Provine dintr-o familie în care munca pământului era principalul mod de existență. Dornic de a-și depăși condiția, se pune cu burta pe cate și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Pledează pentru puțină vreme, pentru că războiul îi dă planurile peste cap. Nopțile petrecute în proximitatea bombelor și curajul de care a dat dovadă, îi vor aduce promovarea până la gradul de căpitan. Reîntors în Turda, Mihail se ocupă de organizarea unui batalion de infanterie care să asigure ordinea în oraș. Autoritățile maghiare nu îl văd cu ochi buni. Îl acuză de spionaj, și-l condamnă la moarte. Scăpat ca prin minune din ghearele morții, avocatul Moldovan este desemnat ca reprezentant al Gărzii Naționale Române din comitat, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire se reîntoarce la avocatură, pledează cu mai mult zel, ajungând decanul Baroului din Turda-Arieș.

Un avocat în linia întâi

Se naște într-o familie modestă de agricultori din comuna Călărași, foarte aproape de Câmpia Turzii. Educația primită acasă se împletește cu anii petrecuți pe băncile liceului românesc din Blaj, unde va obține bacalaureatul. Pe când era elev în clasa a VI-A, Mihail se împrietenește cu Octavian Goga. Îi înfrățea iubirea de țară, motiv pentru care cei doi arborează drapelul românesc pe frontispiciul catedralei din Blaj, faptă curajoasă, care le-a adus o sancțiune drastică din partea conducerii. Se dedică științelor juridice, și se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, loc în care va obține și titlul de doctor în drept. Din 1904, își începe practica avocațială în biroul lui Eugen Pătăcean. Tot acum, se înscrie în ASTRA și Societatea Română de Lectură din oraș, apoi se implică în acțiunile culturale menite să trezească conștiința națională. Examenul de liberă practică îl susține la Budapesta, iar în 1910, se stabilește în orașul Turda, unde își va deschide un birou de avocatură. Pledează pentru scurtă vreme, deoarece războiul îi dă planurile peste cap. Primește ordin de încorporare și este detașat în cadrul armatei austro-ungare. Se avântă în luptă cu vitejie, doarme în tranșee, este rănit în două rânduri, iar în cele din urmă este avansat până la gradul de căpitan.

Asigură ordinea în oraș, apoi este condamnat la moarte

Revine acasă cu bine, dar nu stă locului și se implică în evenimentele revoluționare din toamna lui 1918. Mihail preia cârma Senatului Național și a Gărzii Naționale Române, îngrijindu-se de menținerea ordinii până în momentul intrării armatei române în Turda. Pentru a evita eventuale neplăceri ale gărzilor maghiare, dar mai ales ale unităților militare de secui, avocatul Moldovan propune aducerea unui batalion de infanterie care să asigure ordinea în oraș. Situația putea scăpa de sub control în orice clipă. În ședința din 14 noiembrie 1918, se propune înființarea unei armate române în oraș, care să fie compusă dintr-un batalion cu patru companii, alcătuite la rândul lor din trei plutoane. Protocolul prevedea ca jumătate din efectiv să rămână în Turda, iar restul soldaților să asigure sprijin în cazuri excepționale. Mihail solicită Senatului Național Român din Cluj, să se îngrijească ca toate lucrurile prevăzute în protocol să fie duse la bun sfârșit. Însă lucrurile nu au decurs în totalitate conform planului. Prin toamna lui 1918, gărzile maghiare pun mâna pe el și-l aruncă în închisoarea Felecvar, alături de secretarul Gărzii Naționale, Simion Poruțiu și de alți zece intelectuali români. Autoritățile maghiare, îi puseseră de multă vreme gând rău, și doreau să scape de el cu orice preț. În cele din urmă, este acuzat de spionaj și condamnat la moarte. Din fericire, întâmplarea face ca Mihail să fie salvat în ultimul moment.

Participă la Marea Unire alături de soția sa

Scăpat ca prin minune din ghearele morții, se întoarce la Turda, unde află că este desemnat alături de soldatul Simion Crișianu, să reprezinte Gărzile Naționale Române din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La lucrări va participa și soția sa, Ecaterina Moldovan, care a fost delegată din partea Reuniunii femeilor române din Turda. Odată înfăptuiră Unirea, avocatul Moldovan ocupă funcția de prim-pretor al plasei Turda. Din 1920, figurează ca membru al Partidului Național Liberal, iar între 30 ianuarie 1922- 4 februarie 1924, ocupă postul de prefect al județului Turda-Arieș, figurând ca membru în primul Parlament al României Mari. Liniștea ce se așternuse în viața urbei, îl va determina să revină la prima dragoste, avocatura. Începe să pledeze, apoi, în 1937, este numit decan al Baroului din Turda-Arieș. Pe lângă activitate juridică, Mihail Moldovan a făcut parte din conducerea Băncii Centrale și a Fabricii de Sticlă, a figurat printre acționarii Băncii Voluntarilor, și a contribuit cu ajutoare bănești la ridicarea Catedralei Ortodoxe din Turda. Pentru întreaga activitate depusă în slujba națiunii române, a fost distins cu Crucea Roşie de Ofiţer a Ordinului “Steaua României”. Se stinge din viață în data de 2 decembrie 1943, și își doarme somnul de veci în cimitirul familiei Rațiu de Nagylak din Turda.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.org

Tot din Viața Sfântului Antonie reiese și ceea ce stă la temelia tuturor virtuților creștine, anume smerenia, opusul mândriei – păcatul căderii diavolului. Opoziția dintre aceste două trăsături este prezentată plastic la Sfântul Ioan Scărarul: „Precum chiparosul ce crește drept în sus nu-și pleacă niciodată ramurile spre pământ, tot astfel cel măreț cu inima nu poate dobândi smerenia. Bărbatul mândru dorește să poruncească și, cu toate că prin aceasta s-ar putea întâmpla să-și agonisească pieirea, totuși nu se încumetă a-și părăsi năravul…Precum întunericul este potrivnic luminii, tot astfel și mândria se opune oricărei virtuți”.[1] Revenind la cele relatate de Sfântul Atanasie cel Mare, vedem cum întemeietorul monahismului egiptean era o pildă de smerenie prin aspect și prin tot ceea ce făcea: „(Sfântul Antonie ) era blând și plin de smerită cugetare. Si, fiind așa, cinstea rânduiala Bisericii și, mai presus de orice, socotea pe orice cleric mai presus de el în cinste… Nu se deosebea de alții nici prin înălțime, nici prin mărime, ci prin purtări și prin curăția sufletului. Căci, fiindu-i sufletul netulburat, netulburate îi erau și simțurile din afară. Iar bucuria sufletului i se vedea în seninătatea feței. Si din mișcările trupului i se vedea și i se cunoștea starea sufletului. Deși trăise în munte și îmbătrânise acolo, nu avea purtări de sălbatic, ci era blând și cuviincios. Iar cuvântul lui era dres cu sarea dumnezeiască”[2]. Faptul că smerenia se află la temelia tuturor celorlalte virtuți și că de fapt ea este cea răsplătită de Dumnezeu o arată și un alt Părinte al pustiei, Sfântul Isaac Sirul: „Atunci, însă, când cu o conștiință dreaptă omul vede că rămâne neînsemnat înaintea acestor întâmplări (a încercărilor prin care trece în viață), să știe că a ajuns la o adevărată măsură a smereniei. Semnul ei este pacea și liniștea pe care o are în tot ce i se întâmplă și lipsa oricărei tulburări. Aceasta e odihna pe care o dă smerenia ca un rod al desăvârșirii. Pentru oricine a intrat în ea, oricare ar fi ispita care-l supără, odihna o covârșește”[3].

Așa cum smerenia reprezintă temelia oricărei virtuți, ea trebuie să aibă la rândul ei un fundament. Acesta este, în opinia Sfinților Părinți, conștiința că tot ceea ce avem și noi înșine ființăm numai datorită bunătății lui Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul tuturor. Această opinie se găsește sintetizată de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Tâlcuirea la rugăciunea Tatăl nostru, incluse în Filocalie: „Căci oricine este smerit, este desigur și blând…smerit, ca unul ce se știe pe sine având existența împrumutată”[4].

Această conștiință a filiației noastre divine are un dublu rol – de a da naștere smereniei și de a întări credința, fără de care nicio faptă a omului nu are valoare în plan transcendent, așa cum o arată Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani XIV, 23: „Și tot ce nu este din credință, păcat este”. Această succintă afirmație este detaliată de către Sfântul Grigorie de Nyssa, în scrierea sa, Despre desăvârșire: „Fiindcă Sfântul Apostol Pavel ne spune că tot ce nu este din credință este păcat, este absolută nevoie ca acela care înțelege aceasta să mărturisească cum că tot cuvântul, sau lucrul, sau gândul care nu duce la Hristos, duce în genere la ceea ce este potrivnic lui Hristos. Ceea ce este în afară de lumină și de viață, nu este cu putință să nu fie în întuneric sau în moarte. Deci, dacă ceva nu este săvârșit, sau vorbit, sau gândit potrivit cu Hristos, atunci, negreșit, acest lucru este potrivit numai cu ceea ce este potrivnic Celui bun. De aceea, este lămurit că cel ce se arată în felul acesta se leapădă de Hristos, devenind străin de El, atât prin cele ce gândește, cât și prin cele ce face sau vorbește”[5].

Perpetua raportare la Dumnezeu trebuie să marcheze orice aspect din viața credinciosului, potrivit cuvintelor Apostolului neamurilor: „De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni X, 31). Așa cum arată teologul grec Georgios Mantzaridis, însemnătatea acestor cuvinte se referă la viața noastră în ansamblu: „Înnoirea cea întru Hristos se vede din întreaga raportare a omului la viață și la problemele ei și dă manifestărilor lui o anumită nuanță”[6]. Bineînțeles că nici credința nu este singură, ea devenind lucrătoare prin iubire: „După Sfântul Antonie, mintea prin care Dumnezeu este iubit este străjerul treaz care nu permite intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte în suflet. Sufletul va spori în raționalitate pe măsura statornicirii în relația iubitoare cu Dumnezeu”[7]. 

În fine, și după dobândirea virtuții, Sfinții Părinți învață că omul nu trebuie să cadă în delăsare, deoarece trăinicia acestui dar este asigura prin statornicia în bine, faptă cu faptă, gând cu gând și vorbă cu vorbă, așa cum vedem într-un din Epistolele Sfântului Vasile cel Mare: „Căci dacă Hristos este viața noastră (cf. Coloseni III, 4: „Iar când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă”.), urmează că și vorba noastră trebuie să fie pusă în legătură cu Hristos, gândul și întreagă lucrarea noastră trebuie să depindă de poruncile Lui, iar sufletul nostru să reproducă chipul Lui”[8]. Mai mult decât atât, viețuirea întru Hristos nu privește, în opinia Părinților, numai activitățile omului, ci și momentele când acesta se află în repaus, cuprinzând gândurile, dorințele, idealurile, visele acestuia, etc.

Mai ales atunci când suntem în repaus, după cum putem vedea în Viața Sfântului Antonie, diavolul ne încearcă mintea cu felurite ispitiri, aceasta nefiind în acel moment distrasă de nimic altceva: „În zgomotul pe care demonii îl făceau, Antonie vedea semnul neputinței acestora: dacă ar fi fost cu adevărat puternici, era suficient ca un singur demon să vină și să-l piardă. In timp ce demonii își făceau terifiantul număr, Antonie, epuizat de puteri, stând pe spate, se ruga în gând. La un moment dat, a constatat că prin acoperiș o rază de lumină se cobora spre el. În același timp demonii au început să se îndepărteze, iar durerile trupului au încetat. A înțeles că era vorba despre prezența lui Dumnezeu care se făcea evidentă”[9]. Tot astfel, vedem că: „Sfântul Antonie era convins că diavolii își adaptau ispitele și nălucirile în funcție de gândurile noastre. De aceea, în minte trebuie să fie adus mereu Hristos : când se ruga Sfântul Antonie, diavolii dispăreau ca fumul, țipând că rugăciunea lui Antonie îi ardea”[10]. În general, așa cum arată Părintele Vasile Răducă: „Sfinții au luptat cu imaginarul, cu gândurile, cu diversele lor predispoziții și ispite și erau conștienți de acest nivel al luptei lor, dar au luptat efectiv și direct cu demonii, conștienți și de aceasta”[11].

[1] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004, pp. 208, 210.

[2] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 278.

[3] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXXVII, în: „Cuvinte către singuratici”, p. 364.

[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008, p. 323.

[5] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre desăvârșire (trad. Teodor Bodogae), în: op. cit., p. 475.

[6] Georgios Mantzaridis Morala creștină, p. 64.

[7] Cf. Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 76.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 346.

[9] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 272.

[10] Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 89.

[11] Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 92.

BIBLIOGRAFIE

SURSE:

1. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed, IBMO, București, 2010.
2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998.
3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
4. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004.
5. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008.
7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
8. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989.
9. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988.
10. Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a.
11. Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010.

LUCRĂRI GENERALE:

1. Mantzaridis, Georgios, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006.
2. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003.
3. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea I

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea III-a

Pentru o mai clară viziune asupra înțelegerii acestui cuvânt se cuvine să urmărim care este accepțiunea cuvântului comuniune în limbajul laic, filosofic și în cel bisericesc.

Conform DEX, substantivul feminin comuniune, comuniuni se revendică din franțuzescul communion, la rândul său provenit din laţ. Communio, -onis. Acesta are două sensuri:

1) legătură puternică, unire strânsă;

2) (Bis.) Împărtășire, Euharistie.

În Dicționarul de Teologie Ortodoxă de la A la Z , pr. prof. dr. Ion Bria precizează că acest cuvânt provine de la grecescul  koinonia („legătură”).

Se constată, astfel, că există o îmbinare a sensului bisericesc al cuvântului cu semnificația laică a acestuia. Așadar, având sensul de Împărtășire, iar Sfânta Euharistie este momentul central al Sfintei Liturghii, temelia comunității, acest cuvânt – comuniune – desemnează pentru laici o unire strașnică, statornică, nezdruncinată.

În dicționarele de specialitate, același cuvânt are mult mai multe sensuri:

1. „ Participarea celor încorporați în noul popor al lui Dumnezeu la realitatea divină însăși, prin întruparea și jertfă lui Hristos (cf. I Ioan 1, 3: „Ceea ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos”).

2. „Comuniunea Duhului Sfânt” (II Corinteni 13, 13; Filip. 2, 1), adică experiența personală și comunitară a Duhului lui Hristos, care se exprimă în sentimentul solidarității creștine, al întrajutorării și al asistenței reciproce (cf. Fapte 2, 42, 44).

3. Împărtășirea sau cuminecarea cu Sfintele Taine în cadrul Euharistiei (cf. I Cor. 10, 17; Fapte 2, 42), semn al apartenenței la aceeași comunitate și al mărturisirii aceleiași credințe (Efes. 4, 5).

4. Synaxis, adunare liturgică, care este o condiție de a participa la legătură, comuniune.

5. „Comuniunea Sfinților”, despre care face mențiune Crezul Apostolic, este unitatea dintre Biserică celor care poartă lupta credinței în acest timp și veac, cu Biserica celor ce au câștigat deja o stare definitivă de har și de comuniune nemijlocită cu Dumnezeu. Ea este alcătuită din cei ”care au rămas credincioși până la urmă”(Matei 24, 13).

6. Comuniunea (inter-comuniunea) euharistică cu credincioși de altă confesiune. Urmând vechiul principiu, potrivit căruia mărturisirea aceleiași credințe determină comuniunea sacramentală, Ortodoxia pretinde unitate de credință deplină înainte de a participa la aceeași intercomuniune euharistică. ”^[1]

Pe scurt, termenul koinonia înseamnă, în același timp, legătura credincioșilor cu Dumnezeu, și dragostea creștină^[2] care unește pe fiii Aceluiași Părinte ceresc (I Corinteni 1, 9: „Credincios este Dumnezeu, prin Care ați fost chemați la împărtășirea cu Fiul Său, Iisus Hristos, Domnul nostru”)^[3].

Conceptul de comuniune

În general, orice om – care se bucură, sau se întristează, care urăște sau iubește, care cinstește sau disprețuiește – caută oameni spre a le comunica sentimentele care-l stăpânesc și spre a-i face părtași ai bucuriei sau ai durerii; acestei înclinații naturale a omului răspund prin simpatie și oamenii din jur care se vor părtași ai bucuriei și ai durerii lui.

Definirea acestui concept de comuniune se poate face astfel: „prin primirea și întoarcerea darului, persoanele se apropie în așa măsură, încât obiectul darului devine comun și în același timp mijloc transparent al celei mai depline comunicări între persoane. Persoanele se dăruiesc prin aceasta ele însele și, deci dialogul între Dumnezeu și om este că fiecare se dăruiește celuilalt”^[4]. Referire biblică la acest aspect regăsim la I Ioan 4, 12-13: „de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită. Din aceasta cunoaștem că rămânem în El și El întru noi”.

Printre semnele comuniunii, cea mai importantă rămâne dragostea, dar o anumită dragoste: o dragoste duioasă dar arzătoare, o dragoste pustiitoare ca un pârjol, o dragoste în care persoana este transfigurată^[5]; iar calea pe care sufletul tinde spre a reface „legătura interpersonală tainică, indestructibilă și în același timp indispensabilă mântuirii este comuniunea”^[6].

Începând de la căderea protopărinților noștri din rai și implicit, întreruperea dialogului lor direct cu Dumnezeu și întunecarea chipului Său în mintea oamenilor, Creatorul Și-a arătat voia Sa prin adresarea directă ori prin inspirarea unor oameni aleși, care au împărtășit-o celorlalți. Întreagă această lege morală a Vechiului Testament are ca scop pregătirea oamenilor și în special a poporului ales pentru venirea Mântuitorului. Pornind de la făgăduința făcută de Dumnezeu în rai, când îi spune diavolului în chip de șarpe: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facerea 3, 15), verset în care Sfinții Părinți văd prima vestire a Mântuitorului, Cel ce va zdrobi capul șarpelui și va fi din sămânța femeii, născându-se din Fecioară dar neavând un tată pământesc și în același timp, o primă poruncă dată oamenilor spre îndreptare, anume de a stârpi de la rădăcină răutatea din sufletele lor, precum ne arată Sfântul Grigorie de Nyssa: „Precum șarpele nu poate fi tras afară de coadă, pentru că solzii de pe gât se opun celor care vor să-l tragă afară, tot așa nu se poate începe de la sfârșit alungarea plăcerii din casa sufletului. Iată de ce învățătorul virtuții ne poruncește să pândim capul șarpelui. Iar cap numește El începutul răutății. Dacă nu primim în suflet acest început, atunci și urmarea rămâne nelucrătoare. Căci cine este cu totul vrăjmaș al plăcerii nu va fi înfrânt nici de momelile parțiale ale patimii; dar dacă cineva a primit în suflet începutul patimii, odată cu aceasta a primit în suflet și sălbăticiunea întreagă.” 

Era însă nevoie ca oamenii și cu deosebire poporul ales să aibă un reper moral care să-I ajute a se curăți și a se apropia de Dumnezeu – acesta a fost Decalogul; în același timp, cele 10 porunci au însemnat pentru fiii lui Israel un fel de pecetluire divină, fiind instrumentul prin care aceștia au fost decretați ca aleși ai Domnului dintre toate popoarele.

Cu toate că această lege reprezintă temelia întregii moralități, ea rămâne totuși imperfectă atât în formulare – conținând majoritar porunci prohibitive, cât și în realizarea ei – neavând nici scopul, nici puterea de a-i îndrepta pe oameni, ea a avut totuși rolul de a trezi în evrei cât mai mult cu putință conștiința păcătoșeniei și dorința de mântuire, fiind „călăuză spre Hristos” (Gălăteni 3, 24). Cu toate imperfecțiunile ei, Legea nu poate fi însă nicicum suspectată de formalism – așa cum afirmau Kant și discipolii săi, pornind de la premisa că ea s-ar ocupa doar de aspectele exterioare ale vieții omului – deoarece în ea găsim prescripții pozitive și asupra actelor interne. Încă de la început, Dumnezeu a cerut oamenilor, prin patriarhi și profeți, nu numai o supunere externă, ci credință și iubire în împlinirea poruncilor Sale, voința Domnului fiind motivul principal al acțiunilor omenești, iar frica de Dumnezeu și ascultarea de El, ființa moralității acestuia.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „comuniunea bisericească este extensiunea comuniunii persoanelor Sfintei Treimi, izvorul și modelul ei suprem; scopul comuniunii credincioșilor fiind acela de a exprima unitatea Sfintei Treimi în comuniunea persoanelor”^[7].

Adâncind această învățătură, teologia ortodoxă a comuniunii dezvoltă învățătura ortodoxă referitor la cei doi termeni ai relației: subiectele divine și subiectele umane.

Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane. Persoanele divine sunt subiecte absolute având că esență a vieții treimice iubirea (I Ioan 4, 8).

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Deci omul este ființa personală având prin creație unitatea de sânge a neamului omenesc şi în

perspectivă unitatea în comuniune. “Dumnezeu, zice Dionisie Pseudo-Areopagitul, a dat omului viziunea Sa (teoria), comuniunea (koinonia) și asemănarea (homoiosis)”.^[8] „Iată-l pe om stabilit de la început în comuniune strânsă cu divinitatea”^[9] zice Sfântul Irineu.

Această comuniune de perspectivă a fost stricată prin căderea protopărinților în păcatul strămoșesc. Jertfa săvârșită de Fiul lui Dumnezeu a refăcut comuniunea noastră cu Dumnezeu și a restaurat în noi chipul lui Dumnezeu, creând posibilitatea progresului duhovnicesc spre desăvârșire și realizarea asemănării cu Dumnezeu. Ortodoxia leagă organic comuniunea de restaurarea în noi a chipului lui Dumnezeu ca premisă a sinergismului naturii umane cu harul divin. „În Biserică, prin jertfă și învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat și prin însămânțarea Duhului Sfânt în viața omenirii întregi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a deschis posibilitatea comuniunii noastre cu Dumnezeu prin desăvârșirea persoanei umane şi îndumnezeirea ei în har, credință și fapte bune”^[10].

După cum spune Vladimir Lossky, realitatea persoanei umane nu se definețte în afara comuniunii. Persoană are drept caracteristică fundamentală spiritualitatea, dar se realizează numai în comuniune. Persoana înseamnă ireductibilitatea omului la natura sa; ireductibilitate ți nu ceva ireductibil sau ceva care face pe om ireductibil la natura sa, pentru că nu se poate vorbi la om de ceva distinct, ca de o altă natură, ci de cineva care se distinge de propria sa natură; de cineva care depășește natura sa totodată conținând-o în întregime; “de cineva care o face să existe ca natură prin această depășire și totuși nu există în ea însăși, în afara naturii pe care o personalizează și pe care o depășește”.^[11]

Omul trebuie înțeles ca subiect capabil să pună întrebări și să dea răspuns și numai în comuniunea personală să-și găsească adevărata sa identitate ca persoană. Calea pentru înțelegerea omului ca persoană depășește nivelul ontologic obișnuit, este vorba de o meta ontologie. Această distanță o poate depăși numai Dumnezeu despre care cartea Facerii spune că s-a oprit din lucrul Său pentru a zice în sfatul Prea Sfintei Treimi: „să facem om după chipul și asemănarea noastră”.^[12]

^[1] Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 95 

^[2] Legate de acest concept avem numeroase referințe biblice, printre care: I Ioan 4, 12; 4, 20; Coloseni 2, 2. 

^[3] Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011, p. 23 

^[4] Idem p. 13-14

^[5] Idem p. 15

^[6] Idem p. 16

^[7] Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 36

^[8] Sfântul Dionisie Areopagitul,Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 47

^[9] Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998, p. 34

^[10] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955, pp. 407-408

^[11] Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 166-167

^[12] Drd. N. Streza, op. cit., p. 467

Bibliografie

1. Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998.
2. Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011.
3. Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979.
4. Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964.
6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970.
7. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
8. Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965.
9. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955.
10. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964.
11. Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
12. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003.
13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.
14. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998.
15. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.
16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942.
17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.
18. Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983.
19. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
20. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988.
21. Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea II-a

În privința dobândirii și, implicit, a exercitării virtuților, învățăturile Sfinților Părinți abundă în sfaturi, pornind de la originea acestora și ajungând la scopul lor final, anume desăvârșirea omului prin îndumnezeirea sa.

Astfel, în privința originii virtuților, Sfântul Grigorie de Nyssa arată, în tratatul Despre rugăciune, că toate acestea își au originea la Dumnezeu, fiind daruri ale Sale, oferite credincioșilor: „Că voia lui Dumnezeu Tatăl cuprinde în sine de obște toate virtuțile, și fiecare dintre bunătățile care pot fi gândite, se vede cu mintea întru voia lui Dumnezeu”[1].

În privința modului în care virtuțile naturale – cele pe care orice om le deține, ca pecete a bunătății dumnezeiești, indiferent de aplecarea  sa spre bine sau spre rău – pot fi folosite spre apropierea de Dumnezeu, Sfântul Simeon Noul Teolog învață următoarele, într-una dintre Catehezele sale, prin intermediul comparării virtuților cu uleiul dintr-un opaiț: „Fraților și părinților, foc este Dumnezeu (Evrei XII, 29) și așa este numit El de toată Scriptura insuflată de Dumnezeu (II Timotei III, 16), iar sufletul fiecăruia dintre noi e ca o candelă (Matei V, 15; XXV, 1-8). Deci așa cum o candelă, chiar dacă este plină de ulei, chiar dacă are fitil sau o altă materie inflamabilă, este, înainte de a se împărtăși de foc și a fi aprinsă, cu totul întunecată, așa și sufletul, chiar dacă este împodobit în aparență cu toate virtuțile, dar dacă nu se împărtășește de foc, adică dacă nu se împărtășește de ființa (ousias) și lumina dumnezeiască, este încă stins și întunecat iar faptele lui sunt nesigure; căci toate trebuie să fie învederate și arătate de lumină (Efeseni V, 13)”[2].

Vorbind mai sus despre virtuțile „naturale” ale omului, și alți părinți au luat în considerare această aplicare firească a omului, arătând lămurit că acesta este tiparul său natural, că astfel a fost zidit de Dumnezeu, după cum o arată Sfântul Atanasie cel Mare: „Deci virtutea are nevoie numai de voința voastră. Fiindcă este în voi și ia ființă din voi. Căci sufletul având prin fire putere cugetătoare, din aceasta ia naștere virtutea. Și o are prin fire ca să rămână precum a fost făcut. Și a fost făcut bun și foarte drept…Iar în dreptatea sufletului se arată felul înțelegător al lui, așa cum a fost el creat. De aceea, când se abate și se strâmbă de la starea lui cea după fire, se spune că aceasta e răutatea sufletului. Deci nu e greu lucrul virtuții. Căci suntem în virtute dacă rămânem așa cum am fost făcuți. Iar dacă cugetăm cele rele, vom fi judecați ca răi”[3].

Principalul caracter al virtuții, dacă îl putem numi astfel, este cumpătarea, menținerea căii de mijloc (mediocritas) și evitarea oricărui derapaj către extreme. Despre păstrarea bunei măsuri în toate vorbește Sfântul Isaac Sirul, în cel dintâi Cuvânt al său, adresat monahilor dar valabil pentru toți credincioșii: „Mai trebuie ca viețuirea să fie echilibrată, astfel ca în feluritele osteneli viețuirea să fie egal cumpănită, ca să nu facem doar una sau două osteneli care ne plac, după dorința noastră, în dauna altor osteneli de care avem mai multă nevoie. Ci mai degrabă viețuirea să fie echilibrată în mod egal în toate ostenelile care duc la viața cea mai bună…ca inima să nu se relaxeze și să fie lăsată singură atunci când trupul se ostenește, și pentru ca puterea raționalității din inimă să-și dea seama de ce este ascuns în cele văzute și cum toate cele făcute din cele văzute se fac spre folosul celor ascunse”[4].

Pentru păstrarea însă a acestei căi de mijloc, este nevoie de disciplină, așa cum vedem la Părinții din pustia Egiptului, precum Sfântul Antonie cel Mare, care: „Și-a supus trupul unei aspre asceze, nu din dorința de a excela în asceză, ci convins fiind că asceza (care nu este, desigur, numai trupească), întărește personalitatea. Asceza trupească nu venea din teama că trupul ar fi fost închisoarea sufletului (înțelegere curentă în acea vreme) sau organul prin care omul ar păcătui, ci pentru că puterea sufletului crește pe măsură ce scad puterile animalității excitate ce se manifestă prin plăcerile trupești, limitându-i trupului calitatea de organ prin care sufletul se manifestă în afară și de bază potențială pentru viața duhovnicească”[5]. Totodată, însă: „Sfântul Antonie nu neglijează însă grija față de trup. Acesta va fi hrănit și întreținut din cele vremelnice, după cum dă și voiește Dumnezeu. De tot ceea ce va primi de la Dumnezeu, omul va trebui să se folosească bucurându-se cu smerenie și neabuzând de nimic”[6]. 

Disciplina necesară dobândirii virtuțiilor, prin păstrarea căii de mijloc, nu este necesară însă numai pentru trup, ci și pentru suflet, după cum continuă Sfântul Atanasie cel Mare în scrierea sa: „sufletele au responsabilitatea lor pentru toate, de aceea trebuie cârmuite de minte și ținute în frâu de rațiune, ca, în felul acesta, să poată stăpâni, să poată cârmui și, la nevoie, să suprime patimile, mai ales întristarea și plăcerea ; altfel, omul se va pierde ca animalele lipsite de rațiune, întrucât aceasta va fi biruită de patimi, după cum vizitiul este biruit de cai”[7].

Cumpătarea ce trebuie să caracterizeze existența virtuților nu este însă aplicabilă în exersarea acestora spre apropierea de Dumnezeu, în acest caz virtutea trebuind să trezească în sufletul credinciosului o veritabilă patimă. Aceasta însă nu are numai un sens pozitiv, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Patima apare fie ca har al celor mai presus de fire, fie ca o consimțire cu cele împotriva firii. Harul celor mai presus de fire sau patima cea mai presus de fire îl menține pe om în perspectiva sa ontologică, aceea de făptură după chipul lui Dumnezeu. Din contră, consimțirea cu cele împotriva firii sau patima cea împotriva firii îl abate pe om de la perspectiva lui ontologică și îl înstrăinează. Patima cea mai presus de fire este desăvârșirea la nesfârșit, pe când patima împotriva firii este căderea în neființă”[8]. Se observă aici o diferență între a menține pe om în starea sa cea după fire, și a-l desăvârși pe acesta prin patima cea mai presus de fire, diferență echivalentă cu cea dintre termenii chip, pe care l-am menționat mai sus, și asemănare.

Deosebirea dintre chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om se pot exprima astfel: chipul se referă la natura spirituală, intelectuală și morală a omului, rațiune și libertate și înclinație spre Dumnezeu; iar asemănarea, la scopul către care tinde omul, dezvoltarea și perfecționarea lui morală. Punctul de plecare spre asemănare este chipul, acesta conținând înclinarea spre asemănare, spre culme, adică spre Dumnezeu, spre bine, adevăr și frumos. Asemănarea este astfel starea de sfințenie și dreptate, câștigată prin practica virtuții și ajutorul haric[9]. Teologic spus, speculativ, chipul este asemănarea în potență (ca posibilitate); iar asemănarea chipul în actualitate, realitate (Sfântul Vasile cel Mare). Cum spune și Sfântul Ioan Damaschin: „Cuvintele după chip indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil”[10].

Bineînțeles că pentru dobândirea virtuții, și, ulterior, a desăvârșirii prin asemănarea cu Dumnezeu, este nevoie de o sinergie între harul divin și faptele omului, așa cum învață Sfântul Grigorie de Nyssa: „Harul lui Dumnezeu nu are cum a se sălășlui în sufletele care fug de mântuire; iar singură puterea minții omului nu-i este de ajuns pentru a înălța sufletele nepărtașe de har către chipul vieții”[11]. De altfel, acest fapt poate fi dedus și din parcurgerea textului Noului Testament – în Epistola către Galateni V, 25 („Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm”), Sfântul Apostol Pavel arată lămurit că faptele bune ale omului sunt cel mai adesea dovada lucrării harului dumnezeiesc înăuntrul său. Înainte de acestea, Apostolul neamurilor expune lămurit care sunt aceste roade ale Duhului: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege”. (Galateni V, 22-23). La cuvintele Apostolului, Sfântul Ioan Gură de Aur face următorul comentariu: „Dar pentru ce le numește roadă a Duhului? Pentru că faptele cele rele se fac de către noi singuri, de aceea le și numește fapte; pe când cele bune nu sunt doar prin strădania noastră, ci și prin iubirea de oameni  a lui Dumnezeu”[12]. Astfel, putem considera virtuțile ca pe niște semințe, pe care harul lui Dumnezeu le sădește în sufletul omului, dar pentru cultivarea cărora acesta trebuie să se străduiască.

De asemenea, credincioșii trebuie să se păzească, în cultivarea virtuților, să nu accentueze dezvoltarea unora în detrimentul altora, deoarece aceasta provoacă un dezechilibru ontologic și duce chiar la distrugerea sensului adevărat al acestora, după cum avertizează Sfântul Vasile cel Mare: „Fiindcă prea înțeleptul Solomon spune: „pentru orice lucru este vreme prielnică” (Ecclesiastul III, 1), se cuvine să știm că este vreme potrivită și de smerenie, și de stăpânire, și de mustrare, și de mângâiere, și de milă, și de îndrăzneală, și de bunătate, și de asprime, și în general pentru orice lucru. Așa încât uneori se cuvine să ne arătăm smeriți și să urmăm în umilință pe copii[13] și îndeosebi atunci când se cere să ne cinstim unul pe altul și să ne îndeplinim îndatoririle noastre unul față de celălalt și când este vorba de slujirea și de îngrijirea pentru trup, așa cum ne-a învățat Domnul; iar alteori se cuvine să ne folosim de autoritatea pe care ne-a dat-o Domnul spre zidire, și nu spre dărâmare, când trebuința cere îndrăzneală. Dar când este vremea de mângâiere, se cuvine să arătăm bunătate, iar când este vremea de tăiere, se cuvine să arătăm râvnă, și la fel în fiecare din celelalte”[14]. Acest echilibru în exercitarea virtuților, sau, mai exact, a modurilor de dobândire a acestora, se regăsește și în alte sfaturi monahale, de această dată aparținând Sfântului Isaac Sirul: „Mai trebuie ca viețuirea să fie echilibrată, astfel ca în feluritele osteneli viețuirea să fie egal cumpănită, ca să nu facem doar una sau două osteneli care ne plac, după dorința noastră, în dauna altor osteneli de care avem mai multă nevoie. Ci mai degrabă viețuirea să fie echilibrată în mod egal în toate ostenelile care duc la viața cea mai bună”[15].

Această cultivare uniformă a virtuților este urmată în mod natural și de o întrebuințare uniformă a acestora, ele fiind ca și inexistente dacă sunt menținute numai în suflet. Acest mod de întrebuințare a virtuților este detaliat de către Sfântul Ioan Gură de Aur, care arată lămurit diferența dintre exces și lipsă: „Ce este, așadar, îngăduința, și ce lipsa de bărbăție? Când nu ajutăm celorlalți, fiind ei nedreptățiți, ci tăcem, aceasta este lipsa de bărbăție; iar când înșine, rău pătimind de la alții, răbdăm, aceasta este îngăduință. Ce e îndrăznirea? Același lucru, atunci când luptăm pentru ceilalți. Dar obrăznicia? Când voim a ne lupta pentru noi înșine. Astfel încât mărinimia este laolaltă cu îndrăznirea, iar obrăznicia cu lipsa de bărbăție”[16].

O astfel de aplicare a celor enunțate mai sus se regăsește în Viața Sfântului Antonie, opera Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei, în care se arată până unde merge bărbăția creștină, încât nici de demoni nu trebuie să ne fie frică: „Deci, numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, disprețuindu-i pe diavoli și netemându-ne deloc de ei. Căci mereu armă împotriva lor este viața dreaptă și credința în Dumnezeu. Căci se tem de post, de priveghere, de rugăciuni, de blândețe, de liniște, de neiubirea de arginți, de neiubirea de slavă deșartă, de smerita cugetare, de iubirea de săraci, de milostenii, de nemângâiere și, în primul rând, de dreapta credință în Hristos a nevoitorilor”[17].

[1] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rugăciune 4, PG 44, 1165 AB, cf. Georgios Mantzaridis, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006, p. 58.

[2] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 335.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed. IBMO, București, 2010, p. 299.

[4] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 90.

[5] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 303.

[6] Vasile Răducă, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003, p. 56.

[7] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 304.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Kefalaia diafora, 1, 77, PG 90, 1212B, cf. Georgios Mantzaridis, Morala creștină, pp. 59-60.

[9] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 415.

[10] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 82.

[11] Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 363.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Galateni 5, 6, PG 61, 673-4, cf. Georgios Mantzaridis, Morala creștină, pp. 60-61.

[13] Acesta este răspunsul Sfântului Vasile la întrebarea „Oare poate cel căruia i s-a încredințat grija sufletelor să păzească și aceasta: «de nu vă veți întoarce și de nu vă veți face ca pruncii», din moment ce are să se ocupe cu multe și diferite persoane?”.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989, p. 365.

[15] Sfântul Isaac Sirul Cuvântul I, p. 90.

[16] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia la Fapte 48, 2, PG 60,336, cf. Georgios Mantzaridis, Morala creștină, p. 62.

[17] Cf. Pr. Vasile Răducă, Monahismul egiptean, p. 76.

BIBLIOGRAFIE

SURSE:

1. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed, IBMO, București, 2010.
2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998.
3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
4. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004.
5. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008.
7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
8. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989.
9. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988.
10. Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a.
11. Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010.

LUCRĂRI GENERALE:

1. Mantzaridis, Georgios, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006.
2. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003.
3. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea II-a

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea III-a

Și-a petrecut copilăria sub cerdacul bunicilor din satul Iaslovăț, în inima Bucovinei. Acolo a învățat ce însemnă măsura în toate, bunul simț și frica de Dumnezeu. Iubește folclorul de mică, motiv pentru care a decis să pășească pe cărarea muzicii populare. Începe orele de canto la șase ani, iar doi ani mai târziu, urcă pe scenă unde cântă și încântă alături de Orchestra Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu”. În prezent, este elevă la Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Suceava, și un vlăstar al noii generații de interpreți. Vede în cântec un leac cu care își astâmpără sufletul, și crede cu tărie că vocea este un dar care trebuie pus în slujba semenilor. Astăzi povestim cu Emilia Solovăstru despre pasiunea pentru muzică, viziunea artistică și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Copilăria în apropierea satului: “Copilăria mea a fost de-a dreptul magică. Am crescut mai mult pe lângă bunici, asta pentru că părinții mei au fost plecați o perioadă lungă în străinătate. Vin dintr-o lume în care prioritare erau bunătatea, bunul simț și cel mai important frica de Dumnezeu.”
• Cântecul, balsam pentru suflet: “În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu, iar faptul că le place și altora ceea ce cânt îl consider un plus. E greu de explicat cum se transmit aceste emoții, pur și simplu, îmi pun toată încrederea în vocea și inima mea. La un loc, niciodată nu dau greș! Din punctul meu de vedere cântecul este un mare har pe care îl primești de la Dumnezeu.”
• Tinerii și tradițiile, încotro?: “Fiecare se descurcă cum poate, toți avem loc sub soare, dar important este să facem lucrurile așa cum trebuie făcute. Din păcate mulți aleg să preia lucruri de peste hotare pentru că este mai ușor, și într-o oarecare măsură asta ne impune societatea. Gusturile diferă, însă un lucru este cert: mereu vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem.”

Satul, locul în care dăinuiesc valorile

Crescută și educată în ambianța bunicilor, Emilia Solovăstru s-a ghidat tot timpul după valorile satului românesc. Este o fată simplă, modestă, și mare iubitoare de folclor. “Copilăria mea a fost de-a dreptul magică. Am crescut mai mult pe lângă bunici, asta pentru că părinții mei au fost plecați o perioadă lungă în străinătate. Vin dintr-o lume în care prioritare erau bunătatea, bunul simț, și cel mai important frica de Dumnezeu. La noi în casă, muzica populară a răsunat cu mult înainte de a mă naște. Bunicul din partea mamei a cântat multă vreme la trompetă, iar străbunicul din partea tatălui, sau moșu’, cum îi spuneam eu, a fost dansator în renumitul ansamblu Trilișești din Iaslovăț”, povestește Emilia pentru Matricea Românească.

,,Îmi doream să cânt din fiecare por al meu, să alin sufletele oamenilor”

Pe parcurs, lucrurile au început să devină serioase. La vârsta de șase ani, când abia știa să citească, Emilia a început primele ore de canto sub ghidajul profesoarei Herna Săndulean, cea care o călăuzește și astăzi pe potecile muzicii. “Îmi doream să cânt din fiecare por al meu, să alin sufletele oamenilor, să fiu într-o continuă evoluție, să fie evident faptul că perseverez de la o zi la alta. Părinții mei m-au învățat să lupt pentru ceea ce vreau și să mă gândesc bine, pentru că dacă intri-n horă, trebuie să joci”, spune tânăra suceveancă.

Lumea începe să prindă contur

Talentul nativ, dublat de perseverență și ore îndelungi de studiu, au pus-o în fața momentului mult așteptat: debutul pe scenă. Se întâmpla la vârsta de opt ani, într-un cadru plin de semnificații istorice și duhovnicești. “Țin minte că era în ziua de cincisprezece august, cu ocazia sărbătorii Sfintei Marii. Eram la Putna și am cântat alături de Orchestra Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu” din Suceava. Nu vă ascund faptul că eu mai am un prenume, Maria, moștenit de la bunica mea din partea mamei, pe care nu am cunoscut-o. Dumnezeu lucrează în fiecare moment al vieții noastre, fără ca noi să conștientizăm”, menționează Emilia Solovăstru.

,,Dumnezeu lucrează în fiecare moment al vieții noastre, fără ca noi să conștientizăm”

Dacă debutul a venit la o vârstă atât de fragedă, nici concursurile nu puteau fi altfel. Acestea au fost un prilej bun de a vedea reacția publicului, și de a primi confirmarea oamenilor de specialitate cu privire la pasiunea pentru muzică. “La primul concurs, Moștenite din bătrâni, am obținut premiul I, apoi am continuat cu încredere și multă voință. Am participat la nenumărate concursuri, unde am obținut premii de-a dreptul valoroase. Însă vreau să vă spun că niciodată nu m-am dus la un concurs cu gândul că orice ar fi trebuie să obțin marele premiu. Nu! Nimic mai greșit”, spune Emilia.

Cântecul, un dar de la Dumnezeu

Bucuria de a fi în fața publicului și de a bucura suflete întrecea orice diplomă. De pe scena festivalurilor, au urmat aparițiile la Televiziunea Română, unde a cântat în fața unui public mult mai mare și mai divers. Am întrebat-o pe Emilia ce își propune să transmită oamenilor atunci când este în lumina reflectoarelor. “În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu, iar faptul că le place și altora ceea ce cânt îl consider un plus. E greu de explicat cum se transmit aceste emoții, pur și simplu, îmi pun toată încrederea în vocea și inima mea. La un loc, niciodată nu dau greș! Din punctul meu de vedere cântecul este un mare har pe care îl primești de la Dumnezeu”, destăinuie Emilia Solovăstru.

,,În primul rând, eu cânt pentru mine, e singurul leac pentru sufletul meu”

Spune răspicat că cel mai bine se simte cu orchestra lângă ea. “Gândiți-vă că toți instrumentiștii din orchestră, dirijorul și bineînțeles artistul cântă aceeași melodie de-o dată. Este evident faptul că toate emoțiile acelor oameni pleacă spre public și sunt mult mai puternice comparativ cu o singură persoană care ar face lucrul acesta.” Aparițiile sale scenice sunt completate de costumele pe care le îmbracă. Am fost curios să aflu care este importanța costumului în cadrul actului artistic. “Costumul este extraordinar de important atunci când vii în fața publicului. Noi oamenii ne construim opinii încă de la primul contact vizual. Înainte de a deschide gura și de a emite primele sunete, suntem priviți. Ochiului trebuie să-i placă ceea ce vede”, afirmă Emilia.

Un portret al artistului

Astăzi, pecetea de “artist”, este atribuită din start oricărui interpret, indiferent de cantitatea ori calitatea operei sale. Am provocat-o pe Emilia să-mi spună care sunt calitățile care îți aduc statutul de artist în adevăratul sens al cuvântului. “Artistul este considerat o persoană care își folosește talentul pentru a-și exprima sentimentele și trăirile în domeniul în care excelează. Nu este atât de ușor să fii considerat artist de alții, dar este un lucru foarte simplu să te consideri tu artist, artistul vieții tale, să-ți urmezi visurile și să le conturezi precum o operă de artă. Eu am un motto cu care mă trezesc în fiecare dimineață și care sună cam așa: «Înainte de a-ți trimite crucea, Dumnezeu a măsurat curajul tău».  Ca să ai puterea să lupți îți trebuie o motivație foarte mare și cel mai important, să simți că ești făcut pentru așa ceva. Cei ce se pierd pe drum și nu continuă, sunt o dovadă că talentul lor se află în altă parte”, spune Emilia Solovăstru.

Cum se înțeleg tinerii de azi cu tradițiile

Consideră că munca trebuie să fie în echilibru cu talentul, iar toate acesta să fie îmbrăcate cu multă dragoste, pentru că atunci când faci ceva din dragoste, nu mai ții cont de oră, de epuizare, sau de alți factori, spune Emilia. România mustește de talente, multe dintre ele nedescoperite. Am vrut să aflu ce crede tânăra suceveancă despre atitudinea tinerilor față de tradiții și obiceiurile de peste hotare. “Vorbind la nivel regional și de ce nu și național, suntem mulți cei ce activăm în acest domeniu. Fiecare se descurcă cum poate, toți avem loc sub soare, dar important este să facem lucrurile așa cum trebuie făcute. Din păcate mulți aleg să preia lucruri de peste hotare pentru că este mai ușor, și într-o oarecare măsură asta ne impune societatea. Gusturile diferă, însă un lucru este cert: mereu vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem”, lămurește Emilia.

,,Vom descoperi frumosul în lucrurile simple, indiferent de ce alegem să facem”

Emilia uimește prin maturitatea din cuget, vorbă și simțire. Suntem la final de interviu, însă nu închei fără a întreba despre proiecte pe care le ticluiește în viitorul apropiat. “Recent am lansat o pisă nouă, Huțanaș, dragostea ta, un proiect muzical realizat cu ajutorul unor oameni minunați cărora le mulțumesc. Pregătesc și alte cântece pe care le voi dezvălui puțin mai târziu”, conchide optimistă Emilia Solovăstru.

Se molipsește de “microbul” științelor juridice datorită tatălui său. Cum era de așteptat, Camil se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, iar după absolvire își deschide propriul birou în Alba Iulia. După ce revine de pe front, are o întrevedere cu Iuliu Maniu la Viena, în urma căreia se alătură Consiliului Național Român Central din Arad. Lucrările Marii Uniri fuseseră îngreunate de ocuparea instituțiilor publice de către autoritățile austro-ungare. În acest contex, ședințele Consiliului Dirigent au loc în casa avocatului Velican. Dar poate cea mai mare provocare a fost preluarea mandatului de primar al orașului Alba Iulia, prilej cu care a rămas în istorie ca primul primar român de după Marea Unire. Printre toate funcțiile pe care le-a avut, avocatura a rămas însă pe primul loc.  

Avocatura, o profesie transmisă pe linie paternă

Vine pe lume în data de 18 decembrie 1879, la Târgu Mureș. Capul familiei, Alexandru Velican, a fost mai întâi avocat, apoi judecător la Tribunalul Comitatului Alba Inferioară. Pe linie maternă, se înrudea cu Vasile și Iuliu Hossu, amândoi episcopi de Gherla. Începe școala primară la Alba Iulia și continuă cu liceul la Blaj. Inspirat de modelul patern, se molipsește de dragostea pentru avocatură, și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, din cadrul Universității Regale Maghiare. Tot acum devine membru al societății de lectură “Petru Maior”, organism înființat de studenții români din Budapesta. Din anul 1900, își va continua studiile la Universitatea ”Ferenc József” din Cluj, loc în care obține doctoratul doi ani mai târziu. Cum era firesc, Camil parcurge toate etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, iar în 1903, se înscrie în Baroul din Alba Iulia, unde își va deschide propriul birou.

Lupta neobosit pentru drepturile românilor târâți de autoritățile maghiare print tot felul de tribunale. Un proces cu avocatul Velican la bară era pe jumătate câștigat. Așa se întâmplase și în cele trei cazuri de români întemnițați pentru că recitaseră public poezia “Doina” de Mihai Eminescu. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale, Camil este mobilizat, ajungând în cele din urmă pe frontul italian. În toamna lui 1918, revine cu bine acasă, după care are o întrevedere cu Iuliu Maniu, care îi încredințase misiunea de a intra în contact cu Consiliul Național Român Central, aflat la Arad. 

Primul primar român al orașului Alba Iulia

Pe 8 noiembrie 1918, este cooptat în Consiliu Național Român din Alba Iulia, dedicându-se trup și suflet activităților de organizare a comitatului Alba Inferioară, și în special în adunările pentru desemnarea delegaților la Marea Adunare Națională. Tot atunci, este trimis într-o misiune specială. Armata germană aflată sub comanda mareșalului Mackensen, se afla în retragere, iar unul din punctele de trecere era orașul Alba Iulia. Camil cere trupelor să ocolească urbea pentru a nu tulbura lucrările Marii Adunări Naționale și a Marii Adunări Populare Românești. În contextul ocupării clădirilor instituționale de către autoritățile austro-ungare, casa avocatului Velican devine locul unde se consumau ședințele Consiliului Dirigent, urmate de jurământul de credință față de Marele Sfat Național. Adunările debutau în zorii zilei și se terminau de cele mai multe ori în miez de noapte. Pe 22 noiembrie 1918, este desemnat alături de alte patru personalități, pentru a reprezenta cercul electoral Alba Iulia, la Marea Adunare Națională.

În urma hotărârii din 3 decembrie 1918, Camil Velican este numit în funcția de primar al orașului Alba Iulia, devenind primul primar român de după Marea Unire. Sub mandatul său, urbea a cunoscut o perioadă de înflorire. Redăm câteva din cuvintele lui Radu Cosmin din lucrarea ”Prin Ardeal”, care atestă seriozitatea cu care a slujit:

“A început activitatea ca primar cu preluarea instituţiilor de stat, a bibliotecii şi a muzeului, pentru a le proteja patrimoniul. O atenţie deosebită a acordat preluării şcolilor, pentru ca acestea să-şi înceapă activitatea cât mai curând. Toate trebuiau renovate şi amenajate, ceeace era foarte costisitor şi presupunea o muncă susţinută. Trebuiau selecţionaţi profesori cu pregătire şi funcţionari disciplinaţi. Denumirile străzilor şi ale firmelor trebuiau schimbate, dar mai erau multe alte deziderate ale populaţiei, între care şi aducerea la Alba Iulia a prefecturii din Aiud. Fruntaşii români au luat în evidenţă încă de pe atunci o seamă de proiecte, care, rând pe rând, se vor realiza în anii următori, cum ar fi: alegerea oraşului Alba Iulia ca loc de încoronare a suveranilor ca rege şi regină a tuturor românilor, în care scop trebuia construită o catedrală a Unirii; un muzeu de istorie românesc şi o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. Tot primarului i-a revenit organizarea primirii armatei române şi instalarea acesteia în Cetate.”

Prezența în viața cetății nu s-a limitat doar la funcția de primar. Încă din anul 1911, Camil Velican figura ca membru în cadrul Despărțământului Alba Iulia al societății culturale “Astra”. Ulterior, a fost numit la cârma Reuniunii Maeștrilor Români, care avea drept misiune întrajutorarea membrilor și sprijinirea ucenicilor. Pe lângă acestea, a organizat conferințe, lecturi publice, piese de teatru, etc.

Un pic de politică

În anul 1922, este numit prefect al județului Alba, funcție pe care o va deține până în 1926. Părăsește barca Partidului Național Român, unde ocupase o funcție în conducerea centrală, și trece de partea liberalilor. Aici, se va îngriji de organizarea filialei județene a partidului, fiind președintele ei până în 1936. A rămas fidel avocaturii pe care a practicat-o până în ultimele clipe, ajungând vicepreședintele Baroului din Alba Iulia și reprezentantul acestuia în cadrul Uniunii Barourilor din România. Pentru întreaga activitate, Camil Velican a fost distins cu Ordinul ”Ferdinand I”, în rangul de Ofiţer; ”Coroana României”; ”Steaua României”; semnul onorific Vulturul României; medalia Răsplata Muncii, clasa I; medalia Meritul Comercial şi Industrial, clasa I. Ultimele clipe din viață îl găsesc în cetatea Unirii, dându-și ultima suflare în anul 1936.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj ;2) Conf. univ. dr. av. Ioan Lazăr, „Baroul Alba în contextul marii Unirii – Avocatul dr. Camil Velican, primul primar român, de după Marea Unire, al oraşului Alba Iulia”, în revista Dreptul nr. 12/2018.

-Ți-a adus testul?

-Da. Am luat 9.

-9? Și Matei cât a luat?

-Tot 9.

-Și Miruna?

-10.

-A, Miruna ia mereu 10, vezi?

Dinu s-a bosumflat. A muncit tare-tare să ia nouăle acesta la fizică. Îi e greu la fizică și a petrecut ore lungi ca să înțeleagă singur problemele. A așteptat o laudă de la mama lui, un cuvânt de apreciere. Prima ei reacție este însă de a afla ce au făcut ceilalți. Ei ce au făcut? Au fost mai buni ca el? Comparația aceasta îl macină. Mereu. Vrea să fie văzut el. El și efortul său susținut.

De ce ne comparăm într-una copiii?

De ce ne comparăm între noi? Ce urmărim cu acest ,,cel mai bun” sau ,,mai bun”. Ne plac gradele de comparație ale adjectivului? Am reținut doar superlativul absolut din gramatica de-a opta?

O comparație sănătoasă poate fi benefică deoarece ne ajută să evoluăm, să ne adaptam, să ne potrivim în societate, să ne stabilim marcajele ce trimit spre calea cea bună. Un jalon urcat mai sus ne va face să ieșim din găoace, din cămașa prea strâmtă de acum și ne va propulsa. Pot mai mult și sunt mai mult, desigur. Știu asta și sunt pregătit să ajung acolo, în noul meu loc. Tot ceea ce ne ajută să ne transformăm va fi salutat.

Suntem îndeajuns de buni?

Ce se întâmplă când ni se transmite, încă din perioada preșcolară, că suntem comparați? Înțelegem că nu suntem îndeajuns de buni pentru adulții din jurul nostru, adulți care contează enorm pentru noi, adulți de afecțiunea cărora depindem zi de zi, adulți în care ne oglindim, adulți în ai căror ochi așteptăm scânteia de bucurie și mândrie că noi suntem. Oare azi am fost destul de bun? Mi-am mulțumit mama? Tatăl meu e bucuros că mă are? Doamna m-a pus pe lista ,,fruntașilor”?

,,Sunt destul de bun pentru ei” se va transforma în mintea copilului în ,,sunt destul”? Merit?

Merit afecțiune și dragoste și recunoaștere? Dacă nu o primesc este sigur vina mea. Eu nu reușesc, eu nu sunt sufficient.

Doar vârfurile primesc apreciere?

Doar vârfurile primesc apreciere și doar cel mai bun contează. Și merită ceva.

,,După competiții nu ne amintim cine a luat argintul sau bronzul”. Așa că doar efortul celui mai bun contează.

Așa să fie oare?

Cu toții strălucim în răstimpuri și cu toți suntem pe primul loc din când în când. Părinții este bine să rămână acei abili observatori ai momentelor de strălucire. Toate acestea din urmă vor fi evidențiate iar copiii vor fi ajutați să se vadă prin ele.

Competiția cu sine

Competiția cu sine este un lucru bun cât timp oferă creștere interioară și bucurie. Ea devine nocivă în secunde de autoblamare: ,,nu sunt în stare de nimic”, ,,sunt un prost, un leneș, un neputincios”. ,,Sunt un ratat. Au dreptate ceilalți să nu mă placă”.

Autoflagelarea dureroasă și autosabotarea ne va dărâma copiii și tinerii, ne va dărâma pe noi, adulții.

Să ne bucurăm de ceea ce înfăptuim, să ne bucurăm de victorii mici și de starea de bine pe care o dăruim în jur, să ne fim recunoscători nouă pentru puteri nebănuite și curajul de a fi și a acționa în momente în care ne simțim înghețați și împietriți.

Să ne observăm copiii, să le observăm efortul, dăruirea, avântul. Să îi vedem cel mai des pe ei, evoluția lor și dăruirea lor.

Și, cel mai important, dialogurile noastre cu fiii și fiicele noastre să semene cu acesta:

-Ați primit rezultatele la test?

-Da. Am luat 9!

-Oau! Cred că ești așa mândru de tine! Oh, eu cu siguranță sunt! Ai muncit așa mult…Știu sigur cât te-ai străduit! Haide, să îi dai și tatălui tău vestea cea bună!

Bucuria îl cuprinde pe băiatulcarealuat9lafizică. El contează. E bun. Poate. E mulțumit de sine.

Și copilul tău simte la fel?

Întreaga Sfântă Scriptură este impregnată de prezența miracolului, începând cu cartea Facerii și terminând cu Sfintele Evanghelii și Faptele Apostolilor. Sfântul Proroc Moise este primul mare săvârșitor al minunilor, prin plăgile Egiptului, despărțirea apelor Mării Roșii, izvorârea apei din stâncă și, desigur, apariția manei și a prepelițelor pentru hrana poporului Israel în Pustiul Sinai. Apoi, acestea sunt strâns legate de istoria poporului Israel, de la cucerirea Țării Sfinte, trecând prin vremurile regilor și profeților, până în zilele Mântuitorului Hristos, fiind săvârșite fie direct de către Dumnezeu, fie prin trimiși, oameni inspirați de Duhul Sfânt.

Potrivit definiției unui teolog, „miracolul este o epifanie a lui Dumnezeu – și al iubirii Acestuia, vădit în milostenia lui Hristos, manifestată îndeosebi față de cei slabi și de cei sărmani (bolnavii, infirmii, posedații); semn al înălțării Împărăției mesianice, prin care Iisus figurează mântuirea pe care o anunță; semn al misiunii divine a lui Iisus, pe care Îl acreditează ca trimis al Tatălui, și al gloriei pe care o împarte cu El”.

Desigur, întâiul săvârșitor al minunilor în istoria biblică și în cea universală, în general, este Mântuitorul Hristos. De-a lungul activității Sale publice pământești, de numai trei ani, minunile Sale au fost fără număr, între ele numărându-se felurite vindecări, curățiri de duhuri necurate, înmulțiri ale roadelor pământului și chiar trei învieri, a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr, fratele Martei și al Mariei, prietenul Său. Minunile Mântuitorului sunt consemnate de către Sfinții Evangheliști, precum Sfântul Evanghelist Matei care, subsumând activitatea pământească a Fiului lui Dumnezeu, arată că: „a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința întru popor. Și s-a dus vestea despre El în toată Siria, și aduceau la El pe toți cei aflați în suferință și cuprinși de multe feluri de boli și de chinuri, pe demonizați, pe lunatici, pe slăbănogi, și El îi vindeca. Și mulțimi numeroase mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan” (Matei 4, 23-25).

Sfinții Evangheliști recunosc însă că nu au consemnat nici pe departe toate minunile săvârșite de Fiul lui Dumnezeu întrupat, așa cum mărturisește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, atestând totodată numărul nespus de mare al acestora: „Și încă multe alte minuni a făcut Iisus în fața ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea – sau scris pentru ca voi să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți întru numele Lui” (Ioan 20, 30-31). Aceste cuvinte, pe lângă sensul lor clar, de nelimitare a numărului minunilor săvârșite de către Mântuitorul Hristos, mai au și un sens tainic, căci ne arată faptul că minunile săvârșite de Iisus Domnul pe pământ nu pot fi despărțite de persoana Sa dumnezeiască, așa cum învață Sfântul Chiril al Alexandriei: „Cugetând la înțelesul Întrupării și cercetând  după putință această taină excepțională și mai presus de minte, gândim pe Cuvântul ca fiind una cu trupul Lui, dar neprefăcut în trup (căci o spunem aceasta, pentru că firea Cuvântului e neprefăcută și neschimbată și nu admite nici umbră de schimbare). Ci credem, după Sfânta și de Dumnezeu insuflata Scriptură, că Unul este Iisus și Hristos și Fiul, înțeles din templul dumnezeiesc, rămas întreg în hotarul umanității, și din Cuvântul cel viu. Acest lucru îl poți vedea existând ca adevărat în firea noastră, ca oameni. Căci suntem un singur om, alcătuit din suflet și trup, trupul și sufletul fiind aparte, potrivit rațiunii fiecăruia, dar concurgând la formarea unei singure ființe, nesuportând să fie despărțite după unirea dintre ele”.

Chiar și așa, este greu să se facă o enumerație completă a minunilor săvârșite de către Mântuitorul Hristos și care sunt consemnate în cărțile Sfintelor Evanghelii. Se poate însă reține că Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat manifestă, în săvârșirea minunilor, profunde sentimente de iubire pentru ceea ce reprezintă viața și de compasiune față de suferința omenească. Astfel, El a săvârșit numeroase minuni ce au redat unor oameni sănătatea trupească și sufletească, precum au fost vindecarea paraliticului din Capernaum (Marcu 2, 1-2) a leprosului (Marcu 1, 40-45) ori a slujitorului ofițerului roman din Capernaum (Matei 8, 5-13).

De asemenea, Mântuitorul săvârșește nu doar o dată minuni de alungare a demonilor, de vindecare a celor chinuiți de duhuri necurate, precum este cazul demonizatului din ținutul Gadarenilor (Luca 8, 26-39). Săvârșirea acestui fel de minuni face mai mult decât oricare dovada puterii dumnezeiești prin intermediul căruia a lucrat Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Care a scos demonii cu degetul lui Dumnezeu, așa cum se spune în Sfânta Evanghelie după Luca (Luca 11, 20), iar nu cu vreo putere diavolească, așa cum Îl acuzaseră fariseii. Diferența dintre minunile săvârșite de către Mântuitorul Hristos ori de către Apostoli și ucenici în numele Său este astfel explicată de către un renumit apologet creștin, C.S. Lewis: „adecvarea minunilor creștine și deosebirea dintre ele și miracolele mitologice stau în faptul că cele dintâi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de așteptat să se întâmple când se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii”.

Astfel, prin minunile Sale, Iisus „redă sănătatea oamenilor, reface ființa umană a persoanei (terapia persoanei). Pe de altă parte, El demască puterile răului, denunță idolatria și falsificarea raporturilor dintre oameni (terapia societății)”. Un alt fel de minuni sunt cele prin care Mântuitorul Hristos manifestă grijă față de sărăcia și mizeria omenească, prin care caută să îndrepte nedreptățile sociale ale vremii Sale, mustrându-i pe cei ce ar putea face diferența pentru semenii lor cei obidiți și totodată prefigurând venirea unei Împărății mai bune decât cea actuală: „Miracolele înmulțirii pâinilor, atunci când Domnul rostește binecuvântarea, rupe și împarte pâinile prin ucenicii Săi pentru a hrăni mulțimea, prefigurează supraabundența acestei pâini unice a Euharistiei Sale. Semnul apei preschimbate în vin la Cana anunță de pe-acum Ceasul glorificării lui Iisus. El exprimă săvârșirea mesei de cununie în Împărăția Tatălui, unde credincioșii vor bea vinul cel nou care va fi Sângele lui Hristos”.

Astfel, „lucrarea și semnul sunt acțiuni miraculoase care dezvăluie cine anume este Iisus, care este planul Său, slava Sa, legătura Sa cu Tatăl”[1]. Critica modernă caută adesea să discrediteze fenomenul miracolelor, căutând fie  să le ofere acestora o explicație științifică – rezonabilă, în unele cazuri – fie punându-le pe seama exaltării martorilor ori considerându-le o simplă fabulație a autorilor care le-au relatat. Însă acești exponenți ai modernității radicale, pentru care „miracolele nu există, Iisus fiind cel mult un vindecător priceput sau un magician”[2] trec cu vederea un aspect crucial al minunilor, anume faptul că acestea „trebuie plasate în contextul mai larg al lucrării divine. Pentru omul biblic, totul este perceput ca act direct al lui Dumnezeu, totul este miraculos. Nu putem deci surprinde esența miraculului biblic văzându-l, în chip negativ, ca pe o violare a regulilor ordinii naturale. Dacă este evident că tot ceea ce Biblia numește miracol nu mai este la fel pentru noi, nu trebuie totuși exagerat eliminându-le pe toate în vrac”[3]. În plus, nu faptul în sine, nu supranaturalul acestuia prezintă importanță, ci mesajul pe care acesta încearcă să-l aducă omului, așa cum se exprimă un teolog: „sunt gesturi care semnalizează, gesturi prin care Dumnezeu îi atenționează pe ai Săi. Extraordinarul ca atare contează prea puțin, contează în primul rând sensul acestor gesturi liberatoare. Minunea nu semnifică nimic în sine și nu prezintă interes decât dacă este considerată ca urmă a unei realități mai profunde și superioare”[4].

Mai mult decât atât, minunile sunt o anunțare a planului divin de mântuire a lumii, care la rându-i depășește puterea omenească de judecată: „Miracolul este întotdeauna legat de evenimentul mântuirii, anunțat și promis în Vechiul Testament, dat prin Iisus Hristos, propovăduit și perpetuat în Noul Testament prin mijlocirea Bisericii”[5]. Dar mai important este faptul că miracolul nu forțează credința, nu silește firea umană, ci el este „un semn ce stabilește, prin reacțiile pozitive și negative pe care le suscită, o linie de demarcație între cei care întâmpină Împărăția și cei care o resping, între cei care cred sau sunt dispuși să creadă și ceilalți…el nu are niciun sens dacă nu stabilește între om și Dumnezeu o relație nouă și transfiguratoare”. Astfel, putem afirma că, din contră, „în creștinism, cu cât înțelegem mai mult ce fel e Dumnezeu este Cel despre care se spune că e prezent și scopul pentru care se spune că a apărut, cu atât mai credibile devin minunile…Mintea care cere un creștinism nemiraculos este o minte în curs de recădere din creștinism în simpla religie”.

De aceea, este foarte important de reținut faptul că miraculosul creștin, prea des redus la fenomene extraordinare, fără o ancorare istorică și fără o implicație teologică, trebuie înțeles în lumina credinței, trebuie trăit prin intermediul istoriei de douăzeci de secole a comunităților creștine. Numai astfel minunile pot căpăta o coerență și pentru ochii și mintea omenească, numai astfel sensul lor poate transcende binele imediat pe care acestea le-au săvârșit și poate conduce la binele mai mare, la trezirea, la fel de bruscă precum a  fost și săvârșirea lor, a focului credinței în sufletul omului.

[1] Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, p. 28.

[2] Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, p. 26.

[3] Hervé Tremblay, „Miracle (dans la Bible)”, cf. Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, p. 23.

[4] Charles Perrot, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998, p. 65.

[5] Joachim Bouflet, O istorie a miracolelor, p. 34.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, București, 1988.
2. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, col. PSB, vol. 41, ed. IBMBOR, București, 2000.
3. Bouflet, Joachim, O istorie a miracolelor din Evul Mediu până în zilele noastre, trad. Gabriela Șiclovan, ed. Cartier, Chișinău, 2009.
4. Bria, Pr. Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992.
5. Lewis, C.S., Despre minuni, trad. Sorin Mărculescu, ed. Humanitas, București, 2007.
6. Mircea, Pr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, ed. IBMBOR, București, 1995.
7. Perrot, Charles, Jésus, ed. PUF, Paris, 1998.

Zarvă mare pe holurile unei școli de arte din Ploiești. Copiii se avântă curioși către clasele de pictură, teatru, muzică, etc. Antonia se îndreaptă către clasa de balet. Printre indicații, plie-uri și alte exerciții, se strecura ca o vrajă sunetul de pian din clasele lăturalnice. După câteva ore de observație, copila a lăsat dansul și a îmbrățișat pianul. La început părea un mod frumos de a petrece timpul liber, însă treaba s-a dovedit serioasă. Debutează pe scenă la doar doisprezece ani, în compania Filarmonicii din Ploiești. Ulterior, Antonia trece oceanul și ajunge în America unde cântă și încântă într-un recital organizat de Institutul Cultural Român din New York. Au urmat recitaluri la Paris, Viena, Budapesta, a colaborat cu artiști internaționali, iar acum este studentă la Conservatorul Regal din Bruxelles. Provocată la dialog, pianista Ana Antonia Tudose, a povestit despre pasiunea pentru muzică, traseul profesional și viziunea artistică.

Interviul pe scurt:

• De la balet la pian, nu e decât o notă: “Când am început baletul mi-am dat seama că nu îmi plăcea atât de mult să dansez. În acea clădire aveau loc mai multe cursuri, și la un moment dat am auzit din celelalte săli cum cântau diverși copii, profesori. Mă duceam forte des să îi ascult, să văd cum li se mișcă degetele, eram absolut fascinată de ceea ce vedem și auzeam. Ulterior, am rugat-o pe mama să mă lase să încep pianul și a fost de acord.”
• Un recital la New York: ”Cineva care nu era din lumea muzicii, mi-a spus că la Institutul Cultural Român din New York, se organizează tot felul de recitaluri, concerte, și că ei colaborează cu muzicieni tineri. Mi-a propus să trimit niște înregistrări. Dacă tot mergeam să vizităm câteva orașe din America, am zis să încerc. Am trimis, apoi am participat la o audiție cu cei de la Institut.”
• Radiografia artistului: “Cred că apelativul de artist, se folosește prea ușor și nu zic că persoanele respective nu merită, dar cred că trebuie utilizat cu mai puțină generozitate. După părerea mea, artiști sunt acei pianiști care au ajuns la o vârstă înaintată, care au în spate concerte și concursuri câștigate.”

Când dragostea pentru muzică e mai puternică decât orice

Născută și crescută în Ploiești, Antonia a făcut primii pași către lumea artelor la vârsta de șase ani. Părinții o duseseră la o școală unde s-a înscris la cursuri de balet, însă acolo s-a întâmplat ceva neașteptat. “Când am început baletul mi-am dat seama că nu îmi plăcea atât de mult să dansez. În acea clădire aveau loc mai multe cursuri, și la un moment dat am auzit din celelalte săli cum cântau diverși copii, profesori. Mă duceam forte des să îi ascult, să văd cum li se mișcă degetele, eram absolut fascinată de ceea ce vedem și auzeam. Ulterior, am rugat-o pe mama să mă lase să încep pianul și a fost de acord. Am renunțat pe loc la dans pentru a putea studia acest instrument”, povestește Antonia pentru Matricea Românească.

,,Am renunțat pe loc la dans pentru a putea studia acest instrument”

A început să ia lecții în particular. Cânta cu, și din pasiune, fără să se gândească la o carieră în adevăratul sens al cuvântului. Cu timpul a devenit eleva Colegiului de Artă “Carmen Sylva” din Ploiești. Pianul este un instrument cu grad de dificultate ridicat și necesită multe ore de exercițiu. Curios, o întreb pe Antonia dacă au fost momente în care a sacrificat anumite clipe pentru a se dedica studiului. “Nu am simțit studiul ca pe un sacrificiu, adică am îmbinat armonios temele pentru școală, cu orele de muncă la pian. Pot spune că am avut o viață normală, am ieșit, m-am distrat. Da, au fost și momente în care mi-am dorit să renunț la o ieșire, dar nu am văzut asta ca un sacrificiu, pur și simplu așa mi-am dorit eu”, spune Ana Antonia Tudose.

Emoțiile debutului pe scenă

Munca susținută, perseverența și talentul nativ, au propulsat-o rapid pe scenă, unde a cântat atât solo, cât și în compania unor mari orchestre. “Debutul pe scenă a fost la doisprezece ani, când am susținut un concert de Mozart alături de Filarmonica din Ploiești. A fost un lucru fantastic, în sală erau peste 150 de oameni. A fost foarte emoționant să pot cânta cu orchestra la acea vârstă. Îmi plac momentele când sunt alături de orchestră, dar sunt mult mai relaxată când cânt singură. Ca muzician, când ai orchestra în spatele tău, trebuie să fii atent la ei, să comunici foarte bine din punct de vedere muzical, să nu existe decalaje. De aceea mă simt mai în largul meu atunci când sunt singură”, precizează Antonia.

,,Debutul pe scenă a fost la doisprezece ani, când am susținut un concert de Mozart alături de Filarmonica din Ploiești”

A participat la numeroase concursuri, atât naționale cât și internaționale. La prima vedere, între un recital și un concurs, pare să nu fie mare diferență. Artistul trebuie să cânte la fel în ambele situații. “Eu sunt mult mai mulțumită de cum cânt atunci când sunt la un recital la care vine lume dornică să asculte fără a mă judeca. Concursurile din zilele noastre diferă foarte mult față de cele de acum 45 de ani spre exemplu. Dacă atunci se urmărea ce transmite concurentul, acum se merge mai mult pe ideea mașinii de cântat, adică să cânți perfect, fără pic de greșeală”, lămurește Antonia.

Un recital peste ocean

Emoțiile cu care urcă pe scenă se transformă rapid în clipe de beatitudine, iar pianul devine o prelungire a sufletului. Abia ce se dezmeticise după debut, că peste ceva timp avea să susțină un nou concert, dar de această dată mult mai departe, tocmai în America. “Inițial ajunsesem acolo în vacanță cu familia. Cineva care nu era din lumea muzicii, mi-a spus că la Institutul Cultural Român din New York, se organizează tot felul de recitaluri, concerte, și că ei colaborează cu muzicieni tineri. Mi-a propus să trimit niște înregistrări. Dacă tot mergeam să vizităm câteva orașe din America, am zis să încerc. Am trimis, apoi am participat la o audiție cu cei de la Institut, și au fost surprinși că la doisprezece ani pot să cânt piesele respective, care erau destul de dificile”, își amintește Ana Antonia Tudose.

,,Când vii la un concert de muzică clasică trebuie să alungi toate ideile preconcepute”

Recitalul, un adevărat succes. Publicul de peste ocean a fost vrăjit de prestația tinerei. În 2015, la un an după experiența de la ICR, Antonia a concertat la Paris, Viena și Budapesta. Am întrebat-o cum este receptată muzica clasică de către publicul din afară, în comparație cu cel din România. “În America oamenii mi s-au părut neașteptat de entuziasmați. Nu mă așteptam să le placă atât de mult. La Paris, publicul a fost mai puțin călduros, le-a plăcut, dar aveau un soi de sobrietate. Iar în România pot spune că este o combinație între cele două. După părerea mea, când vii la un concert de muzică clasică trebuie să alungi toate ideile preconcepute. Pentru oamenii care pun o astfel de barieră, muzica nu îi va mișca, dar dacă te deschizi, fie doar din pură curiozitate, atunci vei aprecia muzica clasică”, afirmă Antonia.

Despre întâlniri și artiști

De-a lungul timpului, s-a intersectat cu o seamă de artiști, români și străini, care au pus o cărămidă la temelia profesionalismului de care dă dovadă. Am fost curios să aflu cum au modelat-o aceste întâlniri. “Artiștii și profesorii de afară au un mod cu totul diferit de a expune muzica, în sensul că sunt mult mai eficienți. Orele nu durează foarte mult, și înveți mereu ceva nou. Spre exemplu, profesorul meu de la  Bruxelles are un fel foarte interesant de a explica lucrurile asociindu-le cu tot felul de fenomene de zi cu zi. Desigur și la noi în țară sunt profesori extraordinari, însă aici atmosfera este alta. În străinătate nu există răutate, invidie, competiție, e diferit”, spune Antonia.

,,Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”

Și pentru că tot am pomenit de artiști, am provocat-o pe Antonia să ne spună care sunt atributele unui artist. “Cred că apelativul de artist, se folosește prea ușor, și nu zic că persoanele respective nu merită, dar cred că trebuie utilizat cu mai puțină generozitate. După părerea  mea, artiști sunt acei pianiști care au ajuns la o vârstă înaintată, care au în spate concerte și concursuri câștigate. Nu cred că te poți numi artist doar pentru că reușești să cânți frumos la pian, trebuie să faci mai mult de atât”, precizează Ana Antonia Tudose.

Cu gândul la ce va fi

Resimte exilul culturii în spațiul online-ului și este de părere că muzica nu are ce căuta acolo. La mijloc sunt o sumedenie de senzații, de trăiri, pe care nu le poți gusta decât în sala de concert. Sigur, poți încărca o piesă pe net, dar nu-i la fel ca experiența live. Apropiindu-ne cu pași grăbiți către finalul interviului, am întrebat-o pe tânăra pianistă ce planuri are pe viitor. “Vă mărturisesc sincer că mi-aș dori să revin în România. Desigur vreau să continui să susțin recitaluri în diferite țări, dar în țară aș reveni pentru a deschide o școlă de muzică. Îmi place latura pedagogică, și pot spune că mă văd ca profesorii mei, predând și concertând”, conchide Ana Antonia Tudose.

Rămas orfan de mic, Ștefan este crescut de canonicul Vasile Pop, un unchi din partea tatălui. Pasionat de științele juridice, se dedică studiului, iar la vremea potrivită, își deschide propriul birou la Arad. Ia partea românilor în marile procese ale vremii, apoi face din propria locuință sediul Consiliului Național Român Central. Acolo s-a dospit aluatul Unirii din decembrie 1918. Pe când se pregătea să plece la Alba Iulia, Ștefan cade la pat cu febră mare. Doctorii îl consultă degrabă și pun diagnosticul: gripă spaniolă! Nu se sperie cu una cu două, iar în urma tratamentului se înzdrăvenește și se urcă în tren. Debutează în politică de partea Partidului Național Român, ocupând funcții de seamă în guvernele lui Ion I.C. Brătianu și Alexandru Vaida-Voevod.

Un avocat în plină ascensiune

Forfotă mare în satul Șigău, din județul Cluj. Dascălul Emanuil Cicio așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a noului membru, care se petrece la 1 aprilie 1865. Abia ce lăsase mersul de-a bușilea, că viața îi scoate în cale prima încercare și-l lasă orfan. Ștefan, alături de cele două surori, sunt crescuți de canonicul Vasile Pop, un unchi din partea tatălui. Începe studiile la Gherla, le continuă la gimnaziul din Dej, iar în final absolvă Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. Atras de științele juridice, tânărul urmează cursurile Facultății de Drept ale Universității din Viena și Budapesta. Pe parcursul studenției figurează ca membru în cadrul societăților România Jună și Petru Maior. Doctoratul și-l obține pe 13 aprilie 1889, iar doi ani mai târziu promovează examenul de cezură. La insistențele avocaților Nicolae Oncu și Mihai Veliciu, se stabilește la Arad, unde se înscrie în Baroul local.

Încă de la început, se remarcă prin zelul și acuratețea cu care pleda. Participă la Conferința de la Haga, și devine un apărător de seamă al celor năpăstuiți. Mai întâi, susține cauza românilor din Ardeal, care suportau nedreptățile maghiarilor, apoi sprijină pe conaționalii din comitat. Tot în dreptul numelui său figurează și procesele de presă intentate de autoritățile maghiare ziarelor sârbești Branik și Zastva. Însă apogeul pledoariilor sale, este reprezentat de Procesul Memorandului, în care i-a reprezentat pe avocații arădeni Mihai Velicu și Aurel Suciu. În timpul primei conflagrații mondiale intervine în parlament și semnalează abuzurile la care erau supuși românii: muncă în folosul frontului, deportarea în lagăre, etc. Înflăcărare cu care a luptat împotriva acestor nelegiuri, îi va aduce supranumele de ”părintele internaților din Șopron.”

Se vindecă de gripă spaniolă și pune umărul la înfăptuirea Unirii 

Vâltoarea vieții politice nu i-a fost deloc străină. În 1905 participă la conferința națională a P.N.R, unde este ales în comitetul executiv. Obține trei mandate de deputat în Parlamentul de la Budapesta, în calitate de reprezentant al cercului electoral Șira. În toamna lui 1918, Ștefan participă la toate întâlnirile reprezentanților români din Transilvania, și este ales în Consiliul Național Român Central, al cărui sediu fusese stabilit în propria casă. O decizia foarte riscantă având în vedere faptul că autoritățile maghiare putea oricând să dea buzna și să facă un control. Între zidurile acelei case s-a dospit aluatul Marii Uniri. Numai că în acel an, virusul gripei spaniole făcea ravagii în lume. Ștefan cade la pat cu febră mare, iar deplasarea la Alba Iulia îi punea viața în primejdie. Doctorii fac tot posibilul pentru a-l pune pe picioare. Urmează tratamente peste tratamente, și în cele din urmă se înzdrăvenește.

După ce coborî din trenul care a purtat o parte din românii sosiți în cetatea Unirii, avocatul Ștefan Cicio Pop, va conduce lucrările Adunării alături de un alt nume de referință, Gheorghe Pop de Băsești. Șirul cuvântărilor a fost deschis de Ștefan adresându-se astfel:

“Cine putea să creadă că o să se schimbe astfel împrejurările după ani ani de răsboiu? Soldații noștri, la începutul răsboiului erau ademeniți că România va ține cu noi. Răsboiul a început cu minciună și guvernele ungurești monopolizau pentru armata maghiară toată gloria armelor (strigăte: blestem pe ei). Voi popi și dascăli ați fost acuzați că subminați poporul și ca ați trimis în țară pe Lucaciu și Goga (să le fie rușine pentru astfel de acuze). În Banat au fost mulți români deținuți și internați deodată cu sârbii. Mama noastră România (trăiască România, aplauze furtunoase) n-a mai putut suferi atâtea dureri ale fiilor de peste Carpați și a trecut granița (aclamări). Cu pietate și smerenie ne închinăm acelor factori care au venit într- ajutorul nostru (trăiască). Preoții și intelectualii noștri au fost duși în lanțuri. Clujul cunoaște Golgota (5.000 de români așa-i). Mărginenilor li s-au răpit averile, li s-au înmulțit datoriile, ca să se acopere cheltuielile unui răsboiu mizerabili (așa-i). Nu mai putem suferi această viață de robi. Nu mai suferim. (Trăiască Consiliul, să ne elibereze armata română)… Voim libera dispunere a fiecărui popor asupra sorții sale și voim ca această liberă dispunere să nu fie frază… La noi nu s-a putut rosti cuvântul liber, în fiecare comună ne conduceau alții, în parlament ne strigau: ștreang vouă (strigăte: ștreang lor). Când învingeau se adunau în dietă și făureau legi silnice contra națiunilor nemaghiare, iar când le mergea rău mai scriau și câte o carte mitropoliților noștri (râsete, aplauze).”

În febra vieții politice

Discursul continuă într-o cheie jovială, iar mulțimea însoțește fiecare idee cu un ropot de aplauze. Odată cu înfăptuirea Marii Uniri, Ștefan Cicio Pop, este ales în Marele Sfat Național, încredințându-i-se conducerea Resortului de Război și Siguranță Publică în cadrul Consiliului Dirigent. Alături de Iuliu Maniu și Aurel Lazăr, va însoți delegația oficială desemnată să prezinte Rezoluția Unirii înaintea Majestății Sale Regele Ferdinand I. Tot acum va face un nou pas în cariera politică. În urma discuțiilor dintre liderii din Ardeal și reprezentanții politici de la București, este înscris în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, în calitate de ministru fără portofoliu. Dar guvernarea lui Alexandru Vaida-Voevod, reprezintă o nouă provocare. Atunci, Ștefan este numit secretar de stat pentru Transilvania, apoi ministru ad-interim la Ministerul de Justiție, iar între 1919-1920, ministru ad-interim la Consiliul de Miniștri. Funcțiile importante au continuat și în timpul guvernării național-țărăniste, când asigură președinția Camerei Deputaților. Din 10 octombrie 1926, Pop va ajunge membru, apoi vicepreședinte, al Partidului Național Țărănesc. Se retrage din vâltoare vieții politice în anul 1933, aflându-și sfârșitul la un an distanță. Slujba de prohodire a fost săvârșită de episcopul greco-catolic Alexandru Nicolescu, iar în ziua cu pricina cursurile școlilor primare și secundare din Arad au fost suspendate. Ștefan Cicio Pop își doarme somnul de veci la cimitirul Eternitatea din Arad, în vecinătatea unui alt mare român, Vasile Goldiș.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) centenarulromaniei.ro; 3) Analele Aradului, Colecția „Astra Arădeană – 1863”.

Filantropia creștină în perioada apostolică

Lucrarea iubirii de oameni sau filantropia, a însemnat imitarea lui Dumnezeu, fiind privită drept răspuns la iubirea Lui față de făptura umană. Mântuitorul Iisus Hristos nu a rămas doar un simplu observator al evenimentelor vieții oamenilor, ci El a intrat direct în istoria și viața omenească, intervenind în toate activitățile umane, răscumpărând prin jertfa Sa pe toți oamenii din toate timpurile și locurile.

Biserica primară a prezentat lucrarea milosteniei ca participare activă, atât a clerului, cât și a poporului creștin la iubirea lui Dumnezeu, și acest lucru chiar și în situații nefavorabile pentru Biserică sau prigoană.[1] Ea a fost organizată după cum se afirmă în Faptele Apostolilor într-o comuniune a iubirii: „nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case, le vindeau și aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele Apostolilor și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.” (FA 4, 34-35)

Pentru a face față problemelor bisericești și de trai ale comunității, Biserica a simțit nevoia unei organizări a clerului bisericesc, care să administreze bunurile destinate ajutorării celor săraci. Un astfel de exemplu îl reprezintă alegerea a șapte diaconi eleniști pentru comunitatea din Ierusalim, care aveau drept răspundere asistența materială, prin slujirea la mese: mai precis, acordarea unui ajutor pecuniar văduvelor creștinilor eleniști, care erau trecute cu vederea la slujirea cea de toate zilele:

„În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii (iudei) murmureau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Și chemând cei doisprezece mulțimea ucenicilor, a zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la  această slujbă.” (FA 6, 1-3) [2]

Cei șapte diaconi, au fost instituiți pentru a-i ajuta pe Apostoli în administrarea temporală a comunității, având drept responsabilitate slujirea zilnică, manifestată prin asistența socială îndreptată către cei săraci, văduve, orfani sau alte categorii sociale defavorizate, asigurându-le hrana, îmbrăcămintea și toate cele necesare viețuirii acestora.[3]

În epoca apostolică, viața socială a creștinilor, avea ca principală caracteristică filantropia, caracterizată prin comunitatea bunurilor materiale, având drept considerent concepția că toți sunt frații și fii ai aceluiași Părinte: „toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” (FA 2, 43-44) Comunitatea bunurilor materiale, prima formă a organizării sociale, a avut drept model practica Mântuitorului și a Sfinților Apostoli. Filantropia comunității era superioară celei personale, deoarece prin ea se înlătura inegalitatea și jena celor ce primeau cele necesare.[4]

Bunurile nu mai erau considerate drept proprietate strict personală, ci un dar al lui Dumnezeu din care toți trebuiau să se împărtășească.

Referitor la cele amintite Herma, Păstorul, spune:

„Acum însă, ajutați-mă pe mine, trăiți în pace unii cu alții, cercetați-vă unii pe alții, ajutați-vă unii pe alții; nu vă împărtășiți numai voi din bunătățile lui Dumnezeu, ci dați din ele și celor lipsiți. Că unii, de prea multă mâncare, au adus asupra trupului lor boală să-și vatămă corpul; iar alții, care nu au ce mânca, își vatămă trupul, pentru că n-au destulă hrană și-și strică trupul lor. Această necumpătare vă este vătămătoare vouă, care aveți și nu dați celor lipsiți. Gândiți-vă la judecata ce va să vină. Așadar, cei care aveți, cercetați pe cei flămânzi până ce se va termina de zidit turnul; că după terminarea turnului, veți voi să faceți bine, dar nu veți avea prilej.(…)”[5]

Aceleași îndemnuri sunt oferite și în Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli care recomandă:

„Să nu fii cu mâinile întinse la luat și cu ele strânse la dat. Dacă ai dobândit ceva prin lucrul mâinilor tale, să dai ca răscumpărare pentru păcatele tale. Să nu stai la îndoială când dai și nici să murmuri când dai, că vei cunoaște cine este Bunul Răsplătitor al plății. Să nu întorci spatele celui lipsit; să faci parte din toate fratelui tău și să nu zici că sunt ale tale. Dacă suntem părtași la cele nemuritoare cu atât mai mult la cele muritoare.”[6]

Un alt aspect caracteristic primilor creștini îl constituie disponibilitatea de a primi pe cel străin, de a-l găzdui pe călător, dar mai ales pe vestitorul Evangheliei. Ospitalitate a fost întotdeauna cinstită de poporul Israel, fapt dovedit încă din vremurile cele mai îndepărtate ale patriarhilor, când Avraam a oferit ospitalitatea celor trei persoane.[7]

Cartea Faptele Apostolilor, prezintă câteva exemple de ospitalitate misionară, cum este și cazul Sfântului Apostol Pavel în cea de-a doua călătorie misionară la Filipi, unde a fost primit de o familie creștină, după cum relatează Sfântul Luca:

„Iar în această cetate am rămas câteva zile. Și în ziua Sâmbetei am ieșit în a afara porții, lângă râu, unde am presupus că se fac rugăciuni; și șezând, le grăiam femeilor care se adunaseră. Și o femeie cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor, cinstitoare de Dumnezeu,  asculta. Acesteia, Dumnezeu i-a deschis inima să ia aminte la cele grăite de Pavel. Iar după ce s-a botezat, și ea și casa ei, ne-a rugat zicând: Dacă voi m-ați socotit că-i sunt credincioasă lui Dumnezeu, intrați în casa mea și rămâneți. Și ne-a silit.” (FA 16, 12-15)    

Practicarea filantropiei nu era rezultatul vreunei constrângeri, ci un act liber al voinței încât foarte repede practicarea filantropiei a devenit o preocupare comună. Credincioșii aduceau în fiecare duminică roadele muncii lor (alimente, haine sau alte bunuri) ca daruri pentru cei săraci din Biserica locală, cât și pentru comunitățile din alte locuri, întrucât creștinilor li s-au recomandat să ajute pe „toți cei care au nevoie de ajutor, fără a alege pe cine să ajute; să-i ajute pe toți,  fiindcă peste toți se revarsă bunătatea lui Dumnezeu.” [8]

Filantropia creștină în perioada post-apostolică

Sfinții Părinți din secolele II și III, au îndemnat în scrierile lor, pe creștini, la fapte de milostenie, în același chip în care învățase și Mântuitorul și Sfinții Apostoli.

Scriitorul bisericesc Tertulian, vorbește de un tezaur care servește drept fond pentru actele filantropice ale bisericii și în care:

„fiecare depune o cotizație mică, o dată pe lună sau când voiește, numai cât voiește și numai dacă poate. Nimeni nu e silit, ci dă de bună voie. Aceste depuneri alcătuiesc un fel de fond al carității publice. Căci ele nu se cheltuiesc nici pentru ospețe, nici pentru beții sau pentru petreceri fără rost, ci slujesc la întreținerea și îngroparea celor lipsiți, la ajutorarea copiilor și copilelor, a sclavilor bătrâni și chiar a celor ce au rămas săraci pentru că li s-au înecat corăbiile; și dacă unii sunt osândiți la muncă în adâncul minelor, alții sunt exilați în insule, sau duși în închisori, din pricina credinței în Dumnezeu, atunci sunt hrăniți pe seama credinței în care s-au mărturisit.”[9]

În Imperiul bizantin, împărații au dus o politică umanistă, reflectată în iubirea față de supușii lor, imitând prin ajutorul acordat celor aflați în nevoi pe Dumnezeu, „Filantropul Ceresc”.

Aceștia au inițiat numeroase activități și măsuri legislative, menite să amelioreze starea socială la nivel public și privat. Astfel, prin adoptarea unei legislații speciale, au fost construite spitale, orfelinate, case speciale pentru leproși, au fost ridicate aziluri filantropice și hanuri în diverse cetăți și pe numeroase drumuri ale Imperiului, pentru a le oferi hrană și adăpost celor care călătoreau.

În acest sens, Novela 120, precizează:

„Am făcut aceste dispoziții pentru Sfânta Biserică cea Mare și pentru casele de binefacere de pe cuprinsul orașului imperial menționate anterior, precum și pentru cele de pe cuprinsul imperiului. Ne-am simțit datori să facem dispoziții similare atât pentru celelalte sfinte biserici, mănăstiri, spitale, infirmerii și pentru celelalte case de binefacere, amplasate în diferitele regiunii ale statului nostru, precum și pentru mănăstirile din orașul imperial și de pe teritoriul acestuia. (….)[10]

Împăratul Constantin cel Mare, a fost un mare reformator al legilor antice vechi, care erau în contradicție cu principiile învățăturii creștine. Prin legile și decretele sale, a desființat pedeapsa morții prin răstignirea pe cruce, a interzis omorârea robilor prin lapidare, spânzurare, otrăvire, moduri obișnuite de pedepsire, dar cea mai îndrăzneață și importantă lege promulgată a fost desființarea luptelor în arenă, atât de mult iubite de poporul roman.[11] Printr-un edict din 325, practica luptelor din arenă este desființată de către împărat, care referindu-se la aceste lupte, spune: „Priveliștele vopsite cu sânge, care au loc în mijlocul păcii și liniștii societății, sunt pentru noi dezgustătoare.”[12] Printr-un alt edict din anul 312, îi sfătuiește pe stăpâni la cumpătare și la abținerea de la exagerări: „Stăpânul este vinovat de omor, atunci când intenționat el omoară pe sclav, cu un baston sau piatră sau îl rănește mortal cu lovituri de bici, când îl face să cadă, sau să se arunce dintr-un loc înalt, când îl otrăvește, când îi zgârie carnea cu unghii de fier, când îi arde mâinile, când îl aruncă plin de răni, fără îngrijire.”[13]

Prin legile postulate, împăratul Constantin a interzis pruncuciderea, a apărat drepturile inviolabile ale persoanei umane, a apărat pe sclavi și a întărit instituția familiei și unitatea acesteia. A reglementat problemele legate de divorț, avere, și de moștenire. A avut grijă față de cei săraci, bolnavi, față de văduve, asigurându-le un trai decent.

Istoriograful ecleziastic, Eusebiu de Cezareea, în Viața lui Constantin cel Mare, amintește de faptele filantropice realizate de împărat față de cei sărmani și nevoiași:

„Nevoiașilor, Constantin le-a împărțit felurite ajutoare în bani, arătându-se omenos și mărinimos chiar și față de oamenii din afară,  care veneau la el. De amărâții uitați de lume, care cerșeau prin piețe, nu s-a îngrijit numai în așa fel încât ei să nu ducă lipsă de bani și de mâncare, ci și să aibă și straie ca lumea cu care să se poată îmbrăca. Însă pe aceia, care cândva o duseseră bine, dar pe care întorsăturile vieții îi ruinaseră, i-a sprijinit cu sporită mărinimie, împărțindu-le cu împărătească chibzuință, binefaceri într-adevăr minunate, pe unii înzestrându-i cu moșii, pe alții învrednicindu-i de felurite onoruri. [14]

Numeroase acte filantropice a întreprins și împăratul Iustinian (527-565). Novela 7 stipula ca celor săraci și celor care nu pot munci să li se dea pâine gratuit. Iustinian era împotriva celor care aveau drept ocupație cerșitul și în mod special, împotriva celor care deși erau capabili să se întrețină singuri, au părăsit satele natale și au venit în marile orașe, stând pe cheltuiala vistieriei și a cetățenilor.[15]

Aceeași grijă a arătat-o și în privința copiilor abandonați și a orfanilor. Pentru a veni în sprijinul lor, împăratul Iustinian a promulgat anumite legi, ca de pildă cea din Novela 131, în care acordat drepturi importante administratorilor de orfelinate, precum și dispoziții pentru administrarea averii orfelinatelor:

„Superintendenții orfelinatelor sunt eliberați din slujbele lor de păzitori și tutori, în măsura în care învinuiesc sau sunt învinuiți privitor la averile ce aparțin așezămintelor lor, sau orfanilor personal, fără să fie nevoiți să ofere protecție… Iar dacă Superintendenții vor socoti de folos să înstrăineze o astfel de proprietate, se cuvine ca ei să păstreze banii obținuți pentru orfani sau să-i utilizeze în folosul acestora prin cumpărarea altor lucruri  și nu vor fi obligați să dea socoteală de supraveghere sau de tutelă.”[16]  

Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1181), reprezintă un alt exemplu grăitor al filantropiei practicate în rândul împăraților bizantini. Sprijinul său acordat instituțiilor și activităților filantropice a fost remarcat și consemnat atât de fiica sa, Ana Comnena, precum și de istoricii vremii.

În lucrarea Alexiada, o monografie a domniei împăratului Alexios I Comnenul, scrisă după moartea acestuia chiar de fiica sa, prințesa Ana Comnena, sunt consemnate câteva dintre actele caritabile ale împăratului, la care a fost și ea martoră.

„Copiii care rămăseseră fără părinți și care erau în situație grea de orfani, au fost dați în grija celor apropiați, pe care-i știau oameni cu viață demnă și egumenilor sfintelor mănăstiri, cu porunca de a-i crește nu ca pe niște sclavi, ci ca pe copii liberi, dându-le o educație completă și instruindu-i în cele sfinte. I-a primit și în orfelinatul pe care l-a înființat el, transformându-l în școală pentru cei care doreau să învețe, poruncind celor care-l conduceau, să-i treacă prin tot ciclul învățăturii. Căci în aceste părți dinspre Acropole (…) el a descoperit o biserică foarte mare, închinată marelui apostol Pavel, unde a construit o a doua cetate…și noua cetate se întindea pe mai multe stadii, atât în lungime cât și în lățime; s-au ridicat de jur împrejur construcții numeroase, locuințe pentru săraci și, ceea ce arată iubirea față de oameni, cămine, pentru invalizi.(…) [17]

În Alexiada sunt consemnate și actele filantropice săvârșite de împărăteasa Irina, soția lui Alexios. Împărăteasa îl însoțea pe împărat în frecventele sale expediții, realizând multe acte de binefacere. Astfel, Ana Comnena relatează cum într-una din expediții:

„împărăteasa Irina a luat cu ea aur și monede din aur, precum și alte bunuri prețioase și a părăsit orașul. În timpul călătoriei, le-a oferit aceste bunuri cu generozitate cerșetorilor, bărbaților îmbrăcați în piei și celor fără haine; și nimeni care avea nevoie de ceva nu pleca cu mâna goală. Chiar și atunci când a ajuns la cortul său, ea nu a intrat imediat în el ca să se odihnească, ci l-a deschis larg, invitându-i pe cerșetori înăuntru.(…)”[18]

Filantropia a fost practicată încă de timpuriu în cadrul așezărilor monastice, după exemplul dat de comunitățile creștine de rând, a căror acte caritabile nu țineau cont de diferențele rasiale și culturale. Astfel, creștinismul a devenit o religie universală, deoarece se adresa tuturor națiunilor, claselor sociale, credințelor religioase și popoarelor.

Vasiliada, primul complex de fundații filantropice, reprezintă concretizarea concepției Sfântului Vasile, conform căreia monahismul nu putea sta departe de nevoile societății și a faptului că practicarea filantropiei trebuia să devină o parte a vieții monahului, prin intermediul căreia se arăta iubitor de Dumnezeu (philotheoi) și totodată, iubitor de oameni (philanthropoi).[19]

Urmând exemplul Vasiliadei, multe comunități monastice adăposteau pe lângă infirmeria destinată călugărilor și un spital pentru laici, în care străinii, săracii și bolnavii, găseau refugiu, hrană și vindecare neputințelor lor fizice și spirituale.

Regulamentele (typika) așezămintelor monastice, recomandau adesea călugărilor să deschidă porțile mănăstirii tuturor celor aflați în dificultate. La marile sărbători, exista obiceiul să se împartă săracilor strânși la poarta mănăstirii, diferite produse alimentare: grâu, carne, miere, fasole, precum și alte alimente, iar dacă mănăstirea deținea  un xenon, oferea bani călătorilor fără posibilități materiale.[20]

Milostenia a fost predicată de către Părinții Bisericii, fiind privită drept mijloc de mântuire a sufletului, ca mijloc de asemănare cu Dumnezeu. Cele mai multe îndemnuri la milostenie le întâlnim la Sfinții Părinții din veacul al IV-lea, numit și „veacul de aur al creștinismului”, în predicile sociale a unor sfinți ierarhi ca: Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz.

Sfântul Ioan Gură de Aur a apărat mereu pe cei săraci, fie că era vorba de văduve, orfani, prizonieri sau leproși. A apărat de asemenea drepturile lucrătorilor angajați și ale țăranilor care munceau pământurile celor bogați, dar care totuși mureau de foame. Sfântul Ioan i-a îndemnat pe cei bogați să folosească averea lor într-un mod altruist, rămânând astfel în memoria celor pe care  i-a ajutat ca un binefăcător al lor:

„Dacă te bucuri singur de averea ta, atunci o irosești degeaba, căci nu-ți vei găsi răsplata. Dar dacă o vei împărți cu ceilalți, atunci ea îți va aparține și mai mult vei culege roadele ei ….E de datoria celui care primește să dăruiască. Așa cum nu e bine ca stomacul să rețină hrană fără a o împărți întregului organism, la fel cel bogat nu trebuie să țină ce are doar pentru el. Fiindcă dacă își păstrează bogățiile doar pentru el, se distruge atât pe el însuși cât și pe alții.” [21] 

Sfântul Vasile cel Mare impune bogaților datoria milosteniei, socotind că cea dintâi întrebuințare a bogățiilor folositoare pentru suflet, este ajutorarea săracilor:

„Cum poți tu să ai paturi de argint, mese de argint, scaune de fildeș, când curtea locuinței tale este plină de săraci fără de număr, al căror plâns îl auzi? Câte datorii s-ar putea plăti din valoarea unui inel de-al tău? Sau câte cocioabe dărăpănate s-ar repara? O singură ladă de a ta, cu haine, conține atâtea cât ar încălzi o întreagă populație care tremură de frig.” [22]

În Imperiul bizantin, filantropia s-a manifestat sub diverse forme: prin ajutorul direct acordat celor lipsiți, prin îngrădirea lipsurilor lor materiale, prin plasarea lor în diferite instituții cu caracter social, prin donații acordate unor persoane sau grupuri de persoane din partea oamenilor bogați. Iubirea aproapelui a fost percepută ca păzire a poruncii Mântuitorului: „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,12-13)

[1] Petru Apostu,  Lucrarea socială a Bisericii,  p. 105.

[2] Constantin  Preda, Credința și viața Bisericii primare, p. 140.

[3] Constantin  Preda,  Credință și viața Bisericii primare, p. 143.

[4] Pr. Mihai Vizitiu,  Bazele Nou-Testamentare ale filantropiei creștine,  p. 70.

[5] Herma, „Păstorul”, Vedenia III, cap. 17, par. 2-7, în colecția  P.S.B., vol. 1, pp. 240-241.

[6] “Învățătura celor 12 Apostoli”, cap. IV, par. 5-9, în  colecția  P.S.B., vol. 1,  p. 27.

[7] Constantin  Preda, Credința și viața Bisericii primare, p. 147.

[8] Herma,  Păstorul,  Porunca II, pgf. 4, în colecția  P.S.B., vol. 1, p. 247.

[9] Tertulian,  Apologeticul, cap. 39,  pp. 92-93.

[10] Nov. 120, cap. 6. Vezi anexă.

[11] Kostas Karastathis,  Marele Constantin, învinuiri și adevăr, p. 305.

[12] Cod. Theod. 15, 12, 1: „De gladiatoribus: Cruenta spectacula in otio civili et  domestica quiete non placent.”  (325).

[13] Cod. Thed. 9, 12 (1).

[14] Eusebiu de Cezareea,  Viața lui Constantin cel Mare, cartea I, par. 43, în colecția P.S.B., Vol. 14, , pp. 82-83.

[15] Asterios Geostergios, Justinian cel Mare, Sfânt și Împărat, p. 140.

[16] Asterios Gerostergios, Justinian cel Mare, Sfânt și Împărat,  p. 142.

[17] Ana Comnena,  Alexiada, cartea XV, par. 7, pp. 289-290.

[18] Ana Comnena,  Alexiada, cartea XII,  par. 3, p. 218. 

[19]Demetrios  Constantelos,  Filantropia Bizantină și asistența socială,  pp. 151-152.

[20]Demetrios Constantelos,  Filantropia Bizantină și asistența socială,  p. 154.

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu sau explicarea Epistolei I către Corinteni, Omilia 10, p. 131.

[22] Sf. Vasile  cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia 7, cap. 4, p. 132.

Bibliografie

Izvoare:

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2006.

2. Sfântul Ioan  Gură de Aur, Comentariu sau explicarea Epistolei I către Corinteni, Atelierele grafice Socecu @ Co, București, 1908.

3. Sfântul Iustin  Martirul și Filosoful, Apologia întâia,  traducere, introducere, note și indice de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru,  în colecția P.S.B., vol. 2, Ed.  I.B..M.B.O.R., București, 1980.

4. Părinți și Scriitorii Bisericești, Scrierile Părinților Apostolici, vol. I, trad., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1979.

5. Codex Theodosianus, editat de Theodor Mommsen și Paul Meyer, Ed. Apud Weidmannos, Berlin, 1905.

Cărți:

6. Boroianu, Prof. Dr. Dimitrie, Dreptul Bisericesc: Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, Fundația Anastasia, București, 2007.

7. Champagne, Franz de, La charité chrétienne dans le premiérs siècles de l’église, Paris, 1854.

8. Comnena, Ana,  Alexiada, trad. în limba engleză de Alizabeth Dawes, Byzantine series, Cambridge, Ontario, 2000.

9. Constantelos, Dimitrios, Filantropai bizantină și asistența socială,  Ed. Doxologia, Iași, 2014.

10. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în colecția P.S.B., vol. 13, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987.

11. Floca, Arhid. Ioan,  Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005.

12. Gerostergios, Asterios,  Justinian cel Mare, Sfânt și Împărat, Ed. Sophia, București, 2004.

13. † L’huillier, Arhiespicop Peter,  Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV,  traducere din limba engleză de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Stan, Ed. Gnosis, București, 2000.

14. Ică  jr, Diac. Ioan, Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic al primelor secole, Ed. Deisis, Sibiu, 2008.

15. Ivan, Prof. Dr. Iorgu,  Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică, Ed. Basilica, 2014.

16. KArastathis, Kostas, Marele Constantin, învinuiri și adevăr, Ed. Egumenița, Galați, 2013.

17. † Milaș, Dr. Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, Tipografia Gutenberg, București, 1915.

18. Vasiliev,  Alexandr, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, Iași, 2010.

Studii și articole:

20. Apostolu, George,  Lucrarea socială a Bisericii, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XLIV,  Nr. 3-4, Mai-August, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992.

21. Preda, Constantin,  Credință și viața Bisericii primare, în Studii Teologice, seria a II-a, anul LIV, Nr. 1-2, Ianuarie-iunie, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2002.

22. Soare, Pr. Dr. Gheorghe, Biserica și asistența socială. Doctrina și organizare în primele șase secole, în revista Glasul Bisericii, an VIII, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1949.

23. Vzitiu, Pr. Mihai,  Bazele Nou-Testamentare ale filantropiei creștine, în  Asistența social-filantropică și medicală organizată de Biserica Ortodoxă Română în trecut și astăzi, Ed. Basilica, București, 2012.

Apariția lucrării Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică a Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în cadrul editurii BASILICA a Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă Al Bisericii Ortodoxe Române, reprezintă o premieră editorială de maximă importanță pentru dreptul bisericesc ortodox românesc, mai ales în contextul actual, de contestări la adresa patrimoniului bisericesc.

Prof. Dr. Iorgu D. Ivan (1899-2001) a fost una dintre figurile reprezentative ale Dreptului bisericesc în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe drept numit de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist „unul dintre luceferii Ortodoxiei românești”. Absolvent al Facultăților de Teologie Ortodoxă, Drept și Filosofie din cadrul Universității București, bursier al Facultății de Drept Canonic a Institutului Catolic din Paris și al Facultății de Drept din cadrul Universității Sorbona, unde i-a avut drept îndrumători pe profesorii Edouard și Paul Fournier, profesorul Iorgu D. Ivan a avut o activitate rodnică în domeniul Dreptului bisericesc. El s-a remarcat atât în plan didactic, ca asistent al renumiților profesori Dimitrie Boroianu și Lazăr Iacob, apoi ca profesor de Drept bisericesc în cadrul Institutelor teologice de grad universitar de la Sibiu (1949-1970) și București (1972-1978), cât și în plan publicistic, abordând numeroase teme de Drept canonic în cadrul a numeroase lucrări și articole, între care se remarcă tema familiei, sintetizată în lucrarea Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii și instituție juridică a Statului, ori principiile canonice de organizare ale Bisericii Ortodoxe, subsumate în cadrul lucrării Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare și administrare pentru viața Bisericii. În plan personal, longevitatea și prestigiul de care Prof. Dr. Iorgu D. Ivan s-a bucurat s-au datorat, așa cum arăta Părintele Constantin Galeriu, „acordului dintre conștiință și viață”.

Lucrarea Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică reprezintă teza de doctorat a Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, susținută în anul 1937 sub îndrumarea Prof. Dimitrie Boroianu și publicată ulterior. Ediția actuală, apărută sub coordonarea Lect. Dr. George Grigoriță, profesor de Drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București și a drd. Daniel Grigore Filimon, începe cu o prezentare biografică a autorului și cu o listă bibliografică a lucrărilor acestuia.

Capitolul introductiv, intitulat Necesitatea Bisericii de a poseda bunuri, face referire la însăși ființa instituției eclesiastice, arătând că aceasta prezintă la suprafață elementele caracteristice oricărei societăți umane, dar se deosebește de toate acestea prin originea ei supranaturală, fiind deplin independentă de voința umană. Lucrând pe pământ, Biserica vine în legătură cu bunurile materiale, dar nu le consideră un scop imediat, ci el folosește spre alinarea suferințelor, în virtutea exercitării milei creștine, a transpunerii iubirii față de aproapele în fapte. Astfel, bunurile puse la îndemâna Bisericii se constituie în patrimoniu al celor săraci, din care și clericii aveau dreptul să se folosească. Pentru a nu depinde, în vremuri de nevoie, de daniile credincioșilor, a apărut de timpurie necesitatea constituirii unui fond al instituției eclesiastice, Sfântul Ioan Hrisostom fiind printre primii care au făcut o deosebire între patrimoniul Bisericii și cel al săracilor, pe baza teoriei juridice a fundației. Chiar dacă în perioada primară membrii Bisericii aveau o pungă comună, ei respectau totodată concepția romană potrivit căreia res mancipi provin de la Stat. Așadar, comuniunea bunurilor primilor creștini se prezenta ca o necesitate, iar nu ca o condiție de drept al proprietății, așa cum observa Tertulian: „Banii, care pe voi vă separă, pe noi, dimpotrivă, ne unesc. Cum noi suntem toți o inimă și un suflet, nu ezităm să punem pungile noastre în comun”[1].

Subcapitolul următor – Dreptul Bisericii de a poseda averi – demonstrează inatacabilitatea dreptului Bisericii de a poseda averi, în virtutea necesității existenței sale în lume. Biserica fiind o societate formată din oameni, ea are dreptul de a dobândi, poseda, administra și dispune de bunuri, având chiar o necesitate mai accentuată decât alte societăți umane, în virtutea perpetuității ei. Maniera de a dobândi bunuri de către Biserică este arătată de către Mântuitorul Hristos. „împărțind totul cu aproapele”. De asemenea, dreptul de a poseda bunuri al Bisericii este consfințit de Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și sfintele canoane, dar maniera exercitării sale s-a modificat în funcție de condițiile istorice și de progresul succesiv al creștinismului.

Prima parte a lucrării tratează situația bunurilor bisericești înaintea domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Se arată că Biserica a avut de la început avere, constând inițial din ofrandele aduse Mântuitorului Hristos și Apostolilor, și și-a administrat la început liber bunurile. Odată cu declanșarea persecuțiilor, începând cu domnia împăratului Nero, însă, creștinii au fost considerați odium generis humani, fiind scoși în afara legii. Astfel, Biserica mai putea beneficia de bunuri numai prin intermediul oblațiunilor și colectelor, ori al agapelor. Totul era oferit de bunăvoie, ceea ce nu se folosea la cult aparținând patrimoniului bisericesc. În paralel, se dezvoltă obiceiul zeciuielii, de a oferi episcopului pârga roadelor câmpului – în viziunea Sfântului Apostol Pavel, aceasta era văzută ca o asistență materială pentru cel ce-și oferea asistența spirituală – dar strict separat de patrimoniul săracilor. La aceste colecte obișnuite se adăugau și cele extraordinare, în caz de mare nevoie; prima destinația a colectelor creștinilor a fost, în mod firesc, Ierusalimul, unde au fost constituite numeroase depozite ale pietății. În scurt timp, însă, bogăția bisericilor creștine a devenit obiect al jafului și persecuției.      

Micșorarea treptată a nivelului ofrandelor, începând cu secolele II-III, determină Biserica să conceapă ideea unei contribuții religioase regulate, devenită în scurt timp obligatorie în Apus.

Prin intermediul acestor ofrande s-a format de timpuriu un patrimoniu bisericesc, alcătuit în perioada persecuțiilor în special din bunuri mobile. A existat însă și un domeniu bisericesc, Biserica având nevoie pentru a funcționa de imobile, locuri pentru cimitire, locașuri de cult și clădiri pentru întruniri, chiar dacă dreptul de proprietate al creștinismului ca religio illicita era practic nul. O relativă ușurare a situației se observă în timpul domniei lui Alexandru Sever, dar aceasta este privită ca simplu act de toleranță – christianos esse passus est – și nu un drept în sine. Chiar și așa, creștinii puteau revendica terenuri pentru construcția de biserici prin proces înaintea împăratului.

Este astfel arătat neîndoios faptul că Biserica a posedat bunuri imobile și înaintea Edictului de la Milan (313). Condițiile în care a posedat acest domeniu sunt însă discutabile, fiind posibil ca vechii creștini să fi recurs la un subterfugiu permis de legislația romană asociațiilor sărace, numite collegia tenuiorum sau collegia funeraticia. Acest drept de asociere existase la Roma din perioada republicană, când nu era îngrădit nicicum de Stat, care veghea doar ca asociațiile să nu săvârșească vreo infracțiune. Odată cu conspirația lui Catilina, la propunerea lui Cicero, colegiile au fost interzise; reînființate temporar prin Lex Clodia, ele au fost desființate definitiv de către Caesar, cu excepția celora ce fuseseră îngăduite la prima desființare. În timpul Imperiului, existența colegiilor era condiționată de legea Iulia de Collegiis, potrivit căreia acestea trebuiau să obțină aprobarea Senatului pentru a funcționa; odată cu secolele II-III însă, Senatul manifestă un regim de toleranță față de acestea. În ceea ce privește colegiile funerare, acestea primeau aprobare de a funcționa atâta timp cât nu erau periculoase pentru ordinea publică și aveau o utilitate clară, așa cum rezultă dintr-un text al juristului Marcian.

În ceea ce privește capacitatea civilă a colegiilor, acestea erau de asemenea libere, până la legea Iulia, să-și conceapă propriul statut, atât timp cât acesta nu contravenea ordinii publice. De asemenea, fiecare membru al acestora avea dreptul la o parte din patrimoniul comun – arca communis – deoarece inițial colegiile nu posedau drepturile solemne de a dobândi (mancipatio și in jure cessio). În această perioadă se conturează și conceptul de universitas, prin prisma căruia orice asociație capătă drepturile de a dobândi și chiar de a moșteni – deși nu era persona certa – printr-un privilegiu special. Așadar, prin prisma acestui nou concept, colegiile erau privite ca persoane noi, u voință fictivă, beneficiind astfel și de dreptul de a moșteni.

Cea de-a doua partea a lucrării face referire la situația bunurilor bisericești între domniile împăraților Constantin cel Mare și Iustinian. Principala problemă a acestei perioade este cea a subiectului proprietății bisericești. Potrivit istoriei, primele persoane morale cu care Statul roman a avut de-a face după acordarea libertății de cult creștinismului au fost bisericile, cărora li s-a recunoscut dreptul de a poseda. Astfel, așa cum reiese din Novela 131 din 18 martie 548 a împăratului Iustinian, prin care se recunoaște dreptul fiecărei biserici particulare de a primi moșteniri testamentare, reiese că fiecare biserică particulară era recunoscută ca personalitate juridică deplină. Această viziune nu este în acord cu cea apuseană, ce consideră Biserica universală ca subiect al proprietății, în virtutea raționamentului unicității scopului Bisericii, din are a trebui să rezulte și unicitatea posesiunilor acesteia. Această concepție nu reiese însă din niciun text legal emis de împărații romani de-a lungul timpului, toate decretele acestora arătând clar că se face referire la bisericile locale, cărora li se recunoaște dreptul de a poseda bunuri, dovadă clară a faptului că dreptul roman a privit dintotdeauna bisericile particulare ca subiect de drept, situație ce nu s-a schimbat până astăzi.

[1] Cf. Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericești, pp. 40-41.

Recenzie carte: Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică (ediție îngrijită de Lect. Dr. George Grigoriță și drd. Daniel Grigore Filimon), editura Basilica, București, 2015.

Felicia este extrem de tristă. Tristă și nervoasă. Fiica ei a fost obraznică cu bunica; ba chiar a bătut din picior și a țipat. Nu o recunoaște. Bunica a strecurat un ,,ar fi bine să o pedepsești! E de neconceput felul în care se poartă…”. Se tot gândește ce ar fi de făcut…

Ce ar fi de făcut?

În primul rând ar fi foarte potrivit ca Felicia să se calmeze. A se păstra în starea de enervare, iritare, supărare puternică nu ajută absolut deloc. Poate ar fi bine să meargă puțin la baie și să își țină mâinile în apă rece, poate ar fi bine să numere până la zece sau să inspire și să expire profund. Orice exercițiu de liniștire este binevenit.

Adultul trebuie să se gândească la ceea ce are de făcut, iar un gând clar și ferm nu se poate iți înconjurat de o mare de emoții.

Hai să ne reconectăm!

Primul gând ar fi bine să fie acesta: hai să ne reconectăm: eu, adultul și tu, copilul. Haide să o luăm de la capăt, hai să ne așezăm unul lângă altul; să revedem regulile de comportament stabilite, să explicăm încă o data de ce un anumit act nu este permis sau de ce este bine să avem grijă cu un anumit aspect, să expunem copilului ce anume este deranjant, de ce va trebui să suporte niște consecințe, să îl apreciem că are curajul de a își recunoaște greșeala.

Copiii fac orice pentru ca adultul, părintele, să îl vadă, să îl aprecieze

Un copil nu se poartă rău decât în momentul în care legăturile s-au desprins cumva de ce înseamnă ancorele lui. Așa că ceea ce ar fi bine să fie în grija adultului ar fi exact reînnodarea acestor fire nevăzute. Este în natura noastră- și în special în natura copiilor- să ne dorim să îi mulțumim pe cei dragi. Copiii fac orice pentru ca adultul, părintele, să îi vadă, să îi aprecieze. Conectarea și starea de bine îi țin exact în această zonă polarizată de pozitivism. Este ușor, prin urmare, să revenim în zona de confort, sigură, în care copilul își va aminti bunele practici.

Reconectare. Cu R mare

Cel mai adesea părinții sunt intrigați: cum să mă port calm, ba chiar cald și cu înțelegere cu acest copil care a făcut o faptă rea? Este un efort mare din partea părintelui această reconectare însă este bine să ne gândim pe termen lung la modul în care se vor așeza lucrurile. Dacă devenim conștienți că reconectarea este ceea ce îi trebuie pentru a-și intra rapid în matca de bine, cum am putea face altfel?

Reconectare, discuție, amintirea regulilor, asumare, sfaturi, povești cu consecințe; iată câteva alternative la o izbucnire plină de iritare urmată de o pedeapsă din care nu se înțelege mare lucru.

Felicia este pregătită pentru toate astea. Încerci și tu?

A studiat vioara de la șapte ani, s-a împrietenit cu Vivaldi, Bach, Mozart, însă, odată cu trecerea timpului, a decis „să pună arcușul în cui”. Primele ore de franceză au avut  loc sub atenta supraveghere a mamei, dar gândul de a deveni pedagog  nu era încă pe listă. La orele ei nu ai cum să te plictisești. Elevii o alintă „Mademoiselle Cristina”, ori chiar, simplu, „Madmoa”;  face parte din echipa Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescuʺ de mai bine de douăzeci de ani. Îi plac provocările și este adepta educației non-formale și a perfecționării permanente. Astăzi, stăm de vorbă cu profesoara Cristina Diana Mariș despre debutul la catedră, educația în sfera digitală și despre cum putem traversa provocările pe care le are de înfruntat învățământul din zile noastre.

Interviul pe scurt:

• Educație prin joc și joacă: ,,Sunt adepta educației non-formale. Se poate învăța în orice context, în orice situație, în orice moment activ. Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil. Dacă la preșcolar și la școlarul mic, educația non-formală este ceva firesc, la copiii de gimnaziu și liceu, suntem tentați să aplicăm doar pedagogia clasică, formală.”
• Tuturor le este greu, chiar și părinților: „Ei sunt cei mai debusolați, pentru că se află pe un tărâm necunoscut. Este de datoria noastră, a profesorilor, să le dăm liniștea și să ni-i facem parteneri în această nouă etapă a educației.”
• Nu există ,,ai greșit!”: „Ei bine acest cuvânt fusese înlocuit cu «Cine poate să îl/o ajute?». Mi s-a părut extraordinar. L-am înlocuit și eu. Ce am obținut de la copii? Curajul de a răspunde, mai multă încredere în sine, cât și dorința de a ajuta.”  

O copilărie sub semnul notelor muzicale

Pasionată de muzică și de vioară, Cristina Diana a început să ia lecții de instrument încă de la vârsta de șapte ani. Studiul asiduu și orele de audiție, au fost un prim pas către omul de azi. ,,Muzica a avut un rol important în dezvoltarea mea atât din punct de vedere emoțional, cultural, cât și structural. Mi-a format un anumit tip de organizare. Nu am excelat în domeniul solisticii, dar am iubit orele de orchestră și de cor. Porneam de la o partitură studiată individual și ajungeam să fim un tot, să trăim emoții extraordinare”, povestește Cristina Diana Mariș pentru Matricea Românească.

,,Muzica a avut un rol important în dezvoltarea mea atât din punct de vedere emoțional, cultural, cât și structural”

Primele ore de franceză s-au derulat sub atenta supraveghere a mamei, dar ideea de a deveni profesor era încă departe. Ca orice tânăr dornic să devină independent, și-a luat destinul în propriile mâini și a început să caute un job încă din primul an de studenție. ,,Am avut norocul să o întâlnesc pe doamna Monica Șerbănescu, cea care a fost și este în continuare mentorul meu și de la care am învățat ce înseamnă să fii profesor. Îmi place să lucrez cu copii de toate vârstele. Am mulți elevi pe care i-am ,,crescutʺ de la grădiniță până la liceu”, spune Cristina.

Elevi eliberați de frica greșelii

Când intră la clasă, elevii nu cunosc sentimentul de plictiseală, asta pentru că se învață prin joc și joacă. ,,Sunt adepta educației non-formale. Se poate învăța în orice context, în orice situație, în orice moment activ. Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil. Dacă la preșcolar și la școlarul mic, educația non-formală este ceva normal, la copiii de gimnaziu și liceu, suntem tentați să aplicăm doar pedagogia clasică, formală. Dar verbul ,,être“, spre exemplu, nu trebuie scris doar la tablă și învățat pe de rost. El poate fi ortografiat cu creta în curtea școlii, poate fi cântat, poate fi redat prin benzi desenate. Analiza de text se poate face și pe versurile unui cântec sau citind/ jucând o piesă de teatru”, detaliază Cristina Diana Mariș.

,,Învățarea prin intermediul jocului este foarte importantă pentru copil”

Sentimentul de greșeală sau închistarea dată de un răspuns incorect, nu au ce căuta la orele ei. La începutul fiecărui an școlar, „Mademoiselle” Cristina, le spune deschis copiilor: ,,Vă rog să mă întrerupeți de fiecare dată când nu înțelegeți ceva. Nu vreau doar să bifați participarea la oră. Vreau să întrebați, vreau să vorbiți.” Ba mai mult, pe când asista la o oră de-a unei colege, a observat că nu s-a rostit deloc cuvântul ,,greșit”, iar asta i-a dat de gândit. ,,Ei bine acest cuvânt fusese înlocuit cu «Cine poate să îl/o ajute?». Mi s-a părut extraordinar. L-am înlocuit și eu. Ce am obținut de la copii? Curajul de a răspunde, mai multă încredere în sine, cât și dorința de a ajuta”, clarifică profesoara Mariș.

Exilul școlii în online și învățarea continuă

Astăzi, se discută peste tot despre cât de greu este să fii profesor, despre lipsa tabletelor, a competențelor digitale etc. Am rugat-o pe Cristina să ne spună cum vede educația pe tărâmul online-ului. ,,Dacă analizăm la nivel macro, sunt foarte mulți factori care contribuie la situația un pic haotică din învățământul actual. Nu are rost să îi enumăr și eu. Consider doar că nu putem să analizăm și să punem în discuție ce ne deranjează fără a veni și cu soluții posibile de rezolvare. Am un principiu pe care cred că ar trebui să îl susținem cu toții: Sunt profesor, învăț continuu! Pentru mine, lucrul cu tehnologia nu este ceva nou, m-am folosit de aceasta cu mult înainte să apară ideea de școală online, predare simultană. Prezentări video, corespondență cu copii din alte țări prin intermediul rețelelor de socializare, teste online, karaoke – sunt doar câteva exemple de lucru cu suport tehnologic, pe care l-am aplicat la clasă înainte de pandemie”, mărturisește Cristina.

,,Am un principiu pe care cred că ar trebui să îl susținem cu toții: Sunt profesor, învăț continuu!”

Dacă această perioadă nu a luat-o pe nepregătite, am fost curios să aflu cum se desfășoară demersul educațional la nivelul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu“. ,,Organizația noastră a susținut, încă din prima zi de școală, și ore online, pentru că au fost părinți care au preferat această variantă pentru copiii lor. Deci multe ore se desfășurau în formula „simultan”, cu o parte din copii în clasă și o parte, acasă. Acum, toată lumea lucrează online. Da, este mai greu, timpul alocat pregătirii lecțiilor este mai lung. Dar îmi plac provocările. Pe lângă tot ce înseamnă școală (ore, pregătire, corectură) învăț și descopăr metode, aplicații noi pe care le folosesc la clasă pentru ca orele să aibă ritm, să nu devină rutină, indiferent că sunt face to face, hibrid sau 100% online”, detaliază Cristina Mariș.

Să ne gândim și la părinți

Profesori, elevi și părinți – toți actorii implicați în educație – sunt puși în fața unei noi forme de învățare. Unii o socotesc incompletă, alții rece și plină de riscuri, însă profesoara Mariș crede în capacitatea de adaptare a elevilor și a profesorilor; mai greu le este părinților. ,,Ei sunt cei mai debusolați, pentru că se află pe un tărâm necunoscut. Este de datoria noastră, a profesorilor, să le dăm liniștea și să ni-i facem parteneri în această nouă etapă a educației. În definitiv, platformele educaționale care au apărut și la care fiecare școală poate avea acces, sunt unelte care pot ușura munca unui profesor. Gândiți-vă la zecile de caiete, teste luate acasă pentru a fi corectate. Acum le poți avea pe toate în laptopul propriu. Poți urmări mai ușor evoluția copilului de-a lungul timpului. Pentru că un copil nu trebuie să reprezinte doar un nume în grila cu rezultatele obținute la o evaluare la clasă sau la o testare națională, ci o evoluție. Nu spun că este ușor. Spun doar că trebuie să vedem și să ne folosim de beneficiile pe care ni le oferă această perioadă. A, și să nu uităm că meseria de profesor nu implică doar predare-consolidare-evaluare, ci ÎNVĂȚARE CONTINUĂ!”, conchide Cristina Diana Mariș.

Ne aflăm la început de post și ne aducem aminte de cuvintele Sfintei Scripturi cum ne îndemnă Mântuitorul Hristos ca să postim, în predica de pe munte – ,,Iar când postiți nu fiți triști ca fățarnicii… tu însă când postești unge capul tău și fața ta o spală ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” Sf. Ev. Matei capitolul 6

Ce este postul?

Postul este înfrânarea de bună voie de la toate mâncărurile sau la caz de boală numai de la unele, de asemenea și de băuturi și de toate cele lumești. Pentru ca să poată creștinul să își facă rugăciunea lui mai cu înlesnire și să îi fie milostiv Dumnezeu și pentru a omorî poftele trupului și a primi harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și a voinței, o formă de pocăință, deci mijloc de mântuire dar în același timp este și un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu pentru că El este o jertfă, adică o renunțare de bună voie la ceva care ne este îngăduit. Postul este și un mijloc de desăvârșire, un semn văzut al râvnei și sârguinței noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu și îngerii. ,,Postul este lucrul lui Dumnezeu căci Lui nu îi trebuie hrana” spunea Sf. Simeon al Tesalonicului. ,,Este viața și petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorârea sau înlăturarea poftelor trupului, că acesta hrănindu-se ne-a făcut morți”, spunea Sfântul.

Care este rostul și folosul postului?

Postul folosește și sufletului și trupului, pentru că întărește trupul, ușurează și curățește sufletul. Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului, de aceea în Vechiul Testament îl vedem că îl recomandă rânduiala cea sfântă din vremea aceea: ,,nu fii nesățios întru toată desfătarea și nu te apleca la mâncăruri multe, că în mâncărurile cele multe va fi durere și nesațiul va venii până la îngrețoșare, pentru nesațiu mulți au pierit iar cel înfrânat își va înmulți viața”, aflăm în înțelepciunea lui Sirah la capitolul 37. Mântuitorul Însuși a postit 40 de zile și 40 de nopți în pustiu înainte de a începe propovăduirea Evangheliei, cum vedem la Sf. Ev. Matei la capitolul 4. El ne învață cum să postim și ne spune că diavolul nu poate fi izgonit numai cu rugăciune și cu post la Sf. Ev. Matei cap. 17. Posteau de asemeni Sfinții Apostoli și ucencii lor, ei au și rânduit postul pentru toți creștinii, așa cum vedem în Constituțiile Apostolice în cartea 5-a. Sfinții părinți, laudă și recomandă postul cu stăruință. Spunea de pildă Sf. Ioan Gură de Aur – ,,Postul potolește zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curățește și înaripează sufletul, îl înălță și îl ușurează.”

De câte feluri este postul?

După asprimea lui postul poate fi de mai multe feluri:

Ajunarea desăvârșită, adică când nu mâncăm și nu bem nimic cel puțin o zi întreagă.

Postul aspru sau uscat, (xirofagia) sau ajunarea propriu-zisă, atunci când mâncăm mai pe seara mâncăruri uscate.

Postul obișnuit sau comun, când mâncăm la orele obișnuite dar numai mâncare de post, adică ne înfrânăm de la cele de dulce.

Postul ușor care are anumite dezlegări, când se dezleagă la vin, la pește, la icre și untdelemn, cum se vede în rânduiala tipiconală la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.

După lungimea lui, de câte feluri poate fi postul?

Poate fi post de o zi sau post de mai multe zile. Posturile de o zi sunt posturile pe care le știm, miercurea și vinerea din fiecare săptămână în amintirea patimilor, Pătimirilor Domnului. Miercurea au făcut sfat cărturarii și arhiereii iudei că să prindă pe Hristos să îl omoare iar vinerea L-au răstignit pe cruce. Așa cum ne arată Sf. Petru al Alexandriei în canonul 15 de ce ținem noi post miercurea și vinerea. Tot în această zi, vinerea, se arată că Adam mâncase din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai spune Sf. Simeon al Tesalonicului.

Tot zi de post avem la 14 septembrie, ziua Înălțării Sf. Cruci în amintirea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos pe Sf. Cruce.

Post de o zi avem și în ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, 29 august, zi de post și de plângere pentru  cel care a fost cel mai zelos propovăduitor și împlinitor al postului și al pocăinței, despre care Iisus Mântuitorul a spus – ,,nimeni dintre cei născuți din femeie nu este mai mare decât Ioan Botezătorul.”

Zi de post, ajunul Bobotezei, 5 ianuarie, post așezat și rămas din vremea când catehumenii se pregăteau prin post și rugăciune pentru primirea botezului de a doua zi, se ajunează în orice zi ar cădea, se arată în canonul I al Sf. Teofil al Alexandriei, iar a doua zi se ia agheasma cea mare de Bobotează.

Cei ce vor să prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduințe față de Dumnezeu pentru diferite pricini pot să postească și în alte zile de peste săptămână cu voia duhovnicului decât cele orânduite de Sfânta Biserică, cea mai potrivită se arată că ar fi ziua de luni. Nu s-ar cuveni să postim sâmbăta sau duminica atunci când nu avem posturi. Postul de bună voie are însă valoare numai dacă păzim și celelalte zile de post orânduite de Sfânta biserică. Sunt și zile când nu se postește miercurea și vinerea și acestea sunt consemnate în calendar cu harți, care înseamnă dezlegare.

Sunt și posturi de mai multe zile din cursul anului. Postul Paștelui, postul Crăciunului, postul Adormirii Maicii Domnului și postul Sf. Petru.

Postul Crăciunului

Este postul de înaintea Nașterii Domnului. Ține 40 de zile, de la 15 noiembrie până la 25 decembrie, ziua Nașterii Domnului, CRĂCIUNUL. Lăsăm sec în seara de 14 noiembrie, ziua Sf. Ap. Filip și ziua Sf. Grigore Palama. Iar dacă această zi de 14 cade miercuri sau vineri începem postul cu o zi mai înainte. Este așezat pentru a ne pregăti cuviincioasa întâmpinare a Nașterii Domnului și  închipuie noaptea sau întunericul necunoștinței în care trăia omenirea de dinainte de venirea Mântuitorului Hristos, înainte de întruparea Lui. Când patriarhii și drepții legii vechi așteptau venirea Lui cu post și rugăciune. Așa și noi așteptăm venirea lui Hristos, sărbătoarea Crăciunului, în felul acesta cu post și rugăciune. Ne aduce aminte în deosebi de postul de 40 de zile, a lui Moise în pustiu înainte de primirea Legii, Tablelor Legii, cum vedem la Ieșire cap 34.

Se dezleagă la peste în ziua de 21 noiembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. În ziua cea din urmă a Crăciunului se ajunează, adică nu se mănâncă nimic până la ivirea luceafărului de seară care închipuie steaua magilor, apoi mâncăm mâncare uscată. Sunt și zile în această perioadă când se poate mânca, dezlegare în anumite zile pe care le aflăm în calendar, în cartea de rugăciuni și în învățătura ortodoxă. De exemplu dacă în zilele de luni, miercuri și vineri prăznuim vrem un sfânt mare însemnat în calendar cu cruce neagră, mâncăm untdelemn și bem vin, iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce roșie atunci se dezleagă și la peste. Marțea și joia mâncăm pește și bem vin, numai dacă în aceste zile cade vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu roșu.

Învățătura Sfintei noastre biserici ne arată că ființa noastră este dotată cu un potențial spiritual biologic și ne ridică prin har pe treptele desăvârșirii ale asemănării cu Dumnezeu, este o lucrare și această lucrare de desăvârșire morală se desfășoară sub semnul renunțării voluntare ale ostenelilor și nevoințelor. La partea de nevoințe pe care o aduce credinciosul în formarea sa duhovnicească se adăugă harul divin prin sfintele taine și astfel prin împreună lucrare a acestora se realizează desăvârșirea morală creștină. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu se ia prin stăruință, aflăm în Sfintele Scripturi. Sf. Ap. Pavel spunea – ,,să ne luptăm lupta cea bună ca buni ostași a lui Hristos care nu se încurcă în treburile vieții.” Ne îndemnă să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, de faptele trupului pentru a ne îmbrăca în omul cel nou, care este în Hristos și apoi să gustăm din roada duhului care este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, cum aflăm în Epistola către Gălăteni la cap. 5. Trăind în felul aceste ne îndreptăm viață și trăim cu Hristos și în Hristos, în omul cel nou, al harului și al duhului.

,,Postul ocupă un loc de seamă în viața creștină.”

Scopul postului este dublu: religios și moral

În sens religios postul este un act de cult, de cinstire adus lui Dumnezeu, este o dăruire a ființei noastre lui Dumnezeu o jertfă izvorâtă din iubire, pe care vrem să o arătăm lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. Jertfă adevărată este când te oferi pe tine trup și suflet, de aceea nu dai nimic până nu te dăruiești pe tine, adică nu dau ce am ci ceea ce sunt. Idealul este desăvârșirea morală în Iisus Hristos. În acest sens energiile, puterile noastre trupești și sufletești trebuiesc orientate spre scopul vieții noastre creștine, aceasta o realizăm spiritualizând viața noastră, instinctele noastre. Eliminând poftele, patimile care ruinează trupul și sufletul. Instinctul de hrană este canalizat spre realizarea idealului moral creștin  prin aprinderea voită de la mâncare pentru un anumit timp prin postire. Postul se realizează printr-un efort moral, prin stăpânirea de sine, este un act de voința un efort sufletesc înconjurat cu un efort trupesc. Este dovada unei vieți în care nu predomina instinctele și partea spirituală. Înainte de a posti trebuie realizată o înfrânare morală, se realizează altfel spus postul intern sau sufletesc de la toată răutatea, postul de la vorbe, de la tot ceea ne nu ne este folositor.

Viața omenească are o structură dihotomică, trup și suflet, ca atare la desăvârșirea morală trebuie să participe întreaga ființă a credinciosului, în acest caz postul sufletesc și trupesc se îmbină în felul acesta formând o unitate organică.

La puțin timp după înfăptuirea Marii Uniri, teritoriile situate la vest de linia Diaz rămân sub stăpânire maghiară. Nicolae și Ioan fac demersuri disperate pe lângă autoritățile de la București și Budapesta, pentru a interveni la Conferința de Pace de la Paris. Situația se înrăutățește odată cu abdicarea contelui Karoly, care a deschis drumul comuniștilor către putere. Beiușul intră sub ocupația soldaților secui aflați sub conducerea căpitanului Kalman Verböczy, care declanșează represaliile. Cei doi patrioți români se opun măsurilor guvernului sovietic. Pe 3/4 aprilie 1919, în Vinerea Mare, soldații dau buza în locuința lui Ioan, îl trezesc din somn și-l duc la pretură. Aceiași soartă avu și Nicolae. Sunt urcați în tren și duși până în satul Lunca, unde sunt schingiuiți, mutilați, iar în cele din urmă uciși și aruncați într-o groapă comună.

Doi români, o singură inimă

Născut la 24 noiembrie 1882, în satul Remetea, Nicolae a fost primul copil al familiei Bolcaș. Fire deschisă, independent în gândire și acțiune, tânărul avea să îmbrățișeze cariera de avocat. Gheorghe, fratele mai mic, urmează liceul de comerț, și devine unul dintre cei mai prosperi negustori din Beiuș. Proaspăt absolvent al Liceului “Samuil Vulcan”, Nicolae Bolcaș urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din Cluj. În 1912, odată cu obținerea doctoratului în științe juridice și a diplomei de avocat, își va deschide propriul birou în casa unchiului său, Teodor Cristea. Aprig la cuvânt când vena vorba despre drepturile românilor, Nicolae ajunge în scurt timp un luptător de referință pentru redeșteptarea conștiinței naționale. În timpul Primului Război Mondial, este încorporat și trimis pe front. Revenit acasă, se alătură celorlalți fruntași din ținutul Beiușului și Vașcăului, prilej cu care îl va cunoaște pe avocatul Ioan Ciordaș. Înfrățiți de ideile pe care le propovăduiau, cei doi pun umărul la organizarea structurilor de putere și a celor de ordine din zonă.

De cealaltă parte, Ioan Ciordaș  a fost cel de-al doilea fecior al preotului Mihaiu Ciurdariu și al Emiliei Farcaș de Peterfalva. A urmat cursurile liceului din Oradea, iar tot acolo și-a schimbat numele în Ciordaș. Dornic să devină avocat, se înscrie la Academia de Drept de la Oradea, însă este exmatriculat din pricina naționalismului de care dădea dovadă. În 1900, obține doctoratul și debutează ca ucenic în biroul avocațial condus de dr. Aurel Lazăr, apoi trece în cel al lui Ioan Suciu de la Arad. După obținerea dreptului de liberă practică, își va deschide propriul birou de avocatură la Beiuș. Aici, se implică în organizarea vieții culturale. Luptă pentru înfiinţarea Librăriei şi Tipografiei ”Doina”, ia apărarea românilor în procesele naționale intentate de autoritățile austro-ungare, face donații bănești pentru plata salariilor profesorilor români, și oferă terenuri pentru a se construi noi școli.

Beiușul sub asediul bolșevicilor

Pe fondul prăbușirii Imperiului austro-ungar, Ioan, în calitate de președinte al Consiliului Național Român din Beiuș, se ocupă de organizarea Gărzii Naționale Române, arborând în fața casei sale tricolorul românesc. În asentiment cu prietenul său, Nicolae va arbora și el tricolorul, dar pe biserica din localitate. La data de 1 decembrie 1918, cei doi patrioți se găsesc printre delegații care au participat la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia. Chiar dacă se realizase Marea Unire, teritoriile situate la vest de linia Diaz rămân sub administrația autorităților maghiare. Consiliul Național Român și cercurile românești din Oradea, se aflau în imposibilitatea de a implementa hotărârile Unirii în acele locuri. Nicolae Bolcaș, alături de alți lideri, au făcut demersuri la Consiliul Dirigent, la București și Budapesta, pentru a se interveni la Conferința de Pace de la Paris, ca să impună încetarea abuzurilor trupelor de secui.

Efortul fruntașilor români rămase fără ecou, iar lucrurile mergea din rău, în mai rău. Bolșevicii, ajunși la putere la sfârșitul lunii octombrie, își propun refacerea granițelor medievale ale Ungariei. Pe 12 martie 1919, conducerea Consiliului Național Român este pusă sub pază militară, fiind acuzată de spionaj. Abdicarea contelui Karoly, a facilitat preluarea puterii de către comuniști, care au format un guvern sovietic. Beiușul este ocupat de soldați secui aflați sub conducerea căpitanului Kalman Verböczy, declanșând o serie de represalii. Mai întâi, au închis băncile și prăvăliile, apoi au chemat toți preoții și învățătorii la o consfătuire, unde li s-a comunicat că orice încercare de a chema poporul la biserică, va  fi aspru pedepsită. Avocatul Nicolae Bolcaș, nu se supune interdicțiilor, îi înfruntă pe comuniști, și intră în conflict cu Verböczy. Pe la sfârșitul lui martie, Nicolae este escortat până la Oradea, pentru a fi arestat și judecat, dar este găsit nevinovat și eliberat.

Uciși cu sânge rece și plânși de întreaga națiune

Căpitanul Kalman căuta cu orice preț să se răzbune. Primul care a pătimit a fost avocatul Ciodaș. Pe 3/4 aprilie 1919, în Vinerea Mare, soldații dau buza în locuința sa, îl trezesc din somn și-l duc la pretură. Aceiași soartă avu și Nicolae Bolcaș. Dispariția celor doi lideri români a pus pe jar tot Beiușul. Membrii Consiliului Național Român, au mers în delegație la Verböczy, însă nu obținuseră nicio explicație. Katz, comisarul guvernului, alături de comandamentul militar din Oradea, demarează o anchetă pentru a constata motivul arestării și locul unde sunt închiși Nicolae și Ioan. Ceea ce nu se știa era faptul că aceștia fuseseră urcați într-un tren și duși pe ruta Beiuș-Vașcău, până în satul Lunca. Acolo, au fost schingiuiți, mutilați, iar în cele din urmă uciși și aruncați într-o groapă comună. Iată cum descrie Traian A. Pinteru întreaga tragedie:

“Cadavrele fuseseră aruncate într-o groapă din fundul grădinei lui Hasan săpată la distanță de un metru de vălceaua, Apa Vărzarilor, care trece pe acolo. Era o groapă afundată de un metru, lungă de cinci și lată de trei pași plină de spume și de sânge închegat. Pe cei morți i-am recunoscut și noi, și familiile mai presus de orice îndoială. Deși fața lui Ciordaș era de tot desfigurată, capul și corpul mutilate de putrefacție și de apă, i-am recunoscut mustățile tunse, verigheta de pe deget, pulovărul, pantalonii, ghetele, ciorapii, lanțul de aur, ceasornicul de buzunar și cheile de la casă. În lipsă de medic, nu s-a făcut autopsia. Am constatat însă că ceafa și aproape întreg capul i-au fost zdrobite într-un mod bestial. Creier, oase, păr și sînge erau amestecate. Mîna dreaptă era frîntă în mai multe locuri, ochii scoși. Înfiorătoare priveliște! Tot asemenea era zdrobit capul lui Bolcaș și era încovoiat de grumaz. A fost recunoscut și el, deși erau amîndoi negri ca tăciunele, căci nu avea barbă și mustăți. L-am recunoscut de pe o cicatrice a unei operații mai vechi, după haine, palton, chipiu și orologiul de argint. Ni s-a spus că amîndoi au fost găsiți în groapă cu fața în jos, dedesubt Bolcaș, deasupra Ciordaș. Acesta din urmă avea gura înfundată cu o batistă. Nici alte lucruri, nici locul împușcăturii n-am putut afla, pentru că la scoaterea obiectelor amintite pârâia întregul corp și era un miros de cadavru insuportabil. În ziua următoare i-am așezat în sicriele aduse din Beiuș, am făcut sigilarea cu doi preoți și i-am adus la Beiuș, unde, în aceeași zi, adică în 25 aprilie, la orele patru au fost prohodiți și înmormîntați cu mare pompă și cu toată jalea sufletelor noastre cernite. ”

Asasinarea celor doi a îndurerat inimile familiilor, dar și a întregii suflări române. Mormântul devenise un adevărat loc de pelerinaj, iar soli din toate colțurile țării purtau gânduri compătimitoare. Tot atunci, preotul Antal Augustin, a pus bazele fondului ce avea ca scop ridicarea unui monument în cinste dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș. În toamna lui 1934, Uniunea Avocaților din România, adresează o circulară tuturor barourilor din țară, solicitându-se contribuții bănești pentru finalizarea proiectului. La 6 iunie 1935, de ziua Eroilor, monumentul a fost dezvelit în cadrul unei ceremonii fastuoase. Tăvălugul bolșevic a încercat să șteargă din memorie jertfa celor doi, astfel, în 1948, monumentul a fost distrus, montându-se pe socul obeliscului secera și ciocanul. După revoluția din 1989, simbolurile comuniste au fost înlăturate, iar în 1993, a fost dărâmat și obeliscul sovietic, urmând ca pe soclul rămas să fie montat actualul monument.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Petru E. Papp, “Din trecutul Beiușului”, 1928; 3) enciclopediaromaniei.ro; 4) concurs.cristis.ro