Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? – se frământa mama ei.

Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea… își tot repeta tatăl Ligiei.

Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei adolescenți? se tot întreabă Miruna, mama lor.

 

Ne simțim vinovați

Ne simțim destul de des, noi, părinții, vinovați.

De ce nu am ales asta?

Nu ar fi trebuit…

Ar fi trebuit…

Dar dacă….

Sigur, am greșit…

Regret, nu am ales…

Ar fi putut avea asta copiii mei…

Oare de ce nu m-am gândit…

Simt că am ales greșit…

Simt că nu am ales…

Dar dacă aș fi făcut altfel….

 

Sentimente ce te ghidează

Sentimentul acesta, ,,că nu am fost destul sau că nu suntem destul” nu ne dă pace, ne macină, nu ne lasă să dormim.

Suntem dedicați copiilor noștri, am vrea să rezolvăm lucrurile pentru ei, să dăm tot, să facem tot. Tot ce ne stă în putere.

Sentimentul de vinovăție, oricât de neplăcut, când se cuibărește în noi, ca orice altă trăire emoțională, apare pentru a te orienta către soluții mai bune pe care tu, din rolul de părinte, să le vezi.

 

Când vina te îngheață

Vina resimțită ne lasă înghețați, fără sprijin, cu remușcări. Cu sentimentul că am fi pierdut ceva, că nu am fost tot ce ar fi fost bine să fim ca părinți…

Prima reacție, atunci când ne simțim vinovați este sa evităm emoția, să o negăm sau să găsim explicații, scuze pentru lucrurile care ne cauzează aceasta simțire. Aceasta reacție, de fapt, nu face altceva decât să potențeze vinovăția, care se poate transforma în timp în rușine, lucru de nedorit.

 

 

Sunt un părinte responsabil

Am pierdut oportunitatea aceasta pentru copilul meu.

Nu am fost în control în acea situație.

Nu am făcut ce ar fi trebuit să fac.

 

Toate aceste trăiri este bine să știm că își au parte din izvor în rezervorul responsabilității din noi, părinții.

Fără motivația noastră potențată de responsabilitate nu s-ar face simțită prezența niciunei stări legate de vinovăție.

Este important să înțelegem de unde vine sentimentul de copleșire și să pronunțăm viu:

,,Da, iată, mă simt vinovat… însă se întâmplă asta pentru că sunt un părinte responsabil, pentru că îmi pasă”

Este important să ne orientăm spre acțiune, atunci când ne simțim vinovați, spre fapte ce pot repara, ce pot ridica, reorienta, deschide uși, lumina oportunități.

 

Cuvinte ce vin în ajutor

Aceste cuvinte sunt un real ajutor pentru ca noi să putem trece peste ceea ce simțim pe moment și să putem găsi soluții, în loc să înghețăm, să rămânem țintuiți de neputință, sau să ne pierdem ritmul.

 

Nouă, părinților, ne pasă. Însă nu putem să fim mereu omniprezenți, nu putem alege tot, nu putem rezolva pe deplin toate lucrurile. Contează însă să găsim soluții, să ne implicăm, să ascultă, să fim empatici, să avem mereu o listă de priorități la îndemână, să fim implicați, conectați și – mereu – prezenți în viața fiilor și fiicelor noastre.

 

Andreea Mâniceanu s-a născut la Giurgiu, la 27 noiembrie 1992. Este absolventă a Facultății de Istorie, Universitatea din București, specializarea „Istoria comunismului în România”. În prezent lucrează la Muzeul Municipiului București, în cadrul primului proiect expozițional de antropologie urbană din România – „Muzeul vârstelor – de la copilărie la senectute”, găzduit de Casa Filipescu-Cesianu.

 

Interviu pe scurt

De unde pasiunea pentru scris?

Pasiunea pentru scris a existat de când mă știu, încă din copilărie mi-a plăcut să citesc, iar apoi să scriu. Drumul meu profesional a făcut ca această pasiune să fie valorificată, pentru că am întâlnit oameni care m-au sprijinit și pe care i-am luat drept model.

 

Povestea doamnei Arlette Coposu

Arlette a îndurat paisprezece ani de temniță comunistă fără nici o vină, a fost arestată în urma unui proces înscenat, atât ei cât și surorii ei li s-a reproșat că au colaborat cu informatori francezi. Au fost declarate dușmance ale poporului, neavând nici o vină.

 

De ce recomanzi această carte

Cartea despre Arlette o recomand tuturor mai ales elevilor de liceu, deoarece este scrisă într-un mod foarte ușor de înțeles.

 

Un sfat?

Dacă ar fi să le ofer azi un sfat tinerilor, este acela, să facă întotdeauna ceea ce le place, să-și asculte chemarea.

 

 

Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o vârstă fragedă. Cu adevărat împlinitor, dincolo de spațiu și timp, e să ajungi să fii aplaudat de o sală întreagă de spectatori și să simți cele mai frumoase vibrații date de jocul actoricesc.

Vlad Udrescu, cel cu care am împărtășit azi idei, este un tânăr actor care promite mult și multe. Aspirațiile sale de pe vremea când era adolescent s-au materializat. Devenirea sa este un rezultat a ceea ce a sădit în sufletul și mintea sa pe când era la liceu. Povestea sa pe cât  de simplă este, pe atât de frumos s-a scris. A dat la actorie în Mureș și București. A ales cel din urmă oraș pentru mai multe uși deschise, dar casa lui este în prezent Teatrul Național din Craiova. Parcursul său a fost unul firesc cu proiecte, roluri, ascensiuni și bucurii la un loc.

 

 

Cum arată sufletul tău în această perioadă, Vlad? Cum te găsesc și unde?

Mă găsești în drum spre Sevilla. Sunt în avion. Am două escale lungi. Una în Bruxelles și una în Palma de Mallorca. Avioanele au întârzieri peste tot. Parcă merg cu CFR-ul. Mă duc să văd spectacolul lui Declan Donnellan, „Viața e vis” de Calderon de la Barca produs de Teatrul Lope de Vega din Sevilla. Fac un pic de turism cultural. Nu am mai ieșit din țară de patru ani. Pandemia, repetițiile, programul haotic m-au împiedicat sa ies. (Cu excepția Chișinăului unde am fost în câteva turnee cu Teatrul Național Craiova). Și mă bucur să revăd un spectacol de-al lui Declan Donnellann (daca nu știți cine e dați un search pe google, e un artist impresionant) cu care am lucrat in primăvara aceasta la producția spectacolului „Oedip Rege” făcut la Teatrul Național Craiova. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu el, atât profesional cât și uman. Îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit. Așa că iată-mă în drum să văd un spectacol de-al lui (și al partenerului lui Nick Ormerod) în Spania. Experiența profesională cu acest regizor de mare notorietate, teoretician, pedagog m-a făcut să realizez ca teatrul se poate face exclusiv  cu feedback pozitiv. Declan nu dă niciodată un feedback negativ. Lucrează mereu cu calm, răbdare, înțelegere, îngăduință și mult umor. Întâlnesc câteodată regizori care au impresia că teatrul se face cu „muci, sânge, nervi”. După ce l-am întâlnit pe Declan și am intrat în contact cu metoda lui de lucru, am constatat că un proces de lucru  bazat exclusiv pe conflict e perimat și nenecesar. Nu trebuie sa te dai cu capul de pământ ca să îți iasă un rol. Chiar nu. Am întâlnit cazuri în teatrul românesc în care nervii, crizele și încrâncenarea la repetiții sunt la ordinea zilei. Nu mereu și nu la toate proiectele. Bineînțeles. Dar  ajung să confund crizele astea de la unele repetiții cu o oarecare normalitate. Credeam mai demult că teatrul trebuie făcut cu orice sacrificiu, cu orice fel de efort, cu „muci, cu crize, cu sânge” dar… cu condiția să fie genial. Nu mai cred asta. Genialitatea în artă e o treaba prea subiectivă. Ajung să cred că genialitatea, de fapt, nu există. Ea este dictată de conjuncturi, subiectivism, curente sau noroc. Fac față conflictului în procesul de lucru și pot să îl gestionez. Cu toții putem. Dar categoric se poate și ALTFEL! Hai cu pozitivul și cu plăcerea că de crize cred ca suntem sătui. Lucrul profesional cu Declan Donnellan mi-a confirmat acest lucru.

 

Rețelele de socializare m-au adus a doua oară la tine. Am descoperit că ești un spirit creativ care m-a determinat să întorc fața către tine, mai ales că ai îmbrățișat meseria de actor pe care o practici atât de cinstit. Ce-mi poți mărturisi despre omul din spatele personajelor pe care le joci pe scene?

Omul din spatele personajelor este același cu omul de pe scenă. N-am în spatele cui să mă ascund. Ce vede publicul pe scenă sunt și în viață. E adevărat că publicul spectator mă mai confundă cu personajele pe care le interpretez dar cred că, undeva, calitatea unui actor pe scenă transpare și în viața de zi cu zi. Actorii/actrițele sunt ființe sensibile. Orgolioase uneori. Și avide de recunoaștere. Pardon. De ce vorbesc în numele tuturor?! Nu. Așa sunt eu. Recunosc. Dar sunt și generos. Asta știu despre mine. Nu-s nici mai deștept și nici mai prost decât restul lumii. Doar că am ocazia să fac ceea ce îmi place.  Asta îmi dă bucurie, liniște dar și autosuficiență câteodată. Am satisfacția de a lăsa spectatorul să vadă prin mine. Și asta îmi oferă, nu știu de ce, multă satisfacție. Poate e un soi de narcisism sau poate e, pur și simplu, o mărturisire sau o împărtășire a ceva.

 

Dar despre actorul Vlad ce-mi zici?

Mă critic. Am fost educat… ba nu.. M-am educat cu un spirit critic și cu o voce care spune mereu: „nu faci bine, n-ai făcut destul, nu ești important, n-ai nimic de spus, de arătat, de exprimat”. Metehne proaste dintr-o societate îndobitocită. Le-am preluat și le-am făcut ale mele. N-am putut să discern și să le las deoparte. Na. Cum îți așterni așa dormi. Dar câteodată mai vreau să mă și trezesc și sa fiu mai blând cu mine. Și mi-aș dori în general ca oamenii, în special conaționalii, să fie mai blânzi cu ei înșiși. Feedback exclusiv pozitiv cum ar zice Declan. „Positive empowerment” e recomandarea mea pentru o minte limpede.

 

 

Care a fost momentul când ai avut revelația că vei urma cursuri de actorie și că te vei forma în această nișă?

Nu a fost o revelație. Mi-am spus la un moment dat, la terminarea liceului, că actoria e ceea ce vreau să fac. Habar n-aveam să joc. Nu știam actorie. Aveam doar impresia că știu pentru că făcusem două spectacole cu trupa de teatru a liceului Economic din Târgu Mureș. În realitate mi-a luat aproape zece ani să ajung la un nivel cât de cât acceptabil. Eram copil și credeam că orice e posibil. Foarte bine. Așa trebuia să fie. Pe parcurs însă m-am pierdut. Am pierdut încrederea în mine, în cei din jur, în teatru și în relevanța lui. Acum sunt pe la mijloc. Azi cred, mâine nu mai cred. Ca să revin la întrebare: decizia revelatoare poate am luat-o în liceu, dar am avut constant dubii dacă e decizia bună sau nu.

Coincid planurile atunci când erai mic cu cele de acum?

Da. Cred că da. Am avut momente când am vrut să renunț. Am avut momente când mă gândeam să deschid o spălătorie de rufe pentru studenții din Regie. Eu am locuit în căminul UNATC și aș fi dat orice pentru o spălătorie de rufe pe lângă cămin. Mergem pe la un unchi în Primăverii să îmi spăl hainele. La Mall nu îmi permiteam. Eu nu am fost un student exemplar. Aș spune că am fost mai degrabă mediocru așa că m-am gândit la un moment dat să las prostiile astea artistice și să îmi fac un business. O spălătorie de rufe suna bănos. Făcusem tot felul de calcule. Kilograme de rufe de la studenți raportate la investiția în câteva mașini de spălat. Din fericire am cunoscut teatrul independent din București și asta m-a ajutat să nu mă pierd. Cu toate că acum, dacă stau să mă gândesc, puteam să ajung un patron prolific de spălătorie de rufe. Aș fi salvat mulți studenți/studente de la disperarea de a nu avea unde să își spele kilogramele de rufe la niște prețuri acceptabile.

 

Pe câte scene te-ai plimbat, Vlad?

Am jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, la TNB, la Godot, la Comedie, la Nottara, la Cluj – la Fabrica de Pensule, la teatre care acum nici nu mai există (cum e teatrul Mignon), la Foarte Mic, am jucat și în străinătate, dar mi-am găsit casa la Teatrul Național Craiova.

 

Știu despre tine că te-ai perindat prin mai multe orașe. Cum de?

Cred că-mi place să fiu pe drum. Nu știu, Ema, dacă ai avut vreodată acest sentiment că pe drum, în tren spre exemplu, ești acasă. Eu l-am avut. Cred că am simțit asta din cauză că Bucureștiul (când am ajuns aici) îmi părea prea dur iar orașul copilăriei (Târgu Mureș) era un oraș pe care încercam, la acel moment, să îl las în urmă. Mă simțeam bine între lumi. Îmi era bine acolo. Pe drum. În no man’s land. În căutare. În liniște. Cu peisaje verzi pe ferestrele largi ale trenurilor. Asta era pe vremea pe când trenurile nu aveau întârzierile pe care le au acum. Acum CFR-ul are, pentru mine, nostalgia pe care o au unii bătrâni pentru comunism.

 

Dar prima scenă pe care ai jucat și ți-ai arătat abilitățile și talentul care a fost?

În programul „Comedia ține la Tineri” la Teatrul de Comedie. Am lucrat cu Alex Măzgăreanu în spectacolul Romanțioșii de Edmond Rostand. A fost un debut frumos cu o echipă alături de care am păstrat o prietenie frumoasă. Îi aveam parteneri pe Sorina Ștefanescu, Irina Drăgănescu, George Costea, Șerban Gomoi, Gabi Costin. Am și câștigat concursul respectiv iar spectacolul a fost găzduit de Teatrul de Comedie o perioadă.

 

Legătura ta e strânsă de teatrul din Craiova, cel de acasă în prezent? Greșesc sau îmi confirmi curiozitatea?

Da. Printr-o întâmplare, m-am născut la Craiova. Tata e de acolo. Nu am stat la Craiova aproape deloc. Dar cumva, ADN-ul, „chemarea pământului” (ar glumi colega mea actriță Raluca Păun) m-a atras spre Craiova. Mă simt bine acolo. Sunt recunoscător echipei de acolo. Mă simt împlinit. Simt că aparțin. Cred că asta căutam când am fost la concursul de angajare. Să aparțin unui colectiv, unui grup. Mă simțeam adesea singur în lupta mea cu profesia. Teatrul independent e greu, noduros, sărac și foarte pasional.  Este și destul de singuratic. Ești pe cont propriu acolo. Dacă nu dai din coate nu te miști, evident. Ori eu eram în punctul în care căutam ceva mai prietenos. Și mai bine plătit, desigur. Ei bine, prietenos a fost…  bine plătit.. Neh. Cel puțin nu la început.

 

 

Cum de nu te-ai lăsat cuprins total de București? Se spune că o capitală îți oferă mai multe oportunități, îți deschide mai multe uși. Ție nu ți-a făcut cu ochiul?

Așa e. Probabil aș fi rămas dacă îmi găseam ceva remunerat. Dar recunosc că am o anumită teamă în ceea ce privește Bucureștiul. E puțin cam brutal uneori. Nu am renunțat. Joc încă în București. Tocmai ce am scos premiera spectacolului „DUAL” la Teatrelli în regia Letei Popescu. Un experiment teatral pe  care trebuie să-l vezi. E musai. Roxana Lepădat (coordonatoarea proiectelor Teatrelli) face proiecte grozave acolo. Am avut mare noroc de susținerea ei pentru un proiect riscant cum e DUAL-ul, în care îi am ca parteneri pe extraordinarii Mihaela Velicu și George Albert Costea. După „DUAL” am avut un spectacol-lectură la Teatrul Point într-un proiect coordonat de Gabi Sandu unde am avut ocazia să le întâlnesc pe regizoarea Irisz Covacs și pe actrițele Oana Jipa și Paula Trifu. Nu am renunțat la București și nici nu renunț. Are un miez pe care îl mai zgândăresc din când în când.

 

Cu ce te mândrești, Vlad, pe plan profesional?

Am fost nominalizat la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile din spectacolul „Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Radu Afrim. Da. Știu. Premii, validări, distincții, bullshit-uri. Dar am avut o lungă perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine. Genul acesta de recunoaștere mi-o dă înapoi. Nominalizarea m-a făcut să fiu mai încrezător în ceea ce fac.

De altfel, publicul bucureștean are ocazia să vadă și „Câine cu om. Câine fără om”  în regia lui Afrim și „Oedip Rege” în regia lui Declan Donnelann în Festivalul Național de Teatru pe 5 noiembrie și 6 noiembrie. E o mare bucurie să putem aduce aceste spectacole în București și garantez o experiență cel puțin intensă la ambele spectacole.

 

Ce signifianță are scena pentru tine? Este locul unde te dezbraci de toate inhibițiile?

E un loc al imaginației și al imprevizibilului. E un loc al cercetării și al descoperirii unor mistere și mai ample. E un loc al jocului. Al orgoliului. Al micimii și măreției ființei umane. Dar parcă mai mult al micimii. E câteodată sumbru și încrâncenat. Un loc complex pe care nu pot pune degetul. Și nici nu încerc.

 

 

În perioada 21 – 27 octombrie 2022, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” organizează „Târgul de Sfântul Dumitru”, cu ocazia sărbătorii Sfântului Dumitru, protectorul spiritual al muzeului. Eveniment de tradiție, marcă înregistrată la OSIM, Târgul Sfântului Dumitru are ca scop promovarea artei tradiționale românești și refacerea atmosferei vechilor târguri care aveau loc în preajma marilor sărbători religioase – Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor.

De-a lungul celor șase zile de eveniment, vizitatorii vor avea ocazia să târguiască, să participe la spectacole de muzică și dans, lansări de carte, ateliere de creație și demonstrații meșteșugărești, realizate de creatori populari, veniți la muzeu din toate colțurile țării.

 

Valorile de patrimoniu din județul Prahova prezentate prin meșteșuguri, cântec, joc și bucate

Anul acesta, la eveniment, vor fi prezenți și reprezentanți ai comunităților din județul Prahova: Valea Doftanei, Izvoarele, Starchiojd, Scorțeni care vor prezenta prin meșteșuguri, cântec, joc și bucate, valorile de patrimoniu din zonă. Vor cânta și vor încânta participanții Ansamblul folcloric „Perinița” al Centrului Județean de Cultură Prahova, rapsozii Constantin Ghinea Dumitrache, Daniel Nicolae, Moise Țeavă, grupul folcloric „Comoară Vie” – comuna Izvoarele, Ansamblul folcloric al Asociației Tinerilor – comuna Valea Doftanei. Partenerul evenimentului este Centrul Județean de Cultură Prahova. În plus, vor mai fi prezenți: Grupul coral Cântec românesc – București, Ansamblul de dansuri Veselie, Vidin, Bulgaria, Ansamblul folcloric „Cununa Carpaților” al Centrului Național de Artă „Tinerimea Română”, Ansamblul folcloric profesionist „Țara Vrancei”, Ansamblul Pilisterlu (Porumbelul) – Societatea Culturală Aromână, București si artiștii: Ionela Bran, Bran, (jud. Brașov), Maria Beatrice Băndoiu, Scoarța, (jud.Gorj), Ion Crețeanu – Voineasa, (jud.Olt).

 

Program târg:

Vineri, Sâmbătă, Duminică (21 – 23 octombrie 2022) – 9.00 – 19.00

Luni (24 octombrie 2022) – 9.00 – 17.00

Marți, Miercuri, Joi (25, 26, 27 octombrie 2022) – 9.00 – 19.00

 

Preț bilete:

Adult – 30 lei

Pensionar – 15 lei

Elev/student – 8 lei

Accesul la târg se face pe baza biletului de intrare sau a abonamentului – https://muzeul-satului.ro/planifica-vizita/pret-bileteghidaj/.

 

 

Cu ocazia primei vacanțe din noul an școlar, îi așteptăm pe cei mici, însoțiți de părinți sau bunici, la ateliere distractive și creative. Am pregătit teatru de umbre, atelier de realizat păpuși de hârtie, broșe din lână netoarsă, desenat sau storytelling.

 

Luni, 24 octombrie, orele 10.00- 11.00

Atelier de realizat păpuși din hârtieIleana și Făt-Frumos

Hârtia poate spune multe povești, ea este fața pe care oamenii scrijelesc, din cele mai vechi vremuri povești din semne grafice care duc la formarea unui cuvânt, propoziții, fraze, povești. La atelierul de păpuși din hârtie spunem povești prin modelarea hârtiei, aceasta prinzând viață în diferite figurine, personaje care populează basmele și snoavele românești.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

 

 

Luni, 24 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Atelier de teatru de umbre

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se vor istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre. Apoi, pe baza unei povești simple, copiii vor trece la lucrul efectiv: împreună cu părinții, vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite – ajutați de adulți – și vor interpreta povestea propusă de coordonator

La sfârșit toți copiii și părinții vor primi aplauze bine meritate.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

 

 

Marți, 25 octombrie, orele 10.00 -11.00

Broșe din lână netoarsă – Ghinde colorate

Folosind lâna netoarsă, apă și săpun, ne vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi și pufoase care ne vor înfrumuseța puloverele noastre sau ale persoanelor dragi. La sfârșitul atelierului obiectele realizate vor putea fi luate acasă.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

 

 

Marți, 25 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Atelier de realizat păpuși pe deget

Folosind un material special care are drept calitate uscarea rapidă, vom realiza personaje mici, cât un deget, pe care le vom putea „juca” în mici scenete inventate de participanți.

Pentru copii de la șase ani, dar sunt bineveniți și copiii mai mari de patru ani, ajutați de adulții care îi însoțesc. Înscrieri la telefon: 0723 471 600

 

 

Miercuri, 26 octombrie, orele 10.00 – 11.30

Perna de visat bine (5+)

Vom începe cu o poveste despre libertatea de a visa, apoi ne vom schița propriul vis cu creionul pe hârtie. Cu schița gata vom transpune visul în culori, cu carioci, pe o pânza anume cusută pentru a se transforma în pernă. Pe care copiii o vor umple cu mâinile lor și vor pleca acasă cu o pernă numai bună de visat. Înscrieri la atelieruldecreativitate@gmail.com.

 

 

Miercuri, 26 octombrie, orele 12.00 – 13.30

Cum te cheamă? (5+)

E prima întrebare pe care o primești, oriunde te-ai duce: la locul de joacă, la doctor, la școală. Până și la muzeu?! Da, dar eu sunt curioasă, vreau să știu pe cine mai cheamă așa din familia ta, cum de te cheamă așa și nu altfel, cum sună numele tău, ca un fulger sau ca mierea?, cum arată: ca un cal nărăvaș, ca o pisică blândă (?!) sau ca un tort cu zmeură? Îi facem numelui tău un caiet jucăuș cu de toate, un fel de caiet de identitate. Eu sunt Raluca și ai mei mi-au spus așa după mama lui Eminescu, că, poate-poate, o să iasă din mine o poetă. Pe tine cum te cheamă? Înscrieri la atelieruldecreativitate@gmail.com.

 

Prețul unui bilet este de 25 de lei/persoană. Persoanele cu nevoi speciale și cazurile sociale au gratuitate.

 

 

-În zece minute să știi că începem să strângem jucăriile…le punem pe fiecare la locul lor….

Așa a spus Anca către fiul ei… Cu strângere de inimă, ce e drept, pentru că aștepta ,,răscoala” acestuia. Emil se revolta și începea să se plângă, să negocieze, ca de fiecare dată.

Și câte nu încercase Anca! Să îi dea recompense (,,dacă mă asculți și strângi acum, mâine îți voi lua un joc nou!”), să îl amenințe (,,dacă nu mă asculți, mâine nu te mai las să te joci deloc!”), ba chiar să renunțe la ce ceruse, pe moment (,,of, nu mai plânge…hai, te mai las jumătate de oră…”)

 

Când dăm piept cu supărarea copiilor noștri

Ne este este foarte greu să dăm piept cu supărarea copiilor, cu aplecarea lor de a negocia, cu furia vădită și exprimată atunci când dorințele lor nu sunt puse mai presus de orice. Noi toți încercăm cotrobăim după rezultate de compromis, de cele mai multe ori neputând rămâne fermi (cu adevărat fermi) în hotărâri rostite.

 

 

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU?

Nouă, părinților, ne-ar fi tare bine ca toți copiii noștri să accepte limitele pe care le rostim, pe care le cerem. Însă nu este așa. Limitele nu au fost create pentru a ne ține copiii fericiți. Nu. Limitele sunt acolo (și sunt în puterea noastră) pentru a ne menține copiii în siguranță și pentru a le ghida optim comportamentul.

Dacă un copil este trist, supărat, furios, mâhnit, iritat, nu înseamnă că limita pusă de noi este greșită.

Și noi, părinții, ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela lipsit de empatie. Nu-ul ce avea iz de amenințare.

Însă noi nu mai facem acest lucru. Noi validăm sentimentele (,,știu că e greu să te desprinzi de joc, îmi dau seama că mai vrei în parc, înțeleg că nu vrei să plecăm de la bunica”) și menținem hotărârea, spre binele copiilor noștri.

Adevărul este că NU își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și răscoliri, copiii ajung să aprecieze fermitatea părintelui împletită cu atenție și grijă pentru simțire.

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi ,,țipat”, ,,trântit”, fără a da senzația de ,,eu, adultul sunt atotputernic și tu, copilul, trebuie să mi te supui”.

Spus cu căldură, cu încredere în binele ce urmează și cu tărie, NU-ul își creează drumul lui bun.

 

Împreună cu Anca îi vom da lui ,,NU” puterea care protejează copilul și îl ține pe drumul cel bun:

,,Acum nu, îmi pare rău!”

,,Dragul meu, nu, nu ne întoarcem!”

,,E timpul să te strângem!”

“E timpul să mergem, știu că nu e ușor, o să reușești!”

“Nu, nu poți avea asta.”

,,Nu, nu acum. Acum este timp pentru altceva.”

,,Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți zgâria!”

,,Nu. Nu poți avea bomboane chiar acum.”

,,Nu, nu te pot lua acum, ci peste o oră. Vei rezista!”

,,Nu, nu poți lua o altă minge din coș.”

,,Nu, vom lua prânzul în curând. Nu poți avea napolitane acum”

,,Nu, nu poți sta în brațele mele acum. Ești bine, eu te văd, tu mă vezi, ești în siguranță”

,,Nu poți să ai ghiozdanul prietenei tale. Este al ei.”

 

Avem nevoie de limite.

Avem nevoie de limite care să ne învețe copiii că putem coexista respectându-ne unii pe ceilalți și avem nevoie de limite pentru a ne simți în siguranță. Suntem în echilibru atunci când știm ce se așteaptă de la noi, iar limitele creează armonie în copiii noștri când sunt echitabile, corecte.

 

 

Renato Lupu a îmbrățișat muzica încă de când era mic. A crescut cu ea, având în vedere că ambii părinți sunt muzicieni. S-a lăsat vrăjit de frumusețea ei și de atunci nu i-a mai dat drumul. A cucerit cu trompeta atât publicul din țara noastră, dar mai ales cel străin. Creează un raport intim cu scena de fiecare dată și necesitatea de a fi lângă mari artiști a devenit o funcție vitală a existenței sale. Săptămâna trecută unde a avut onoarea să fie pe aceeași scenă cu Maestrul Placido Domingo și Alessandro Safina și totodată mărturisește că i s-a îndeplinit cu această ocazie visul din copilărie.

Renato promite că îi va rămâne fidel acestei arte. Împărtășește și cu alții din tainele ei din calitate de profesor. Nu predă în România, ci în Turcia, acolo unde locuiește de mai bine de două decenii. Își încurajează elevii să nu se abată de la drumul lor precum a fost la rându-i în lupta cu „scârțâielile”. Să-l cunoaștem pe artistul Renato Lupu, una dintre elitele țării noastre care performează pe toate scenele lumii alături de familie și care azi ne introduce cu dragoste în universul sunetelor!

 

Provii dintr-o familie de muzicieni. Cât de mult te onorează?

Mă simt norocos pentru că am părinții muzicieni, ei m-au ghidat și îndrumat de mic copil. Mai ales când aveam mici neînțelegeri la cursurile de muzică (teorie-solfegiu) puteam apela la ajutorul părinților. Consider că am avut un avantaj față de ceilalți copii, deși a fost și greu câteodată, având părinții muzicieni trebuia să fiu la un nivel superior. Cel puțin așa credeau colegii și profesorii.

Acum sunt foarte onorat pentru că am ocazia să concertez împreună cu ai mei pe aceeași scenă, este un sentiment deosebit. Recent, am avut un recital de familie și am avut cu toții un mare succes.

 

 

Ce ai moștenit de la mama? Dar de la tata?

Muzica este ca un microb. Cu cât mai multă muzică asculți și apari pe scenă, simți că vrei tot mai mult. De la ambii părinți am moștenit talentul muzical, nu cred că aș putea să deosebesc de la cine am primit mai mult. În general, pot zice că am primit „calmul” de la mama și „agilitatea” de la tata.

 

În interiorul fiecărei familii sunt însușite considerente și principii cu care copiii pleacă în viață. Ce te-au învățat părinții? De la ce crez ți-au spus să nu te abați?

Am fost învățat de mic să fiu disciplinat și ordonat în toate. Viața de muzician necesită un ritm foarte calculat și cumpătat. Se aseamănă cu viața de sportivi. Un muzician de performanță trebuie să fie permanent în formă. Contează foarte mult alimentația și odihna fizică/ psihică. Mi-au spus întotdeauna că dacă respect un ritm de viață ponderat în toate voi avea succes.

 

Cum e să crești cu muzică?

Muzica pentru mine nu este doar o pasiune, e un mod frumos de a trăi. De mic copil mergeam la concertele părinților și eram fascinat de apariția lor pe scenă. Consider că nu este destul să ai studii în termenii muzicii dacă nu asculți muzică în același timp. Ascult muzică mereu când sunt acasă și mă relaxez. Este ca o terapie. Mai ales când fac treabă sau pregătesc ceva de mâncare, mă destinde muzica în fundal și parcă tot ce fac, îmi iese mai bine.

 

Care a fost primul instrument muzical cu care ai făcut cunoștință?

Pianul. Am început să studiez pianul la vârsta de 6 ani, părinții m-au îndrumat să iau ore private.

 

Unde ai învățat primele sunete? În România sau Turcia?

În România, am studiat la pian (în privat). După ce am venit în Turcia, în anul 2000, am dorit să încep trompeta. Tatăl meu m-a pregătit timp de un an de zile și apoi am dat audiție pentru a intra la școala de muzică din Ankara.

 

 

La ce vârstă ai ales trompeta și la ce vârstă ai avut și primul concert?

La vârsta de 11 ani am început să studiez la trompetă și după un an am avut primul concert.

 

Îți mai aduci aminte de tine, copil fiind, ce emoții purtai înainte de concert? Ce întâmplare îmi poți povesti?

Ca și copil sunt multe emoții, mai ales pentru primul concert. Este așa o stare de frică la început. Am mai avut apariții la serbările de Crăciun din timpul școlii generale, cu orga. Doar că nu se poate compara  cu un concert clasic.

În clasa a șasea, am avut primul concert solo cu orchestra studenților. Îmi amintesc că eram foarte emoționat, tatăl meu, în același timp profesorul meu, m-a îmbărbătat și mi-a zis să mă concentrez la partitura mea, să nu mă uit la public. Totul a fost foarte bine, doar că la final am uitat să măsor 2 măsuri și am terminat înaintea orchestrei. Pentru mine este o amintire plăcută, acum le mai povestesc studenților mei această întâmplare.

 

Cum ai crescut, Renato, în universul muzical? De ce ingrediente ai nevoie ca să faci carieră ca artist?

Pentru a fi un muzician bun, este necesară multă muncă. Talentul nu este îndeajuns, trebuie multă răbdare și studiu zilnic.

Ca să ajung la un nivel, am muncit foarte mult și am fost întotdeauna disciplinat în studiu și nu numai, am avut grijă de sănătate. La fiecare concert se depune un mare efort psihic. Chiar dacă s-a terminat concertul încă simți energia și emoția după.

 

 

Ce visuri purtai cu tine la vremea copilăriei? Coincid planurile pe care le aveai când erai mic cu cele de acum?

În copilărie doream foarte mult să fiu la fel de admirat cum sunt părinții mei. Nu eram 100% sigur că voi deveni muzician. Visam să fiu pe scenă, să fiu aplaudat de public numeros. Nu ratam niciodată concertele de la televizor și îmi doream să cunosc personalități mari în domeniul muzicii.

Săptămâna trecută am avut un turneu în Aspendos (Antalya) și am avut onoarea să fiu pe aceeași scenă cu Maestrul Placido Domingo și Alessandro Safina. Pot spune că mi s-a îndeplinit un vis din copilărie.

 

Trompeta a devenit parte din tine ca om, ca artist, ca om al unei carierei de succes. Te găsim și în ipostaza de profesor. Ce sentimente te încearcă la catedră?

Să știți că este o mare diferență în a cânta la trompetă și a preda. Este mult mai dificil să le explici studenților cum să cânte mai bine, să le transmiți iubirea și pasiunea pentru instrument. În general, încerc să fiu ca și un prieten bun cu ei, consider că dacă ești mai apropiat față de studenți, ei se atașează mai mult de profesor și se creează o legătură de încredere. Am și momente când sunt mai sever cu ei, mai ales dacă vin nepregătiți la clasă.

 

 

Sunt două decenii de când locuiești în Turcia. Ce ți-a dat Turcia și nu ți-a dat România?

În România, am primit educația elementară, cei șapte ani de acasă cum s-ar zice. În schimb, pot spune că mi-am format caracterul în Turcia, aici mi-am continuat studiile. Le-am învățat limba la perfecție, tradițiile, obiceiurile. Turcia este pentru mine ca a doua țară-mamă.

 

Ce sentimente porți fiecărei țări în parte?

România este țara noastră frumoasă la care îi duc dorul mereu. Abia aștept să vină vara, să pot merge acasă, la bunici, rude, prieteni. Turcia este țara unde mi-am format un nume și o carieră muzicală. Iubesc ambele țări și pot spune că mă simt acasă și aici în Ankara.

 

Dacă ai vrea să schimbi ceva în parcursul tău, ai avea ce să schimbi?

Probabil aș fi dorit să am mai multe concerte și acasă în România. Din păcate, încă nu am avut oportunitatea să concertez pe marile scene din țară.

 

 

Ți-ai dezvoltat latura artistică. Au avut grijă părinții de asta, tu, profesorii, mentorii. Dar dacă nu ar fi fost o carieră pe această nișă, ce ar fi făcut Renato Lupu în viață? Ce rol ai fi avut în societate?

Când eram încă în România, eram foarte interesat de computere, dar nu știu dacă aveam același succes în domeniul IT. Cred că tot muzica aș fi ales.

 

 

 

18 octombrie – 13 noiembrie 2022, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Institutul Polonez din București și Ambasada Republicii Polone la București, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român și cu sprijinul Ambasadei Ucrainei în România, vă așteaptă marți, 18 octombrie 2022, de la ora 18.00, la Sala Media, la vernisajul unei expoziții unicat de icoane pictate pe cutii de muniție de către doi artiști ucraineni.

 

În 2014, ca răspuns la prima agresiune militară a Rusiei asupra Ucrainei, artiștii ucraineni Oleksandr Klymenko și Sonia Atlantova au început să picteze icoane pe cutii de muniție. Acest demers atât de original și expresiv a avut de la bun început un impact foarte puternic asupra privitorilor.

Proiectul aduce laolaltă două lucruri la prima vedere imposibil de unit: icoana și cutia de muniție, moartea și viața. „Prin lucrările noastre vrem să transformăm moartea, al cărei simbol este cutia de muniție, în viață, în cultura ucraineană simbolizată în mod tradițional de icoană.” – spune Klymenko.

Colecția prezentată la București va include și lucrări mai noi, inclusiv icoane create de Klymenko în timpul șederii sale pe front în august 2022, în timpul actualei invazii a Rusiei asupra Ucrainei.

Scopul principal al artiștilor ucraineni este de a vinde icoanele, suma strânsă fiind donată în scopuri caritabile oamenilor afectați de război, dar mai ales pentru a veni în ajutor Primului Spital Voluntar Mobil din Ucraina, unde din 2014 până în prezent au fost tratați deja peste 60.000 de pacienți. Conform declarațiilor lui Klymenko, 97% din costurile de funcționare ale spitalului au fost acoperite din vânzarea icoanelor.

Icoanele prezentate în cadrul expoziției călătoresc prin toată lumea, până în prezent fiind expuse în 15 țări și în zeci de locuri (inclusiv la Parlamentul European sau la Muzeul Național din Vilnius).

Vernisajul de pe 18 octombrie din Sala Media a Muzeului Național al Țăranului Român va avea loc cu participarea autorilor lucrărilor.

Expoziția va fi deschisă publicului până pe 13 noiembrie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Lunea este închis. Intrarea este liberă.

 

***

Proiect realizat de Institutul Polonez din București și Ambasada Republicii Polone la București, prin amabilitatea Muzeului Național al Țăranului Român și cu sprijinul Ambasadei Ucrainei în România.

 

***

Ne puteți urmări pe: instytutpolski.pl/bucuresti și Facebook

 

 

Cine este căpitanul Ștefan Mladin?

M-am născut pe 9 septembrie 1940 dintr-o mamă basarabeancă și un tată oltean. Tatăl meu naviga pe Prut, el lucrând pe un vapor care se numea ,,Piretus”, un vapor cu care făceau naveta tehnicienii și inginerii. În dată când eu m-am născut, mama mea, care era dintr-un orășel care se numește ,,Leova”, avea 24 de ani. Mama obișnuia să urce pe vapor ca să meargă cu tata în excursiile sale de aprovizionare, în acest mod s-au și cunoscut. În drum spre Brăila au început durerile nașterii și așa m-am născut eu pe vaporul acela, unde bucătăreasa a fost moașă.

Au fost foarte mulți copii care au fost născuți așa, ca mine, fiindcă în acele vremuri, cine prelua un șlep, acolo era casa lui, locul unde își întemeia familia.

 

Noi, cei 5 frați, am fost denumiți ,,copiii Dunării”.

 

Ce ne puteți spune despre viața dumneavoastră?

Nu a mai trecut mult timp și a început cel de-al doilea Război Mondial. Basarabia a intrat sub ocupație rusească, așa că noi a trebuit să ne mutăm în apropriere de Galați, într-o localitate ce se numea Giugiulești. Când eu aveam doi ani, am părăsit definitiv Basarabia. Rușii au dat un ultimatum și au spus că cei care nu părăsesc în 48 de ore țara, vor rămâne acolo, deoarece urmau să arunce podul în aer. Mama mea nu a vrut să rămână în țară și atunci ea a plecat după soțul ei, tatăl meu. Așa că, am fost ajutați de fetele unui marinar, coleg de al tatălui meu, să trecem Prutul, care au venit și ne-au luat pe mine și pe frații mei, împreună cu mama.

Rușii nu au ținut cont de ultimatumul dat și au aruncat în aer podul mai devreme, dar noi am reușit să trecem și nici nu am apucat momentul ca să ne urcăm pe vapor și am auzit o bubuitură mare, iar când ne-am întors, am văzut o adevărată catastrofă… s-a înroșit Prutul de sânge”.

La Galați, s-au pus la dispoziție două șlepuri și un remorcher, unii dintre cei care au scăpat din Basarabia au început să meargă cu ele în amonte, iar la Giurgiu când am ajuns, tatăl meu a intrat în reparație cu vaporul. A doua cumpănă din viața mea s-a întâmplat acolo, când am căzut în apă și acolo am fost aproape de înec, dar am fost salvați de marinii ce erau în zonă.

De acolo, tatăl meu, navigând din port în port, a ajuns la Cetate și a fost repartizat pe un ponton unde acostau navele. Acolo, la Cetate, am făcut școala primară. Îmi aduc aminte că în portul acela era un trafic naval foarte mare. După o perioadă, tatăl meu a fost mutat la Calafat.

Acolo mi-am continuat școala. De acolo, am fost mutat la portul Gruia, aproape de locul unde s-a construit hidrocentrala, Porțile de Fier 2. Ce îmi aduc aminte este că, acolo am văzut cum au venit un grup de scafandri care au început să scoată epavele ce erau înecate în Dunăre fiindcă după ce s-a terminat războiul, nemții au făcut un pod din navele pe care nu puteau să le ducă în Germania, și le-au scufundat.

 

Cum ați devenit căpitan de navă?

Când aveam 17 ani, tatăl meu a fost mutat la Severin, și eu aveam să devin marinar. Am fost nevoit să merg la București la Ministerul Transporturilor pentru a lua dispensă, întrucât nu aveam armata făcută. După, am revenit la Severin, mi-au făcut carnet de marinar și am început ucenicia, urmând să dau examenele necesare pentru a devin căpitan. Căpitanul navei împreună cu șeful motoarelor avea patima băuturii și așa am avut eu șansa să îmi demonstrez abilitățile de navigator. Într-una din zile când cei doi dormeau, căpitanul adjunct m-a întrebat dacă știu traseul și dacă sunt pregătit să iau cârma, deoarece trebuia să plecăm la descărcare. Atunci am avut curajul și i-am zis că știu traseul și știu ce am de făcut, iar el atunci mi-a încredințat nava și am plecat la drum. Acesta a fost primul meu ,,examen”. Când s-a trezit căpitanul, deja descărcasem și eram pe drum spre următoarea destinație.

Au urmat examenele propriu-zise, primul a fost de conducător de șalupă, pentru a putea lua în primire o navă. M-am angajat la hidrocentrala, la PF1 (Porțile de Fier 1). Am lucrat un an de zile acolo, după am fost chemat la Severin și am lucrat pe o șalupă, la Căpitănia Portului (Autoritatea Navală), unde făceam controale la nave. Cât am lucrat acolo am avut rezultate foarte bune.

 

Ce poveste frumoasă ne puteți povesti?

Am primit un ordin, pe care nu îl voi uita niciodată, de la șeful șantierului că vine o echipă de la TVR pentru a filma ceea ce a fost atunci la sectorul PF1. Am fost delegat să mă duc cu ei, dat fiindcă faptul că navigarea pe sectorul respectiv era critică. Era nivelul apei ridicat, erau stâncile acoperite, dar am plecat cu ei. Însă m-am strecurat și am ajuns nevătămați înapoi.

Îmi mai amintesc ca a venit o echipă de filmare austriacă care a închiriat vasul pentru a face un reportaj despre Cazanele Dunării. Sunt multe amintiri frumoase.

 

 

,,Puțin știu că barajul acela s-a construit doar pe piatră, calcar, granit.”

 

Dorința de a naviga pe linia de sus

În 1968 m-am căsătorit. Am venit la Orșova în anul 1972 cu gândul să stau un an sau doi și după, să plec pe linia de sus. Însă socoteală de acasă cu cea din târg nu s-a potrivit, deoarece fratele meu s-a dus în Austria, în Viena, cu vasul și a cerut azil politic, iar atunci securitatea ne-a luat avizele tuturor fraților. Atunci am preferat să rămân la șantierul naval pe remorcherul de manevră 10 ani de zile, unde nu aveam voie să mă ating de malul sârbesc. Prima dată am lucrat pe o micro-rachetă (barca zburătoare), timp doi ani de zile. După, m-am transferat pe ,,Oituz”, unde am lucrat pe remorcherul de manevră al șantierului naval și am avut în subordine două echipaje, cel al remorcherului și un echipaj de pe un doc plutitor. O întâmplare ce nu o pot uita este că într-una din zilele în care efectuam manevre pe doc, mi s-au blocat pompele de apă, atunci am decis că vreau transferul, deoarece nu voiam să îmi asum și acele responsabilități știind că dacă se întâmpla ceva, eu eram de blamat. Atunci am convenit cu directorul să formez un om pentru acel doc. A fost destul de greu să găsesc un băiat și să-l formez însă am reușit și după aceea, am plecat pe ,,Miorița”, pasagerul. Acolo am lucrat 6, 7 ani, au fost cele mai frumoase amintiri deoarece am dus grupuri de turiști din toată lumea.

 

Cum se termină această poveste frumoasă?

Am trecut la nava de cercetări și acolo am ieșit la pensie, în anul 2002.

 

 

 

Adrian Serghie, în prima parte a vieții sale, nu a ales artele în mod conștient, ci mai degrabă a ascultat glasurile părinților săi. Și cum viața ne surprinde și e imprevizibilă, aceasta deja îi stabilise traseul: ilustrator.

Poate cu un început nesigur, dar cu o dorință de a crea o legătura între text și imagine și de a reda dinamica dintre cele două, ieșeanul a muncit să ajungă unde este azi și anume în ipostaza de a fi văzut și apreciat de către public. Am înțeles că nu ai nimic precis în această lume fascinantă a ilustrațiilor, dar Adrian nici nu a așteptat să vină clienții stând pe loc, ci s-a mișcat. Pentru a ajunge la publicul de pe internet, întâi a ajuns la publicul fizic mergând și participând la evenimente, expoziții, dând interviuri, realizând sesiuni de live-drawing. Apoi, prin 2019, pe internet, de unde îi vine în prezent și marea majoritate a clienților, își propusese să realizeze un proiect în care să creeze un desen în fiecare zi, timp de un an. Mai târziu, el s-a transformat în albumul ultra-cunoscut cu „expresii românești ilustrate”. Nu e singurul la care lucrează, dar sigur în toate a pus același suflet. Culmea, suferă de boala Behcet, o boală autoimună rară, ce i-a afectat ambii ochi și lucrează cu lupa de mulți ani, dar lucrul ieșit din mâinile sale e temeinic. Să-l cunoaștem!

 

 

Adrian, hai să facem un exercițiu: cine este Adrian-omul? Cine este Adrian-ilustratorul?

Adrian-omul e la fel ca toți ceilalți: plătește facturi, face cumpărături, se bucură sau are problemele uzuale de zi cu zi, duce pisica la veterinar, iubește și trăiește. E fiu, frate, prieten și soț, și de vreo 10 ani, pacient.
Adrian-ilustratorul e cel ce se simte dator, datorită talentului lui, să facă o schimbare sau să lase ceva după el. Mi-am dorit mult să ajung în acest stadiu, cel în care să fiu văzut și apreciat de public, așa că lumea va tot auzi de mine.

 

Care este povestea din spatele artistului Adrian? Ai ales artele în mod conștient?

În prima parte a vieții, nu. M-am simțit împins de către părinții mei să fac asta. Mai târziu, dar mai aproape de prezent, în facultate, am decis să o fac pentru mine, nu pentru a mulțumi/îndeplini așteptări. Nu aveam încredere în mine, mă uitam la ceilalți colegi care păreau că fac totul natural, iar eu, parca mă zbăteam ca un pește pe uscat încercând din răsputeri să îmi găsesc un stil sau ceva aparte. Lupta asta interioară a durat foarte mult.

 

 

Dar despre băiețelul Adrian ce îți amintești? Desena ultimele pagini ale caietelor și în loc să facă la școală adunări, folosea creionul pentru a reda desene din propria imaginație?

În timpul orelor desenam de la jumătatea caietelor spre sfârșitul lor. Multe dintre ele nu însemnau nimic, fiindcă erau tot felul de chestii aleatorii (personaje ciudate, mesaje, studii de ochi sau de mâini, mașini sau nave spațiale, personaje văzute prin reviste sau la TV, etc).

Foloseam pixul și nu creionul pentru a da impresia că sunt atent la ore și că îmi notez tot ce aud, dar am fost și prins făcând asta și profesorii credeau că le fac caricaturi. Îmi luau caietul și nu găseau nimic despre ei.

 

Cum trăiește un ilustrator în România noastră, în era în care suntem? Ai putea să o descrii ca fiind instabilă?

Pot vorbi doar din perspectiva mea fiindcă nu cunosc situația altor ilustratori sau artiști. Poate că pentru ilustratorii din București sau Cluj e o alta situație, dar pentru mine, ilustrator ce locuiește în Iași, simt că trebuie să trag mult mai mult, și că nu ai nimic clar și precis, dacă vor fi sau nu proiecte. Poți doar spera și să ții capul sus.

 

Cum ai ajuns tu la public? Cât de mult te-a ajutat internetul? Este un instrument în promovarea creațiilor?

Majoritatea clienților îmi vin de pe internet, apoi sunt cei din recomandări directe, de la persoane ce au lucrat sau cumpărat de la mine și au fost mulțumiți. Investesc foarte mult timp în crearea postărilor, atât pe Facebook cât și pe Instagram, deci da, internetul este sau poate fi numit un instrument de promovare chiar și pentru artiști.

Pentru a ajunge la publicul de pe internet întâi am ajuns la publicul fizic mergând și participând la evenimente, expoziții, dând interviuri, realizând sesiuni de live-drawing. Apoi, pe internet, îmi propusesem prin 2019 să realizez un proiect în care să încerc să fac câte un desen în fiecare zi, timp de un an. Mai târziu, el s-a transformat în albumul ultra-cunoscut cu „expresii românești ilustrate”. Oricum, nu există o rețetă clară de succes. Dacă veți întreba 10 ilustratori cum sau ce au făcut ei pentru a ajunge cunoscuți, vor da exemple diferite. Cred că ce poate fi considerat comun, e munca depusă și dedicarea.

 

Ce te inspiră pe tine, Adrian? De unde îți extragi elementele creatoare?

Nu simt că ideile îmi vin dintr-un singur loc, ci simt că ele sunt și trec pe lângă mine iar eu doar le adun pe cele potrivite și le pun pe hârtie. Pățesc să aud ceva amuzant sau interesant de ilustrat în tramvai sau autobuz, într-o melodie sau într-o carte, ceva ce fac pisicile prin casă, sau chiar în discuțiile cu soția mea (așa au apărut desenele cu “Nu ridica Tonul” și „Ținem legătura”).

 

Care este marea provocare când te așezi la masa de lucru?

Când mă așez la birou, cred că sunt mai multe provocări: să am vederea în regulă (vederea mea scade temporar sau fluctuează dacă nu am avut un somn bun, dacă sunt stresat, dacă mi-a bătut vântul în față, dacă soarele sau lumina a fost prea puternică, etc), să mă simt creativ (odihna e foarte importantă) și să nu fiu cu gândul în altă parte.

Te-ai gândit vreodată să părăsești România și să trăiești din artă în altă țară?

Am visat de multe ori cu ochii deschiși la asta, dar nu mă simt încă pregătit să o fac, dar cine știe ce îmi rezervă viitorul.

 

 

Ce te motivează în ceea ce faci având în vedere perioadele financiare fluctuante?

Ca sfat pentru cei ce trec prin perioade în care nu au clienți sau nu vin bani, e bine să ai păstrat ceva în plus din lunile în care a mers mai bine și să te concentrezi la proiecte viitoare. Eu, de exemplu, în lunile ianuarie sau august în care lumea nu prea investește în artă sau desene personalizate, lucrez la pagini de benzi desenate, sau desene ce aș putea să le pun pe tricouri.

Mă speriam mult mai mult înainte. Acum știu ce am de făcut și nu mă gândesc speriat la ce voi face.

 

La ce proiecte lucrezi în prezent și care este perspectiva ta de viitor?

Păi, tocmai am lansat o expoziție de ilustrație la Institutul Francez din Iași; apoi, lucrez încet-încet la o nouă bandă desenată ilustrată și scrisă de mine, încerc să refac toate desenele din cărțile de colorat cu pisici (și e o muncă enormă) pentru a fi mai apropiate stilului meu actual de desen și, de prin 2019, desenez expresiile românești. Mai nou am început să ilustrez și proverbe românești, și poate în viitor voi ilustra chiar și bancuri românești.

Înainte de începerea pandemiei realizasem 3 ediții de Desenaton (maraton de desen de 12h), eveniment creat de mine, iar acum încerc să fac o a 4-a ediție. Îmi doresc să fac în Iași desenul mult mai apreciat.

 

 

Adrian, în rest, cum te găsim? Ce ne poți mărturisi despre starea ta de sănătate?

Atunci când sunt întrebat cum sunt, răspund automat că sunt bine, dar de multe ori o zic așa pentru că nimeni nu vrea să îți audă cu adevărat greutățile bolii. Deoarece nu arăt ca un pacient ce pare să sufere (nu stau în scaunul cu rotile, nu am semne vizibile ce par că sufăr sau că trec printr-o boală), mulți consideră că sunt în regulă și că poate, mă alint sau dramatizez mai mult decât e cazul. Doar soția mea știe cel mai bine cum sunt cu adevărat, deoarece mi-a fost alături în toate momentele. Sufăr de boala Behcet (boală autoimună rară), boală a vaselor de sânge (ce ține de reumatologie), boală ce mi-a afectat ambii ochi, mult mai tare stângul. Sunt nevoit să folosesc lupa de mulți ani, uneori nu mă ajuta nici ea. Nu mă ajuta să îmi fac ochelari. Boala Behcet nu are tratament și trebuie să merg constant la spitalul de oftalmologie și la cel de reumatologie pentru a fi sub supraveghere.

 

Ai simțit vreodată că unii îți cumpără creațiile doar din cauza bolii? Dacă da, ce sentimente te încearcă în acel moment?

Da, dar foarte puțini fac asta. La început mă simțeam prost, dar acum știu și înțeleg că e felul lor de a mă ajuta.

 

Cum privești acum viața după diagnostic?

Am primit diagnosticul în 2016. Aproximativ 4 ani am primit numai speculații și am făcut analize în continuu. M-am simțit ușurat, deoarece nu mai știam ce să cred, dacă există o boală, dacă e în capul meu. Odată aflat, am trecut printr-o perioadă de negare, apoi într-una de documentare, apoi încet-încet într-una de acceptare, apoi am apăsat pe toate butoanele disponibile din panoul de comandă propriu pentru a da peste 100% în direcția artei. Dacă la un moment dat nu voi mai fi în stare să desenez din cauza ochilor, eu tot voi continua în direcția artei sub o formă sau alta. Poate că voi fi speaker motivațional pentru cei ce sunt la început de drum și le voi povesti despre drumul meu. Cine știe?!

 

 

Ce ai învățat până la anii tăi despre ce înseamnă viața?

Viața mi-a arătat că trebuie să apreciem mai mult ceea ce avem: vederea/sănătatea, persoanele de lângă noi, familia, și mai nou, timpul.

Banii vin și pleacă și nu contează cât contează cele de mai sus. Banii nu vor ține și nu pot înlocui nimic.

 

 

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Atelierul de creativitate de la Muzeul Țăranului a debutat ca program de educație muzeală în anul 2001, dar acțiuni punctuale au existat chiar în anii ’90, la inițiativa Irinei Nicolau. De atunci, imaginăm cu și pentru copii lecții de etnologie, ateliere de pictură, desen, bricolaj, țesut, cusut, teatru de umbre, dar și animație, radio, imaginat povești. Este felul nostru de a transpune Muzeul Național al Țăranului Român în culori, sunete și întâmplări.

 

Copiii, uneori și adulții, dobândesc cunoștințe despre sat, țăran, obiceiuri – de ieri și de azi. Câteodată proiectează și „mâinele”. Deprind abilități practice – acul, pila, menghina, aracetul, spata sau sticla nu mai sunt niște nume care te poartă cu gândul la fiare și balauri, ci devin simple unelte de a crea lumi cu sunete, materialități, culori și texturi diferite.

 

Dat fiind faptul că cei mai mulți copii nu au un program care să le permită venirea în mod individual la ateliere, făcând parte din structuri de tip afterschool, anul acesta școlar ne vom orienta cu precădere către:

  • activități de tip atelier adresate grădinițelor, școlilor private și instituțiilor de tip afterschool, la sediul muzeului, în spațiul Atelierului de creativitate, dar și în spații expoziționale, atunci când este posibil;
  • activități de tip „specialist invitat”, adresate școlilor de stat. Prin urmare, la solicitarea profesorilor și învățătorilor, putem participa, cu titlu de gratuitate, la diverse ore.

 

ACTIVITĂȚI PROPUSE:

 

Ateliere cu Raluca Oprea-Minoiu

 

Pentru grupuri mari

 

Muzeul personal (9+)

Oare căștile, brățara de la concertul de acum 3 ani sau trotineta cu care te duci la școală ar putea face parte dintr-o colecție de muzeu? Unul personal sau unul cât pentru o generație sau două?Un muzeu local sau unul național, ba chiar universal?! Dar masca, pietrele adunate de pretutindeni și hanoracul ferfenițit la mâneci, pe care nu te-nduri să-l arunci? Ori jucăria de pluș ascunsă bine, pentru că ești mare, dar, totuși, de nedat?

Oare ce au obiectele de transmis? Și ce povești ar spune, dacă ar putea vorbi? Lângă cine și-ar dori să stea, ce fel de etichetă ar dori să poarte și pe ce afiș?

Hai cu două obiecte pe care le iubești (sau le detești) la muzeu, să le facem celebre pentru o oră sau două. Pleci cu ele înapoi acasă, dar și cu multe povești despre conexiuni, resurse, oameni de pretutindeni și de oricând, despre emoții, despre a fi sau nu original și câte și mai câte. Plus răspunsurile la întrebările de mai sus. Sau cu multe alte întrebări?

 

Desen de sunete și zgomot (5+)

Ai încercat vreodată să te uiți la un dans fără să auzi sunetul, și apoi, dând drumul difuzorului, totul de pe ecran să capete sens și coerență? Dar doar să auzi-asculți și să ghicești ce se întâmplă „acolo”, cu ochii închiși?

Se tot vorbește despre poluare, inclusiv fonică, despre efectele ei, dar nu mulți ne dăm seama cum acționează sunetul asupra corpului, emoțiilor, gândurilor. Așa că îți propun un atelier de experimentat sunetul: de aici, de la oraș, de acolo, de la țară. Putem să-l desenăm, să-i atribuim gusturi și arome, putem să ni-l închipuim ca pe o adiere de palmă sau ca pe un șut dat cu putere. Te aștept să ascultăm împreună, pentru o oră, viața. De aici, de acolo, de acum, de atunci.

 

Perna de visat bine (5+) atelier de povești și desen pe pânză

Cu pânze, ațe și sclipici facem o pernă de visat bine: poate o scufundare în mare ori un zbor cu balonul, cine știe?

Vom începe cu o poveste despre libertatea de a visa, apoi ne vom schița propriul vis cu creionul pe hârtie. Cu schița gata vom transpune visul in culori, cu carioci, pe o pânza anume cusută pentru a se transforma în pernă. Pe care copiii o vor umple cu mâinile lor și vor pleca acasă cu o pernă numai bună de visat.

 

Vorbe desenate (5+)

A-ți arunca ochii pe fereastră, a avea păr pe limbă, a-ți sări inima din piept, a se duce pe apa Sâmbetei, s-a urcat scroafa în copac – hai sa facem împreună o carte-obiect ilustrată. Scotocim după expresii românești sau de oriunde, îți alegi una, o desenezi pe pânză, hârtie japoneză, carton sau plastic și construim împreuna dicționare – cărți ilustrate – povești. Umplem și-un perete de atelier cu lucrările voastre, facem și o instalație și râdem, că doar n-o să plângem, să sară cămașa pe noi!

 

Pentru grupuri de cel mult 10 copii

 

Oare ce fac obiectele noaptea în muzeu?! (6+) 

Poate o furcă de tors se transformă în sabia lui Făt-Frumos, un covor devine o grădină cu flori adormitoare, războiul de cusut se transformă într-un soldat din Minecraft. Și împreună alcătuiesc o poveste, pe care o transpunem într-un joc de teatru de umbre.

Ne alegem obiectele (că-i o catrință, că-i un clopoțel de ceramică, că-i o suveică), împreună dăm un rost obiectelor, apoi le desenăm, le decupăm și le spunem povestea la panoul de teatru de umbre.

 

Povești (re)inventate și jucate (6+)

Prima dată ne vom împrieteni, ne vom cunoaște și ne vom pune puțin corpul la treabă, folosind jocul. Și vocea va face parte din corpul și joaca noastră. Apoi ne vom odihni ascultând o poveste. Când vom descoperi ce personaj ne place mai tare și mai tare, vom porni în a-i da viață, în felul nostru: vom construi o păpușă de pânză sau vom desena sau ne vom costuma și-i vom da și glas și emoție personajului.

Apoi, dacă tot a început să ne placă să lucrăm împreună, vom aduce toate personajele la un loc și vom (re)compune povestea noastră. Pentru a face toate acestea – jucat, ascultat, cusut cu ace adevărate, lipit, decupat, inventat, vorbit, emoționat și iarăși jucat – ar fi bine să avem o întâlnire luuungă (90-120 minute). Să ne tihnească!

 

Atelier de născocit povești „de acum” despre oameni „de atunci” (7+)

Dacă ai avea 5 sertare cu 1000 de fotografii vechi de când lumea și ar trebui să alegi doar două, pe care le-ai alege? Pe cea cu copii și scrânciob, pe cea cu soldați sau precupeți, sau poate un cal și-un câine? Și apoi, din ce fel de poveste ar face parte aceste imagini? Una SF sau contemporană, un basm cu căpcăuni sau cu personaje din ultimul joc pe calculator?

Prima dată ne vom juca „de-a actorii”, apoi vom scotoci prin sertare cu fotografii din arhiva Muzeului Țăranului și, după ce ne vom alege cele mai frumoase fotografii, vom compune împreună o poveste. Pe care apoi o vom dramatiza, că doar de aceea ne jucăm prima data de-a actorii!

 

Ateliere cu Beatrice Iordan

 

Pentru grupuri mari

 

Ileana și Făt-Frumos (5+)

Hârtia poate spune multe povești, ea este fața pe care oamenii scrijelesc, din cele mai vechi vremuri povești din semne grafice care duc la formarea unui cuvânt, propoziții, fraze, povești.

La atelierul de păpuși din hârtie spunem povești prin modelarea hârtiei, aceasta prinzând viață în diferite figurine, personaje care populează basmele și snoavele românești.

 

Atelier de teatru de umbre (4+)

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se va istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre.

Apoi, pe baza unei povești simple copiii vor trece la lucrul efectiv: vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite și vor interpreta povestea propusă de coordonator.

 

Broșe din lână netoarsă – Ghinde colorate (5+)

Tehnica de împâslire cu ajutorul apei și săpunului

Folosind lâna netoarsă, apă și săpun vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi și pufoase care ne vor înfrumuseța puloverele noastre sau ale persoanelor dragi.

 

Păpușă pe deget (5+)

Folosind un material special care are drept calitate uscarea rapidă, vom realiza personaje mici, cât un deget, pe care le vom putea „juca” în mici scenete inventate de participanți.

 

Povești ștampilate

HARTA UNUI SAT IMAGINAR (7+)

Pornind de la imagini vechi din arhivă vom încerca să refacem, în felul nostru, lumea satului românesc de odinioară. Vom observa diferite tipuri de case și așezări, formele de relief unde se întindeau satele, animalele care mișunau prin ograda casei, grădinile pline de flori și vegetație, oamenii care animau satul, biserica, lăutarii….

Toate acestea vor fi așezate într-o lucrare de mari dimensiuni cu ajutorul ștampilelor create și lucrate de participanți. Lucrarea de mari dimensiuni va rămâne la atelier sau în cazul unui grup școlar va putea fi luată.

 

FELICITĂRI DE TRIMIS PERSOANELOR DRAGI (5+)

Cu trecerea timpului oamenii folosesc din ce în ce mai puțin scrisul de mână pentru a trimite mesaje persoanelor dragi. Scrisorile și felicitările nu mai sunt la modă. Dar ce bucurie când, totuși, găsim și altceva în cutia poștală, în afară de facturi și alte înștiințări oficiale.

La acest atelier vom crea ștampile personalizate, pe care le vom folosi în înfrumusețarea scrisorile sau felicitărilor pe care vrem să le trimitem persoanelor dragi.

Atelierul se adresează preșcolarilor peste 5 ani, care știu să mânuiască o foarfecă și școlarilor de orice vârstă

 

Pentru familii

 

Atelier de teatru de umbre (4+)

La început copiii vor afla ce este teatrul de umbre, când și unde a apărut. Li se va istorisi două legende care vorbesc despre începuturile teatrului de umbre.

Apoi, pe baza unei povești simple copiii vor trece la lucrul efectiv: împreună cu părinții, vor fi împărțiți pe echipe și vor lucra siluetele reprezentând personajele poveștii. La sfârșit fiecare echipă va realiza o scurtă reprezentație teatrală: ei vor mânui la panou siluetele tocmai construite – ajutați de adulți – și vor interpreta povestea propusă de coordonator

La sfârșit toți copiii și părinții vor primi aplauze bine meritate.

Atelier dedicat copiilor peste 4 ani. Este recomandat ca un adult să însoțească, în timpul atelierului, copiii de vârste mici.

 

Linogravură și atelier de printat mici scenete

ATELIER DE LINOGRAVURĂ PENTRU ÎNCEPĂTORI (9+)

Vom începe prin a afla mai multe despre această tehnică și a ne împrieteni cu materialele specifice. Apoi, vom încerca să redăm prin tehnica linogravurii elemente florare simple sau elemente din natură pe care le vom aranja într-o compoziție.

La finalul atelierului, lucrările pot fi luate acasă.

Atelierul este dedicat copiilor cu vârsta cuprinsă între 9 și 14 ani și adulților doritori să învețe această tehnică.

ATELIER DE PRINTAT MICI SCENETE (3+)

Printr-o tehnică simplă de desen, prin zgâriere, vom realiza matrițe simple care vor putea fi apoi imprimate cu ajutorul vopselurilor speciale. La sfârșitul atelierului lucrările rezultate vor putea fi luate acasă.

 

Broșe din lână netoarsă – Ghinde colorate

TEHNICA DE ÎMPÂSLIT CU AJUTORUL APEI ȘI A SĂPUNULUI (3+)

Folosind lâna netoarsă, apă și săpun vom împrieteni cu lâna, modelând-o în mici figurine moi și pufoase care ne vor înfrumuseța puloverele noastre sau ale persoanelor dragi. La sfârșitul atelierului obiectele realizate vor putea fi luate acasă.

Atelierul, dedicat copiilor peste 3 ani, este unul care încurajează lucrul copil-adult, mai ales atunci când copilul este de vârstă mică.

 

Ateliere cu Ana Petrovici-Popescu

 

Pentru grupuri mari, de la 5 la 14 ani

 

Atelier de pictat

Folosind tempera pe pânză sau acuarelă și liner pe hârtie vom aborda teme precum: miniaturile lui Picu Pătruț, scoarțele, cahlele ce îmbracă o sobă sau ulcioarele de nuntă.

 

Pentru grupuri de cel mult 10 copii

 

Apariția lumii, hambarul cu semințe umane (11-14 ani)

Pe vremuri exista în ceruri un Strămoș Făurar ce construise un hambar din pământ ceresc, cu opt încăperi unde erau adăpostite semințele din care rodeau părțile interioare ale corpului omenesc. Însă semințele crescute cu ceață și fulgi de nea la plic, au îngreunat hambarul de s-a rostogolit până a ajuns pe pământ și așa a apărut omenirea. Pentru a întruchipa momentul dinaintea apariției lumii, vom picta pe pânză culcușul semințelor, apoi vom construi din sârmă și hârtie sâmburii umani care vor crea lumea întreagă. La final vom compune o instalație de artă contemporană din lucrările fiecărui participant.

 

Sperietori cu strâmbături (11-14 ani)

Pe vremuri oamenii își protejau recoltele de păsările pofticioase construind sperietori cu chip uman pe care le îmbrăcau în haine zdrențăroase, le îndesau bine pe cap pălării găurite pentru a le feri de insolație, iar la final le împodobeau cu tot felul de oale gălăgioase. Pornind de la acest obicei, vom realiza o lucrare colectivă ce va cuprinde tot spațiul Atelierului de Creativitate în care vom construi un câmp mare de sperietori cu strâmbături – grimasa poate pleca de la fața unui om fără vacanță și de la urletul acestuia când observă lipsa ultimei felii de tort din frigider -, apoi vom construi acele obiecte/idei ce trebuie păzite.

 

Acoperișul de lapte (7-9 ani)

Pe vremuri când unui copil îi cădeau primii dinți, cei numiți de „lapte”, era îndemnat să îi arunce pe acoperișul propriei casei pentru ca păsările să-i ia și să-i ofere în schimb alții mai buni cât să-i țină toată viața.

Vă propun să creăm un acoperiș-constelație aproape uman – adică va avea un ochi pentru a urmări împlinirea obiceiului și o gură-sală de așteptare pentru dinții tuturor copiilor, apoi vom realiza pasărea care se ocupă de transfer.

 

Simboluri tatuate pe pielea de schimb (10-12 ani)

Pornind de la modelele și simbolurile țărănești regăsite pe ouăle încondeiate, participanții pot crea un tatuaj pentru a transmite un mesaj despre propriile preocupări, preferințe sau despre modul în care văd lumea. Astfel că fiecare participant își va croi din piele ecologică acea parte pe care ar dori să-și poarte simbolurile preferate, de ex. mână, gambă, gât, apoi va realiza desenul cu un marker permanent, iar la final va crea un fel de armură-piele detașabilă pentru a proba tatuajul imaginat.

 

Ateliere cu invitați din muzeu

 

Atelier de radio pentru copii și adolescenți cu Monica Chiorpec (9+) – pentru grupuri de cel mult 10 copii

Atelierul le propune participanților o introducere în arta radiofonică, prin care ei să-și dezvolte capacitatea de a deosebi stilurile jurnalistice, deprinzându-se cu diverse tehnici și cadre de realizare a unor materiale radio. Noul format al atelierului le oferă celor interesați de acest domeniu oportunitatea de a înțelege importanța fenomenului radio din punct de vedere istoric, social și cultural.

Pasionații de jurnalism vor avea ocazia să redacteze materiale radiofonice cu tematici și subiecte specifice MNȚR, să își exerseze improvizația la microfon, dicția și exprimarea orală și să se familiarizeze cu utilizarea soft-urilor de editare și prelucrare de sunet. Micii – și, sperăm noi, viitorii – jurnaliști de radio vor fi provocați să realizeze interviuri și să le insereze în texte care vor fi ulterior citite la microfon și montate ca materiale gata de difuzat, la fel cum se întâmplă în redacțiile posturilor de radio. Desigur, la finalul fiecărui atelier, participanții vor putea primi în format audio primele lor creații jurnalistice.

 

Povești cu urechi, atelierul lui Călin Torsan (9+)  – pentru grupuri mari

Eu sunt Călin, omul cu fluier. La întâlnirea cu mine vom sta de vorbă despre fluierele românești și de aiurea. Cum se construiesc, cum se înfrumusețează, unde și când se cânta din ele. Vei asculta glasul unora dintre acestea, dar și tot felul de istorii surprinzătoare despre muzică.

 

Croit, țesut și cusut cu Lidia Stareș (6+) – pentru maxim 6 persoane

În atelierele de cusut vom descoperi semne și însemne. Apoi le vom inventa pe ale noastre și le vom coase.

Țesutul în războiul orizontal va consta în aflarea mișcărilor elementare ale mâinilor și picioarelor ce manevrează războiul, pentru a realiza o țesătură, și vor executa un fragment de model, ca ”scoarța” cu alesătură.

La războiul vertical (gherghef cu urzeală), vom afla cum se realizează diferite forme geometrice, elemente decorative și legăturile necesare unui covor. Înscrieri la telefon: 0722.798.284

 

Pe lângă aceste ateliere, la cerere, putem desfășura și ateliere specifice, punctuale, corelate cu marile sărbători religioase sau laice de peste an sau cu temele expozițiilor temporare.

 

Program: 

Atelierele pentru grupurile organizate și pentru persoanele cu nevoi speciale vor avea loc în timpul săptămânii, de luni până vineri, între orele 9.00 – 15.00, la cerere: din oferta de ateliere, împreună cu profesorul/învățătorul, vom programa atelierul în funcție de caracteristicile grupului și disponibilitatea sălii.

 

Pentru înscrieri vă rugăm să ne trimiteți un mesaj care să conțină referiri la numărul de persoane, grupa de vârstă și ziua în care doriți să se desfășoare la adresa de email: atelieruldecreativitate@gmail.com.

 

Prețul unui bilet este de 25 de lei/persoană. Persoanele cu nevoi speciale și cazurile sociale au gratuitate.

 

Mioara își ia inima în dinți și merge spre Darius. Ohhhhh! Îi va spune că e timpul să plece din parc. Și el va spune NU. Și se va răsti la ea și se va întoarce cu spatele și ea, mama, va alerga după el și îi va da iar 10 motive pentru care trebuie să plece acum. Și Darius se va supăra și ea se va supăra că el nu înțelege și iar se vor certa… Deja sufletul i-a devenit greu și a părăsit-o curajul…

 

Nu-ul care ,,dă de furcă”

De câte ori nu am auzit noi toții de la copiii noștri:

,,Nu, nu plecăm!”

,,Nu, nu strâng!”

,,Nu, nu fac asta!”

,,Nu, nu vin la tine!”

 

Oare ce simțim când auzim ,,Nu”-ul acela? Pare că opoziția copilului e mare și noi pare-se că rostim instant: ,,-Ba da, trebuie, uite, e târziu, am întârziat, trebuie să dormi, trebuie să strângem, trebuie să plecăm…” Căutăm pe loc (nu-i așa?) să schimbăm ,,Nu-ul” copilului într-un ,,Da”.

Ce bine ar fi să auzim: ,,Da, să mergem, să strângem, să mâncăm…”

Acest lucru nu se întâmplă și noi ne punem în poziție de luptă, de convingere, de răsturnare de situație, de determinare…

 

 

Unde se dă lupta?

„Nu suport deloc să îmi spună NU!”

„E așa încăpățânat!”

„Ahaa, vrea el sa aibă ultimul cuvânt, însă uită că aici eu comand!”

„E un caracter dificil, mă ocup eu de el!”

„E o piatră tare, copilul acesta, însă eu voi ști ce să fac!”

„Nu îmi place deloc când mi se opune!”

 

De fapt, când copilul spune ,,Nu”, singurul lucru cu care avem de luptat, pe moment, este reacția noastră, a adulților, reacția noastră la emoțiile pe care le trăim. Este important să fim atenți la felul în care răspundem.

Să ne amintim mereu: ceea ce răspunde copilul nostru (NU-ul ferm) este doar o reacție emoțională. În spatele negației nu există o explicație logică, o introspecție.

Dacă și copilul și adultul răspund din fondul emoțional, ei bine, conflictul va escalada, desigur.

Copilul a spus în mod răspicat NU. Tu, părintele, respiri, iei o pauză, arăți prin limbajul non-verbal că înțelegi (dai ușor din cap, în mod afirmativ), te gândești și pronunți rar, cu voce fermă: ,,… înțeleg, nu vrei să faci asta. Însă să știi că DA, vom face acest lucru.”

 

De unde vine autoritatea?

Autoritatea părintelui vine din limbaj, din tonul vocii, din stilul ferm de afirmare, din propozițiile scurte, rostite cu hotărâre.

Afirmi; nu negi, nu reacționezi.

Pur și simplu spui ce se va petrece. Poate de mai multe ori, însă la fel de hotărât, la fel de așezat. ,,Acum vom face asta împreună. Să mergem! Știu că poți să o faci!”

 

Mioara este stăpână pe ea. Știe că da, există posibilitatea ca Darius să se opună și să spună, pe loc, cum nu dorește să facă ce i se cere. Și asta este în regulă. Mioara își aduce aminte mereu că ea, mama, este adultul care, cu răbdare și fermitate și dragoste va pune copilul pe făgașul cel bun!

 

 

Dacă ar putea alege o singură frază prin care să determine toți elevii din România să practice la un sport, doamna profesor Bobe Camelia ar alege-o pe cea mai celebră: mens sana in corpore sano. Născută în Breaza, județul Prahova, a absolvit Facultate de Educație Fizică și Sport din București, specialitatea gimnastică. Din anul 2012 s-a alăturat corpului didactic al liceului pedagogic „Anastasia Popescu” din București, unde transmite, cu dedicare, tainele sportului.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

În privința carierei de pedagog, cred – de fapt, sunt sigură – că dragostea pentru drumul acesta în viață mi-a fost insuflată chiar de mama, care este cadru didactic și m-a crescut, practic, printre copiii care o aveau pe dânsa profesoară. M-am jucat cu ei, am mers cu ei în tabere și am împărțit astfel bucuriile și descoperirile ca într-o mare familie. De aceea, orice activitate de anvergură cu elevii m-a atras, nu am avut temeri că nu voi avea răspunsul așteptat de la copii, fie ei mici sau mari. Dialogul cu orice vârstă mi s-a părut natural și nu „m-am temut” de elevi, cum știu că li se întâmplă adesea debutanților în cariera pedagogică.

 

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Rolul cadrului didactic nu se limitează la orele de la clasă și la materia predată, acest lucru este deja demonstrat. Avantajul de a „preda” orele de Educație fizică este unul major, fiindcă aproape că nu există elev care să nu îndrăgească mișcarea, jocul, activitățile pe care orice sport le presupune. Și, dacă descopăr pe cineva care preferă să fie sedentar, sau nu are anumite abilități, tot găsesc ceva care să îl implice, fiindcă e ușor să faci educație fizică doar cu cei talentați. Măiestria didactică – mi-a spus mie cineva – constă în a-i implica în ore pe cei mai puțin jucăuși. M-am străduit, așadar, să inventez jocuri didactice specifice diverselor categorii de vârstă și unor tipologii diferite de copii, astfel încât, atunci când, din motive de sănătate, am fost nevoită să lipsesc de la o oră și dna Monica Șerbănescu – fondatorul școlii – a avut ideea de a sta cu elevii, aceștia au derulat ora cu toate componentele, fără nicio fisură și fără a fi nevoie de vreo intervenție. Sigur, m-am bucurat că, într-un fel neașteptat, modul organizat de a lucra la clasă și-a spus cuvântul. Fiindcă ora se numește de „educație”, deci educăm nu doar corpul, ci și atitudinea, relațiile dintre elevi, capacitatea lor de a reacționa la stimuli, felul în care interiorizează diverse sarcini de lucru etc. De aceea, influența profesorului depășește activitățile școlare propriu-zise, pentru că acesta devine un model și, cum știm, modelul poate fi pozitiv sau negativ. De aici responsabilitatea oricărui cadru didactic, dar aș spune eu, în mod deosebit, a celui de „sport”, fiindcă aici poți fi uneori prea rigid, îndepărtându-i pe copii de bucuria orelor, sau prea „laissez faire”, ceea ce poate da sentimentul că nu există reguli sau, mai grav, că acestea pot fi încălcate cu ușurință. Tot ce se petrece la școală, în clasă, în sala de sport, pe teren, copiii vor transla în viața de zi cu zi. Deci responsabilitatea noastră este una majoră, categoric!

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Felul în care mă raportez la elevii mei are la bază propria experiență de copil și de elevă, formarea mea academică de bază, dar, cu deosebire, formarea continuă, fiindcă mi s-a părut important să nu renunț niciodată la a învăța. Am participat de-a lungul anilor la diverse cursuri de formare, multe având loc la nivelul liceului nostru, unde avem constant întâlniri pe grupuri de lucru. În același timp, Inspectoratul este extrem de atent cu formarea noastră, cu organizarea și susținerea competițiilor sportive, aici chiar fiind necesar să subliniez că profesorii de educație fizică au un context foarte bun de activitate și sunt mereu încurajați și susținuți. De aceea, am considerat că trebuie să le cultiv constant și elevilor mei respect pentru sine și pentru ceilalți, o atitudine bazată pe sinceritate, să le dezvolt încrederea în forțele proprii și să îi găsesc fiecăruia calitatea pe care să o susțin, precum și modalitatea de a-i face să se ajute reciproc.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

Așa cum am menționat, faptul că am crescut printre copii, în mijlocul activităților, mi-a atenuat „teama” firească pentru orice debutant la „catedră”. Totuși, abia ieșită de pe băncile scolii, când m-am trezit în fața unor adolescenți de-a XII- a, mai înalți decât mine, într-o clasa cu specializare handbal, mărturisesc că am avut emoții mari. Dar ne-am „împrietenit” repede și eu am păstrat o legătură strânsă cu acest joc, pe care generațiile mele de elevi ulterioare l-au practicat cu succes, sub îndrumarea mea.

 

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Printre calitățile pe care îi încurajez pe copiii cu care lucrez să și le dezvolte este autonomia, fiindcă am remarcat faptul că elevii cu această dimensiune de caracter sunt mai implicați în obținerea performantelor. De aceea, profesorul trebuie sa le lase libertatea de a alege modalitatea în care să rezolve tema lecției încurajându-i să participe la discuții libere și să găsească drumul potrivit fiecăruia. Acum vorbesc și din perspectiva dirigintei, care se alătură echipei didactice pentru a le construi copiilor caracterul, pentru a le da încredere și a-i orienta în parcursul școlar care îi așteaptă.

În acest sens, creșterea competenței poate fi rezultatul unui proces de autoformare, pe care să îl sprijinim prin oferirea unui feedback constructiv copiilor, ajutându-i constant să vizualizeze progresul pe care l-au făcut.

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Copiii din actuala generație sunt creativi, au personalități puternice, dar, în același timp, se resimte acut nevoia unui ghidaj din partea adulților care să îi orienteze în multitudinea de întrebări, soluții, oferte, care îi confruntă și pe care generațiile anterioare le-au cunoscut la o mai mică intensitate. Și, din nou, aduc vorba despre responsabilitatea cadrului didactic!

 

Care este sportul dvs. preferat și de ce?

Nu pot spune ca am un sport preferat, fiindcă mi-a plăcut sa încerc cât mai multe. Am crescut uitându-mă la Nadia și așa am ajuns să fac gimnastică, apoi am trecut la baschet, în „era Jordan”. Am avut o „atracție” pentru jocul de handbal, pe care la un moment dat l-am practicat cu mare plăcere eu însămi. Dar sunt la fel de aprigă susținătoare a copiilor care joacă tenis de masă, ori volei sau care merg la cluburi de călărie, de înot sau de fotbal.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Copiii ne învață tot timpul câte ceva: de la a ne juca, până la a ne ține promisiunile pentru a nu-i dezamăgi.

 

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

La baza relației profesor-elev stau încrederea, sinceritatea, un anume fairplay, care fac să putem fi „citiți” imediat de către elevii noștri și cimentează o legătură solidă între mentor și învățăcel.

 

În ziua de astăzi, când adolescenții sunt din ce în ce mai atrași de tehnologie, care este rolul educației fizice și a sportului?

Din păcate, tehnologia a acaparat cu totul atenția elevilor din ziua de azi, iar practicarea exercițiilor fizice a rămas, pentru mulți dintre ei, pe locul doi. Dar cu perseverență din partea noastră și a părinților, putem să le readucem bucuria și beneficiul de a practica un sport. Este ceea ce facem cu cea mai mare constanță la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”. Un exemplu recent este Ziua Mondială a Educației, când absolut toate clasele au avut activități sportive, de la excursii, la campionate propriu-zise, care i-au entuziasmat pe copii și s-au bucurat de sprijinul părinților. Am sărbătorit Ziua Educației prin Educație de calitate și asta ne-a bucurat cel mai mult!

 

Dacă ați avea puterea ca printr-o singură frază să determinați toți elevii din România să facă mai mult sport, ce ați alege să le spuneți?

Cea mai celebră frază – pentru copiii Liceului nostru sigur este: „Mens sana in corpore sano!”.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Cea mai dragă amintire… Când te întâlnești cu foștii elevi și vezi că nu te-au uitat, că povestesc cu drag cum se desfășurau orele de educație fizică – și că fac în continuare sport.

 

 

Pe Vișinel Bălan atunci când îl căutăm, îl găsim în slujba copiilor abandonați. Este un activist în domeniul drepturilor copiilor instituționalizați. S-a aplecat asupra lor pentru că el, la rând, a fost unul părăsit în casa de copii.

Suferința și traumele din vremea copilăriei le-a transformat în energii pozitive. Ușor nu a fost. Lipsuri au fost de toate felurile, iar acum se concentrează spre a schimba soarta altora care sunt în locul în care a fost și el cândva. A ajuns să stea în munca și în sprijinul copiilor părăsiți de către părinți și să le dovedească că a fi „al statului” nu înseamnă a fi „al nimănui”.

 

 

Unde te găsim în momentul prezent, Vișinel? Ce proiecte ticluiești?

În prezent, sunt asistent universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (S.N.S.P.A.) și Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Am înaintat echipei ANPDCA și Ministerului Familiei, aflat sub conducerea doamnei Gabriela Firea, o listă cu 24 de propuneri pentru apărarea și protecția copiilor aflați cu măsura protecției speciale în centrele de plasament/rezidențiale, în asistență maternală și plasament familial. Răspund zilnic la peste 60 de apeluri și stau ore în șir la telefon. Trăiesc, câteodată, sentimentul că fac terapie cu oamenii, însă găsesc că, în multe cazuri, este cea mai bună soluție pentru liniștirea acestor suflete și reafirmarea siguranței pe care protecția noastră o asigură.

 

Cum arată sufletul tău?

Consider că este aproape imposibil să îți descrii sufletul. Ai putea să transformi totul într-un clișeu în speranța că nu te va ruga nimeni să dezvolți. Adevărul este că suntem ființe complexe, iar oricâte descrieri aș oferi, niciuna nu va avea acuratețe. De aceea, răspunsul meu este că sunt bine și împlinit. Pe umeri, am multă presiune, iar în fața mea stau multe așteptări. Am ajuns în locul optim pentru ceea ce mi-am dorit încă din 2010: să stau în slujba copiilor abandonați și să le dovedesc că a fi „al statului” nu înseamnă a fi „al nimănui”.

 

În jurul căror credințe guvernezi?

Credințele și valorile după care mi-am guvernat fiecare pas sunt: bate și ți se va deschide, cere și vei primi, caută și vei găsi. În realitate, nu se poate ca, în orice moment, nici măcar o ușă să nu îți fie deschisă. Este nevoie de calm și de dorință pentru a căuta.

 

Cât de grea a fost călătoria ta prin viață?

A fost o provocare echilibrată. Nu pot spune că a fost grea. Pe de altă parte, ar fi încadrabil în domeniul absurdului să spun că a fost ușoară. A fost așa cum trebuia să fie. Din fiecare obstacol am învățat ceva. Toate experiențele negative le-am pozitivat. Am fost clădit a fi o fire optimistă. Cred în puterea de a schimba lucruri folosind un singur instrument: ceea ce gândești. Atracția față de idei ne guvernează viața, fie ea pozitivă sau negativă.

 

 

Ești un adult provenind dintr-un copil suferind. Încă resimți trecutul?

Transformând trecutul într-o experiență plăcută vă asigur că suferința e mai puțin prezentă. Însă sunt  momente și momente. Am plâns foarte mult pe parcursul vieții mele. Am avut parte de nopți lungi, perne pline de lacrimi și vise agitate. Cu cât înaintez în viață, simt din ce în ce mai profund experiența caselor de copii. Acum, a stat întotdeauna în mine cât de mult am permis acestor ca aceste emoții să mă afecteze. În definitiv, emoțiile sunt bune, ne umanizează.

 

Ți-ai acceptat trecutul, Vișinel, cu adevărat?

Absolut. Eram în anul trei de facultate când mi-am spus că sunt pregătit să vorbesc despre. Acceptarea pornește de la iertare și invers. Mi-am iertat părinții la vârsta de 10 ani. Am avut momente, în adolescență, când plângeam doar pentru că voiam să fiu ținut în brațe, voiam să plâng în brațele părinților mei. Însă m-am liniștit, mi-am acceptat condiția. Din dorința ca ceilalți să nu fie nevoiți să își accepte condiția așa cum mi-am acceptat-o eu, sunt aici.

 

 

Cum îți descrii copilăria având în vedere că acum te simți realizat?

A fost o provocare. Nu pot spune că a fost grea, dar nici ușoară, a fost așa cum trebuia să fie. Din fiecare obstacol am învățat ceva și toate experiențele negative le-am pozitivat. Sunt o fire optimistă. Cred în puterea de a schimba lucruri doar prin ceea ce gândești. Atracția ne guvernează viața, fie ea pozitivă sau negativă.

 

Al câtelea copil al familiei tale ești? Cu cine păstrezi legătura?

Al 13-lea. Numerologic vorbind, să știi că nu este întâmplătoare ziua și numărul deciziei de numire a mea în funcția de vicepreședinte. Locuiesc cu fratele meu Virgil Bălan, psiholog la DGASPC Sector 6.

 

Ce simți pentru părinții tăi? Îi cunoști? Dar pe frații tăi?

Milă. Au murit.  Mi-am cunoscut părinții și frații de la vârsta de 10 ani.

 

Prin câte orfelinate ai trecut? Unde a fost ”acasă” pentru tine?

Locul în care m-am simțit cel mai bine a fost la Centrul Rezidențial Pro Familia, județul Bacău.

 

 

Ești un supraviețuitor?

Absolut. Dar supraviețuirea este rezultatul voinței. Am avut voința de a-mi depăși condiția socială. Asta îmi doresc și de la copiii aflați în grija statului. E timpul să nu se mai plângă și să caute ușa ce li se va deschide. E drept, viața este cu atât mai dificilă pentru ei. Însă astăzi, societatea oferă mai multe oportunități și copiii sunt altfel îngrijiți.

 

Și totuși, cine te-a îndrumat să studiezi? Ai avut cu siguranță determinare, dar a fost cineva care te-a împins de la spate?

Întotdeauna am avut pe cineva care să mă sprijine și să mă îndrume. Prima persoană a fost Codrin Lungu, cel care este astăzi nașul fiului meu. Un alt om care mi-a marcat existența a fost profesoara de limba română din liceu și dirigintele meu, Ursinschi Violeta. Acum, clădesc și eu noi oameni, de la catedră, datorită profesorului universitar Alfred Bulai, a cărui bunăvoință nu o văd a cunoaște limite.

 

Au fost profesori care au fost negativiști în privința ta, care nu au crezut în potențialul tău și au încercat să te demoralizeze?

Absolut. Le pot înțelege viziunea. Însă nu o pot împărtăși. Nu am putut niciodată. De aceea, am mers tot înainte.

 

Aperi copiii abandonați, o idee născută din propria nevoie. Te emoționezi de fiecare dată când afli povestea cuiva?

Depinde de cum este povestită. Da, îmi plac poveștile. Sunt pus în bocancii unui mic terapeut. Ajut povestitorul să ofere mai mult, să se descarce. Să dea culoare poveștii. Încurajez oamenii, copiii și tinerii să se descarce cum simt ei că este convenabil atunci când sunt într-o situație dificilă. De exemplu, pot plânge. Însă niciodată să nu lase acele lacrimi să le aplece capul. Viața merită trăită.

 

 

Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și Programul Național Cantus Mundi anunță lansarea pe 15 octombrie 2022 a unei noi sesiuni gratuite a cursului de instruire în domeniul Educației muzicale și a dirijatului coral – „Întâmpină luna decembrie cu Madrigal și Cantus Mundi!”. 

 

 

Cursul „Întâmpină luna decembrie cu Madrigal și Cantus Mundi!” se va desfășura sub formă de workshop-uri interactive, organizate săptămânal, sâmbăta, în perioada 15 octombrie – 03 decembrie 2022, în intervalul orar 10.00 – 13.00, la sediul Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” din București (Aleea Dealul Mitropoliei, nr. 11).

Cele 8 module se adresează cadrelor didactice (educatori, învățători, profesori, coordonatori) cu cunoștințe de bază în domeniul muzical, care au deja un cor de copii sau un ansamblu instrumental sau intenționează să înființeze unele.

Înscrierile se fac prin completarea formularului online  de la https://s9.ro/1olm

 

Fiecare modul durează 3 ore și este coordonat de specialiștii Madrigal – Cantus Mundi: dirijori, artiști lirici, maeștri co-repetitori, profesori de muzică – profesioniști cu o vastă experiență în domeniul educației muzicale și a dirijatului coral.

În cadrul programului, participanții își vor extinde abilitățile și competențele în domeniul dirijatului coral și al managementului de cor, alegerea și dezvoltarea repertoriului, pregătirea evenimentelor festive, precum și explorarea de noi abordări educaționale. Va fi abordată pregătirea repertoriilor și evenimentelor lunii decembrie organizate cu copii: 1 Decembrie – Ziua Națională a României, sărbătorile de iarnă (Moș Niculae, Crăciun), serbări școlare etc.

 

 

Cursul se va încheia cu acordarea de Certificate de participare (pentru prezența la cel puțin 5 module din program).

Noua ediție a Cursului de Educație muzicală și dirijat coral face parte din programul educațional al Corului Național de Cameră „Madrigal – Cantus Mundi” și Programului Național Cantus Mundi și vine în continuarea celor peste 100 de cursuri pe care trainerii Madrigal – Cantus Mundi le-au susținut din 2016 în toată țara, precum și a celor peste 200 de webinarii desfășurate live online în perioada iulie 2020 – aprilie 2022.

 

 

********************************

Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” este o emblemă a vieții muzicale românești și universale. Din momentul înființării sale, în 1963, de către dirijorul Marin Constantin (1925–2011), Corul Madrigal a susținut sute de concerte aplaudate în întreaga lume, impunându-se astfel ca un adevărat brand de țară. Este unul dintre etaloanele mondiale ale muzicii corale camerale, cu un repertoriu îndreptat către Renașterea europeană, muzica bizantină și creația contemporană românească și universală.

În noiembrie 2016, Corul Naţional de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca Ambasador al Libertăţii, Speranţei şi Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleanor Roosevelt” la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summit-ului Global de Religie, Pace şi Securitate.

După 59 de ani de activitate neîntreruptă, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, instituţie publică de concerte de importanță națională, aflată în subordinea Ministerului Culturii din România, își continuă parcursul său de diplomație culturală, fiind unul dintre cele mai longevive și apreciate ansambluri corale europene.

Din anul 2011, Corul Madrigal derulează Programul Național Cantus Mundi, cel mai mare program de integrare socială prin muzică a copiilor din România, inițiat de maestrul Ion Marin, care reunește în prezent peste 1.800 de coruri în țară și diaspora. Alături de dirijorii lor, peste 60.000 de copii și tineri participă la promovarea cântului coral, depășind barierele legate de etnie, condiție socială și capacități fizice sau psihice, construind nuclee culturale complexe, atât de necesare pentru revitalizarea societății noastre.

 

 

 

Laura Georgeta Ilie este campioană mondială, europeană, multiplă câștigătoare la tir sportiv, proba de 10 m pușcă aer comprimat. Ea a participat și la Jocurile Olimpice din 2020 de la Tokyo, unde a reprezentat România.

 

Cine este Laura Ilie?

Laura Ilie este cunoscută în lumea sportului ca fiind cea mai bună trăgătoare de pușcă din istorie. În viața din afara sportului este o femeie fericită, înconjurată de oamenii dragi ei.

 

Ce visa să devină micuța Laura Ilie? Ce fel de copilărie ai avut?

Nu pot să zic că visam să ajung ceva anume. Am schimbat multe meserii de-a lungul anilor. În schimb nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge sportivă de performanță.
Am avut o copilărie frumoasă. La școala nu am avut probleme niciodată. Nu depuneam vreun efort semnificativ pentru a avea note foarte bune. Aproape în fiecare seară ieșeam în spatele blocului cu prietenele mele. Erau alte vremuri, mă bucur că nu am avut acces la tehnologia de acum. Simt că am avut o copilărie mai frumoasă decât cea pe care o văd la copiii de azi. Îmi amintesc că jucam foarte multe jocuri, povesteam diverse întâmplări, râdeam foarte mult. Îmi amintesc cu plăcere de acei ani.

 

Sunt conștient că în spatele acestor rezultate sunt multe ore de muncă. Ne poți spune cum arată o zi din viața ta?

Așa este. Sunt multe ore de muncă în spatele performanțelor mele sportive, dar atât timp cât ceea ce fac încă este o plăcere, nu simt că muncesc o zi.
O zi obișnuită din viața mea începe în general după ora 8. Nu sunt o persoană matinală. Servesc destul de repede micul dejun, iar la ora 10 sunt la poligon. Termin antrenamentul în jurul orei 13:00, servesc prânzul și pornesc spre kinetoterapie. Dacă nu mă duc la kinetoterapie am pregătirea psihologică. Uneori le am pe amândouă. Programul meu depinde foarte mult de etapa de pregătire în care mă aflu. Uneori am și două antrenamente pe zi sau mă antrenez 6 zile din 7.

 

Cum este Laura – omul? Cum este Laura – câștigătoarea atâtor premii la tir sportiv feminin?

Laura, omul, este o persoană normală, empatică, sociabilă, prietenoasă. Nu pot să zic că este vreo diferență. Tind să cred că am un comportament exemplar indiferent de situație și că sunt la fel.

 

Sunt mulți tineri ce practică diferite sporturi, ce te-a făcut pe tine să alegi acest sport?

Când m-am apucat eu de acest sport nici nu știam că există. A fost o întâmplare întâlnirea mea cu tirul sportiv. Am fost selecționata în liceu și m-am dus doar pentru că luasem o notă mică la ora de sport și doream să îmi îndrept nota. Oarecum dacă veneam la tir, doamna profesoară ar fi ținut cont pentru notele ulterioare. Nu m-a fascinat tirul sportiv la început, dar am continuat să vin. Acum mă uit în urmă și mi se pare o poveste frumoasă care nu ar fi început fără acea notă mică.

 

Ne poți descrie ce sentimente ai trăit prima dată când ai urcat pe podium?

Am urcat pe podium la două săptămâni după ce am fost selecționată și am luat locul 3. Emoțiile și trăirile au început să apară după ce a început să îmi placă și mie ceea ce fac. La nivel național simțeam o satisfacție mare când eram pe prima treaptă a podiumului. La nivel internațional deja starea de bucurie reprezenta mult mai mult. Momentele petrecute pe podium mi-au dat tot timpul puterea de a mă autodepăși. Acele momente în care mi se cântă imnul mă motivau să vin acasă și să muncesc și mai mult.

 

Care sunt premiile cu care te mândrești și ce planuri ai pe viitor?

Mă mândresc în primul rând cu faptul că sunt prima femeie din istorie care s-a calificat la Jocurile Olimpice în proba pușcă 10 m aer comprimat. De asemenea, sunt multiplă campioană europeană, am doborât recorduri europene și mondiale, în 2018 am fost numărul 1 mondial, iar de atunci m-am tot menținut în top 5, am fost timp de 3 ani cea mai bună din Europa în clasament, am câștigat după o pauză de 60 de ani Universiada la tir, am câștigat numeroase cupe mondiale.
În perioada următoare voi participa la Campionatul Mondial. Obiectivul meu principal este să mă calific la Jocurile Olimpice de la Paris 2024.

 

Te rugăm să ne povestești cea mai frumoasă experiență trăită!

Am mai multe experiențe frumoase. Pe lângă cele sportive atunci când câștigi un concurs mare, cred că cea mai frumoasă experiența trăită este aceea în care mi-am cunoscut nepoata pentru prima dată, atunci când s-a născut. A fost ceva unic, iar relația noastră este una specială.

 

Care este provocarea ta cea mai mare în acest sport?

Provocarea mea cea mai mare este să fiu campioana olimpică.

 

Fiecare dintre noi avem un model în viață/carieră, pe tine cine te inspiră?

Pe mine mă inspiră toți cei de la care pot să învăț ceva. Nu am o persoană anume.

 

Pe lângă acest sport, ce pasiuni mai ne împărtășești?

Din păcate nu îmi mai rămâne mult timp și pentru alte pasiuni. Consider că ceea ce fac este pasiunea mea. Bineînțeles când pot să mă bucur de timp liber prefer să mă văd cu familia sau prietenii, să văd un film sau să mă plimb la pas prin oraș.

 

Te disciplinează sportul?

Orice sport te disciplinează. Pe mine sportul m-a disciplinat, m-a ținut departe de tentațiile tinereții, mi-a valorificat timpul, mi-a arătat lumea și m-a făcut un om mai bun.

 

Ne poți da un sfat pentru tinerii ce vor să se apuce de acest sport?

Îi sfătuiesc să încerce cât mai multe sporturi și să nu renunțe în a practica unul dintre ele. Dacă acela va fi tirul sportiv, îi sfătuiesc să aibă răbdare pentru că este mult mai complex decât pare, dar care le va schimba viața. Tirul sportiv îmbina tehnică bună, concentrarea, rezistența la presiune cu dorințele și așteptările celui care îl practică.

 

 

Când vina stă în bagajul părinților

25 octombrie 2022 |
Oare ar fi trebuit să o dau și eu pe Maria la lecții de pictură? - se frământa mama ei.Poate că nu trebuia să plec de acolo, poate că trebuia să mai stau puțin lângă ea... își tot repeta tatăl Ligiei.Fac tot ce e de făcut pentru fiii mei...

VIDEO Andreea Mâniceanu despre cartea Arlette Coposu, soția Seniorului

24 octombrie 2022 |
Andreea Mâniceanu s-a născut la Giurgiu, la 27 noiembrie 1992. Este absolventă a Facultății de Istorie, Universitatea din București, specializarea „Istoria comunismului în România”. În prezent lucrează la Muzeul Municipiului București, în cadrul...

Confesiunile lui Vlad Udrescu despre actorie, cu dragoste

21 octombrie 2022 |
Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o...

Ateliere de creativitate la muzeul țăranului

19 octombrie 2022 |
Cu ocazia primei vacanțe din noul an școlar, îi așteptăm pe cei mici, însoțiți de părinți sau bunici, la ateliere distractive și creative. Am pregătit teatru de umbre, atelier de realizat păpuși de hârtie, broșe din lână netoarsă, desenat sau...

Când arătăm empatie dar și limite clare

18 octombrie 2022 |
-În zece minute să știi că începem să strângem jucăriile...le punem pe fiecare la locul lor....Așa a spus Anca către fiul ei... Cu strângere de inimă, ce e drept, pentru că aștepta ,,răscoala” acestuia. Emil se revolta și începea să se plângă,...

Icoane pictate pe cutii de muniție

14 octombrie 2022 |
18 octombrie – 13 noiembrie 2022, Sala Media Muzeul Național al Țăranului Român  Institutul Polonez din București și Ambasada Republicii Polone la București, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român și cu sprijinul Ambasadei Ucrainei...

Ateliere în timpul anului școlar octombrie 2022-iunie 2023

11 octombrie 2022 |
Muzeul Național al Țăranului Român  Atelierul de creativitate de la Muzeul Țăranului a debutat ca program de educație muzeală în anul 2001, dar acțiuni punctuale au existat chiar în anii ’90, la inițiativa Irinei Nicolau. De atunci, imaginăm cu...

Hotărârea din glasul părintelui

10 octombrie 2022 |
Mioara își ia inima în dinți și merge spre Darius. Ohhhhh! Îi va spune că e timpul să plece din parc. Și el va spune NU. Și se va răsti la ea și se va întoarce cu spatele și ea, mama, va alerga după el și îi va da iar 10 motive pentru care trebuie să...

Interviu Camelia Bobe, profesor de educație fizică și sport: „De la copii avem tot timpul câte ceva de învățat – de la a ne juca până la a ne ține promisiunile, pentru a nu-i dezamăgi.”

7 octombrie 2022 |
Dacă ar putea alege o singură frază prin care să determine toți elevii din România să practice la un sport, doamna profesor Bobe Camelia ar alege-o pe cea mai celebră: mens sana in corpore sano. Născută în Breaza, județul Prahova, a absolvit Facultate de...
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează