresc unele lucruri să se întâmple imediat sau mai repede. Răbdarea e un aspect la care încă lucrez. Uneori, pot găsi foarte ușor lucruri care nu îmi plac la mine, mai ales când apare neîncrederea. În timp, am înțeles ca genul ăsta de îndoială e foarte bună și sănătoasă, cel puțin pentru mine. E util să chestionez fiecare lucru pe care îl întreprind, cu grijă și atenție la ce se întâmplă cu adevărat în interiorul meu. Chestionarea asta simt ca mă face să progresez.

Actoria este o meserie care te forțează să îți depășești granițele proprii?

Da, cel puțin pentru mine, a însemnat și asta. De fel, sunt o persoană timidă și retrasă, un introvert. Actoria m-a făcut să ma deschid și să mă ajute să mă exprim mai bine și mai liber în fața oamenilor. Cred totodată ca pentru fiecare actor demersul este diferit, fiecare om e unic și cumva asta se aplică și in cazul actoriei. Cred ca e de datoria fiecarui actor sa se cunoască, sa se descopere și sa își dea seama care este cea mai buna metoda pentru el și spiritul lui. Dar da, in principiu, nu cred ca poți face actorie fără sa existe niște aspecte care să te împingă să te depășești.

Despina Atena Merca este din București, absolventă a Facultății de Limbi Străine, specializarea limba engleză și limba spaniolă și predă la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” de mai bine de 15 ani. Deși este o persoană căreia nu-i plac laudele, se mândrește cu rezultatele excepționale obținute de elevii săi la examenele Cambridge și la Olimpiada de Limba Engleză. Consideră că fiecare elev are un potențial unic, o strălucire interioară pe care atât el, cât și cadrul didactic trebuie să o descopere și să o împărtășească lumii, străduindu-se să îi facă pe elevii săi să înțeleagă că există și greșeli și că în fiecare greșeală există învățare și oportunitatea de a înflori din nou.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

„Poți construi destine!” erau cuvintele pe care bunica mea mi le spunea adesea atunci când o vizitam găsind-o mereu în bucătărie frământând aluatul pentru pâine sau colaci. Copil fiind, nu le găseam cu adevărat înțelesul, dar, în timp, am făcut mereu legătura între meseria de pedagog și aluatul care prindea formă în mâinile bunicii mele.

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Să vezi cum copiii te urmează ca pe un model, că te adoră, că îți desenează inimioare, că te așteaptă să le dai un sfat, să-i îndrumi, să-i vezi crescând, să observi rezultatele muncite și dorite, să te bucuri de succesele lor contribuie la îndeplinirea rolului de cadru didactic. Ce poate fi mai frumos?

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Mă străduiesc să promovez în rândul elevilor valori precum respectul reciproc, responsabilitatea personală, dorința de învățare continuă, colaborarea în echipă, creativitatea și empatia. Toate aceste valori contribuie semnificativ la ridicarea nivelului stimei de sine care, mi s-a dovedit,  are o mare importanță în creșterea performanței școlare, dar și în viață.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

A trecut destul de mult timp de atunci, dar îmi amintesc foarte bine că aveam emoții mari. Trebuie să recunosc că mă încearcă aceleași emoții la fiecare început de an școlar. Vestea bună este că reușesc să le controlez eu pe ele și nu ele pe mine, așa cum se întâmpla în primii ani de învățământ.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Simțul umorului, ușurința cu care profesorul își desfășoară activitatea la catedră, sinceritatea și seriozitatea. În plus, proiectele pe care le construim împreună, unde creativitatea dascălului este completată și continuată de cea a copilului. Lectura poate fi și ea realizată în mod creativ și, astfel, sursele de uimire pentru copii se multiplică și îi captivează constant, orientându-i spre învățarea semnificativă.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Atunci când ai o pasiune autentică pentru împărtășirea cunoștințelor și dorința de a contribui la dezvoltarea copiilor, nu stai să-i analizezi din punct de vedere al generațiilor pentru că vom găsi multe diferențe. Societatea se schimbă, oamenii se schimbă. Fără această pasiune, nicio activitate, fie ea modernă sau „de tradiție”, nu le va trezi interesul sau curiozitatea elevilor noștri.

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Lucrând cu copii, nu am cum să nu-l menționez pe Mark Twain, scriitorul american care prin ,,Aventurile lui Tom Sawyer’’, una dintre cele mai cunoscute și iubite cărți pentru copii, reușește să le trezească curiozitatea elevilor mei pornind de la poznele hazlii pe care le comite personajul principal și mă ajută pe mine să le dezvolt vocabularul și abilitățile de comunicare.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

M-au învățat să-mi pun mereu întrebări și să-mi dezvolt și eu abilitățile de comunicare eficientă, aspect esențial în învățământ, pentru a reuși să mă conectez constructiv cu elevii, părinții și colegii.

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

O relație sănătoasă, aș spune eu, dintre elev și profesor ar trebui să se bazeze pe încredere reciprocă, comunicare deschisă și respect. Dacă profesorul reușește să creeze un mediu sigur și stimulant, dacă profesorul este receptiv la nevoile individuale ale elevilor, este puțin probabil să apară un obstacol în dezvoltarea unei relații sănătoase. O astfel de relație contribuie la dezvoltarea personală și academică a elevului, oferindu-i suportul necesar pentru a-și atinge potențial maxim.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Este destul de dificil să aleg o singură amintire, dar îmi vine în minte o fetiță de clasa a doua care, nu demult, a venit spre mine și mi-a spus: „Părinții mei se simt jenați atunci când eu le citesc în limba engleza”. M-am uitat la ea nedumerită și am întrebat-o: „Cum așa? Ar trebui să fie mândri”. Răspunsul vine imediat: „Sunt mândri, dar ei nu au accent și le este jenă să-mi citească și mă pun pe mine să le citesc”. Trebuie să recunosc că este o amintire emoționantă!

Ce sfat aveți pentru tinerii care își doresc să urmeze o carieră în învățământ?

Cei care își doresc să urmeze o carieră didactică au posibilitatea de a se implica în programe de voluntariat sau activități care le pot oferi o perspectivă reală asupra mediului școlar. Pot căuta mentori în domeniu, care să îi ghideze, să le ofere sfaturi valoroase și să le împărtășească din experiența lor. Gândul meu ar fi să nu intre nepregătiți în această profesie, care este totuși mult mai mult decât o meserie, implică dăruire, empatie și, să nu ocolim cuvântul, un anume har.

Cum încurajăm elevii și cum îi motivăm să își atingă potențialul maxim?

Fiecare elev are un potențial unic, o strălucire interioară pe care atât el cât și cadrul didactic trebuie să o descopere și, mai cu seamă, să o împărtășească lumii. Această descoperire se poate realiza prin abilitatea profesorului în a furniza cunoștințe academice, încuraja pasiunea pentru învățare sau stimula curiozitatea. Să nu uităm că profesorii servesc ca modele de conduită și etică pentru elevi, putând să influențeze pozitiv dezvoltarea emoțională și socială a acestora. Mă străduiesc să-i fac să înțeleagă că există și greșeli și că în fiecare greșeală există învățare și oportunitate de a înflori din nou.

La ce fel de activități extrașcolare sau în ce fel de proiecte îi încurajați pe elevi să se implice pentru a-și dezvolta abilitățile lingvistice și competențele interpersonale?

Din punctul meu de vedere, lectura stă la baza dezvoltării vocabularului și stimulării imaginației. Activitățile teatrale îi ajută de asemenea pe elevi să-și îmbunătățească abilitățile de comunicare, să-și dezvolte creativitatea și să devină mai conștienți de limbajul corporal. De aceea, de-a lungul anilor, am apelat frecvent la dramatizarea textelor de studiu, fie doar la nivelul orelor de curs, fie chiar în mici spectacole de sine stătătoare, care au avut un succes real.

Aveți modalități preferate de a evalua progresul și performanța elevilor în afara examenelor tradiționale?

Crearea unui portofoliu care reflectă munca și progresul elevilor pe parcursul unui an oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra dezvoltării lor. Acest portofoliu se bazează pe povești și activități în scris pornind de la aceste povești. Este o modalitate de lucru prin care copiii devin mai ordonați, mai conștienți că munca lor trebuie respectată, începând chiar cu ei înșiși, nemaivorbind de beneficiul de a avea, de-a lungul anilor un astfel de „document” al propriei evoluții care poate fi oricând și o atestare concretă a pregătirii temeinice.

Este vreodată prea târziu pentru a învăța o limbă străină? Cum ar trebui să privească o persoană adultă, trecută de 40 de ani, ideea de a începe să învețe o limbă străină?

Cu toții avem nevoie de un stimul, de aceea, în primul rând ar trebui să găsim un motiv personal, să descoperim ce ne motivează să învățăm limba respectivă. Fie că este vorba de călătorii, conectarea cu comunitatea sau extinderea opțiunilor de carieră, un motiv personal puternic poate crește entuziasmul, dar și șansele de reușită.

Aș spune că învățarea, în general, are drept impuls și susținere factorul emoțional, indiferent de vârsta „învățăcelului”.

Astăzi, în incinta Liceului Teoretic Waldorf din București, a avut loc un eveniment deosebit în cadrul proiectului „Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor”. Acest proiect reprezintă o inițiativă ce oferă elevilor de liceu din România o platformă de dezbatere și explorare a temelor relevante pentru dezvoltarea lor intelectuală.

Participanții au fost încurajați să se angajeze în dezbaterea socratică, o metodă de discuție profundă și interactivă, unde esența temelor este explorată și înțeleasă prin contribuțiile fiecărui participant. Acest cadru a oferit elevilor posibilitatea de a-și exprima opinii, de a-și argumenta ideile și de a înțelege perspective diverse asupra subiectelor abordate.

Astfel, în atmosfera stimulatoare creată de către Luca Onica și Ispas Andrei Gabriel de la Asociația Culturală Matricea Românească, tinerii au avut oportunitatea de a reflecta și de a împărtăși gânduri despre aspecte importante ale vieții și societății contemporane. Colaborarea lor în organizarea evenimentului a contribuit la atmosfera caldă și deschisă în care elevii au putut să-și exprime ideile și să interacționeze în mod constructiv.

Dorim să transmitem sincere mulțumiri Liceului Teoretic Waldorf din București pentru găzduirea acestui eveniment și pentru sprijinul acordat în promovarea dialogului și a dezvoltării intelectuale a elevilor. Inițiative precum aceasta sunt esențiale pentru formarea unei generații de tineri activi, implicați și deschiși către schimbare și progres.

Maieutica sau Metoda Socratică

Maieutica este o artă. Arta de a moși adevărul. Poate că nu întâmplător Socrate simte să se implice în aducerea pe lume a adevărului. Mama sa, Phainarete, era moașă vestită. Moșitul adevărului, metoda numită maieutica, este una dintre moștenirile pe care omenirea le are și azi la îndemână din partea marelui filosof.

Puțin despre învățare

Întotdeauna mi-a fost greu să învăț de la altcineva un subiect cu totul necunoscut. Învățarea nu a putut avea loc dacă nu practicăm singur și dacă nu încercam să replic un rezultat văzut în altă parte. Învățarea nu poate fi un proces unidirecțional în care profesorul transmite cunoștințe elevilor. În timpul liceului am aflat despre metoda socratică, iar în timpul facultății, a devenit una dintre principalele surse de acumulare sau de verificare de cunoștințe. Consider că poate fi un remediu extraordinar pentru provocările pe care le înfruntăm acum. 

Adevărurile din dialoguri

Metoda socratică este bazată pe ideea că adevărul poate fi descoperit prin întrebări și dialoguri critice și prin pronunțarea unui răspicat și puternic de ce? 

Socrate reușea să îl pune pe interlocutor în situația de a descoperi, în aparență singur, prin întrebări insistente, adevărul. ADEVĂRUL. Socrate este cel care pune întrebările, este rezervat în fața răspunsurilor, e nedumerit, se miră, pune reflectorul asupra unor lucruri ce nu se potrivesc sau asupra inconsecvenței interlocutorului său, provoacă nemulțumirea acestuia față de ceea ce știa și îi crește deschiderea față de ce pronunță ceilalți, îl determină la analize și implicații care conduc la definirea a ceea ce se dorea clar definit.

Exercițiul creează un punct de vedere critic util, deoarece ne pune în postura nu doar de a ne îndoi de veridicitatea lucrurilor din exteriorul nostru, ci și de a ne privi obiectiv prisma prin care fiecare dintre noi alegem să percepem informațiile. Când găsim un mod de a adapta puncte de vedere diferite, chiar opuse, ne creionam mai bine perspectiva despre ce este și ce nu este valid pentru noi și pentru ceilalți. Metoda aceasta de a vedea lumea ne îndeamnă să luăm punctele celorlalți în considerare și să reflectăm cu atenție asupra propriilor noastre experiențe și a impactului acestora asupra noastră.

Maieutica și informația

Acum, în contextul educației tinerilor, metoda socratică poate oferi o cale de a înțelege lumea, cunoașterea și sinele și de a depăși prejudecățile și izolarea. Generația mea are acces extraordinar la informație, din multiple surse și din toate perspectivele: de la cărți, documentare, video-eseuri, la programe de televiziune, muzee și infografice. Însă lipsa unui context pentru discuții între egali, prin care tinerii să poată să împărtășească ce au acumulat și totodată să aibă ocazia să apere validitatea descoperirilor și convingerilor proprii, nu ajută. 

Este impetuos necesar ca tinerii nu doar să absoarbă informație, ci să își testează cunoștințele și să le examinează pentru a le apăra.

În metoda socratică de dezbatere, întrebările rămân deschise și provocatoare, toate ideile sunt luate în considerare, dar totodată toate sunt supuse criticii logice. Dialogul între participanți pune sub semnul întrebării convingerile noastre și ne ajută să analizăm critic ce știm. Pentru a analiza subiectele colegilor la discuție, trebuie să începem prin a ne îndoi de propria noastră înțelegere și convingere. 

Ajutorul din metoda socratică

Pe lângă beneficiile imediate în ceea ce privește înțelegerea subiectului, metoda socratică ne poate ajuta, de asemenea, să cultivăm principii și valori personale. Prin explorarea întrebărilor ce țin de sine, de înțelegerea noastră și de perspectiva proprie, dar și de valori și virtuți, reușim să ne exprimăm credințele și să ne definim identitatea, alături de oameni similari nouă. Consider că deschiderea față de aproape, legarea întru spirit critic este un aspect al formării extrem de relevant, dar pentru care nu se găsește timpul și spațiul mental necesar pentru a fi realizat, de cele mai multe ori, azi. 

Metoda socratică nu este doar o tehnică de predare, ci și un ghid pentru formarea gândirii critice și pentru creșterea personală. Creând un mediu în care se încurajează discuțiile deschise și  autoreflecția, procesul de învățare poate deveni o experiență profundă și semnificativă pentru tineri și ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și pe semenii noștri. 

Căutând să fim mai buni, trebuie să avem încredere în capacitatea noastră de a ne îndrepta și dezvolta, în puterea noastră de a crește zi de zi.

,,Un rău mare este și atunci când nu faci binele” notează Jean-Jacques Rousseau.

,,-Ce copil, ce copil! Tare îi merge mintea!

-Mda, dar nu prea îl trage inima să învețe… tare i se potrivește zicala: ,,brânză bună în burduf de câine”

-Așa crezi?

-Da! Și o să le spun și părinților lui despre asta! Noi ne străduim să îl învățăm, ei se străduiesc să nu-i lipsească nimic…și el?? Uite așa, doar când are chef învață, în salturi…”

Expresia aceasta, „brânză bună în burduf de câine”, e o povară.

,,Intuiesc potențial în acest copil, însă el (copilul) nu este dispus să îl valorifice; îl lasă așa…pierdut! La voia întâmplării!” Oare ce simt copiii care aud această etichetare?

,,Brânză bună în burduf de câine” este o expresie, o zicală care îi descrie pe copiii care sunt plini de inteligență nativă, însă nu au clar o disponibilitate de a ,,rupe cartea”.

Părinți, bunici, învățători și profesori țin zicala asta ca pe o armă cu vârful ascuțit și o aruncă, înțepând, spre copiii care nu dau dovadă de voință.

Și, cumva, trimit responsabilitatea de la ei: e treaba lui, e treaba ei că nu performează. Treaba copilului.

Voința=dimensiune fundamentală a personalității

Una dintre dimensiunile fundamentale ale personalității este voința. Pentru buna modelarea a voinței, ar fi bine să punem cărămidă peste cărămidă, la fel de mult cât o facem pentru învățarea cititului, scrisului, socotitului.

Din ce în ce mai des întâlnesc adulți care cred că este doar treaba copilului să lucreze pentru acest filon lăuntric, motor pentru mai bine.

Părinții și bunicii țin teorii: ,,ai mâncare pe masă, ai tot ce vrei (nu ca mine!), nu te pun să faci nimic, ai doar de învățat!”. Educatorii pronunță și ei (la fel de răspicat): ,,eu îmi fac treaba în fiecare zi; apar la oră, explic și demonstrez și repet; treaba ta să înveți!”

Copiii buni pot.

Copiii ,,brânză bună în burduf de câine” pot, dar nu voiesc. Oare?

Voința nu este o simplă alegere.

Voința este înrâurită. Modelată, susținută, udată, crescută și oblojită.

Voința este rodul cuvintelor rostite în familie și în școală. Voința încolțește din acceptare și din încrederea pe care adulții o arată copiilor.

Ce ar fi de făcut?

Oferiți copiilor sprijin și încurajare în timp ce își dezvoltă voința. Încurajați-i să își exprime sentimentele și să vă împărtășească gândurile și preocupările lor și să știe că aveți încredere în capacitatea lor de a face față provocărilor.

Învățați-i pe copii să nu renunțe atunci când se confruntă cu dificultăți sau eșecuri. Încurajați-i să continue să își depună eforturile și să își ajusteze strategiile în funcție de feedback-ul primit.

Copiii observă și învață multe din comportamentul adulților din jurul lor. Fiți un exemplu de voință și determinare în fața provocărilor sau obiectivelor personale.

Voința nu vine de la sine. Voința nu este o simplă alegere de moment a copiilor. Voința e un motor intern ce e musai să fie alimentat cu energie benefică și hrănitoare de către adulții iubitori și responsabili.

Până la urmă, ar fi bine să vedem dacă expresia aceasta din popor nu ne definește chiar pe noi: ne iubim copiii, însă oare știm ce avem de făcut pentru ca dragostea noastră să hrănească și să ridice? 

Uneori, orice formă de artă, pare captivată de cursa contra cronometru. Și totuși, sunt oameni care se lasă purtați de contemplația oferită de măiestria frumosului. Artista Mădălina Andronic face, într-o eră a vitezei, a agitației și unde totul pare digitalizat, ilustrație. S-a perfecționat în Londra, după ce la noi a terminat design grafic.

Dumnezeu a avut grijă să îi aducă în cale doar oameni care i-au recunoscut, și mai apoi fructificat talentul, iar acum se bucură și se hrănește cu ceea ce face. Guvernează în jurul frumosului, îl creează și-l oferă mai departe celor care știu să-l aprecieze. A îmbrățișat o meserie care îi oferă posibilitatea să își pună creativitatea la încercare, să își planifice singură programul de lucru și libertatea de a alege proiectele la care lucrează.

„Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc”, mărturisește artista. Să o cunoaștem!

Mădălina, te joci cu culorile de mică. De când o faci la modul profesionist?

Aș zice că din timpul masteratului în Londra, 2011, când am avut primele proiecte serioase pe partea de ilustrație – dacă-mi duc bine aminte, cu banca ING.

Care este frumoasa poveste a escapadei academice? De la studiile făcute în București, deși născută în Constanța, cum ai ajuns să te perfecționezi, să urmezi masterul, în Marea Britanie?

Am făcut Liceul de Artă în Constanța (secția design industrial), apoi Facultatea de Arte decorative și Design UNARTE în București (secția design grafic). Totuși, îmi doream mult să  ilustrez și simțeam că am nevoie de mai mult spațiu să îmi spun poveștile decât îmi oferea designul, așa că am plecat la Londra, unde am făcut un masterat în ilustrație la UAL, Camberwell College of Arts.

Am beneficiat de două stiluri total diferite de educație academică și cred că asta m-a ajutat extrem de mult în a-mi construi abordarea față de această meserie.

Cea mai frumoasă întâlnire a ta este, oare, cu pasiunea pe care o porți și pe care o valorifici prin creații?

N-aș putea spune că “m-am întâlnit cu pasiunea”; să desenez mi-a venit mereu natural, așa că, probabil, focul era în mine de când m-am născut, nu ne-am găsit la o cafea. Mai degrabă am fost norocoasă să întâlnesc oameni care mi-au recunoscut talentul și mi l-au hrănit, încă din copilărie.

Cât despre cea mai frumoasă întâlnire – a fost cu soțul meu, ca-n filme 🙂

Ilustrația a devenit o meserie născută din pasiune sau rămâne complet o râvnă de a ta?

E ceva ce port în mine și de la care nu mă pot abține – probabil aș picta și dacă aș avea altă meserie, e o îndeletnicire care mă face fericită și care e parte din identitatea mea. Faptul că am reușit să îmi construiesc un business în jurul său este rezultatul unui cumul de factori – noroc,  încăpățânare, studii de specialitate, curaj, gândire strategică.

Cum ai defini stilul unui ilustrator?

Stilul este suma detaliilor care te fac recognoscibil pentru privitor, ca o amprentă. Stilul poate fi definit de temele pe care le abordezi, de modul în care reprezinți formele și siluetele sau de aspecte tehnice – o pensulație aparte, să zicem. Sau de toate acestea împreună.

Cum ți-ai construit stilul? A venit în timp?

Normal, stilul e ceva ce crește o dată cu tine – întâi nu știi cine ești și te mai uiți la alții, îți iei modele; apoi descoperi ce îți place și ce nu, arunci și păstrezi; mai departe, explorezi de unul singur, simți ce te reprezintă și cauți să dezvolți această latură până devii confortabil; apoi te relaxezi, te oprești din alergat și te simți bine cu cine ești și ce faci.

Dar nu acest punct final este stilul unui artist, ci toată călătoria care duce într-acolo.

Care este cea mai mare provocare întâlnită? Oare să fie partea de management, acolo unde, poate, simți că e necesar să te rupi de partea de creație?

Sigur că a face un business/o meserie din artă, având la bază o doză mare de hedonism, nu e doar lapte și miere. Sunt nenumărate lucruri la care nu sunt atât de pricepută sau care efectiv nu-mi plac, pe care trebuie să le fac ca să meargă așa cum trebuie. Nu le-aș cataloga drept provocări, însă, ele sunt doar parte din job și le iau ca atare. Am șansa să am un partener care compensează multe din minusurile mele și împreună le depășim mai ușor.

Aș spune mai degrabă că e o provocare să nu cad în capcana lui “nu fac destul”, potențată de social media, unde lucrurile se succed cu o repeziciune uimitoare, unde “trebuie” este verbul dominant, unde etalarea este obiectivul principal și unde lucrurile nu sunt ceea ce par.

Ai fost tentată să pleci din țară. De ce te-ai dus peste hotare? Nevalorizarea reală în România te-a împins sau natura vieții te-a purtat?

Chiar am plecat din țară – de două ori, din motive diametral opuse.

În 2010 am plecat în UK să studiez ceva ce nu se studia în România (ilustrația nu există ca specializare la facultățile de artă din țară, mai toată lumea devine ilustrator prin autoproclamare), ca să înțeleg cum se întâmplă lucrurile la o scară mai mare, într-un mediu aliniat la standardele industriei internaționale și să știu cum trebuie să îmi construiesc drumul profesional.

În 2018 am plecat în sudul Italiei, acolo unde locuiesc în prezent cu soțul meu, fără nicio legătură cu meseria pe care o practic, ci din pură plăcere pentru o viață mai liniștită, mai înceată.

Ce proiecte ai în momentul prezent? Le-ai căutat sau au venit ele la tine?

Am cel puțin 5-6 lucruri la care lucrez în paralel, în permanență – fie proiecte personale, fie produse pentru magazinul meu online, fie colaborări cu clienți.

Nu îmi mai caut proiecte de ceva vreme, vin ele către mine – sunt reprezentată de o agenție de ilustratori din UK și agenta mea gestionează toate colaborările comerciale cu clienți. Din când în când găsesc timp să pictez pentru mine, iar la madiandronic.com/shop suntem mereu în mișcare și extindem gama de produse în fiecare sezon. E agitație, dar îmi place tare mult.

Ești artistă și presupun că vezi frumosul în orice. Din ce îți iei inspirația?

Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc. E mult din mine și din viața mea în ceea ce pictez, fiecare ilustrație e ca o sticluță de parfum care, o dată deschisă, mă teleportează fix în momentul care a inspirat-o. Glumesc, uneori, zicând că îmi pictez singură un album de familie pe care să-l răsfoiesc când o să fiu bătrână, cu Alzheimer, și-o să-mi amintesc de viața bună pe care am trăit-o.

Ești mereu creativă, Mădălina, sau îți oferi și pauze?

Iau pauze, nu trag de mine dacă nu am chef. Dar mintea mea are mereu rotițele în mișcare și-mi trimite gânduri pe care mi le notez în telefon sau în agendă, ca să le găsesc atunci când îmi revine cheful. Însă îmi place să nu fac nimic, atunci vin cele mai bune idei.

Cum simți că a fost anul 2023 pentru tine?

A fost și n-a fost, n-aș putea să-l descriu concret – n-a fost un an memorabil, dar a fost încă un an în care lucrurile au mers în sus, iar eu am mai câștigat niște minte și experiență. Ceea ce e  întotdeauna un succes.

Ce gând arunci în Univers legat de anul ce tocmai a început?

Să fim sănătoși, că de restul ne ocupăm.

În cadrul primei ediții a conferinței For Women in Science: Get Inspired by Leaders in Science organizată în data de 8 februarie de către L’Oréal România și Comisia Națională a României pentru UNESCO, împreună cu Ambasada Franței în România, Institutul Francez în România și UEFISCDI au fost anunțate cele cinci cercetătoare din România laureate ale celei de-a 14-a ediție a programului de burse private L’Oréal – UNESCO „Pentru Femeile din Științe”.

Beneficiind individual de câte o bursă în valoare de 50.000 lei, laureatele acestei ediții sunt:

• Computer Science: Ana-Maria Drăgulinescu
• Științe Exacte: Alexandra Mihaela Pop
• Științe Exacte: Daniela Ailincăi
• Științele Vieții: Andreea-Teodora Iacob
• Științele Vieții: Diana Cecilia Bica

Despre proiectele câștigătoare

Ana-Maria Drăgulinescu, inginer în Tehnologii și Sisteme de Telecomunicații, dr. în Electronică, Telecomunicații și Tehnologii Informaționale și lector și cercetător în cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București, a fost desemnată prima câștigătoare a categoriei Computer Science  în cadrul programului din România, remarcându-se cu proiectul “Inteligența Artificială Centrată pe Om pentru aplicații ale Internetului Obiectelor în Operațiunile de Căutare și Salvare”. Proiectul are ca scop dezvoltarea și implementarea tehnologiilor de Inteligență Artificială și Internetul Obiectelor orientate către utilizator, concentrându-se în special pe înlăturarea barierelor legate de gen și vârstă, în căutarea, detectarea și salvarea persoanelor afectate de dezastre naturale sau antropice, precum accidentele montane. La baza proiectului se află o platformă apartenentă Internetului Obiectelor cu componente hardware și software, platformă care va colecta date de telemetrie și imagini, creând seturi de date și algoritmi pentru diverse scenarii reale de Căutare și Salvare (SAR), precum operațiunile în munți, inundații, înecuri, cutremure sau incendii, cu scopul final de a îmbunătăți operațiunile SAR, contribuind la minimizarea întârzierilor și accelerarea eforturilor de salvare.

Alexandra Mihaela Pop, lector univ. dr. în cadrul Departamentului de Chimie al Facultății de Chimie și Inginerie Chimică al Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, s-a remarcat cu proiectul “Complecși ai metalelor din grupele 11 și 12 cu liganzi calcogen-organici – aplicații potențiale în optoelectronică”. Tematica abordată urmărește dezvoltarea unui domeniu de cercetare fundamental, cu potențial aplicativ. Activitatea de cercetare prevăzută în cadrul proiectului se referă la designul, sinteza și caracterizarea stucturală a unor noi compuși calcogen-organici și a complecșilor acestora cu metale, precum și investigarea proprietăților optice ale compușilor obținuți. Interesul crescut al comunității științifice față de dezvoltarea unor noi materiale optic-active cu potențial aplicativ în optoelectronică , așa cum sunt cele utilizate în dispozitive optice precum OLED-urile, motivează tema de cercetare abordată.

Daniela Ailincăi, Dr. în Chimie, inginer chimist și cercetător științific gradul III în cadrul Institutului de Chimie Macromoleculară “Petru Poni” din Iași, a câștigat cu proiectul său “Noi hidrogeluri bioactive: implanturi temporare pentru tratarea postoperatorie a cancerului de sân și prevenirea infecțiilor locale”. Prin acesta, Daniela urmărește să creeze hidrogeluri cu proprietăți adecvate pentru a fi utilizate ca implanturi temporare după intervenții chirurgicale la nivelul sânului. Aceste hidrogeluri, realizate din materiale sigure, vor contribui la menținerea formei sânului în procesul de vindecare. Sistemele vor conține, de asemenea, un agent antimicrobian și un  medicament anticancer, pentru a preveni infecțiile și recurența cancerului.

Andreea-Teodora Iacob, Șef lucr. dr. la disciplina de Chimie Farmaceutică și Terapeutică a Facultății de Farmacie din cadrul UMF „Grigore T. Popa” Iași și Farmacist Specialist (Laborator farmaceutic și Farmacie Clinică) s-a remarcat cu proiectul “Hidrogeluri bazate pe niozomi ca sistem inovator de eliberare a medicamentelor pentru vindecarea rănilor”. Scopul proiectului este de a crea un hidrogel pe bază de biopolimer, capabil să elibereze substanțe active cu efecte dovedite de accelerare a vindecării, în special util în tratarea rănilor profunde, de natură acută sau cronică. Proiectul vizează includerea extractului de placentă umană și curcumina în nanovehicule (niozomi), urmată de dezvoltarea unui hidrogel pe bază de fibroină, natural, care să introducă niozomii în matricea de hidrogel.

Diana-Cecilia Bica, biolog, dr. în Științe Medicale și Cercetător Științific în cadrul Universității de Medicină și Farmacie “Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, s-a evidențiat cu proiectul “Fluxuri de lucru bioinformatic pentru identificarea de căi moleculare ce pot fi țintite în medicina de precizie a cancerului pulmonar: validare folosind PCR digital”. Proiectul său se concentrează pe identificarea schimbărilor moleculare specifice în tumorile pulmonare tip adenocarcinom (LUAD). Prin analiza datelor existente în bazele de date publice despre cancer, Cecilia urmărește să stabilească rețele care conectează ARN-uri lungi non-codificate (IncRNA), microARN-uri (miRNA) și ARN mesager (mRNA) implicate în diferite căi de semnalizare alterate de cancer. Prin țintirea acestor căi cu tratamente personalizate, se speră îmbogățirea prognozei și a răspunsului la terapie în cazul pacienților.

Conferința For Women in Science: Get Inspired by Leaders in Science

De 25 de ani, Fundația L’Oréal și UNESCO încurajează participarea femeilor la știință și contribuțiile pe care acestea le aduc în procesul de evoluție al științei la nivel global, premiind anual excelența științifică a cinci cercetătoare, fiecare dintr-o regiune importantă a lumii. În cele 14 ediții consecutive de la lansarea lui la nivel local, programul a premiat și a susținut 42 de cercetătoare din România, cu burse în valoare totală de peste 1,5 milioane de lei, investiți în proiectele lor.

Organizată cu ocazia Zilei Internaționale a Fetelor și Femeilor din Domeniul Științei, celebrată anual la data de 11 februarie de către UNESCO și UN Women, Conferința For Women in Science: Get Inspired by Leaders in Science are ca obiectiv aducerea în prim-plan a contribuțiilor pe care femeile cercetătoare din România le aduc în domenii științifice cheie la nivel global, cu scopul de a inspira tinerele generații să urmeze o carieră în știință.

Valorizarea femeii în știință și excelența în știință pe plan local cu impact internațional au fost temele principale dezbătute în cadrul primei ediții. Printre invitații care s-au adresat unui public format din tineri  care studiază în cadul școlilor UNESCO, dar și unor studenți și cercetători din universitățille și institutele de cercetare locale,  se numără personalități consacrate din cadrul comunității științifice din România și internaționale, precum Anne L’Huillier, laureată a premiului Nobel pentru Fizică în 2023 și a Programului Internațional L’Oréal – UNESCO “For Women in Science” ediția 2011.

“Subliniem felicitările și sprijinul nostru pentru câștigătoarele acestui program. Suntem mândri să constatăm prezența acestor valori în România. Le dorim mult succes în parcursul lor și să ajungă la același nivel de performanță ca și doamna L’Huilier.”, a declarat Nicolas Warnery, ambasadorul Republicii Franceze în România.

”România a făcut pași importanți în susținerea fetelor și a femeilor în domeniul științei, iar rezultatele sunt vizibile – femeile reprezintă 41% dintre absolvenții programelor de educație STEM, depășind, astfel, media Uniunii Europene. În domeniul științelor exacte, femeile reușesc să facă o diferență reală în ceea ce privește dezvoltarea societății, iar laureatele burselor private L’Oréal-UNESCO ne confirmă acest lucru, prin rezultatele cercetărilor lor. Totuși, avem nevoie să nu ne oprim aici: lupta pentru asigurarea egalității de șanse în domeniul STEM trebuie să continue. Amintesc, în acest sens, doar câteva dintre prioritățile Ministerului Educației: înființarea laboratelor inteligente în fiecare liceu, dotarea laboratelor de științe, majorarea cuantumului burselor de cercetare „Vasile Pârvan” și „Nicolae Iorga”, precum și dezvoltarea Programului Național de Sprijinire a Învățării Științelor Exacte (PNSTIM). Voi rămâne o puternică susținătoare a inițiativelor care pun în valoare fetele și femeile care, prin eforturile lor, aduc schimbări vizibile și necesare în lumea în care trăim.”,  a declarat Ligia Deca, Ministrul Educației, Președinta Comisiei Naționale a României pentru UNESCO.

“Celebrăm laureatele programului ”Pentru Femeile din Științe”, fiind conștienți că pentru evoluția omenirii este nevoie de femei în cercetare dedicate cauzelor științifice. În cadrul Grupului L’Oréal, una dintre misiunile noastre fundamentele este aceea de a susține femeile să-și atingă întregul potențial, să depășească obstacolele, pentru a avea un parcurs remarcabil în STEM și pentru a crea un viitor mai bun pentru noi toți. Suntem onorați să încurajăm, valorizăm și sprijinim femeile din știință din România, pentru a promova o lume științifică incluzivă și pentru a răspunde eficient marilor provocări de mâine.”, a declarat Vanya Panayotova, General Manager L’Oréal România.

Camelia Boldor face parte din Teach For Romania, generația 10. Escapada sa academică a început cu mulți ani în urmă, ca acum să declare că nu se poate vedea decât în mijlocul copiilor, îmbrățișând în viață doar activități ce guvernează în jurul lor. Predă în grădinița în care și-a exercitat și mama sa meseria, cel mai pur și frumos model pe care l-a avut.

Educatoarea reprezintă factorul principal de influențare a orientării valorice a copiilor. Pentru grupa Exploratorilor, Camelia  este un bun reper pentru copiii săi. Poartă zilnic în minte o deviză după care se lasă condusă: „Să nu faci niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur „- Maria Montessori. Indiferent că în fața sa sunt copii de naționalitate română, maghiară sau de etnie romă, este același cadru didactic care nu se abate de la multe convingeri bine însușite de-a lungul experienței sale.

Care sunt secretele pe care le deține un educator?

Totul începe cu o sămânță, iar sămânța unui educator, superputerea lui este dragostea, dragostea pentru copii la care se adaugă empatia, răbdarea, atitudinea, experiența, echilibrul.

Cum transformați o zi de grădiniță într-o zi de sărbătoare?

Fiecare zi de grădiniță este o zi de sărbătoare pentru că pe parcursul zilei celebrăm reușitele, iar la finalul zilei de grădiniță suntem recunoscători pentru ceea ce am realizat  felicitându-ne :,,Bravo mie, bravo ție, bravo nouă!”

Pe lângă dragoste, blândețe și două brațe calde, de ce mai are nevoie un copil să vadă la educatoarea sa?

Copiii au mare nevoie de libertate pentru a experimenta, pentru a-și pune în aplicare perioadele senzitive, dar în același timp au nevoie și de disciplină. Nu există libertate fără limite, în acest context un copil are nevoie de o educatoare care încurajează independența, libertatea de experimentare, dar căreia nu-i lipește fermitatea.

Unui educator nu trebuie să îi lipsească spiritul organizatoric, astfel curiozitatea mea față de dumneavoastră este cum vă pregătiți pentru fiecare zi de grădiniță, sau chiar săptămână?

Pregătirea activităților e o adevărată aventură și de multe ori o mare provocare. Zic provocare pentru acele subiecte care nu sunt ușor de dus în fața copiilor, în general abstracte sau greu de înțeles (Drepturile copiilor, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși), dar oricare ar fi ele când pregătesc materialele pentru tema săptămânii/activitate mereu am în minte un lucru extrem de important ,,Dacă eu aș fi copilul acela de 5-6 ani cum ar trebui să arate abordarea tematicii propuse ca eu să o înțeleg”. Având asta în minte, concep modul în care duc subiectul spre copii. Un alt aspect este că mereu construiesc harta tematică, subiectul explorării  cu ajutorul copiilor, învățarea fiind mult mai eficientă, practic este învățarea prin descoperire .

Țin să mai precizez încă un concept pe care îl folosesc și care mi se pare extrem de eficient este așa numitul ,,Traseu al  explorării temelor săptămânale” în cadrul căruia avem o hartă( planșă A4 cu numerele de la 1-36 –reprezentând săptămânile de grădiniță) pe măsură ce trece o săptămână încercuim pe hartă numărul ei și afișez mereu o planșă A4 cu tema săptămânii ce tocmai a trecut, numărul ( a câta săptămână) și 4 poze din activitățile desfășurate în acea săptămână. Este ceea ce se cheamă învățare vizibilă și îi ajută extrem de mult pe copii în fixare cunoștințelor și memoria de lungă durată. Ca să înțelegi mai bine îți dau un exemplu concret .Săptămâna trecută într-o dimineață, înainte de intrare în sala de grupă, Antonio, un băiat de etnie rromă, m-a întrebat : ,,Doamna Cami, tu mai știi câte oase sunt în corpul uman?( noi discutasem asta în a 5-a săptămână de grădi și chiar era o poză cu această informație pe traseul explorării temelor , acum fiind în săptămâna 18) am fost surprinsă când mi-a spus 206 oase și mi-a confirmat eficiența învățării vizibile în acest mod. Nu mai zic de momentele în care ei se duc la poze și vin spre mine zicând: ,,Îți mai amintești, doamna Cami, când în Săptămâna 16 –Păsările sedentare-am hrănit păsările din curtea grădiniței?”. Da, aici aș putea să scriu mult, dar mă opresc spunând doar că mereu am în vedere să îi provoc să duc spre ei și informații ce depășesc nivelul de vârstă, dar de care își vor aminti când le vor întâlni în alte contexte și atunci vor face conexiuni cu ce au învățat cândva la grădi.

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice?

Escapada mea academică a debutat în anul 1996 când am absolvit Colegiul Pedagogic,,Gh.Lazăr” ,Cluj-Napoca am continuat perfecționarea în anii următori : Gradul I -2008, Facultatea de psihologie 2008, Master Management Curricular- Universitatea ,,Babeș –Bolyai, Cluj-Napoca 2019 , în prezent sunt profesor Teach, generația 10, în cadrul Organizației Teach For Romania.

V-a insuflat dragostea pentru copii vreun membru din familie?

Da. Mama mea, care a fost educatoare, care, din păcate, a decedat când eu eram în clasa a X-a. Nu a apucat sa mă vadă profesând, dar a fost pentru mine mai mult decât suficient dragostea pe care mi-a insuflat-o pentru munca cu copiii.

Ați știut dintotdeauna că vreți să fiți printre copii?

Da. Primele amintiri în acest sens cred că au apărut undeva pe la finalul claselor primare. Mergeam regulat la grupele la care preda mama și adoram să fiu printre copii.

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut?

Pe lângă cunoștințele academice, primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Valori  pentru care folosesc un mod pe cât de  simplu pe atât de cuprinzător și mereu la îndemână de a le interioriza, forma copiilor și anume lait motivul ,,Dacă eu am grijă de mine, am grijă de tine!”.

Mereu exclam că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici. Dumneavoastră ce v-ați extras din relația cu copiii?

Multee. Copiii m-au făcut să fiu ceea ce sunt acum, datorită lor am fost mereu preocupată să caut, să mă informez, să creez, să le ofer contexte inedite, să-i provoc, să-i fac să-și dorească  să vină cu plăcere la grădiniță. Și un lucru pe care doresc să îl subliniez la această categorie este faptul că cel mai mult am învățat de la copiii problematici din grupă (de care în general profesorii se plâng). Ei m-au făcut să am acel proces de reflecție zilnică după program, cu tot procesul de cercetare, căutare, experimentare în soluționarea favorabilă a problemei. Am învățat mereu pentru ei, de la ei și împreună cu ei.

Om frumos, colegă, educatoare, zână printre copii. Ce rol mai purtați în societate?

Mereu acolo unde sunt copiii și oameni care lucrează cu copii. Am observat că nu contează vârsta copiilor cu care lucrezi, important e să îți dorești să faci ceva pentru copii și împreună cu ei, ceva de care să-și amintească cu drag sau pur și simplu să se simtă bine. Am desfășurat activități cu copii de primar, gimnaziu în cadrul Taberei de vară organizată de Biserica ortodoxă din comuna natală Viișoara, Cluj. Din 2019 desfășor ateliere de vară Șotron, în parteneriat cu Asociația OvidiuRo, cu grupe de 10 copii care urmează să intre în clasa pregătitoare. De curând, am desfășurat ateliere cu copii preșcolari, școlari mici (clasa pregătitoare, I, a II-a), școlari mari( a III-a, a IV-a) în cadrul Caravanei Literației organizată de Asociația Teach For Romania în județul Cluj. Tot de curând am fost formator pentru 25 de profesori pe tema literației, diseminând cartea de benzi desenate ,,OAC și Tac” scrisă și ilustrată de Amandine Bănesc, în colaborare cu Asociația OvidiuRO.

Ați obosit vreodată? Care sunt resursele ce vă aduc mereu la catedră?

Îmi vine să zâmbesc, chiar nu, câteodată mă mir și eu de mine cât sunt de activă și mereu implicată în ceva. Resursele sunt clar dragostea pentru copii, pasiunea pentru meseria de dascăl, dorința de a fi varianta cea mai bună a mea pentru mine și pentru cei din jurul meu.

Despre grădinița unde aveți catedra ce îmi puteți spune? Unde se află la distanță de casa dumneavoastră și cum ați găsit-o?

Este grădinița din satul natal Viișoara,județul Cluj, la 10 minute de casă, mers pe jos. Este grădinița unde am fost și eu copil fiind, grădinița în care a lucrat mama mea și unde, cu mulți ani în urmă, mi-a insuflat dragostea pentru această minunată meserie. Aceeași grădiniță unde după absolvirea liceului am început să profesez ( 1.09.1996) cu mențiunea că din 2008 ne-am mutat într-o clădire nouă, vizavi de cea veche care a devenit Muzeul satului.

Context local: Grădinița cu P.N.Viișoara din localiatatea Viișoara, jud. Cluj subordonată Școlii Gimnaziale Viișoara(560 elevi, 42 cadre didactice): cinci grupe de grădiniță ( 4 secția română, 1 secția maghiară), 110 preșcolari de etnie rromă, maghiară, română. În acest an școlar eu sunt educatoare la grupa mare,,Exploratorilor”. Avem o pagină a grădiniței unde puteți descoperi o parte din munca noastră – Grădinița cu P.N. Viișoara.

Cum o vedeți acum prin ochii dumneavoastră?

În prezent este o grădiniță frumoasă, primitoare cu spații luminoase, curate, cu bibliotecă, cu spațiu de joacă în aer liber, cu pomi plantați de copii, o grădiniță unde în fiecare zi copiii vin cu mare drag.

Ambele avem repere morale pe care le împărtășim treptat copiilor pentru ca aceștia să le însușească, să le utilizeze treptat în dezvoltarea armonioasă a lor. Care au fost valorile morale pe care ați dorit mereu să le transmiteți și să le vedeți transpuse în comportamentul cât și acțiunile copiilor?

Așa cum am mai subliniat mai sus primează trei valori care am încercat să le formez copiilor : prietenia, empatia, respectul față de tine și ceilalți. Deși empatia este o valoare care e greu de abordat la vârste mici, obișnuiesc să fac apel la ea atunci când e nevoie. Consider că aceste valori  cuprinzătoare, ca o umbrelă sub care implicit se află și altele.

de Înaltpreasfințitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia

Înțelegerea Bibliei prin Biserică

În al doilea rând, așa cum afirmă Conferința de la Moscova, „Cunoaștem, primim și interpretăm Scriptura prin Biserică și în Biserică”. Abordarea noastră față de Biblie nu este doar în ascultare, ci și eclesială. Cuvintele Scripturii, deși ne sunt adresate personal, ne sunt în același timp adresate nouă ca membri ai unei comunități. Cartea și Biserica nu trebuie separate.

Interdependența dintre Biserică și Biblie este evidentă în cel puțin două moduri.  În primul rând, primim Scriptura prin și în Biserică. Biserica este cea care ne spune ce este Scriptura. În primele trei secole ale istoriei creștine, a fost nevoie de un proces îndelungat de cernere și testare, pentru a distinge între ceea ce este în mod autentic o Scriptură „canonică”, care dă mărturie cu autoritate despre persoana și mesajul lui Hristos, și ceea ce se numește o scriere „apocrifă”— utilă poate pentru învățăturile sale, dar nu o sursă normativă de doctrină. Astfel, Biserica este cea care a hotărât care cărți formează Canonul Noului Testament. O carte face parte din Sfânta Scriptură nu din cauza unei anumite teorii cu privire la data și autoritatea ei, ci pentru că Biserica o tratează ca fiind canonică. Să presupunem, de exemplu, că s-ar putea dovedi că Evanghelia a patra nu a fost scrisă de fapt de Sfântul Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos – în opinia mea, există de fapt motive puternice pentru a continua să acceptăm autorul lui Ioan – totuși, chiar și așa, acest lucru nu ar modifica faptul că noi considerăm a patra Evanghelie ca fiind Scriptura. De ce? Pentru că Evanghelia a patra, indiferent de autor, este acceptată de Biserică și în Biserică.

În al doilea rând, interpretăm Scriptura prin și în Biserică. Dacă Biserica este cea care ne spune ce este Scriptura, în egală măsură Biserica este cea care ne spune cum trebuie înțeleasă Scriptura. Întâlnindu-se cu un etiopian în timp ce citea Vechiul Testament în carul său, apostolul Filip l-a întrebat: „Înțelegi ce citești?” „Cum pot”, a răspuns etiopianul, „dacă nu mă îndrumă cineva?” (Fapte 8:30, 31). Dificultatea lui este și a noastră. Cuvintele Scripturii nu se explică întotdeauna de la sine. Biblia are o simplitate minunată, dar atunci când este studiată în detaliu, se poate dovedi o carte dificilă. Într-adevăr, Dumnezeu vorbește direct inimii fiecăruia dintre noi în timpul citirii Scripturii – după cum spune Sfântul Tihon, lectura noastră este un dialog personal între fiecare și Hristos Însuși – dar avem nevoie și de îndrumare. Și ghidul nostru este Biserica. Folosim pe deplin înțelegerea noastră privată, luminată de Duhul; folosim din plin comentariile biblice și descoperirile cercetărilor moderne, dar noi supunem judecății Bisericii opiniile individuale, fie ele ale noastre, fie ale cărturarilor.

Citim Biblia fiecare în parte, dar nu ca persoane izolate. Noi nu spunem „eu”, ci „noi”. Citim ca membri ai unei familii, familia Bisericii Universale Ortodoxe. Citim în comuniune cu toate celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos din toate părțile lumii și în toate generațiile timpului. Această abordare comunală, sau catolică, a Bibliei este subliniată într-una dintre întrebările adresate unui convertit în cadrul slujbei de reprimire în corpul Bisericii folosite în Biserica Rusă: „Recunoașteți că Sfânta Scriptură trebuie acceptată și interpretată în conformitate cu credința care a fost transmisă de Sfinții Părinți, și pe care Sfânta Biserică Ortodoxă, Maica noastră, o a fost și este încă ținută?” Criteriul decisiv al înțelegerii noastre a ceea ce înseamnă Scriptura este mintea Bisericii. Biblia este cartea Bisericii.

Pentru a descoperi această „minte a Bisericii”, de unde începem? Un prim pas este să vedem cum este folosită Scriptura în închinare. Cum, în special, sunt alese lecțiile biblice pentru a le citi la diferitele sărbători? Un al doilea pas este consultarea scrierilor Părinților Bisericii, în special a Sfântului Ioan Gură de Aur. Cum analizează și aplică ei textul Scripturii? Modul eclezial de a citi Biblia este în acest fel atât liturgic, cât și patristic.

Pentru a ilustra ce înseamnă a interpreta Scriptura într-un mod liturgic, să luăm în considerare lecturile din Vechiul Testament de la Vecernia pentru Sărbătoarea Bunei Vestiri (25 martie) și la Vecernia din Sâmbăta Mare, prima parte a privegherii Pascale antice. La Buna Vestire sunt cinci lecturi:

(1) Geneza 28:10–17: visul lui Iacov despre o scară ridicată de la pământ la cer.

(2) Iezechiel 43:27—44:4: viziunea profetului despre templul din Ierusalim, cu poarta închisă prin care nimeni nu poate trece, în afară de fiul de împărat.

(3) Proverbele 9:1–11: unul dintre marile pasaje sofianice din Vechiul Testament, care începe cu „Înțelepciunea și-a zidit casa”.

(4) Exodul 3:1–8: Moise la Rugul Aprins.

(5) Proverbe 8:22–30: un alt text sofianic, care descrie locul Înțelepciunii în providența veșnică a lui Dumnezeu: „Cu veacuri în urmă, am fost așezat, la început, înainte de începutul pământului”.

În aceste pasaje din Vechiul Testament avem, deci, o serie de imagini puternice pentru a indica rolul Maicii Domnului în planul de mântuire al lui Dumnezeu care se desfășoară. Ea este scara lui Iacov, căci prin intermediul ei Dumnezeu se coboară și intră în lumea noastră, asumând trupul pe care ea îl furnizează. Ea este atât Mamă, cât și Veșnic Fecioară; Hristos s-a născut din ea, dar ea rămâne încă nevinovată, poarta fecioriei ei fiind pecetluită. Ea oferă umanitatea, sau casa pe care Hristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:24), o ia ca locuință; alternativ, ea însăși trebuie privită ca înțelepciunea lui Dumnezeu. Ea este Rugul Aprins, care conține în pântecele ei focul necreat al Dumnezeirii și care, totuși, nu se mistuie. Din veșnicie, „cu veacuri în urmă . . . înainte de începutul pământului”, ea a fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi Mama Lui. Citind aceste pasaje în contextul lor original din Vechiul Testament, s-ar putea să nu apreciem imediat că ele prefigurează întruparea Mântuitorului din Fecioară. Dar, explorând utilizarea Vechiului Testament în lecționarul Bisericii, putem descoperi strat peste strat de semnificații care sunt departe de a fi evidente la prima vedere.

Același lucru se întâmplă atunci când ne gândim la modul în care este folosită Scriptura în Sâmbăta Mare. Aici sunt nu mai puțin de cincisprezece lecții din Vechiul Testament. Din păcate, în multe dintre parohiile noastre, majoritatea acestora sunt omise, și astfel poporul lui Dumnezeu este înfometat de hrana biblică adecvată. Această lungă secvență de lecturi ne pune în fața semnificației mai profunde a „trecerii” lui Hristos prin moarte, la Înviere. Prima dintre lecții este relatarea creației (Gen 1:1–13): învierea lui Hristos este o creație nouă (2Co 5:17; Apoc. 21:5), inaugurarea unei ere noi, a veacului care va veni. A treia lecție descrie ritualul evreiesc al mesei Paștilor: Hristos răstignit și înviat este Noul Paște, Mielul Pascal care singur poate înlătura păcatul lumii (1 Corinteni 5:7; In 1:29). A patra lecție este Cartea lui Iona în întregime: cele trei zile ale profetului în pântecele balenei prefigurează învierea lui Hristos după trei zile în mormânt (Mt 12,40). A șasea lecție relatează trecerea Mării Roșii de către israeliți (Ex 13:20—15:19): Hristos ne conduce din robia Egiptului (păcatul), prin Marea Roșie (botezul), în țara făgăduinței (Biserica). Lectura finală este povestea celor trei Copii Sfinți în cuptorul de foc (Dan 3), încă o dată un „tip”, sau o prevestire, a învierii lui Hristos din mormânt.

Cum putem dezvolta acest mod eclezial și liturgic de a citi Scriptura în cercurile de studiu biblic din cadrul parohiilor noastre? O persoană poate primi sarcina de a nota ori de câte ori un anumit pasaj este folosit pentru o sărbătoare, sau o zi a unui sfânt, iar grupul poate discuta împreună motivele pentru care a fost ales astfel. Alții din grup pot fi desemnați să facă temele în rândul Părinților, bazându-se mai ales pe omiliile biblice ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Inițial, s-ar putea să fim dezamăgiți: modul de a gândi și de a vorbi al Părinților este adesea izbitor de diferit de cel de astăzi. Dar există aur în textele patristice, dacă am avea perseverența și imaginația să-l descoperim.

Cum citim Sfânta Scriptură? – Partea I

Far = Construcție înaltă prevăzută cu o sursă de lumină puternică, pentru semnalarea la distanță a punctelor importante situate de-a lungul liniilor de navigație maritimă; persoană care se află în fruntea unui domeniu de activitate, servind drept exemplu demn de urmat. (figurat); conform DEX.

Un părinte-far? Cine a mai pomenit?

Cred că am auzit de metaforele părinte-elicopter și părinte-buldozer. Însă părinte-far? Nu e puțin prea…înalt? Și prea…luminos?

Perioada în care părintele de copil sau de preadolescent devine chiar părinte de adolescent este parcă cea mai dificilă.

Adolescenții au nevoi diferite, așa că stilul tău de părințeală este important să se modifice, să se modeleze, să se reașeze.

Suport și direcție în copilărie, ghid în adolescență

Adolescenții au nevoie de modele pentru că aceștia sunt într-o perioadă de formare a identității și de dezvoltare a propriilor valori și comportamente. Modelele sunt surse de inspirație și ghidare pentru ei în explorarea și înțelegerea lumii înconjurătoare. Prin observarea și interacțiunea cu modele pozitive, adolescenții învață despre responsabilitate, empatie, perseverență, organizare, asumare, verticalitate, dragoste, integritate și multe alte valori. Modelele le oferă orientare în luarea deciziilor și în gestionarea dificultăților pe care le întâmpină. De asemenea, modelele pot să le ofere adolescenților exemple de succes în diverse domenii, inspirându-i să-și urmeze pasiunile și să-și realizeze potențialul. Modelele sunt cruciale pentru dezvoltarea emoțională, socială și profesională a adolescenților.

Ce îi rămâne părintelui-far să facă? Să ghideze. Să rămână ferm, stabil, consistent, asumat.

Și ce face ar mai fi bine să facă un părinte-far?

Să asculte și să ghideze mult și să țină teorii mai puțin.

Să răspundă mai mult și să reacționeze mai puțin.

Să planteze semințe ale înțelepciunii și curajului.

Să susțină independența tinerilor.

Să îi lase pe adolescenți să eșueze și să educe puterea de a deveni rezilient.

Să construiască bariere potrivite și să seteze așteptările.

Să lumineze binele și răul, deopotrivă.

Să fie ghidul spre încredere și credință.

Rolul părinților în viața adolescenților

Părinții au un rol esențial în viața adolescenților lor; ei nu sunt doar îndrumători, ci și faruri de lumină în drumul acestora către maturitate. În perioada adolescenței, când tinerii se confruntă cu schimbări fizice, emoționale și sociale, prezența și sprijinul părinților devin cruciale. Ei oferă un exemplu de valori și comportamente corecte, sunt cei ce îi învață pe adolescenți să ia decizii responsabile și îi încurajează să își exploreze pasiunile și interesele. De asemenea, părinții trebuie să creeze un mediu deschis și empatic în care adolescenții să se simtă confortabil să își exprime gândurile și emoțiile. Prin comunicare și implicare activă în viața copiilor lor, părinții pot să le ofere sprijinul necesar în fața provocărilor și să îi îndrume în direcția potrivită pentru a deveni adulți responsabili și echilibrați. Astfel, părinții reprezintă faruri de lumină, călăuzind adolescenții lor prin turbulențele acestei etape a vieții.

Drumul spre casă

Sfătuiesc părinții să rămână pentru copiii lor adolescenți lumina călăuzitoare ce curge din FAR atunci când ei, în goana lor, pleacă pe marea învolburata. Când va fi mai greu, când valurile vor fi mai mari, când apele vor fi mai negre, când vântul va îndoi catargul, ei bine, atunci tânărul va privi în spate; lumina – ghid – izvorâtă din sufletul părinților îl va aduce înapoi, în ape limpezi, în golfuri sigure.

„Nu mă pot gândi la niciun alt edificiu construit de om atât de altruist ca un far. Au fost construite doar pentru a servi.” – George Bernard Shaw

La orice vârstă, orice copil, poate fi ținta bullying-ului.

În ciuda emoțiilor negative pe care le simt și a consecințelor faptelor nepotrivite, multe ținte ale persecuției nu spun nimănui ce se întâmplă.

De ce? Motivele pentru care rămân tăcuți variază de la o persoana la alta. Unii copii și adolescenți sunt jenați, confuzi sau simt ca se pot descurca singuri. Alții pot spera că dacă ignoră acest comportament, agresiunea se va stinge. Uneori le poate fi teama că dacă vor spune, tot nu se va rezolva nimic. Din contră, va fi mai rău în continuare!

Dragi părinți, discutați deschis cu copiii voștri. Încurajați-i să vorbească! A spune, a împărtăși despre situațiile prin care trec, înseamnă grijă față de ei, înseamnă că au încredere în voi!

Copiii trebuie să fie mereu convinși că sunt în siguranță cu voi, protejați și susținuți!

Filarmonica „George Enescu” organizează, pe 19 februarie, o serie de evenimente, cu prilejul sărbătoririi a 148 de ani de la nașterea celui care a fost supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, artistul român Constantin Brâncuși. Cu acest prilej, Ateneul Român, clădirea simbol a culturii române, poate fi vizitată gratuit între orele 14.00 și 16.00, iar de la ora 18.00, are loc concertul Omagiu lui Constantin Brâncuși susținut de Ansamblul Violoncellissimo, sub conducerea maestrului Marin Cazacu. În program, lucrări de: Astor Piazzolla, Constantin Dimitrescu, Erik Satie, Radu Sinaci. La acest eveniment intrarea este gratuită, cu prioritate pentru elevii care vin prin Inspectoratul școlar al Județului Ilfov. Intrarea la toate evenimentele se realizează în baza invitației rezervate pe site-ul https://ove.ro/.

Data de 19 februarie a fost declarată în 2015 Ziua Națională Constantin Brâncuși și de atinci a devenit un prilej nu doar de a sărbători contribuția sculptorului român la evoluția artei moderne, dar și unul de reflectare asupra valorilor culturii naționale și de celebrare a excelenței artistice. Conferințe, expoziții, spectacole și alte manifestări sunt organizate în diverse locuri din țară și din străinătate pentru a marca această zi.

În țară, Institutul Cultural Român și Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu organizează, în perioada 18 februarie – 3 martie 2024, expoziția „Masa tăcerii”, proiect ce aduce în fața publicului bucureștean lucrări ale artiștilor care au câștigat Premiul Național „Constantin Brâncuși”, oferit anual de Institutul Cultural Român. Expoziția, curatoriată de sculptorul Liviu Mocan, poate fi vizitată de luni până duminică între orele 11:00- 19:00, la sediul ICR din strada Aleea Alexandru nr. 38, iar intrarea este liberă.

Vernisajul expoziției are loc duminică 18 februarie 2024, începând cu ora 18:00 și va fi prezentat de criticul de artă Ruxandra Dreptu. În aceeași seară, publicul prezent va avea posibilitatea să intre în „dialog cu Brâncuși” prin intermediul realității virtuale.

Vernisajul expoziției este precedat de conferința „Constantin Brâncuși, între tradiție și modernism”, susținută de dr. Sorin Lory Buliga, și de lansarea cărții „Istoricul Ansamblului Monumental realizat de Constantin Brâncuși la Târgu Jiu, din documente de arhivă (perioada 1937-1989)”, scrisă de dr. Sorin Lory Buliga și Adina Andrițoiu.

Peste hotare, amintim două dintre evenimente. Institutul Cultural Român de la Stockholm marchează Ziua Națională Constantin Brâncuși prin conferința „Brâncuși și avangarda românească”, organizată în data de 19 februarie, de la ora 18.00 la sediul ICR Stockholm. ICR precizează într-un comunicat că, la 148 de ani de la nașterea lui Brâncuși, supranumit „părintele sculpturii moderne”, invitații evenimentului sunt criticul de artă Cătălin Davidescu și profesorul de literatură Marius Hentea, care vor susține prelegeri în limba engleză despre opera artistului și legăturile sale cu personalități ale avangardei românești din Paris. Cele două prelegeri vor fi urmate de o discuție moderată de Corina Oprea, critic de artă și curatoare la Moderna Museet, care va evidenția rolul lui Constantin Brâncuși în modificarea gândirii plastice din secolul al XX-lea. Discuția își propune să aprofundeze valoarea operei brâncușiene, în contextul expansiunii avangardei românești în viața culturală pariziană a secolului trecut.

Comunicarea susținută de criticul de artă Cătălin Davidescu va fi însoțită de imagini, documente și informații inedite care vor sublinia legătura lui Brâncuși cu mediul artistic avangardist din Paris, printre apropiații săi numărându-se personalități importante, precum Erik Satie, Marcel Duchamp, Tristan Tzara, Appolinaire, Man Ray și Francisc Picabia. În intervenția sa, profesorul Marius Hentea va vorbi despre mediul artistic și cultural care l-a apropiat pe Brâncuși și de alte personalități ale avangardei românești din Paris, în special de Tristan Tzara.

“Deși aveau personalități și estetici diametral opuse, Brâncuși a fost puternic influențat de ideile dadaiste inovatoare ale lui Tzara, pe care le-a materializat în modul de reconfigurare și tehnica asamblării din lucrările sale, în crearea unor obiecte-sculpturi și semnarea unor manifeste dadaiste în anul 1921. Constantin Brâncuşi se confesa în acest sens, scriind pe o fotografie: „Dada ne va readuce lucrurile la timpul nostru”. Spre deosebire de stilul cosmopolit de viață al lui Tzara, Brâncuşi şi-a dus viaţa ca un simplu ţăran român. Lucrările sale au o puternică încărcătură spirituală, inspirată din viaţa satului, artistul reuşind să îmbine simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Datorită influențelor avangardiste, Constantin Brâncuşi a renunțat la elementele secundare prezente până atunci în sculpturi în favoarea evidenţierii esenţei lucrurilor”, se precizează în comunicat.

Institutul Cultural Român reamințește că cel ce avea să devină marele sculptor “Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie/2 martie 1876, la Hobiţa, judeţul Gorj, România, a absolvit în 1902 Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, după care a plecat spre Paris. A fost admis la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, iar ulterior a fost angajat de Rodin ca ucenic, dar nu a rămas mult timp în atelierul acestuia, convins fiind că ”La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Şi-a închiriat un spaţiu pe strada Montparnasse, unde şi-a amenajat propriul atelier. Constantin Brâncuşi a lăsat posterităţii o operă impresionantă, de o mare complexitate tematică.În 1907, a realizat, în atelierul său din Paris, „Sărutul”, temă recurentă în creațiile sale. După 1908, artistul a dat o nouă expresie sculpturii, originală, făcând trecerea către o artă intelectualistă, cu forme aproape abstracte. În această evoluţie a artei sale se înscriu lucrări precum „Muza adormită”, „Sărutul”, „Cuminţenia pământului”, „Domnişoara Pogany”, „Prinţesa X” sau „Pasărea măiastră”. În 1938, a finalizat ansamblul artistic din Târgu Jiu, alcătuit din „Masa tăcerii”, „Scaunele”, „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului”. După ce, în 1909, a expus lucrări atât la Paris, cât şi la Bucureşti, artistul a avut prima sa expoziţie în America, în 1914, într-o galerie de artă din New York. Constantin Brâncuși a murit la 16 martie 1957, fiind înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Și Institutul Cultural Român de la Lisabona, în colaborare cu Ambasada României în Portugalia, anunță că va organiza, cu prilejul Zilei Naționale Constantin Brâncuși, în data de 22 februarie 2024, ora 17:45, la sala Auditório a Muzeului de Artă Contemporană – Centru Cultural Belém (MAC-CCB) din Lisabona, prelegerea cu titlul „O privire asupra lui Brâncuși” susținută de artistul portughez Rui Sanches. Acesta va vorbi, în cadrul evenimentului, despre opera și viața lui Brâncuși cât și despre afinitățile marelui sculptor român cu alți artiști. Din perspectiva artistului Rui Sanches, Contantin Brâncuși a fost unul dintre principalii adepți și critici ai sculpturii occidentale de la sfârșitul secolului al XIX-lea – în opera sa găsim, într-un mod inovator, câteva dintre principalele caracteristici care ar transforma arta sculpturii într-una dintre cele mai avansate ale secolului XX. La aproape șaptezeci de ani de la moartea sa, opera acestui sculptor continuă să ne provoace.

Trebuie să mai amintim și că expoziţia „Brâncuşi: surse româneşti şi perspective universale”, expusă până în luna ianuarie 2024 pe simezele Muzeului Naţional de Artă din Timişoara, s-a impus ca unul dintre cele mai reprezentative evenimente din anul Timişoarei Capitală Europeană a Culturii 2023.

Sursă foto: mnlr.ro, muzeulbrancusi.ro

Cărțile autoarei Olina Ortiz se plimbă prin toate orașele țării noastre și merg din mână în mână, de la copil până la dascăl. Fiecare poveste așezată pe foi este din dragoste, cu dragoste. În mai puțin de trei ani, au apărut 32 de titluri.

Olina scrie povești de când încă era pe băncile școlii și nici măcar nu avea primul act de identitate. A continuat să se lasă inspirată de frumusețea vieții, fără să publice, până pe la douăzeci de ani, ca mai apoi să urmeze o paranteză adultă, mărturisește ea. Ocupația din viața cotidiană nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. Azi  își curăță mintea și sufletul scriind și evadând într-o lume pură, luminoasă, mult mai sănătoasă în care are puterea de a bucura, de a încânta, de a aprecia, de a încuraja.

Olina, porți un nume rar, dar atât de frumos! Cunoști semnificația acestuia?

Depinde după ce surse te iei. În Hawaii, Olina înseamnă Bucurie. Olena, din greacă, e un derivat și înseamnă Rază de Lumină. Mi-ar plăcea să cred că pot să aduc bucurie și lumină celorlalți, prin poveștile mele.

Cum arată sufletul tău în această perioadă? Sunt curioasă de cum ai simțit gustul sărbătorilor de-a dreptul și dacă au fost pline de liniște.

Sufletul meu e mereu vrăjit de povești, indiferent de anotimp. Sau, mai bine zis, plin de emoțiile poveștilor care nu s-au scris încă. Poate că emoțiile sunt variabile de-a lungul anului, ceea ce e bine, pentru că înseamnă că trag după ele expresii atât de diferite. De sărbători e mereu liniște. Liniștea e adevăratul fundal al magiei, iar magia e încărcată de povești. În liniște, de sărbători, am mai mult răgaz să ascult vocea străveche veche a povestitoarei.

Dacă ar fi să-mi faci un bilanț, și nu unul „contabilicesc” pe 2023, cum ar suna acesta?

A fost un an cu multă bucurie. Bucuria a venit de la reacțiile primite din partea cititorilor mei, mult prea generoși. S-a născut un personaj sau, mai corect spus, a văzut lumina tiparului, căci el s-a născut cu un an înainte. E vorba de Robo Bobo, un robot pe care un copil trebuie să-l învețe „să se poarte ca oamenii”. Copiii sunt foarte amuzați de întâmplările lui Robo Bobo, fiindcă e năstrușnic ca ei. În același timp, cred că ei empatizează și cu Toma, băiatul care se chinuie să-l aducă pe drumul cel bun. Mă bucur de câte ori aflu că micii mei cititori râd în hohote. Un al doilea motiv de bucurie a fost reacția părinților la o serie nouă de povești pentru „cei mai mici” (categoria de vârstă 0-3 ani). Nu credeam c-o să aibă atâta succes. Sunt povești simple, dar pline de emoție, sunete, muzicalitate, care au fascinat mulți bebeluși. Sigur, au mai fost și alte titluri de succes lansate anul trecut, dar, în mod special, aceste două serii de cărți mi-au adus multă bucurie și surpriză.

La ce proiecte noi lucrezi, Olina? Ce ticluiești în perioada următoare?

Anul ăsta plănuiesc să continui seria pentru 0-3 ani. Vor mai ieși încă șase povești, cel mai probabil. De asemenea, mai am multe întâmplări cu Robo Bobo. Cred că tot încă șase episoade cu năzdrăvanul robot vor fi publicate. A mai fost o carte, pentru copii ceva mai mari, „Fetița care a salvat Iubirea”, apărută anul trecut. Și ea a fost un succes, așa că o să apară o continuare, cu noi aventuri ale Isabelei, mica florăreasă care vorbea cu animalele. Lucrăm și la niște mici povești pline de haz, cu ajutorul cărora copiii să facă cunoștință cu mari artiști (Picasso, Mozart, Urmuz). Am mai născocit un personaj, Mel Suflețel, care cunoaște, rând pe rând, emoțiile din castel. Sper să fie o alegorie frumoasă pentru cei mici.

Descoperi cu sclipiri în ochi frumusețea cărților. La rândul tău, câte ai scris tu?

Pe lângă frumusețe, descopăr magia din cărți. Nu cred că e o exagerare să spun că autorii au ceva de vrăjitori sau chiar sunt niște vrăjitori autentici. Asta ar trebui să mă bucure, dar pe mine mă și înfioară. Eu am debutat mai târziu, cu doi ani și jumătate în urmă, dar parcă au trecut zece ani, cu 32 de titluri. De fiecare titlu mă leagă ceva, o speranță sau un gând bun. Puteau să fie doar zece titluri sau cincizeci, numărul contează mai puțin decât speranța mea că fiecare din aceste povești poate aduce o rază de lumină sau un zâmbet celor mici.

De când te apleci asupra copiilor? Dintotdeauna ai fost „a lor”?

N-aș putea spune asta. Însă pot spune că mi-am neglijat multă vreme copilul interior, cum noi, adulții, facem de multe ori. Ne lăsăm prea mult absorbiți de cotidian, de efemer, și pierdem din vedere tot ce contează cu adevărat. Numai un copil știe ce contează cu adevărat. Lumea aceea e mereu recuperabilă, la orice vârstă, dar pesemne că e nevoie de câteva decenii din viața noastră ca să câștigăm înțelepciunea de a ne întoarce la ea. Ești „a copiilor” doar în măsura în care poți recupera acea comoară a copilăriei, a inocenței.

Mi-aș dori să știu dacă ai avut și alt rol în societate sau doar „cu cărțile” te-ai ocupat? Ce-mi poți spune?

Prefer să păstrez discreția asupra acestei părți din viața mea. Este și motivul pentru care evit să apar public sau să dau detalii despre viața personală. Pot doar să-ți spun că scriu povești de când aveam nouă sau zece ani. Am continuat să scriu, fără să public, până pe la douăzeci de ani. După care a urmat o paranteză adultă. Dar, chiar și în acea paranteză, tot povești am scris. Ocupația mea nu s-a îndepărtat prea mult de „născocitorul de povești”, a fost doar o camuflare. De fapt, asta se întâmplă cu multe destine de adulți. Nu scăpăm de ceea ce ne-a fost scris, de vocație. Chiar și atunci când ne îndepărtăm de ea, dacă suntem destul de atenți, o să constatăm că doar o camuflăm în alte forme. Oricum, după această perioadă, am închis paranteza și m-am întors la origini.

Reușești să deschizi ferestre pline de culoare în imaginația copiilor. Care este secretul?

Da, încerc să aduc mai multă culoare în povești decât aduc ilustratorii lor, dar nu reușesc. Am avut noroc de foarte mulți ilustratori extrem de talentați, care au și rezonat cu textul. Secretul e să nu încerci să păcălești copilul. În primul rând, copilul din tine. Pe el nu trebuie să-l păcălești. Apoi pe copilul cititor, nici măcar de dragul părinților lui. Știu că părinții sunt uneori prea protectori cu cei mici și preferă un tip de poveste „roz”, să-i zicem, unde nu există decât bine, unde nu se întâmplă nimic semnificativ, cel mult e o poveste care adoarme ascultătorul. Ei bine, eu cred că orice poveste pentru copii trebuie să aibă un contrast, o intrigă, un conflict. Asta e lumea reală și, de fapt, așa se construiesc și lumile posibile. Nu există lumină fără întuneric, cald fără frig, alb fără negru și, în mod fundamental, ce există e libertatea de alegere. Libertatea de a alege e suprinsă în prima mea poveste, ”Ai voie, Naivoie!”, care, în acest moment, este un bestseller. Receptivitatea la această scurtă povestioară m-a bucurat, cu atât mai mult cu cât a fost debutul meu.

Cine îți este inspirație zilnică?

Natura. Adică miracolul vieții, cuprins cu toate simțurile noastre, ca și cum ar fi în afară, când, de fapt, totul e o oglindire interioară. Iluzia în sine e fascinantă, odată ce o descoperi. Atunci știi că toate poveștile sunt reflexiile a ceea ce a existat deja înainte să pui tu prima literă pe hârtie. Nimeni nu inventează cu adevărat, nimeni nu născocește. Totul există dinainte, iar scriitorul (sau vrăjitorul) nu face decât la scoată la suprafață, printr-un act magic, la început o bâjbâială, apoi un ritual autentic.

Care sunt aspectele/moralele/învățămintele pe care dorești să le aduci în atenția copiilor, părinților, educatorilor?

Sunt multe teme importante pentru părinții și copiii de azi. Mă ajută mult Oana Moraru, care e un pedagog desăvârșit, care are contact nemijlocit nu neapărat cu elevii ei, ci cu această interacțiune dinamică și formativă „copil-părinte-dascăl”. Mă feresc să pun aceste teme în șabloane moralizatoare. E, de altfel, nefericit să o faci în poveștile pentru copii. Insinuarea, metafora, aluzia, alegoria sunt instrumente mult mai potrivite pentru a așeza emoțiile și gândirea pe cursul dorit. Micul cititor nu trebuie dădăcit, el trebuie să navigheze singur printre înțelesuri și să învețe să aleagă. Pe de altă parte, Oana a făcut un adevărat proiect de literație din aceste povești scrise de mine, oferind, la final, exerciții pentru atenție, gândire, memorie, pe marginea textelor. Altfel spus, am încercat, împreună cu Oana Moraru, să facem din cartea pentru copii mai mult decât o poveste pe care o citești o dată, de două ori, și-apoi treci la alta. Avem, cred eu, niște instrumente puternice, pentru acasă sau la clasă, de formare a minții.

Ce îndrăgești în viață, Olina? Și, oare, ce îndrăgești transpui în file de poveste?

Îndrăgesc ce mă inspiră: natura. Natura e cufărul cu povești, dar nu e ușor să-l descui. El are un cod și codul nu-l afli cu mintea, ci cu sufletul.

Când era fetița Olina mică, cum era? Ce-ți aduci aminte despre ea?

Copilăria mea a fost într-o perioadă nu prea grozavă pentru societatea românească. Dar poate restricțiile și privațiunile m-au îndreptat mai mult spre lumile nevăzute, spre magia cărților și a cuvintelor. Nu pot să zic că-mi amintesc foarte multe din copilăria mea. Atmosfera apăsătoare, lipsa libertății, greutatea autorității mi le amintesc cumva, ca prin ceață. Dar și conștiința lipsurilor era prezentă, mai târziu, chiar revolta. Îmi amintesc ce simțeam. Probabil mulți din generația noastră au rămas cu traume. N-am reușit să le învingem, dar am încercat să facem ceva bun din ele, să le folosim în favoarea noastră.

Unde a copilărit și care sunt cele mai dulci amintiri de acasă?

Am copilărit într-o așezare de munte. Îmi amintesc zăpezile și gerul tăios, cârnații de pe plita bunicii, grădina din spatele casei bunicilor, cireșii înfloriți. Îmi amintesc jocurile inocente în care evadam de câte ori puteam din atmosfera aceea apăsătoare, amenințătoare chiar. Toți tânjeam după libertate și încercam să o găsim în cele mai mici lucruri.

Îți plăcea să citești când erai de vârsta copiilor cărora te adresezi tu?

Am avut și perioade în care îmi plăcea să scriu mai mult decât să citesc, ceea ce, sigur, trebuie să fi fost o ambiție nerealistă. Dar, hai să zicem așa, fără să dau alte amănunte, am crescut într-o bibliotecă mare. Îmi petreceam multe ore acolo, mai ales când afară era zăpușeală. Stăteam pe burtă, pe covor, între rafturi, și puteam citi tot ce pofteam. După vârsta de zece ani, citeam cărți pe care alții le citesc la maturitate. Pesemne că a fost un noroc sau un destin, nu știu. Însă, din copilărie, încă îmi amintesc Făt-Frumos din lacrimă, basmele lui Ispirescu, Hans și Gretel în format 3D, Legendele Olimpului. Aveam o fascinație pentru zeii și eroii din antichitate.

Cu ce valori ai crescut însușite în sânul familiei?

Nu știu, poate că valoarea centrală în familia mea a fost integritatea. Acum, când mă gândesc la integritate, îmi dau seama că poate fi și greșit înțeleasă. Integritatea nu poți să ți-o însușești, spre ea poți să aspiri. E drumul lung spre tine însăți.

Ai copii, Olina? Ce înveți de la cei mici și ce ți-au așezat prețios în suflet?

Am un copil, dar nu mai e copil. E aproape un tânăr adult. Când era copil, îmi amintesc că-i plăceau improvizațiile mele. Nu-i citeam povești, inventam povești pentru el. Sau era modul nostru de a ne conecta, erau doar poveștile noastre. De la copii înveți mereu câte ceva. Felul lor de a ține cu dinții de inocență, deși pare îngrijorător pentru părinți, care-și doresc de la ei să se maturizeze, să se integreze cu succes în lumea adulților, paradoxal, devine, mai târziu, la sfârșitul vieții, colacul de salvare al părintelui ajuns la senectute.