Marii scriitori români au fost și oratori desăvârșiți, Barbu Delavrancea fiind un exemplu elocvent în acest sens. Mai jos, Matricea Românească vă oferă discursul dramatic, rostit de către acesta într-un moment de cumpănă pentru țară.
Multor tineri le este, poate, dificil să creadă că autorul nuvelei „Hagi-Tudose” a fost, pe lângă un nume mare din manualele lor școlare, un avocat și un orator reputat. Faima lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, construită în principal jurul prozei sale, a fost ajutată și de calitățile lui oratorice, care aveau tăria de a schimba idei și de a șlefui caractere.
Grație acestui talent al lui Barbu Delavrancea, și procesele la care el pleda constituiau un spectacol în sine, așa cum l-a descris Eugen Lovinescu, după ce a asistat la o expunere de-a prozatorului: „Cuvintele zburau învălmășite, icoanele ropoteau, frazele se desfășurau șerpuitoare. Largi priveliști se deschideau: graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”.
Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni
Însă, într-un discurs la Academia Română (entitate al cărei membru era Delavrancea) din luna septembrie a anului 1916, scriitorul a vorbit, în contextul Primului Război Mondial, nu despre drepturile omului sau despre lege, ci despre importanța unității românilor.
„Cronicari și istorici – moldoveni, ardeleni și munteni – necontenit cu aceeași grije: să nu uităm că suntem același neam, cu aceeași tulpină. Etnicește am mâncat și sorbit sămânța străină scuturată de o parte și de alta a munților. Ne-am lipit de Carpați când au năvălit valurile invaziilor și ne-am sculat iarăși, după cutremure care păreau că ne îngroapă, cu aceeași conștiință întărită că suntem români și creștini. Ne-am păstrat aceeași limbă, fără deosebiri profunde, fără dialecte, așa, ca moțul din Ardeal să înțeleagă pe munteanul de la Dunăre și pe plăieșul din Moldova. Suntem o ființă pe care Carpații nu o despart, ci o întregesc. Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. (…) Un neam nu piere prin siluire, ci numai prin abdicare. Și noi n-am abdicat nici la trecut, nici la conștiința națională.”
Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori
În cadrul aceleiași cuvântări, Barbu Delavrancea a subliniat, cu măiestria-i cunoscută, motivul pentru care românii se avântă în luptă.
„Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru desrobiri… Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu frații noștri din Ardeal, din Banat și din Bucovina. Vrem Carpații cu tot podișul lor, unde ne-a așezat împăratul Traian ca să fim veghe și strajă civilizațiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori. Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim. (…) Și vom avea de suferit, și vom suferi muți de admirație în fața jertfelor. Și vom avea de plâns, și ne vom înghiți lacrămile. Și nu ne va covârși durerea, hotărâți să biruim în numele sfintei cauze a neamului nostru”, a punctat avocatul și prozatorul, în discursul consemnat de volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).
Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a fost scriitor, avocat, un mare orator și primar al Capitalei. Născut în București, scriitorul era descendentul unei familii de ciobani vrânceni. El a învațat să citească de la un diacon al Bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” și, în timp, talentul și capacitatea de asimilare i-au fost recunoscute de către dascălii săi. În conștiința românilor, Barbu Delavrancea (semnătură aleasă pentru a exprima afecțiunea față de acest ținut) este cunoscut mai ales datorită activității sale literare, celebre fiind nuvela „Hagi-Tudose” și trilogia moldovenească („Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul”).
Foto deschidere: istorie-pe-scurt.ro
La 900 de metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă dramatică, se înalţă, în judeţul Argeş, Cetatea Poenari, locul unde boierii căzuţi în dizgraţia lui Vlad Ţepeş au construit o fortăreaţă în numai o săptămână.
„Merită efortul până sus!”, ni s-a spus în Curtea de Argeș, drept încurajare, atunci când ne-am exprimat dorința în fața localnicilor de a urca până la Cetatea Poenari, monument istoric asociat cu numele lui Vlad Țepeș. Nu știam ce ne așteaptă, crezând că cele 1480 de trepte reci, care stau tăcute la umbra arborilor, pot fi „dovedite” de noi, oameni care fac față zilnic junglei urbane.
Panoul de la poalele scărilor preconiza că genunchii ne vor ajuta să urcăm cele peste 1000 de trepte în aproximativ 30 de minute. Ei bine, destul de repede ne-am schimbat radical părerea despre propriul organism, iar aprecierea față de soldații lui Țepeș, care puteau urca poteca fără greutate, a crescut exponențial, pe măsură ce am înaintat. După ce a apărut resemnarea că nu avem de ales și că trebuie să ajungem sus, am încercat să ne bucurăm de răcoarea copacilor și de liniștea acestui versant pe care s-au scris file din istoria țării noastre.
Pedeapsa exemplară a lui Ţepeş pentru intrigile boierilor
Românii trebuie să știe că fortăreața a fost construită cu „moarte de om”, pe baza sacrificiului bărbaților, femeilor și copiilor care au muncit zile în șir, „până au plesnit hainele de pe ei” și până ce firavii și-au dat ultima răsuflare. Damnaţii şi rudele lor au cunoscut această soartă din partea lui Ţepeş, pentru implicarea lor în asasinarea tatălui acestuia, Vlad Dracul, și a fratelui său cel mare, Mircea.
Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși Foto: Mihai Vladu
Ghidul locului, Aurelia Lazăr, a explicat pentru Matricea Românească faptul că, în secolul XV, Cetatea Poenari a fost construită cu „materiale aduse dintr-un sat vecin, refolosite, în urma demolării unei mănăstiri din satul Poenari – de aici, și numele. Când au fost cărate materialele, exista doar o potecă prin pădure, iar oamenii le-au adus în mână. În ziua de Paște, în 1447, la Târgoviște, Țepeș a înconjurat boierii cu ajutorul soldaților şi i-a adus pe jos, pe Valea Argeșului. Au luat materialele de la mănăstire, ei având la dispoziție doar o săptămână să refacă Cetatea. Foarte mulți dintre ei au murit. Se spune, într-una din scrieri, că nu s-a ținut cont: au lucrat bărbați, femei, copii, «până au plesnit hainele de pe ei», din cauza efortului. Să urci cu materialele de construcție pe coastele acestea, nu știu cât e de ușor. Turiștii noștri se vaită de simplele scări, care au fost și ele construite pe vremea lui Ceaușescu. Până atunci, accesul la Cetate era prin pădure, doar pe cărare”.
Întâmpinaţi de eșafod
Autoritățile știu ce caută turiştii când calcă pe urmele lui Vlad Țepeș: dovezi ale cruzimii sale legendare și povești sângeroase învăluite în mister. Zis și făcut: vizitatorul este întâmpinat, la intrarea în Cetate, de un eșafod pe care se află două manechine stropite cu „sânge” și „torturate” după metodele mai „neortodoxe” ale domnitorului: trase în țeapă și cu mâinile tăiate (pedeapsa aplicată hoților). Decorul terifiant mai include un jug domnesc și o spânzurătoare. Astfel îi pedepsea Drăculea pe condamnați, după care îi lăsa în bătaia soarelui, în umilința soldaților, care obișnuiau să tragă cu arcul în osândiți.
„La intrarea în Cetate, exista un pod mobil, care era ridicat ori de câte ori era nevoie, sau când Cetatea era atacată. Culoarul de intrare în ea reprezenta și el o capcană. Inamicii intrau într-o ambuscadă, pentru că în partea de jos, spațiul era mult mai îngust, iar soldații care se aflau sus pe ziduri îi atacau cu pietre și ghiulele, sau trăgeau cu arcul, și îi omorau. Cei care intrau în Cetate, nu puteau să treacă de culoarul respectiv. Totuși, cei care reușeau să supraviețuiască erau aruncați în temnița aflată sub steag, încăperea de jos, unde se zvonește că Vlad Țepeș și-ar fi ținut și o parte din avere, de aceea pereții erau construiți în așa manieră încât nu se putea ieși. Prizonierii, din cauza umidității și a condițiilor grele, mureau. Acestea le agravau rănile”.
Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș
Fortăreața nu este una de mari dimensiuni, de aceea putea adăposti doar 30-40 de soldați, care se ocupau – prin rotație – de apărare, vânătoare de animale, sau de transportarea apei în burdufuri de animale.
Vântul aprig de munte flutură steagul României situat, potrivit sursei noastre, deasupra dormitorului lui Vlad Țepeș, iar în turnurile Cetății, vizitatorul își trage sufletul admirând priveliștea care taie respirația, drept recompensă pentru efortul de a urca treptele ostenitoare.
O ţigancă i-a scăpat pielea lui Ţepeş
Cetatea, extrem de bine ascunsă de pădurea deasă, a fost de negăsit de către dușmanii lui Țepeș, care i-au aflat, în final, refugiul în urma unei trădări.
„Avem câteva informații și despre soția lui Vlad Țepeș. Se presupune că ea ar fi fost cea care l-a trădat, ducând informații turcilor unde se află fortăreața. Atacul cu ghiulele și catapulte a început de pe pajiștea Pleașa, din partea stângă a Cetății, cum stăm cu fața spre vale. A durat destul de mult lupta. Până au coborât turcii versantul și l-au urcat pe celălalt până în Cetate, Vlad Țepeș a fugit pe o potecă prin pădure, cu calul potcovit invers. Ideea de a-l potcovi a fost a unei țigănci, Dobra Harașoaica pe numele ei, care s-a gândit că așa-i va păcăli pe turci. Deși urmele arătau că Vlad Țepeș intra în Cetate, de fapt, el ieșea. Dar calul avea potcoavele bătute invers și i-a indus pe turcii în eroare. Până și-au dat ei seama că au fost păcăliți, Vlad Țepeș a ieșit undeva înspre Ardeal. Drept recompensă pentru favorul făcut, Tepeș a lăsat celor din Arefu – pentru că țiganca era din Arefu – șapte munți și zece înțărcători. Tot ce înseamnă înconjurul Cetății, toți munții pe care noi îi putem vedea de jur împrejur, aparțin comunității Arefu”.
Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor
Potrivit legendei evocate şi de către ghidul local, de teamă să nu ajungă prizoniera turcilor, soția lui Țepeș, Elizabeta s-a aruncat de pe unul dintre zidurile Cetății, și a căzut în râu. „Una dintre legendele bătrânești spune că piatra pe care a aterizat trupul ei a rămas schimbată la culoare”.
Plimbarea printre zidurile Cetății ne-a stârnit imaginația, dar și invidia față de cărămizile tăcute, privilegiate să asiste la discuțiile importante privind strategiile de luptă ale celui mai cunoscut domnitor român, dar și la modul de viață al lui Țepeș și al soldaților săi. Mărturie acestor lucruri stă astăzi doar construcția care și-a cerut tributul uman, pentru a putea dăinui peste veacuri.
Ca români, avem responsabilitatea de a vizita ruinele Cetăţii Poenari, pentru a afla cui îi datorăm libertatea de care ne bucurăm în prezent, crede Aurelia Lazăr.
„Românul poate să vadă o bucățică din istorie, pentru că aici s-au dus lupte între cei care au fost înaintea noastră și inamicii țării. De asemenea, Cetatea Poenari reprezintă un exemplu de fortăreață, de loc unde un domnitor s-a ascuns pentru a-și salva viața. El s-a străduit să-și apere țara și să-și apere zona în care a domnit. Exemplul lui ar fi bun și în zilele noastre, dar nu ne lasă legea și, la cât de mult se taie pădurile, nici nu o să mai avem țepe…”.
Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș
Societatea Civilă de Avocaţi “Bulboacă şi Asociaţii” lansează, cu prilejul jubileului său de 10 ani, Asociaţia Culturală Matricea Românească, un proiect non-juridic menit să complementeze, în spaţiul socio-cultural autohton, serviciile juridice de înaltă ţinută şi pronunţată identitate, pe care Societatea le oferă clienţilor săi.
Gândită drept un pol de redescoperire şi de revalorizare a conştiinţei noastre naţionale, dar şi ca o punte către marea cultură europeană, Asociaţia Culturală Matricea Românească îşi propune, fără a se limita la, următoarele obiective:
promovarea identității culturale a României, a valorilor culturii românești, dar și a valorilor culturii universale;
promovarea spiritualității românești şi a valorilor creștin-ortodoxe;
promovarea interculturalității, a toleranței și a respectului față de celelalte culturi prezente în spațiul românesc;
protejarea, conservarea și susținerea moștenirii culturale românești, a patrimoniului cultural și istoric;
promovarea artei și a creatorilor români;
susținerea limbii române și a educației în limba română;
creșterea vizibilității culturii în spațiul public românesc;
educarea unor noi generații în spiritul iubirii față de cultura și de identitatea națională;
„Asociaţia Culturală Matricea Românească este contribuţia noastră la moştenirea României”
Un prim pas în realizarea obiectivelor strategice ale Asociaţiei a fost făcut în septembrie 2016, atunci când, sub egida “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a fost lansată platforma culturală online matricea.ro. În cele 6 luni de existenţă, platforma a coagulat în jurul său circa 94.000 de cititori şi 285.000 de vizite, performanţe la care au contribuit inclusiv avocaţii Firmei.
“Asociaţia Culturală Matricea Românească este un proiect de suflet al Firmei noastre şi, concomitent, cadoul nostru pentru România cu un an şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri. Nu este un proiect de CSR, ci mai degrabă un proiect de responsabilitate civică, în buna tradiţie ante-belică, atunci când avocaţii erau participanţi respectaţi la viaţa socio-culturală a României. Reamintesc că, în 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia sine qua non a Unirii.
“Le adresăm tuturor celor care ne receptează mesajul invitaţia de a se alătura proiectelor Asociaţiei Culturale Matricea Românească.” ~ Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner Bulboacă & Asociații
După 10 ani de activitate a Firmei în spaţiul juridic şi public românesc, am ajuns să ne gândim, ca orice părinţi responsabili, la ceea ce lăsăm moştenire «copiilor», fie că vorbim despre creaţiile noastre juridice, antreprenoriale sau biologice. Prin Asociaţia Culturală Matricea Românească ne vom aduce umila contribuţie la schimbarea climatului pe care îl observăm cu toţii. Şi ce punct de plecare mai bun decât cultura?”, a declarat Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.
Avocatură cu nobleţe
În toamna anului 2015, firma de avocatură “Bulboacă şi Asociații” a finalizat procesul de transformare organizațională și rebranding.
Noua identitate de brand a repoziţionat firma în jurul unei viziuni unice de business, aceea de a reprezenta – prin activitățile de consultanță și asistență juridică acordate clienților locali și internaționali – România, cu credință și loialitate, sprijinind și în acest fel efortul și contribuția României la umanitate, precum și aspirațiile sale europene.
Demersul a inclus definirea crezului care ghidează activitatea avocaților, schimbarea logo-ului pentru a reflecta noile valori ale firmei, re-design-ul materialelor de prezentare online și offline, dar și relocarea într-un sediu nou, o clădire istorică, parte din patrimoniul național cultural.
Detalii cu privire la misiunea “Bulboacă și Asociații”, profilul întregii echipe, dar și proiectul cultural naţional al Firmei, puteți găsi accesând www.bulboaca.com, respectiv www.matricea.ro.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.
Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât propria dispariție dintre cei vii. În istoria țării noastre, este celebră povestea unui domnitor care a privit, cu o tărie nepământească, modul cum cei patru fii ai săi au fost decapitați. Situația a fost cu atât mai zguduitoare, cu cât tatăl știa că va urca, la rându-i, pe eșafod. Însă aceasta nu i-a schimbat hotărârea și integritatea de nezdruncinat.
Acest episod sumbru din istoria României este atât de cunoscut și de dramatic, încât este imposibil să nu ne dăm seama că personajul principal al tragediei este domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Memoria sa este cinstită nu doar prin prisma domniei fructuoase, ci mai ales a martiriului care i-a adus nemurirea în conștiința românească.
Născut într-o familie de boieri, Constantin Brâncoveanu a ajuns, graţie agerimii sale, dregător (demnitar la curte domnească) la numai 25 de ani, iar domnitor la 34. Înțelepciunea sa l-a menținut pe tron nu mai puțin de 26 de ani, într-o vreme când media domniei nu depășea trei.
Moartea lui Șerban Cantacuzino l-a propulsat pe Brâncoveanu, în 1688, pe jilțul de conducător al Țării Românești, care a cunoscut, de-a lungul guvernării acestuia, o înflorire culturală și spirituală. Ba mai mult, apreciind în mod corect și situația politicii externe, Brâncoveanu a păstrat un echilibru, reușind în acest fel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între imperiile habsburgic, otoman și țarist. Activitatea diplomatică a domnitorului român a fost atât de intensă și de apreciată, încât Curtea de la Viena l-a numit „principe al Imperiului” (1695), turcii i-au recunoscut domnia pe viață (1699), iar Petru I, împăratul Rusiei, i-a acordat dreptul de azil, potrivit Micii Enciclopedii a României pentru Copii (editura Art Educațional, 2016).
Familia Brâncoveanu şi-a lăsat o puternică amprentă şi în lumea culturală a României, sintetizată în ceea ce experţii în istoria artei numesc stilul brâncovenesc. Exponente ale acestuia sunt, până astăzi, palatele de la Mogoșoaia și Potlogi, Mănăstirile Hurezi și Sâmbăta de Sus sau Biserica „Sfântul Gheorghe” din București.
Martirii Constantin Brâncoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, respectiv Ianache Văcărescu Foto: mixdecultura.ro
Torturați timp de patru luni
Echilibrul domniei a fost tulburat în anul 1707, când domnitorul a renunțat la tutela unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), destituindu-l pe spătarul Mihai Cantacuzino. Furia Cantacuzinilor nu s-a lăsat aşteptată, aceştia reclamându-l pe Brâncoveanu la Înalta Poartă. În acest context, la care s-a adăugat și dorința turcilor de a pune mâna pe uriașa avere a Brâncovenilor (Constantin era supranumit de către otomani „Altin Bey”, adică prințul aurului), s-au produs mazilirea și condamnarea domnitorului la moarte (1714). Brâncoveanu și familia sa au fost aduși la Constantinopol, li s-au confiscat toate bunurile și, din aprilie până la sfârșitul lui iulie, membrii acesteia au fost supuși, în temnița Edicule (Cele Șapte Turnuri), unor torturi cumplite precum întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroșit, înțeparea mâinilor și a picioarelor.
Eliberarea de suferinţă a sosit în ziua de 15 august 1714, când Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani și când creștinii marcau, la fel ca și astăzi, Adormirea Maicii Domnului. Domnitorul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefăniță, Radu și Mateiaș) și cumnatul său Ianache Văcărescu au fost forțați să parcurgă pe jos, prin oraș, drumul până la locul unde-i aștepta eșafodul. Aceștia erau desculți și îmbrăcați doar în cămăși. Execuția lor nu a durat decât 15 minute.
Sub lama gâdelui, domnitorul a refuzat să accepte, pentru el și pentru familia sa, lepădarea de credința ortodoxă și trecerea la Islam, în schimbul vieții. De aceea, mai întâi au fost decapitați fiii și ginerele, pentru ca domnitorul să poată privi moartea familiei, iar apoi a fost omorât și patriarhul, notează historia.ro. Trupurile lor au fost azvârlite în Bosfor, iar capetele au fost înfipte în prăjini și expuse timp de trei zile. Cadavrele au fost adunate din mare și duse la o mănăstire, iar trupul domnitorului a fost adus la București și îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.
Pentru martiriul lor, Biserica Ortodoxă Români i-a canonizat pe mucenici în 1992, cu ziua de prăznuire 16 august.
Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre atelierul a doi oameni simpli, care țin în viață o meserie pe cale de dispariție în lumea culturală românească. Croitorii Eugen Filofi și Ana Perdun „buchisesc” zilnic țesături și costume, înconjurați fiind de mosoare de ață colorată, de eșantioane de material, de schițe complicate și de mașini de cusut greoaie, dar ascultătoare. Lăudabil este nu numai că inclusiv lor li se datorează spectacolul vizual splendid de pe scenă, ci și faptul că pe mâinile acestor oameni se află o meserie devenită „rara avis” – croitoria de teatru.
„După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit. Am ochiul format, dar îi întreb: «Cum stați cu măsurile?». Cu actrițele nu facem așa, ci spunem: «Am impresia că fusta v-a intrat la apă!»”, s-a amuzat domnul Filofi, în vârstă de 58 de ani, înainte să dezvăluie, pentru Matricea Românească, universul croitoriei de teatru.
Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani
Timp de 17 ani, acul și ața, îndrumate de mâinile dibace ale lui Eugen Filofi, au croit costume aplaudate de mii de spectatori ai Teatrului Evreiesc de Stat, numit afectuos TES. Și cum experiența este invers proporțională cu vârsta la care se începe meșteșugul, responsabilul secției de croitorie, Eugen Filofi, a mărturisit că la 15 ani a pătruns într-un atelier unde a fost un ucenic ascultător. Astăzi, adolescenții în formare nu mai au această ocazie.
În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul
„Am învățat croitorie dintr-o simplă întâmplare. Pe atunci, a fost primul an când s-au înființat atelierele de îndrumare școlară și profesională. Te ducea la un psiholog, te testa și vedea ce aptitudini ai: «Pe tine te duce mintea să faci asta». M-am dus la croitorie. A fost o pură întâmplare, pentru că nu aveam unde să mă duc în altă parte. Inițial am făcut un an la un liceu de chimie, dar nu mi-a plăcut. În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul, și când veneau lucrătorii, găseau «lună». Dar te și învârteai pe lângă ei, mai prindeai. Am făcut primul an de ucenicie pe malul Dâmboviței, undeva la podul Cotroceni. Clădirea e demolată acum. A fost o treabă bună, pentru că te învăța cu disciplina. Îți intra în sânge.”
După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit
„De fapt, era și respectul pentru oamenii în vârstă, pentru colegii mai vechi”, a completat doamna Ana Perdun, care a învățat meserie tot după vechile cutume, și care a ajuns în TES în 2010. În primele luni de lucru în atelierul Teatrului, ea a trecut adevărate probe de foc, întrucât au fost puse în scenă cinci premiere, iar cunoscătorii știu cât de multă muncă este în culisele spectacolelor.
Domnul Filofi a fost cooptat în echipa de croitori a TES de către un fost coleg, dar interviul susținut în fața conducerii instituției culturale a fost unul scurt: „Era director domnul Harry Eliad. Și mă întreabă: «Ce știi dumneata să faci?» «Ce îmi spuneți să fac, aia fac.» «Da? Dacă-ți dau să faci un costum de rege, faci?» «Dacă-mi dați o schiță, n-am nicio problemă». I-am adus ulterior diplomele, și îmi spune: «Angajare»”.
Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi
Cu această ocazie am aflat că, pe vremuri, hainele se croiau de la „A la Z”, dar se omiteau mânecile. De ce? Pentru că nomenclatorul prevede și meseria de „mânecar”, care nu este deloc una simplă.
„Mânecarii erau meșteri speciali. O mânecă nu se punea oricum la un sacou”, a explicat doamna Ana.
Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență
Acest lucru l-a confirmat și colegul mai experimentat: „Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență. Era nea Tudorică, ieșit la pensie, și mergeam la el, pentru că eu tot băgam mâneci și nu-mi ieșeau. Dar nea Tudorică trăgea un șpriț și pac, pac! Era gata. Îi zic: «Arată-mi și mie. Cum se face, ce se face?». «Du-te peste drum la Tanța, are sticle la litru, cu corăbioara, și vii încoace». Până mă duceam eu și luam sticla – luam din banii mei, numai ca să îmi arate, să îmi explice -, el se apuca și o și prindea. «Stai, bre, că voiam și eu să văd cum este!». Bandit! «Lasă că-ți arăt eu cum se face!», îmi spunea. Croitoria e migăloasă. Înainte, făceam semne «la mână» pe haine, ca să știm unde se coase. Astăzi, se dă cu creta, și gata, se coase. Din ’90, nu s-a mai școlarizat, nu mai există ateliere de croitorie”.
Costumele, „pigulite” chiar și înainte de ridicarea cortinei
Primul costum pe care l-a croit domnul Filofi a fost o uniformă „de căpitan de marinari”, pentru actorul Corneliu Ciupercescu. Povestește și astăzi, cu zâmbetul pe buze și cu privirea senină, despre experiență.
„Până în momentul premierei, mereu mai ai de făcut câte ceva, nu se poate să nu uiți ceva sau ca un actor să nu vină să te roage: «Mai fă-mi aici, un picuț, ceva». La 19 începea spectacolul și am coborât puțin înainte la cabine. Toți actorii erau îmbrăcați în costumele făcute de noi, se uitau în oglinzi. Aveau emoții înainte de a intra pe scenă. Și mi-au spus: «Mulțumim frumos! Și îi mulțumim și domnului director, pentru că ne-a angajat croitor!». Rămâi emoționat.”
Curiozitatea ne-a îndemnat să-i întrebăm pe cei doi croitori cum se naște o ținută pentru un rol și am aflat – fără uimire, ce-i drept – că multe se pot schimba pe parcursul pregătirii unui spectacol și că hainele trebuie să fie impecabile la premieră. Chiar dacă meșterii noștri ajung în atelier dimineața, pe întuneric și pleacă seara, tot pe întuneric.
Acul și ața din atelierul celor doi meșteri au croit zeci de costume pentru actorii TES
„Noi lucrăm cu scenograful. Discutăm, dar înainte de toate îl întreb: «Ai căzut la pace cu regizorul?». Altfel, nu m-aș apuca de lucru, pentru că unul vrea așa, celălalt vrea altfel. Scenograful vine cu o schiță și spune: «Îmi faci costumul acesta». Avem spectacolul și dosarul cu schițe pentru el. Dar, de la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. De exemplu, când ai muncit la un costum, la vizionarea de pe scenă, regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole. Iar premiera e în câteva zile, deci stai până noaptea târziu. Te enervezi, dar la premieră, când le vezi pe scenă, ai satisfacția muncii.
De la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. Regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole
Nu există perioadă lejeră. Chiar dacă n-ai spectacol în lucru, vin cabinierele și ne arată că nu se închide fermoarul la spate la o rochiță, pentru că actrița a tras de ea în timpul spectacolului. Sau le iau foc hainele, pentru că în jurul oglinzii sunt becuri și ei agață cămașa acolo. Se încinge materialul, apoi iese fum. Se mai întâmplă ceva: se pune la punct un spectacol, avem schițele, dar banii pentru spectacol vin cu zece zile înainte de premieră. Iar când actorii sunt gata cu textul, vine regizorul și ne presează, că vrea costumele gata, să vadă cum cade lumina pe ele, să vadă mișcarea”, a dezvăluit croitorul.
Magie cu acul
Pe lângă presiunea timpului, meșterii trebuie să recurgă sau chiar să inventeze diferite „artificii” pentru a satisface fiecare actor în parte, pentru că cineva poate vrea să aibă hainele lejere, sau altcineva dorește pantalonii mai strâmți, să „simtă că stau pe el”, dar toți vor și ceva aparte, ca să se diferențieze de celelalte costume de pe scenă.
Croitor de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”
„Întotdeauna, actorii se plâng că se încing pe scenă vara. Iarna, le e bine, dar vara, mor de cald. Ne spun: „«Transpir, îmi vine rău pe scenă!». Deci trebuie să găsesc o soluție să pară palton, dar să fie și aerisit. Croitoria de teatru este foarte diferită de cea obișnuită. Sunt situații când actorul trebuie să iasă de pe scenă în costum de baie, după care intră, în secunda următoare, cu palton, căciulă pe cap și fular la gât. Se succed. Trebuie să găsești soluția ca, în câteva secunde, să fie îmbrăcați imediat și să mai aibă și umbrela.”
Aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Când vezi că discută cu tine de la egal la egal, te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii
Acestea fiind spuse, este de prisos să subliniem cât de important este rolul acestor oameni în înfăptuirea actului de cultură. Întrebați fiind de noi ce s-ar face teatrul fără croitori, șeful secției a ridicat din umeri și a invocat activitatea devenită sport național pentru mulți compatrioţi: s-ar cumpăra „de-a gata” lucruri de proastă calitate.
Rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă. Rochia trebuie, la un moment dat, ruptă pe scenă, de aceea este lipită, nu cusută
„Teatrul Evreiesc are un specific, iar costumele, la fel. Mă documentez tot timpul. Toate costumele sunt unicat, chiar dacă sunt două la fel. Dar un actor este mai gras, celălalt mai mic, sau mai înalt. Fiecare vrea să se simtă bine. Dar aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Și, când vezi că discută cu tine de la egal la egal și că ești respectat de ei, parcă e altceva. Te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii. Sunt oameni cu bun-simț, începând de la cei în vârstă, Nicolae Călugărița, Corneliu Ciupercescu, Mihai Ciucă sunt deja pensionari. Mai sunt Boris Petroff și Rudi Rosenfeld. Nu există ca ei să treacă prin fața ușii și să nu dea «Bună ziua».”
La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!»
Care este frumusețea muncii în inima Teatrului Evreiesc de Stat? Ana Perdun a răspuns simplu și cu efect: „Avem cea mai bună actriță, pe doamna Maia Morgenstern! Cine n-a auzit de ea?!”.
Iar domnul Filofi a completat: „Doamna managereste extraordinară. Nu vine să te bată la cap. Nu vine să spună cât să stai sau de ce n-ai stat cât trebuie. Ai premiera, trebuie să fie gata. Deja știm tot, unde să ne ajutăm unul pe altul. E ceva firesc. (…) Majoritatea spectacolelor de aici sunt de epocă. Este ceva aparte. După spectacol, stau în foaier și mai aud oamenii după sau înainte de spectacol. La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Unii spectatori nu știu, dar unii sunt cunoscători. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!». În acest fel, mulți au ajuns să ne cunoască. (…) Nu mai merg la fiecare spectacol. Sunt sătul până apare premiera, pentru că particip la atâtea vizionări, și cunosc spectacolul de când s-a născut, până la premieră. Dar când vezi reacția sălii și actorii te felicită, uiți de toate necazurile.”
Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern
Acum că Postul a luat sfârșit, Matricea Românească vă oferă o savuroasă poveste din Basarabia, cu puternice arome românești…
Devenit emblemă statală, vinul, licoarea lui Bachus, își are aici, peste Prut, o însemnătate majoră. Nimeni nu poate spune cu certitudine când s-a înfiripat această profundă și iremediabilă dragoste între moldoveni și vița-de-vie, însă până în prezent savurăm roadele acestei comuniuni, încheiate undeva în ceruri. Dacă până acum am scris despre evenimente culturale în sensul clasic, uzual, astăzi am hotărât să vă delectez cu o mică incursiune într-un colțișor de Rai: Vinăria Etcetera. Dincolo de originalitatea denumirii, aceasta reușește să păstreze înaltele standarde și cucerește de la prima vizită.
De unde a început periplul meu turistic? De la un cadou fermecător de 8 martie, când am avut ocazia să petrec un week-end în afara gălăgiei citadine. Și iată-ne porniți la drum. Nu știam încotro merg și ce voi vedea, dar eram ferm convinsă că o să îndrăgesc această escapadă. Drumul ne-a luat cam două ore și am parcurs vreo 100 de km din Chișinău, până la destinație. Totodată, am făcut un mic popas la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din raionul Căușeni, monument arhitectural construit în secolele XVII-XVIII. Acesta a fost ctitorit de către domnitorul Moldovei Grigore Callimachi și mitropolitul Daniil al Proilaviei, iar pictura datează din anul 1763, fiind opera zugravilor Stanciul Radu și Voicul. Locașul este un monument unicat în spațiul Est-Carpatic, prin amplasarea sa sub nivelul solului (este o biserică semiîngropată). În prezent, biserica este în renovare, grație sprijinului oferit de către Ambasada Statelor Unite ale Americii.
În prezent, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Basarabia este închisă pentru renovare Foto: arhiva personală
Ospitalitate specifică Sudului Basarabiei
Însă, nu ne-am reținut prea mult și am ajuns, în sfârșit, la destinația–surpriză. Amplasată în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă, la Sudul Moldovei, Vinăria Etcetera te întâmpină cu ospitalitatea tipică celor din zonă. Deși am ales un week-end ploios, acest lucru nu ne-a tăiat deloc din elanul distracției. Am fost cazați într-o cameră imaculată, intitulată, în cinstea unui sortiment de vin, ”Feteasca Neagră”, ce avea un geam imens, cu vedere spre plantațiile de viță-de-vie, o baie impresionantă și un dormitor care te îmbia să te lași pradă unui somn de frumusețe. Dar, deoarece ardeam de nerăbdare să petrecem o seară frumoasă, am decis să amânăm siesta pe mai târziu. Am făcut o mică promenadă prin curtea Vinăriei, în ciuda umbrelor nocturne care se așterneau, iar grație liniștii de acolo, ne-am bucurat de repaus spiritual. Câteva rânduri despre liniște se cer menționate. Probabil noi am fost norocoși, dar eram printre puținii turiști în acea perioadă și ne-am bucurat de această Liniște (majuscula vrea să sublinieze plăcerea simțurilor).
Liniștea este un „bun” pe care Vinăria Etcetera îl deține din plin Foto: Instagram
Și pentru că noi, moldovenii, punem suflet în arta mâncărilor am decis să ne delectăm cu o cină delicioasă. Când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează simțămintele. Am optat pentru o salată cu roșii, ardei copți, brânză feta și rucola, pește copt cu legume gratinate, un pateu de pui asezonat cu condimente și plăcinte de casă. Toată această simfonie gastronomică a venit la pachet cu un vin alb Cuvéee Blanc din 2016, absolut delicios. Iar pentru că orice voiaj culinar nu poate fi lipsit de culminația unui desert, iată că am fost răsfățați cu o granola cu dulceață și iaurt de casă, în tandem cu un ceai verde.
Mâncărurile deosebite atrag ca un magnet turiștii
Îndestulați de bucuriile unui dineu pe cinste, am ales să ne relaxăm în restaurant pe canapelele în stil național, savurând finețea unui vin roșu. Probabil veți rămâne puțin mirați că meniul nu pare a fi unul tipic pentru spațiul moldav, dar acest lucru a fost încă unul din plusurile sejurului nostru. Gazdele au reușit cu succes să părăsească zona de confort a bucătăriei tradiționale, oferind oaspeților șarmul micilor detalii.
200 tone de struguri se transformă în vinuri moldovenești alese
După o seară atât de frumoasă, ne-am lăsat îmbrățișați de Morfeu, care ne-a oferit un somn sănătos, în așternuturi catifelate. Și pentru că țin la clienții lor, a doua zi gazdele ne-au oferit un dejun savuros, la ora convenabilă nouă, fapt care încă odată confirmă atenția și delicatețea acestora. Am fost delectați cu clătite, dulcețuri și o granola reinterpretată cu iaurt dulce-acrișor de casă. Iar pentru că nu am bătut atâta cale doar ca să lenevim, am decis să facem o excursie prin secția de producere a vinurilor, unde aceeași domnișoară amabilă ne-a explicat tehnologiile de creare și îmbuteliere a vinurilor.
Pentru producerea unui vin de calitate este utilizată tehnologia modernă
Anual, aceștia produc cam 200 tone de struguri, pe care îi prelucrează la recoltare în utilaje de ultimă oră, obținând la final vinuri maturate în butoaie din inox sau din lemn de stejar, în dependență de rezultatul scontat. Pe lângă întreg complexul de producere, Vinăria mai are și un laborator pentru testări – fapt demn de laudă – și o linie de îmbuteliere. Dincolo de aceste detalii tehnice stau oamenii, o echipă tânără, formată de către cei doi frați fondatori, domnii Luchianov. Deoarece am fost în week-end, nu am putut vedea însuși procesul, dar ghidul nostru a reușit să ne explice totul cu claritate și răbdare.
Cu avionul, la vinărie
Pe final, am fost plăcut surprinși să aflăm că există și o pistă de aterizare pentru mici avionete, iar în curând vinăria va putea delecta vizitatorii cu excursii aeriene, ceea ce ne-a motivat să revenim la ei.
Sper că am reușit să vă intrig toate simțurile, iar atunci când veți planifica o incursiune pe meleagurile noastre, nu uitați că în Sudul Moldovei puteți găsi o oază de plăcere și liniște – Vinăria Etcetera. Iar noi cu siguranță vom reveni acolo.
Ce sensuri are Învierea la români? O explicaţie furnizată, pentru platforma noastră culturală, de către preotul Florin Marica, din cadrul Patriarhiei Române.
Pentru că ne aflăm în Săptămâna Patimilor, Biserica ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult asupra sufletelor noastre, asupra păcatelor și virtuților, și să încercăm să înțelegem, la nivel spiritual, ce înseamnă cu adevărat evenimentele care au avut loc în urmă cu 2000 de ani, dincolo de contextul istoric pe care-l cunoaștem cu toții.
Mesajul a fost reiterat de către pr. dr. Florin Marica, consilier patriarhal în cadrul Patriarhiei Române, într-o prelegere cu tema „Bucuria sărbătorii Învierii la români”, organizată de „Bulboacă și Asociații SCA” și Matricea Românească.
Părintele Marica a subliniat că Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinilor, îi dă sufletului omului un sens, o direcție.
„Cum poți să te numești creștin, dacă nu te identifici cu Învierea? Învierea este locul, destinația pe care ne-o dorim. Mergem la sărbătoarea Învierii, la sărbătoarea Paștelui, dar trebuie să mergem cu nădejdea și cu credința că și noi vom învia. Nu participăm ca la un eveniment istoric petrecut acum 2000 de ani, ci participăm cu nădejdea personală că și noi vom învia. Asta ne face să fim diferiți de cei care nu cred în Înviere, pentru că viața noastră nu se termină aici, ea continuă dincolo. (…)
Preotul Florin Marica îndeamnă credincioșii să se aplece mai mult asupra sufletelor lor
De ce este nevoie ca, în fiecare an, să repetăm aceste Sărbători? Doar știm de existența lor, putem să ni le însușim în sensul cunoașterii, și gata, am terminat. Nu! Tocmai aceasta este ceea ce ne face să fim cu adevărat creștini și să ne bucurăm de aceste Sărbători – faptul că putem să descoperim de fiecare dată un alt sens. Cel pe care-l simțim într-un an nu este acela pe care îl simțim anul viitor sau cel pe care l-am trăit anul trecut. De ce? Pentru că starea noastră interioară nu este aceeași în fiecare zi. Noi nu ne trezim în fiecare zi la fel, ci altfel. Și atunci, starea pe care o trăim din însușirea acestor evenimente la care participăm activ ne face să înțelegem de fiecare dată mai mult. Nu se termină izvorul, care este Dumnezeu.”
Românii trăiesc altfel o sărbătoare religioasă
Una dintre cele mai frumoase trăsături ale românilor este aceea că suntem oameni care știu să se bucure de fiecare moment trăit, fapt care iese în evidență la sărbătorile religioase. Părintele Marica a explicat că sărbătorile sunt trăite de către români în mod diferit de alte popoare, de aceea, atunci când suntem departe de casă, printre străini, un astfel de eveniment nu ne implică atât de mult la nivel spiritual.
Cum poți să te numești creștin, dacă nu te identifici cu Învierea? Învierea la români este locul, destinația pe care ne-o dorim
„Sărbătorile la români au un sens extrem de autentic, pentru că românii de la țară, în simplitatea lor, cei care nu au avut școală – știm cu toții cum a evoluat școala în țara noastră – au avut capacitatea de a înțelege aceste evenimente într-un mod cât se poate de profund, de autentic. Colindele de Crăciun sunt de o profunzime, dar și de o corectitudine teologică extraordinară. Ne arată că oamenii aceia, fără școală, au înțeles teologia mai bine decât noi, cei care cunoaștem mai multe limbi străine și care am citit mai multe biblioteci. Oamenii aceia au înțeles prin trăire, iar sărbătoarea are sensul de comuniune – noi între noi, avându-L în centru pe Hristos.”
Arhaicele tradiţii de Paşte sunt un element esenţial al spiritualităţii româneşti asociate Învierii Domnului. Matricea Românească analizează, mai jos, felul în care acestea sunt urmate în regiunile istorice ale ţării.
Lăsând la o parte consumerismul care l-a transformat într-o celebrare a iepurașului și a ciocolatei, Paștele este, din vechi timpuri, cea mai importantă sărbătoare a creștinilor, care onorează, cu acest prilej, Învierea lui Hristos. În context religios, Paștele simbolizează și o înviere a sufletului omului, care trebuie să-l aibă drept model pe Fiul Domnului.
Chiar dacă este de netăgăduit faptul că Învierea este o sărbătoare centrală în creștinism, aceasta nu se rezumă la trăirea religioasă, fiind completată de către o sumedenie de tradiții de Paşte, specifice fiecărei regiuni în parte. Astfel se face că, pe lângă vopsirea, încondeierea ouălor sau pregătirea pascăi, prezente în familiile din toată România, fiecare zonă a țării practică alte obiceiuri, cu prilejul Învierii Domnului.
Matricea Românească vă prezintă, în cele ce urmează, o serie de datini mai puțin cunoscute, ce au loc de Paște în diferite regiuni ale țării.
În Țara Moților, ospăț de Paște
În noaptea de Paște, în Țara Moților, toaca este luată din biserică, fiind dusă în cimitir și păzită de către feciorii satului. Aceștia trebuie să fie foarte atenți pentru că, dacă toaca nu a fost păzită bine și a fost furată în timpul nopții, ei sunt pedepsiți a doua zi și trebuie să dea un ospăț la care sunt invitații și „hoții”. La polul opus al situației, cei care nu au reușit să fure toaca vor trebui să plătească banchetul mult așteptat.
Zona Transilvaniei se remarcă prin obiceiul cunoscut sub numele de „stropit”, care a fost preluat de la comunitatea maghiară. Potrivit datinii, flăcăii merg la familiile unde există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, ca să „nu se veștejească”. Obiceiul este la fel de viu și astăzi, și reprezintă, pentru tinerii comunității, o oportunitate de a se reîntâlni și de a se distra.
Potrivit datinii „stropitului”, flăcăii transilvăneni merg la familiile unde există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, ca să „nu se veștejească”
În jurul Brașovului, mai exact în Țara Bârsei, are loc petrecerea organizată sub umbrela sărbătorii Junii Brașovului, unde se adună toate sufletele zonei. Grupurile de tineri, organizați precum cetele de călușari sau de colindători, cu vătaf (conducător) și casier, strâng ouă de la domnișoare, după care se îndreaptă către Pietrele lui Solomon (o formațiune de stânci din Brașov), la picnic, unde au loc și diferite întreceri. Una dintre cele mai populare este, precum în povești, aruncarea buzduganului.
În diferite zone ale țării, credincioșii aduc la biserică un coș cu merinde, pentru a fi sfințit Foto: trilulilu.ro
O datină care se deosebește prin complexitatea simbolurilor și a credinței în puterea rugăciunii de binecuvântare a bucatelor are loc în Câmpulung Moldovenesc. Aici, în dimineața primei zile de Paște, credincioșii, ținând lumânări aprinse în mână, se așază într-un cerc, în curtea bisericii. Ei așteaptă ca preotul să sfințească coșurile cu merinde. Coșul pascal cuprinde, sub prosopul țesut cu modelul specific zonei, o farfurie cu simbolurile bucuriei: semințe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a preveni seceta), sare (se păstrează, pentru bunăstare), zahăr (folosit dacă se îmbolnăvesc vitele), făină (ca grâul să fie bogat), ceapă și usturoi (protecție împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se așază pască, șuncă, brânză, ouă roșii, bani, flori, pește afumat, sfeclă roșie cu hrean și prăjituri.
Și în Muntenia are loc un obicei similar. Credincioșii aduc un coș pascal cu bucate tradiționale, dar și câte un cocoș alb. Înaripatele sunt crescute special pentru înfăptuirea acestei datini, care spune că, atunci când cocoșii cântă, Hristos a înviat. Cel mai norocos gospodar este cel al cărui cocoș cântă primul, acesta fiind un semn că în casă va fi belșug. După slujbă, cocoșii sunt dăruiți săracilor.
Tămâierea bucatelor, practicată în Banat
Maramureșul, cunoscut drept o regiune care mustește de obiceiuri păstrate și practicate de sute de ani, are desigur și tradiţii de Paște. În dimineața sărbătorii, copiii merg la prieteni și la vecini, pentru a anunța Învierea Domnului, iar gazda le dăruiește câte un ou roșu. La plecare, cei mici mulțumesc pentru daruri și le urează gospodarilor urări sincere. Pragul casei trebuie trecut, mai întâi, de către un băiat, astfel încât gospodăria să fie ferită de discordie tot anul. Și în această zonă, creștinii merg cu un coș cu merinde, pentru a fi sfințit de către preot.
În Banat are loc tradiția tămâierii merindelor, în dimineața de Paște, la micul-dejun. După aceasta, fiecare mesean primește o linguriță cu vin și pâine, ambele sfințite. În meniul acestei mese festive se află ciolanul de porc fiert, ouă, după care se continuă masa cu friptura de miel.
În noaptea de Înviere, fetele din Bucovina se duc în clopotnița bisericii și spală limba clopotului cu apă „neîncepută”. Cu această apă se spală pe față în zorii zilei de Paște, ca să fie frumoase tot anul și, așa cum oamenii aleargă la slujba de Înviere, așa să alerge și feciorii după ele. Flăcăii satului merg cu flori la fetele pe care le îndrăgesc, iar domnișoarele, pentru a arăta că le împărtășesc sentimentele, le oferă câte un ou roșu.
Dobrogenii consideră că este păcat să arunci cojile de ouă, pentru că au fost sfințite în prealabil
Moldovenii, după ce aduc acasă în noaptea de Înviere lumina de la biserică, pregătesc un bol cu apă, unde așază monede și ouă roșii. Acesta este pus la păstrare până dimineața, când copiii își clătesc fața cu apă și își ating obrajii cu ouăle, pentru a avea un an plin de bogății. O altă datină spune că oul de Paște trebuie mâncat, iar cojile trebuie, neapărat, aruncate pe drum.
În schimb, dobrogenii consideră că este păcat să arunci cojile de ouă, pentru că au fost sfințite în prealabil. Acestea se îngroapă în pământ sau se dau la animale, pentru a fi ferite de rele. Alții împrăştie cojile sfințite pe o apă curgătoare, ca ele să ajungă pe Apa Sâmbetei.
Foto deschidere: vulcanvaluecentre.ro
La începutul Săptămânii Mari, vă oferim o porţie savuroasă de înţelepciune românească, invitându-vă la moderaţie…
Biblia ne spune că pofta nestăvilită de mâncare și de băutură nu-l lasă pe îmbuibat să doarmă, de aici și până la certuri fiind un pas extrem de mic. Lăcomia, adică acea dorință intrinsecă puternică ce-l forțează pe om să râvnească mult peste nevoile și capacitățile sale, este oglinda unui suflet „urât”, de aceea face parte din cele șapte păcate capitale.
Și cum firea omului este construită din calități, dar și din defecte – într-o măsură sau alta -, și sâmburele lăcomiei zace înlăuntrul fiecăruia dintre noi, pentru că și românii sunt încercați de dorința de a dobândi peste puteri. Vorbele din popor reprezintă mijlocul cel mai elocvent și mai sincer de a exprima lăcomia la români, întrucât țăranul, înzestrat cu inteligență și cu franchețe, a știut dintotdeauna cum să spună lucrurilor pe nume: prin proverbe și zicători savuroase.
Poate una dintre cele mai reprezentative zicale româneşti ce oglindește „urâțenia” acestui păcat este aceea care ne avertizează că lăcomia strică omenia. În același registru, în popor se mai spune că poftele omului n-au hotar, dar și că găina vecinului totdeauna-i curcă. Românul își descrie, cu umor neaoș, consăteanul, subliniind că acesta nu se mulțumește nici în car, nici în căruță, nici în sanie, nici în teleguță, dar și că cel care se lăcomește, nu se pricopsește.
La fel, lăcomia la români este ilustrată cu succes și prin expresii potrivit cărora noi vrem să fim și cu pui, și cu ouă, și cu găina grasă, dar și că musca, pentru puțină dulceață, își răpune viața. Așa cum vietățile furnizează cele mai facile și mai expresive exemple pentru a construi un proverb, nici flora nu a fost ignorată de către români, iar referitor la acest păcat capital, geniul sătesc spune că lacomii sunt de unde n-are mărul (uneori, cu varianta pomul) coajă și cireașa sâmbure.
Așa cum, deasupra oracolului din Delphi, era scris „nimic prea mult, totul cu măsură”, și românul consideră că aceasta este o povață după care ar trebui să-și rânduiască viața, deoarece el crede că lăcomia sparge sacul sau cine ia o brazdă lată, rămâne cu ea nearată.
Mai jos, Matricea Românească vă prezintă, spre reflecție, în Postul Mare, alte câteva proverbe și zicători românești despre lăcomie:
Lacomul mai mult pierde, și leneșul mai mult aleargă.
Nu mai poate să mănânce, dar nu se-n-dură să plece.
Lăcomia de la aur la gunoi şi de la diamant până la sticlă se întinde.
Are ochii mai mari decât burta.
Lacom la bogăţie şi sărac la minte.
Cică mălaiul nu-i copt, și el înfulecă cât opt.
A mânca banii cu lingura și a pune lumea-n pântece.
Pântecele se satură, dar ochii niciodată.
Foto deschidere: patch.com
În urmă cu câteva luni, discuția la o cafea cu un fotograf, despre o fotodocumentare realizată de către el și un coleg de-al său, s-a concretizat într-un interviu spumos, deosebit de bine primit de către cititorii noștri. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit în 2014 în căutarea „pietrei filosofale”, adică a sportului național românesc – acoperit de colb – oina. Cei doi au realizat, luând țara la pas, o serie de fotografii spectaculoase de la diferite meciuri de oină, pe care le-au adus în fața publicului larg prin intermediul albumului „OINA”, lansat miercuri, 5 aprilie 2017.
„Bulboacă și Asociații SCA”, prin proiectul său cultural Matricea Românească, a organizat și găzduit lansarea acestui album la care, într-un cadru prietenos și călduros, s-a vorbit atât despre foto-eseul rezultat, cât și despre poziția oinei în grila de interese a românilor. Cele mai relevante informații cu privire la ce presupune, cum este perceput și de ce este interesant acest sport nu puteau veni decât de la jucători. Astfel se face că Matricea Românească i-a avut drept invitați, pe lângă autorii albumului, pe Gheorghe Drăghici (72 de ani), maestru emerit al sportului și o legendă în lumea oinei, și pe Radu Jerlăianu, căpitanul echipei Straja București, care își desfășoară activitatea sub tutela Jandarmeriei române.
Pe un oinist nu-l poți bănui că are interese precum faima sau banii. În niciun caz
Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis au oferit, prin intermediul realizării lor, o „voce” atât de necesară acestui sport național al camaraderiei care, din păcate, se afundă din ce în ce mai mult în întuneric. Astăzi, jucătorii de oină ies pe teren doar de dragul sportului, pentru că activitatea nu le aduce nici faimă și, cu atât mai mult, nici bani.
Cei doi fotografi au surprins imagini extrem de expresive în comunitățile unde oina mai este practicată
„Pe un oinist nu-l poți bănui că are interese precum faima sau banii. În niciun caz. Dacă stai pe marginea terenului și vezi cât este de captivant, îți dai seama de ce se întâmplă acest lucru. E un lucru foarte frumos, care ne-a ținut aproape de proiect”, a explicat Bogdan Boghițoi, în cadrul lansării. Fotografiile selectate și incluse în album au fost realizate pe film și în alb-negru, în dorința de a exprima sinceritate și de a oferi credibilitate, au precizat autorii.
Oina, o dragoste ce nu pălește
Gheorghe Drăghici, un jucător care se consideră „un tânăr de perspectivă”, la cei 72 de ani ai săi, are 14 titluri de campion la oină, primul fiind obținut în 1965.
Radu Jerlăianu (stânga) și Gheorghe Drăghici, vorbind despre ce a fost și cum este oina astăzi
„Firește, în secolul XXI, oina nu se face cu bani. Pe vremea mea, oiniștii și fotbaliștii aveau aceleași bugete. Oina a fost viața mea, am făcut-o cu toată plăcerea. Îmi aduc aminte că circula o vorbă care spunea că, după luptele dintre Traian și Decebal, Decebal îl invita pe celălalt să facă un meci de oină să se mai relaxeze. Glumesc, desigur. Oina e pierdută în timp, de când e jucată de români. În ’78, am vrut să facem un film despre oină, cu o firmă americană.
«Dacă le spun americanilor că baseball-ul este o variantă a oinei, mă împușcă!»
Patronul era un mare jucător de baseball. Așa că a intrat în joc, ca să simtă ce înseamnă oina. La final, a spus: «Este frumos, este spectaculos. Prin comparație cu baseball-ul, la Dvs. se succed acțiunile și sunt spectaculoase. Dacă le spun americanilor că baseball-ul este o variantă a oinei, mă împușcă!»”, a rememorat Drăghici.
„Mă bucur că am văzut la televizor că în programa școlară se va introduce oina, ceea ce este formidabil pentru mine și pentru națiunea română. Era încântător să privești un joc. Acum mai sunt cinci echipe de seniori”, a mai spus acesta.
O echipă supraviețuiește cu mai puțin de 2000 lei pe lună
Căpitanul echipei de oină a Jandarmeriei, Straja București, pe vremuri cunoscută sub numele de Dinamo – fondată în 1951 (la care a activat și domnul Drăghici), a subliniat că echipele de oină dispar în ceață din cauza unui motiv omniprezent în toate activitățile: lipsa banilor.
Mulți dintre jucătorii de oină vin la antrenamente sau la meciuri cu tractorul Foto: albumul „OINA”
„Oina a fost uitată și dată deoparte, pentru că lucrurile se învârt în jurul banilor. Întâmpinăm probleme mari la nivelul banilor, fie că vorbim despre juniori sau despre seniori, pentru că acesta nu e un sport atât de popular, cum sunt altele, de aceea nu beneficiem de reclamă. Cu acest prilej, vrem să le mulțumim celor doi autori ai acestui album. Avem nevoie de promovare ca să ajungem în mediile în care se poate face acest lucru și să găsim oameni care sunt interesați de bunurile noastre naționale, cum e și oina. Aici avem de suferit. Acest sport ar trebui promovat mult mai bine, chiar dacă nu este atât de bine văzut de televiziuni, pentru că nu aduce rating, oina nefiind cunoscută. (…)
Din păcate, mai trece un an, se mai desființează o echipă
În ceea ce privește bugetul, o să vă mire, pentru că cel al unei echipe de oină se «învârte» undeva la 20.000 lei pe an. Eu cred că e o sumă infimă, dacă facem o comparație cu banii alocați altor sporturi. Avem bugete mici și încercăm să ne descurcăm: nu mergem să stăm la hotel de patru stele, ci încercăm să mergem la competiții, să ținem sportul în viață, pentru că e păcat ca el să dispară. Din păcate, mai trece un an, se mai desființează o echipă, și motivele sunt cele financiare. E foarte greu să găsim bani pentru finanțare. Noi beneficiem de sprijin în privința transportului. Dar sunt și alte cheltuieli. Jucătorii nu sunt plătiți în mod special pentru oină, ci sunt salariați și atât”, a precizat Radu Jerlăianu.
De la stânga la dreapta: Teodor Burnar (coordonatorul proiectului Matricea Românească), Costin Teodorovici (avocat în cadrul „Bulboacă și Asociații SCA”), oiniștii Radu Jerlăianu, Gheorghe Drăghici, respectiv fotografii Bogdan Boghițoi și Sorin Vidis
Dragostea pentru oină, precum și plăcerea cu care ea este practicată ne-au fost „trădate” de sclipirea din ochii celor doi jucători, prezentă ori de câte ori ne-au vorbit despre sportul românesc identitar. Acești oameni, alături de fotografii care i-au scos la lumină, sunt exemple de admirat, care ne atrag atenția că oina merită să trăiască și să revină în vocabularul românilor. Albumul „OINA” este doar un prim pas în acest sens.
Albumul fotografic „OINA” (112 pagini, 80 de imagini) poate fi cumpărat de aici, la prețul de 120 lei.
Căpitanul Radu Jerlăianu, explicând regulile oinei
La eveniment au fost prezenți atât apropiați ai amfitrionilor, cât și elevi de liceu
Elisabeta Lipă este unul dintre sportivii români care au scris istorie în disciplina sa. Matricea Românească vă oferă, mai jos, povestea ei extraordinară.
O descriere obiectivă și seacă a canotajului spune că acesta este un grup de sporturi nautice, care se practică în ambarcațiuni puse în mișcare cu ajutorul vâslelor sau al ramelor. Practicarea canotajului are un rol pozitiv în mobilitatea articulară și a coloanei vertebrale, favorizând o dezvoltare armonioasă a corpului. Însă cuvintele de mai sus nu sunt suficiente pentru a expune cu fidelitate complexitatea acestui sport ce necesită forță, suplețe, coordonare și un grad ridicat de efort fizic.
Dacă descrierea scurtă a canotajului sugerează faptul că majoritatea celor care-l practică sunt bărbații, simpla menționare a numelui Elisabetei Lipă demontează orice astfel de gând.
Născută în județul Suceava, în 26 octombrie 1964, Elisabeta Lipă este un Scorpion ce are, în palmaresul său, numeroase distincții de importanță internațională. Întreaga sa activitate i-a adus, în urmă cu 17 ani, titlul de cea mai bună canotoare a secolului XX, oferit de Federația Internațională de Canotaj.
Puțini și-ar fi imaginat că adolescenta dintr-un sat sucevean, care nu știa nimic despre canotaj, va cuceri această lume, graţie unei selecţii de rutină la 15 ani, la liceul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde era elevă. Astăzi, cea care a învățat „de teamă că ar putea rămâne cu sapa” se mândrește cu o longevitate competițională internațională de 22 de ani (între 1982 și 2004), mai rar întâlnită. Sportiva a absolvit, în 1997, cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport și, continuându-și studiile, a obținut în 2009 titlul de Doctor în educație fizică și sport. Anul 2000 i-a adus, pe lângă recunoaşterea internaţională deja evocată, şi Ordinul Național „Serviciul credincios” în grad de comandor, pentru pregătirea și rezultatele excepționale dovedite.
Pe cei care nu sunt la curent cu momentele când România a triumfat pe podiumurile internaționale, îi informăm că Elisabeta Lipă a obținut, de-a lungul carierei sale, cinci medalii de aur, două de argint, una de bronz la Olimpiade și că a fost de 25 de ori campioană a țării noastre. Deloc surprinzător, maestra emerită a sportului este cel mai laureat sportiv din istoria țării, ea fiind și portdrapelul României la două Olimpiade, în 2000 la Sydney și în 2004, la Atena.
Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr
Mai mult, comisarul șef de Poliție Elisabeta Lipă din Ministerul Administrației și Internelor a fost înaintat, în 2004, la gradul de chestor de Poliție (echivalent cu cel de general).
Lipă, care a debutat la vârsta de 19 ani, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984), a mărturisit, în urmă cu câțiva ani, că succesul său fulminant a fost posibil numai prin muncă, respectiv sacrificii.
„Cine spune că poţi să faci performanţă fără sacrificii, în orice domeniu, nu numai în sport, este departe de adevăr. Renunţările mele sunt enorme. Dar le-am acceptat, mi le-am asumat şi le-am făcut cu un singur scop: să ies campioană! N-a fost uşor să stau departe de soţ şi de copil, când eram în cantonament, dar rezultatele au fost pe măsură.”
Elisabeta Lipă, sportiva noastră de aur, rămâne un model pentru generaţii de români care vor să îmbrăţişeze performanţa în orice domeniu.
Vă vine sau nu să credeți, a fost posibil ca, în aproximativ o oră și jumătate, să trecem printr-o sumedenie de experiențe adolescentine. Acest carusel de trăiri puternice, care marchează și formează tinerii, ne-a fost „servit” în Sala Mare de la Teatrul Excelsior. „TeenSpirit” este, așa cum îi spune și numele, un spectacol pentru adolescenții care se pregătesc să devină adulți. Însă aceasta nu înseamnă că părinții au „interzis”. Dimpotrivă, ei primesc o lecție despre cum gândesc și cum simt tinerii, ceea ce poate face diferența în relația cu ei.
Frapant la acest spectacol colectiv este faptul că majoritatea poveștilor, ilustrate cu o naturalețe remarcabilă de către actori, sunt adevărate. Unii dintre cei de pe scenă au trecut, la vârsta adolescenței, prin emoțiile primei iubiri, ale primei nopți de dragoste, ale certurilor cu părinții, ale pierderii unui bun prieten. Aceste experiențe personale au devenit subiectul unui scenariu de teatru. Cele mai multe dintre episoadele din colaj sunt dramatice, acesta fiind încă un motiv pentru care prezența părinților în sală se justifică.
Adolescența nu înseamnă doar să te zbengui puțin, să faci glume proaste, ori să te îndrăgostești ici-colo. Dimpotrivă, este vorba despre o perioadă extrem de… extremă! ~ regizorul Peter Kerek
În linii mari, în „TeenSpirit”, protagoniștii au prezentat scurte episoade triste din viața de adolescent, întretăiate cu melodii antrenante, binevenite după momentele emoționante. Pe melodii cunoscute ale zilei, scena s-a transformat într-un ring de dans și de bună dispoziție.
Actorii din „TeenSpirit” au demonstrat în spectacol atât talent, cât și sinceritate Foto: Teatrul Excelsior
„Adolescența nu înseamnă doar să te zbengui puțin, să faci glume proaste, ori să te îndrăgostești ici-colo. Dimpotrivă, este vorba despre o perioadă extrem de… extremă! Trăirile sunt extreme, sunt primele momente în care încerci să intri mai adânc în viață, să te rupi de lucruri, să forțezi și să întinzi până la capăt limitele; acest lucru nu este întotdeauna plăcut, ascunde o sumedenie de riscuri, o sumedenie de ciocniri, de lovituri și de dureri. În «miezul» acesta am încercat să intrăm”, a declarat regizorul spectacolului, Peter Kerek.
S-a râs și s-a plâns atât pe scenă, cât și în sală. De ce? Pentru că mulți dintre elevii de liceu prezenți la spectacol s-au regăsit în anumite experiențe din cadrul scenariului.
Încă un element remarcabil al ineditului „TeenSpirit” a fost acela că spectacolul nu s-a încheiat cu tradițonalul ropot de aplauze. Tinerii actori s-au așezat pe marginea scenei, s-au prezentat și au dialogat cu adolescenții din sală. Încrederea în forțele proprii a fost mesajul pe care toți artiștii l-au promovat, într-un fel sau altul.
Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti
Durata: 1h 30min
Regia: Peter Kerek
Distribuţia: Răzvan Krem Alexe, Irina Antonie, Vlad Bălan, Adela Bengescu, Vlad Bîrzanu, Raluca Botez, Nicholas Cațianis, Sonia Divile, Laurențiu Drăgan, Ștefania Dumitru, Maria Teodora Filip, Sebastian Ghiță, Mihaela Kavdanska, Peter Kerek, Maria Mitu, Ciprian Nemeșiu, Teodora Daiana Păcurar, Dana Rogoz, Alina Rotaru, Aurelian Stoleriu, Ovidiu Ușvat, Iuliana Vîlsan, Dilmana Yordanova
Nota Matricea Românească: [usr 3]
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.
N‘am încuviințat nici odată literatura frumoasă a traducțiunilor, mai ales a acelora de pe texte de o valoare îndoelnică. Scrierea lui Schiller e lipsită de meritul istoric și sufere de boala, de care sufăr toate scrierile acestui autor german, de „cosmopolitism”; Ponson du Terrail e un autor nesănătos de povestiri de sensație, făcute ca să sparie babele și copiii; Eugène Sue în fine are mai mult talent, dar e un scriitor cu cotul, pentru care producția devenise meserie. Acesta este întăiul punct de vedere; al doilea este că traducerile unor asemenea scrieri nu îmbogățesc, ci corup literatura; ele mai sînt o încurajare a lenei intelectuale, căci traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai ușoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie și de la cumpănirea terminilor.
O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Goethe e un merit, căci formă și înțăles sînt atît de îngemănate, încît traducătorul trebuie să cumpănească cuvînt cu cuvînt și frasă cu frasă; o traducere din Ponson du Terrail sau din prosa lui Schiller e o jucărie pe care ș‘o poate permite ori-ce gimnasiast.
Citit-au vreodată colectorii pe «Dănilă Prepeleac», pe «Soacra cu trei nurori» și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?
Dar la dreptul vorbind, la Piatra, într‘un ținut muntos plin de legende, de proverbe, locuțiuni, apoi de localități istorice, Colectorul nu găsește ce să culeagă? Un muntean de baștină, născut asemenea în ținutul Neamțului e Ioan Creangă. Citit-au vreodată colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?
Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literaturii și lexiconului romîn. Limba de rînd a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Afară de aceea, cu propășirea realismului modern, se șterg legende și povești, proverbe și locuțiuni, adevărat nestimate ale gîndirii poporului romînesc. Dacă acele foi ni-ar da icoana locului prin culegerea esactă a formelor caracteristice ale gîndirii poporului, ele ar fi neprețuite. Dar traduceri din franțuzește sau din nemțește a unor producte nesănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falșă, că poporul în două mii de ani n‘a avut nici limbă nici cugetare și că aceste două trebuesc plăsmuite în mod meșteșugit de cătră o anume academie.
Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880
Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA
„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte
Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească
Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».
Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?
Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.
Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.
Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.
Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?
Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.
Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?
Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.
E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut
Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.
Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.
Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.
Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat
E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.
Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.
Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.
Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?
Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.
Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”
Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?
Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.
Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.
Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale
Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.
Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?
Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.
În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat
Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?
Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!
Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?
Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.
Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități
La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!
Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?
Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.
Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?
Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.
La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română
Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?
Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.
Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.
Oamenii senini și simpli știu, de cele mai multe ori, atunci când au în fața ochilor o demonstrație de sinceritate. Poate de aceea, demagogia, devoalată cu rară măiestrie de către Caragiale în scrierile sale, a devenit un fenomen pe care românul – și nu numai – îl consideră omniprezent în lumea celor care își doresc să-și conducă semenii.
Însă, în istoria țării noastre, există multe exemple de oameni care și-au dat frâu liber gândurilor și s-au exprimat cu sinceritate și cu talent oratoric în fața concetăţenilor. Această „îndrăzneală” le-a adus celor care atacă fără teamă – în public – cele mai dureroase hibe ale societății atât simpatie, cât și furie din partea contemporanilor.
Un nume ce merită evocat atunci când se discută despre marii români care s-au făcut remarcați și prin oratorie este ziaristul şi omul politic Barbu Catargiu (1807-1862). Ca orator, el era cunoscut drept un improvizator prin excelență, care își construia discursurile pe baza intuiției și a realității care înconjura, la acea vreme, românii. Spre deosebire de liderii de astăzi, care au în spate o echipă de oameni ce le compun discursuri adesea bombastice și fără valoare, Catargiu a fost un om care nu-și contura cuvântarea în liniștea unui cabinet, ci pe loc, acolo unde i se cerea intervenția. Temperamentul său nu-i îngăduia să piardă vremea cu introduceri, el „sărind” la subiectul care-l frământa, după cum dovedesc şi rândurile ce urmează.
Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»
„Unirea s-a făcut. Această unire este simțită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem noi aduce aminte; dar, de au simțit-o nu s-a făcut, de s-a făcut, n-a ținut decât un moment. Într-adevăr, cei din veacurile trecute, fură bărbați care încercară împreunarea națiilor despărțite în două. Dar fu în zadar; și de aceasta, e lesne de înțeles. Aceste mijloace erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înțelepciunii, a cuvântului, a înfrățirii, pentru unirea naționalităților.
Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înțelepciunii și înfrățirii; și înțelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrățirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei. Așa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; așa numai vom păstra locul nostru între națiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscriși.
Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noștri, ce ne privesc din sânul veșniciei, se va preface într-un blestem; și sunt în drept de a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru și al urmașilor noștri; el va avea hula și blestemul chiar al națiilor ce ne privesc”, au fost vorbele lui Barbu Catargiu, rostite la 11 decembrie 1861, pentru unirea definitivă.
Nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei
Discursul a fost atât de înflăcărat, încât a stârnit până și admirația adversarilor politicianului, iar aplauzele zgomotoase nu au contenit.
„Acum ne cunoaștem mai bine. Până aci voiam toți aceleași lucruri, numai mijloacele de a ajunge ne despărțeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toți îngenunchiați, să scriem astăzi: «Toate pentru țară, nimic pentru noi!» Să trăiască România!”, și-a încheiat Catargiu cuvântarea memorabilă, consemnată în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).
Barbu Catargiu (1807-1862), descendent dintr-o veche familie de boieri, ziarist, politician, a fost primul șef de guvern al țării noastre. El a urmat cursurile școlii grecești de la Măgureanu, după care a plecat, la fel ca mulți alți intelectuali ai timpurilor sale, la Paris. Reîntors în țară, Catargiu a luat parte la Unire și a salutat cu sinceritate unirea celor două Principate dunărene, la 11 decembrie 1861. Primul-ministru a fost asasinat în 20 iunie 1862.
Foto deschidere: adevarul.ro
De ce se spune despre români că sunt mămăligari? Matricea Românească face istoria acestui produs alimentar neaoş fundamental…
În comunitățile tradiționale româneşti, se credea că tânăra femeie era cu adevărat pregătită să se mărite după ce trecea și „testul mămăligii”. O mămăligă bine făcută indica faptul că viitoarea mireasă poate face față provocărilor gospodăriei și că nu își flămânzește bărbatul. Astăzi, bornele care trebuie atinse în acest sens de către domnișoare au căpătat alte valențe, dar mămăliga încă este un aliment prezent pe masa multor familii, și câștigă teren în fața pâinii, în special dacă cea dintâi este așezată alături de o mâncare caldă.
Potrivit legendarei Sanda Marin (1900-1961), autoarea celebrei Cărți de Bucate, mămăliga se prepară în felul următor: „Punem ceaunul cu apă la fiert. Separat, avem pregătit mălaiul proaspăt cernut. Când apa dă în fiert, punem o linguriță de sare și presărăm puțin mălai. După câteva minute, când apa clocotește bine, turnăm mălaiul tot deodată, introducem făcălețul în ceaun și despicăm movilița de mălai în două. Lăsăm să fiarbă încet, circa o jumătate de oră. Începem apoi să amestecăm bine de tot, apăsând cu făcălețul spre pereții ceaunului. Dacă ni se pare mămăliga prea moale, mai presărăm puțin mălai, amestecând întruna. (…)
Apucăm bine ceaunul de urechi, cu o cârpă, îl scuturăm de câteva ori în lături și răsturnăm mămăliga pe un fund de lemn, pregătit la îndemână. O tăiem felii cu ajutorul unor sfori curate”. Dat fiind că, de-a lungul timpului, preferințele culinare au devenit ceva mai pretențioase, străbunei rețete româneşti de mămăligă i s-a adăugat unt, margarină sau chiar puțin ulei. Cei care preferă mămăliga mai moale trebuie să știe că aceasta se numește „coleașă”.
Neaoş, simplu, gustos: mămăligă cu brânză și smântână Foto: romaniadevis.ro
Porumbul – sau cucuruzul – este materia primă din care se obține mălaiul pe care-l fierbem în ceaun. Planta a pătruns în Europa din America (Mexic) la începutul secolului al XVII-lea, după descoperirea Americii de către Cristofor Columb, iar Transilvania a fost prima regiune a Țărilor Române care a cunoscut porumbul. Odată cu popularizarea culturii plantei, mămăliga a devenit un aliment de bază, concurând cu tradiționala pâine.
Considerată alimentul de bază al țăranului român, mămăliga reprezintă un sănătos, ieftin și gustos substitut al pâinii. La țară, în lunile caniculare de vară, săteanul își prepara acasă mămăliga, pe care o învelea într-un prosop curat și o lua la pachet, pentru a o mânca în pauza dintre muncile de pe câmp. Mai mult, mămăliga caldă este însoțitorul perfect al sarmalelor, tochiturii, pastramei, ochiurilor sau al brânzei cu smântână.
Mămăliga este un preparat tradițional românesc, ea fiind și izvorul glumei ușor răutăcioase potrivit căreia românii sunt mămăligari
În ceea ce privește informațiile nutriționale – curiozitate la modă -, mămăliga are un bogat conținut de vitamine (A, B, C și E), de minerale (Potasiu, Magneziu și Fier), dar și de fibre.
Deși acest preparat este întâlnit în mai multe țări ale lumii (cea mai cunoscută fiind polentaitalienilor), fiecare cultură și-l prepară în mod diferit. Însă, mămăliga este un aliment tradițional românesc, ea fiind și izvorul glumei ușor răutăcioase potrivit căreia românii sunt mămăligari, așa cum italienii sunt macaronari. Un exemplu celebru în acest sens este cel al fostului mare jucător de fotbal bulgar, Hristo Stoichkov, cel care s-a adresat acum câţiva ani jurnaliștilor români cu apelativul ironic „mamalicki”, adică mămăligari.
Foto deschidere: a1.ro
Asociația Culturală Matricea Românească
Prin activitatea sa, Asociația Culturală Matricea Românească promovează identitatea culturală a României, arta și creatorii români, interculturalitatea, toleranța și respectul față de celelalte culturi prezente în spațiul românesc, în timp ce se concentrează pe educarea noilor generații în spiritul iubirii față de cultura și identitatea națională.
Marii scriitori români au fost și oratori desăvârșiți, Barbu Delavrancea fiind un exemplu elocvent în acest sens. Mai jos, Matricea Românească vă oferă discursul dramatic, rostit de către acesta într-un moment de cumpănă pentru țară.
Multor tineri le...
La 900 de metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă dramatică, se înalţă, în judeţul Argeş, Cetatea Poenari, locul unde boierii căzuţi în dizgraţia lui Vlad Ţepeş au construit o fortăreaţă în numai o săptămână.
„Merită efortul până...
Societatea Civilă de Avocaţi “Bulboacă şi Asociaţii” lansează, cu prilejul jubileului său de 10 ani, Asociaţia Culturală Matricea Românească, un proiect non-juridic menit să complementeze, în spaţiul socio-cultural autohton, serviciile juridice de...
Domnitorul Constantin Brâncoveanu reprezintă, peste secole, simbolul românului care a rămas, până la capăt, fidel identităţii sale.
Unii psihologi sunt de părere că, în clasamentul fricilor omului, ideea de moartea persoanei iubite sperie mai mult decât...
Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre...
Acum că Postul a luat sfârșit, Matricea Românească vă oferă o savuroasă poveste din Basarabia, cu puternice arome românești...
Devenit emblemă statală, vinul, licoarea lui Bachus, își are aici, peste Prut, o însemnătate majoră. Nimeni nu poate spune...
Ce sensuri are Învierea la români? O explicaţie furnizată, pentru platforma noastră culturală, de către preotul Florin Marica, din cadrul Patriarhiei Române.
Pentru că ne aflăm în Săptămâna Patimilor, Biserica ne îndeamnă să ne aplecăm mai mult...
Arhaicele tradiţii de Paşte sunt un element esenţial al spiritualităţii româneşti asociate Învierii Domnului. Matricea Românească analizează, mai jos, felul în care acestea sunt urmate în regiunile istorice ale ţării.
Lăsând la o parte consumerismul...
La începutul Săptămânii Mari, vă oferim o porţie savuroasă de înţelepciune românească, invitându-vă la moderaţie...
Biblia ne spune că pofta nestăvilită de mâncare și de băutură nu-l lasă pe îmbuibat să doarmă, de aici și până la certuri...
În urmă cu câteva luni, discuția la o cafea cu un fotograf, despre o fotodocumentare realizată de către el și un coleg de-al său, s-a concretizat într-un interviu spumos, deosebit de bine primit de către cititorii noștri. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan...
Elisabeta Lipă este unul dintre sportivii români care au scris istorie în disciplina sa. Matricea Românească vă oferă, mai jos, povestea ei extraordinară.
O descriere obiectivă și seacă a canotajului spune că acesta este un grup de sporturi nautice, care...
Vă vine sau nu să credeți, a fost posibil ca, în aproximativ o oră și jumătate, să trecem printr-o sumedenie de experiențe adolescentine. Acest carusel de trăiri puternice, care marchează și formează tinerii, ne-a fost „servit” în Sala Mare de la...
Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale...
https://youtu.be/wzfKnifGv08
Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern,...
Oamenii senini și simpli știu, de cele mai multe ori, atunci când au în fața ochilor o demonstrație de sinceritate. Poate de aceea, demagogia, devoalată cu rară măiestrie de către Caragiale în scrierile sale, a devenit un fenomen pe care românul – și nu...
De ce se spune despre români că sunt mămăligari? Matricea Românească face istoria acestui produs alimentar neaoş fundamental...
În comunitățile tradiționale româneşti, se credea că tânăra femeie era cu adevărat pregătită să se mărite după ce...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
