Când nu e la spital cu cei mici, cutreieră magazinele căutând cadouri pentru ei. E toată un zâmbet, iar acest lucru îi molipsește și pe cei din jur. Fie că e la Spitalul ”Marie Curie”, Fundeni sau Institutul Oncologic, misiunea Alexandrei este clară: să readucă bucuria în viața copiilor care se luptă cu cancerul și leucemia.

Drumul unui corporatist către voluntariat

Alexandra a absolvit Facultatea de Istorie, iar apoi s-a angajat într-o multinațională. Nu crede că a fost un angajat model, ba din contră. “Am plecat pentru că am simțit că locul meu nu este acolo. Era o realitate în care nu mă regăseam, cred că după ce am plecat au dat petrecere“, mărturisește într-un hohot de râs Alexandra Răureanu.

“Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem”

Ulterior a trecut prin experiența spitalului. Din fericire nu a fost ceva grav, o simplă sinuzită care a făcut-o să fie internată pentru ceva vreme la Spitalul Matei Balș. “Pe coridor cu mine era un băiețel care fusese operat pe creier, atunci am aflat că există copii care fac cancer. După ce am ieșit din spital am început să fac voluntariat o perioadă de timp, iar printre organizațiile unde am fost era și Hospice ‘Casa Speranței’. Într-un decembrie am fost cu colindul la Institutul Oncologic din București, la secția de oncopediatrie. Eram zece oameni care își dădeau coate care să stea mai în spate la cor… A fost penibil, dar pe copii i-a amuzat teribil. Și o perioadă de timp am revenit ca voluntar“, a povestit Alexandra Răureanu pentru Matricea Românească.

Cum a intrat Iron Man în operație

În anul 2015, Alexandra a fondat Asociația Spitale Curate și a implementat programul Zi cu Fapte Bune. “Duceam fructe copiilor de pe secția de oncologie, asta mi s-a părut mie că le lipsea la vremea respectivă. Tot mergând pe secție am adăugat treptat câte ceva în funcție de necesitățile copiilor, așa am adăugat produse de igienă, apoi nutritive. Dar unul dintre cele mai faine lucruri a fost sărbătorirea zilelor de naștere. Prima a fost pe secțiile de oncologie de la Spitalul Marie Curie“, își amintește Alexandra.

“Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil”

Astăzi Alexandra este expertă în petreceri tematice organizate pentru copiii bolnavi. “Totul a pornit de la un băiețel de patru ani! Trebuia să se opereze, pentru că avea o tumoră la ficat. Medicii au venit și au început să-i povestească ce se va întâmpla, el a stat puțin pe gânduri și a spus că nu vrea să se opereze. M-am nimerit acolo în timpul uneia dintre vizite și am rămas să stau de vorbă cu el. Din poveste în poveste l-am întrebat ce supererou îndrăgește. S-a luminat la față și a spus că îi place de Iron Man. Atunci l-am întrebat ce ar face dacă Iron Man ar veni să se opereze. Copilul a răspuns: ‘Păi, la câte face Iron Man, operația asta e nimic pentru el!’ I-am promis că o să îi găsesc un costum de Iron Man și l-am întrebat dacă așa o să mergă la operație, și a zis da! Am umblat tot Bucureștiul, m-am uitat pe Google, și în final am găsit costumul și i l-am adus. Copilul a mers la operație și când s-a trezit de la terapie intensivă era îmbrăcat în Iron Man. Când l-am vizitat nu se mai dezlipea de costum, și era foarte mândru de cicatricea dobândită în urma intervenției. Am observat că s-a vindecat mai repede în comparație cu ceilalți copii care nu aveau niciun stimulent emoțional“, a mărturisit Alexandra.

Când e de jucat, ne jucăm, când e de plâns, plângem

E ușor de înțeles cât de dramatic este pentru părinți să se vadă confruntați cu diagnosticul de cancer pentru copilul lor. Am vrut însă să aflu cum traversează copiii experiența aceasta. Alexandra rezumă o întreagă suită de întâlniri în câteva fraze. “La copii e mult mai simplu. Adulții sunt mult mai încrâncenați, mie așa mi s-a părut. Copiii trăiesc prezentul la maxim: când e de plâns, plângem, când e de jucat, ne jucăm, când e de jelit, jelim, dar apoi uităm. Copiii au o capacitate de acceptare pe care noi adulții nu o avem și o răbdare în suferință pe care nu știu câți adulți o au și o cultivă“.

“Cred că despre asta este vorba, despre dragostea de aproape și despre a aduce bucurie acolo unde poți să o aduci”

Misiunea pe care și-a asumat-o Alexandra este aceea de a da sens perioadei de boală, începând din momentul diagnosticului. “Ceea ce a contat pentru mine nu a fost evitarea decesului, sau amânarea lui, asta nu intră în capacitățile noastre, asta e cum hotărăște Dumnezeu. Ceea ce contează este ce facem cu timpul pe care îl avem între diagnostic și eventual acel moment când copilul bolnav va pleca dintre noi sau va părăsi spitalul. Acea fracțiune de timp mă interesează pe mine, fie că este o lună, fie că sunt ani, așa se desfășoară și viața noastră. Nașterea și moartea sunt etape ce contează mai puțin, important e ce faci între aceste două borne”, a spus Alexandra Răureanu.

Viitorul sună provocator

Și proiectele frumoase nu se opresc aici. Pe lângă colaborarea cu Institutul Oncologic din Cluj,  Alexandra vrea să ofere un strop de bucurie și părinților care luptă cot la cot cu pruncii lor. “Aș vrea să le mai duc încă odată pe mămici și fetițe la spa. O singură dată am reușit și am organizat o petrecere acolo. Un alt vis de-al nostru este să mergem cu copiii la Disneyland. Planul meu este să aduc bucurie acolo unde e nevoie de ea, cât mai mult timp posibil“, zâmbește Alexandra Răureanu.

Sunt prunele cel mai bun remediu împotriva cancerului? E adevărat că dacă bei apă tahionică nu vei mai avea migrene? Dacă pământul este plat?! Ce să înțelegem prin tehno-trăncăneală? Și în fond care este diferența între știință și pseudoștiință?

O carte care vine să tragă o linie despărțitoare

Miturile pseudoștiințifice au fost în lumina rampei zilele trecute, cu prilejul lansării volumului “Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței” de Alex Doppelgänger (Editura Humanitas, 2020). Alături de autor, la Librăria Humanitas Cișmigiu au fost Ovidiu Covaciu și Cosmin Pojoranu. Lansarea a fost urmată de o dezbatere moderată de Vasile Decu în care Alex Doppelgänger a ținut să delimiteze elementele din sfera științifică de miturile pe care le propagă pseudoștiința.

Cartea nu se dorește a fi un compendiu sau un dicționar care să însumeze toate elementele pseudoștiinței și mecanismele ei. Cu o structură precisă, lucrarea lui Alex Doppelgänger adună fragmente menite să explice ce este cunoașterea științifică și în ce constă metodologia științei. “O bună parte din încrederea acordată pseudoștiinței este direct proporțională cu neîncrederea în știință. Criticile care vin împotriva oamenilor de știință vin de la oameni care nu urmăresc ce spun specialiștii. Ceea ce spun în carte sunt informații pe care le găsiți și în alte locuri, dar eu le dau mai departe în felul meu“, a precizat autorul.

Are pesudoștiința un limbaj al ei propriu?

Chiar dacă pare haotic, limbajul pseudoștiințific are regulile lui. Deși la prima vedere pare doar o serie de cuvinte care sună bine, dar care spun prea puțin, pseudoștiința are modelul ei. Cartea vine tocmai să deconstruiască acest fals model. “Pseudoștiința este un ansamblu de superstiții care vor să treacă drept știință. De aceea mulți oameni au impresia că dacă sună științific ceea ce spune un om, asta este echivalent cu o teorie științifică. Or, asta nu e deloc adevărat. Pseudoștiința doar îmbracă hainele științei și se bazează mult pe strategii care sunt ușor de demontat, e un fel de tehno-trăncăneală sau tehno-babel, pe care o regăsim cu preponderență în filmele SF“, a spus în cadrul lansării Alex Doppelgänger.

Instantaneu de la lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu

Apa tahionică – un exemplu grăitor

Imaginația umană pare să nu aibă limite. Asta o dovedește inventarea apei cu tahioni, cel mai relevant exemplu de pseudoștiință despre care Alex Doppelgänger a ținut să ne lămurească. “Ei bine, tahionii sunt niște particule elementare ipotetice, dar nu a fost dovedită existența lor, iar pe lângă astea nu au nicio treabă cu apa. Asta nu o spun eu ci fizicienii care au studiat acest subiect. Cum s-a ajuns de la tahioni la apă tahionică nu știu, dar ceea ce știu este că mulți oameni au fost păcăliți tocmai pentru că sună inteligent“.

Dacă ești specialist, asta nu înseamnă ca ai mereu dreptate

Efectele pseudoștiinței se văd în timp. Dacă ea este pentru unii doar o metodă de a vinde un produs, cu timpul se poate transforma într-o adevărată piedică în calea evoluției speciei umane. “Chiar dacă nu pare, pseudoștiința ne afectează. Un bun exemplu sunt oamenii care cred că pământul este plat, sau că nimeni nu a ajuns pe Lună: la prima vedere sunt total inofensivi. Însă pe termen lung dacă ajung să fie tot mai mulți și să-și impună părerea, pot deveni o piedică în calea evoluției umanității. Din păcate sunt o grămadă de oameni inteligenți, specialiști care cred în astfel de afirmații. E foarte important să vezi în ce domeniu este specializată persona care emite o afirmație științifică. Dacă ești specialist într-un domeniu, oricare ar fi el, asta nu îți dă dreptul să îi contrazici pe alți specialiști care chiar au legătură cu domeniu respectiv“, a zis Alex Doppelgänger.

Cine este Alex Doppelgänger

S-a născut în 1989 la Giurgiu și a absolvit  Facultatea de Limbi Străine a Universității București, Secția de limba chineză. Din 2013 a început să lupte împotriva valului de pseudoștiință printr-un blog de specialitate menit să contribuie la educarea publicului larg prin articole agreabile care îmbină noțiuni de știință cu povești și anecdote. Scopul pe care și l-a asumat Alex este acela de a-i apropia pe oameni de știință și să le arate că aceasta poate fi înțeleasă ușor cu ajutorul gândirii critice și al științelor de bază.

Volume publicate:

• Cum se face un Univers? (2016)
• Atomi și microunde. Cum știm ce știm (2017)
• Pământul este plat! Cum să ne ferim de capcanele pseudoștiinței (2020)

Raluca își amintește și acum episodul și zâmbește: nimerit într-o testare ce vorbea despre cauză și efect, la întrebarea ”Ce se întâmplă dacă ai în mână un ou și îl scapi pe jos?” fiul ei de 5 ani răspunsese astfel; ”Nu se întâmplă nimic. Eu nu sunt certat niciodată pentru că știu să îmi repar singur greșeala”. ”Dar totuși, a întrebat examinatorul, oul a căzut pe jos… Ce s-a întâmplat?” ”Ce să se întâmple? Am luat hârtie, mop și am curățat tot! Eu nu sunt certat acasă. Tot ce fac greșit pot repara singur”.

Răspunsul era simplu: oul se sparge. Răspunsul copilului venea simplu și natural: ”Eu pot repara orice fac în neregulă. Sau sunt ajutat să repar”.

Pentru Rareș, Raluca se străduise și numise tot timpul comportamentul copilului și nu copilul. ”Ai folosit un ton obraznic” în loc de ”ești un obraznic”, ”ai o masă de lucru cam dezordonată azi” în loc de ”ești un dezordonat”, ”ai făcut o faptă rea azi în parc” în loc de ”ești un copil rău”. Ea îi arătase cu ce este de vină, cum își poate repara greșelile și hotărâse ferm să nu îl facă de rușine în ochii lui și în ochii lumii.

Rușinea pârjolește ființa copilului

Rușinea-dragon pârjolește și arde exact acea parte din noi care deține resursele ce ne dau încredere că ne vom descurca, că vom fi mai buni, că data viitoare vom face doar bine.

Când etichetăm copilul atunci rușinea este cea care îl năpădește și îl oprește din a încerca noi comportamente, de a se dezvolta echilibrat.

Șansele de renaștere ale copilului rușinat, pus la colț, chiar și metaforic, etichetat, ștampilat, se reduc drastic

Când un copil a ales să spună într-o zi o minciună, el poate să înțeleagă, să regrete și să aleagă să nu mai spună minciuni în viitor. Dar dacă este deja ”un mincinos” (”Cine? Mincinosul de Victor?”) ce șanse mai are să se îndrepte, să poată fi văzut altfel de către grupul de apartenență?

Să dăm instrumente ”de reparat greșeala”

Copilul poate fi responsabilizat: te faci vinovat de ceva anume, ai greșit în alegerea aceasta și ai aceste instrumente prin care poți reclădi totul.

Șansele de renaștere ale copilului rușinat, pus la colț, chiar și metaforic, etichetat, ștampilat, se reduc fantastic: un zid din piatră dură se ridică în jurul său iar un copil nu poate ridica sau nu are putere să lovească zidul cu un baros gigantic. Rămâne între ziduri, cu capul plecat, în durere, frustrare și mâhnire, perpetuând ce a auzit, ce a învățat, ce l-a schingiuit.

Rușinea este foarte dureroasă pentru copii pentru că se naște gândul: ”nu merit să fiu iubit”, ”nu este în puterea mea să îi fac pe ceilalți să mă iubească”, ”sunt rău”, ”sunt enervant”, ”nu-s bun de nimic”. ”Ce-ar putea merita cineva ca mine?”

Comportamentul Ralucăi este unul lăudabil: a ales să fie fermă, verticală atunci când numește faptele fiului ei. Și totuși alege zi de zi să îl ridice mereu în ochii lui, să îi spună că poate depăși lucruri mai puțin plăcute pentru că el, în interior, este special și are o forță nemăsurată de a izvorî bine și bun, de a netezi lucruri, de a ridica bariere, de a se schimba, de a evolua.

Și pentru asta ea îl admiră, îl susține și îl iubește!

Putem înțelege adevărul fără să luăm în calcul libertatea? Ce stă la baza conflictelor intergeneraționale? Care sunt caracteristicile discursului hristic? Este harisma comunicării o roadă eminamente a Duhului Sfânt? Răspunsul la aceste întrebări și nu numai au fost oferite luni seară de Răzvan Bucuroiu, la biserica Sf. Silvestru din București, în cadrul întâlnirilor organizate de grupul “Conștiințe în slujirea cu iubire a Adevărului”.

Conferința lui Răzvan Bucuroiu a avut tema “Surparea odinii creștine“. Om al cuvântului și profund cunoscător al etosului creștin, jurnalistul și editorul Răzvan Bucuroiu a pus la inima auditoriului cele mai importante repere care ghidează viața creștinului. Totodată el a pus în fața celor prezenți și capcanele care stau în calea unei vieți spirituale autentice.

Câteva idei din prezentarea lui Răzvan Bucuroiu

• Poate fi gândită libertatea fără adevăr? Sau invers, poate fi imaginat adevărul fără libertate? Iată și un paradox al discursului hristic, deși în Evanghelii Hristos folosește de mai mult ori cuvântul adevăr, celălalt cuvânt, libertate, apare foarte rar. Să fi fost Mântuitorul insensibil la această valoare supremă de căpătâi a umanității recente? Căci numai în Evanghelia lui Ioan apare cuvântul liber, sau liberi, și asta doar în trei secvențe oratorice, atât! Pe când adevăr, cu toate derivatele sale, apare numai în evanghelia lui Marcu de nu mai puțin de treizeci și opt de ori!
• Discursul hristic este un discurs limpede în înțelesul lui sufletesc etern, în ipostaza sa celest lucrătoare, mântuitoare. Nici măcar o referire la concretețea istorică punctuală a ocupației romane, nicio referire la o acțiune de masă. Demersul discursului hristic este pe un palier individual, personal, ținta lui este îmbunătățirea făpturii umane nominale, el vizează decantarea sufletească necesară primirii învățăturii care ghidează spre rai. Iisus crează un istrumentar de navigație care are drept aplicație eliberarea față de păcat.
• Libertatea, în exprimarea ei concretă, trebuie însoțită obligatoriu de responsabilitate, roadele libertății sunt neînchipuit de dulci, mai ales pentru noi care am fost cincizeci de ani sub comunism.
• Biserica a avut încă din vremurile ei de început cei mai buni comunicatori, oameni ai cuvântului și ai faptei care au reușit să aprindă în sufletele contemporanilor lor o flacără cerească.
• Harisma comunicării a fost un rod al pogorârii Duhului Sfânt peste apostoli la Cincizecime, atunci când au vorbit în limbile tuturor străinilor. Curaj, vivacitate, glosolalie, iată rezumate sintetic calitățile dobândite de ucenici în urma iluminării, nu atât realitatea Învierii i-a scos pe ucenici din locul unde stăteau ascunși făcându-i să plece la propovăduire, ci mai degrabă acea revărsare de har de la Cincizecime.
• În lumina Cincizecimii observăm o modificare radicală de adevăr, dar și de competențe prin lucrarea harului. Din oameni simpli fără educație, cei mai mulți dintre apostoli au început să fie comunicatori pricepuți. Au devenit liberi de orice constrângere de a propovădui adevărul de credință în mijlocul unei lumi ostile, s-au transformat, cum spunem în limbajul de azi, în influenceri, în formatori de opinie, directori de conștiințe, dar înainte de toate și-au asumat umilința martiriului.
• Există un conflict generațional care are la bază realitatea virtuală. Ce definește aceste generații născute sub zodia 3, 4 sau 5G? O instabilitate emoțională crescută, dublată de o ușurință a gândirii asociative, o zonă accentuată a imaginarului, o rezistență scăzută la efort și la stres, o dorință de libertate concretă.
• Umanitatea este pe punctul de a contesta și rescrie multe dintre cele știute până în prezent, însă ar fi bine dacă s-ar porni de la un demers onest asupra științei.
• Profilul psihologic al noilor generații este modificat dramatic de șirul subtil al campaniilor publicitare derulate în absolut toate mediile, cu alte cuvinte ești ceea ce cumperi, ceea ce porți, ceea ce consumi, asta pare să fie noua deviză a veacului.
• Cred că omul zilelor noastre se schimbă, dar nu progresează ca specie gânditoare, acest om și-a modificat normativul moral, și-a schimbat valorile de bază ale vieții.

credit foto deschidere: pagina de facebook Răzvan Bucuroiu

”Luați aminte la această poveste (a rabinului Eisik din Cracovia; n.m.)! – obișnuia să spună rabinul Bunam – și primiți învățătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept și Sfânt (Zaddik), dar că totuși există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.”[1]

Zilele de dinaintea Crăciunului care a trecut le-am petrecut în Ardeal; iar în ziua despre care vorbesc pașii ne purtau agale prin Piața Mare din Sibiu, în Târgul de Crăciun, în apropierea Roții Mari. O seară caldă, în ciuda faptului că cernea ușor din cer o lapoviță măruntă, care se străduia să rămână discretă și să nu stânjenească niciunui oaspete al târgului pofta de plimbare, vin fiert, colac secuiesc sau turtă dulce.

Ne-am așezat lângă Roata Mare la o masă, alături de alți câțiva mușterii ce priveau spectacolul târgului și savurau vinul fiert și luminile care-și schimbau culorile de pe circumferința Roții. ”Doriți să beți ceva? Comanda se face înăuntru” ne întreabă o chelneriță de-a localului, care s-a dovedit a fi o ciocolaterie. ”Să bem ceva, de ce nu? Dar ce? Păi, ciocolată, ce altceva?”, ne zicem noi și intrăm.

Cărțile ca niște aripi

Frumos afară, dar plăcut și înăuntru. Am decis să rămânem puțin în căldura ciocolateriei, alături cu o ceașcă de ciocolată albă, cu cremă de lapte și fructe (soția mea) și de o altă ceașcă cu ciocolată neagră, caramel sărat și chili (eu). Am ales o masă dintr-un colț al localului, iar când am privit mai atent peretele am constatat că era literalmente tapetat cu cărți. Eram amândoi alături de mii de aripi de hârtie tipărită, care te invitau să le frunzărești, să le zbori, să le citești. Ca niște aripi de îngeri.

Mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă

Cumva întâmplarea se leagă cu o alta, care s-a petrecut alte două zile mai târziu, când la mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus căutam în pangar, așa cum facem de fiecare dată când poposim acolo, cărți care să devină amintiri de neuitat. Iar eu am găsit cartea din care am citat chiar la început și, frunzărind-o, mi-au rămas ochii pe următorul pasaj: ”Dumnezeu este, astfel, absența care devine prezență prin așteptarea ta.”

Mi-am amintit că niciodată când pun mâna pe Biblie nu-mi actualizez mai bine prezența lui Dumnezeu decât atunci când răsfoiesc două cărți vecine din cuprinsul său, și anume Eccleziastul și Cântarea Cântărilor. Una deplânge ”nestatornicia lucrurilor pământești”, cealaltă cântă ”iubirea profană” dintre doi păstori și nu găsește că ”săruturile gurii” lui, sau ale ei sunt de rușine, dimpotrivă. Și mi-am imaginat cum cele două cărți și-ar găsi locul potrivit pe peretele ciocolateriei: ar fi la ele acasă.

Un profet deghizat în rege

O carte care mi-a trecut demult prin mână, se numea ”Despre mitologia și filozofia Bibliei”, scrisă de un oarecare M. S. Belenki (niciodată n-am știut de unde vin M. și S., iar acum, că nu mai găsesc cartea în bibliotecă, nu știu dacă mai am vreo șansă să aflu), spunea despre Eccleziast că ar fi fost impusă de rabinul Yonahan ben Zakkai într-un Consiliu de rabini și talmudiști care încercau să construiască corpul cărților a ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament, sub motivația că Eccleziastul era Solomon, fiul lui David și împărat al Ierusalimului. Nu a durat foarte mult până când exegeții textului au început să conteste ideea că Solomon ar putea fi autorul textului, pentru că un monarh nu ar avea de ce să deplângă soarta supușilor săi, a ”celor apăsați” pe care ”nu era care să-i mângâie, iar în mâna celor silnici toată asuprirea”, fără a-și recunoaște ca arbitrară domnia sa.

Deșertăciunea deșertăciunilor este viața pe care omul o trăiește

Avem, așadar, de-a face cu o poveste simbolică, cu un profet deghizat în monarh ce vorbește prin textul pe care l-a scris în parabole celor care-l vor citi peste timpuri, despre ”deșertăciunea deșertăciunilor” care este viața pe care omul o trăiește, și ”ce folos are (…) din toată truda lui (…)?” Trebuie să recunoaștem, exercițiul Eccleziastului este plin de înțelepciune, așadar atribuirea textului împăratului Solomon nu face decât să-i recunoască încă de la început marca gândirii drepte și înțelepte.

Povestea e uneori singura cale de a rosti un adevăr

Făcând analiza vorbitului în parabole la Iisus, Andrei Pleșu ne învață că acest tip de transmitere a mesajului este aproape singura cale posibilă pentru oamenii care vor și încearcă să înțeleagă mesajul divin: ”Se vorbește despre ce nu știm, în termenii a ceea ce știm.” (ibidem) Cum să înțeleagă omul atunci mesajul acesta plin de înțelepciune, dar amar ca un leac greu de înghițit, dacă nu ar fi fost de la început atribuit lui Solomon, pentru ca leacul să poată fi înghițit și parabola percepută de start și apoi tratată ca atare, căci: ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire sub cer.”

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii s-a schimbat

Dar tot Eccleziastul este cel care face trecerea către textul următor, al Cântării Cântărilor, cu îndemnul de a cântări potrivit și înțelept absolut toate aspectele vieții: ”Cine este ca înțeleptul și cine poate să știe ca el tâlcuirea lucrurilor? Înțelepciunea unui om îi luminează fața și asprimea feței lui se schimbă.” Căci viața nu este doar un prilej de plângere, ci și de bucurie. Și dragostea față de Dumnezeu nu tăgăduiește dragostea oamenilor și nici nu o invidiază, ba chiar dimpotrivă, îi este încununare!

Ridicând ochii de la peretele cu cărți spre tavan, perspectiva lumii în care-mi savuram delicioasa băutură (dulce și picantă ca o viață bună, completă), închisă între pereții unei ciocolaterii sibiene, s-a schimbat și ea: aveam în fața ochilor un tavan cu cadouri. Iată, mi-am spus, ce ne așteaptă dacă ne schimbăm privirea de la orizontala cotidiană și comodă, la verticala care ne impune să îndrăznim.

”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești!”

Cântarea Cântărilor este probabil cel mai comentat text al Bibliei, pentru că i-a intrigat pe mulți cu aparenta sa frivolitate. Este ca o acadea, ca un platou cu fructe pe o masă încărcată, ca o apă rece, proaspătă și ușor acidulată într-o zi dogoritoare. Și cu toate acestea, la fel ca și Eccleziastul, textul Cântării Cântărilor este considerat unul din textele sapiențiale, este unul din cele cinci suluri citite de evrei la marile lor sărbători; în particular pe acesta îl citesc chiar de Paștele Evreiesc (Pesah), care celebrează ieșirea din Egipt.

După leacul amar al Eccleziastului (care, apropo, se citește de către evrei la Sukkot, Sărbătoarea Corturilor), cum anume poți să percepi un text în care citești: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea! Cât de frumoasă ești! (…) Cât de frumos ești, dragul meu! Și cât de drăgălaș ești tu!” Eu nu am altă imagine în minte acum decât acel tavan cu cadouri! Dar, să nu uităm, verticala este accesibilă doar înțelepților, căror li se ”luminează fața și asprimea feței (…) se schimbă”, pentru a putea gusta cum se cuvine din darul vieții.

Iar dacă nu credem că este așa, textul ne avertizează către final: ”Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer.” În iubire suntem mereu la un pas de deșertăciune; tavanul cu cadouri poate rămâne mereu doar o imagine la o distanță infinită, dacă nu luăm aminte cum se cuvine la peretele cu cărți de alături.

Cum se deschide cerul

Și dacă parabola nu vi se pare la locul ei aici, luați aminte că și Iisus a vorbit în parabole, chiar dacă a stârnit mirarea ucenicilor săi. Pentru că: ”Sensul istoriei și al universului creat nu poate fi obiect de cunoaștere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula reală a acestui ′credit′ este ′Împărăția lui Dumnezeu′ și orientarea constantă spre ea.” (Andrei Pleșu, ibidem)

Ne-am ridicat, am plătit și am ieșit din ciocolaterie în aerul ceva mai răcoros al serii. Lapovița se oprise, iar veselia era în toi în Piața Mare, în Târgul de Crăciun. Lângă Pomul de Crăciun o trupă de suflători cânta colinde. Am pornit într-acolo, însoțiți de aroma scorțișoarei și aburii vinului fiert. Se interpreta la acel moment, ”Silent Night, Holy Night”. Cerul deasupra noastră era plin de cadouri.

[1] Martin Buber, citat în ”Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” – Andrei Pleșu; Ed. Humanitas, 2017

Unde se pot întâlni arta și agricultura? Andra Barbu are un răspuns foarte personal la această întrebare. Andra îmbină armonios cele două domenii și le-a dat întâlnire pe câmpul antreprenorial. Fie că este pe teren inspectând plantațiile, fie în atelier lucrând pentru o haină personalizată, calitatea este etalonul ei principal.

Lucrurile bune se învață din timp

Andra are o legătură specială cu natura de când se știe. Nu poate uita drumețiile cu bunicul care o lua cu el pe câmp și îi arăta cum cresc plantele. “Îmi aduc și acum aminte cum mergeam la câmp și bunicul îmi povestea într-un stil aparte despre ceea ce reprezintă agricultura. Pentru el nu era pur și simplu o muncă, vedeam câtă pasiune pune în ceea ce face și respectul lui față de natură. Așa că de mică am zis că vreau să lucrez în natură, iar ulterior m-am axat pe horticultură“, a spus Andra Barbu.

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani”

Un business de familie, asta aveau în minte părinții Andrei când au pus bazele S.C. IANCOM.  Când a crescut, Andra a început să-și asume mici sarcini la firmă.

“Am început să muncesc la businessul părinților de când aveam treisprezece ani. Atunci, de la an la an am început să am un grad de implicare din ce în ce mai mare. Cred cu tărie că agricultura va avea mereu succes,  pentru că indiferent de contex oamenii își vor direcționa o bună parte din venituri către achiziționarea de alimente produse natural. Nimic nu e greu dacă faci acel lucru cu plăcere, însă agricultura necesită timp și efort. Acum mă ocup de partea administrativă, stocuri, intrările și ieșirile de marfă din magazie, am în grijă contractele de arendă, verific mașinile și tirurile cu marfă”, a zis Andra Barbu pentru Matricea Românească.

Arta de a aduce frumosul dincolo de șevalet

Pasiunea pentru natură părea să se îmbine perfect cu cea pentru desen. Încă din copilărie avea înclinații artistice, iar pe parcurs a văzut aici o oportunitate în a-și deschide propriul business. Și așa a apărut Jeans_Art. “Pictam și desenam pe pânză de mult timp, iar chestia cu hainele a venit ca o necesitate. Căutam o pereche de blugi, dar doream să fie personalizați. Am căutat pe piață, dar nu se prea găseau. Atunci am zis să cumpăr vopsea textilă și să încerc să creez propriile mele haine. Pentru început am făcut o pereche de blugi, iar când oamenii i-au văzut, mă întrebau de unde i-am cumpărat, de aici a pornit totul“, își amintește Andra.

“Haina trebuie să fie o proiecție a personalității, astăzi toți încearcă să imite vestimentația marilor vedete, chiar dacă nu-i caracterizează”

În acest mod, lucrurile care nu mai aveau strălucire au început ușor, ușor să și-o recapete. Andra nu s-a rezumat doar la blugi, iar ulterior a început să personalizeze jachete, ghiozdane, șepci, pantofi, etc. “Fiecare comandă este o provocare, am clienți care vin pur și simplu și spun că doresc un articol personalizat, dar nu știu exact cum să arate. Atunci începe o muncă de cunoaștere a clientului pentru că eu consider că ceea ce porți trebuie să reflecte personalitatea acelei persoane, și atunci îi pun o groază de întrebări. Am avut comenzi atât din București cât și din Teleorman, iar livrarea o fac personal atunci când îmi permite programul“, a povestit Andra Barbu.

Modul de implementare face diferența

Ca tânăr antreprenor în România, te confrunți cu multe neajunsuri. Începând cu finanțarea și ajungând la mâna de lucru, să pornești un business este o adevărată încercare. “Mie mi-a plăcut să risc, consideră că și din eșecuri ai ce învăța. Când dezvolți un business trebuie să te gândești cu ce poți veni nou, cum poți inova. Chiar dacă ideea ta a mai fost pusă în aplicare, modul cum o implementezi tu o face unică, și prin asta poți face diferența. Trebuie să fii dispus la multe ore de muncă, spre exemplu eu stau minim trei ore pentru un desen basic și merg până la 6-7 ore pentru o comandă mai complexă. Desigur timpul variază în funcție de dimensiunea desenului, complexitatea lui, numărul de straturi care trebuie aplicate”, apreciază Andra Barbu.

“Dacă vrei să obții profit cu orice preț înseamnă că ești pe drumul greșit”

Pe finalul discuției am fost curios ce sfaturi i-ar da Andra unui tânăr care are o pasiune pe care vrea să o transforme în business, dar și ce planuri are pe viitor. “Depinde de business și de modul cum se pliază pe personalitatea lui.

Dacă un tânăr care vrea să facă pasul în zona antreprenorială simte că lucrul acesta îl va face fericit, că se va trezi în fiecare dimineață și va pleca la muncă zâmbind, atunci să nu ezite. Însă atenție, dacă vrei profit cu orice preț atunci ești pe un drum greșit! Cât despre viitoare proiecte, vreau să înființez o plantație de nuci, alune și migdale, vreau să aduc pe piață produse cât mai sănătoase. Voi merge în paralel și cu Jeans_Art și planific o extindere. Împreună cu mama ne-am propus să producem propria linie de haine pe care să le pictăm“, a conchis Andra Barbu.

161 de ani de la unirea dintre Moldova și Țara Românească. Antiunioniștii vremii o numeau ”o crimă”. Privind în istorie, Unirea aceasta a fost unul dintre momentele mari, una dintre străfulgerările istoriei. Privirea retrospectivă descoperă trei lecții care trebuie aprofundate.

Lecția identității: România este o țară a sintezelor, în care alăturările creează avantaje, iar asocierile progres. Ambiția noastră în istorie n-a fost niciodată aceea de a identifica filonul de român pur-sânge. Reușita noastră din acest punct de vedere este că, deși așezați la întretăiere de drumuri militare și comerciale, de interese și de culturi, acolo unde tot ce nu e bine fixat se alterează, am reușit să convertim pozitiv influențele, împrumuturile. 

Marea provocare de azi: intersecțiile culturale sunt mai mari și mai influente în timpul nostru decât niciodată, iar la această presiune n-avem alternativă. Soluția în fața acestei situații este previzibilă și simplă: memoria. Când ai memorie bună, când știi cine ești și cine sunt cei de dinaintea ta, orice nouă întâlnire cu cineva diferit nu te destabilizează, ci te îmbogățește. În fața spaimei că ne vom dizolva în oceanul multiculturalismului planetar, mintea lucidă și conștiința trează știe ce e de făcut: să ne amintim cine am fost și cine suntem. E important însă să ne amintim exact ce și cum a fost, nu să transformăm istoria într-un câmp inform de fapte reinterpretabile azi după modele momentului.

Lecția oamenilor-cheie: Lascăr Rosetti, omul care a închis ușa încăperii în care boierii moldoveni discutau pe cine să pună domnitor. Înarmat cu un pistol cu care amenințat că se împușcă dacă mai încearcă cineva să plece din sală înainte de a lua necesara decizie, Rosetti a creat în 3 ianuarie 1859 exact cadrul de presiune de care era nevoie pentru o alegere inspirată. Boierii erau înțepeniți în linia intereselor partidelor formale și informale din care proveneau. Gestul lui Lascăr Rosetti i-a făcut să înțeleagă dramatismul  momentului, iar atunci când Neculai Pisoțchi a rostit pe neașteptate numele lui Cuza, au înțeles cu toții că aceasta putea fi soluția. La momentul potrivit, un om hotărât poate schimba istoria unei națiuni doar printr-un gest.

Lecția unității. Am învățat la timp că unirea aduce puterea, că dezbinarea noastră este contextul în care neprietenii noștri sunt fericiți. Din fericire, știm cât de puternică este solidaritatea românilor în ceasurile grele și amare. Dar știm și că, atunci când nu-i nicio amenințare externă  la orizont, românii sunt mereu supărați pe țara lor și pe poporul lor. Aici e nevoie de mai multă unitate, la firul ierbii, la nivelul relațiilor directe între români. Poate că n-ar fi rău să lecturăm cu mai multă înțelepciune toate îndemnurile la polarizare, care subliniază diferențele și adâncesc fisurile dintre noi. Este o lecție care trebuie învățată.

foto deschidere: Theodor Aman, Unirea Principatelor

Sabina Tănasă și-a dorit de mic copil să devină om de afaceri. Prima experiență  antreprenorială a fost o joacă de copii. Era în clasa I și cumpăra pixuri roz cu sclipici dintr-un anumit loc și le vindea colegilor de la școală. De la fetița cu pixuri, Sabina a ajuns acum o femeie de succes care patronează o afacere pe val, Viva Coco. Descoperiți povestea tinerei din Iași îndrăgostită de aromele și texturile Extremului Orient.

O ideea venită de pe străduțele Indiei

După terminarea facultății Sabina Tănasă a ajuns să lucreze în zona turismului medical. Când era într-o deplasare în interes de serviciu tocmai în India, Sabina a descoperit pe străduțele orașului un localnic care producea un ulei de cocos total diferit față de ceea ce folosea în România. “Mi s-a părut foarte interesant și am început să exploatez mai mult terenul, să văd de ce este diferit față de ceea ce aveam pe piața din România, de ce are altă textură, alt gust“, a spus Sabina Tănasă.

 “La uleiul de cocos trebuie să fim atenți la cantitatea de acid lauric care ar trebui să fie cuprinsă între 45% și 53%”

Foarte mulți prieteni cărora Sabina le cumpărase cadouri erau încântați de proprietățile uleiului de cocos. Atunci i-a venit ideea: să creeze propriul ulei de cocos. Iar în scurt timp și-a deschis un magazin on line.

Beneficiile neștiute ale uleiului de cocos

Nu multă lume știe în ce constau calitățile uleiului de cocos, așa că am rugat-o pe Sabina să ne detalieze. “Pe partea de alimentație, uleiul de cocos atât în Asia cât și în Africa este produs de bază. Din cocos se pot face mai multe produse, de la zahăr de cocos, făină de cocos, lapte de cocos, ulei de cocos, deci fructul are multiple întrebuințări. Pe partea de sănătate este dovedit științific că cei care consumă ulei de cocos cum ar fi cei din Asia și Africa au un risc de boli cardiovasculare mult mai redus comparativ cu europenii care consumă ulei de floarea soarelui sau ulei de palmier. Uleiul de cocos, deși este o grăsime, este una sănătoasă, care nu se depune pe ficat, ci se transformă în energie din momentul în care este consumat. Apoi asupra pielii, uleiul de cocos hidratează foarte mult și are proprietăți antimicrobiene. El se remarcă în comparație cu oricare alt ulei de pe piață prin conținutul de acid lauric. Uleiul de cocos este singurul care deține în compoziția sa acest acid care se mai găsește în laptele matern”, spune cu precizie Sabina Tănasă.

“Din punctul meu de vedere antreprenorul muncește mai mult și pune osul la treabă”

Ca și în cazul altorr uleiuri, și cel de cocos este adesea falsificat și vândut la prețuri mici. ”Oamenii ar trebui să citească eticheta. Prețul reflectă foarte mult calitatea produsului. Nu putem achiziționa un ulei de cocos de calitate la 10 lei litrul. La uleiul de cocos trebuie să fim atenți la cantitatea de acid lauric, care ar trebui să fie cuprinsă între 45 și 53%. Noi avem  51,3%, iar din păcate media produselor ieftne de pe piață este undeva sub 40%“.

Cum e să fii femeie antreprenor

Am fost curios să aflu ce dificultăți a întâmpinat Sabina de când a pășit în zona antreprenorială. “Lucrând cu foarte multe țări unde intervenea bariera religioasă, a fost destul de delicat, și aici mă refer la țările musulmane. A trebuit să depun un efort suplimentar și să demonstrez că, în ciuda faptului că sunt femeie, pot să lucrez”, povestește Sabina.

Cât despre programul de lucru, e ușor de înțeles că zilele Sabinei sunt diferite de cele ale unui antreprenor obișnuit. Diferențele provin din diferențele semnificative de fus orar între România și țările cu care lucrează Sabina. ”A fost o perioadă în care începeam programul la ora 6.00 dimineața. Acum încep la 4.00-5.00, pentru că lucrez cu țări precum India sau China. După ce termin cu ele mă apuc de programul din țară, iar aici nu termin la ora 17.00, de multe ori stau până la miezul nopții.“

Sfaturi de la o femeie de succes

În final am rugat-o pe Sabina să se gândească ce sfaturi i-ar da unui tânăr care dorește să devină antreprenor. “Să țină minte că nu o să reușească cu un business dacă își propune să realizeze doar profit. Da, poți obține un profit rapid pe termen scurt, dar dacă vrei să reușești, din punctul meu de vedere trebuie să te gândești pe termen lung. Iar cel care îți poate oferi validarea este clientul. Provocarea este să îți menții spectrul de clienți și să încerci cu timpul să-l lărgești. Dacă îl lărgești, dar nu-l menții, degeaba te extinzi. Este bine să fii ordonat, să reinvestești și să încerci să îți lărgești aria, pentru că un produs poate să meargă azi, iar mâine să stagneze“, a conchis Sabina Tănasă.

Vlad își aduce aminte cu nostalgie de copilărie și de serile în care ieșea cu prietenii la fotbal: viața era simplă pe atunci. Tatăl l-a învățat de mic să nu fugă de responsabilități și să nu fie indiferent la nevoile celor care sunt în suferință. Nu este un bancher, nu este om politic, ci este un om cu inimă care a decis să nu închidă ochii la necazurile celor din jur. Matricea Românească vă spune povestea lui Vlad Plăcintă, președintele Asociației “Salvează o inimă”, care în șapte ani de zile a luptat pentru mai bine de 350 de copii diagnosticați cu cancer și cu alte afecțiuni.

A rezolvat primele cazuri cu ajutorul unui blog

Vlad Plăcintă locuiește în satul Boscoteni din județul Botoșani. Puteți s-o căutați pe hartă, dar nu va fi ușor s-o găsiți. Cu destul de mulți ani în urmă, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Vlad ieșea de la Liturghie. ”La poarta mănăstirii era o familie din Botoșani care împărțea flyere alb-negru în care era prezentată situația propriului copil diagnosticat cu tetraparează spastică. Eu aveam atunci un blog de credință ortodoxă, Botoșăneanul Ortodox, prin care veneam în întâmpinarea cititorilor cu o pagină dedicată apelurilor umanitare. Când am ajuns acasă i-am contactat pe acești oameni și m-am oferit să îi sprijin și eu cu un articol pe blog, iar de aici a început totul”, a mărturisit Vlad Plăcintă.      

„Mulți mi-au mărturisit că printr-o simplă donație se simt mai împliniți sufletește și se bucură alături de noi”

Organizarea primei acțiuni și platforma de donații

Ca să aibă o formă juridică de funcționare, Vlad și familia sa au înființat o asociație. Pe data de 12.12.2012 avea deja actele în mână și un plan bine stabilit pentru anul care venea. “Prima acțiune după deschiderea asociației a fost un concert caritabil de muzică bizantină. Îmi amintesc cum înaintea evenimentului am parcurs Suceava de la un capăt la altul, pe jos, împărțind invitații. Am reușit să strângem atunci 3000 lei pentru o fetiță din Craiova diagnosticată cu retinopatie de prematuritate gradul 4. După acest eveniment am mai realizat multe alte concerte de colinde și pentru alți copii. Planul nostru era să organizăm 4-5 evenimente caritabile pe an și să mobilizăm cât mai multă lume să sprijine familiile greu încercate“, povestește Vlad Plăcintă pentru Matricea Românească.

“În cei 7 ani de activitate am strâns peste 8.000.000 de euro, iar numărul persoanelor sprijinite financiar depășește 350”

În 2014 exact de ziua lui de naștere a descoperit din întâmplare o platformă de donații online din SUA. “Ideea lor de a oferi transparență și modul de a lucra mi s-au părut geniale, iar a doua zi am început să caut o firmă de web design care să îmi realizeze o asemenea platformă de donații. După lungi căutări am găsit pagina web a programatorului Marius Bucur care s-a  oferit să implementeze sistemul de plată cu cardul și PayPal gratuit, iar de atunci ne sprijină și în ziua de astăzi cu programe de fundraising în cadrul companiei la care lucrează“, a zis Vlad Plăcintă.

Transparența în relația cu donatorul este vitală

Astăzi sunt multe asociații care strâng bani pentru diverse cazuri, însă încrederea donatorilor este greu de câștigat. Mulți donează pentru un caz o anumită sumă, dar ce se întâmplă ulterior  cu acei bani rămâne de cele mai multe ori un mister. L-am întrebat pe Vlad Plăcintă cum se raportează Asociația “Salvează o inimă” la dialogul cu donatorii. ”Încrederea donatorilor se câștigă în timp și cu foarte multă răbdare, dar mai ales prin transparență. În cadrul platformei de donații online www.salveazaoinima.ro, se vede în timp real suma strânsă, suma necesară, update cu evoluția cazurilor pentru care s-a donat și, mai ales, publicăm și ordinele de plată efectuate către clinici din țară sau străinătate“.

“În primul mă motivează bucuria copiilor și părinților atunci când totul iese conform planului”

Sunt însă cazuri în care banii nu pot salva viața unui copil. Chiar dacă suma pentru operație se adună, trupurile firave cedează în urma curelor de citostatice. E greu, atât pentru părinți cât și pentru Vlad, să vadă cum un copil devine înger atât de devreme. ”Sunt zile în care nu sunt bun de nimic, iar de multe ori am vrut să renunț, dar mă sprijină moral familia, părintele duhovnic și cărțile de credință ortodoxă. Cel mai greu îmi este când mă gândesc la părinții care rămân cu o durere în suflet greu de imaginat. Îmi amintesc de Teodora Stamate, fiică de preot, care la vârsta de 14 ani a fost diagnosticată cu cancer osos. M-a impresionat profund lupta ei atât cu durerea trupească, pentru că și medicii din Austria au rămas impresionați cum de rezistă, dar mai ales lupta ei spirituală“, spune Vlad.

Motivația de a o lua mereu de la capăt

În ciuda momentelor dificile, Dumnezeu picură har și bucurie atunci când nici nu te aștepți. Nu rare sunt momentele când Vlad este sunat de familii fericite, atunci când copilul lor iese  cu bine din operație, sau când în urma tratamentului tumorile canceroase au dispărut.

Am fost curios să aflu ce îl motivează pe Vlad să lupte pentru aceste vieți. “În primul mă motivează bucuria copiilor și a părinților atunci când totul iese conform planului. Dar mă motivează foarte mult și bucuria celor care ajută prin intermediul Asociației Salvează o inimă. Mulți mi-au mărturisit că printr-o simplă donație se simt mai împliniți sufletește și se bucură alături de noi”.

“Tata ne învăța ca tot ce avem noi să împărțim frățește cu cei care nu au posibilități sau măcar să îi sprijinim moral”

În cei șapte ani de activitate, Asociația ”Salvează o inimă” a reușit să aducă bucurie și speranță în mai bine de 350 de inimi. “Până în prezent am realizat peste 8.000.000 de euro în încasări, peste 350 de cazuri sprijinite financiar, am donat aparatură medicală pentru spitale de pediatrie din Romania: Timișoara, Hârlău și Botoșani. Am sprijinit financiar ridicarea Așezământului social-educațional „Sfântul Efrem cel Nou” din Oneaga, județul Botoșani. Ne dorim foarte mult să promovăm la nivel național cât și internațional platforma de donații online ca să putem sprijini cât mai mulți copii. Vrem  să ducem la bun sfârșit construirea Așezământului Sfântul Efrem cel Nou din Localitatea Oneaga și nu în ultimul rând să dăruim cât mai multe lacrimi de bucurie celor greu încercați și să avem puterea de a merge mai departe, cu mila Lui Dumnezeu”.

Pustnicii din Patericul Egiptean pot fi life coachi de succes pentru omul de azi. Nu credeți că e posibil? Iată câteva fragmente repovestite și câteva citate care vă pot schimba părerea.

Patericul Egiptean este o colecție de relatări biografice și fraze pline de înțelepciune ale pustnicilor și călugărilor din zona deșertică a Egiptului de Nord-Vest, din perioada de dezvoltare a monahismului cu o amprentă ascetică puternică, adică jumătatea secolului al IV-lea. Patericul este unul dintre cele mai influente texte ale creștinismului ortodox: pentru mulți monahi, el este reperul principal al vieții ascetice originale.

Despre cum să-ți dozezi efortul fizic într-o zi de lucru:

Avva (=părintele) Arsenie i-a făcut odată o invitație Avvei Alexandru: ”Astăzi, după ce termini de tăiat ramurile pe care le ai de tăiat, vino să mănânci cu mine. Iar dacă se întâmplă să ai oaspeți, atunci să rămâi să mănânci cu ei”. Arsenie voia deci să respecte legea ospitalității: Avva Alexandru va fi oaspetele său, cu excepția situației în care Alexandru însuși ar fi avut musafiri neanunțați.

Avva Alexandru s-a apucat de tăiat ramurile din care urma apoi să fabrice coșuri împletite. Aceasta era în deșertul egiptean singura soluție a pustnicilor pentru a-și asigura un venit pentru subzistență: împleteau coșuri din ramuri, apoi le vindeau în oraș. Când s-a făcut ora mesei, Avva Alexandru nu avea musafiri, deci ar fi putut merge la Avva Arsenie, așa cum fusese invitat. Numai că s-a gândit: ”Arsenie mi-a spus ca mai întâi să termin, apoi să mă duc. Dar eu n-am terminat de tăiat toate ramurile pentru astăzi.” 

Părinții deșertului erau foarte atenți să respecte principiul ascultării: fiecare sarcină primită de la un părinte sau duhovnic trebuia respectată întocmai. Așa că Avva Alexandru n-a plecat spre chilia Părintelui Arsenie decât după ce a terminat de tăiat toate ramurile. Când a ajuns acolo, Arsenie îi spune: ”Acum ai venit? Ora mesei a trecut de mult, eu credeam că ai oaspeți și de asta n-ai venit, așa că am mâncat deja.” Avva Alexandru îi explică: ”Părinte, mi-ai spus să vin după ce termin lucrul, așa că te-am ascultat!”. Avva Arsenie îl privește și-i spune: ”Ai grijă, postul tău din zilele de lucru trebuie încheiat mai repede, încât și pravila să ți-o faci, și apa să ți-o bei! Altfel, iute se va îmbolnăvi trupul tău.”

Despre cuvânt și vorbire:

• Avva Isidor Pelusiotul: ”Viața fără cuvânt e mai prețioasă decât cuvântul fără viață.”
• Avva Hierax: ”Dacă ți-e foame, mănâncă, dacă ți-e sete, bea. Dar numai nu vorbi pe nimeni de rău.”

Trei însușiri fundamentale pentru o viață de calitate:

• Avva Pimen: ”Paza (=vigilența), atenția la tine însuți (=introspecția) și discernământul sunt cele trei virtuți călăuzitoare ale sufletului.”

Despre răbdare și insistență în negociere și despre câștigarea bunăvoinței:

Insistența este răspunsul potrivit în fața unui refuz, fie el și categoric sau chiar jignitor. Înainte de a fi calități ale specialiștilor în vânzări, statornicia și chiar încăpățânarea se dovedesc a fi însușiri ale oamenilor spirituali. Calităților duhovnicești li se adaugă de obicei și un dar material, ca semn al respectului.

Avva Pimen și ucenicii săi s-au mutat din Sketis (astăzi, Wadi El Natrun) într-o altă parte a deșertului din nord-vestul Egiptului. În zona aceasta exista deja un pustnic renumit și căutat de oameni, prețuit fiind pentru calitățile sale sufletești și pentru credința sa. Dar oamenii, atrași de faima părintelui nou-venit, l-au părăsit pe bătrânul pustnic și au început tot mai mult să-l caute pe Pimen. Bătrânul a fost atunci doborât de invidie, iar din acest motiv a început să-l vorbească de rău pe Avva Pimen. Când a aflat despre asta, Pimen le-a spus ucenicilor: ”Pregătiți câteva gustări, luați o ulcică de vin și haideți să mergem să-l împăcăm pe bătrân.”

Au luat gustările și au plecat. Când au ajuns la poarta bătrânului, ucenicul acestuia i-a întrebat: ”Cine sunteți?” Ei au răspuns: ”Spune-i bătrânului că Pimen vrea să primească binecuvântare de la el.” Ucenicul a mers înăuntru, dar s-a întors în scurt timp cu un refuz scurt: ”Bătrânul n-are timp pentru voi”. Avva Pimen i-a replicat: ”Spune-i bătrânului că noi nu plecăm de aici până nu primim binecuvântarea lui!” Și au rămas cu toții la poartă, în tăcere deplină, sub soarele arzător al deșertului.

Bătrânul pustnic a văzut insistența și răbdarea lor. Iar efortul lor de a sta în soarele puternic în ciuda faptului că fuseseră refuzați și alungați l-a făcut să înțeleagă că dorința lor era una sinceră și puternică. I-a primit în chilie, le-a primit darurile și le-au mâncat împreună. La despărțire, le-a spus: ”Calitățile pe care le-am văzut cu ochii mei la voi întrec de o sută de ori ce am auzit pe alții spunând despre voi”.

Când era mic, Ștefan dorea să devină preot, așa a ajuns să studieze la seminarul din Giurgiu, iar ulterior la facultatea de teologie din București. Și-a schimbat planurile pe parcurs, cel puțin temporar, iar acum conduce un business de succes în domeniul agricol. A fost însă un drum presărat cu multe experiențe. Din toate a fost câte ceva de învățat.

A vrut să devină preot, dar s-a angajat la o firmă de sandwichuri

Ștefan își aduce aminte cu nostalgie de zilele în care mergea dis de dimineață la casa preotului din sat pentru a-l ajuta să ajungă la biserică. Avea doar șapte ani, iar ulterior și-a luat în serios rolul, și a zis că el va deveni preot. A  urmat studiile necesare, dar după terminarea facultății a decis că trebuie să dea curs unei noi provocări: s-a angajat într-o firmă care făcea sandwichuri.“ A fost primul pas într-un domeniu pe care nu îl știam, nu aveam ncio legătură cu el. La început m-am ocupat de plăți și de achiziții, ulterior am început să am și alte sarcini. Am plecat de la un simplu sandwich, iar în final am înregistrat vânzări în valoare de un milion de euro“, a spus Ștefan Tulea pentru Matricea Românească.

“Eu îmi doream să fiu preot, nu mă gândeam să fac altceva”

Tatăl său pornise o afacere în domeniul agricol și spera că fiul său se va alătura din mers. Nu a fost chiar așa, pentru că tânărul Ștefan era ocupat cu viața din București, iar perspectivele de aici erau mult mai ofertante decât un business la început de drum într-o zonă rurală. “Într-o zi tata a fost nevoit să se opereze, iar eu a trebuit să rămân în locul lui cu toate pe cap: camioane, combină, trebuia să mă ocup de avizare, de recoltare, nici nu știam cum se fac toate astea“, a spus Ștefan Tulea.

Provizorat fastuos

După doi ani de zile petrecuți în domeniul vânzărilor a decis că trebuie să se reinventeze. Tatăl său își revenise complet, iar Ștefan a început studiile de master și s-a angajat la o casă de modă. “Nu eram țintuit într-un birou, mă deplasam la clienții care doreau anumite produse ale acestei case de modă și le prezentam oferta. Țin minte că trebuia să conduc Bentleyul șefului pentru a o aduce de la aeroport pe modelul rus Irina Shayk care la acel moment era prietena lui Cristiano Ronaldo“, povestește Ștefan.

“Consider că nu eu am ales agricultura, ea m-a ales pe mine”

Cu toate acestea Ștefan a decis să se retragă din lumea plină de glamour a caselor de modă și să se alăture tatălui său în agricultură. “Mi-am dat seama că businessul cu agricultura era special gândit de tata ca o afacere de familie. Când i-am spus tatei că mă alătur lui a fost tare bucuros. Nu a fost însă ușor, țin minte că în 2002 am avut un an secetos, iar banii pe care îi aveam erau numai din împrumuturi“,a zis Ștefan Tulea.

De la pasiune la succes nu este decât un pas

Din experiența acumulată, Ștefan a înțeles că mediul antreprenorial este unul eminamente concurențial, și a început să-și canalizeze toate abilitățile pentru a crește afacerea. Așa a început să caute contracte rentabile, să vadă profilul furnizorilor cu care lucraseră, să obțină utilaje performate și combustibil, să lucreze la obținereau unui climat de stabilitate. “Trebuie să îți placă foarte mult ceea ce faci, doar așa nu vei obosi muncind. Când îți place foarte mult ceea ce faci, vei face lucruri bune care îți vor aduce profit. Consider că nu eu am ales agricultura, ci ea m-a ales pe mine“.

“O afacere de succes este atunci când îi vezi pe oamenii de lângă tine evoluând”

La finalul convorbirii noastre, l-am întrebat pe Ștefan ce reprezintă succesul în business pentru un tânăr. “Eu cred că o afacere de succes este atunci când îi vezi pe oamenii de lângă tine evoluând. Când mi-am văzut angajații că și-au schimbat mașina, sau că și-au construit o casă, deci când vezi că și alții participă la reușita ta, atunci putem vorbi de un business de succes“, a încheiat Ștefan Tulea.

Ultima lună de școală înainte de vacanța de iarnă a fost pe departe și cea mai încărcată: plină până la refuz cu deplasări, finalizări de proiecte, prezentări în plen, pregătiri pentru examene și îndepliniri ale îndatoririlor de membru al campusului.

Pentru cursul de Relații Internaționale și cel de Comparativă Politică, studenții aduceau tema zilei în clasă, printr-o prezentare de 30-40 de minute urmată de o discuție deschisă cu toți cei 70 de participanți.

Fiecare grup format din 4-5 studenți s-a pregătit o lună, cumulând 10-15 ore de muncă individuală plus ședințe de echipă și repetiții pentru întâlnirea cu profesorul coordonator căruia i-a prezentat viziunea despre temă.

Ziua expunerii este plină de emoții: ne întâlnim cu 30 de minute înainte să înceapă totul, ne asigurăm că știm nu numai discursurile individuale, ci și structura totală a prezentării, planurile în caz de urgență, activitățile prin care animăm publicul și studiile de caz pe care urmează să le discutăm. Deși din afară totul pare pus la punct, știm că există mereu posibilitatea să scape ceva.

Pentru fiecare dintre noi momentul în care vorbim este dificil, însă sprijinul pe care îl avem unul pentru celălalt ne ajută să performăm la cotele cele mai înalte. La sfârșitul prezentării și al discuțiilor, primim din partea colegilor recomandări legate de structura și materialul lecției și de abilitatea noastră de a prezenta și a păstra publicul atent. Profesorul anunță finalizarea orei și ne cheamă pentru cel mai detaliat feedback pe care l-am văzut în 12 ani de școală: 4-5 foi cu sugestii și remarci pentru noi atât ca grup, cât și ca indivizi, bazându-se pe tot ce am făcut bine și sugerând ce ar fi de îmbunătățit. Este cu totul fascinant să vedem câtă atenție și interes are îndrumătorul pentru noi (și pentru toate celelalte 13 grupuri). Ne felicită, iar noi răsuflăm ușurați.

Tinerii de alături / “Kids next door”

Chiar și după aproape 5 luni petrecute în Bremen, campusul JUB nu s-a oprit din a-mi prezenta oameni extraordinari și absolut fascinanți, care mi-au devenit foarte repede prieteni.

M. este o tânără care animă orice spațiu în care pătrunde și are ceva interesant de spus în absolut orice moment. Deși familia ei este din Rusia, ea s-a născut și a copilărit în Japonia, iar asta i-a oferit de mică o rară perspectivă globală asupra lumii. Ne asemănăm fiind amândoi fini observatori ai dinamicii din campus și ai comportamentului oamenilor ce vin din toate colțurile lumii. Povestim mereu despre ce am mai citit, ce ar mai trebui să citim și cum ar trebui tinerii din toată lumea să învețe de fapt.

J. este din Nepal, însă a trăit în Singapore majoritatea vieții sale. Ne-am cunoscut la o cină organizată de familia noastră gazdă ce ne ajută în integrarea în comunitatea din Bremen. J. călătorește mereu și studiază în detaliu management medical; el este probabil una dintre primele persoane care-mi prilejuiește următoarea experiență: pot să o ascult neîntrerupt, fiind absolut fascinat de ideile și concluziile la care ajunge.

N. este un tânăr retras și tăcut din Thailanda pe care l-am cunoscut lucrând la un proiect pentru cursul de Relații Internaționale. După întâlnirea noastră m-a rugat să-l ajut în compunerea CV-ului său pentru un job de vară; am aflat că N. a luat parte la reclădirea sistemului educațional din țara sa atunci când un eveniment politic a lăsat urme adânci în societate cu ceva ani în urmă. Am realizat că N. știa de zece ori mai multe lucruri despre țara lui decât știam eu despre a mea; înțelegea în profunzime problemele politice, economice și sociale, mentalitatea societății și ce trebuia făcut ca să o îmbunătățească. Vorbim foarte des, atât în clasă cât și în afara ei, iar N. a devenit un model pentru ce poate însemna un lider din spatele cortinei, un cap limpede, o persoană fără de care nu poți face o schimbare în bine.

Azi dăm examen

Perioada examenelor a fost una mai dificilă, dar în același timp, foarte interesantă atunci când o analizăm la rece. Cel mai cald aspect înainte de sesiune a fost că oriunde mergeam, existau grupuri de studiu pentru diferite materii iar invitația ”hai să lucrăm împreună” era peste tot. Examenele nu au fost un prilej de separare, ci de apropiere și împrietenire. Totuși în zilele de examene totul a devenit brusc mult mai închistat și tăcut, iar campusul ce cu trei zile înainte vuia  de oameni și viață, acum părea oprit în timp.

Am fost extrem de plăcut impresionat să văd încurajările profesorilor, asistenților, pedagogilor, tutorilor: înainte de sesiune am primit mesaje în care ni se ridica moralul, în care se sublinia și se reamintea că am muncit cu sârg și că e imposibil să fie altfel decât bine. Cred că dacă nu te-ai pregătit și primești mesajul acesta ceva din tine se scutură automat și te mobilizezi măcar pe ultima sută de metri!

Apoi sunt mulțumirile de la profesori după ce ai predat referatele, lucrările, materialele pentru prezentările orale. Ești apreciat pentru ceea ce ai făcut și ți se recunoaște munca. Mi se pare extraordinar acest lucru. Mi se pare că nu am lucrat în van, doar ca să bifez ceva. Ți se explică de ce vei primi rezultatele peste x zile, ce anume se caută în lucrarea ta și de ce profesorul e hotărât să investească atâta timp în tine. Contezi. Munca ta, gândurile tale contează.

Examenul: dezvăluiri

Este ziua de examen. (Rugăciunea înainte de examen cred că sună la fel în toate limbile, în toate culturile!) Știi că trebuie să mănânci ceva dar ești tot înghețat și nu știi bine ce și cum.

Sala e mare, rece, cu lumini bune. Mă dezmorțesc puțin. Profesorul întâmpină pe fiecare, este fericit că ne vede: ”Bună dimineața, bună dimineața!”. Este încrezător, sau așa lasă să se vadă. La ora anunțată se închid ușile. Subiectele aterizează. Trag aer în piept. Speram că voi ști, așa mi se ”promisese” și văd brusc că știu. Și încep să rezolv grilele și subiectele astfel încât să-l bucur pe cel ce le va citi. Să îi arăt că știu că s-a pregătit mult pentru noi și acum își primește răsplata: eu pregătit.

Mi-a plăcut să mă dezvălui în această sesiune. Profesorii îmi știau numele și mă alegeau ca partener de discuții sau ca subiect în experimente. Însă lucrările ample mi-au dat posibilitatea să mă dezvălui altfel.

Mi-a plăcut să fiu înconjurat de colegi. Mi-au plăcut grupurile de lucru, de susținere, de discuții interminabile și de sentiment că ”sunt aici pentru tine și va ieși bine”.

Unde e casa ta?

Din când în când toți scăpam un ”de-am fi fost acasă, atunci…” și în fiecare colț de lume, ACASĂ, mama, bunica, sora, mătușa, fratele sau tatăl întors de la serviciu, oraș, școală, ar fi băgat un cap pe ușa noastră și ne-am fi simțit îngrijiți. Cu cineva care poartă de grijă.

Au fost cu noi atât de multe persoane sesiunea asta: profesori, asistenți, pedagogi, prieteni, șefi de scară și administratori. Și totuși, uneori am fost mai singuri decât ne-am fi așteptat.

Toate sunt în adormire acum; urmează așteptatul drum spre casă. Pare extraordinar de lung și mai ales surprinzător de liniștit, fără mesaje non-stop sau telefoane târzii. Îmi analizez mișcările: nu mai fug, ci pur și simplu merg. După o lungă perioadă de concentrare pur cognitivă și rațională, iese iar la lumină caracterul meu visător. Sunt eu, cel mirat de aproape orice și curios de viață. Încep să înțeleg cu toată ființa mea perioada ce tocmai a trecut și cât de mult m-a întărit. Sunt altfel pentru ce urmează să vină, pentru scopuri noi, clădite pe altele vechi, pentru oamenii pe care am să-i întâlnesc ca să mă umple și să mă povestească.

Risipit prin lume și lumi, mă leg spre-acasă de casă.

Din interviul cu Dorel Vișan:

• Sunt vinovați acei artiști de azi care nu mai dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.
• Cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.
• Teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului.
• Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume.
• După mine, Eminescu este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

Românii și blestemul împrăștierii prin lume 

Sunteți un mare cunoscător al lui Mihai Eminescu, în a cărui zi de naștere românii celebrează ecourile culturii lor naționale. Cum parcurgeți acest moment festiv?

Noi în mod normal n-ar trebui să avem o zi a culturii românești, ci în fiecare zi să trăim cultura română și valorile acestui neam. Românii sunt un neam binecuvântat, avem un portofoliu imens de creație culturală. Vă aduc însă aminte că Eminescu a intuit că suntem și un neam blestemat. În monologul lui Decebal dintr-una dintre piesele eminesciene neterminate, regele dacilor rostește aceste cuvinte care se răsfrâng asupra neamului românesc: Mergeți, poate că o soartă mult mai bună vă așteaptă în lumea largă / Lăsați părinții și copiii voștri să doarmă duși-n al Daciei pământ / Și pustiiți și-mprăștiați prin lume purtați cu greu blestemul ce-l port eu. Iată împlinindu-se în zilele noastre cuvintele acestei grele poveri rostite de regele Decebal.

E un cuvânt ca o profeție. Și se împlinește la 130 de ani distanță.

Da, iar cuvintele lui sunt dureroase mai departe: Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din veac în veac / Pân’ s-a șterge urma neamului.

Ce se întâmplă când arta devine doar o afacere

Viața dumneavoastră a fost dedicată culturii, în forme variate. Ați făcut și faceți film, teatru, poezie. Ce credeți despre cum au evoluat producțiile culturale în ultimele trei decenii?

Când un popor are o cădere sau o înălțare, atunci trage totul către căderea sau înălțarea lui. Ceea ce s-a întâmplat 1989 a tras totul după sine. Și ne-a transformat într-o lume egoistă, o lume care nu are alt scop decât câștigul material. Și totul a devenit într-un fel o afacere. Și teatrul, și poezia, și pictura și sculptura. Iar în momentul în care arta devine o afacere, ea își pierde fundamentele, își pierde profunzimile și își pierde coerența. Asta s-a întâmplat în cultura română. Teatrul românesc, care a fost un teatru foarte viu,  un dialog între oameni care topea prejudecățile cu care ei veneau în sala de spectacol. Piesele cu mesaj, cu poveste care emoționa, îi făcea pe oameni mai buni, mai înțelegători, mai răbdători, mai iertători. Spectatorii merg la teatru și astăzi, mai toate sălile sunt pline, dar ei nu mai găsesc ceea ce caută. De vină sunt artiștii, pentru că ei nu dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.

Avem însă foarte multe vârfuri și foarte multă recunoaștere în cultură: regizori de teatru români care montează pe cele mai reputate scene, filme românești care iau premii la mari festivaluri, pictori apreciați în Occident, soliști de operă care cântă peste tot. Asta nu indică un progres?

În zilele noastre nu trăim o efervescență culturală. Acum în România nu este o efervescență culturală, ci este, ca să spun așa, o cultură de piață. Altădată, colecționarii de artă erau oameni extraordinari, cultivați. Astăzi nu mai există această specie, ci avem investitori în artă, proprietari de tablouri. Iar premiile de care spuneți sunt reale, dar ele se dau, după cum cred eu, pentru un program care s-ar putea numi mai degrabă program de deculturalizare. În vremea de dinainte exista cenzura, dar acum nu mai avem cenzură, acum există cenzura ”pentru fiecare creier”, așa cum spunea Păunescu. Teoretic, fiecare creier își aplică propria cenzură. Însă, de fapt, el nu cenzurează nimic, el ”beneficiază” de o înțelegere greșită a libertății de creație. Libertatea de creație, fantezia, este bună până în momentul în care o ia razna, iar de acolo înainte nu mai este bună, trebuie oprită.

Dacă autorul abuzează de libertatea lui de expresie, iar publicul nu e format să-și folosească spiritul critic, ce e de făcut?

În vechea formă de organizare a societății, existau așa-numitele Consilii artistice, formate din oamenii cei mai pregătiți. Vă spun, de exemplu, cine era atunci membru în consiliul artistic al Teatrului Național din Cluj: era profesorul Staicoviciu, rectorul Universității din Cluj, și profesorul Fodor, care era rectorul Medicinei clujene. Și mai era Dumitru Radu Popescu. Deci erau niște oameni de a căror judecată nu te îndoiai.

Dar era vremea în care se aplica o severă cenzură ideologică și politică.

Da, însă nici unul dintre cei trei despre care v-am spus nu a fost aservit acelei ideologii. La multe ședințe ale Consiliului am participat, în calitatea mea de actor, și admiram calitatea discuțiilor care aveau loc între ei. Da, cenzura exista și ea putea tăia aripile celui care se manifesta în libertatea creației. Când cenzura servește unei ideologii, ea este nocivă. Dar cenzura comunistă se putea sări și se putea ocoli.

Cultura trebuie să aibă mesaj

Ați folosit mai devreme expresia ”cultura de piață”. Cum o înțelegeți?

Totul azi s-a transformat într-o afacere. Și din acest motiv scade puterea iubirii. Iar în locul lăsat liber își fac apariția ura și egoismul. În artă, acestea sunt foarte periculoase. Mari gânditori, așa cum au fost Goethe, Dostoievski, ei ne-au învățat că lumea s-ar putea schimba prin frumos, prin cultură. Dar cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.

Ajungem în felul acesta la o veche întrebare: cui se adresează produsul cultural, maselor largi sau elitelor? Iar dacă este adresat elitelor, atunci nu putem miza pe discernământul lor în privința a ceea ce consumă?

A spune că producțiile culturale sunt adresate maselor este o formă de ipocrizie, bineînțeles. Dar ceea ce se întâmplă în ultimii zeci de ani este un proces nu chiar ușor de înțeles. Lumea a așteptat după 1990 o schimbare, o schimbare în bine. Iar tot ce vine odată cu această schimbare este luat ca atare, așa cum este. Lumea zice ”Domne, înseamnă că așa arată teatrul modern, așa trebuie să fie.” Or, teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Și nici cu sindicatul. Teatrul are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului. Aici a fost Eminescu genial.

Eminescu azi: ce mai știm despre el?

Academia Română serbează ziua culturii naționale printr-un eveniment la Ateneu, unde dumneavoastră veți avea cuvântul final, veți recita din Eminescu. De ce este important acest moment?

Eu am numit recitalul pe care îl voi susține la Ateneu ”Eminescu: om, geniu și sfânt”. El, după credința mea, s-a apropiat de Dumnezeu prin cunoaștere. Ca și Homer. Eminescu este sfânt prin cunoaștere. El cunoștea înțelepciunea și cultura vremii lui, inclusiv literatura indiană și filosofia germană. El a tradus din Schopenhauer și s-a spus despre el că a luat de la filozoful german pesimismul, dar chiar Nicolae Steinhardt spune că nu e adevărat, pentru că Eminescu nu a fost un pesimist. El a fost afectat de trecere. Poezia lui este o poezie a durerii – pentru că a înțeles tristețea aceasta a trecerii. O nostalgie, de fapt. Lumea nu știe, dar cel mai mare critic literar din Cuba, Salvador Bueno, atunci când a fost tradus Eminescu acolo, a declarat că Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume!

Este ziua lui Eminescu, o serbăm festiv, dar de fapt foarte puțin este cu adevărat citit din opera lui, nu credeți? Imensa majoritate cunoaște eventual doar cele câteva poezii pe care le studiază copiii la școală.

Asta este pentru că școala l-a predat greșit pe Eminescu. El ne-a fost prezentat ca un poet romantic. Sigur, a fost influențat de romantismul german, dar a fost mult mai mult decât atât. Universul scriptural pe care-l numim eminescian și-l atribuim unei persoane fizice concrete, Mihai Eminescu, are formă și conținut simfonic. Nenumărați Eminești, voci, instrumente. Perfect și uneori voit prost acordate, contradictorii și în același timp complementare, polifonează același sunet: al eului original, al Marii Conștiințe din Marele Timp, armonizându-se pentru eternitate în mitul greu de descifrat Mihai Eminescu. După părerea mea, Eminescu este sufletul neamului românesc. Și-mi amintesc de Arghezi, care-l numea pe Eminescu ”sfântul preacurat al viersului românesc”. După mine, el este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

Kogălniceanu era o personalitate uimitor de complexă. Dar dacă a avut o trăsătură dominantă, aceea a fost talentul său diplomatic, căruia cu greu i se poate găsi un corespondent în istoria românilor.

Guvernul Kogălniceanu era numit ”fabrica de legi”

Era adept al evoluționismului social și al reformelor „blânde și graduale”. Afirmarea sa deplină a început în timpul domniei principelui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), la a cărui alegere în ambele Principate a contribuit major și căruia i-a ținut discursul de primire la București.

În decursul primilor cinci ani de după Unirea Principatelor, Mihail Kogălniceanu s-a aflat aproape permanent în cercul puterii, deținând demnitățile de membru al Comisiei Centrale de la Focșani, președinte al Consiliului de miniștri de la Iași și, între 1863-1865, de prim-ministru al țării. Aceasta din urmă a fost probabil cea mai fecundă perioadă a activității sale în sprijinul statului român, guvernul său fiind numit de către Titu Maiorescu, cu umor, dar și cu apreciere, „fabrica de legi”.

El a avut inițiativa desemnării Bucureștiului drept capitală

Între primele inițiative ale sale din această perioadă se numără alegerea Bucureștiului drept capitală a țării, decizie motivată, în viziunea sa, de poziția geografică și comercială a orașului, de prezența legațiilor străine și de existența unei clase de mijloc în afirmare, ce reprezenta principalul motor al modernizării țării.

De altfel, Mihail Kogălniceanu a căutat permanent să îmbunătăţească situaţia burgheziei în formare printr-o politică economică protecţionistă, conştient fiind că această clasă de mijloc va avea principala contribuţie la susţinerea finanţelor ţării. Totodată, el s-a arătat foarte lucid în privinţa metodelor prin care economia românească urma să prospere, după cum se arată într-un comunicat oficial al guvernului din această perioadă: „România, fiind înainte de toate agricolă şi comercială, cea mai de seamă înlesnire ce se poate face  acestor ramuri ale activităţii naţionale este crearea căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de utilitate generală şi locală”. Drept urmare, în timpul guvernării sale Mihail Kogălniceanu a dezvoltat puternic infrastructura ţării, sprijinind construirea de drumuri şi poduri, iniţiind primele proiecte feroviare, înfiinţând o şcoală de ingineri în acest domeniu şi, în domeniul comunicaţiilor, operând fuziunea dintre serviciul poştal şi cel telegrafic.

Principiu de bază: proprietatea naște civilizație

Însă cele mai importante reforme promovate în timpul ministeriatului său de către Kogălniceanu au fost reprezentate, în mod neîndoielnic, de legea electorală și de cea agrară. În privința celei dintâi, principalul ei scop era sporirea numărului de alegători, pentru a oferi o voce politică şi claselor sociale dezavantajate până atunci, prin scăderea censului. Astfel s-a asigurat, practic, votul universal masculin și s-au luat în calcul și dorințele reprezentaților țărănimii, Kogălniceanu fiind, potrivit afirmației unuia dintre biografii săi, „cel care a dat pentru prima dată în istoria României o reprezentare politică ţărănimii”.

Tot în sprijinul acestei clase sociale, care alcătuia majoritatea populației Principatelor, a fost înfăptuită și reforma agrară. Aceasta a necesitat eforturi substanțiale din partea domnitorului, cât și a primului ministru, mai ales din cauza opoziției marilor moșieri conservatori, care începuseră să se bucure de avantajele economiei capitaliste și doreau să mențină aservirea țăranilor. Kogălniceanu a dat însă dovadă de o determinare implacabilă, fiind conștient de faptul că „proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizaţie şi dacă vroim serios să ne civilizăm ţara trebuie să avem cât mai mulţi proprietari”.

De unde s-a luat pământul necesar pentru împroprietărirea țăranilor

Un prim pas pentru înfăptuirea acestei reforme a fost reprezentat de promulgarea, la anul 1863, a legii secularizării averilor mănăstirești. Principalul scop al acestei inițiative a fost reprezentat de oprirea exploatării terenurilor deținute de către mănăstirile închinate Bisericilor Ortodoxe din cuprinsul Imperiului Otoman dar, pentru a atenua protestele acestora, ea s-a extins și asupra posesiunilor mănăstirilor pământene. Astfel, în urma aplicării acestei legi, aproximativ 25% din suprafața arabilă a țării a reintrat în posesia statului, devenind disponibilă pentru viitoarele împroprietăriri.

Rămânea însă problema convingerii opoziției conservatoare a marilor proprietari de pământuri de a vota legea agrară. Prin aceasta, țăranii urmau să primească loturi de pământ pe baza statutului lor, urmând să le achite în decurs de 14 ani. Deoarece majoritatea boierilor nu au putut fi convinși de necesitatea acestei măsuri, ba chiar au înaintat o moțiune de cenzură împotriva guvernului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat hotărârea de a dizolva Adunarea parlamentară a țării, la 2 mai 1864, și să promulge o nouă Constituție, numită Statutul desvoltător al Convenției de la Paris, cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu. Aceasta îi conferea puteri sporite principelui și a permis, în cele din urmă, împroprietărirea a mai bine de jumătate de milion de familii țărănești.

Cuza l-a destituit din fruntea Guvernului

Deși Alexandru Ioan Cuza a fost cel dintâi căruia i s-a asociat popularitatea pentru această realizare istorică, Mihail Kogălniceanu are un merit cel puțin egal. Inclusiv sprijinirea politicii autoritare a domnitorului Unirii de către primul ministru a avut, în cele din urmă, rezultate benefice, așa cum nota istoricul Alexandru D. Xenopol: „Doar după 2 Mai vor fi cu putinţă chemarea dinastiei străine şi Constituţia din 1866”, acesta fiind momentul obţinerii deplinei autonomii interne a României.

Ulterior, relațiile dintre Cuza și Kogălniceanu s-au răcit, primul ministru fiind demis de către domnitor la începutul anului 1865. Cu toate acestea, el a refuzat să se opună deschis acestuia și nu a luat parte la „monstruoasa coaliție” care l-a înlăturat de la domnie, în data de 11 februarie 1866. De altfel, după acest moment activitatea lui Mihail Kogălniceanu a intrat într-un relativ con de umbră, fapt motivat astfel de către unul dintre biografii săi: „activitatea politică de înfăptuitor a lui Mihail Kogălniceanu a luat sfârşit pe măsură ce s-a creat noul stat, din etapă în etapă, aşa cum el îl visase în Dorinţele din 1848”.

Kogălniceanu este cel care a anunțat independența României

O ultimă şi grăitoare contribuţie a lui Mihail Kogălniceanu la consolidarea poziţiei internaţionale a României este reprezentată de activitatea sa ca ministru de Externe, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), purtat de ţara sa, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman, suzeranul ei de facto până atunci. În răstimpul acestui conflict, Kogălniceanu a fost acela care a anunţat cel dintâi independenţa naţională, în celebrul său discurs din 9 mai 1876: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. De asemenea, tot el va fi cel care, împreună cu Ion C. Brătianu, a reprezentat interesele române în cadrul Congresului de la Berlin, la anul 1878, obţinând oficial recunoaşterea independenţei ţării sale din partea puterilor europene, iar ulterior, din 1880, fiind primul ministru plenipotențiar al statului român la Paris.

Mihail Kogălniceanu are fericirea de a fi putut contempla, înaintea morţii sale, survenită la 1 iulie 1891, înfăptuirea majorităţii dezideratelor pe care el le ilustrase mai întâi în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, la anul 1848, după cum el însuşi afirma: „am avut fericirea să ajung să văd că din acele 35 de articole, 31 sunt realizate, şi la realizarea lor am luat şi eu parte”. Înalta postură de care se va bucura permanent Mihail Kogălniceanu în istoriografia românească se datorează în mare parte faptului că el s-a făcut expresia naţională a unor realităţi create de istorie, fiind un om care a corespuns nevoilor, sufletului şi aspiraţiilor vremii sale.

Prima experiență ca pasager într-o mașină de curse a fost în 2013, la Rânca. Era o etapă de viteză în coastă, iar Cristiana fusese invitată atunci de un prieten pilot pentru a trăi pe viu senzațiile unei curse adevărate. De atunci Cristiana Oprea a simțit că de la volan poate schimba lumea, așa că a îmbrăcat costumul de curse și-a pregătit mașina, iar acum este pilot de raliuri. Matricea Românească a stat de vorbă cu Cristiana despre viteză, precizie și istorii de la boxe.

A studiat arhitectură și urbanism, dar a devenit pilot

Cristiana este absolventă a două facultăți pe care le-a făcut în paralel: Urbanism și Arhitectură. În timpul studenției visa la o viață boemă, dar curiozitatea de a încerca și altceva a purtat-o în lumea auto. “Pasiunea pentru mașini a existat însă dintotdeauna deoarece călătoream mult cu ai mei când eram mică și cele mai frumoase amintiri sunt legate de excursiile pe patru roți“, își amintește Cristiana Oprea.

“Când am debutat ca pilot de raliuri eram singura femeie pilot din Campionatul Național de Raliuri”

După episodul din 2013 de la Rânca, Cristiana a dus pasiunea pentru mașini la un alt nivel,  pasiunea s-a transformat pentru ea într-un mod de a-și depăși limitele. “În 2016, când am debutat ca pilot de raliuri, eram singura femeie pilot din Campionatul Național de Raliuri. Cred că avem nevoie de modele feminine în sport, iar pe măsură ce am avansat mi-am dat seama că asta este misiunea pe care vreau să o urmez de acum încolo“, a spus Cristiana Oprea pentru Matricea Românească.

Tuning: cum a devenit o Dacia Sandero mașină de curse

Și-a cumpărat prima mașină de curse în vara lui 2016. Inițial închiriase un Logan pentru două raliuri, dar când a văzut că nu este rentabil și-a cumpărat o Dacia Sandero second hand, care pe deasupra era și lovită. “Peste iarnă acea mașină a devenit Sean D’Or, protagonistul ultimelor trei sezoane. Pe scurt, am scos tot interiorul, aerul condiționat, banchetele, căptușeala, radio.  Am ranforsat caroseria cu un rollbar omologat, am instalat sistemul de extinctoare, scaunele de curse cu centuri în șase puncte, am înlocuit suspensiile de stradă cu unele de curse, am cumpărat jante și anvelope de competiție și a fost gata de start“, a povestit Cristiana.

“Împreună cu Diana Hațegan, copilotul meu, am devenit în 2018 primul echipaj feminin românesc din ultimii 50 de ani care a participat la un raliu în afara țării”

Întâlnirile pe care le-a avut au format-o pe Cristiana, una din ele a venit când nici nu se aștepta. George Grigorescu, un maestru al automobilismului și fondatorul Cupei DACIA  avea nevoie de un copilot la Raliul Clujului. “Nu puteam să visez la un debut mai bun în raliuri. George mi-a devenit mentor și îi datorez mare parte din parcursul meu de până acum“, a spus Cristiana.

Față în față cu neprevăzutul  

Când ești la cârma unui bolid de mare viteză, atenția la detalii este esențială. Fie că e vorba de o curbă, sau de o depășire, toate trebuie să iasă perfect. Accidentele sunt întotdeauna posibile. “Incidentele de curse fac parte din joc și din procesul de creștere. După ce m-am răsturnat pe macadam în 2017, atunci a fost singurul meu abandon de până acum, mi-a fost greu să revin la volan, însă nu doar din cauza incidentului propriu-zis. Motorsportul nu este cu mult mai periculos decât orice alt sport de performanță, avem foarte multe măsuri de protecție, atât mașinile, cât și echipamentele pe care le purtăm, sunt special adaptate situațiilor limită, astfel că riscurile pentru echipaj sunt minime“, a zis Cristiana Oprea.

“În 2019 am devenit primul echipaj feminin care a reprezentat România în prestigiosul Campionat European de Raliuri, la Rally di Roma Capitale”

Când nu este la volan, Cristiana face echipă cu mama ei în firma pe care au înființat-o. “NUC Agency  a apărut când am terminat facultatea, deoarece mi-am dorit să duc la următorul nivel pasiunea mea pentru motorsport. Mama mea m-a ajutat să pun pe picioare firma și se ocupă de partea administrativă, în timp ce eu lucrez cu diverși clienți pe proiecte de identitate vizuală (website-uri, prezentări), strategii de comunicare sau PR“, spune Cristiana.

Despre mașini într-o altă notă

Cristiana este omul orchestră: pilotează, conduce un business, iar de ceva vreme face cu tact și umor review-uri auto și nu numai.  “Emoticar este ‘locul meu de joacă’ din online unde mă exprim liber, cu multă autoironie și sperând să îmi inspir cititorii să aibă curajul de a-și urma visul. Jurnalul de pilot surprinde evoluția mea încă de la prima cursă, în timp ce garajul cuprinde toate mașinile pe care le-am testat, privite dintr-o perspectivă autentică. Tot pe Emoticar am lansat și un shop cu lămpi din piese auto, dar și cu tricouri cu ADN sportiv, inspirate din întâmplările de la raliu, dar valabile pentru fiecare om care își urmează pasiunea“.

Mihai iubise basmele povestite de bunicile sale, toată copilăria. Se cuibărea seara și cerea basm după basm. Sau același basm, 4-5 zile la rând. Crescuse fiul său și aștepta cu înfrigurare să îi propună primele seri de povesteală și feerie. Împărtășise cu colegele de birou nerăbdarea sa și ceea ce auzise de la ele îl pusese pe gânduri:

”Mihaai, să nu îi citești Scufița Roșie! Sunt scene foarte crude! Lupul o înghite și pe bunică și pe Scufiță. Și apoi vânătorul îi taie burta lupului. Brrrrr…Groaznic. N-o să-ți mai doarmă, o să vezi!”

”Și nici Hansel și Gretel să nu îi spui! O să îi rupi sufletul! Copii părăsiți și abandonați…O să-l faci să plângă!”

Oare el plânsese? Nu își mai amintea. Își amintea că glasul bunicii și al Mayei îl ghida cu blândețe prin hățișul de întâmplări. Dar dacă el nu e meșter la povestit? Ce e de făcut?

Să mai citim basme?

Din ce în ce mai mulți părinți ai zilelor de azi aleg să nu citească basme și povești celor mici; le consideră tulburătoare, cu putere de a traumatiza, chiar extrem de sângeroase. Uită că mesajele basmelor îi ajută tare mult pe copii să găsească răspunsuri la conflicte interioare pe care nu le pot contura propice și rosti. Întotdeauna un basm va stimula imaginația copiilor; va dărui rezolvări la situațiile nu foarte plăcute ce inundă uneori mintea celor mici: teama de abandon (atât de prezentă), teama de moarte, teama de durere, de violență, rivalitatea dintre frați, pizma, răzbunarea. Ceea ce este foarte important este că întrucât basmele au doar final fericit, copilul, ce se identifică de cele mai multe ori cu personajele zămislite, găsește lumini călăuzitoare și pârghii ce îl ajută să se elibereze de angoasele sale.

Adultul este povestitor și călăuză ce protejează

Conținutul basmului ridică în prim plan, în fața ochilor copilului o situație cu aspect moralizator. ”Cine de părinți n-ascultă, suferă durere multă!” Situațiile sunt dramatice iar acțiunea ne conduce la o posibilă tragedie însă, ca prin minune, mereu, e o cale ce ne scoate la suprafață: avem o problemă și o soluție sub același culcuș cald al fanteziei.

Adultul este acolo plenar când se spune basmul; este povestitor și călăuză; își modelează glasul când pronunță diferite cuvinte; nu caută să îngrozească, el caută să ajute. Viața nu este doar roz. E viață, cu bune și rele. Important este să știm că nu suntem singuri în tumultul clipelor și că mereu este o cale.

Basmele sunt pline-ochi de copii: copii neiubiți, abandonați, orfani, chinuiți, rătăciți, neauziți, neascultători. Ei deschid toate ușile, părăsesc toate potecile, mănâncă toate firimiturile, vorbesc cu necunoscuții și cu omul roș’.

Și totuși ei găsesc o cale mereu. În ciuda tuturor greutăților, tuturor mașterelor, tuturor gnomilor, vrăjitorilor și zgripțuroaicelor, găsesc o cale.

Basmul are glas ca un clinchet de clopoțel de argint al speranței pentru fiecare copil.

Căutând și scormonind, Mihai și-a adus aminte ceva: bucuria sa când totul se termina cu bine! Zâmbetul făpturilor dragi ce îl liniștea și îi îndulcea somnul. Lecțiile pe care le învățase și sentimentul de izbândă. Povești spuse iar și iar până când capcanele se bagatelizau și chiar el era Făt-Frumos cu armură strălucitoare.

Starea de bine. Asta își amintea.

A pășit în camera fiului său știind că are de dăruit ceva magic:

,,Povestea are fir bogat,

Cu ață roșie legat,

Din brațe, ghemul de îmi scapă,

Povestea o să-nceapă-ndată…”