A absolvit Facultatea de Matematică în 2005, iar din 2006 a început să predea matematică la Școala Gimnazială nr. 156 din București. Câțiva ani mai târziu, în 2012, a absolvit Facultatea de Psihologie. În tot acest timp a continua să predea cu entuziasm matematică atât în colegii naționale, precum Colegiul Național George Coșbuc sau Colegiul Național Grigore Moisil din București, cât și în învățământul privat. În prezent, este doctorandă la Facultatea de Științele Educației, cu un proiect de cercetare despre anxietatea provocată de matematică în rândul elevilor și predă matematică elevilor de la Liceul Pedagogic “Anastasia Popescu”. Despre magia matematicii, despre schimbări și noua generație de elevi am povestit cu doamna profesor Alina Elena Grecu.

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Nu eu am ales cariera de pedagog, ci mai degrabă cariera de pedagog m-a ales pe mine. Încă din școala gimnazială am început să dau meditații la matematică, ajutând câteva prietene mai mici să învețe. Ulterior, rolul meu de profesoară s-a consolidat. Poate că a contribuit sentimentul de satisfacție pe care îl aveam când cineva îmi mulțumea pentru ajutorul dat. Poate că a contribuit întâlnirea cu câțiva pedagogi excepționali. Amintesc aici pe dl. Mugur Ciumăgeanu, un om deosebit care m-a inspirat prin încrederea lui în puterea educației. Amintesc și pe dna. prof. Monica Șerbănescu, un adevărat om al școlii, care a reușit că creeze o atmosferă propice educației de calitate la liceul pedagogic Anastasia Popescu.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

În discuția despre rolul unui cadru didactic, un lucru este cert: nu vom ști niciodată cu siguranță cât de mult au contat comportamentele noastre pentru un copil, dar ele sunt ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește și crește, fiecare vorbă ajungând mai departe, influențând, poate, o decizie de viață. Rolul meu e acela de a motiva elevii să lucreze cu plăcere la matematică, să nu se lase descurajați de o problemă mai dificilă. Mai în glumă, mai în serios, eu le spun: matematica nu poate aduna iubirea, nu poate scădea ura, dar ne învață că orice problemă are cel puțin o rezolvare.

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Acum ceva vreme a apărut la editura Spandugino cartea “Inteligența inimii” scrisă de Bogdan Tătaru-Căzăban. Ea constituie, printre altele, o pledoarie pentru micile virtuți ca prim pas pentru virtuțile mai mari (Binele, Frumosul, Dreptatea și Adevărul, cum le aminteau anticii). Așa văd și eu lucrurile. Codul bunelor maniere (cartea Aureliei Marinescu) este încă actual; compasiunea față de colegi și bunăvoința sunt necesare în ziua de azi. De asemenea, mi-ar plăcea ca elevii mei să își pună întrebări, întrebări legate de viața lor, întrebări legate de mediul în care trăiesc, întrebări legate de oamenii din jurul lor și chiar întrebări legate de sensul existenței lor. Și punându-și aceste întrebări, să aibă capacitatea de analiză, de a discerne binele de rău și de a propune soluții inovative.

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Încă din prima zi în meseria de profesor, am simțit pe umerii mei responsabilitatea pe care o am față de ochii aceia vioi și curioși care mă urmăreau cu privirea.

În primul an, am predat la clasa a V-a și aceasta este o clasă specială, deoarece trebuie să le facem elevilor trecerea ușoară de la școala primară. Îmi amintesc că am scos matematica din clasă la lecția despre unități de măsură, făcând măsurători precise în curtea școlii. Am folosit telefonul. Am refăcut experimentul lui Eratostene pentru a determina circumferința Pământului.

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

În ceea ce privește predarea matematicii, am observat că utilizarea poveștilor le stârnește curiozitatea. Când predau teorema lui Pitagora, le spun despre discipolii lui Pitagora care credeau că numerele explică tainele Universului și că aceștia au descoperit legătura dintre muzică și matematică. Faptul că un tânăr de școală primară, Gauss, a reușit să descopere o formulă de calcul a sumei primelor numere naturale consecutive le crește încrederea în forțele proprii.

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Și noi, profesorii, suntem diferiți față de generațiile trecute. În principal, utilizarea tehnologiei ne face diferiți. Atât noi, cât și elevii noștri, avem acces la Internet și la o mulțime de aplicații care ne pot ajuta sau nu să învățăm. Este datoria noastră de a le arăta elevilor noștri că putem învăța cu ajutorul calculatorului, că sunt aplicații care trasează grafice de funcții, că sunt lecții Khan Academy interesante.

Care este cartea dumneavoastră preferată și de ce?

Un om drag mie avea Biblia pe noptieră și citea în fiecare seară. Așa că, prin imitație, am preluat acest obicei, mai ales că este o carte pe care nu reușești niciodată să o citești în profunzime. De asemenea, cărțile lui I. Perelman m-au impresionat: “Matematica distractivă”, “Astronomia distractivă”, “Geometria distractivă”.

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Elevii mei constituie o sursă inepuizabilă de exersare a afectivității, exact așa cum spunea Dostoievski – “sufletul se reface în prezența copiilor”. Aș spune că cel mai important lucru pe care îl putem învăța de la copii este să privim totul cu mirare, ca și cum am vedea pentru prima dată, și că, uneori, trebuie să credem, asemenea lor, că singurul adevăr este cel al inimii.

Din punctul dumneavoastră de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Empatia este ingredientul special al relației dintre profesor și elev, iar competența profesională este fundamentul relației.

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Întotdeauna serbez cu bucurie ziua numărului π, pe 14 martie. Atunci toată școala recită din zecimalele numărului π, auzi glume cu π (cum că ar fi irațional sau că nu se mai termină), vezi desene vesel colorate prin școală. Amintesc cu mândrie și  două foste eleve care sunt acum profesoare de matematică.

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

Eu am o viziune mai practică: aș vrea să fie mai puțini elevi într-o clasă și fiecare elev să aibă posibilitatea de pregătire individuală cu profesorul său, doar așa se vor schimba lucrurile, atunci când se va ține cont de ritmul propriu de învățare al fiecărui elev.

Pentru ca discuția noastră să nu fie acuzată de a fi prea abstractă și nebazată pe „facts”, voi rezerva în totalitate acest episod trecerii în revistă a unora dintre cele mai explicite formulări ale supremației tehnologice peste care am dat de-a lungul timpului. Cu certitudine, ele sunt abia vârful aisbergului, dar cred că tot vor fi suficiente pentru a arăta că bagajul ideatic al tehnologiei zilelor noastre este unul care trebuie manipulat cu foarte mare grijă, mai ales de cei care cred cu sinceritate că este compatibil cu bagajul ideatic al creștinismului.

Dat fiind că studiile sunt astăzi principalele surse de autoritate intelectuală, să începem și noi cu unul. Aflăm dintr-un articol de pe site-ul Greater Good al Universității Berkeley că „Oamenii care cred cu fermitate în progresul științifico-tehnologic au credința că știința și tehnologia pot ajuta omenirea să construiască un viitor mai bun. Ei tind să creadă că știința și tehnologia ne fac viața mai sănătoasă, mai ușoară și mai confortabilă și că tot ele creează mai multe șanse pentru generațiile viitoare și fac lumea mai bună”.[1] Articolul face referire la un studiu din 2016 al Universității din Cologne conform căruia credința în progresul științifico-tehnologic asigură „enoriașilor” o stare de bine și o satisfacție personală superioară credințelor tradiționale. În mediul tehnologic al secolului XXI, Dumnezeu – căruia deja I s-au respins prerogativele de Creator și de Mântuitor al lumii – nu mai are dreptul de a rămâne printre noi nici măcar ca o iluzie liniștitoare. Tehnologia poate asigura cu succes și acest rol paliativ. Iar ceea ce părea a fi „un simplu instrument pe care depinde cum îl folosești” a ajuns, pe nesimțite, un obiect de cult ale cărui puteri spirituale pot fi măsurate de cercetătorii în psihologie socială:

„Știința îi satisface în profunzime pe cei seculari (…) De fapt, rugăciunea la altarul tehnologiei oferă celor ce se închină la progres beneficii mai multe și mai puternice decât le oferă zeii tradiționali credincioșilor lor.”[2]

Faimosul Yuval Noah Harari predică și el de la același amvon: „Oamenii de știință de azi pot face mult mai multe decât Dumnezeul Vechiului Testament. Grație îngrășămintelor artificiale, insecticidelor industriale și speciilor modificate genetic, producția agricolă de azi depășește cu mult cele mai mari așteptări pe care fermierii din vechime le aveau față de zeii lor”[3]…

Un alt faimos, Elon Musk, spunea acum câțiva ani: “La ritmul actual de creștere tehnologică, omenirea este pe cale să devină precum Dumnezeu în capabilitățile sale”.[4]

Ca să o spunem pe cea dreaptă, Musk nu e foarte original, întrucât un alt pionier al tehnologiei auto, Henry Ford, afirmase de mai bine de un secol – și, admitem, cu ceva mai mult rafinament biblic – că va aduce “o lume nouă, un cer nou și un pământ nou” – aluzie directă la primul verset al capitolului 21 al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul.

Și în același registru modest și moderat, rațional și utilitarist, Eric Anderson, președintele fondator al companiei Planetary Resources, care plănuiește să extragă metale prețioase din asteroizii spațiali, spunea: “Vedem viitorul Pământului ca pe o Grădină a Raiului”.[5]

Multe feluri de roade are această nouă „Grădină a Raiului” și mulți tehnofili și tehnolatri o populează. Câteva exemple din diverse ramuri tehnologice:

În medicină îi găsim la loc de cinste pe Friedrich Dessauer (1881-1963) – pionier al cercetării razelor X și catolic devotat, care afirma nimic mai puțin decât că “participarea (prin tehnologie) la creație… este cea mai înaltă experiență pământească a muritorilor”.[6]

… sau pe Craig Venter, geneticianul care a creat prima schiță a genomului uman: “Viața este o mașinărie [life is machinery]. Viața devine o formă de tehnologie pe măsură ce învățăm să o manipulăm și să o reproducem.”[7]

În tehnologia militară:

E remarcabil că primul test al bombei atomice (iulie 1945) s-a numit Trinity Test (Testul Treimii). După această primă explozie atomică, Robert Oppenheimer, lider al personalului implicat și cel care “botezase” acest test, afirma, citând din Baghavad Gita: “Am devenit moarte, distrugător al lumilor”. Chimistul George Kistiakowski, cel care a pregătit explozibilul, a spus: “În ultima milisecundă a existenței pământului, ultimul om va vedea ceva foarte asemănător cu ceea ce am văzut noi”. William Laurence, de la The New York Times, reporter militar oficial, a comparat opera omului cu opera lui Dumnezeu, exultând: “Supersoarele care răsărea îmi părea să fie simbolul răsăritului unei noi ere […] Te simți ca și cum ai avea privilegiul de a asista la nașterea unei Noi Lumi”. Iar generalul Thomas Farrell a accentuat această conexiune, remarcând că Testul Treimii a dezlănțuit forțe “până acum rezervate Atotputernicului”.[8]

În tehnologia informației:

Brenda Laurel (dezvoltator de „realitate virtuală”, antreprenor și „tehno-hippie”) „deplânge pierderea locurilor magice din lumea noastră contemporană și susține că realitatea virtuală va putea aduce înapoi puternicele experiențe ale prezenței divine așa cum erau evocate în mod tradițional prin ritualuri străvechi și prin teatru. Pentru a împlini potențialul maxim al realității virtuale, trebuie să reinventăm sacrul în care să colaborăm cu realitatea pentru a o transforma și pentru a ne transforma și noi.”[9]

Mark Pesce, inginer, futurist, profesor și scriitor tehnopăgân a declarat: “deopotrivă spațiul virtual și spațiul magic se manifestă în imaginație. Ambele spații sunt în întregime construite de gândurile și credințele tale. […] Cred că computerele pot fi la fel de sacre ca și noi, pentru că ele pot întrupa comunicarea noastră cu ceilalți și cu entitățile – părțile divine din noi – pe care le invocăm în spațiul respectiv”.[10]

Designerul de jocuri video Brian Moriarty adaugă sibilinic: “treaba noastră sunt experiențele spirituale”[11]

„Noua tehno-magie este diferită […] Forța este imensă, și asta o simt în special programatorii, DJ-ii de lasere, oamenii de știință și arhitecții în siliciu. Tehnologia are un spirit propriu, la fel de valid precum spiritul oricărei creaturi a zeiței. Aceasta este forța spirituală pe care noi, cei care ne numim tehnopăgâni, trebuie să o simțim și să o exprimăm. Și, deloc surprinzător, găsim moduri de a aduce tehnologia în slujirea noastră” – Erich Schneider[12]

Și un pic de statistică. Între 1979 și 1989, în 36 % dintre cele 175 de articole despre computer din revista TIME s-au folosit în mod explicit termeni magici sau religioși cu privire la computere și la programatori și utilizatori. În aceste articole se vorbește despre “copii care trăiesc în comuniune cu mașinile lor”, “computerele portabile care sunt adevărate evanghelii pentru utilizatori”, despre “drumul către paradisul hi tech”, despre “a doua venire a lui Steve Jobs”[13], văzut ca un vizionar a cărui “credință oarbă ar fi stârnit invidia primilor martiri creștini”[14]. Tot din revista TIME cităm declarația unui utilizator: “Iubesc aceste mașini. Am toată această putere în vârful degetelor. Fără computere, nu știu ce aș putea fi. Cu ele, sunt cineva” și “În mâinile unui profesor care chiar crede, se pare că computerele pot face miracole”.[15]

O altă declarație: “Cu puțin efort, mă pot identifica, de asemenea, cu obiectele. Pot vedea obiectele care mă înconjoară strălucind de lumină interioară”. O atare frază nu îi aparține vreunui guru new-age. Surprinzător, cel care afirmă aceasta este, cel puțin oficial, un om dedicat raționalității – un matematician și un “computer scientist”, fost președinte al Societății Americane a Inginerilor și al Academiei Mecanice Americane, Daniel Drucker.[16]

Tom Furness, cercetător la Universitatea din Washington, Laboratorul Tehnologic de Interfață Umană, nu vede lucrurile prea diferit: „De partea cealaltă a mănușilor noastre cu senzori, noi devenim creaturi mișcătoare de lumină colorată, pulsând în sclipiri aurii… Vom deveni cu toții îngeri, pentru eternitate… Cyberspațiul va fi ca Paradisul… un spațiu al restaurării colective a stării de perfecțiune”.[17]

Jakob Nielsen, considerat a fi unul dintre cei mai influenți specialiști în Internet de către New York Times, Business Week și Internet Magazine, profețește și el: „În viitor, vom fi cu toții Harry Potter!”[18]

Michael Heim, consultant în industria computerelor și filosof: “Atunci când suntem on-line, ne rupem de existența noastră corporală”, de “existența noastră pământească, atât de pământească” și emulăm „perspectiva lui Dumnezeu, viseo dei, instantaneitatea cunoașterii divine”.

Încheiem spectaculos această serie cu Michael Benedikt, președinte al Mental Tech. Inc., o companie de design de software din Austin, Texas: “cyberspațiul este echivalentul electronic al tărâmurilor spirituale ale religiei”. […] “Cyberspațiul este dimensiunea în care plutește o nouă imagine a Cetății lui Dumnezeu, Noul Ierusalim al Cărții Apocalipsei. Răsare din rai precum un palat plin de podoabe, fără greutate… un loc în care putem reintra în grațiile lui Dumnezeu… un loc precum o splendidă ecuație”.[19]

În tehnologia spațială:

Istoricul David F. Noble relatează că la momentul încheierii programelor spațiale NASA – Apollo și Skylab, 90% dintre astronauți erau creștini practicanți, iar dintre aceștia, 85% erau protestanți. Deși Neil Armstrong, comandantul primei misiuni cu aselenizare (Apollo 11, 1969) a fost crescut în Biserica Evanghelică, aceasta nu se considera o persoană prea religioasă, spre deosebire de colegul său de echipaj, Edwin Aldrin, care era mai-mare al unei biserici prezbiteriene și profesor la școala de duminică. Înainte de zbor, Aldrin s-a împărtășit cu pastorul său care i-a spus, după declarațiile ulterioare ale lui Aldrin, că el și colegii săi vor “privi pământul dintr-o poziție de transcendență fizică” și, prin efortul lor, “omenirea va fi trezită încă o dată la dimensiunile mitice ale omului”. După ce modulul de aterizare s-a așezat în Mare Tranquillitatis, la scurt timp după aselenizare, înainte ca Armstrong și Aldrin să pășească pe suprafața lunară, Aldrin a cerut Controlului Misiunii un moment de liniște la radio. Apoi și-a desfăcut un mic pachet oferit de pastorul său care conținea un flacon cu vin, puțină anafură și un mic potir și s-a împărtășit, citind din Ioan 15:5. El a spus mai târziu: “e interesant să te gândești că primul lichid care a luat contact cu Luna și prima hrană consumată acolo au fost elementele împărtășaniei”. După aceea, deschizând stația radio, a citit din Psalmul 8.

Douăzeci de ani mai târziu, Tom Jones, membru al echipajului navei Shuttle, se împărtășea în timpul zborului. Iar despre nava sa spațială, Jones spune că este “cea mai grandioasă catedrală în care poți sluji”.[20]

În tehnologia inteligenței artificiale:

John McCarthy, inventatorul termenului de „inteligență artificială” pretindea că „chiar și despre mașinile simple precum termostatele se poate spune că au propriile credințe”. La întrebarea evidentă pusă de filosoful John Searle – „Ce credință are termostatul Dvs?”, McCarthy a răspuns – „Termostatul meu are trei credințe – aici e prea cald, aici e prea frig și aici e potrivit”.[21]

Un urmaș al său, expertul în inteligență artificială Earl Cox, mai are și el un singur dor: “Ne vom downloada mintea în recipiente create de copiii noștri roboți și, împreună cu ei, vom explora universul… Eliberați de forma noastră biologică fragilă, inteligențele uman-artificiale vor călători prin univers. Un astfel de sistem combinat de minți, reprezentând triumful suprem al științei și tehnologiei, va transcende conceptele timide asupra zeităților și divinității ale teologilor de astăzi”. Iar o simpatizantă a A.I., Pamela McCorduck completează: “Ceea ce facem noi este ceva dumnezeiesc. […] Inventarea zeilor reprezintă dorința noastră de transcendență”.[22]

Un dezvoltator (sau, mai bine zis, un practicant)  de A.I. intervievat anonim schițează acest peisaj eshatologic: „Inteligențele Artificiale – acestea vor fi duhurile noastre. Pentru că, de îndată ce le vom fi construit, vor fi prea complexe ca să le putem înțelege. Și atunci vom relaționa cu o Inteligență Artificială în același mod în care relaționăm cu un duh. Te tocmești cu el. Vorbești cu el. Încerci să-l înțelegi. Dar întotdeauna el îți va fi superior. Acestea sunt lucruri «sfinte față de tine».”[23]

“Dacă poți face o mașină care conține întregul conținut (contains the contents) al minții tale, atunci acea mașină ești tu. La naiba cu restul corpului tău fizic, nu e prea interesant. Acum, mașina poate dura etern. […] Toți vrem să fim nemuritori..”[24] – Gerald Jay Sussman, profesor la MIT.

Deja citatul Yuval Noah Harari plusează și pune punctul pe I-ul din A.I.: „Pe măsură ce autoritatea va trece de la oameni la algoritmi […] s-ar putea să percepem întregul univers ca pe un flux de date, să considerăm organismele niște simpli algoritmi biochimici și să credem că vocația cosmică a omenirii este să creeze un sistem atotcuprinzător de procesare a datelor – și apoi să ne contopim cu el”[25]

Am lăsat la finalul acestui festin un mic desert savuros. Cea care l-a pregătit este Carolyn C. Porco, cercetător planetar și profesor la Universitatea din Arizona, care consideră că știința trebuie să ajungă în viitor să îndeplinească aceeași funcție pe care o îndeplinesc (încă) religiile:

“În esența oricărei cercetări științifice se află o căutare spirituală profundă. […] Aceeași împlinire spirituală și aceeași conectare (precum acelea oferite de religii – n. mea) pot fi găsite în revelațiile științei. De la energie la materie, de la particulele elementare la ADN, de la microbi la Homo Sapiens, de la singuralitatea Big Bangului la imensitatea universului… povestea noastră este povestea cea mai minunată care s-a spus vreodată. Noi, oamenii de știință, avem piesa, subiectul, icoanele, lentilele, “minunile”, măreția și chiar efectele speciale. Și nu avem doar un zeu, avem mulți. Găsim zei în nucleul fiecărui atom, în structura spațio-temporală, în mecanismele contraintuitive ale electromagnetismului. Ce bogăție! Ce frumusețe desăvârșită!” […]“Dacă ne-am apropria meșteșugul, măiestria, metodele religiei formale pentru a duce mesajul mai departe? Imaginați-vă Martorii lui Einstein mergând din ușă în ușă sau evangheliștii TV declamând pasional frumusețea evoluției. Imaginați-vă o Biserică a Oamenilor de Știință de Ziua a Șaptea, unde credincioșii s-ar putea aduna. Imaginați-vă congregații ridicându-și glasul pentru a slăvi gravitația, forța care ne leagă pe toți de pământ, pe pământ de soare, și pe soare de Calea Lactee. Sau slăvind forța nucleară care face să existe lumina stelei noastre și lumina de stele a sorilor îndepărtați. Puteți chiar auzi imnurile cântate vârstei universului, legilor sale statornice, și Raiului de deasupra pe care noi cu toții îl vom locui împreună, amestecați, risipiți ca o nebuloasă pe cerul de diamant?”

Și pentru cei încă neconvinși de această viziune înălțătoare, autoarea încheie astfel:

“Într-o bună zi, cele mai sacre locuri vor fi observatoarele astronomice, acceleratoarele de particule, instalațiile de cercetare universitare, și alte laboratoare unde înalții preoți ai științei – biologi, fizicieni, astronomi, chimiști – se angajează în nobila îndeletnicire a descoperirii lucrărilor naturii. […]«Aleluia!» vor striga ei. «Forța fie cu voi!»”[26]

Dincolo de speranțele deșarte și de excesele retorice ale celor menționați mai sus, rămânem totuși cu o dilemă. Cum ar putea niște oameni aflați într-o cultură a controlului, a excesului[27] și a extazului tehnic, niște oameni în viziunea cărora nu e loc de ceea ce este personal și local, niște oameni care exclud programatic empatia, cooperarea și dragostea[28] să creeze “instrumente neutre” pentru uzul „neutru” al oamenilor de rând?

Și mai ales, cum am putea să ne poziționăm noi față de această cultură nouă și puternică, seducătoare și invazivă? Cum răspundem la imperativul „Plug and Pray!” ?

[1] https://greatergood.berkeley.edu/article/item/people_who_trust_technology_are_happier

[2] https://qz.com/824736/faith-in-technology-and-progress-makes-you-happier-than-religion-and-belief-in-god/

[3] https://www.newstatesman.com/politics/2016/09/salvation-by-algorithm-god-technology-and-the-new-21st-century-religions

[4] Doug Hill, Not So Fast. Thinking Twice about Technology, The University of Georgia Press, 2016, p. 5

[5] În Hill, p. 6

[6] Carl Mitcham: „cu Dessauer, tehnologia devine o experiență religioasă – iar experiența religioasă preia semnificația tehnologică” – în Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, The University of Chicago Press, 1994, p. 33

[7] Hill, p. 117

[8] Vezi capitolul 8 din David F. Noble, The Religion of Technology. The Divinity of Man and the Spirit of Invention, Penguin, 1999.

[9] Dorian Zandbergen, Silicon Valley New Age: The Co-Constitution of the Digital and the Sacred, în Stef Aupers, Dick Houtman (eds.) – Religions of Modernity. Relocating the Sacred to the Self and the Digital, Brill, 2010

[10] în Douglas Groothuis, The Soul in Cyberspace, Baker Books, 1997, p. 111

[11] în Erik Davis, TechGnosis: Myth, Magic, and Mysticism in the Age of Information, Harmony, 1998,  p. 244

[12] Erich Schneider, citat în Stef Aupers – „Where the Zeroes Meet the Ones”. Exploring the Affinity Between Magic
and Computer Technology, în Aupers și Houtman (eds.), op. cit.

[13] Stahl, p. 80

[14] Stahl, p. 95

[15] Stahl, p. 91

[16] Citat în Brockman, What…, p. 139

[17] Noble, cap. 10

[18] în Aupers, art. cit.

[19] Noble, cap. 10

[20] Noble, cap. 9

[21] Neil Postman, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, 1993, p. 111

[22] Noble, cap. 10

[23] Stef Aupers, art. cit. Referința de la final este „greater than thou”, trimitere la Isaia 65, 5.

[24] în Jeremy Rifkin, Time Wars: The Primary Conflict in Human History, TouchStone Books, 1989, p. 184

[25] Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, Polirom, 2018, p. 67

[26] Citat în John Brockman (ed.), What is Your Dangerous Idea? Today’s Leading Thinkers on the Unthinkable, Harper Perennial, 2014, pp. 153-155

[27] „[Șmecherii din Silicon Valley] vorbesc cu mândrie despre cum răstoarnă ei tradițiile și paradigmele în viețile lor personale tot așa cum o fac și în lumea tehnologică pe care o stăpânesc. […] șmecherii din industrie vorbesc despre aceste activități pe un ton de auto-măgulire și imun la critică. Comportamentul lor la aceste petreceri exclusiviste este o extensie a progresivității și a lipsei prejudecăților – a îndrăznelii, dacă vreți – care fac ca fondatorii să creadă că pot schimba lumea” – Emily Chang, Bacchanalia 2.0, Vanity Fair, februarie 2018 – https://archive.vanityfair.com/article/share/244ef5f1-e000-49c1-80e0-81449dbadf24

[28] „Se preferă trăsături precum inteligența, puterea fizică, frumusețea, sănătatea și longevitatea va căuta să le amplfice cercetarea dinamică. Însă alte calități recunoscute peste tot ca fiind cruciale pentru buna viețuire – empatie, cooperabilitatea, capacitatea de a iubi și de a nutri – nu sunt niciodată menționate în agendele științei post-umane” – Langdon Winner, Are humans obsolete?, Hedgehog Review, vol. 3, no. 3, toamna 2003.

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

Compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, George Enescu este considerat cel mai important muzician român din toate timpurile. Astăzi, 19 august, se împlinesc 141 de ani de la nașterea acestuia, personalitate artistică de geniu a secolului XX.

Începuturile

La data de 19 august 1881, Enescu s-a născut în Liveni, jud. Botoșani. A fost al optulea copil al familiei, fiind singurul care a supraviețuit, toți ceilalți pierzându-și viața din copilărie. Sub atenta îndrumare a părinților săi și a unui vestit lăutar, Niculae Chioru, George Enescu a început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, în același an începând să descopere și pianul. La 5 ani a încercat să facă primele încercări de compoziție, din 1886 datând prima sa lucrare: „Țara Românească, operă pentru vioară și pian”.

În perioada 1888 – 1894 a studiat la Conservatorul din Viena, printre profesorii săi numărându-se Joseph Hellmesberger Jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Ajuns la vârsta de 8 ani, debutează ca violonist, presa din Viena numindu-l „un Mozart român”.

După absolvire își continuă studiile la Conservatorul din Paris, în perioada 1895 – 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție).

La data de 11 iunie 1897, susține un recital în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris, fiind primul recital de autor al unui creator român peste hotare.

Debutul în calitate de compozitor

Debutul său componistic în condiții excepționale are loc în data de 6 februarie 1898, în cadrul Concertelor Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1. În același an, în vârstă de 17 ani, Enescu începe să dea lecții de vioară și să susțină recitaluri la București. Datorită admirației pe care o avea față de muzician, Regina Elisabeta a României îl invita, deseori, pe acesta să cânte la Castelul Peleș din Sinaia.

La 1 martie 1898, urcă pentru prima dată pe scena Ateneului Român, alături de Orchestra Filarmonică, George Enescu la doar 17 ani, în calitate de violonist, compozitor și dirijor, reprezentând un moment de referință în istoria muzicii românești.

Compozițiile sale mai cunoscute datează din primii ani ai secolului XX, respectiv cele două Rapsodii Române, op. 11 (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9 (1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).

Activitatea sa muzicală alterna între București și Paris, perioadă în care a susținut turnee în mai multe țări din Europa, având alături nume sonore precum Alfredo Casella, Pablo Casals sau Louis Fournier.

În timpul primului război mondial se stabilește în București. A dirijat Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum și creații proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediție a Concursului Național de Compoziție fondat de el cu scopul stimulării creației muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii și constând din sume generoase, premiul oferea câștigătorilor șansa de a se specializa la Paris, precum și de a-și auzi interpretate în concerte piesele laureate.

După încheierea războiului, a reluat seria turneelor atât în Europa, cât și în SUA. Începând cu 1923, peste ocean, a dirijat orchestre prestigioase precum Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra sau Chicago Symphony. În paralel, activitatea sa de profesor capătă o importanță deosebită – printre violoniștii ai căror profesor a fost se numără Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthus Grumiaux și Yehudi Menuhin.

„Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin)

La data de 13 martie 1936 a avut loc, la Paris, premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, ce s-a bucurat de un succes răsunător în rândul participanților.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne la București. În acea perioadă se remarcă printr-o intensă activitate dirijorală, susținând, totodată, muzicieni români precum Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski sau Sabin Drăgoi în realizarea propriilor creații.

Susține, în 1946, un turneu în URSS. În luna septembrie a aceluiași an, pleacă în turneu în SUA împreună cu soția sa, Maria (Maruca, devenită la prima căsătorie prințesă Cantacuzino). La momentul revenirii în Europa decide să se stabilească la Paris, în semn de protest față de regimul comunist instaurat în România. Printre ultimele creații ale maestrului se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.

În noaptea de 3 spre 4 mai 1955, George Enescu se stinge din viață, fiind înmormântat la Père Lachaise din Paris.

Bibliografie:

Muzeul Național George Enescu – georgeenescu.ro

Dacă pe Violeta Bîrlă până la 18 ani o găseam într-o casă de copii din Vrancea, acum, la două decenii distanță, o întâlnim pe platourile celei mai importante televiziuni din Italia. Își scrie și regizează propriile filme de scurt și de lung metraj, deși, cu tărie cred, că povestea vieții sale ar trebui cuprinsă într-un film pe marile ecrane. Autobiografia sa ar surprinde o lume întreagă.

Violeta trăiește cu și prin ceea ce face. Deși România nu i-a dat ceea ce promite o țară, a găsit în Italia ceea ce o întregește și o mulțumește sufletește. Pe lângă visul care i s-a materializat de a deveni celebră precum Stela Popescu, artista pe care a avut-o ca reper, a întâlnit o societate corectă, care nu a marginalizat-o și care nu a judecat-o că a crescut fără părinți, înconjurată doar de lipsuri de orice natură. Nici ea nu a abandonat lupta cu viața care nu i s-a arătat foarte miloasă. Din contră, amintirile din copilărie sunt dureroase, încă le poartă în minte, dar nu s-a lăsat împiedicată de soartă. Și-a depășit condiția în pofida greutăților. Și-a scris un altfel de destin, unul reușit, demn, curat. Să o cunoaștem!

Cum și unde te găsim în prezent, Violeta? Tot la Roma?

Desigur că da. Locuiesc la Roma. Roma este orașul meu preferat. Aici mă veți găsi mereu.

Cum arată sufletul tău? E bine și cald?

Inima mea este una imensă, dar în timp am învățat să nu mă mai deschid cu oricine. Nu oricine știe să asculte și, în primul rând, să aprecieze. Sunt, pot spune, mereu atentă și sensibilă pe partea socială, am fost dintotdeauna și voi alege mereu să fiu alături de cei mai puțin norocoși. În relația cu prietenii, persoanele de suflet, am ales să nu mai alerg, să nu mă mai fac în patru și nici să mă mai aștept la nimic. Este singura soluție pentru a nu rămâne dezamăgit în viață. Realizez pe zi ce trece că oamenii astăzi sunt altfel. Sunt pe zi ce trece tot mai reci, mai indiferenți, parcă din ce în ce tot mai răi. De aceea eu trebuie să-mi protejez inima, este necesar să am grijă de mine.

Ce proiecte mai ticluiești? La ce lucrezi?

Sunt în plină activitate cu diverse proiecte atât aici, cât și la noi în România. Unul dintre proiecte este realizarea unui film documentar în care voi parcurge Sicilia. Am fost aleasă pentru a fi regizorul acestui film și am acceptat cu mare drag. Abia aștept să începem filmările.

Care este rolul în viață care te onorează cel mai mult?

Când sunt la filmări, este singurul moment care mă face fericită și împlinită, de la filmele, cinematografia și tot ce înseamnă producție de la dezvoltarea scenariului până la distribuție. Atunci când poți vedea că tot ceea ce aveai în minte și ce era scris pe foaie a prins viață și culoare este fascinant. Este magică senzația, este unică de fiecare dată.

Din ce știu eu, tu nu ai fost crescută de către părinții tăi. Port curiozitatea dacă te onorează sau nu titlul de „fiică a părinților tăi”. Ce-mi poți mărturisi?

Din păcate, ai mei părinți m-au părăsit când aveam o lună de viață. Viața mea a fost una sacrificată, plină de griji, frici, lipsuri, foarte multe lipsuri. M-am întrebat mereu de ce o familie trebuie să dea viața unui copil, ca apoi să-și ia mâinile definitiv de pe el. Să știi că pe mine suferința m-a distrus sufletește. Sunt și am fost de când mă știu o luptătoare, dar ca să-ți răspund cum mă simt sufletește, îți pot spune că încă plâng în fiecare zi, încă mă doare inima în piept prin câte greutăți și mii de încercări a trebuit să trec într-o singură viață. Mă simt încă a nimănui. Eu știu că nu am pe nimeni și realitatea, pe cât este ea de crudă, încerc să o înfrunt în fiecare zi. Dumnezeu este singura mea ancoră de salvare. Sunt convinsă că dacă până în prezent nu m-am pierdut într-o societate oarbă, insensibilă și total indiferentă, este datorită credinței mele în Dumnezeu. Îl rog de când eram copil să-mi poarte de grijă și să știi că da, Dumnezeu are mereu grijă de mine.

Cât despre titlul de fiică pot spune că dacă tata ar fi mai fost aici, cu siguranță ar fi fost tare mândru de mine. Eu cred că sunt un bun exemplu pentru ei. Cred că nu ar fi avut niciodată vreo dezamăgire din partea mea. Sunt convinsă că mulți părinți și ar fi dorit un copil ca mine. Mi s-a întâmplat, nu de puține ori, ca unii părinți să îmi spună dacă ar fi avut un copil ca mine, ar fi fost cea mai fericită mamă, sau dacă unul dintre copiii lor ar fi fost pe sfert cum sunt eu, ar fi fost cei mai împliniți părinți. Vedeți, un copil este o mare binecuvântare pentru un părinte, dar dacă mai ai și parte să ai un copil bun, înțelept și să te asculte atunci înseamnă că Dumnezeu chiar te-a mângâiat cu mâna sa! Vreau să mai știți un lucru. Eu i-am iertat pe ai mei părinți. Mă rog de fiecare dată la Dumnezeu să nu-i pedepsească niciodată pentru câte mi-au făcut. Regret enorm că nu i-am avut alături de mine și că a trebuit să sufăr înzecit ca să fiu omul de astăzi. Regret că am mâncat la sărbători cu lacrimi pe obraz, că de ziua mea am preferat să scriu, să-mi ocup orele ca să nu mă gândesc la nimic. Regret ca nu știu ce înseamnă căldura de părinți, și încă mai regret că nu am avut onoarea să am și eu doi părinți care să mă iubească necondiționat de mult. Să știu că acasă m-așteaptă mama. Eu dacă nu mi-aș fi îndeplinit singura mea dorință din copilărie, aș fi murit de multă vreme. Eu, fără cinematografie, nu voi accepta niciodată să trăiesc. Cinematografia este singurul motiv care încă mă ține-n viață.

Atunci când erai la casa de copii, îndrăzneai să visezi că vei îmbrățișa o meserie atât de frumoasă în viața ta sau ți-au fost tăiate aripile?

Când eram la casa de copii, visam dintotdeauna la aceasta meserie frumoasă. Știam doar eu și domnul meu profesor Nicolae Giurcă că voi reuși. Restul oamenilor mi-au tăiat aripile. Nimeni nu a crezut în mine. Știți de ce?! Pentru că am fost un copil energic, un copil curios să experimenteze, care nu stătea o secundă într-un loc și faptul că încercam prin a vorbi mult, era, cred eu astăzi, un mod de a atrage atenția celor din jur. Era un mod pentru a le spune că exist și eu. Vă dați seama că eu nu am fost un copil care să știe să intre pe sub mâneca oamenilor pentru a primi iubirea lor?! Eu și astăzi nu știu ce înseamnă să fii îmbrățișat pentru că ești iubită. Oamenii mă îmbrățișează când mă văd așa, formal, mă mai îmbrățișează cineva când nu mă vede pentru o perioada de timp. Dar eu încă nu știu ce înseamnă să fii îmbrățișată din iubire. Încă nu mi s-a întâmplat. Și asta regret foarte tare.

Apropo de casa de copii, mereu ai stat în orfelinat? De la ce vârstă până la ce vârstă?

Am stat o bună parte din copilărie și toată adolescența până la 18 ani. De la o lună la 3 ani și jumătate, apoi de la 3 ani și jumătate până la 7 ani cu tata și cu mama vitregă, apoi din nefericire, s-au despărțit și am rămas cu tata până la 11 ani, după care am mers în casa de copii până la 18 ani.

Nu te întreb dacă a fost ușoară copilăria ta, căci e lesne de înțeles că nu, dar ce îți aduci aminte din acele vremuri?

Copilăria mea a fost o copilărie plină de griji, de durere, de lipsuri. Îmi amintesc, din păcate, tot. Nu am uitat nimic. Sărbătorile de iarnă fără brad, fără căldură părintească. În fiecare zi vedeam diferența dintre mine și copiii din jurul meu. Când vedeam o mamă că își îmbrățișa copilul și îl alinta, eu plângeam. Îmi lipsea, îmi doream și eu. Seara adormeam des cu lacrimi pe obraz. Le spun copiilor în școli să-și respecte părinții, să-i iubească și să nu le ceară niciodată lucruri pentru că alții au și ei trebuie să aibă la fel. Sunt părinți care nu dorm noaptea de grijă ce să le pună mai bun pe masă și cum să le ofere un viitor mai bun. Sunt părinți care au și câte două locuri de muncă doar ca să nu le lipsească lor ceva. Așa cum părinții vă protejează și vă iubește necondiționat de mult, așa să fiți și voi recunoscători și să-i iubiți și să nu uitați să le mulțumiți părinților pentru tot ce vă pot ei oferi în fiecare zi. Părinții voștri se mulțumesc să primească un zâmbet de la voi și o vorbă bună. Acum cât sunt în viață, să le demonstrați toate astea, căci odată ce nu vor mai fi aici, este în zadar să mergi și să plângi că i-ai pierdut.

Ai avut parte de agresiuni verbale și fizice? Dacă da, cum le-ai depășit?

Bullying. Da, de foarte multe ori în copilăria mea m-am confruntat cu această urâtă situație. Mai mult la nivel verbal, ce e drept. A fost destul de greu mai ales că cei care mă agresau verbal erau de multe ori parte din profesorii mei. Îmi spuneau că sunt neica nimeni, că nu voi face nimic, că o să fie vai de capul meu pentru că sunt sărăntoaca de la avicola, adică casa de copii. Știi ce mă miră cel mai tare astăzi din această poveste? Cât de sărac cu duhul poate fi un adult. Cât de bolnav psihic poți să fii ca să pui etichetă unui copil de 11 ani, 12, 14, 16 ani?! Îmi este rușine pentru ei! Eram judecată pentru etnie. În mințile bolnave, doar romii își abandonau copiii. Așadar, deseori eram chemată țigancă și tot așa. Astăzi, am, din fericire, proiecte împotriva bullying-ului în școli și merg cu drag la copii și le vorbesc despre asta cu inima deschisă.

Te mai marchează acum? Încă își pun amprenta pe tine?

Nu, absolut. Sunt o persoană care merge în școli la noi, în România, și stă de vorbă cu studenții. Sunt atât de fericită să fac asta pentru că și când reușesc din miile de studenți să ajut și un singur copil, eu mă simt un om împlinit.

În Italia când ai ajuns și cum?

În Italia am ajuns în 2003, octombrie. Adică acum 19 ani în urmă am venit cu dorința de a lucra în orice domeniu. Îmi doream enorm să îmi cumpăr o garsonieră în oraș, la mine la Focșani și să revin definitiv după maxim 2 ani. Am ales în timp să rămân aici, am ales să spun că sunt acasă și aici. În țară, din păcate, așa cum știți povestea mea, nu are cine să mă aștepte. De aceea am rămas aici.

Ce ai făcut până la realizarea filmelor? Din ce ți-ai câștigat „pâinea”?

Am lucrat aproape în orice domeniu. Am lucrat ca menajeră, în restaurant, ca secretară.

Roma este orașul în care te-ai dezvoltat personal și profesional?

Roma este acasă. Roma este orașul care m-a făcut om. Aici mi-am îndeplinit singurul meu vis din copilărie. Din păcate, dacă aș fi rămas în România sunt conștientă că nu aș fi reușit să devin regizorul de azi. La noi în țară oamenii încă nu dau posibilitate și încredere și unui copil care are nevoie să-și depășească condiția. Sunt încă prejudecăți, sunt încă o mare majoritate care încă pune etichete în funcție de etnie, de buget și de familii de milionari. Un no name la noi în țară. Nu aveam șanse cu oamenii pe care i-am întâlnit eu până în 2003. Trist, foarte trist să știi că încă există oameni bine pregătiți la nivel de școlarizare, dar la nivel uman sunt repetenți. De la italieni am învățat că, în primul rând, suntem cu toții egali și nu contează etnia. Eu aici, personal vorbind, nu am avut niciodată probleme de rasă, probleme de niciun fel. Am deschis uși instituționale fără bani, inclusiv, din fericire, la medici să ne ferească Dumnezeu de boală, dar aici nu există că te internezi într-un spital și trebuie să le umpli buzunarele de bani și femeilor de serviciu. Aici, medicii nu acceptă nici măcar o cafea de 1 euro. Suntem tratați cu toții în egală măsură. Asta nu înseamnă că este ușor să realizezi tot ce am realizat eu în acești 9 ani de activitate. Este greu și aici, și este și foarte multă muncă. Dar măcar partea bună este că nu avem teamă de a avea bani pentru a da șpagă ca să ni se deschidă o ușă. Aici nu este nicăieri cu șpagă.

Cum ți-ai descrie parcursul pe care ai ales să mergi-film, scurt metraj, regie?

Parcursul meu este deja descris. Sunt un creator de film. Sunt regizor și autor. Am făcut și producție și, cu siguranță, vor mai fi și alte filme produse de mine.

Tu nu ai avut dreptul la educație și iubire primită în sânul familiei care reprezintă baza fundamentală cu care ar trebui să plece un copil sau adolescent în viață. Și totuși, cât de mândră ești de tine, Violeta?

Bună întrebare. Dacă aș fi mama Violetei, aș fi tare mândră cu așa copil. Pot spune că sunt tare mândră de mine, trebuie să fiu! Anul viitor voi sărbători 10 ani de activitate și abia aștept. Am făcut foarte multe lucruri frumoase, nu doar filme. A fost până astăzi o activitate în mai multe culori. Am făcut filme, producție, am scris filme, am fost în diferite activități împotriva bullying-ului în școli, am fost mereu prezentă în ramura socială. Acum voi filma acest film documentar. Primul meu film documentar. În orizont, așa cum v-am zis, sunt mai multe proiecte. Dar este devreme să vă povestesc. În toamnă vom putea vorbi din nou despre ce va urma.

Teoreticieni, antropologi, artiști și profesioniști din sfera arhivelor vor pune în discuție, în cadrul unui simpozion organizat în perioada 17-19 august la Grădina de Vară din Eforie Sud, modul în care resursele documentare românești pot fi puse în valoare, pentru diversificarea domeniilor de utilizare a acestora și pentru a atrage noi audiențe. Grupurile locale interesate de acest tip de cercetare vor putea participa activ în acest proces, în perspectiva elaborării unor proiecte comune, ancorate în realitatea românească. Întâlnirile prilejuite de Simpozionul Arhivele Litoralului sunt deschise publicului larg, iar accesul este liber.

Procesul de globalizare și modernizarea au dus și în România la alterarea, uneori ireversibilă, a resurselor culturale locale, a elementelor autentice de arhitectură, port, obiceiuri din zonele rurale și la dispariția treptată a identității zonelor urbane. Toate acestea au rămas însă vii în sfera colecțiilor sau a arhivelor de imagini, care mai sunt păstrate în mediul privat, în comunități sau grupuri profesionale. „Chiar dacă o bună parte a colecțiilor și a arhivelor de familie sau profesionale s-au pierdut, au fost fragmentate sau sunt deja distruse, este important să semnalăm măcar acum faptul că acestea constituie importante resurse culturale și de construcție socială”, spune Raluca Oancea, lector UNARTE București, membră a echipei care a inițiat acest program. Aceste teme, alături de alte subiecte relevante, cum ar fi perspectivele asupra colecțiilor de date în societatea informațională sau relația dintre document și proiect social, vor fi puse în discuție, în perioada 17-19 august, zilnic între orele 15.00-17.00, la Gradina Cinemascop din Eforie Sud, în cadrul proiectului Arhivele Litoralului.

Lansată la mijlocul lunii iulie în Eforie Sud, cercetarea colaborativă și transdisciplinară Arhivele Litoralului este un  proiect amplu de cercetare la Marea Neagră, având ca obiectiv crearea unui Muzeu virtual al Litoralului Românesc. Antropologi, biologi, filosofi, alături de reprezentanți ai școlilor superioare de artă sau științe umaniste din București, Cluj, Iași, își unesc eforturile într-o cercetare care are ca scop cunoașterea și promovarea regională. Proiectul, realizat cu sprijinul comunității locale de colecționari de artefacte și al organizațiilor culturale județene, se va extinde în următorii doi ani către Constanța și 2 Mai urmărind identificarea și digitizarea unui număr semnificativ de colecții de fotografii și cărți poștale, obiecte și materiale documentare legate de băile de soare, aer și nămol. Acestora li se vor adăuga informații esențiale cu privire la moravurile și poveștile vechilor stațiuni, rezultând o arhivă vie de imagini, înregistrări audio-video și obiecte, care va cartografia, dezvoltarea litoralului românesc de la finele secolului al XIX-lea, până în perioada comunistă și postcomuniste.

Procesul a pornit de la câteva colecții deja cunoscute, printre care “Carmen Sylva”, deținută de Asociația Forumul Artelor Vizuale, care vizează orașele Eforie Sud și Nord și reunește în jur de 1000 de fotografii și cărți poștale, sute de obiecte vechi și materiale documentare legate de proprietățile curative ale lacului Techirghiol, de funcționarea băilor de soare, aer și nămol, de sanatoriul din oraș, informații despre comportamentul recomandat la băi sau despre costumul adecvat în epocă. O altă resursă importantă este ampla colecție “Victor Nicolai”, dedicată întregului litoral, care numără în jur de 3000 de fotografii și cărți poștale, sute de obiecte vechi și materiale documentare.

Pornind de la aceste colecții, în cadrul simpozionului vor fi dezbătute și limitările existente în zona cercetării interdisciplinare socio-artistice și importanța generării de abordări colaborative, prin echipe în care artiștii sunt ghidați de specialiști din domeniile teoriei artei, antropologiei, patrimoniului, biologiei, filosofiei.

PARTICIPANȚI:

MATEI BEJENARU – este artist și fondator al Bienalei Periferic din Iași, România. Înființat în 1997 ca festival de performance, Periferic s-a transformat într-o bienală internațională de artă contemporană condusă de artiști, definită ca o platformă pentru discuții despre contextele istorice, socio-politice și culturale ale orașului. Cu un grup de artiști și filosofi din Iași, Bejenaru a fondat în 2001 Asociația Vector, o instituție de artă contemporană care a susținut scena artei emergente locale pentru a deveni vizibilă la nivel local și internațional. Împreună cu un grup de artiști și profesori a fondat, în 2015, Centrul de Fotografie Contemporană din Iași al cărui director este. Între 2011 și 2012 a fost profesor invitat la Université du Québec à Montréal (Canada). În proiectele sale artistice recente, el cercetează materialitatea mediului fotografic și politica reprezentării în format documentar. Predă fotografie și video la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași și este decanul Facultății de Arte Plastice.

IRINA BOTEA BUCAN adoptă o metodologie simbiotică de artist-profesor-cercetător, care chestionează în mod consistent ideile dominante socio-politice, și plasează în centru puterea umană de a-și determina singur acțiunile, ca mijloc de creare a sensurilor. Alegând să acționeze în diverse contexte, cum ar fi: instituții academice, galerii alternative, muzee, bienale de artă, festivaluri de film și centre comunitare, ea se concentrează în prezent pe descentralizarea discursurilor culturale și pe posibilitatea de a susține o diferențiere creativă care există în afara unui sistem dominant de valori și critici hegemonice. În prezent, urmează studiile doctorale la Universitatea Goldsmiths din Londra și susține cursuri la UNARTE București. În expoziții solo și de grup a avut multiple participări la Bienala de Artă de la Veneția, Festivalul Internațional de Film Rotterdam, Centrul Pompidou și Galeria Națională Jeu de Paume Paris, Kunsthalle Winterthur, Muzeul Național Reina Sofia Madrid, Bienala Gwangju 2010, Centrul de Artă Contemporană Castelul Ujazdowki Varșovia, MNAC (Muzeul Național de Artă Contemporană), București. A primit Premiul pentru Artiste Excepționale „Visual Artist Prize 3Arts”, Premiul Silver pentru Filmul Impakt, Rezidența Internațională la Recollets, Cité des Arts Paris, Constantin Brancusi etc.

IULIANA DUMITRU este specialist în arhivare în cadrul Muzeului Țăranului Român și autoarea unei cercetări de specialitate axată pe zona 2 mai și Vama Veche.

CĂTĂLIN GHEORGHE este conferențiar universitar, teoretician, curator și editor. Predă cursuri de Teorii și practici ale cercetării artistice, Studii și practici curatoriale și Studii vizuale aplicative la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Este editor al seriei de publicații Vector – cercetare critică în context și curator al platformei educaționale de cercetare critică și producție artistică Vector – studio de practici și dezbateri artistice.

KOPACZ KUND este artist preocupat de temele ecologiei și arhivelor și cadru didactic la Universitatea Catolică Eszterházy Károly (UCEK), Institutul de Arte Vizuale și Teoria Artei din orașul Eger, unde predă și organizează arhivele unui program de studii unic – BA in Nature Art.

CRISTINA MORARU este curator și teoretician. Deține un doctorat în estetică la Universitatea Al. I. Cuza și este asistent universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Este (co)editor al publicației academice Studies in Visual Arts and Communication și membru fondator al Centrului de Fotografie Contemporană (C.F.C.). A participat în programe de studii internaționale la NCCR Universität Basel, Freie Universität Berlin, Universität Wien, HDK-Valand Academy Göteborg, Hochschule Luzern, Leuphana Universität Lüneburg, Universität Hamburg ș.a.

RALUCA OANCEA (Nestor) este lector la Universitatea Națională de Arte din București unde predă estetică și artă media. Profilul său interdisciplinar include o licență în filosofia culturii și una în computere, un masterat în arte vizuale și un doctorat în teorie media, centrat pe investigarea noilor și vechilor categorii estetice care circumscriu fotografia, filmul și arta digitală cât și pe relația dintre noile tehnologii și arta contemporană. Ea este, de asemenea, curator independent și autor de texte pentru publicații culturale și academice ca: Praesens, Camera Austria, Ekphrasis, Eikon, Vremea, Scena9, Zeppelin, Revista ARTA, Revista de Filosofie, Annals of the University of Bucharest.

RALUCA PARASCHIV (Ionescu) este artistă vizuală și lector la UNARTE București unde susține cursurile de Semiotica vizualului și Comunicare în artele vizuale. Cu un parcurs profesional transversal în domeniile artei contemporane, teoriei vizuale și științelor comunicării, este interesată de relația artă/cultură/educație – public – spațiu urban/spațiu social. Este unul dintre inițiatorii și coordonatorii proiectelor interdisciplinare de cercetare actuală și promovare a arhivelor și artei contemporane românești (RoArchive, ArhivART, DPlatform, Archive4U)

EMIL CRISTIAN GHIȚĂ este artist vizual si manager cultural, ce activează în zona de ecologie, arhive și artă contemporană. Timp de trei ani a activat ca Project Manager Cultural în cadrul Centrului Ceh din București, iar în 2021, alături de Alexandra Dumitrescu, a pus bazele proiectul Eforie Colorat – Gradina Cinemascop. De-a lungul timpului, a fost implicat în mai multe proiecte precum PlatformD, costode în cadrul Bienalei de la Veneția, membru fondator al proiectului CAZUL 101, cofondator al Festivalului de Film Cinemascop și Intervenție Culturală. Este unul din editorii albumului Made in CZ found in RO și curator al mai multor expoziții din cadrul Future Museum. A fost, de asemenea, curatorul altor expoziții, precum Czechoslovak Home, Czech Image Pop-up Exhibition. A participat la mai multe expoziții de grup, iar unul din proiectele sale de cercetare s-a finalizat cu o expoziție personală, intitulată RafinX – o cercetare a uneia dintre cele mai mari si mai vechi rafinării din Europa. Este unul dintre inițiatorii proiectului Arhivele Litoralului, iar arhiva  sa cuprinde peste 500 de artefacte, de la vederi, albume private, de la cărți și reviste, la postere sau obiecte suvenir. Această colecții este unul dintre subiectele de interes ale cercetării, alături de alte colecții publice și private.

ALEXANDRA DUMITRESCU este specializată în științe politice și este  interesată de dezvoltarea comunitară a zonelor cu acces limitat la cultură. În ultimii ani și-a concentrat activitatea în zona de management cultural, ca fondator al proiectului Eforie Colorat, Intervenție Culturala, AggressiON/OFF sau Arhivele Litoralului. Activează de peste 10 ani în zona de producție foto-video unde, de-a lungul timpului, a fost implicată în diferite proiecte, ocupând funcții de D.O.P., Art Director, video editor și asistent regie.

IULIA PANĂ este artistă vizuală și poetă, profesor de Artă Fotografică la Centrul Cultural „Teodor Th Burada” din Constanța, are un Master în Arte Plastice Vizuale și un Master în Comunicare, Relații Publice-Publicitate. Are în palmares expoziții personale și de grup, dar și volume de versuri, majoritatea dintre ele premiate. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România (din 1999), a Uniunii Ziariștilor din România (din 1995), a Uniunii Artiștilor Plastici (din 2015),  precum și membră PEN Club România (din 2018).

Să dăruim copiilor povești, povestiri, istorioare. Să nu uităm cum acestea le captează atenția și îi ajută să-și dezvolte imaginația și limbajul și îi ajută să înțeleagă.

Fabulele pentru copii au o semnificație anume, deoarece, cu ajutorul emoțiilor ivite se exercită o puternică influență asupra copilului, asupra principiilor morale sănătoase. De la simplu la complex, de la cea mai ușoară la cea mai dificilă, de la cea cunoscută la necunoscută, fabula și învățătura ei va conduce copilul spre viață, spre realitate. Fabula ajută micuțul să își dezvolte capacitatea profundă de a interioriza o lectură, capacitatea de a analiza, generaliza, aplica, precum și capacitatea de a conduce morala fabulei spre viața de zi cu zi.

Poveste alegorică, în versuri sau în proză, fabula aduce în prim plan animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri personificate care satirizează anumite defecte ale oamenilor, cu scopul de a le îndrepta, desigur; este mereu interesantă povestioara în sine însă și morala din final.

Să ne reamintim câteva fabule ce îi vor încânta pe cei mici și mari, deopotrivă!

Măgarul, vulpea și leul

Se spune că o dată, măgarul și vulpea și-au unit forțele și au ieșit la vânătoare. Peste un timp, însă, au dat în calea lor de un leu. Vulpea s-a temut, a simțit pericolul imediat, și s-a apropiat de leu promițându-i că îi va aduce măgarul pe tavă dacă îi va da cuvântul că ei nu o să îi facă niciun rău. Leul i-a promis, iar vulpea a păcălit măgarul spunându-i că îl duce la adăpost, rugându-l să se refugieze într-o groapă adâncă. Leul, văzând că măgarul era deja de acum o pradă sigură, a nimicit imediat vulpea, apoi măgarul i-a devenit pradă.

Această fabulă ne învață că niciodată nu trebuie să ne trădăm prietenii de frica dușmanilor, să ne respectăm cuvântul dat și ne arată că de vom trăda, vom fi trădați la rândul nostru!

Iepurele și broasca țestoasă

Într-o zi, un iepure mândru și rapid a văzut cum o broască țestoasă se plimba pe drum și se apropia de el. Iepurele a început să-și bată joc de încetineala țestoasei și de lungimea picioarelor sale. Cu toate acestea, broasca țestoasă a răspuns că este sigură că, în ciuda vitezei mari a iepurelui, este capabilă să o câștige într-o cursă cu acesta.

Iepurele, sigur de victoria sa și considerând provocarea imposibil de pierdut, a acceptat. Ambii i-au cerut vulpii să îi jurizeze, iar corbul a devenit judecător.

Când a sosit ziua competiției, la începutul cursei, iepurele și broasca țestoasă au pășit la linia de plecare în același timp. Broasca țestoasă a pornit și a înaintat fără oprire, dar încet.

Iepurele zbughit-o foarte rapid și, văzând că are un mare avantaj față de broasca țestoasă, a decis să se oprească și să se odihnească din când în când. La un moment dat, iepurele a și adormit. Broasca țestoasa,  tenace, a continuat sa avanseze.

Când iepurele s-a trezit, a descoperit că broasca țestoasă era pe punctul de a trece linia de sosire. Chiar dacă a fugit cu toată viteza, era prea târziu și în cele din urmă broasca țestoasă a câștigat cursa.

Fabula aceasta ne învață că munca grea, perseverența, tenacitatea și efortul ne vor conduce către obiectivele noastre, chiar dacă ritmul este încet. Important este să nu renunțăm!. De asemenea, ne permite să vedem cum aroganța, lipsa de perseverență, ne pot face să pierdem oportunități și să nu ne atingem obiectivele.

Pornim în luna august să dăruim povești cu tâlc, fabule pline de învățăminte; să îi citim pe Esop, La Fontaine, Grigore Alexandrescu, Anton Pann, Alecu Donici și alții pentru copiii noștri și pentru copiii din noi!

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea III

Una dintre cele mai iubite evanghelii apocrife ale creștinismului este cea atribuită lui Iacov, fratele Domnului, care a transmis foarte multe elemente tradiției Bisericii, care la rândul ei, le-a respins cu promptitudine în mai toată vremea. Conținutul textului se remarcă printr-o naivitate deosebită, prin lipsa de profunzime teologică specifică scrierilor nou-testamentare canonice. Motivul atribuirii textului prezentei evangheliei fratelui lui Hristos este unul foarte ușor de înțeles: pentru a putea fi ușor acceptat de comunitatea creștină și a beneficia de autoritatea pe care Iacov o avea, conform tradiției, în Biserică.

Așa cum am precizat și în articolul precedent, timpul scrierii acestei evanghelii este probabil mijlocul secolului II d.Hr., textul fiind redactat, probabil, potrivit cercetătorilor contemporani, de un grup de creștini proveniți dintre neamuri sau conform altor specialiști, textul aparține unui autor iudeo-creștin, bun cunoscător al Vechiului Testament, însă nefamiliarizat cu peisajele Țării sfinte, prin prisma descrierilor pe care acesta le face diferitelor locuri din Tărâmul Sfânt. Importanța acestei scrieri este dată mai ales de vechimea sa, răspândirea ei în Biserica Primară și influența sa în arta și credința creștină, mai ales prin prisma contribuției dogmatice în ceea ce privește învățătura Bisericii despre pururea-fecioria Maicii Domnului.

Lucrarea este împărțită, prin prisma conținutului, în trei părți: Viața Fecioarei dinainte de nașterea lui Hristos (Cap. 1-16), nașterea lui Mesia și minunile ce s-au întâmplat o dată cu aceasta (Cap. 17-21), și moartea sfântului Zaharia (Cap. 22-24), lucrarea sfârșindu-se cu un epilog (Cap. 25).

Prima parte descrie nașterea cea minunată a Maicii Domnului, din Ioachim și Ana, care erau sterpi și pentru aceasta, marginalizați de societatea civilă iudaică, fiind considerați blestemați de Dumnezeu. Ana se roagă Domnului zicând: „Dumnezeul părinților noștri, auzi-mă pe mine și mă binecuvintează așa cum ai făcut cu Sara, dându-i ei fiu pe Isaac!” (2, 4). Un înger al Domnului îi răspunde: „Ana, Ana, Domnul ți-a auzit rugăciunea ta. Iată, vei zămisli și vei da naștere, iar despre rodul pântecelui tău se va vorbi în lumea toată” (4, 1). Cu această ocazie, Ana promite ca rodul acesta să fie afierosit Domnului.

Aflând la momentul nașterii de la moașă că are o pruncă, Ana s-a bucurat și a zis „Sufletul meu saltă în această zi!”. Iar după ce a așezat prunca în patul ei, s-a curățit, a hrănit-o și a numit-o Maria (5, 2).  Maria a fost adusă la templu la vârsta de trei ani, iar preotul, primind-o a sărutat-o și a binecuvântat-o zicând: ”Domnul Dumnezeu a mărit numele tău peste toate neamurile; prin tine Domnul va arăta mântuirea Sa fiilor lui Israil în zilele cele mai de pe urmă” (7, 2). La vârsta de doisprezece ani, este dată lui Iosif pentru a avea grijă de ea căci, potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif era un văduv în vârstă care deja avusese alți copii.

Capitolele X-XI păstrează același fir narativ cu cel al evangheliilor canonice în ceea ce privește nașterea Domnului; fecioara Maria primește veste de la înger că va zămisli în mod minunat prunc prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta îi zice: „aici e roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (XI,3).

Potrivit Protoevangheliei lui Iacob, Iosif, întorcându-se înapoi în locul unde se afla fecioara, fiind plecat din cauza muncii și aflând că Maria purta în pântece prunc, a început a plânge, crezând că nu a putut să își împlinească datoria față de fecioara care îi fusese dată în grijă. Văzând îndoiala sa, îngerul i s-a înfățișat, zicându-i: „Nu te teme pentru aceasta fecioară, căci pruncul din ea este rodul Duhului Sfânt. Ea va naște fiu și Îl va chema Iisus. Căci El va mântui oamenii de ale lor păcate” (XIV, 2).

Mai târziu, când scribul Anas a descoperit că Maria purta în pântec, l-a acuzat pe Iosif înaintea unui preot că nu a respectat fecioria tinerei. Iosif și Maria au depus mărturie înaintea preotului și au fost supuși încercărilor pentru femeia bănuită de adulter (descrise pe larg la Numeri 5:11-31), dovedindu-se astfel curăția lor.

Un aspect important  descris de „Iacob” în lucrarea sa este problema pururea-fecioriei a Maicii Domnului. Concepția curată a fost deja amintită în buna veste transmisă de înger, însă evanghelia prezintă și Nașterea Domnului într-o manieră miraculoasă: apropiindu-se momentul nașterii, Iosif a căutat o moașă și întorcându-se cu ea, au văzut un nor luminos ce a acoperit peștera unde Fecioara zăcea. „Deodată, norul s-a depărtat și lumină mare s-a făcut în peșteră, încât nu puteau privi cu ochii înspre ea. Mai apoi, ea a început să dispară, făcând loc pruncului să fie văzut, iar el a căutat sânul maicii Sale, Maria. Atunci moașa a plâns și a strigat: Ce mare este ziua aceasta, căci am văzut această minune nouă” (XIX, 2). Plecând de la peșteră, moașa a văzut-o pe Salome și i-a zis: „Salome, trebui să îți povestesc această minune nemaivăzută. O fecioară a dat naștere, ceea ce, după fire umană și după cum știi și tu, este cu neputință” (XIX, 3). Salome nu a crezut cuvintelor moașei și de aceea ea a primit pedeapsă de la Dumnezeu, uscându-i-se mâna. Apropiindu-se mai apoi de copil și atingându-l, ea primește vindecare.

Protoevanghelia prezintă, asemenea scrierilor canonice, plecarea magilor și uciderea pruncilor de către Irod la auzul veștii că s-a născut Împăratul lui Israel. Aici, textul diferă față de varianta canonică, fiindcă Iosif și Maria nu iau calea Egiptului, ci Maria îl ascunde în fașă pe prunc și îl ascunde în ieslea unui han. Iar Elisabeta, mama lui Ioan, Înaintemergătorul, fuge în munți cu fiul ei. Ajunsă la baza munților, ea înalță o rugăciune, iar muntele se deschide pentru a-i adăposti pe cei doi și un înger este trimis pentru a străjui urcarea potrivnicilor în munte. Irod însă, își trimite ostașii la Zaharia arhiereul, care refuză să mărturisească unde stă ascuns fiul său și pentru aceasta, este ucis pe treptele templului. Urmașul său este dreptul Simeon, care mai târziu îl va purta pe pruncul Iisus în brațele sale, la intrarea în templu.

Unii cercetători au acuzat Protoevanghelia lui Iacob de docetism (erezie aparținând creștinismului primar, ce susținea că natura umană a lui Hristos este doar o iluzie, o aparență înșelătoare, El neîmbrăcând vreodată haina trupului omenesc), prin prisma modului de prezentare a Nașterii Domnului. Însă faptul că după naștere pruncul a cerut sân, dovedește întocmai realitatea laturii sale umane. Pe de altă parte, prezența norului de lumină ne aduce aminte de teofaniile din Vechiul și Noul Testament, care subliniază latura divină a nou-născutului. Astfel, lucrarea nu ar trebui acuzată nici de docetism, nici de adopționism, care susține că Hristos a dus viață pur omenească până la momentul începerii misiunii Sale pastorale, când primește puteri divine.

Alte informații cu privire la viața Fecioarei Maria se găsesc și în Evanghelia copilăriei lui Hristos, însă, textul acela este de factură gnostică, puternic îmbibat de curentul ereziei gnostice, lipsit de substanță teologică și departe de tradiția comună a Bisericii. El prezintă, de exemplu, cum Hristos a readus la forma umană pe cineva care fusese transformat mai înainte în catâr de o vrăjitoare, sau cum, copil fiind și jucându-se în noroi, a modelat niște păsări și a suflat asupra lor pentru a le aduce la viață.

Putem concluziona, astfel, că Protoevanghelia lui Iacob nu este o lucrarea eretică, în ciuda narațiunilor sale ce țin oarecum de domeniul fantasticului și că reflectă credința sobornicească a Bisericii cu privire la zămislirea și nașterea lui Hristos. Lucrarea, de altfel a avut un puternic impact în domeniul mariologiei, în dezvoltarea dogmei Nașterii Pururea-fecioarei Maria. Chiar dacă Papa Gelasie a decretat scrierea ca fiind necanonică spre finalul sec. V, de conținutul ei se leagă numeroase sărbători din calendarul Bisericii Ortodoxe, cum ar fi aducerea la Templu a Maicii Domnului, Nașterea Fecioarei Maria și sărbătoarea sfinților Ioachim și Ana.

Copiii au pasiuni diferite, în funcție de personalitatea sa, iar părinții, de obicei, trebuie să-i încurajeze necondiționat. Unele pasiuni se transformă chiar și în carieră, fix cum își dorește David Cosma Cristofor. El practică karting. Este stăpânul unui kart care ajunge și la 100 km/h. Poartă  o plăcere pentru viteză și adrenalină, plăcere descoperită încă de mic, de când se urca alături de tatăl său la volanul mașinii familiei. La 6 ani pilota deja un kart, iar la scurt timp era pe podium, cântând pentru el imnul României.

Fără să-și neglijeze școala, în 2017, David iese campion național la electrice în primul an de karting profesionist. În 2018, obține titlul de Vicecampion Romanian Karting Masters la clasa Mini. În următorul an, iese Campion Național Romanian Karting Masters la clasa Mini, iar în 2020 se mândrește cu titlul de Campion Național clasa Mini. În 2021, anunță că este câștigător de finala WSK Open Cup la Adria, campion național la clasa Mini, locul 2 la Trofeo Primavera si Andrea Margutti, ambele competiții având nivel de WSK.

Nu se oprește aici. Promite mult și multe. Să-l cunoaștem mai bine pe David Cosma Cristofor, o matrice în lumea motorsportului românesc!

David, cum a fost acest an pentru tine? Cum l-ai putea descrie având în vedere că tu faci și karting la nivel înalt?

Pentru mine anul acesta a fost un an de tranziție de la categoria mini la categoria junior, o trecere destul de dificilă și totuși extrem de provocatoare. Viața mea este dedicată acestui sport și sunt fericit că am această oportunitate să-l pot practica la cel mai înalt nivel.

Unde te găsim în momentul prezent?

Momentan am mult de muncă să ajung unde visez. Important este că tot ce fac, fac cu pasiune și bucurie.

Ești puștiul-minune al kartingului. Ești văzut ca un reper. Cât de mult te privilegiază?

„Puștiul minune” e prea mult spus. Sunt un copil normal care a avut susținerea celor dragi să pot practica karting la nivelul pe care mi-l doresc. Sunt doar puțin mai norocos decât alți piloți. Mă bucur să știu că sunt un reper pentru alți piloți și mă simt onorat că munca mea îi influențează în bine să nu renunțe atunci când au un eșec și să-și dorească să lupte să ajungă în vârf.

Ești în top 5 la nivel mondial. Ce trebuie să aibă un copil ca să ajungă ca tine?

Am fost anul trecut numărul 1 câștigând wsk final cup la categoria mini 60. Anul acesta nu pot visa la un astfel de titlu, fiind primul an la această categorie unde sunt piloți mai mari cu experiență. Sper, însă, ca anul următor să fiu cât mai aproape de acest titlu sau chiar să-l câștig.

Ce titluri ai obținut în acest an?

În Italia, am câștigat o singură cursă anul acesta la noua categorie și sunt mândru de acest rezultat. Nimeni nu credea acest lucru fiind anul de trecere, de schimbare. În rest, am fost pe podium locul II sau III în alte curse.

Care titlu și care premiu te onorează cel mai mult?

Cel mai important titlu câștigat este campionatul mondial din Italia WSK FINAL CUP, primul meu vis devenit realitate.

Ce înseamnă acest sport pentru tine? Ce te-a învățat?

Pentru mine, kartingul este totul. Greu de descris în cuvinte ce simt când sunt în kart și particip alături de cei mai buni piloți din întreaga lume. M-a învățat să nu renunț niciodată, să fiu disciplinat și responsabil. Fiecare eșec pe care l-am avut m-a făcut să lupt mai mult și să-mi doresc și mai mult să înving. Atunci când am învins și când imnul României se auzea pentru mine pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, satisfacția trăită și bucuria pe care o emanam vor rămâne mereu în sufletul meu.

David, cum ai făcut tu cunoștință cu kartul? Când ai observat că-ți place viteza, adrenalina și energia și ai dorit să practici acest sport la stadiul de performanță?

Viteza și adrenalina am simțit-o la vârsta de 3 ani când orice mașinuță motorizată mă pasiona. Prima oară m-am suit într-un kart dublu alături de tatăl meu. La vârsta de 6 ani s-a întâmplat asta și de atunci a început totul.

Unde te antrenezi și de câte ori pe săptămână?

Mă antrenez în fiecare săptămână miercuri și joi și de vineri până duminică particip la cursă.

Câte sacrificii a presupus kartingul? De care ordin?

Din punctul meu de vedere, kartingul nu implică niciun sacrificiu. Pentru mine kartingul face parte din viața mea și nu văd reușită nicio zi fără karting. Pentru părinții mei, însă, implică multe sacrificii și le mulțumesc pentru toată înțelegerea și susținerea lor.

Cum ai îmbinat în tot acest timp școala cu această activitate extracurriculară? Ușor sau greu a fost?

Pot spune că am avut noroc cu perioada covid, deoarece profesorii au predat în sistem online ceea ce m-a ajutat să pot participa la ore din orice colț al lumii. Anul acesta a fost puțin mai dificil, dar atunci când sunt în țară, pe lângă participarea fizică la școală, zilnic am meditații la materiile importante pentru a putea recupera materia atunci când lipsesc. Am avut noroc de profesori care mă ajută să recuperez foarte rapid și să înțeleg ușor ceea ce pierd când lipsesc.

Ce spun profesorii, dar și colegii despre pasiunea ta?

Majoritatea profesorilor înțeleg și apreciază pasiunea mea pentru acest sport și mă susțin. Niciodată nu mă duc la școală cu temele nefăcute sau nepregătit la vreun examen.

Apropo de pasiune, căci te învârți în jurul ei, care este punctul cel mai înalt în care vrei să ajungi?

Visul oricărui pilot de karting este să ajungă pilot în Formula1 și doar foarte puțini reușesc acest lucru. Pentru mine, important este să evoluez de la cursă la cursă și să fiu bun în ceea ce fac. Și poate viața mă va ajuta să reușesc pe acest plan și să am oportunitatea să lucrez într-o echipă mare cum este Mercedes.

Ai vreun model în acest sport?

Lewis Hamilton.

Ce vrei să te faci când vei mai crește? Ce meserie vrei să îmbrățișezi?

Când voi crește, visez să fiu pilot în Formula 1 și dacă nu voi reuși acest lucru, aș vrea să pot   lucra în zona de telemetrie pentru o echipă din Formula 1. Un vis care, sper, să devină realitate.

La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez. După mai bine de 60 de ani de activitate artistică, în 2019, la vârsta de 90 de ani, aceasta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București, din cauza unor afecțiuni cardiologice.

Studii și carieră artistică

A absolvit liceul „Elena Doamna” din Suceava, urmând ca în perioada 1948 – 1951 să frecventeze Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași. Începând cu anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvind în 1952. A debutat în film în 1964, în Titanic Vals, unul dintre filmele de referință ale anilor de început ai cinematografului românesc.

Figură legendară a teatrului de comedie, Tamara Buciuceanu este supranumită „Doamna comediei românești”, fiind una dintre reprezentantele de aur ale teatrului românesc. De-a lungul carierei artistice, a jucat în peste 25 de filme, fiind prezentă în peisajul teatrului și filmului românesc pentru o perioadă de peste 60 de ani.

Dintre toate rolurile interpretate, cel care a rămas în amintirea unui generații, fiind rolul său emblematic, este cel al profesoarei Isoscel din seria Liceenii. Un alt rol remarcant al Tamarei este cel al moșierei Aneta Duduleanu, în Cuibul de viespi, ecranizare după piesa lui Alexandru Krițescu, Gaițele. Una dintre comediile care s-au bucurat de o apreciere extinsă din partea publicului românesc, Cuibul de viespi, reunește în distribuție, alături de Tamara Buciuceanu, nume sonore precum Gheroghe Dinică,  Coca Andronescu sau Tora Vasilescu.

Scenele marilor teatre ale capitalei au găzduit-o pe Tamara Buciuceanu – Giulești, Bulandra, Teatrul Național de Comedie sau Teatrul Național Ion Luca Caragiale fiind doar câteva dintre acestea. În plus, Tamara a avut și o cariera minunată în televiziune, remarcându-se prin cupletele sale din programele de Revelion.

Încă de la începutul carierei, Tamara Buciuceanu a colaborat cu Radiodifuziunea Română, înregistrând sute de spectacole intrate în fonoteca de aur. Pe termen lung, aceasta a colaborat cu Radioul pentru realizarea emisiunii Unda vesela.

În 2008, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, Tamara Buciuceanu a primit premiul pentru întreaga carieră. În 2012 a primit aceeași distincție în cadrul Premiilor Gopo.  În 2013, în cadrul premiilor Gopo, aceasta a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță într-un rol secundar pentru rolul din filmul de lungmetraj ficțiune Toată lumea din familia noastră.

În 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia, Tamara Buciuceanu a fost decorată de către Casa Regală a României cu Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, cu ocazia celei de-a 23-a aniversare a regelui Mihai I al României. Decorația i-a fost înmânată de principesa moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române.

Filme cu Tamara Buciuceanu:

• Toată lumea din familia noastră (2012) – Ita
• The Princess and the Frog / Prințesa și broscoiul (2009) – Mama Odie
• Nuntă mută (2008) – bunica
• Cuscrele (2005)
• Chirița în provincie (2002) – Coana Chirița
• Telefonul fierbinte (1996) – Titina
• Jocul de-a vacanța (1995) – Madam Vintilă
• Titanic Vals (1994) – Chiriachița, socra lui Spirache
• Liceenii în alertă (1993) – profesoara Isoscel / bătrâna Elvira
• Liceenii Rock ’n’ Roll (1992) – Isoscel
• Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie (1990) – Blanca
• Cuibul de viespi (1987) – moșiera Aneta Duduleanu
• Extemporal la dirigenție (1987) – Isoscel
• Liceenii (1987) – Isoscel
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

Copiilor le plac istorisirile.

Mai mult decât orice.

Ascută cu drag tot ce le dăruim, cu har, în povestiri mari sau mici.

Poveștile le captează atenția și îi ajute să-și dezvolte imaginația și limbajul și îi ajută să înțeleagă. Cei mici pot învăța ceva nou din orice povestioară. Totuși, fabulele, poveștile cu tâlc, cu morală, îi învață despre valori parcă altfel.

Fabula, acest tip de operă epică, are o lungă istorie care provine din antica Mesopotamie. Are un rol moralizator și un rol ce formează, atrage atenția și face să sune în mintea copiilor un clopoțel de argint! Cu siguranță fabula trebuie să facă parte obligatoriu din viața celor mici.

Poveste alegorică, în versuri sau în proză, fabula aduce în prim plan animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri personificate care satirizează anumite defecte ale oamenilor, cu scopul de a le îndrepta, desigur; este mereu interesantă povestioara în sine însă și morala din final.

Se spune că prima fabulă creată în adevăratul sens al cuvântului, în care apare și o morală, este ”Privighetoarea și eretele”, povestită de Hesiod, în lucrarea sa din secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Esop este cel care a devenit pentru noi toți părintele fabulei și un adevărat izvor de inspirație pentru talentați scriitori de mai târziu, cum ar fi Jean de la Fontaine, Grigore Alexandrescu, Anton Pann.

Să ne reamintim câteva fabule ce îi vor încânta pe cei mici și mari, deopotrivă!

Vulpea și strugurii

„O vulpe era extrem de înfometată. Deodată a văzut niște ciorchini delicioși de struguri atârnând de o viță și a vrut să-i prindă cu gura. Nu a putut ajunge la ei pentru că erau foarte sus; s-a îndepărtat, spunând:

-De fapt nici nu-mi plac, sunt foarte verzi … ”

Copiii vor înțelege, desigur, cât de des renunță unii oameni la lucruri pe care le doresc dând vina pe ceva exterior, găsind o scuză. Învățătura fabulei subliniază că oamenii nu pot sa se bucure de ceva la care nu pot ajunge sau la care nu au acces, consolându-se cu gândul că acel lucru probabil nici nu merita atenția lor. Este bine ca băieții și fetele să rețină că atunci când își propun ceva, când au un ideal înalt, dăruirea, sacrificiul, hotărârea contează în atingerea lui.

Porumbelul și furnica

„A fost odată o furnică care, însetată, mergea să bea apă la râu. Cu toate acestea, odată ajunsă acolo, ea a fost dusă de curentul amețitor al apei. S-ar fi înecat, probabil când un porumbel, care era cocoțat pe o ramură de copac din apropiere, a observat -o și s-a repezit să o salveze. După ce a pus-o în siguranță, furnica recunoscătoare a promis că într-o zi îl va ajuta ea pe porumbel, deși este atât de mică.

Timpul a trecut și într-o zi a venit un vânător. Văzând porumbelul pe o creangă de copac, și-a pregătit arma pentru a-l ochi. Furnica, ce se afla în apropiere, a văzut scena și s-a grăbit să-și îndeplinească promisiunea. L-a ciupit pe vânător de călcâi. Acesta, iritat, a aruncat arma. Porumbelul a profitat de ocazie pentru a zbura, și astfel viața lui a fost salvată”.

Prin această fabulă copiii află despre gesturile generoase, despre respectarea cuvântului dat și despre importanța oricărei ființe, indiferent de dimensiunile ei.

Pornim în luna august să dăruim povești cu tâlc, fabule pline de învățăminte, pentru copiii voștri și pentru copiii din voi!

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea III

Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există decât puține locuri din lume lipsite de curent electric, de televizor și de semnal de telefonie mobilă și companiile se străduiesc să le branșeze și pe ele. Așa cum de la unealtă la mașină a avut un salt „ontologic”, și mașina s-a metamorfozat în altceva nou, care nu mai seamănă cu stadiul precedent. Un altceva care nu mai este nici fântâna cu cumpănă a bătrânului chinez, nici motorul lui Corliss. Un altceva care se definește prin puterea incredibilă cu care imersează omul: „pentru a folosi o unealtă, trebuie să mă pot concepe pe mine însumi ca fiind la distanță de unealta pe care o pot apuca sau lăsa, pe care o pot folosi sau nu. […] Acest lucru devine o pură iluzie atunci când creez un macro în WordPerfect cu care îmi organizez notele de subsol. Ca operator, devin parte din sistem” – Ivan Illich[1]. Sistemul devenit global ne pune pe toți în poziția de operatori și de părți componente ale sale, noduri într-o imensă rețea care ne alimentează și pe care o alimentăm 24 de ore din 24. Și ne-a devenit tare familiară imaginea planetei îmbrăcate într-o plasă de semnale electrice, învelite într-o tehnosferă, ca și cum ar fi o mare fotografie de grup, în care nu se vede nimeni.

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit mediul în care trăim astăzi. Dar ce înseamnă că este un mediu și cu ce ne afectează? Neil Postman explică foarte sugestiv natura diferită a mediului tehnologic: se ia un pahar cu apă, iar în el se pune o picătură de vopsea (nu se menționează culoarea, dar bănuiesc că e recomandabilă o nuanță intensă, pentru un contrast viu). Odată ajunsă în apă, picătura se dizolvă încet-încet, colorând-o. Prin această operațiune, ceea ce obținem nu este apă + culoare, ci cu totul altceva – apă colorată. Cele două una s-au făcut, și nici una nu mai e la fel ca înainte. În mod asemănător, spune Postman, atunci când într-o cultură „picurăm” o tehnologie nouă, ceea ce obținem nu este suma „cultură + tehnologie”, ci cu totul altceva – o cultură transformată tehnologic. Tehnologia nu se adaugă pur și simplu la cultură, ci intră într-o anume reacție cu ea, reacție de pe urma căreia nici una dintre ele nu rămâne „pură” și neafectată.

Una dintre consecințe este că acest nou stadiu tehnologic ne propune în mod permanent o ajustare, o transformare. Suntem în paharul cu apă și ne colorăm, indiferent dacă nuanța ne place sau nu. Unealta ori mașina pot fi încă percepute din afară. Mediul, însă, e atotcuprinzător. Poate că de asta, parcă mai pregnant decât oricând, granița dintre interior și exterior devine difuză, iar lumea e în noi la fel de mult cât suntem noi în lume. Pr. Adrian Sorin Mihalache: “lumea ne zidește. […] Conținuturile ei ajung să fie materialul gândurilor și emoțiilor mele, țintă pentru dorințele sau preocupările mele”.[2]

Dimensiunile și forța de pătrundere și de integrare ale acestui sistem mediatic nu se pot compara cu ale nici unui imperiu din istorie, iar posibilitățile pe care le oferă azi tehnologia sunt incontestabil fabuloase și fascinante. Însă există un straniu efect secundar al acestei dezvoltări. El este sesizat de scriitorul SF Arthur C. Clarke, altminteri ateu, în celebra sa butadă: “orice tehnologie suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie”. Și aici ne amintim că există o veche înrudire a tehnologiei cu magia, care confirmată, printre alții, și de sociologul american Richard Stivers:

„Istoric, magia își are rădăcinile în încercarea de a influența natura, care era experiată ca fiind sacră. […] Astăzi, tehnologia este percepută ca fiind o forță mai mare decât cea a naturii, pentru că este folosită cu succes la exploatarea resurselor naturii și la re-crearea naturii. Dacă sacrul este ceea ce noi experiem ca fiind atotputernic, atunci este inevitabil ca tehnologia să înlocuiască natura ca obiect al venerării tacite.”[3] 

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit atât de omniprezentă și se revendică a fi atât de omnipotentă, încât oamenii se raportează la ea ca la ceva sacru (paradoxal, pretinzând în același timp că este neutră). Din lumea laică, fenomenul nu pare să fie prea vizibil, cu excepția situațiilor în care așteptările noastre de la tehnologie sunt absurde în cel mai strident mod. Însă pentru cei credincioși, adică pentru cei care Îl pun pe Dumnezeu drept cauză absolută a tuturor lucrurilor existente, această turnură este extrem de periculoasă. A strămuta oricare dintre atributele Creatorului către o creatură sau o creație poartă în mod tradițional numele de „idolatrie” și este pur și simplu cel mai catastrofal lucru pe care îl poți face în calitate de creștin.

6. THE MEDIUM IS THE IDOL

Avertizările cu privire la idolatrie sunt numeroase atât în Scriptură, cât și în scrierile Părinților și nici una dintre acestea nu lasă de înțeles că idolatria ar fi tolerabilă sau negociabilă. Păcatele lumești – oricât ar fi de numeroase și de oribile – par a fi mai puțin grave decât idolatria, care nu e altceva decât cel mai mare păcat, eroarea supremă și abaterea care nu cunoaște întoarcere: “Închinarea la idolii cei deșerți, care nici n-ar trebui pomeniți, este începutul, pricina și sfârșitul a tot răul”. (Înțelepciunea lui Solomon – 14, 27)

Idolatria este păcatul superlativ, căruia Tertullian îi dedică un întreg tratat, pe care îl începe astfel: „Principala nelegiuire a omenirii, cea mai înaltă vină aruncată asupra lumii, întreaga cauză a judecății este idolatria. Deși orice faptă rea are particularitățile sale, … ea poate fi încadrată în categoria generală a idolatriei.”[4]

Ebraica are mai mulți termeni pentru idoli, care denotă diverse caracteristici ale acestora – mizeria, nerușinarea, oroarea, lipsa de substanță[5]. Printre aceștia, există și doi termeni care accentuează caracterul de obiect material al idolilor.

Unul dintre aceștia este atsav – עָצַב – îl găsim, de pildă, în Isaia 48,5 „Ți-am prezis acestea înainte ca să se întâmple şi auzite ţi le-am făcut ca să nu zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul cel cioplit şi turnat le-a hotărât!» ”. Interesant, atsav (în forma intensivă) înseamnă a fasona, sensul lui principal fiind însă de a fi întristat, a suferi o durere.

Componenta materială a idolatriei este însă mai explicită într-un alt termen – fasil – פְסִיל – pe care îl găsim tradus în românește cu inspirata formulă „chip cioplit”. Aceasta este forma în care îl regăsim în cea de-a doua poruncă – în Ieșirea, cap 20, dar și în Psalmul 77, v. 64, tradus astfel „cu chipurile cioplite i-au stârnit gelozia”[6]. Cuvântul provine din verbul fasal – פָסַל, care înseamnă „a da formă, a fasona, a ciopli” în sensul cel mai propriu (același verb este folosit și în cartea Ieșirii, când Dumnezeu îi spune lui Moise să cioplească tablele de piatră). Termenul acesta îmi pare foarte util, pentru că ne ajută să nu pierdem din vedere că idolatria are adesea o dimensiune tehnologică. Este adevărat că astăzi expresia chip cioplit nu ne mai spune mare lucru; nimeni nu mai cioplește azi, nici în lemn, nici în piatră – acest meșteșug ține de apusa cultură a uneltelor. Dar, în ciuda acestui fapt, nu ar trebui să ne scape din vedere că, atunci când Scriptura vorbește despre „chip cioplit”, se referă de fapt la un artefact neconcordant cu voia lui Dumnezeu, indiferent de metoda de producere a acestuia. Or, bănuiesc că acesta înseamnă că, atâta vreme cât trăim înconjurați de artefacte, suntem datori să discernem care dintre ele pot fi „chipuri cioplite” ale zilelor noastre. Astfel, mă întreb dacă ar fi exagerat să echivalăm chipul cioplit din lumea veche cu chipurile moderne: „chip fabricat”, „chip montat”, „chip configurat” sau, de ce nu, „chip virtual”?

Așadar, avem câteva motive pentru care suntem îndreptățiți să căutăm legăturile subtile dintre fenomenul tehnologic și eroarea idolatră. Nu am fi primii, există câțiva gânditori care au explorat acest teren minat. De pildă, Jacques Ellul – printre altele, filosof, sociolog și teolog – și probabil spiritul cel mai critic și mai radical cu privire fenomenul tehnologic din secolul XX, scria astfel:

“Oamenii divinizează device-ul tehnic. Este universal și spectaculos, înfrânge orice tentative de a-l stăpâni, face ceea ce în mod normal am fi numit miracole, și este în cea mai mare parte incomprehensibil. Este, așadar, Dumnezeu”.[7]

Dacă am corela ideea de idolatrie cu ideea de tehnologie în condițiile de astăzi, în care tehnologia a devenit mediu, ne putem întreba: ne înstrăinează tehnologia de Dumnezeu? Ocupă un loc mai important decât El?[8] Îi atribuim caracteristici care înainte erau rezervate doar Lui? Același Neil Postman oferă un răspuns sintetic, într-un paragraf copleșitor:

“A vorbi despre dumnezeul Tehnologiei – în sensul în care oamenii cred că tehnologia funcționează, în care se bazează pe ea, în care ea promite ceva, în care oamenii se simt îndurerați când li se interzice accesul la ea, în care se bucură când se află în prezența ei; în sensul în care ei sunt încântați când se află în prezența ei, în care ea – pentru cei mai mulți dintre oameni – lucrează pe căi nebănuite, în care oamenii condamnă pe cei care vorbesc împotriva ei; în sensul în care oamenii o privesc cu admirație, în sensul în care – precum niște convertiți – își schimbă stilul de viață, programul zilnic și obiceiurile pentru a o primi în viața lor. Dacă aceasta nu este o formă de credință religioasă, atunci ce este?”[9]

Pentru Postman a fost evident ceea ce nu este deloc clar pentru majoritatea credincioșilor – că relația noastră la tehnologia modernă pare să aibă toate caracteristicile idolatriei. Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce mulți dintre creatorii de azi sădesc această gândire în „uneltele” pe care le produc. Ceea ce vom vedea mai pe îndelete în episodul viitor…

[1] Ivan Illich, The Rivers North of the Future, House of Anansi Press, 2005, p. 158

[2] Diac. Adrian Sorin Mihalache – Ești ceea ce trăiești. Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele duhovnicești ale Filocaliei, Trinitas, 2019, p. 49

[3] Richard Stivers, Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, p. 2. Sublinierea îmi aparține.

[4] Tertullianus, De Idololatria. Critical text, translation and commentary by J. H. Waszink and J.C.M. Van Winden, E.J. Brill, 1987

[5] https://biblehub.com/topical/i/idol.htm

[6] În Septuaginta, vol. 4/I, NEC – Polirom, 2006, coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, p. 210.

[7] Jacques Ellul, Technological Bluff, citat în Peter K. Fallon, The Metaphysics of Media, University of Scranton Press, 2009, p. 197

[8] „Când între noi şi Dumnezeu se interpune ceva ce ne înstrăinează de El, dându-ne în acelaşi timp impresia că pe axa valorilor şi în viaţa noastră ocupă locul cel mai important, acel ceva poate fi numit « idol ». ” (ÎPS Ioachim Băcăuanul), https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/omul-modern-are-propriile-forme-de-idolatrie-80729.html

[9] Neil Postman, The End of Education. Redefining the Value of School, Knopf, 1995, p. 38. Sublinierile îmi aparțin.

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

Una din cele mai iubite și cinstite persoane ale istoriei creștinismului este, fără îndoială, Maica Domnului, care încă din primele secole ale creștinismului, ca fecioară preacurată din al cărei pântec Dumnezeu-Fiul a îmbrăcat haină omenească, a reprezentat un punct al dragostei și cinstei credincioșilor. Dovadă pentru acest fapt stă nu numai numărul mare de sărbători afierosite Preasfintei în calendarul creștin de către tradiția bisericească, dar și unele scrieri aparținând creștinismului timpuriu, a căror scop era aducerea de noi informații și date cu privire la această persoană mult iubită de comunitatea creștină, care nu erau cuprinse în textul celor patru evanghelii și formează tema centrală a articolului nostru.

Așadar, ce sunt evangheliile apocrife?

Termenul apocrif (απόκρυφα) se referă la textele apărute în spațiul bisericesc al primelor secole creștine drept lucrări ale unor cunoscuți apostoli sau personalități ale creștinismului a căror sursă erau fie revelația divină, fie anumite izvoare ascunse ale creștinismului, cunoscute doar de un număr restrâns de aleși, între care se număra, probabil și autorul. Scopul acestor scrieri era zidirea sufletească a credincioșilor cu anumite amănunte care jucau rolul de a întări credința, fie completarea din punct de vedere informațional a scrierilor deja existente (recunoscute de Biserica de mai târziu drept canonice), sau a unor lacune în prezentarea cronologică a evangheliilor a vieții lui Hristos, a Maicii Sale, sau a Apostolilor și a altor personalități ale Bisericii timpurii, într-o așa manieră încât să poată insera, unde puteau, propriile învățături bolnave, de natură eretică, mai ales din grupul gnosticilor.

Importanța acestor texte în viața Bisericii a fost foarte mare, însă cu puternice conotații negative, iar aceasta se datorează efervescenței pe care au provocat-o categoriile acestea de credincioși care au falsificat atitudinea creștină autentică vis-a-vis de viață, venind cu învățături și dogme greșite, cu o teologie șchioapă care nu aducea decât instabilitate în mintea și sufletul credincioșilor. Influența acestor scrieri era atât de mare, încât a determinat unele Biserici locale să recunoască autenticitatea unor lucrări ca Epistola lui Barnaba, Didahiile celor 12 Apostoli, ș.a.m.d. Putem spune că astfel s-a manifestat pronia lui Dumnezeu, încât Biserica a reușit să depășească această criză și să-și exprime unitar conștiința de sine și Tradiția sa apostolică, protejându-se în același timp de orice  învățătură sau interpretare nefavorabilă a evenimentelor nou-testamentare. Cu toate că pentru acele vremuri, textele apocrife au reprezentat un motiv de restriște, ele se dovedesc deosebit de valoroase în zilele noastre, aducându-ne înainte multe date spre a fi observate.

Cu alte cuvinte, aflăm despre diverse tendințe care au existat în cercurile Bisericii, despre moravurile, dar și obiceiurile acelor vremuri, despre dorul de veșnicie, durerea și așteptarea primilor creștini, dar și despre diverse curente filosofice apărute în acea perioadă. Foarte rar, aceste texte se referă la narațiuni, sau persoane, care să poată reprezenta un ecou al datelor istorice ale personajelor sau evenimentelor din Noul Testament.

Influența majoră pe care aceste texte au avut-o în sânul Bisericii se reflectă atât prin faptul că ele au reprezentat o sursă de inspirație pentru numeroase lucrări artistice, dar și pentru unele sărbători din calendarul creștin, cum ar fi Intrarea Maicii Domnului în Biserică, sărbătorită pe 21 noiembrie.

Una din lucrările elaborate în primele secole de viață creștină, care abordează tema Maicii Domnului este Evanghelia Maicii Domnului. Această scriere alcătuită din opt capitole, în antichitate, era atribuită Evanghelistului Matei; ea este amintită în lucrările mai multor importanți scriitori bisericești ai Bisericii Răsăritene, cât și Apusene, precum Ieronim, sau Epifanie al Salaminei și probabil, a fost redactată pe parcursul sec. II d.Hr., de către un creștin drept-măritor provenit dintre neamuri. O parte a textului evangheliei se regăsește și în Protoevanghelia lui Iacob.

Primul capitol este atribuit părinților Preasfintei Născătoare, Ioachim și Ana. Capitolul subliniază evlavia lor, reflectată în modul în care aceștia își împărțiseră toate proprietățile: o parte o lăsaseră Templului, o parte o dăduseră celor nevoiași și străinilor, iar a treia parte o păstraseră pentru ei. Din păcate, cei doi nu aveau copii, ceea ce l-a determinat într-o zi pe arhiereul Isahar să-l insulte pe Ioachim și să nu îi primească arderea de tot a sa (jertfa de sânge ce se aducea în cultul iudaic), considerându-l blestemat de Dumnezeu să nu aibă moștenitori. Din cauza rușinii, bărbatul nu se întoarce acasă și se ascunde la țară, cu păstorii săi. În locul acela, conform capitolului doi al cărții, îl găsește îngerul Domnului, care îl anunță că femeia sa cea stearpă va naște o fată pe care o va afierosi templului, care va naște pe Fiul lui Dumnezeu și ca semn al veridicității celor proorocite de înger, îi spune că la întoarcerea sa în Cetatea Sfântă, va vedea pe femeia sa, Ana, așteptându-l la Poarta de Aur (una din porțile Ierusalimului, pe care a intrat mai târziu Însuși Mântuitorul, eveniment pe care Biserica îl cinstește în fiecare an în Duminica Floriilor).

În al treilea capitol, îngerul se întâlnește cu Ana, căreia îi încredințează același mesaj ca lui Ioachim, folosindu-se la fel de Poarta de Aur ca semn al adevărului celor spuse de el. Capitolul se sfârșește cu nașterea și primirea numelui de Maria de către nou-născută, după cum proorocise îngerul mai înainte. Al patrulea capitol prezintă afierosirea Preasfintei Născătoare Templului, la vârsta de trei ani și cum aceasta a provocat mirarea acelor prezenți, întrucât putea să urce fără ajutor treptele Templului. Capitolul cinci vorbește despre viața Preasfintei în Templu, căci primea mesageri ai lui Dumnezeu și vorbea cu îngerii Săi. Ajungând la vârsta de 14 ani și trebuind, conform rigorilor societății iudaice a acelor vremuri să se mărite, Fecioara Maria spre deosebire de celelalte fecioare ale Templului, a refuzat aceasta, dorind să rămână afierosită numai Domnului, jurând să rămână fecioară până la moarte. Atunci, arhiereul neputând a schimba decizia tinerei Maria, a adunat împreună cu sine alte persoane importante ale templului și s-a rugat Domnului pentru rezolvarea problemei. Atunci, s-a auzit o voce din Chivotul Legii, ce era așezat în Sfânta Sfintelor care spunea, conform profeției lui Isaia: „toiag va ieși din rădăcina lui Iesei”, ca toți bărbații aflați la vârsta căsătoriei, să aducă ramuri la altar, iar cel a cărui ramură va înflori, iar pe aceasta un porumbel (semnul Duhului Sfânt) se va așeza pe ea, se va logodi cu Maria.

În capitolul 6 se relatează cum porumbelul, în final, se așează pe ramura lui Iosif, din neamul lui David, bărbat înaintat în vârstă. Capitolul se încheie cu întoarcerea lui Iosif în Betleem pentru a pregăti cele necesare nunții și a Mariei în casa părinților ei împreună cu alte 7 fecioare, pentru a o ajuta.

Capitolul 7 este foarte asemănător cu textul de la Luca 1, 26-38, unde se prezintă Buna-Vestire a Maicii Domnului, singura diferență fiind în cadrul dialogului dintre Fecioara Maria și Arhanghelul Gavriil, legat de modul în care poate o fecioară să ia în pântece fără a cunoaște bărbat. Capitolul următor se aseamănă cu fragmentul de la Matei 1, 18-25 și prezintă intervenția minunată a îngerului în visul lui Iosif, de a nu o alunga pe Fecioara Maria întrucât rămăsese grea. Singura diferență este legată de faptul că în scrierea apocrifă se prezintă căsătoria Fecioarei cu Iosif la porunca Îngerului, în timp ce evangheliile canonice mereu îl prezintă pe Iosif drept logodnicul acesteia sau drept slujitor. Epilogul Evangheliei Nașterii Mariei se termină cu o mărturia cu privire la autenticitatea scrierii: „Și l-a născut pe fiul său, după cum ne învață și sfinții Evangheliști, pe Domnul Nostru Iisus Hristos, care, împreună cu Tatăl, ca fiu, și cu Duhul Sfânt trăiesc și împărățesc în veci.”

Bibliografie

Απόκρυφα Κείμενα της Καινής Διαθήκης, Vol. I, Editura Pirinos Kosmos, Karellas, 1991.

Ioannis Karavidopoulos, Απόκρυφα Χριστιανικά Κείμενα, Vol. I, Editura Pournaras, Salonic, 1999.

Edgar Hennecke, Wilheim Schneemelcher, Neutestamentliche Apokryphen, trad. în lb. engleză de Robert McLachlan Wilson, Editura the Westminster Press, Londra, 1959.

Montague Rhodes James, The Apocryphal New Testament, Ed. Oxford University Press, Oxford, 1924.

Când era mică, Anca Cernea visa să devină balerină, să poarte tutuuri, un simbol al grației, să facă piruete amețitoare, să impresioneze prin eleganță și să primească aplauze la scenă deschisă. Planurile și activitățile din prezent nu coincid cu cele din vremea copilăriei, însă tot în zona artei s-a dus ca scenografă de teatru și film, actriță, ilustratoare de cărți. O mai găsim și printre copii, în mijlocul lor, la fel de creativă.

Se simte întregită odată cu responsabilitățile pe care le îndeplinește în cele trei domenii. Crede cu tărie că se îmbină armonios teatrul și pedagogia, ambele afirmând că te împing la multă interacțiune socială.  Desenul este o ocupație izolată, dar pe care o face cu relaxare, cu detașare de cotidian, când e doar cu ea prezentă, fără să simtă vreo presiune. „Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte”, exclamă artista Anca.

N-a fost să fie o balerină, dar a rămas o îndrăgostită de frumos, de unde își ia și inspirația. Se învârte în jurul creativității și tot ce iese de pe mâna ei este de admirat. Să o cunoaștem!

Anca, la ce proiecte lucrezi în prezent?

Lucrez cu soțul meu, regizorul Marcel Top, la niște traduceri pentru un viitor spectacol de teatru. Nu-ți spun încă numele, e surpriză.

Însă te invit la un spectacol pentru care am făcut scenografia la începutul acestui an: “Paracliserul” de Marin Sorescu. Este un one man show Claudiu Bleonț, un spectacol despre credință (îndoială, revoltă, acceptare, căință). E un spectacol ca un balsam pentru sufletul omului.

Tu ești cunoscută ca actriță pentru că asta te recomandă și diplomele, dar ești și ilustratoare de cărți, designer de costume de teatru, scenografă. În ce domeniu activezi cel mai mult și-ți lași amprenta cu succes?

În ultimul timp m-am preocupat foarte mult de pedagogie. Simt că acolo e cel mai mult nevoie de implicarea mea. Îi cunosc bine pe copii, le înțeleg dorințele și nevoile, mă pricep să le întrețin entuziasmul. Și ei îmi răspund cu afecțiune înzecită. Când ne întâlnim, se strâng în jurul meu și mi se pare că am “o crinolină” formată din copii: îmi povestesc toți deodată ce s-a mai întâmplat extraordinar, îmi arată cum i-a zgâriat pisica, ce jucării au primit de ziua lor, îmi fac inele din ceară colorată și coliere din sfoară. Asemenea dovezi de iubire și asemenea răsfăț mă obligă să dau totul, în schimb.

Pentru mine e important să știu că le pot oferi o felie de copilărie fericită și că educația pe care le-o transmit îi responsabilizează și îi pregătește pentru lumea de azi și de mâine.

Totuși, unde este spațiul în care te simți cea mai autentică și nu te îndepărtezi de eul tău?

Se pare că sunt nomadă: mă simt bine în mișcare. Nu mă îndepărtez de eul meu cu niciunul din proiectele de care mă ocup. De fiecare dată când trec de la teatru sau pedagogie la desen, parcă îmi iau o vacanță și mă regenerez. Cred că sunt trei domenii creative care se echilibrează foarte bine: teatrul și pedagogia te obligă la multă interacțiune socială, iar desenul este o ocupație solitară. Nu cred că aș putea să le fac pe unele fără celelalte.

Ultima oară când am vorbit ai zis că pregătești o serie de cărți de basme ilustrate. Ce-mi poți dezvălui acum despre ele?

Editura Cetatea Romei, care a scos primul volum de basme maramureșene, “Bătrânul împărat și păsările dragostei”, culese de antropologul Pamfil Bilțiu, ține mult la metodele tradiționale de promovare: în școli, în mijlocul copiilor. Pandemia a frânat procesul de distribuire a primului volum. Din acest motiv, abia în primăvara următoare vom începe lucrul la următoarele volume.

Am ilustrat în schimb două basme ucrainene. Îți trimit o imagine din basmul Ivasyk Telesyk, în care o lebădă albă salvează un tânăr încolțit de balauri.

Am organizat și un concurs de ilustrație pentru copii, pe baza basmului ucrainean “Mănușa”. Este o poveste frumoasă despre ospitalitate: în mănușa albă pe care a pierdut-o un băiețel în zăpadă își găsesc adăpost 7 animale: o cârtiță, un iepure, un arici, o bufniță, un bursuc, o vulpe și un urs brun. Când apare șoricelul, gâdilă cu mustățile lui nasul ursului, ursul strănută, animalele se împrăștie, iar băiețelul își recuperează mănușa, și scapă astfel de pedeapsa pe care i-o pregătise bunica lui. Acesta a fost cea mai la îndemână modalitate de a-i face pe copiii români să înțeleagă situația copiilor refugiați. Am ales să le vorbim celor mici despre basmele Ucrainei, nu direct despre ororile războiului.

Ce înseamnă pentru tine să ilustrezi basme?

Libertate. Recuperarea copilăriei. Am ilustrat până acum doar basme populare, majoritatea preluate direct de la țărani. Fiecare povestitor dă mai departe basmele așa cum și le amintește și cum le-a priceput, le trece prin filtrul fanteziei, al experienței de viață și al înțelepciunii proprii. De aceea, și eu mă simt liberă să le redau în imagini așa cum le înțeleg, să le trec prin filtrul meu. Colaborarea cu editura este una pe care și-ar dori-o orice artist: îmi lasă libertate și îmi oferă încredere totală, doar se minunează de rezultate, niciodată nu aduce obiecții.

De când pictezi, Anca? Este pictura forma de artă în care simți că te detașezi de situațiile cotidiene?

Pictez din grădiniță. Da, pictura îmi e de mare ajutor. Mă echilibrează și fizic și spiritual. Este o formă de meditație: îmi curăță gândurile, îmi relaxează corpul, îmi reglează respirația. Asta atunci când desenez ceea ce îmi doresc eu, în ritmul pe care îl aleg eu. Când apar constrângerile impuse din exterior, există riscul să nu mai funcționeze vraja.

Care a fost prima persoană care a remarcat înclinațiile tale?

Îmi amintesc că tatăl meu s-a minunat odată de forma unui nor pe care l-am desenat. E una din primele mele amintiri. Un nor poate avea orice formă. Prin urmare, cred că tata a vrut doar să mă încurajeze. Însă eu am dedus că am talent la desen și nimeni nu mi-a mai scos vreodată din cap această convingere.

Te simți creativă mereu?

Am mereu chef de joacă. Și cred că la mine creativitatea este în strânsă legătură cu joaca. Nu mă iau prea în serios atunci când creez. Sunt și foarte deschisă. Mă încântă și mă inspiră creativitatea celor din jurul meu. Deci nu-mi amintesc să fi avut blocaje creative, mereu găsesc portițe deschise.

Dar despre „Fir de ROZmarin”, proiectul tău personal, ce-mi poți spune?

Am lansat de curând, împreună cu prietena mea, Gabriela Athanasovici, site-ul https://rozmarin-concept.com/, unde lucrările mele apar printate pe accesorii de mătase: eșarfe și brățări de mătase naturală, măști de somn, batiste, perne decorative. Toate produsele sunt lucrate manual, din materiale naturale, în mici ateliere locale.

Imaginile create de mine pentru accesoriile ROZMARIN CONCEPT fac referire la basmele românești și universale, la credințele strămoșești, dar și la evenimentele importante din viața fiecărui om contemporan.

De ce ai ales denumirea ROZMARIN CONCEPT?

ROZMARINUL este planta aducerii aminte. Ofelia îi dăruiește lui Hamlet un mănunchi de rozmarin atunci când îi cere să nu o uite. (Planta chiar are proprietăți terapeutice, nu doar simbolice.) Am vrut să creez accesorii care adună în ele amintiri, care creează o punte între trecut și viitor. Mulți oameni aleg aceste obiecte prețioase pentru a le oferi drept cadou, pentru că sunt cadouri memorabile, pentru că valoarea de simbol a produselor lor depășește valoarea lor materială.

Toți avem modele care ne inspiră și luăm ce  e mai bun de la ei. Sunt oameni care te-au inspirat pe tot parcursul carierei tale?

Foarte mulți. Orice om din jurul meu este o inspirație. În general apreciez oamenii  în momentele lor de inocență, entuziasm și generozitate. Toți avem astfel de momente. Cel mai mult mă inspiră tinerii. Însă nu pot să spun că îi iau drept modele. Mă regăsesc în bucuria lor și îmi place să îi am în preajmă. Modelul după care vreau să evoluez îl iau dinăuntrul meu. Poate amintirea mamei mele mă inspiră, dar e tot înăuntrul meu.

Apropo de carieră, cum ți-ai defini traseul profesional?

Destul de imprevizibil. Îmi plac schimbările și îmi place să schimb din când în când traseul cu 180 de grade. Însă nu brusc, pentru că vreau să fac temeinic ceea ce fac.

Coincid visurile și aspirațiile tale când erai mică cu ce faci în prezent?

Am ales ce mi se potrivea. Mă amuză faptul că majoritatea fetițelor din “crinolina” mea își doresc să devină actrițe sau desenatoare. Eu când eram mică doream să devin balerină.

Cum jonglezi cu atribuțiile de mamă și cu cele de femeie de carieră?

Jonglez cum mă pricep mai bine. Nimic nu-mi iese ca la carte. Norocul meu este că băiatul meu, Nichita, are umor. Și foarte multă empatie, nu mă judecă. Acum e deja adolescent și în multe privințe se descurcă de unul singur.

Și dacă tot am pomenit de faptul că ești mamă, ce ai vrea să învețe copilul tău de la tine, poate, din greșelile tale?

Personalitatea lui Nichita e foarte diferită de a mea. Va învăța din propriile lui greșeli. Sunt liniștită pentru că e un om foarte cald și generos și își atrage prieteni care sunt la fel ca el. Știu că fundația este solidă. De restul se va ocupa viața.

Provocările pentru generația lui sunt cu totul diferite față de provocările generației noastre. Sper să aibă puterea și inspirația de a alege ce e mai bun pentru el din toate tentațiile și posibilitățile pe care i le pune la picioare lumea contemporană. Aș vrea să învețe să fie echilibrat, cu atenția și grija îndreptate și spre interior și spre exterior. Eu mă străduiam mult să îi mulțumesc pe cei din jurul meu și ignoram nevoile mele. Dar mi-am învățat lecția.

Ce ar trebui să mai știm despre Anca Cernea?

Că am două mătuși senzaționale- Rodica, sora tatălui meu și Zamfira, sora mamei mele.

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai făcut în viață?

Cred că atunci când l-am ales pe soțul meu am făcut pasul cel mai curajos. Din doi artiști cu personalități diametral opuse în aceeași familie rezultă o combinație destul de explozivă. Însă dacă m-aș întoarce la momentul acela, probabil aș face aceeași alegere.

Lasă-ți un gând, iar peste un deceniu, poate, când vei reveni la materialul cu noi două, să ții cont de el.

Uite, sunt foarte curioasă cum va evolua arta vizuală creată de inteligența artificială și în ce fel se va manifesta creativitatea umană în această colaborare cu AI. Sunt curioasă cum se vor soluționa problemele etice care decurg din ritmul foarte alert în care se mișcă omenirea.

4 august 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă joi, 4 august 2022, de la ora 18.00, la Sala Media, la lansarea cărții Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman, de Elena Chirilă.

Invitat special: conf. dr. Maria-Luiza Dumitru Oancea de la Universitatea București

Elena Chirilă are o activitate didactică de 16 ani la catedra de limbi clasice, la școli și licee de prestigiu din București, este autoare a unui curs practic de Limba Română pentru Străini, publicat în 2013 și autoarea cărții Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman, publicată în 2022, care o are pe doamna Conf.dr. Maria-Luiza Dumitru Oancea, drept coordonator științific.

Cartea Mitologia, o cale didactică de cunoaștere a psihismului uman oferă perspectiva abordării mitologiei clasice (a mitologiei grecești) dintr-un unghi care permite și invită, prin variatea de activități didactice, fie la o explorare, prin mituri și legende, a aspectelor și trăsăturilor de personalitate a unor divinități mitologice grecești, care pot fi asociate cu trăsături de caracter uman, fie la construirea unui profil de personalitate a divinităților și eroilor mitologici ori pe baza faptelor, ori după simboluri, fie la explorarea și cunoașterea dimensiunilor sufletului uman, fie la realizarea unor desene pe tipuri de vase grecești, fie la identificarea imaginilor din desenele de pe vase grecești, cu trimitere către latura documentară și estetică a acestora.

29-31 iulie 2022

SLOBOZIA

Consiliul Județean Ialomița prin Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” în parteneriat cu Asociația SUONARTE organizează în perioada 29-31 iulie 2022, la Slobozia, cea de-a VI-a Ediție a Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”. Evenimentul face parte din Festivalul Internațional de Dirijat “Ionel Perlea” realizat în scopul promovării personalității marelui dirijor născut în Ialomița și a unei investiții în educația continuă.

Evenimentul se bucură pentru al doilea an consecutiv de un format Internațional, fără limită de vârstă, iar concurenții au oportunitatea de a dirija Orchestra “Ionel Perlea” în toate cele trei etape, repertoriul abordat fiind atât simfonic, cât și de operă.

În urma unei preselecții, pentru etapele live ale Concursului, s-au calificat 23 de concurenți din 16 țări – România, Italia, Austria, Belgia, Olanda, Ucraina, S.U.A, Canada, Argentina, Japonia, China, Coreea de sud și Taiwan.Evenimentul se va încheia Duminică, 31 iulie, când de la ora 19:00, în Sala Europa, va avea loc Concertul Extraordinar “Opera & Symphonic Gala”, dirijat de finaliștii Concursului Internațional de Dirijat “Ionel Perlea”.

Soliștii Galei sunt sopranele Mădălina Constantinescu și Edith Adetu, tenorul Paul Celmare, baritonul David Pogana și basul Marius Boloș, care vor fi acompaniați de Orchestra “Ionel Perlea”, concertmaestru Cristian Balaș. Conceptul regizoral al Galei aparține regizoarei Laura Maria Vlădoiu.

De asemenea, în cadrul Galei vor fi invitați speciali –  dirijorul Adrian Morar (Opera Națională Română Cluj) și soprana Mirella Bunoaica.

La finlul Galei va avea loc decernarea Premiilor, care au o valoare de peste 5000 de euro. De asemenea se vor acorda și Premii Speciale care vor consta în angajamente oferite de instituțiile partenere.

Competiția se bucură de un Juriu format din personalități ale muzicii clasice, cât și din manageri ale unor importante instituții muzicale din țară:

Sabin Păutza – Romania – Președinte juriu

Compozitor, Dirijor și Muzicolog, fondatorul Concursului de Lied “Ionel Perlea”

Irina Hasnaș – Romania

Compozitor, Muzicolog, Editor radio

Daniel Jinga – Romania

Dirijor, Managerul Operei Naționale Bucureși

Antoniu Zamfir – Romania

Managerul Operei Române Craiova

Cristian Lupeș – Romania

Dirijor, Managerul Filarmonicii de Stat Sibiu

Adrian Morar – Romania

Dirijor, Reprezentat al Operei Naționale Române Cluj-Napoca

Biletele pentru Concertul Extraordinar “Opera & Symphonic Gala” se pot achiziționa de la Centrul Cultural “Ionel Perlea”.

www.suonarte.ro

Facebook: https://www.facebook.com/ASOCIATIASUONARTE

Instagram: https://www.instagram.com/suonarte/

Twitter: https://twitter.com/suonarte

Dacă îți dorești să petreci câteva ore departe de freamătul orașului fără a părăsi Bucureștiul și să afli în același timp poveștile din spatele a nenumărate exponate tehnice, Muzeul tehnic din Parcul Carol este locul spre care ar trebui să-ți îndrepți pașii.

Vorbim despre primul muzeu tehnic din România, fondat în anul 1909 de inginerul Dimitrie Leonida, după modelul Muzeului Transportului din Berlin.

Începuturi

La început, muzeul a funcționat în centrul capitalei, pe strada Mendeleev din apropierea Pieței Romane (strada Primăverii se numea atunci), în aceeași clădire cu Școala de electricieni și mecanici, lângă Piața Amzei. Școala funcționa la etaj, în timp ce parterul și subsolul erau alocate muzeului. Aici, în zilele de sâmbătă și duminică, elevii școlii făceau experimente și ofereau explicații publicului, dar după doar trei ani funcționare, Primăria a decis să dea o altă destinație clădirii, iar muzeul a fost mutat într-o clădire improprie pe Bd. Magheru. Abia în 1928, cu ocazia organizării „Primei expoziții de electricitate din România”, muzeului i s-a alocat unul dintre multele pavilioane aflate în Parcul Carol I. Beneficiind acum de un spațiu generos, inginerul Dimitrie Leonida a instalat „nu numai muzeul tehnic, dar și Muzeul românesc, așa că vizitatorii, după ce-și dădeau seama de bogățiile naturale ale țării noastre, treceau în sălile în care li se arăta cum pot să fie folosite prin tehnică aceste bogății”. Șapte ani mai târziu, în anul 1935 muzeului tehnic i s-a oferit o nouă clădire, tot în parcul Carol I, mai spațioasă, construită pe un cadru de beton armat, cu o suprafață de aproximativ 3.000 mp, în care funcționează și astăzi. Dar lucrurile nu au fost atât de liniștite. După ce la 1 mai 1950, Comitetul Provizoriu al Sfatului Popular București decide ca imobilul din parc unde funcționa muzeul tehnic „al Prof. D. Leonida” să treacă în folosința Ministerului Energiei Electrice, Dimitrie Leonida și-a dat seama că singura modalitate de supraviețuire a muzeului este să-l doneze Ministerului Energiei Electrice. Ceea ce și face, pe 10 august 1951. Chiar dacă muzeul a fost donat statului, profesorul Leonida a continuat să se ocupe de organizarea și conducerea lui până la sfârșitul vieții. Documentele vremii mai arată că, în perioada 1951-1954, Muzeul Tehnic a intrat într-un amplu proces de reorganizare și politizare – în conformitate cu noile principii, materialul expus urmând să fie orientat numai pe realizările din URSS și din România, cu unele derogări admise.

După 1989, muzeul a continuat să fascineze și să pună la contribuție mintea celor care au decis să-i treacă pragul dornici de a se întâlni cu istoria, o istorie a tehnicii. De-a lungul timpului, nenumărate evenimente au fost organizate la muzeul din apropierea Patriarhiei. Un exemplu este expoziția dedicată memoriei inventatorului Justin Capră, cunoscut pentru cele peste 100 de invenții înregistrate, în special în domeniul transportului auto individual ecologic, dar mai ales pentru Aparatul de zbor individual cu reacție. În amintirea sa, Muzeul Național Tehnic “prof. ing. Dimitrie Leonida” a organizat o expoziție omagială unde a prezentat câteva din prototipurile realizate de Justin Capră – Rucsacul zburător, realizat în 1956, celebrul Aparat de zbor individual cu reacție (1958), Automobilul Soleta cu profil aerodinamic special, Un automobil nepoluant fără volan și fără pedalier, realizat în 1970, și electroscuterul Oroles. Nici cei mici nu au fost uitați. Împreuna cu familia sau grădinița, copiii cu vârste cuprinse între 6 și 8 ani au fost invitați să participe pe timpul verii la programul educativ-instructiv “De la stele și planete pân’ la ceasul din perete”. În cadrul atelierului, copiii au fost familiarizați, într-o manieră ludică, cu noțiuni despre stele, planete, sateliți, dar și despre gnomoni (un gnomon este partea unui soare care aruncă o umbră), clepsidre, ceasuri cu foc.

Vizită la Muzeul Național Tehnic

În cadrul Muzeului Național Tehnic vizitatorii au ocazia să admire un număr semnificativ de exponate ce marchează momente din istoria științei și tehnicii, muzeul găzduind o colecție de vehicule, una de motorete și motociclete din diferite perioade, precum și biciclete – inclusiv cu roți de lemn. În plus, pot fi observate piese de colecție, dar și machete ale unor fabrici, centrale, locomotive și vagoane.

Prețul pentru vizionarea expoziției de bază sau a celei temporare este de 6 lei/persoană, în timp ce intrarea în ambele expoziții costă 10 lei/persoană. O categorie extinsă de persoane beneficiază de reducere cu 50% a tarifului de intrare – lista completă poate fi consultată aici.

Adresa Muzeului Național Tehnic: Str. General Candiano Popescu nr. 2, sector 4, București

Sursă bibliografică & fotografii: http://mnt-leonida.ro/ | Facebook Muzeul Național Tehnic “prof. ing. Dimitrie Leonida”