În drumul nostru prin Moldova am avut plăcerea să îl cunoaștem pe arhimandritul Iezechiel Ariton, starețul Mănăstirii Florești din județul Vaslui. Am fost primiți cu o căldură sufletească de nedescris și am avut bucuria de a cunoaște o poveste de viață admirabilă.

Ctitoria acestui monument este la 1590. ,,Prima biserică a fost întemeiată de către Cârstea Ghenovici, vornic al Țării de Sus. Biserica a fost făcută din lemn și a populat-o cu maici. Maica Florentina a fost prima stareță a acestui așezământ monahal, de unde își trage denumirea satul Florești. Vornicul Țării Moldovei a dat bisericii un tetraevangheliar de aur care se găsește la Muzeul Național din București. A mai dăruit o Sfântă Evanghelie în foița de aur, are 375 de foi și este la muzeu.”

La doi metri adâncime se găsește fundația vechii biserici. ,,Pe fundația bisericii din jurul anului 1700, au făcut o altă biserică care o dăinuit până la 1820. S-a început acest monument care nu s-a terminat datorită legii secularizării averilor mănăstirești. Biserica are un stil gotic. A fost construit un pod de lemn deasupra și acoperișul. Nu au fost finalizate nici clopotnița și nici casa de lângă. La 1820 au început consecutiv lucrările la aceasta. Catapeteasma este dintr-un păr african, realizată la Viena. Cel mai vechi lucru din această mănăstire este icoana Maicii Domnului care nu se știe în ce an a fost făcută. Se spune că la 1749 Ecaterina Mavrocordat suferea de o boală, mai precis de lepră și s-a  atins de icoana Maicii Domnului și s-a vindecat. Maica Domnului are o salbă unde sunt peste 200 de piese formate din bijuterii, cruci și diferite obiecte ce reprezintă donații ale domnitorilor și ale oamenilor. Aceasta se care se află la muzeul din Vaslui.”

În data de 21 noiembrie 1991 este trimis de la Episcopia Romanului și Hușilor la această mănăstire arhimandritul Iezechiel Ariton, iar în decembrie 1997 vine ieromonahul Ioan Irineu Bocîncă. ,,Când am venit în 1991 la Florești, pe vremea Preasfințitului Eftimie, biserica era ruptă de la jumătate și plină de porumbei, geamurile sparte. După secularizare, biserica a fost dată satului și era înconjurată de un gard, deoarece după acest gard se aflau 60 de bolnavi psihic care stăteau în casa de lângă biserică, fără foc, neavând încălzire. Am stat cu ei trei ani- din 1991 până în 1993, când au fost mutați în altă clădire unde au avut condiții mult mai umane. Aici nu aveau nici un medic. Toți lucrătorii erau din sat de aici.” Hramul acestei biserici este Sfântul Proroc Ilie și la paraclis Adormirea Maicii Domnului, iar în momentul de față sunt șase măicuțe și doi preoți – ,,o familie”, așa cum ne spune părintele.

Ce sentimente aveți? Ce v-a determinat să continuați activitatea aici?

,,Am un sentiment de bucurie, dar nu mai am acel sentiment de luptător pe care l-am avut la început. Pot spune că într-o anumită măsură nebunia m-a făcut să merg mai departe”, ne spune râzând părintele. ,,Gândiți-vă că erau 60 de oameni cu probleme psihice, mi-au creat diferite probleme, de exemplu mi-au aruncat mașina în iaz, m-au bătut. Eu la început, când am venit aici dormeam într-un solar deoarece lumea de atunci nu mă voia în sat, am stat doi ani acolo. În mănăstire trebuie să fii în primul rând în slujba lui Dumnezeu, un ostaș al Său. Să îți placă rugăciunea, să îți placă apropierea de Dumnezeu. Mi-aș dori râvna pe care o aveam la început. Trăim bucuria sufletelor care vin acum, înainte trăiam pentru ceea ce făceam, ziduri, acum trăiesc bucuria dacă zidesc un suflet, dacă atenuez ura şi răutatea dintre două persoane care se urăsc. Mă bucur dacă pot să îl dăruiesc pe Hristos. Vorbim mai puțin de suflet, noi trebuie să dăruim dragoste, bucurie, de multe ori suntem triști. Haideți să intrăm în sufletele oamenilor că degeaba avem o biserică atât de mare dacă este goală.”

,,Noi, biserica, trebuie să fie o flacără mai vie ca oricând. Trebuie să îi apropiem de Hristos, El este lumina lumii. Oricine vine să ne deschidă ușa trebuie să vadă și umanul din noi, ceea ce Dumnezeu ne-a învățat. Am fost generația de sacrificiu, 30 de ani de la revoluție ne-au fost de ajuns, am ridicat ziduri, s-au reînființat mănăstiri. Toate aceste lucruri au fost făcute pentru oameni.”

,,Lucrul bun poate ai senzația că te umilește ca persoană, dar spiritual creștem.”

Viitorul satului românesc

,,Observ că tinerii trec pe lângă mine mă salute și atât! Nu frecventează, nu deschid ușa bisericii să aprindă o lumânare pentru tata sau mama care a trecut la cele veșnice. În zilele de astăzi majoritatea tinerilor caută o viață mai bună în străinătate și nu mai au timp de această trăire spirituală. Trăim aceasta dramă, din păcate.”

Revitalizarea satului

,,Acum cred că cu această ispită (Pandemia), este un moment bun să ne aducem aminte de ceea suntem. Ca să vedem ceea ce suntem trebuie să ne ducem la mormânt și să vedem ce a fost acela sunt și eu, ce sunt eu a fost și acela. Cred că satul românesc nu va avea o dezvoltare în următorii ani, deoarece  tendința oamenilor este de a se așeza în mediul urban. La oraș trăiești ca să muncești, însă la sat muncești ca să trăiești, muncești în grădină ca să îți procuri hrana în gospodărie. Observ însă că mulți de la oraș migrează către sate și vin cu obișnuita de acolo, adică de a cumpăra de la magazine. Din 12 vaci din acest sat, mănăstirea are 6. Nu văd nicio explozie în revitalizarea satului și mai mult în dezvoltarea sa.”

Muzeul (Casa Egumenească)

În anul 2002 au început lucrările de restaurare la Casa Egumenească și au durat până în decembrie 2008. Au fost făcute modificări destul de ample precum demolarea acoperișului, decapare și cămășuirea pereților (exterior, interior) și în 2003 am început construirea paraclisului pentru perioada de iarnă.

,,Aici ne-am dorit să facem un muzeu unde să punem piese care de-a lungul istoriei au fost găsite în mănăstire, astfel le-am adunat aici, gândindu-mă cumva că reușim să facem un muzeu. Acest muzeu este consacrat Preasfințitului Părinte Episcop Iacob Antonovici care este din zona noastră, și care în 1916 a făcut o monografie, cea a mănăstirii Florești și după aceasta monografie am refăcut o parte din biserică, aceasta fiind punctul nostru de plecare.”

Interviu realizat de Andrei Ispas

În privința profilaxiei conflictelor, sub acest aspect oamenii se fac vinovați cel mai adesea de aceeași vină ca și în cazul bolilor trupești – caută ajutor numai atunci când este prea târziu, ori oricum când situația a ajuns deosebit de gravă. Și tot ca în cazul bolilor trupești, și neînțelegerile din cadrul familiei sunt mult mai ușor de rezolvat la început[1].

În vederea realizării acestei înțelegeri, autorul indică trei etape principale: construirea de relații corecte în cadrul familiei, unitatea de vederi cu privire la problemele fundamentale și cunoașterea propriilor slăbiciuni. Cei care pornesc în construirea vieții de familie urmând acestor repere reușesc în timp să obțină o deplină armonie, încât se pot înțelege din priviri și ajung chiar să semene fizic[2].

De asemenea, pentru construirea unei vieți familiale fericite, autorul indică și trei porunci fundamentale, care nu sunt nicidecum revoluționare, ci pur și simplu uitate de lumea contemporană. Acestea se bazează în principiu pe Sfânta Scriptură, fiind următoarele: dragostea autentică, corecta înțelegere a scopurilor și sarcinilor vieții de familie și corecta ierarhie familială. Autorul subliniază că înțelegerea greșită a oricăreia dintre aceste trei porunci va conduce la eșecul în timp al cuplului[3].

În privința dragostei, este foarte important ca aceasta să fie menținută permanent în viața de familie, mai ales în primii ani ai cuplului, când aceștia au mai mult de lucru pentru întemeierea unui cămin. Citând exemple din literatura universală, autorul arată faptul că aproape niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a păstra vie dragostea dintre soți[4].

Această necesitate izvorăște în primul rând din sensul autentic al dragostei, care este acesta. „dragostea este răspunderea și datoria noastră față de cei pe care inima noastră i-a ales spre a-i iubi, precum și față de Dumnezeu și de conștiința noastră”[5]. Este extrem de important faptul că dragostea constă în primul rând din a oferi, și nu din a aștepta ceva în schimb, așa cum învață și Avva Dorotei: „Nu căuta dragoste de la aproapele; cel ce caută dragoste se va tulbura dacă n-o s-o vadă. Mai bine arată-te tu iubitor de aproapele: atunci și tu te vei liniști, și pe aproapele tău îl vei aduce la dragoste”[6].

Dragostea îi aduce satisfacție omului prin simplul fapt că săvârșește ceva de folos cuiva, că îi aduce cuiva o bucurie, și nu pentru că așteaptă ceva în schimb din partea acestuia. În plus, dragostea noastră față de cineva crește proporțional cu dragostea pe care o investim în acea persoană. La aceste sfaturi, autorul adaugă mai multe sfaturi, pe lângă a înțelege ce este dragostea autentică, pentru a reuși păstrarea ei în cadrul cuplului: să nu așteptăm, ci să dăruim, iar dacă dragostea slăbește, să ne aducem aminte de ea așa cum era la început. În plus, trebuie să fim conștienți că dragostea implică de a fi alături de cel iubit și în necaz, nu doar la bine și de a nu prelua și responsabilitățile sale pentru a-l face incapabil[7]. Toate aceste precepte se regăsesc în cuprinsul unei scrieri a gânditorului rus Ivan Ilin: „Inima celui care iubește înflorește și răspândește bună mireasmă, iar el își dăruiește dragostea la fel cum își dăruiește floarea mirosul…În dragoste omul uită de sine însuși, trăiește cu ceilalți și trăiește în ceilalți – or, tocmai asta e fericirea…cine iubește cu adevărat nu are pretenții și nu e zgârcit…omul care măsoară și cântărește nu iubește…trebuie ca dragostea să se reverse liber din inimă, și nu trebuie să-ți faci griji pentru reciprocitate…a iubi nu este jumătate de fericire, ci fericirea întreagă. Tu doar să recunoști aceasta, și vor începe în jurul tău minuni”[8].

[1] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 50.

[2] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 56.

[3] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 59.

[4] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 64.

[5] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 65.

[6] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 68.

[7] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 74.

[8] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, pp. 78-79.

Adolescența este furtuna perfectă pentru provocarea relațiilor cu părinții.

Exact asta crede și Marica! Este într-o furtună care se dezlănțuie în 5 zile din 7. Fiul ei adolescent pare că nu o aude, pare că nu o ia în seamă, pare că face totul pe invers. I se îneacă toate corăbiile de 3 ori pe zi  și pare că merge din greșeală în greșeală. Ar vrea să vorbească în fiecare zi cu el dar se lovește de un zid: ,,iar vrei să îmi ții teorie????- o întreabă. Vrea să îi spună cuvinte calde și încurajări și să îi amintească de momentele în care el strălucea: se simte respinsă sau repede dată la o parte. Marica are nevoie de un umăr pe care să se sprijine. Ce e de făcut?

Ce e de făcut? Iată:

1. Nu-i rușinați!

Adolescenții nu iau mereu decizii mulțumitoare pentru lumea adulților. Amintiți-le mereu cu fermitate și totodată cu multă căldură despre natura neadecvată și nefericită a alegerilor lor. Evitați din toate puterile să îi rușinați. Este important să își identifice greșeala și este important să renască având stima de sine încă în picioare. Nu îi faceți să se simtă pe ultimul loc. Este doar o fază ceea ce trăiesc și întreprind stâlcit acum. Va trece.

2. Spuneți-le că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, testează, exersează

Îi aud pe adolescenți blamându-se des: ,,Sunt cel mai prost!” ,,Cât de prost pot fi?!” ,,Prost, prost, prost!” Amintește-i adolescentului tău că el doar învață acum, doar încearcă, doar se străduiește. Vor fi multe gropi în calea lui și vor fi multe culmi de urcat. Și multe creste de pe care va cădea, indiferent cât de mare i-a fost strădania să ajungă acolo. Este  greu. Le este greu. Ar trebui să vorbim cu adolescenții noștri despre schimbările hormonale, cerebrale și fizice care le afectează și le vor afecta comportamentul și modul în care experimentează viața. Este eliberator pentru ei să știe că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, exersând, încercând, reușind, eșuând. Poate fi util pentru ei și le spunem cu putere că lucrurile vor deveni mai ușoare odată ce vor trece de pragul de 20 ani.

3. Alintați-i cu cuvinte iubitoare

Iubiți-i și alintați-i!

Oricât de frustrantă și de provocatoare poate fi această fază, ei tot tânjesc după cuvinte calde ce îi fac să se simtă ocrotiți și apărați, văzuți și susținuți. ,,Orice ar fi, te iubesc!”- este ceva ce merită spus, amintit, scris pentru că de multe ori adolescenții se află într-o închisoare imensă, într-un deșert enorm și văd doar acuze, etichetări și singurătate la tot pasul.

4. Nu uitați: a le ține teorie e ca și cum ai vorbi în fața unui perete gol

Lucrurile nu se mai leagă acum: poveștile nu mai capătă rădăcini în copiii tăi adolescenți. Orice sfat aduce ochi dați peste cap și e interpretat ca o critică. Merg mai bine, parcă, povestirile despre ce a pățit x și y: ,,X a făcut așa și a pățit asta…ohhhh!” Este vital să gândim înainte de a vorbi, să cumpănim vorbele și tonul. Riscăm să nu fim nici auziți, nici ascultați, nici urmăriți. Căutați metoda prin care ceva ajunge la mintea și sufletul lor, nu vă sabotați relația și nici dăruirea de zi cu zi.

5. Faceți din casa voastră un loc sigur pentru prietenii lor

Copiii tăi au nevoie de un trib la adolescență: adu tribul la voi și fă-i pe copii să se simtă în siguranță, copleșiți de bun și bine, auziți, ascultați, mângâiați. ,,Adu-i pe toți în casă!”- așa vom ști ce modele securizate și nesecurizate sunt în jurul fiilor și fiicelor noastre, vom putea acționa, îndrepta, îndepărta, apropia, spre binele lor și al nostru.

6. Bombardați-i cu povești despre oameni buni

Spuneam mai devreme că povestirile sunt ascultate: așa că povestește întâmplări despre bărbați și femei care au un nume, care au reușit și care s-au poticnit și au eșuat în anii tinereții și cărora nu de puține ori chiar le-a fost greu. Dar au izbândit și iată-i acum cum dăruiesc din ceea ce sunt și ceea ce au și iată-i cum au știut să iasă din greșeli sau să își îndrepte greșeli. Cu toții și-au asumat și au răspuns de propriile lor acțiuni.

7. Iubiți-i așa cum sunt, nu pentru ceea ce credeți că ar trebui să fie

Adolescenții, de multe ori, nu sunt ceea ce vrem noi să fie ei. Și iată-i cum ne miros uneori dezamăgirea. Pentru că ei pot mai mult, nu-i așa? Sau au cap de matematician, sau minte de poet, chiar pot dar nu vor și noi așteptăm zi de zi ca această prelungirea a noastră, a doua șansă ce ni s-a dat nouă, părintelui, să strălucească, să se împlinească, să ne împlinească, să ne răzbune! Iubiți-i pentru ceea ce au ei acum de dăruit, o zi mai mult, o zi mai puțin, iubiți-le părul și alegerea și lacrimile, și neputința.

Vă amintesc că ei sunt mult mai vulnerabili decât credem noi că sunt. Trebuie să îi iubim, mai ales dacă ei nu se pot iubi sau respecta pe ei înșiși – încă.

Marica are o listă acum pe care o va studia și o va deschide din când în când, să nu uite…Și lista ta e lângă tine?

Într-o zi, Bogdan a dorit să afle mai multe despre copilăria bunicilor. A observat că toate poveștile gravitau în jurul bisericii din vecinătatea casei. În mod firesc, a urmat un șir de întrebări: Cum arăta biserica? Cât de veche era? etc. Odată cu trecerea timpului, întâmplarea face ca Bogdan să  vadă o postare care îndemna la muncă voluntară pentru restaurarea bisericuței din Brusturi. Nu a stat pe gânduri, și s-a oferit să realizeze documentarea pentru întocmirea studiului istoric. În 2019, alături de alți trei colegi, a fondat Asociația Arhaic, care a preluat pentru zona Sălajului, proiectul Ambulanța pentru Monumente inițiat de către Asociația Monumentum. Astăzi, povestim cu Bogdan Ilieș despre începuturi, despre procesul de punere în siguranță al bisericuțelor de lemn și rolul lor în satul de odinioară.

Interviul pe scurt:

• Un lanț nesfârșit de întrebări: “Casa părintească a bunicii din partea tatălui era lângă biserica veche a satului. Ca orice copil, mi-am întrebat bunicii cum a fost pe vremea când erau mici. Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică. A venit cumva întrebarea: Cum arăta biserica? Bunica mi-a spus că arăta ca cea din satul Bulgari (…) Firesc, a venit următoarea întrebare: Oare bisericuța din satul bunicilor avea o absidă a altarului semicirculară?”
• O altfel de ambulanță: “Ambulanța pentru Monumente nu se limitează doar la biserici. De-a lungul anilor s-au pus în siguranță mori de apă, ziduri de cetate, biserici fortificate, etc. Comunitățile sunt rugate să furnizeze materialele necesare, să pună la dispoziție locuri de cazare și masa pentru meșteri și voluntari. Cam asta ar fi principalele responsabilități. Mai departe, Ambulanța vine cu specialiști și voluntari care asigură partea de muncă și documentare. Tot acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles.”
• Rostul bisericii în satul tradițional: “Pe lângă cel cultic, probabil primii școlari ai satului au învățat pe prispa bisericii, ba mai mult, tot acolo se discutau litigiile din cadrul comunității.”

Copilăria din cerdacul bunicilor

S-a născut la oraș, însă a copilărit în ambianța satului Sălățig, din județul Sălaj. Bunicul său era curator, iar duminică după slujbă, preotul satului poposea pe la ei. Se stătea la masă, se povestea, iar pe urmă se stabileau aspecte legate de gospodărirea comunității. De fiecare dată, mersul la biserică era precedat de un ritual studiat în cele mai mici detalii cu ochi de copil. “Bunicul avea o oglindă mică de bărbierit pe care o așeza pe scaun, se aranja, își lua ceasul de buzunar, pălăria, se întorcea către bunica și zicea: «Dumnezeu să-ți ierte păcatele!». De cealaltă parte, bunica răspundea: «Și ale tale și ale părinților». După aceasta mergea la biserică, iar eu cu bunica și sora mergeam ceva mai târziu. La biserica satului lumea era împărțită. Bărbații stătea mai în față, iar femeile mai în spate, nu era un zid despărțitor ca la bisericuțele de lemn”, povestește Bogdan Ilieș pentru Matricea Românească.

“Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică”

Interesul pentru biserici, și în special pentru biserici de lemn, a venit pe parcurs. “Casa părintească a bunicii din partea tatălui era lângă biserica veche a satului. Ca orice copil, mi-am întrebat bunicii cum a fost pe vremea când erau mici. Inevitabil, poveștile se legau de spațiul casei și implicit de biserică. A venit cumva întrebarea: Cum arăta biserica? Bunica mi-a spus că arăta ca cea din satul Bulgari. La acel moment, m-am mulțumit cu răspunsul, dar pe urmă citind mai multe despre acea bisericuță, mi-am dat seama că acel locaș avea o anumită trăsătură care îl particulariza și anume o absidă a altarului care era semicirculară. Asta mi-a stârnit și mai mult curiozitatea. Firesc, a venit următoarea întrebare: Oare bisericuța din satul bunicilor avea o absidă a altarului semicirculară? Ulterior am aflat că nu. După revoluție, odată cu deschiderea arhivelor bisericești, am regăsit manuscrisul lui Leontin Ghergariu, un profesor care începând cu perioada interbelică a documentat bisericile de lemn din zona Sălajului. Însă arhiva fotografică s-a risipit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei bine, în anii ’90, am reușit să parcurg documentele care s-au mai păstrat în fondul de la Zalău, și am găsit că biserica din Sălățig se află printre cele mai vechi biserici”, menționează Bogdan.

Când monumentele strigă după ajutor

Șirul întrebărilor început în copilărie nu-i dădea pace. Bogdan a făcut un doctorat în istorie dorind să vadă procesul prin care vechile biserici de lemn sunt înlocuite cu biserici de zid. În 2016, Asociația Monumentum, a inițiat proiectul Ambulanța pentru Monumente, care s-a dezvoltat în mai multe regiuni ale țării. Am fost curios să aflu cum s-a produs întâlnirea cu Ambulanța, și care este scopul programului. “Cu ocazia lucrărilor care aveau loc la biserica de lemn din Brusturi, am dat peste o postare care îndemna la muncă voluntară. Cunoscându-l de ceva vreme pe Eugen Vaida, cel care a pornit proiectul Ambulanța pentru Monumente, am zis să dau o mână de ajutor și să mă ocup de documentarea pentru întocmirea studiului istoric. Trebuie precizat că proiectul nu se limitează doar la biserici. De-a lungul anilor s-au pus în siguranță mori de apă, ziduri de cetate, biserici fortificate, etc. Comunitățile sunt rugate să furnizeze materialele necesare, să pună la dispoziție locuri de cazare și masa pentru meșteri și voluntari. Cam asta ar fi principalele responsabilități. Mai departe, Ambulanța vine cu specialiști și voluntari care asigură partea de muncă și documentare. Tot acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles, care asigură fondurile necesare pentru plata meșterilor”, precizează Bogdan Ilieș.

“Acest program funcționează datorită fundației Prințului Charles, care asigură fondurile necesare pentru plata meșterilor”

Comunitățile care au descoperit proiectul, au luat legătura cu reprezentanții Asociației Monumentum, pentru a găsi o cale de a pune în siguranță propriile biserici. “În anul 2019, alături de Valeria Lehene, Bogdan Pintea și Corina Caraba, am pus bazele Asociației Arhaic, gândită să preia, cel puțin pentru zona Sălajului, responsabilitățile Asociației Monumentum. Acum lucrăm la două biserici. Suntem în curs de finalizare cu biserica de lemn din Răstolțu Deșert, iar cea de-a doua bisericuță la care lucrăm, este bisericuța de lemn din Porț, folosită de comunitatea greco-catolică. Aici a fost neapărată nevoie ca învelitoarea de șindrilă să fie schimbată, fapt pentru care am venit cu voluntari și meșteri ca să putem ajuta și această comunitate”, spune Bogdan Ilieș.

Biserica din sat, punte între generații

În zona Sălajului, bisericuțele de lemn sunt de dimensiuni mici spre medii, însă cu toate acestea, costurile șindrilei pot ajunge cu ușurință la zece mii de euro. Comunitățile, majoritatea îmbătrânite, fac eforturi mari pentru a strânge acești bani. “Când apare un astfel de demers în sat, nu mai vorbim de o comunitate locală, ci de o comunitate lărgită. Chiar dacă fiii satului au ajuns la oraș sau în străinătate, totuși nu uită de unde au plecat, iar în momentul respectiv se mobilizează și își aduc aportul contribuind la restaurare. E suficient să ne gândim la rolul bisericii în satul tradițional. Pe lângă cel cultic, probabil primii școlari ai satului au învățat pe prispa bisericii, ba mai mult, tot acolo se discutau litigiile din cadrul comunității. Biserica este locul care redă cel mai bine structura socială a satului. Nu de puține ori apar documente care relevă faptul că unii oameni au fost dispuși să doneze sume mari de bani, având pretenția ca la moartea lor să fie îngropați în apropierea bisericii sau în partea de sud a acesteia”, lămurește Bogdan.

Recent, proiectul Ambulanța pentru Monumente a câștigat premiul Publicului în cadrul Galei Europene Heritage Awards.  Aș fi ascultat ore în șir poveștile despre bisericuțele de lemn din zona Sălajului, dar finalul dialogului bate la ușă. Nu pot pune punct fără să aflu care sunt planurile în viitorul apropiat. “Mi-ar plăcea ca în perioada următoare să găsesc o modalitate de a data cât mai multe bisericuțele de lemn din Sălaj, iar din perspectiva Ambulanței pentru Monumente, în măsura în care este nevoie, să ajutăm la punerea în siguranță a cât mai multor monumente”, conchide Bogdan Ilieș.

Născut într-o familie săracă, Emil s-a luptat să-și depășească condiția, și a reușit. Absolvă Facultatea de Drept din Cluj, iar în paralel se îndeletnicește cu studiul muzicii clasice. Odată cu debutul Primului Război Mondial, este mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit în prima linie. În toiul sunetului clocotitor de bombe, regimentul poposește la Kiev, prilej cu care va studia muzica rusească, devenind tot odată și violonist al Operei. După Marea Unire, printre procese și atribuții juridice, avocatul Monția frecventează cercurile marilor muzicieni români, unde se împrietenește cu George Enescu, alături de care va înființa Uniunea Compozitorilor din România. În cuprinsul operei sale se regăsesc doine, colinde, cântece populare, romanțe, suite, lucrări de operă și balet. Pleacă din această lume în data de 16 februarie 1965, fiind înmormântat la cimitirul ortodox din Șira

Viața ca o simfonie

Arădean get-beget, Emil își dă întâlnire cu viața pe 6 ianuarie 1882, în casa preotului Florin Monția din Șicula. Începe viața de elev în localitatea natală, apoi poposește doi ani la Gimnaziul regesc din Arad, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Timișoara.  În orașul de pe Bega, tânărul se apropie de tainele muzicii clasice și urmează lecții particulare de pian și vioară. În 1899, obține bacalaureatul și contrar așteptărilor, nu se înscrie la cursurile vreunui conservator, ci este călăuzit pe calea științelor juridice de către tatăl său. Primii trei ani de studii, se consumă la Academia Regală de Drept din Oradea, apoi se transferă la Universitatea Ferencz József din Cluj. Rezultatele excelente la învățătură, dublate de seriozitate și perseverență, îl fac beneficiarul unui burse de studiu acordate de Fundația “Emanoil Gojdu”. Cu toate că se pregătea pentru cariera de avocat, muzica a rămas o prezență discretă în viața sa. Pe când era încă student, tânărul pune bazele unei orchestre de cameră, pe care o va coordona cu mare atenție. Între 1903-1904, este nevoit să-și împlinească stagiul militar la Viena, prilej cu care aprofundează pasiunea pentru muzică. 

Zgomotul asurzitor al războiului

Revenit în țară, Emil se pune cu burta pe carte, și își ia doctoratul în data de 11 noiembrie 1905. Ucenicia de avocat o face la Arad, iar odată cu obținerea dreptului de liberă practică deschide propriul birou la Șira. A profesat fără probleme până la declanșarea primei conflagrații mondiale, când a fost înrolat și trimis pe frontul de est, în prima linie. Trece prin Galiția, ajunge în Rusia, apoi cade prizonier în lagărul de la Darnița. Ulterior, poposește pe teritoriu ucrainean, studiază muzica rusească, începe lucrul la opera de inspirație folclorică “Ileana”, și cântă în orchestra Operei din Kiev. Din primăvara lui 1918, este înrolat în Corpul de Voluntari ardeleni și bucovineni, și revine acasă în toamna aceluiași an. Devotamentul cu care a slujit până la declanșarea războiului, cât și efortul depus pentru constituirea Corpurilor de Voluntari, îi asigură un loc de frunte în Marele Sfat Național. După organizarea Consiliului Dirigent, avocatul Emil Monția este numit șef de secție în cadrul Resortului de organizare, aflat sub conducerea dr. Ioan Suciu.

O amiciție care rodește lucruri frumoase

După înfăptuirea Marii Uniri, a practicat avocatura cu mici întreruperi. Între 1919-1927, Emil Monția se mută la București, unde va ocupa funcția de consilier special pentru Transilvania și Banat în cadrul Ministerului Agriculturii, intrând tot odată în cercurile marilor muzicieni români. Devine prieten cu George Enescu alături de care va înființa Uniunea Compozitorilor din România, și pune umărul la fondarea Operei din București, Cluj și Timișoara. Reîntors la Șira, reia activitatea juridică, iar când nu pledează, compune și culege folclor. Opera artistului Emil Monția cuprinde o arie bogată de genuri, începând cu doine, colinde, cântece populare, ajungând până la romanțe, suite, lucrări de operă și balet. Pe la 1931, în virtutea camaraderiei cu George Enescu, care aniversa împlinirea vârstei de 50 de ani, Emil îi dedică o colecție de “121 doine și cântece populare românești aranjate pentru voce și pian”. Alte compoziții pentru pian solo compuse între 1900-1920 sunt: Suită de cântece, 15 piese pentru pian; Doina vadului, suită de doine și cântece românești pentru pian; Doina Mureșului pentru pian; Suită de dansuri românești, pentru pian solo; Colinde pentru pian nr. 1 – 44; etc.

Bucuriile prilejuite de artă și avocatură erau întregite de fiul său, Emil Monția jr, care după modelul patern s-a dedicat științelor juridice. În 1943, junele este înrolat și ajunge pe frontul de Răsărit. Acolo, în răsunetul proiectilelor, moartea decide să-și încheie socotelile cu el. Cu inima frântă, seniorul se adâncește și mai mult în muzică, singura bucurie care îi mai rămăsese. Compune opera “Fata de la Cozia”, pusă în scenă la Opera din Cluj, Timișoara și Arad. În 1949, agață roba în cui și se pensionează. Trece la cer în data de 16 februarie 1965, și își doarme somnul de veci la cimitirul ortodox din Șira. În amintirea sa, începând cu anul 1970, corul de amatori ai Casei de Cultură a Municipiului Arad, îi poartă numele.

Surse:1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) arq.ro

Matricea Românească a plecat în căutarea tradițiilor și a locurilor magice prin țară. În drumul nostru am avut bucuria să ne întâlnim cu doamna Iulia Maftei din comuna Laza, județul Vaslui. Dansa duce mai departe tradiția iei și așa cum se numește, este un “meșter popular”.

Doamna Iulia Maftei are 49 de ani și este din județul Vaslui, unde a început povestea ,,meșteri populari”, așa cum îi place să o numească. Moștenirea aceasta a dobândit-o de la mama sa, urmând câteva etape de pregătire. ,,M-am născut cu războiul de cusut în casă totul a început din necesitatea de a confecționa hăinuțe, pe vremea aceea nu era ușor să îți cumperi haine. De mică stăteam pe lângă mama și priveam cum prelucra lâna pentru covoare, la un covor se lucrează și o iarnă”.

Cu zâmbetul pe buze ne povestește primele momente în care a confecționat prima ie. Totul a început când fata cea mică a avut nevoie de un costum popular pentru un eveniment muzical. ,,Am luat o pânză mai veche din casă și am început să cos”. S-a întâmplat cu 6 ani în urmă, pe vremea aceea această tradiție nu era atât de dezvoltată în zona aceasta. În urmă cu 4 ani au apărut pe piața acele modele de ii confecționate la mașini automate.

În urmă cu un an a ajuns în zona Moldovei Asociația ,,World Vision Romania’’ care colaborează cu Biserica și se ocupă de dezvoltarea atelierelor la sate, unde doamna Iulia a făcut un curs de țesător manual împreună cu alte 28 de doamne. Patru dintre dânsele au făcut un proiect în urma căruia au primit 10.000 de RON. Cu acești bani și-a cumpărat două mașini de cusut și materie primă, urmând să confecționeze gentuțe stilizate din pânză cusută la război, cu care a mers prin diferite târguri.

„O experiență deosebit de frumoasă a fost momentul în care am văzut gentuța confecționată de mine pe un panou uriaș.”

Primii pași

Se începe prin confecționarea pânzei, dar aceasta pânză se găsește și în comerț. În Moldova iile se pot deosebi prin aceste aspecte geometrice. Ele se croiesc din 4 dreptunghiuri, partea de sus este întotdeauna mai bogată, urmată de șirul galben care desparte încrețul și după, șirurile. Se confecționează în funcție de ce dorește și clientul, bineînțeles respectând modelele de bază. Culorile reprezentative acestei zonei sunt roșu și negru.

„Fiecare simbol reprezintă ceva, se poate spune că fiecare simbol te protejează, de aceea fiecare avea modele specifice zonei. La noi în Moldova reprezentativ este bujorul”, povestește doamna Iulia pentru Matricea Românească

„Ia se îmbracă în zi de sărbătoare, când mergi la biserică, dar și pentru alte evenimente”, ne confirmă dansa. Cele mai multe comenzi le-a primit pentru confecționarea hăinuțelor de copii. ,,Mă bucur de fiecare dată când văd pruncii îmbrăcați cu hăinuțele făcute de mine. Este o satisfacție să știu că hăinuța pe care o poartă la botez este făcută de mine.”

Doamna Iulia Maftei a confecționat peste 35 de ii, dintre acestea foarte multe pentru copii. Nu poate face două la fel, de aceea mereu mai adaugă ceva la fiecare ie pe care o confecționează.

Costumul popular este alcătuit din ie, poale, potă, brâu și bundița. Întreținerea lor este un pic dificilă deoarece necesita spălare manuală. În unele muzee, iile se țin în locuri speciale de conservare.

Elementele care ne ajută să distingem ia originală de cele confecționare la mașină

,,În primul rând, se întoarce țesătura unde se pot observa nodulețele de la cusătura spre deosebire de cele confecționate la mașina unde se folosește pe interior o foiță din plastic transparenta pentru a acoperi cusătura din interior. La gât folosesc o încrețitura unde se vede că nu este o lână autentică, noi le facem cu crețitură. La pânză se mai pot observa diferențe. Cel mai importat la confecționarea iei este să folosești o ață de calitate pentru a putea să o ai o viață întreagă”, ne spune Iulia.

Timpul și procedura

„Cel mai mult am lucrat la prima ie deoarece eram începătoare. Fiecare ie are timpul ei și nu se poate spune o perioadă anume de timp pentru fiecare model, deoarece toate sunt unicate. Poate să dureze o lună, două, în funcție de complexitatea modelului.”

Tot timpul țese manual. Inspirația și-o ia din ii vechi. Înainte cosea o iarnă întreagă la o ie. Foarte rar folosește mașina de cusut. Tot timpul trebuie respectate culorile și planșa, în cazul în care o are. Nu se poate face după bunul plac. „Mie nu îmi place să creez  același model, ci de fiecare dată mă străduiesc să aduc altceva.”

Ce o face să continue această tradiție

Fiind invitată la biblioteca județeană din Vaslui să le vorbească liceenilor despre această tradiție, a observat cu bucurie interesul acestora. Ia poate fi adaptată vremurilor moderne. „Am vrut să le arăt cum pot să distingă o ie adevărată de una făcută la mașină. Le-am povestit cum a început purtarea acestei ii din necesitate, cum regina Maria a ridicat-o la un rang înalt, cum a purtat-o Maria Tănase prin întreaga lume și cum i sa dat valoare iei deoarece aceasta este un veșmânt de sărbătoare, eu așa consider.” Majoritatea liceenilor care au participat la aceste evenimente au dorit să urmeze cursuri în domeniu. „Bucuria din ochii oamenilor m-a făcut să merg mai departe; când văd că omul este mulțumit de lucrul pe care îl fac, mă bucura și mă încărca pozitiv.”

„Acest lucru nu se face pentru bani, dar eu nu renunț, o să muncesc până la bătrânețe.”

Cursuri de formare

Colaborează cu un atelier unde copiii vin să facă diferite activități precum confecționarea măștilor. Unul dintre aceste ateliere este în satul Sauca, unde copiii vin să se intereseze de tradiții, unde vor să învețe să confecționeze o ie. Iulia  își dorește ca după fiecare clipă petrecută cu ei să plece acasă încărcați emoțional și tradițional. Acolo au și un mic muzeu pe care copiii vin și îl vizitează, unde pot vedea ce înseamnă un război de țesut, cum se făceau covoarele și multe alte obiecte tradiționale.

Talent sau muncă?

„Totul se bazează mai ales pe multă muncă, dar și pe talent. Totul trebuie făcut din suflet, nu pentru bani, ca orice lucru tradițional. Dacă este pasiune mai uiți de alte griji și te aprofundezi în lucru.”

Simbolul iei pentru mine

„Este o haină de sărbătoare asemenea unui veșmânt, ia face parte din familia mea. O țes până când nu o să mai pot. Ia este ca o poveste scrisă cu acul, cruciuliță cu cruciuliță. Ai aceeași satisfacție sufletește ca și cum ai scrie o carte.”

Bundița

În zona aceasta se mai găsește și bundița. Este făcută pe o pânză mai groasă (doc) și obligatoriu marginea aceea trebuie făcută din pielea de miel sau împletitura din lână. Se folosește o altă tehnică de coasere. Reprezentative sunt florile de pe ea.

Interviu realizat de Andrei Ispas.

Părintele Pavel Gumerov (n. 1974) provine dintr-o familie de origine tătară, fiind fiul cercetătorului Șamil Gumerov, care s-a botezat la anul 1984 împreună cu întreaga familie. Absolvent al Academiei Teologice din Moscova, a fost hirotonit în anul 1996, slujind până în prezent în capitala Rusiei. Este autorul a peste 10 cărți, primind premiul pentru cea mai bună carte ortodoxă pentru tineret la anul 2012.

Lucrarea Conflictele familiale – prevenire și rezolvare a fost scrisă în anul 2012, fiind tradusă anul următor și în limba română. În Introducere, autorul arată mai întâi care sunt principalele două motive de interes ale oamenilor pentru această temă de cercetare, dintre care cel dintâi este, din păcate, curiozitatea față de neputințele omenești[1], iar al doilea faptul că fiecare om se întâlnește cu situații conflictuale de-a lungul vieții.

Desigur, în afara primei părți, ce tratează inedita ramură a psihologiei și sociologiei denumită conflictologie, lucrarea se centrează nu pe relatarea conflictelor familiale, ci pe prezentarea modalităților de soluționare a acestora. Autorul face de asemenea o propunere cu privire la modalitatea de studiu a cărții sale, implicând sublinierea ideilor și conceptelor considerate importante de cititor, pentru a putea reveni ulterior mai ușor asupra acestora[2].

În privința conflictologiei, este importantă în primul rând definiția conflictului, preluată de autor dintr-un manual de psihologie: „Conflictul este un fenomen social, un mod de interacțiune a oamenilor în condițiile ciocnirii unor păreri, poziții și interese ale lor ce sunt incompatibile, opoziție între două sau mai multe părți legate între ele, dar care își urmăresc propriile scopuri. La baza oricărui conflict se află o situație ce cuprinde ori poziții contradictorii ale părinților, ori scopuri contradictorii sau mijloace contradictorii de atingere a acestor scopuri în împrejurările date, ori nepotrivirea dintre interesele, dorințele oponenților s.a.m.d.”[3].

Într-o notă mai personală, definiția dată de autori conflictului este următoarea: „conflictul este o nepotrivire de vederi, o ciocnire între puncte de vedere opuse asupra unei oarecare probleme…se poate spune că orice ceartă e un conflict, dar nu orice conflict este ceartă”[4].

Această diferență de sens este una deosebit de importantă, deoarece ființa umană este înclinată în mod firesc spre pace, nestârnind cel mai adesea în mod conștient conflictele. Așadar, cel mai adesea cearta izbucnește din cauza atitudinii nepotrivite avute față de opinia diferită a celuilalt, fapt dovedit de numeroasele expresii de înțelepciune populară pe această temă, precum „Fiecare privește din clopotnița sa”; „Câte bordeie, atâtea obiceiuri” ori „Sătulul nu crede flămândului”[5], cât și de mai multe opere din literatura universală.

De regulă, obstinația cuiva de a-și menține propria părere într-un conflict de opinii este determinată de convingerea absolută, cel puțin în primă fază, a faptului că are că dreptatea este de partea sa. De aceea, adesea este utilă intervenția unei terțe părți, cu rolul de arbitru, pentru a opri degenerarea conflictului într-o ceartă. Desele diferențe de opinii dintre oameni sunt cel mai adesea determinate de numeroasele deosebiri dintre aceștia, în ceea ce privește experiența de viață, caracterul, vârsta ori poziția socială, așa cum arată cunoscutul autor rus A. Cehov: „în fiecare dintre noi sunt prea multe șuruburi, rotițe și supape ca să putem judeca unul despre altul după prima impresie ori după două-trei indicii exterioare”[6] ori precum demonstra filosoful grec antic Aristotel în lucrarea sa, Politica.

Unul dintre cele mai pregnante exemple de neînțelegere din viața cotidiană este acela dintre un soț credincios și unul necredincios, care nu îl poate înțelege pe cel dintâi, nu poate înțelege orele petrecute de acesta la slujbă, în picioare și în înghesuială, deoarece se concentrează exclusivi asupra aspectului exterior[7]. Ca regulă pentru ca acest conflict, dacă se desfășoară în plan familial, să nu degenereze în ceară, este aceea că soțul care nu este câștigat pentru credință nu trebuie sub nicio formă să respingă arbitrar și să batjocorească ceea ce este scump și sfânt pentru jumătatea sa[8].

De asemenea, o altă situație conflictuală des întâlnită este cea dintre punctele de vedere ale bărbaților și cele ale femeilor. La acestea se adaugă, desigur, și numeroasele vicii personale ale fiecăruia, potrivit expresiei unui înțelept oriental: „în afara inegalității și neasemănării dintre oameni, comunicarea normală, lipsită de conflicte, este împiedicată și de vicii: de lăcomie, de năzuința neînfrânată spre câștig, îndărătnicia, minciuna, flecăreala ș.a.m.d.”[9].

Principala soluție în a păstra calmul într-o relație constă în înțelegerea celuilalt și a punctului său de vedere, folosind principiul metaoglinzii. Astfel, potrivit acestuia, fiecare situație conflictuală trebuie privită din trei perspective – propria perspectivă, perspectiva celuilalt și poziția unui observator neutru, „de sus”. Astfel, „dacă îl vom înțelege pe oponent, chiar dacă nu vom găsi soluția necesară pentru conflict, îl vom putea justifica și ierta pe celălalt, iar asta este deja foarte mult”[10].

În continuare, se subliniază ideea că este întotdeauna de dorit o abordare constructivă a situației de conflict, care să conducă la un acord de succes. În vederea acestui deziderat, există anumite atitudini și fapte ce sunt complet interzise în viziunea autorului, precum: „jignirile, presiunile, șantajul etc.”[11]. De asemenea, autorul atinge atenția asupra faptului că indiferența nu trebuie confundată cu armonia, așa cum se poate întâmpla adesea în cazul cuplurilor care trăiesc în concubinaj, în cadrul căruia „oamenii sunt uniți prin păcatul curviei, astfel încât nici demonii nu-i prea ispitesc”. În continuare, se arată că și atunci când „între soți apar ciocniri, neînțelegeri, aceasta nu înseamnă deloc că nu se iubesc unul pe celălalt”[12].

În fine, se revine asupra sfatului păstrării calmului în cazul unei situații conflictuale, oferindu-se o serie de argumente care să dovedească că „mânia este cel mai prost sfătuitor la mânie”, începând cu argumente biblice: „Cel iute la mânie săvârșește nebunii” (Pildele lui Solomon 14, 17). De asemenea, pentru a-l ajuta și pe celălalt să își păstreze calmul, trebuie avută grijă și asupra formei răspunsului pe care îl oferim, nu numai asupra sensului acestuia, deoarece „nu are atâta importanță ce spui, ci cum o spui”[13].

[1] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 5.

[2] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 6.

[3] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 10.

[4] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 10.

[5] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 11.

[6] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 18.

[7] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 21.

[8] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 22.

[9] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 28.

[10] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 33.

[11] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 37.

[12] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 42.

[13] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 49.

Născută în Brașov, Ioana a fost fermecată de tainele fizicii. Aflată într-un schimb de experiență în Elveția, curiozitatea a împins-o către un muzeu unde vizitatorii putea interacționa cu exponatele. Atunci, a conștientizat importanța învățării practice. Când era în anul II de facultate, Ioana și-a luat inima în dinți și a decis să pornească un proiect similar în România cu fonduri europene. A urmat un traseu presărat cu multe ore de muncă, perfecționare continuă, studiu asiduu, iar rezultatele nu au încetat să apară. În luna februarie a acestui an, tânăra a deschis primul  muzeu interactiv de științe din Transilvania. Provocată la dialog, Ioana Borșan ne-a povestit despre începuturile acestui business educațional, modalități de învățare și cum a traversat dificultățile scoase în cale de pandemie.

Interviul pe scurt:

• Un vis devenit realitate: “În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene, care mi-au fost acordate după un an de zile și de acolo a început totul.”
• Emoții la început de drum: “În ziua deschiderii a fost puțin haos, pentru că am avut o întârziere în furnizarea exponatelor. Primisem o parte din ele, am deschis, iar după o zi, două, au sosit și restul. În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari.”
• Ambiții de viitor: “Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate, dar spațiul pe care îl avem nu ne permite să le aranjăm pentru că sunt destul de mari. De asemenea mai avem un proiect dedicat nevăzătorilor prin care dorim să furnizăm hărți tactile, care să-i ajute să se orienteze mai bine (…) În colaborare cu Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Brașov, am dori să dotăm instituțiile publice cu plăcuțe tactile informative.”

Când perseveranța și munca aduc roade

Însetată de cunoaștere, Ioana a fost pasionată de tainele fizicii. Chiar dacă a urmat un liceu cu profil uman, pasiunea pentru științele exacte se cuibărise sfios într-un colț și aștepta momentul potrivit pentru a se manifesta. Acum treisprezece ani, la un schimb de experiență pe tărâm elvețian, tânăra a vizitat un muzeu de științe total diferit față de ceea ce văzuse până atunci. Ajunsă studentă la Facultatea de Inginerie Tehnologică și Management Industrial din Brașov, Ioana și-a luat inima în dinți și a decis să demareze un proiect similar în România. “Când m-am înscris la facultate doream să-mi deschid o afacere, mai exact o firmă care să se ocupe de corpuri de iluminat, însă lucrurile nu au mers în direcția care trebuia. În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene, care mi-au fost acordate după un an de zile, și de acolo a început totul”, povestește Ioana Borșan pentru Matricea Românească.

“În anul doi de facultate, am decis să fac toate demersurile pentru acest muzeu, așa că am aplicat pentru fonduri europene”

Proiectul a fost întocmit în anul 2018, iar lucrurile intrau ușor, ușor, pe o pantă ascendentă. “Pentru început, a trebuit să mă înscriu într-un program Start-up Plus, după care am participat la un curs antreprenorial. După absolvirea cursului, am scris planul de afaceri, am făcut bugetul și documentele cu care trebuia să aplic. În luna decembrie, am finalizat proiectul. Ulterior, a trebuit să urmez un program de practică într-o firmă care avea același cod CAEN cu firma pe care urma să o înființez. Am primit banii și am început să punem lucrurile cap la cap”, își amintește Ioana.

Un muzeu unicat pentru Transilvania

Îngrijindu-se ca totul să iasă cum trebuie, Ioana s-a confruntat cu tot felul de provocări, începând cu fabricarea exponatelor și întâmplări neprevăzute în ziua deschiderii. ”Din păcate în lume nu prea există furnizori care să producă exponate speciale pentru astfel de muzee. Am luat legătura cu Muzeul de Științe din Elveția și cu cel din Helsinki, și ne-au spus că nici ei nu au găsit furnizori. Au fost nevoiți să-și confecționeze singuri exponatele creându-și echipe care se ocupau cu producția și conceptul. Nepermițându-ne acest lucru, am căutat o firmă care să producă lucruri unicat, astfel încât să asigurăm exponate pentru muzeu. În ziua deschiderii a fost puțin haos, pentru că am avut o întârziere în furnizarea exponatelor. Primisem o parte din ele, am deschis, iar după o zi, două, au sosit și restul. În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari. Ca o comparație, în luna februarie am avut încasări mai mari decât în iunie, iulie și august“, precizează Ioana Borșan.

“ În prima lună lucrurile au mers foarte bine, am avut încasări neașteptat de mari”

Conceptul reprezintă o premieră pentru zona Transilvaniei, care nu se putea lăuda cu un muzeu interactiv al științelor. Atracțiile principale ale muzeului sunt: levitronul, un aparat care identifică levitația, influența magnetică și electromagnetică, apoi platforma sistemului solar, unde vizitatorii pot descoperi forțe gravitaționale ale sistemului, plus o grămadă de experimente care îmbină știința, cu biologia, fizica și astronomia. Am întrebat-o pe Ioana Borșan de ce elevii nu sunt obișnuiți din școală cu modelul cunoașterii prin experimentare. “De cele mai multe ori profesorul nu se lasă pe sine pentru a comunica la nivelul copiilor. De asemenea sunt mulți profesori preocupați doar să își facă norma și atât. Dacă vom crea o bază sănătoasă prin intermediul educației, atunci vom putea forma adulți sănătoși și echilibrați, care să fie responsabili pe viitor. Noi la muzeu le dăm copiilor exemple concrete cu care se întâlnesc zi de zi, precum fenomenele fizice pe care le găsesc într-un parc”, menționează Ioana.

Lupta cu pandemia și planuri de viitor

Aflați la început de drum, Ioana și echipa, au avut de înfruntat vitregiile pandemiei. Vremurile i-au silit să micșoreze cheltuielile, iar când era neapărată nevoie, au adus și bani de acasă. “Chiar dacă nu am mai putut desfășura activitate cu publicul, am fost nevoiți să plătim chiria, angajații, și asta pentru că noi credem în proiectul acesta. Sunt sigură că va merge mult mai bine dacă va fi dus la o scară mult mai mare, iar nevoie este, o văd la vizitatorii care ne-au trecut pragul până acum.”

“Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate”

Oamenii sunt ființe emoționale, un business de succes trebuie să aibă o poveste în spate, și să răspundă nevoilor existente pe piață, afirmă Ioana. Pe final de dialog, am întrebat-o pe tânăra brașoveancă ce planuri are pentru viitor. “Ne dorim să extindem Muzeul de Științe, am mai comandat câteva exponate, dar spațiul pe care îl avem nu ne permite să le aranjăm pentru că sunt destul de mari. De asemenea mai avem un proiect dedicat nevăzătorilor prin care dorim să furnizăm hărți tactile, care să-i ajute să se orienteze mai bine în centrul orașului sau în drumul de acasă către punctele pe care le frecventează. În colaborare cu Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Brașov, am dori să dotăm instituțiile publice cu plăcuțe tactile informative”, conchide Ioana Borșan.

Ucenicit în biroul avocațial condus de Iuliu Maniu, iubitor de țară și cultură, Romul Boilă și-a afierosit întreaga viață românilor din Transilvania. Condamnă public abuzurile autorităților maghiare și critică incorectitudinile comise la corectarea listelor electorale a alegătorilor dietali. În 1913, susține douăzeci și nouă de conferințe în unsprezece comune, se preocupă de alfabetizarea oamenilor de la țară, și pune bazele ziarului “Românul Târnăvean”. Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale, este mobilizat și trimis pe front în Polonia, apoi în Italia. Revenit în țară, se implică direct în evenimentele premergătoare Marii Uniri și este ales ca delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Stagiar în biroul lui Iuliu Maniu

Vine pe lume la 8 octombrie 1881, în localitatea Târnăveni, ca fiu al lui Zaharia Boilă, portărel la judecătoria de ocol, și al Bertei Szabo. Pruncul crește armonios, și începe școala primară în locurile natale. În 1891, capul familiei îl trimite la gimnaziul săsesc din Mediaș, unde se preda în limba germană, iar după o bucată de vreme, se transferă la gimnaziul romano-catolic din Cluj. Absolvă liceul în 1899, apoi se dedică științelor juridice înscriindu-se la Facultatea de Drept a Universității Maghiare din Cluj. După ciclul licențial, va obține două doctorate într-un interval de o lună. Mai întâi, pe 5 decembrie 1903, obține doctoratul în științe juridice, iar peste nouăsprezece zile, doctoratul în științe politice. Cu un asemenea palmares, nu-i de mirare că face stagiatura în unul din cele mai mari birouri avocațiale și anume biroul condus de Iuliu Maniu. Acolo, tânărul a ocupat postul de avocat jurisconsult al Mitropoliei greco-catolice. Romul nu a fost un om al jumătăților de măsură. În 1905, dornic să cunoască cât mai mult, face o călătorie de studii la Berlin și Paris, unde participă la cursuri de drept penal, economie politică, filosofie și psihologie. Odată finalizată stagiatura susține examenul de cenzură la Curtea de Apel din Târgu Mureș. Își deschide propriul birou la Târnăveni și se preocupă de realizarea unor manuale în domeniul dreptului politic și administrativ.       

Portavocea românilor nedreptățiți

Devine un luptător neobosit pentru cauza românilor din Transilvania și se implică în mișcarea națională, apoi publică broșurile “Dreptul de alegător dietal”, “Dreptul de alegător comunal” și “Votul universal.” La propunerea lui Maniu, este desemnat delegatul românilor la Conferința Națională a Partidului Național Român, organizată la Sibiu. În calitate de membru al P.N.R, Romul Boilă a colaborat până la Marea Unire cu o parte din crema fruntașilor români: avocații Ioan Radeș și Marțian Căluțiu, clericii Nicolae Platon, Iosif Lita, Laurențiu Pașcu, etc.

În anul 1908, este ales membru în Consiliu județului Târnava Mică, poziție din care va lupta pentru validarea drepturilor poporului român și pentru promovarea principiilor democratice. Odată cu demisia guvernului Wekerle Sandor în ziua de 20 decembrie 1910, și numirea unui nou guvern condus de contele Khuen-Hedervary, adunarea județeană a purces la analizarea noului program de guvernare. Când au aflat că avocatul Boilă avea să susțină un discurs public în limba română, oficialitățile maghiare au sărit ca arse. Punctele principale ale cuvântării erau: abuzurile săvârșite de corteșii și organele administrative, incorectitudinile comise la corectarea listelor electorale a alegătorilor dietali, etc. Iată câteva frânturi din cuvântarea respectivă:

“Caracterul constituțional al unui stat așa zis constituțional, cum ne place să numim și țara noastră, se învederează prin faptul că și poporul participă la exercitarea puterii de stat. Cea mai însemnată ramură a puterii de stat este puterea legislativă. A aduce legi cu vigoare pe teritoriul întreg al statului, a impune concetățenilor noști, ce sunt datori și de la ce sunt opriți a face, este cea mai notabilă și mai înaltă funcție de drept public. Poporul ia parte la aducerea legilor prin deputații săi aleși (…) Eu din partea mea, în exercitarea liberă a dreptului de alegător văd cea mai însemnată garanție constituțională… Constituție fără de garantarea libertății electorale nu este constituție, ci numai o mască, care după folosință se poate rupe, se poate arunca la coș”

Mulțimea adunată ovaționează îndelung pe orator, însă lupta se dădea pe mai multe fronturi. În 1912, Comitetul Național al P.N.R, le-a încredințat lui Victor Onișor, Valeriu Moldovan și Romul Boilă, sarcina de a redacta un “proiect de lege a votului universal, egal, direct și secret”.

Contribuie la alfabetizarea sătenilor

Între 1910-1914, revitalizează activitatea despărțământului Astrei de la Târnăveni. Organizează prelegeri prin sate și pune în discuție o serie de probleme ce țin de agricultură, industrie, comerț, teme juridice, până la probleme de literatură și istorie. În 1913, susține douăzeci și nouă de conferințe în unsprezece comune, dintre care amintim: Însemnătatea scrisului și cititului; Noțiuni de drept privat; Portul Național; Despre însoțiri, etc. S-a preocupat de alfabetizarea oamenilor de la țară și a organizat patru cursuri în localitățile Feisa, Șaroșul unguresc, Giuluș, Velț, iar în localitățile Cornești, Blăjel, Feisa, Căpâlna de Jos, Boian și Hărânglab, a fondat însoțiri de credite și economii. Între 1913-1914, despărțământul avea în gestiune 59 de localități, 41 de agenturi și 42 de biblioteci comunale. Ca toți marii avocați, a iubit condeiul și scrisul. În 1910, coagulând o serie de intelectuali precum dr. Ioan Radeș, dr. Emil Folea, dr. Simion Căluțiu, dr. Vasile Zehan, și mulți alții, pune bazele primei publicații locale în limba română, care va purta numele “Românul Târnăvean”.

Experiența frontului și lupta pentru unitate

Pe plan economic, de numele său se leagă înființarea băncii “Vulturul”, a doua bancă românească din comitat. Ajuns pe culmile succesului, nimic nu părea să tulbure avântul pe care și-l luase. Asta până în vara lui 1914, când izbucnește Primul Război Mondial. Publicația “Românului Târnăvean”, încetează să mai iasă de sub tipar, iar după ceva timp, este trimis pe front în Polonia, apoi în Italia. În 1916, silit de împrejurări, își mută soția și cei cinci copii din Târnăveni, în caz contrar, urmau să fie deportați în lagăr. În momentul căderii Imperiului Austro-Ungar, Romul lupta pe frontul italian. După terminarea războiului face un popas la Arad și participă la negocierile politice care s-au desfășurat între reprezentanții P.N.R. și delegația guvernului maghiar condusă de Oskar Jaszi. Au loc discuții acerbe, se fac propuneri, se schimbă idei, însă tratativele sunt sortite eșecului.

Contextul istoric obliga elita din acele vremuri să acționeze într-un fel. Însetat de dreptate și unitate, avocatul Boilă se implică direct în evenimentele premergătoare Marii Uniri. În ședința din 25 noiembrie 1918, sunt aleși cei cinci delegați oficiali și cei cinci delegați supleanți. Ziua următoare, dr. Romul Boilă, este ales ca delegat titular al cercului electoral la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind printre cei care au semnat Actul Unirii de la 1 decembrie 1918.  Tot acum, Marele Sfat Național alege un Consiliu Dirigent, compus din cincisprezece membri care are misiunea de a se îngriji de treburile interne din Transilvania. Avocatul Boilă primise în subordine Resortul Comunicației, lucrările publice, poșta, telegraful și alimentația publică.

Preocupat de formarea viitorilor avocați

Din însărcinarea aceluiași consiliu, prin hotărârea Nr. 4336/1919, domnului Boilă i-a fost încredințată conducerea Universității maghiare din Cluj. Pe 1 octombrie 1919, este numit titularul catedrei de drept constituțional, iar între 1 aprilie 1935 și 31 martie 1935, este profesor suplinitor la Catedra de Știință și legislație financiară. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a împărțit între catedră și viața politică. Se pensionează la 1 iulie 1940, iar după cedarea Ardealului se mută la Sibiu. Pentru întreaga activitate, este decorat cu ordinele Steaua României în grad de mare ofițer, Ferdinand I în grad de comandor și medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I. Continuă se scrie, și o face fără menajamente, criticând tot ce nu era în regulă. În urma unui articol intitulat “Restitutio in integrum”, apărut în ziarul “România Nouă” din Sibiu, avocatul Boilă este pus sub arest la domiciliu, iar publicația suspendată. În aceste condiții își va trăi ultimele clipe din viață, dându-și ultima suflare pe 14 martie 1946,  în urma unui stop cardiac.

Surse: Traian Bosoancă, “Din viața și activitatea lui dr. Romul Boilă (I)”.

Matei nu suportă să își audă fiica plângând. Nu poate duce momentele acelea. Ar face orice să o determine să tacă. Îi promite, el, tatăl, marea cu sarea sau o amenință sau încearcă să o facă sa înțeleagă că nu are de ce să plângă. Plânsul ei îi e greu lui, îl apasă și îl chinuie, fățuca schimonosită îl înfurie și îl face vulnerabil totodată. Nu poate empatiza cu fiica lui; se sperie de ceea ce ea exprimă, de ceea ce ea trăiește.

Matei încearcă să înțeleagă ce e cu el. Și asta nu de ieri de azi.

Adulții își stopează emoțiile

Noi, adulții chiar cheltuim o doză foarte mare de resurse energetice pentru a ne opri emoțiile. Ce e mai ciudat este că încercăm să îi determinăm pe copii să facă exact același lucru.

Emoțiile își cer drepturile cu tărie însă! Vor să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru avem de obicei războaie tari între forțele ce vor să iasă și forțele ce sunt determinate să încătușeze ceea ce simțim. Dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom simți la un moment dat implozii spectaculoase ce erup cu putere în stres major, violență exprimată dur, depresie, anxietate răvășitoare.

Când ies la suprafață, emoțiile prea mult zăvorâte, ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate; de fapt nu este așa: punctul în care s-a ajuns este rezultatul unei emoții exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în calea sa.

Emoții (ne)ținute sub capac

Când oala fierbe tare-tare, copiii nu mai pot ține capacul peste ea. Toți vaporii-emoții se revarsă deodată: copiii sunt fie prea obosiți, fie nu sunt tocmai într-o stare bună de sănătate, fie sunt înfometați sau tocmai li s-a rupt un nasture de la jachetă. Și atunci, dacă tot s-au întristat puțin își spun: ,,păi dacă tot mi-au dat niște acrimi hai să le las și pe cele nerostogolite de ieri și de duminică și de acum două joi să o ia la vale”. O oarecare emoție ce a ieșit la suprafață duce după sine un potop de alte emoții nerostite și neogoite din trecut.

Emoțiile afișate=vulnerabilitate?

Acum să ne reamintim că lui Matei-tată bun-îi trebuia puțin sprijin: cum să ducă plânsul, lacrimile, suspinele fiicei sale?

Băieții deveniți bărbați au învățat tare repede în viața lor că trebuie să își reprime emoțiile: acestea îi fac vulnerabili, nu-i așa? Mirarea nu ar trebui să ne copleșească acum: plânsul propriilor lor copii este greu de gestionat chiar dacă nu este despre ei. Vulnerabilitatea, starea de anxietate îi copleșește și nu știu (iar și iar) să o gestioneze. Mulți oameni (și da, mulți bărbați) sunt gata să mituiască, să implore, să certe, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Emoțiile este bine să fie pur și simplu acceptate, privite cu empatie, lăsate să iasă afară și să se rostogolească. Când lacrimile se vor opri, când suspinele se vor sfârși toată lumea, absolut toată lumea se va simți mai bine.

Chiar și fiica lui Matei în brațele tatălui ei ce au știut să o cuprindă.

Dumnezeu iartă pe păcătos, îl mântuiește, dar fără conlucrarea omului, mântuirea este imposibilă, Dumnezeu nu dă decât celui care cere, care se roagă. Ori, cum cei morți, care se chinuie în iad nu mai pot face nimic pentru soarta lor, este de datoria celor vii, ca buni creștini, să se roage pentru ei.

De aceea, Biserica Ortodoxă are rugăciuni pentru cei răposați în toate Liturghiile sale începând de la Sfinții Iacov ruda Domnului (+44), Vasile cel Mare(+376), Ioan Gură de Aur(+407) până la Liturghia Sfântului Griogorie Dialogul(+604) și a rânduit și anumite zile speciale de pomenire a morților: sâmbetele morților (în special a II-a, a III-a, a IV-a din postul Paștelui, sâmbăta Rusaliilor – ,,moșii de vară” și sâmbăta lăsatului sec de carne – ,,moșii de iarnă”, dar și ,,moșii de toamnă”. (A se vedea Liturgica Generală și Specială), sâmbăta ȋnsemnând „odihnă”.

De fapt, Biserica Ortodoxă se roagă numai pentru cei care au murit în credința cea dreaptă și pentru cei care nu au avut păcate covârșitoare, de ură și dușmănie împotriva lui Dumnezeu. Căci spune Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage și Dumnezeu va da viață acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este și păcat de moarte; nu zic să se roage pentru așa păcat” (I Ioan V, 16). Sau după cum spune Mântuitorul: ,,Cel ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu I se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei XI, 32). Pentru cei ce au săvârșit păcate grele Biserica se roagă numai în cazul când ei, regretându-și păcatele, au avut voința, intenția de a se curăți de ele, dar murind pe neașteptate (de exemplu moarte năpraznică) nu au avut posibilitatea de a se curăți de ele prin pocăință.

Pentru cei ce au murit cu păcate de moarte și nici în ultima clipă a vieții lor nu și-au regretat trecutul, nu s-au pocăit, pentru aceia Biserica nu se roagă. Deci Biserica nu se roagă pentru acei care au murit în necăință și nepietate, hulitori și care au stins în ei complet duhul lui Hristos ca și pentru sinucigași, eretici, nepocăiți (cf. Pr. Mitrofan, Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte, trad. de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1989, p. 134).

Dar noi nu știm niciodată cu siguranță cine a murit cu păcate ușoare și cine cu păcate grele. Aceasta o știe numai Dumnezeu. Și tocmai pentru că lucrurile stau astfel, noi avem datoria de a ne ruga pentru toți creștinii ortodocși decedați. Dacă cei decedați au păcate ce pot fi iertate, Dumnezeu va primi rugăciunile noastre făcute pentru ei și-I va scăpa din suferințele, din ghinurile iadului. Dacă cei decedați sunt împovărați cu păcate ce nu pot fi iertate, Dumnezeu nu va primi rugăciunile noastre în favoarea lor, ci le va întoarce în folosul celor ce le fac (Matei X, 12-13), respectiv rugăciunile, milosteniile și jerfa euharistică.

Cu toată claritatea învățăturii creștine ortodoxe amintite, există o serie de contestatar, de creștini moștenitori ai învățăturilor protestante care neagă utilitatea, folosul rugăciunilor pentru cei morți, folosind chiar anumite texte din Sfânta Scriptură în susținerea afirmațiilor lor.

Unii dintre aceștia susțin că sufletul moare împreună cu trupul și învie la învierea generală. Deci, orice legătură cu morții este inoperantă și rugăciunile pentru ei inutile. Vechiul Testament ca și Noul Testament prin unele din versetele lor, sunt invocate de aceștia. Astfel se spune: ,,Să nu mâncați sângele nici unui trup, pentru că viața oricărui trup este în sângele lui: tot cel ce va mânca se va stârpi” (Levitic XVII, 14; Deut. XII, 23). Sau: ,,Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie de mâncare… Numai carnea cu sângele ei, în care e viața ei să nu mâncați. Căci Eu și sângele în care e viața voastră, îl voi cere la orice fiară…” (Facere IX, 3-5).

Însă aici este vorba despre animale al căror duh de viață este sinonim cu viața biologică și care la ele se află în sânge. Odată cu trupul și sângele lor dispare întreaga lor ființă. Sângele omului în care este și ,,viața” lui (Facere IX, 5), viața biologică, dispare o dată cu trupul, dar nu și sufletul. Sufletul și trupul sunt două entități de sine stătătoare: trupul omului este făcut din țărână, pământ, iar sufletul din suflarea lui Dumnezeu: ,,Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere II, 7; Cf. Deut. XXXII, 49-50; Matei XXII, 32), adică cu suflet viu (cf. I Cor. XV, 45).

Animalele au fost create în chip deosebit decât omul; ele au fost făcute din pământ, fără vreo remarcă asupra sufletului lor (Facere I, 24). Omul, precum s-a amintit, a fost zidit prin suflare dumnezeiască și are origine divină (Facere II, 7).

Ei mai consideră că de multe ori se afirmă în Sfânta Scriptură esența materială a sufletului și deci murind trupul se stinge și sufletul. Astfel, David spune lui Saul: ,,Tu însă cauți sufletul meu, ca să-l iei” (I Regi XXIV, 12), adică să-l omori. Sau în alt loc: ,,Pentru aceea, sufletul meu ar vrea mai bine ștreangul, mai bine moarte, decât aceste chinuri” (Iov VII, 15). Deci, moartea este egală cu nimicirea sufletului. Se mai invocă și expresiile din Noul Testament: ,,a murit săracul”, ,,a murit bogatul” (Luca XVI, 22). ,,Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit” (Iona VI, 49). Aceste expresii ar releva faptul că oamenii mor în întregime, cu suflet și trup (corp).

Însă, locurile unde se arată că sufletul moare nu sunt ceea ce vrea să se demonstreze, ci ele indică strânsa legătură dintre suflet și trup, în răstimpul vieții pâmântești, ca și expresiile ,,a murit săracul”, ,,bogatul”, ,,părinții voștri”. În Sfânta Scriptură se face distincție clară între suflet și trup: ,,Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeți-vă de acela (diavol) care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei X, 28; II Corinteni V, 8-9).

Alți creștini afirmă că rugăciunile pentru morți sunt inutile, deoarece cei morți, până la judecata de apoi, de la sfârșitul lumii stau într-o stare de inconștiență și somnolență. Acest fapt îl arată Psalmistul: ,,Căci nu este întru moarte cel ce te pomenește pe tine și în iad cine te va lăuda pe tine” (Ps. VI, 5). Sau: ,,La fel și omul se culcă și nu se mai scoală și cât vor sta cerurile, el nu se mai deșteaptă și nu se mai trezește din somnul lui” (Iov XIV, 12). În sfârșit, un alt citat: ,,Tot ce mâna ta prinde să săvârșească fă cu hotărâre, căci în iadul în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici știință, nici înțelepciune” (Ecclesiast IX, 10).

Dar în locurile amintite nu e vorba despre sufletele oamenilor, ci despre trupurile lor. Psalmistul (Ps. VI, 5) cere ceva de la Dumnezeu să I se dea cât este în viață, căci după moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. De asemenea și în celelalte citate se arată că odată omul coborât în mormânt nu mai poate lua parte nici la știință, nici la iubire, nici la înțelepciune. Cum că sufletele sunt conștiente după moarte și se bucură sau suferă, o demonstrează elocvent pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca XVI, 19-31), apariția lui Moise și Ilie la Schimbarea la Față a Mântuitorului (Matei XVII, 3) și pogorârea la iad a Domnului Hristos (I Petru III, 19-20), spre a „vesti” Evanghelia,precum și rugăciunile sfinților adresate Domnului Hristos (Apocalipsa V, 8; XI, 15-16), iar psalmistul David ne spune: ,,Viu va fi sufletul meu și Te va lăuda” (Ps. 118, 175).

Se mai afirmă de aceiași contestatari că rugăciunile pentru cei morți sunt inutile, deoarece Dumnezeu judecă și răsplătește fiecăruia fără mijlocire, ci după dreptate. ,,Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare să ia după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni V, 10). Sau: ,,Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei XVI, 27; cf. Galateni VI, 8).

Însă, în locurile invocate pentru respingerea rugăciunilor pentru morți este vorba nu despre judecata particulară, ci despre cea obștească. Care, chiar dacă n-ar fi vorba despre aceasta, nu înseamnă că ar fi cu totul exclus folosul de a ne ruga pentru morți. Căci în nenumărate locuri din Sfânta Scriptură se recomandă rugăciunile pentru semeni, fără a socoti că aceasta ar altera judecata divină: Iov se roagă pentru prietenii săi (Iov XLII, 8); Mântuitorul se roagă pentru Apostolul Petru (Luca XXII, 32) și pentru ceilalți Apostoli (Iona XVII, 9), precum și pentru Lazăr care era mort (Ioan XI, 41).

Cea mai întemeiată obiecție contra rugăciunilor pentru cei morți ar fi faptul că între locul de chin al păcătoșilor, iadul și cel de fericire al drepților, raiul, ar fi o prăpastie de netrecut și că nici dreptul Avraam n-a mai încercat și nici n-a voit să amelioreze suferințele bogatului din iad și nici să ajute spre îndreptarea fraților vii ai acestuia (Luca XVI, 24-31).

Este adevărat că dreptul Avraam spune că între iad și rai este o prăpastie de netrecut, însă, aici este vorba despre fapte petrecute în răstimpul Vechiului Testament. Prin venirea Domnului Hristos s-a desființat prăpastia dintre iad și rai, căci cu moartea Sa pe cruce, ,,a primit toată puterea în cer și pe pământ” (Matei XVIII, 18), a dobândit cheile iadului și ale morții (Apocalipsa I, 18), a eliberat din robie pe drepții Vechiului Testament, adică a iertat păcatele cu harul Său (I Petru III, 19) și a distrus prăpastia amintită. Prin aceasta a dat posibilitate Bisericii să intervină prin rugăciunile ei pentru ușurarea și iertarea celor din iad.

Cât despre faptul că Avraam n-a voit să ușureze soarta bogatului nemilostiv și nici a fraților acestuia se explică prin aceea că atât bogatul cât și frații lui se făcuseră vinovați de păcate grele, de păcate de moarte, pentru care n-au dovedit pocăință (Matei XII, 32). Ei erau deci „sortiți” chinurilor veșnice prin propria alegere. Pentru frații bogatului nu mai era posibilă nici o reîntoarcere chiar dacă ar fi înviat cineva din morți (Luca XVI, 31). Pentru bogat păcatele îi erau foarte grave, căci murise fără pocăință, fără credință, fără iubire de oameni (Luca XVI, 25). Deci, orice intervenție din afară era inutilă.

Se invocă contra rugăciunilor pentru morți afirmațiile Sfântului Apostol Pavel din I Corinteni, cap. VI, 9-10, unde citim: ,,Nu știți oare că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici sadomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”. Deci, cei morți, trăind fără pocăință completă, deplină, nu vor moșteni împărăția cerurilor. Pentru aceștia este inutilă orice rugăciune, orice intervenție.

Totuși citatul amintit din Sfântul Apostol Pavel nu se referă nicidecum la rugăciunile pentru cei morți, ci la viața petrecută de 2 Corinteni, plină de păcatele amintite și că ei trebuie să fie foarte atenți, să nu mai recadă în asemenea păcate, căci în acea stare nu ar mai putea moșteni împărăția lui Dumnezeu. Dovadă versetul care urmează: ,,Și așa erați dar v-ați îndreptat în numele Domnului, Iisus Hristos și Duhul Dumnezeul nostru” (I Corinteni VI, 1)

Se mai citează de către unii contestatari și versete din Vechiul Testament, contra rugăciunilor pentru cei morți. Astfel, se citează din profetul Ieremia unde spune: ,,Și vor muri cei mari și cei mici în pământul acesta și nu vor fi îngropați și după ei nimeni nu va plânge, nimeni nu-și va face tăieturi, nici se va tunde pentru ei. Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort și nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor și după mama lor” (Ieremia XVI, 6-7). Deci rugăciunile pentru morți sunt nefolositoare. Și în alt loc: ,,Așa zice Domnul: Blestemat să fie omul care se încrede în om și își face  sprijin din trup omenesc și al cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ieremia XVII, 5). Așadar, Dumnezeu osândește pe acei oameni care se sprijină pe intervenția altor semeni de-ai lor în favoarea mântuirii lor.

Dar și de data a ceasta interpretarea este falsă și sunt eronate obiecțiile. Căci în primul rând citat este vorba despre păcatele grave pe care le făcuseră unii evrei – închinarea la idoli – și pentru care Dumnezeu îi pedepsește prin neîngropare, prin lipsa de jale și nefrângere de pâine pentru cei morți. Atât de mari erau păcatele lor încât nu erau vrednici de toate aceste practici pentru cei morți.

Totuși este lesne de înțeles că dacă cei căzuți în păcate grave erau nevrednici de aceste practici și mângâieri, cei mai puțin păcătoși aveau dreptul la ele. De unde reiese îndreptățirea rugăciunii și practicile noastre pentru cei decedați.

În al doilea citat, se vede clar că este vorba despre acei evrei care se încredeau și se închinau la idoli și nu lui Dumnezeu.

În legătură cu mijlocirea oamenilor la Dumnezeu pentru semenii lor, prin rugăciuni, Sfântul Apostol Pavel cere de foarte multe ori în epistolele sale să se roage pentru el și pentru alții. Astfel el spune: ,,Vă îndemn deci, înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii” (I Timotei II, 1). Sau: ,,Fraților, rugați-vă pentru noi” (I Tesaloniceni V, 25); ,,Stăruiți în rugăciune;…rugându-vă totodată și pentru noi” (Coloseni IV, 2-3).

Deci, rugăciunile de mijlocire pentru vii și pentru morți sunt recomandate și eficitente, respectiv de mare folos, fără să uităm de ceea ce ni se descoperă de Sf. Părinți cu privire la judecata sufletului după moarte (judecata particulară – la 40 de zile după moarte) și fără a uita de ,,vămile văzduhului” (ca teologumenă).

În sfârșit, se mai spune că dacă morții care se chinuie în iad și pentru care se fac rugăciuni, se mântuiesc, urmează că toți pentru care ne rugăm trebuie să se izbăvească.

S-a amintit că Biserica se roagă numai pentru cei care au murit ȋn credință, pentru cei care au murit cu păcate mai puțin grave, care nu au hulit (I Ioan V, 16). Totuși, în concret, faptic, noi nu știm pe cei care mor fără pocăință suficientă cu păcate grave nemărturisite, pe cei împietriți în erezii sau necredință. De aceea, noi facem rugăciuni pentru toți. Iar Dumnezeu, care știe faptele și gândurile tuturor, va ierta și va izbăvi din munci, din chinuri și dureri pe acel care merită, știind că la învierea lui Lazăr ne-a spus: ,,Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi” (Ioan XI, 25).

Oricum, rugăciunile pentru cei răposați nu sunt inutile. Ele izbăvesc din muncile iadului pe mulți din cei adormiți în credința în Dumnezeu și care n-au putut, din diferite împrejurări, să ducă o viață creștină spre a se bucura de fericirea raiului. Ele ajută și celor ce le săvârșesc din dragoste pentru semeni și credință în Domnul Hristos, pentru că prin ele își desăvârșesc viața lor creștină. Mai mult, simt o mângâiere față de pierderea celor plecați dintre noi și o strânsă comuniune cu ei și cu ceilalți membri ce formează Biserica creștină.

Așadar, rugăciunile pentru morți au o serioasă fundamentare scripturistică și patristică și sunt de un real folos pentru sufletul creștin, pentru cei adormiți ȋn Domnul.

Rugăciunile pentru cei răposați partea I

Bibliografie selectivă – alături de cea prezentată ȋn text:

ALEXA, Nicolae, Pr., „Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1978;

CONSTANTINESCU, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Glasul Bisericii, nr. 7-8;

DEHELEANU, P., Prot. Dr., Manual de Sectologie, la cap. XVI, Rugăciunile pentru morți, Tipografia Diecezană, Arad, 1948;

IONESCU-AMZA, Ioan, Pr., Rostul parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937;

IOANICESCU, Ioan Pr., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1975;

MITROFAN, Pr., „Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte”, trad. din franțuzește de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1891, Ed. a II-a 1899;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Oradea, 1973;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Tipografia Diecezană, Oradea 1933;

PRESCURE, Vasile, Arhim. Prof., În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, la cap. XVI, Rugăciunile pentru cei morți, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006;

S-a născut în orașul Videle, a fost olimpic național la matematică, iar la vârsta de 14 ani, din dorința de a studia la un liceu bun, a luat drumul Bucureștiului. Ajuns într-un bloc de nefamiliști din cartierul Militari, Radu a fost nevoit să se descurce singur. Era măcinat de tot felul de gânduri, precum reîntoarcerea acasă, dar tânărul nu s-a dat bătut și a mers mai departe.  Acum, este student în anul cinci la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”, iubește voluntariatul, iar de ceva vreme a debutat în domeniul antreprenorial.

Interviul pe scurt:

• Experiențe care te zidesc: “Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut.”
• Beneficiile voluntariatului pentru tineri: “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți.” 
• Dealul Astronomic, un nou început: “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii (…) Am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos.”

Greutățile te învață să evoluezi

Născut în orașul Videle, județul Teleorman, Radu s-a remarcat prin pasiunea pentru matematică. Orele de muncă, ambiția și curajul de a îndrăzni, i-au fost răsplătite prin rezultate excelente, devenind cu timpul olimpic național. La vârsta de paisprezece ani, drumul vieții avea să-l ducă spre o nouă provocare. “Părinții mei au decis să urmez un liceu bun, astfel, m-am orientat către Colegiul Național “Mihai Viteazul” din București. Ideea mi-a plăcut, până când am ajuns în Capitală și am realizat că sunt singur. Pe atunci locuiam într-un bloc de nefamiliști din Militari. Zona era urâtă, majoritatea camerelor aveau baia pe hol, numai eu am avut norocul de a avea baie în cameră. Țin minte că de luni până vineri mâncam numai hrană încălzită la cuptorul cu microunde, dar în weekend mă duceam acasă la ai mei. A fost greu, însă a fost o experiență care m-a format. Nu de puține ori mă gândeam să renunț la București și să mă întorc acasă la liceul din oraș. Acum sunt sigur că acea perioadă a cântărit mult în modul cum am crescut”, povestește Radu Dimulescu pentru Matricea Românească.

”Mă simt bine când pot să fac ceva bun”

Inițial, Radu nu se gândea să pășească pe calea medicinei, o carieră în IT era mult mai atrăgătoare. Schimbarea a venit ulterior, iar pe la sfârșitul clasei a X-a, planurile de viitor începeau să prindă contur. După ce a devenit student la Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila”, a continuat să se implice în diferite proiecte și să ia inițiativă ori de câte ori era nevoie. Așa s-au născut orele gratis de matematică pe timp de pandemie. “Mă bucur când fac lucruri de acest gen și eu zic că am avut noroc în viață, am avut parte de multe lucruri de care alții nu au s-au putut bucura. Am avut o familie super unită și care m-a sprijinit cu absolut tot. Mă simt bine când pot să fac ceva bun pentru cei care n-au avut aceleași avantaje. În cadrul orelor de matematică, am lucrat cu vreo zece copii, dintre care doi erau elevi buni și am văzut cum au crescut odată ce lucram împreună”, spune Radu.

Educația prin ochii tinerei generații

Între cursuri, seminarii și ore petrecute la spital, Radu își rupea din timp pentru acești elevi. Clipele petrecute în compania lor și munca depusă, l-au ajutat să-și formeze o imagine de ansamblu asupra învățământului românesc. “Din păcate mulți elevi sunt lipsiți de motivație, iar volumul mare de materii le dă multe bătăi de cap. Bine, pentru copiii buni, asta nu este o problemă, ei rețin lecția din clasă și li se pare foarte ușor ce fac, dar ceilalți sunt copleșiți de atâta materie. Eu chiar am scris pe site-ul meu Tarelamate.ro, că ar trebui ca numărul elevilor dintr-o clasă să fie redus. De exemplu să avem clase cu cincisprezece elevi, iar un alt aspect ar fi ca din an în an, sau măcar din doi în doi ani, să se realizeze o filtrare a elevilor buni și a acelor slabi. Cred că dacă elevii buni ar fi toți la un loc s-ar putea lucra cu ei pentru performanță și ar crește mai repede”, precizează Radu Dimulescu.

”Din voluntariat am căpătat experiență și curaj ca să fac lucruri pe cont propriu”

Iubește voluntariatul și spune că toate experiențele prin care a trecut l-au învățat cum să se descurce în momentele cheie. L-am întrebat pe Radu Dimulescu, care ar fi beneficiile voluntariatului în viața unui tânăr. “În primul rând cunoști foarte mulți oameni, asta este cel mai mare avantaj. Eu când am coordonat proiectul Sport pentru Sănătate, unde îi încurajam pe copiii mici să facă sport și să mănânce corect, am cunoscut peste o sută de colegi de facultate. Deși au trecut trei ani ne salutăm, ne ajutăm, cu unii am rămas prieten și acum, și nu știu dacă în alt context aveam cum să-i cunosc. Deci voluntariatul îți deschide ușa către ceilalți, apoi un al doilea beneficiu ar fi că înveți să faci diferite lucruri. Din voluntariat am căpătat experiență și curaj pentru a face lucruri pe cont propriu”, lămurește Radu.

Delul Astronomic, o nouă provocare

Și de parcă nu ar fi fost suficient, tânărul nu s-a oprit aici. De curând și-a făcut debutul în sfera antreprenorială unde a dat viață unei idei pe cât de simple pe atât de captivantă pentru oamenii sufocați de aglomerația urbană. “Aveam un teren cumpărat pe un deal din județul Giurgiu. În pandemie, mătușa mea Cristina, a venit la mine și a zis că pe doisprezece august vor fi Perseidele, sau “Ploaia de meteoriți”, și că ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii. Ne-am gândit cum să împachetăm ideea. A doua zi, am cumpărat tot ce trebuia, dar cu toate acestea, nu aveam nimic concret în afară de ce achiziționasem. Atunci, am creat site-ul, apoi evenimentul, și am dat drumul la reclame pe Facebook. În trei săptămâni s-au ocupat toate locurile și a iești un lucru frumos, așa a luat naștere Dealul Astronomic”, istorisește Radu Dimulescu.

”Ar fi frumos să facem un eveniment în care să vină lumea, să doarmă la cort și să petreacă timp în mijlocul naturii”

Întrebat dacă va părăsi România pentru a profesa peste hotare, Radu a răspuns categoric că nu se gândește la acest lucru. Vrea să se specializeze pe oncologie pediatrică și să demonstreze că se poate face medicină de calitate oriunde. Discuția se apropie cu pași grăbiți către ultimul act, astfel, îl întreb pe Radu care sunt planurile de viitor. “Urmează licența, apoi examenul de rezidențiat. În plan antreprenorial îmi doresc să creștem și să facem un camping unde să avem toate condițiile, să fie un camping în adevăratul sens al cuvântului”, conchide optimist Radu Dimulescu.

Originar din satul Nerău, Coriolan a crescut într-o familie unde cartea era la loc de cinste. Părinții l-ar fi vrut preot, dar după ce fusese declarat admis la Institutul Teologic din Arad, tânărul abandonează și pleacă pe cărarea științelor juridice. Studiază în Budapesta și Cluj, apoi se înscrie stagiar în Baroul Timiș. În 1918 gustă din amărăciunea frontului, iar la finalul primei conflagrații mondiale participă ca delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ca politician, a fost membru al Partidului Național Român, statut care i-a adus două mandate de primar în Timișoara și unul de prefect. Retras din politică în 1940, Coriolan Băran s-a dedicat trup și suflet avocaturii până în 1950, când a fost arestat de comuniști și condamnat la cinci ani de detenție.

Când dragostea pentru avocatură este mai mare

Născut pe meleagurile bănățene, în ziua de 6 octombrie 1896, Coriolan avea să crească într-o atmosferă eminamente academică. Pavel și Sofia, părinții săi, erau învățători, astfel, copilăria sa a fost sub semnul cărților. Face școala primară în localitate, după care urmează cursurile școlii maghiare din Dumbrăvița. Începe viața de licean în cadrul Liceului din Mako, dar diploma de bacalaureat o va obține la Brașov, unde va deveni bun prieten cu poetul Lucian Blaga. Când veni momentul admiterii la facultate, tânărul era împărțit între visul părinților, care îl vedeau student la Institutul Teologic din Arad, și dorința proprie de a păși pe calea științelor juridice. Viața de teolog venea la pachet cu scutirea stagiului militar, un motiv care ar fi trebuit să-i risipească ezitarea. Nedorind să iasă din cuvântul familiei, Coriolan dă examen la Institut, unde va fi declarat admis, dar va renunța spre surprinderea multa și se va orienta către Facultatea de Drept din Budapesta. După o vreme, se transferă la Cluj, loc unde va obține licența, apoi doctoratul. În anul 1920, figurează ca stagiar în Baroul Timiș și face practică în biroul avocaților Aurel Cosma și Vasile Chiroiu. Se dovedește un tânăr de viitor, așa că după finalizarea uceniciei, se va înscrie la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică organizat la Oradea.

Din birou direct în focurile războiului

Lucrurile mergeau ca pe roate. Procesele începeau să bată la ușă, câștigase aprecierea colegilor de breaslă, iar clienții luau cu asalt cabinetul său. Nenorocirea avea să vină în 1916, când este concentrat la Szeged, apoi trimis pe front în Italia. Luptă cu vitejie, doarme în tranșee, dar cu toate acestea este grav rănit în bătălia de la Doberdo și primește îngrijiri medicale la Budapesta. Se recuperează abia după doi ani de zile și este trimis din nou pe frontul italian, de unde va reveni cu bine. În toamna lui 1918, se consultă cu avocatul Nestor Oprean, și pune umărul la organizarea Gărzii Naționale din Sânnicolau Mare, iar tot atunci, este delegat ca membru titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, își face debutul în viața politică. Se înscrie în Partidul Național Român, filiala Timiș-Torontal, unde va avea mai multe funcții de conducere. Printre procese și demnități politice, Coriolan iubea cuvântul, astfel, pune bazele ziarului Voința Banatului.

Condamnat la cinci ani de temniță

Perioada interbelică reprezintă pentru politicianul Brediceanu apogeul carierei. Este ales primar al Timișoarei între 1929-1938, apoi prefect al județului Timiș. Pe plan național, a fost subsecretar de stat în guvernele Miron Cristea și Arman Călinescu. Tot acum înființează Societatea “Corala Banatului”, este ales la cârma Astrei bănățene, și a Institutului Social Banat-Crișana. Șirul demnităților continuă cu funcția de director general al Băncii Comerciale din Timișoara, iar pentru că iubea sportul rege, între 1938-1942, a fost președintele clubului de fotbal Ripensia.

Sătul de tumultul vieții politice și de responsabilități, Coriolan se retrage definitiv în 1940, decis să se ocupe mai mult de avocatură. După preluarea puterii, comuniștii încep vânătoare foștilor demnitari și oameni politici. În 1950, i se pune sechestru pe bunuri, este arestat și condamnat la cinci ani de temniță. În ciuda vârstei înaintate, este plimbat prin penitenciarele de la București, Gherla și Aiud. Ispășindu-și pedeapsa, este dus în fața tribunalului din Timișoara pentru a fi judecat. Martorii, majoritatea muncitori din fabricile bănățene, au depus mărturie în favoarea lui, motiv pentru care este achitat, primindu-și casa înapoi. Ajuns la vârsta de 83 de ani, slăbit după experiența temniței, nu mai poate lupta și părăsește această lume pe 2 iunie 1979.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Cel care împlineşte în Propria Persoană statura de Dumnezeu Adevărat şi Om deplin este Fiul lui Dumnezeu Întrupat; coborârea din cer pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire (asemenea mărturisirii din crez) este consecinţa iubirii absolute ce nu a putut “suferi” căderea şi depărtarea făpturii create, chip al Său, chemată la asemănare şi dialog.

Element determinant înţelegerii cotidiene a umanului este viaţa, direct analogică cu moartea, care generează frică, temere; moartea, acest element pseudo-firesc al creației, apărut prin cădere, este transfigurata de Hristos, care reașează omul in starea naturala, așa cum el însuși din pământ a fost luat. Paradoxal, întregul proces de restaurare a umanităţii, foloseşte ca fundament moartea, “Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând”. Tensiunea, cunoștea apogeul atunci când la moarte este adus Însuși Dumnezeu,  care cunoștea un “cumplit conflict intre ispita respingerii si necesitatea ascultării fata de Tatăl, lupta aspra si stresanta, care ne arata cum omul Iisus are, in deplina libertate, posibilitatea, de a alege sustragerea de la aceasta încercare si ca iminenta Sa preamărire este premiul cuvenit fata de ascultarea Sa fata de Tatăl[1]”. (două momente sunt complet antonimice în Sfânta Scriptură creionând raportarea noastră la înţelegerea comuniunii celor două firi ale Mântuitorului Hristos: Schimbarea la Faţă pe Muntele Taborului, unde lumina necreată îl descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu şi rugăciunea în Grădina Ghetsimani, unde intensitatea conflictului între asumarea Crucii şi lepădarea ei izvora picuri de sânge; ca mai apoi  pătimirile, răstignirea şi moartea să fie stricate prin Înviere şi Înălţare ).

Relația cu Tatăl este gestionata de Fiul folosind un canal de comunicare ce presupune adeziunea nu numai către un Dumnezeu, ci către un Tată “capabil” să se deschidă  omului si să-L înţeleagă. Însuşi Mântuitorul îi învaţă pe oameni in Rugăciunea domnească, modul de adreasare către Tatăl, ce presupune analogia cu relaţia de iubire familială, fundamentată pe îndrăzneală ( “Şi ne învrednicește pe noi Stăpâne cu îndrăznire  fără de osândă să cutezăm a te chema pe Tine…”). Prin jertfa Sa, Hristos, asumând deplin firea umană, cu nevoile şi afectele sale, o îndumnezeieşte şi  o arată prin Înălţarea la Cer şi aşezarea de-a dreapta Tatălui în starea deplină a asemănării cu Creatorul ei.

Sfântul Apostol Pavel vectorizează acest mesaj în Epistolele sale, pentru că mântuirea prin reabilitarea juridică înfăptuită de jertfă, este un dar al iubirii absolute; Fiul lui Dumnezeu s-a smerit făcându-se om deplin (fără de păcat), arătându-ne singura cale de a fi casnici în Împărăţia Cerurilor: asumarea Crucii şi urmarea Sa (Filipeni 2:8-11: La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi s-a fãcut ascultător până la moarte, şi încã moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L -a înălţat nespus de mult, şi I -a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ,  şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul.”)

Universalitatea păcatului este consecinţa continuităţii moştenirii genetice, pentru că toţi oamenii sunt din Adam, iar căderea lui este pervertirea chipului divin în fiecare om (Romani 5:12  De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit in el); dar în Adam cel Nou, toată orânduirea păcatului se surpă, pentru că păcatul neascultării protopărinţilor este şters de cel al ascultării Fiului lui Dumnezeu, care se foloseşte de moartea adusă prin cădere schimbând-o în înviere. Aşa cum căderea s-a făcut prin păcatul unui singur om, la fel şi ridicarea din această stare se face prin jertfa unui singur Om, fără de păcat- Fiul lui Dumnezeu. (Romani 5:15 Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l -a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Iisus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Romani 5:19. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.)

Garantarea învierii noastre personale este dată de caracterul universal al Crucii Mântuitorului (mântuirea obiectivă), care în moarte aduce viaţă, pentru că împărtăşirea de Hristos este de fapt împărtăşirea de viaţă. Şi ca să avem viaţă, înviind odată cu El ne este necesară o transfuzionare cu Trupul şi Sângele lui Hristos, singura arvună a unei realităţi viitoare (1 Corinteni 15:21-23 Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;  dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sânt ai lui Hristos.”)

Doar în Hristos omul primeşte împăcarea cu Dumnezeul său Creator, pentru că vrăjmăşia a fost călcată doar prin îndumnezeirea firii umane- acelaşi Trup având două firi: dumnezeiască şi umană. Actul de jertfă nu propune o perspectivă de înţelegere doar juridică, ci şi impropriere prin credinţă care reuneşte pe om indiferent de rasă, sex ori condiţie socială. (Efeseni 2:13-16 Dar acum, în Hristos Iisus, voi, cari odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăţia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.”)

 În Hristos se restabileşte egalitatea ce până atunci era utopică (înţeleasă ca judecată dreaptă în faţa lui Dumnezeu care consideră şi particularităţile noastre), poporul ales considerat a fi cel iudeu, se deschide tuturor celor care au primit botezul (Coloseni 2:13-14 Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne -a iertat toate greşalele. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l -a nimicit, pironindu -l pe cruce.”) Tăierea împrejur, criteriul apartenenţei la acesta este anulat, cu tăierea împrejur la nivel spiritual, duhovniceşte; „nicicodată el  nu spune că tăierea împrejur constă în cuţitul cu care se operează, ci în Însuşi Hristos, pentru că în această tăiere împrejur nu lucrează mâna ca acolo,  ci duhul, nu se taie numai o părticică a trupului, ci întregul om. Trup este şi acesta ca şi acela; unul însă se taie în carne, celălalt duhovniceşte; nu după cum se taie iudeii, nu carnea se leapădă ci însăşi păcatele. Când anume, şi unde? În botez. O astfel de tăiere împrejur, el o numeşte mormânt.”[2]

Afundarea în apa botezului este asemenea coborârii în mormânt, iar ridicarea din ea asemenea învierii, căci păcatele noastre se şterg şi  o viaţa nouă se deschide ca viitori casnici ai lui Dumnezeu. (“Romani 6:4  Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Romani 6:9   întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.”)

„Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împăraţi împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi. Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. (Timotei 2,11-14) „Aşadar, ca nimeni să nu cugete acestea, iată că îşi face cuvântul fără nici o îndoială, preîntâmpinând asemenea îndoieli şi dând dovezi, căci expresia: „Adu-ţi aminte de Domnul Iisus Hristos” aceasta înseamnă, că după moarte a înviat. Aici iarăşi învederează acest lucru, zicând: „Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El”. Cum este vrednic de crezare? „Dacă am murit împreună cu Hristos, împreună cu El vom şi învia”, zice. Căci spune-mi: Când noi ne împărtăşim cu El in cele triste şi in cele ce poartă cu sine osteneală, apoi in cele  nu ne vom împărtăşi? Iar aceasta nu ar face-o nici chiar omul, ca pe cel ales de a muri şi a fi muncit împreună cu el, să nu-l prefere de a fi părtaş cu el, când s-ar găsi vreodată in linişte.”[3]

Prin Hristos moartea pierde lupta cu viaţă; omul nu mai este robit de păcat ci este liber să aleagă între Împărăţie şi iad.  „Cum am murit împreună cu Hristos? Vorbeşte de moartea cea prin botez şi de cea prin patimi (suferinţe), căci zice: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus” (II Corinteni 4, 10), şi: „Ne-am îngropat împreună cu El, în moarte, prin botez”, şi: „omul nostru cel vechi a fost răstignit impreună cu El”, şi: „am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui” (Romani 6, 4-6). Aici însă spune mai multe despre moartea cea prin ispită şi necazuri. Deci, dacă pentru El murim, apoi oare nu vom învia pentru EI? Aceasta este fără nici o îndoială. „Dacă rămanem intru El, zice, vom şi împăraţi împreună cu El”. Nu e de-ajuns însă a muri o dată numai pentru El, căci fericitul Pavel in fiecare zi murea, ci este nevoie de multă răbdare, de care mai ales avea nevoie Timotei. Să nu-mi spui de cele de la început, ci dacă acele suferinţe vor fi continue.”[4]

În Hristos se unesc două firi: cea Dumnezeiască şi cea omenească, fără să se contopească; firea dumnezeiască ridică firea omenească până la asemănare, o desăvârşeşte, făcând-o exemplu celor ce vor să urmeze. Desăvârşirea Mântuitorului devine „etalon” şi reper de raportare continuă, căci fără de El nimeni nu poate cunoaşte „adevărul”. (Efeseni 4:11-13 “pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”)

Precum la 1 Corinteni 15:17 “ Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sânteţi încă în păcatele voastre”,  doar  moartea cu înviere este singura alternativă la păcat (moartea păcatului în botez).“ V-aţi sculat împreună cu Hristos, cele de sus căutaţi; căci acolo nu sunt observaţiuni ca aici pe pământ(…) dacă viaţa aceasta nu este viaţă, ci viaţa adevărată e ascunsă, apoi suntem datori de a trăi în viaţa aceasta ca nişte morţi”[5]

„Dacă noi vom crede că va fi inviere şi judecată, apoi pe toate acele credinţe deşarte vom putea să le scoatem din suflet”[6]. Învierea lui Hristos este fundamentul vieţii noastre; păcatul nostru este trăirea ca şi cum Hristos n-ar fi venit.

Suprimarea păcatului aduce mântuirea, care este de altfel urmarea Fiului lui Dumnezeu, Om Adevărat şi Dumnezeu Adevărat, Cel care a restabilit relaţia dialogală cu Dumnezeu, prin jertfa Sa pe Cruce.

Bibliografie:

1.Sfântul Ioan Gura de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Thesaloniceni, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Atelierele Grafice I.G. Socescu, Bucureşti

2.Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a II-a către Timotei, Tit, Filimon ale Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, Bucureşti, 2005

3.Sfântul Ioan Hristostom, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923

4.Luigi Malantrucco, Cum a murit de fapt Iisus? , Investigațiile unui medic.trad. diac Ioan Ica Jr., ed. Deisis, Sibiu, 2004,

[1]Luigi Malantrucco, Cum a murit de fapt Iisus? , Investigatiile unui medic.trad. diac Ioan Ica Jr., ed. Deisis, Sibiu, 2004, pag 130

[2]Sfântul Ioan Gura de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Thesaloniceni, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Atelierele Grafice I.G. Socescu, Bucureşti, p. 70

[3]Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a II-a către Timotei, Tit, Filimon ale Sfântului Apostol Pavel, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 30

[4]Idem

[5]Sfântul Ioan Gura de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Thesaloniceni, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Atelierele Grafice I.G. Socescu, Bucureşti, pp.79-80

[6]Sfântul Ioan Hristostom, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, trad. de Teodosie Athanasiu Episcopul Romanului, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923,p. 76

Bucureșteancă get-beget, dar cunoscătoare a limbii germane din familie, Ortansa Ecaterina Ioniță a făcut studii de marketing, dar momentul în care a devenit mamă a fost decisiv pentru a o îndrepta către studiul pedagogiei. Atunci a conștientizat cât de importanți sunt profesorii și educatorii pentru formarea unui copil. Predă limba germană, este genul de profesor care nu se mulțumește cu jumătăți de măsură și consideră că rolul pedagogului nu trebuie să se rezume la o simplă transmitere de informații. Face parte din familia Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu” de aproximativ doisprezece ani, și povestește cu încântare despre valorile pe care le-a găsit în această instituție.

Interviul pe scurt:

• Atmosfera de la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”: ,,Suntem o echipă foarte mare de profesori, așteptările sunt la fel de mari, iar performanțele, pe măsură. Girul de care m-am bucurat aici, m-a ajutat să trec peste problemele cu adaptarea, colegele cu care lucrez m-au sprijinit foarte mult. Aici ești susținut la nevoie, ești impulsionat atunci când situația o cere, ești încurajat să devii cea mai bună variantă a ta.“
• Școala online, o privire de ansamblu: ,,Consider că nici zece calculatoare nu fac cât un profesor. Într-adevăr provocările actuale sunt mult mai mari. Înainte, când pregăteam un material în care foloseam tehnologia, copiii erau foarte implicați, asta și pentru că era o noutate, ei bine acum, când școala este online, elevilor le-a scăzut motivația. Unii dintre ei nu se simt confortabil în fața camerelor; și, totuși, alții au înflorit în această perioadă.”
• Rolul părinților în educația copiilor: ,,Părinții trebuie să-i îndrume pe cei mici astfel încât aceștia să devină autonomi. Să nu facă lucrurile în locul lor. Să-i învețe cum să procedeze în anumite situații și să-i lase pe copii să experimenteze chiar dacă greșesc, mai exact să transforme greșeala într-o oportunitate de învățare.“

Întâlnirile binecuvântate din viața unui profesor

Născută și crescută în inima Capitalei, Ortansa Ecaterina Ioniță era familiarizată cu limba germană de mică, dar studiile au îndreptat-o spre lumea marketingului. Însă, după ce a  devenit mamă,  a înțeles cât de importanți sunt profesorii pentru formarea unui copil, așa că a decis să pășească hotărât pe tărâmul educației. Primele ore au fost presărate cu multe emoții. Nu știa cum vor reacționa copiii în fața limbii germane, catalogată de mulți drept o materie dificilă. ,,Au fost multe temeri, însă acestea m-au ambiționat și m-au încurajat să caut cât mai multe idei, cât mai multe soluții. Atunci când vedeam că tot ceea ce aplicam la clasă îi bucura pe cei mici, am prins tot mai multă încredere și mi-am confirmat că sunt pe drumul cel bun“, povestește Ortansa Ecaterina pentru Matricea Românească.

,,Când vedeam că tot ceea ce aplicam la clasă îi bucura pe cei mici, am prins tot mai multă încredere”

Frau Kathy, cum îi spun copiii,  nu se regăsea în monotonia ședințelor publice și în repartizările din învățământul public. ,,Era un moment de răscruce pentru mine; am zis că voi lăsa totul în mâinile lui Dumnezeu și că încerc în altă parte. Norocul meu a fost să o cunosc pe doamna director Monica Șerbănescu, care a devenit de atunci un model pentru mine. Am bucuria să fac parte din familia Liceului Pedagogic ,,Anastasia Popescu” de aproximativ doisprezece ani”, afirmă ea cu emoție în glas.

Școala online, între supliciu și fericire

Se deschisese un drum nou pe care Ortansa Ecaterina Ioniță pășea cu multă încredere. Am dorit să aflăm cum au primit-o profesorii și elevii Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”. ,,Suntem o echipă foarte mare de profesori, așteptările sunt la fel de mari, iar performanțele, pe măsură. Girul de care m-am bucurat aici, m-a ajutat să trec peste problemele cu adaptarea, colegele cu care lucrez m-au sprijinit foarte mult. Nu degeaba spun că am intrat într-o familie, pentru că asta se întâmplă aici. Ești susținut la nevoie, ești impulsionat atunci când situația o cere, ești încurajat să devii cea mai bună variantă a ta. Aici, totul este gândit pe niște principii sănătoase. Faptul că suntem un liceu creștin ortodox, presupune că le transmitem copiilor  valorile care le clădesc un caracter frumos și  pe care noi încercăm să nu le  lăsăm să se piardă”, menționează profesoara Ortansa Ecaterina.

,,Nu cred că vom scăpa de școala pe net, însă îmi imaginez că în viitor va fi o împletire între școala tradiționala și cea online”

Pandemia a dat peste cap modul tradițional de predare. Profesorii au fost nevoiți să reinventeze felul de a-și ține orele, iar noile tehnologii au dovedit că se cer îmblânzite pentru a păstra calitatea educației. Am întrebat-o pe Frau Kathy cum arăta o oră de germană înainte de pandemie și cum arată acum. ,,Și înainte de starea de urgență aplicam la clasă tot felul de metode care să producă învățarea prin joc. Mie personal mi-a fost destul de ușor să adaptez modelele școlii tradiționale la școala online, pentru că și înainte utilizam tehnologia. Cu toate acestea, nu cred că școala online va lua locul orelor clasice. Consider că nici zece calculatoare nu fac cât un profesor. Într-adevăr provocările actuale sunt mult mai mari. Înainte, când pregăteam un material în care foloseam tehnologia, copiii erau foarte implicați, iar asta și pentru că era o noutate; ei, bine, acum, când școala este online, elevilor le-a scăzut motivația. Unii dintre ei nu se simt confortabil în fața camerelor; totuși, alții au înflorit în această perioadă. Nu cred că vom scăpa de școala pe net, însă îmi imaginez că în viitor va fi o împletire între școala tradiționala și cea online”, spune doamna profesoară .

Situațiile de criză, o punte către perfecționare

Contextul rămâne o provocare pentru toți actorii implicați în educație: copii, profesori și părinți. Indiferent de vitregia vremurilor, pedagogul trebuie să rămână pe poziție și să se îngrijească de starea emoțională și mintală a elevilor, spune interlocutoarea noastră.

Și, pentru că tot am pomenit de părinți, care ar trebui să fie rolul acestora în educația propriilor copii? Iată răspunsul:  ,,Părinții trebuie să-i îndrume pe cei mici astfel încât aceștia să devină autonomi, să nu facă lucrurile în locul lor. Să-i învețe cum să procedeze în anumite situații și să-i lase pe copii să experimenteze chiar dacă greșesc, mai exact să transforme greșeala într-o oportunitate de învățare. Este foarte important ca părinții să aibă o legătură strânsă cu școala, să le ofere încredere profesorilor“.

,,Să învățăm cu toții cum să facem lucrurile mai bine și cum să nu ne speriem atunci când în cale se ivesc piedici” Din situațiile de criză se nasc noi forme de învățare, iar greșelile sunt o parte importantă în procesul de cunoaștere. Discuția noastă se apropie cu pași grăbiți de final, așa că o întreb pe interlocutoarea mea ce lecție ar trebui să tragă școlile, elevii și profesorii, din tot ce am trăit până acum. ,,Lecția este că ar trebuie să învățăm tot timpul. Școlile ar trebui să învețe cum să lucreze împreună cu comunitatea și cu părinții deopotrivă. Elevii ar trebui să învețe cum să se raporteze atunci când situația este diferită față de cea pe care o consideră „normală”. Cred că trebuie să învățăm cu toții cum să facem lucrurile mai bine și cum să nu ne speriem atunci când în cale se ivesc piedici. Asta, pe de o parte. Dar, pe de altă parte, mă întreb dacă cineva pune la socoteală oboseala, durerile de cap, problemele oftalmologice și neajunsurile din învățare. Trebuie să fim pregătiți și pentru acest tip de consecințe”, conchide profesoara Ortansa Ecaterina Ioniță.

,,Nu mai pot, mi-am pierdut iar firea, spune abătută Amelia. Iar am țipat, iar m-am enervat. Iar am făcut eu, iar am strâns eu, m-am revărsat. Și știi ceva, IAR nu am rezolvat nimic. Mi se pare că mi-am rănit fiul, i-am adresat cuvinte de care nu sunt mândră. ȘI NU L-AM ÎNVĂȚAT NIMIC! S-au poate l-am învățat doar că oboseala duce la comportamente neadecvate din partea adultului, zâmbește ea trist. Vreau să înțeleagă de ce e bine să îi cer să facă ceea ce îi cer. Vreau să interiorizeze  de ce e bine să ajute, să se autoorganizeze, de ce e bine să fim conectați mereu, de ce sunt importante regulile, de ce….. Mă simt neputincioasă uneori, chiar așa!”

,,Disciplinarea este bine să fie făcută cu dragoste și înțelegere, știi?”

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere

Disciplinarea cu dragoste și înțelegere dăruiește copilului un sentiment de confort fizic și emoțional. Are nevoie de această stare de siguranță pentru că astfel poate interioriza ușor multe lucruri ce țin de autocontrol și de un comportament moral universal acceptat.

Disciplinarea pozitivă este acolo, mereu, constantă, fără suișuri și coborâșuri. Acest tip de disciplinare va oferi niște așteptări clare de fiecare dată: ,,știu ce se așteaptă de la mine, spune în sinea sa copilul, nu am cum să am surprize, totul este clar și fluid”.

Adulții este potrivit să trăiască ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii!

Disciplinarea pozitivă vine cu adevărat ferm din partea unor adulți care trăiesc ei înșiși după standardele pe care le cer de la copii. Adulții sunt modele clare și fac în viața de zi cu zi ceea ce așteaptă de la copiii pe care îi îndrumă.

Disciplinarea pozitivă este despre dialog: copiii sunt antrenați să spună ce cred ei despre comportamentul lor; nu sunt trimiși în cealaltă camera, nu sunt pedepsiți prin tăcere și neconectare. ,,Aceasta este regula de respectat. Există un aspect pe care nu îl înțelegi? Există un aspect cu care tu nu ești de acord?” sau ,,Acest comportament nu este cel potrivit; ce crezi că este de făcut pentru a îl schimba?”

Dialog constructiv = disciplină

Întotdeauna prin dialog constructiv un copil simte mult respect pentru sentimentele sale, pentru gândurile sale. Părintele îl susține să privească în interior și să găsească numitorul comun între ceea ce îl definește, emoții, gânduri și norme sociale, comportamente morale. Scopul este îmbunătățirea relațiilor pe termen lung și scurt, găsirea canalelor potrivite de comunicare cu ceilalți, evitarea înstrăinării și posturii de ,,exclus”.

Nu este ușor! Este complicat să petreci o oră întreagă cu fiul sau cu fiica ta. Este un exercițiu de voință să îl asculți, să îl temperezi, să te temperezi pe tine în răstimpuri, să rămâi calm și în postură constructivă. Este foarte ușor să țipi, să îți arăți dezamăgirea și să te întorci la ale tale. Schimbarea vine în primul rând din modul în care părintele alege să abordeze situațiile.

Doar atunci când stilul nostru de disciplinare susține înțelegerea reciprocă, doar atunci copiii vor fi mai buni; asta ne va motiva să găsim moduri noi, din ce în ce mai bune pentru a îi ridica și educa.