Volumul de proză scurtă Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, este un colaj al amintirilor din copilăria optzecistă și tinerețea anilor 2000 ce surprinde elementele definitorii ale acestor epoci, cât și parcursul spiritual și profesional al lui Bobiță, personajul principal și eul narativ.
De la lumea violentă a cartierelor bucureștene, la cariera de agent literar, cele doisprezece povestiri se înlănțuie prin forța omogenității scrisului, prin tematicile recurente, cât și prin senzația de ratare ce-l însoțește de-a lungul vieții. Schimbările vizibile se produc poate doar la nivelul reperelor geografice pe care scriitorul le stabilește de fiecare dată cu precizie matematică: din Ion Maiorescu în Vatra Luminoasă, Brâncoveanu sau Militari, din Titan în zona parcului Carol. Harta barurilor și localurilor pe care le frecventează este și ea la fel de bine trasată: din terasa Argentin, club A, și barul Sovata la terasa Local Familial.
Precum misteriosul Kaspar Hauser, tânărul german care pretinde că a trăit izolat într-un pivniță până la șaisprezece ani, așa și Bobiță-Bogdan este prizonierul propriei sale lumi întunecate de dramele copilăriei și mai apoi de tumultul tinereții, înfățișate în doisprezece secvențe.
[pullquote]Îmi amintesc zilele-alea ca pe niște imagini dintr-un film văzut la o grădină de vară, prin perdeaua unei ploi mocănești[/pullquote]
Tătuțu. Facem cunoștință cu Bobiță, personajul-narator al acestui volum, și Tătuțu, tatăl vitreg și figura paternă principală ce apare recurent în majoritatea textelor. O proză cu amintiri duioase din copilărie, filtrate prin pelicula încețoșată a memoriei, asemenea unui televizor alb-negru Sport. Crâmpeie de viață din cartierul Vatra Luminoasă.
Ion Maiorescu. Despre mentalități românești vechi, dar, la fel de actuale și în ziua de azi, și anume, bârfa și ura între vecini. Figura autoritară a bunicii, doamna Colonel, și cea jovial-bahică a Unchiului, ce prezidă în casa din curtea-vagon, păstrătoarea singurei poze în care Bobiță râde fericit.
Balkan. Are fraze lungi, întortocheate, cu punct doar la final. O sâmbăta în care circulă doar mașinile cu număr cu soț, zi obligatorie de plimbare cu tatăl biologic, care se transformă pe nesimțite într-o discuție despre fotbal, Jabba the Hut și jocuri electronice. Apoi înecul lui Balkan se contopește cu gustul de corcodușe. Un fel de suprapunere de gânduri, din care nu mai știi ce e realitate și ce e SF.
Barbut. Caseta copilăriei derulată cu creionul. Legea cartierului în care golanii mereu câștigă iar Bobiță este un observator timid, prins fără voia lui în conflicte cu tente homosexuale.
Crematoriul.Intrarea în cercul magic de golani și exmatricularea din liceu. Muzici și faze: Fear of the Dark, AC/DC, Sodom, Flacăra, Sepultura, Slayer în aburii timpurii ai alcoolului și țigărilor. Bizarul și fantasticul se întâlnesc la Crematoriul Cenușa, unde tinerii chiulesc pentru a vedea o strigoaică bătrână. Un episod un pic ieșit din comun față de ce ne obișnuise autorul până acum, dar, în final, revenim la o atmosferă familiară în care un bătrân pervers încearcă să-i inițieze pe băieți în tainele iubirii.
Spre Ciocănești, Călărași. Intermezzo între copilărie și adolescență, într-un autobuz ce-l duce de la București la bunici, la țară. Un text stropit din plin cu bere, un preambul al anilor ce vor să vie.
Duhul din lampă. Visul american împlinit, pe ritmuri de Christina Aguilera. Bobiță este monitor într-o tabără de adolescenți, un fel de Survivor în care grupurile se luptă pentru supremație. Conflictele și jocurile de putere nu diferă cu mult de cele din cartierele bucureștene, doar că aici farsele sunt mai puțin violente. O proză ce unește tinerețea cu maturitatea, o trecere de la Bobiță la Alex, prin dese alunecări în trecut.
Scriu despre Ashbery. Anii euforici de facultate, scăldați în optimismul forței creative. E totul o pâclă încețoșată între băutură și fumat, ieșirile la terasa Argentin, club A, și traiul la comun cu iubita și încă un cuplu, într-o garsonieră din Titan. E frumos și trist în același timp, o povestire despre cum începe să-și rateze viața un intelectual cu pretenții boemo-artistice.
[pullquote class=”left”]Era foarte important să le arăți vecinilor de curte o față sobră, un zâmbet amabil, plin de diplomație, și să-ți ții pentru tine bolile, ura, chiar și iubirea[/pullquote]
Popa Mihai. Avântul tinereții timpurii s-a fumat, acum Bobiță e redactor la un supliment de cultură și corector la o revistă, și „o arde” zilnic cu doi colegi la terasa Local Familial, undeva pe Calea Moșilor. Bucureștiul nocturn își arată fațetele dubioase când cei trei pornesc în căutarea unui preot bețiv, care locuiește în afara orașului. Filtrul memoriei recuperează iar întâmplări din trecut, când se juca în spatele blocului între șantierele din Brâncoveanu, unde gașca de chiloțari hipioți făcea legea. Tristețea din copilărie, cu mediul familial destrămat, se prelungește inevitabil în prezent.
Ninge în Tyria. Reverii alcoolice pe fundal de Guild Wars, munca la o campanie electorală și relația disfuncțional-masochistă cu Alina, o tipă la fel de pierdută ca și el.
Playing it hard. Un târg de carte în Mexic, prilej de trecere în revistă a tuturor clișeelor și tacticilor de vânzare din lumea editorială. Bobiță este de data asta doar un observator impasibil la viețile celorlalți, așteptând să i se întâmple și lui ceva notabil.
Knossos. O poveste all-inclusive în care eul narativ comprimă ultimii șase-șapte ani de viață. La nici patruzeci de ani e alcoolic, divorțat, pe culmile succesului ca agent literar. În aparență le-a avut pe toate: o familie perfectă, un autor publicat în America, cu drepturile cumpărate de HBO pentru a face un serial din carte (ce fantasmagorie pentru piața literară din România!), dar s-a prăbușit sub forța propriilor demoni. Un text care face oarecum notă discordantă cu celelalte, o adaptare cumva hollywoodiană a vieții acestui intelectual mioritic.
Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, Editura Polirom, Iași, 2017, 256 pagini
În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea – dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile, s-ar zice, sunt copii: copiii, în schimb, nu ar trebui să fie oi. În aceasta rezidă taina învăţământului şi cea a “dezvoltării personale”, pe care sperăm să le pătrundem şi pe plaiurile noastre mioritice.
Maşina nu te plânge. O mioară, da. Maşinile sunt viitorul. Mioarele, mai degrabă trecutul. Însă întoarcerea la origini nu e o regresiune retrogradă, cum ne reproşează a-toate-cele-străine-iubitorii, ci ceea ce ne-a asigurat, până acum, supravieţuirea ca neam. După duşurile reci ale istoriei, ea a jucat rolul de oglindă cinstită în care ne-am reevaluat şi din care am renăscut. Ar cam fi timpul să folosim oglinda şi preventiv, altfel urâţenia istoriei ne va prinde neferchezuiţi. Amintiţi-vă, doar, soarta lui Dinu Păturică, cel care şi-a repudiat părintele spre a sfârşi în ocna neluminată. Neştiind, ori uitând voit, cine suntem, cum am putea vreodată să ne afirmăm cu cinste şi demnitate locul pe pământ?
Introducere la „Mioriţa”
Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii – doar animalele. Ionică Sterp, din satul Ianoşda (comuna Mădăras, judeţul Bihor) are peste 1000 dintre ele. Şi mai important, are doi copii care-l fac cel mai bogat român. Mai bogat chiar decât Gigi Becali, cioban şi el, şi cel mai admirat “model” în rândul copiilor, după unele sondaje.
“Oaia e viaţa mea”, îmi povesteşte Ionică. “Eu mor pentru oaie. (…) Noi suntem oameni simpli. Venim de la coada oii, cum s-ar spune. Eu mulg, nevastă-mea mulge. Copiii ne ajută. Băiatul are 8 ani şi cred că-mi va călca pe urme.”
Ionică Sterp este cioban din moşi-strămoşi într-o localitate, Ianoşda (jud. Bihor, Crişana), atestată încă din secolul XIII
“Nu am fost niciodată în concediu. Nu ştiu cum ar fi să stau câteva săptămâni fără mioarele mele. Sperăm să ajungem anul ăsta 5-6 zile la mănăstirile din Moldova”, îmi mărturiseşte capul familiei.
[pullquote]
Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii
[/pullquote]
În vreme ce tătâne-su e ocupat la strungă (portiță îngustă, prin care trec oile una câte una la muls, n.n.) să le mulgă pe Sânziana, Bombonica şi suratele ei, cu ajutorul lui Ionică jr., care le mână “în mâinile” dibace ale ciobanilor, o întreb pe Mihaela (clasa a VII-a din toamnă) cum e viaţa la stână.
“Îmi place şi cu oile, îmi place şi la şcoală… E muncă grea cu mioarele – părinţii se trezesc după ele la 3 noaptea să le mulgă – dar… ce să facem? Trebuie să ducem tradiţia mai departe!” Maturitatea acestui copil de 12 ani mă înfioară – şi mă încântă.
“Nu avem calculator, nu îi simţim nevoia. Avem atâta treabă aici în gospodărie, încât nu ne plictisim”, mai spune fetiţa.
Ionică, viitorul cioban din lunga serie existentă în familie, trăieşte – lucrul e evident – pentru făpturile pe care le conduce, şi pe care le numeşte “dragele mele” şi “fetele mele”. “Vreau să fiu şi eu oier, ca tata. Pentru mine, oile sunt… ca prietenele mele!”, ne spune, vizibil emoţionat şi cu o candoare de înger.
Copilărie mioritică
Aceşti copii – nu e nici o exagerare – ne «ţin» România în palmele şi în inimile lor. De bunul lor simţ, de puritatea lor morală (Ionică, aflăm la final, i-a reproşat unuia “Nu ţi-e ruşine – om bătrân şi te ţii de furtişaguri?”), de credinţa lor, depinde totul. De ele – chiar dacă nu ne dăm seama – depindem noi înşine, copiii marilor oraşe unde mioriţa are interdicţie de intrare. Spre deosebire de Mazda CX-5, fibra noastră de sticlă (i)morală.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a romanului-roman, cum îi plăcea lui Eliade să-l denumească.
Această formă literară se apropie foarte mult de realismul magic al literaturii sud-americane, dar și de modernismul scrierilor lui Joyce (în ceea ce privește partea „realistă”, istorică a romanului).
În cadrul acestui roman, Eliade reia una dintre temele literaturii autenticiste: intelectualul care trebuie să reziste în fața istoriei. În literatura de început, intelectualul rezista fie prin resemnare, fie prin implicare, în timp ce acum intelectualul recurge la evaziune, sustrăgându-se prezentului.
Ieșirea din istorie
Aflat într-un adăpost antiaerian din Londra, Ștefan Viziru (personajul principal al romanului) refuză să ia parte la istorie și se refugiază în illo tempore citindu-l pe Shakespeare.
Acesta caută în permanență să se sustragă prezentului, la care participă doar prin prezența fizică. Chiar și în cele mai banale momente ale existenței sale (cum ar fi o ceartă banală cu soția sau o misiune ordinară pe care o primește de la serviciu) acesta își găsește refugiul în mitic, în povestea sa cu Ileana. Acest al doilea plan al existenței devine ca un drog pentru protagonistul romanului. Ștefan Viziru este primul din seria de căutători de mituri a literaturii lui Eliade (personaje tragice, situate în permanență la frontiera dintre cele două existențe).
Anisie completează lista personajelor care încearcă să se sustragă istoriei, jucând rolul inițiatului, al omului care a reușit să se retragă în timpul mitic. Dezbărându-se de nevoile fizice și istorice ale ființei normale, acesta „conduce” asemenea unui zeu lumea romanescă. Prin intermediul lui Anisie și al întâlnirilor definitorii pe care acesta le are cu Ștefan, putem observa cum se schimbă destinul acestuia din urmă. Anisie este cel care îl inițiază pe Ștefan.
[pullquote]Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…[/pullquote]
Mitul guvernează lumile lui Eliade, prin diversele sale ustensile: sisteme de semne, hierofanii, camuflări, coincidentia oppositorum sau irecognoscibilitatea miracolului. Omul este guvernat de prezența miturilor, el trebuie doar să perceapă și să priceapă semnele divinității camuflate. Toate personajele sale sunt în căutarea semnelor și a Dumnezeului camuflat: „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”.
Ștefan Viziru se află în căutarea întrebării corecte pentru a putea deschide poarta eternității și a sustragerii din Istorie, istorie care a determinat retragerea Dumnezeului din lume, Anisie fiind cel care încearcă să-l ajute în acest demers.
Ștefan se află într-o perpetuă căutare. La început pare să fie în căutarea iubirii, dar odată cu avansarea narațiunii ne dăm seama că Ștefan nu caută iubirea, ci caută moartea – ca punct integrator. Ileana, cea după care „aleargă” de-a lungul întregului roman, nu este iubita, ci este „îngerul morții”. El nu o caută pe Ileana, el caută mașina din mijlocul pădurii – avem de-a face aici cu simbolistica thanatică – mașina este luntrea lui Caron.
Această căutare se termină în noaptea parisiană a Sânzienelor, când ciclul se închide, oferindu-i astfel lui Ștefan șansa unui incipit vita nova.
Ciclicitatea structurii
[pullquote class=”left”]Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet).[/pullquote]
Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet). În decursul acestor 12 ani trecem de la perioada interbelică, la cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând la începutul perioade comuniste.
Personajele nu sunt afectate doar de propria existență, de faptul că nu-și găsesc un sens în lume, ci și de istoria care pare că vrea să-i acapareze, să-i facă prizonieri. Singura lor modalitate de refugiere rămân miturile.
Romanul este construit pe două paliere: perioada istorică cuprinsă între bornele temporale menționate mai sus și lumea miturilor. Acestor două paliere le sunt adăugate trei timpuri: timpul mitic (bazat pe recuperarea miturilor esențiale ale umanității, în special pe simbolistica nopții de Sânziene – vom exclude din acest articol discuțiile purtate în jurul acestei simbolistici din punct de vedere istoric și politic), cel psihologic (timpul pe care personajele și-l creează pentru a se refugia – cel care face legătura între cel istoric și cel mitic) și cel istoric (1936-1948).
Literatura mitică a lui Eliade nu poate fi analizată și înțeleasă fără noțiunile de istorie a religiilor. Toate aspectele carierei lui Mircea Eliade se împletesc, comunică, mare parte a lor fiind autoreferențiale. Valoarea literaturii lui Eliade rezidă în fond și mai puțin în formă. Tehnicile literare folosite sunt umbrite de ideile care se află în spatele lor.
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I-II, Editura Humanitas, București, 2004, 668 p.
Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului („ultima capodoperă a filmului istoric românesc”), despre participarea ţării noastre în Primul Război Mondial: „Triunghiul morţii” (1999).
Magistrului Gheorghe Buzatu
„Jertfa supremă nu poate fi surprinsă decât în prim-plan.” – Sergiu Nicolaescu
Vreau, dintru început, să mă pun în contra curentului neobolşevic, a adepţilor săi, urmaşi ai lui Roller într-ale tâlhăriei identitare, a celor care condamnă comunismul, ocolindu-şi propriii părinţi, vajnici torţionari şi comisari ai „Marelui Prieten”. Bineînţeles, şi a acelora care, pentru vânzări mai consistente, confundă studiul istoriei cu o manelizare generală a faptelor, opera lor nefiind altceva decât maculatura tipărită de edituri compromise.
Aşa că afirm: istoria nu poate exista fără faptă şi document, dar nici fără – literar spus – personaje de legendă. Unul dintre aceste personaje – personalitate, totodată – este, fără dar şi poate, şi regretatul Sergiu Nicolaescu, cel mai important cineast român. Iar această judecată de valoare nu vine doar ca o apreciere personală, ci este confirmată atât de calitatea operei sale cinematografice, cât şi de penuria de veritabili creatori de film, prin contrast. Nu este momentul să discutăm despre grotesca împăunare a unora cu premii europene, ce vin, în bătaie de joc, să râdă de primitivismul postdecembrist al românilor – subiectul predilect al aşa-zisului „nou val” din filmul românesc.
Scriu acest eseu ca literat. Nu mă dezic, iar patima nu mi-aş da-o pe sterilitatea („obiectivitatea”) niciunui om de ştiinţă. Şi, la o adică, n-aş avea de ce: lui Sergiu Nicolaescu îi voi mulţumi întotdeauna. Pentru că, unei lumi în care colcăie, de atât amar de timp, laşitatea, conformismul şi compromisul, el i-a opus faptele unor oameni de toată isprava, care au mers până la capăt, „oriunde ar fi acel capăt”!
Filmul istoric – artă şi evadare în timp
Arta nu are decât un singur echivalent: creaţia. Filmul (subsecvent, filmul istoric) nu face excepţie. Sistemele totalitare, însă, acordă o nouă valenţă artei: nevoia de evadare, de eliberare din chingile unei ideologii smintite. De altfel, poate părea straniu acest efect pentru reprezentanţii noilor şi abulicelor generaţii, pentru care cuvintele de ordine în artă au devenit derizoriul, grosierul, vulgarul. Dar, alegem să vorbim astăzi despre Sergiu Nicolaescu tocmai datorită conştiinţei istorice a artistului veritabil care a fost. În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil (deşi „omul nou”, sădit atunci, avea să se manifeste plenar de-abia după sfârşitul – oficial al – dictaturii), cineastul a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar.
Profilul spiritual al lui Sergiu Nicolaescu e de-ajuns pentru a stârpi orice cârcoteli. Transpare, de altfel, şi din paginile-prolog ale ultimului său volum biografic, Viaţă, destin şi film (Editura Universitară, 2011): un idealist, grefat pe educaţia conservatoare a României Mari. În această cheie trebuie înţelese remarci (de altfel, adevărate şi de substanţă) ca naţional-comunismul – „nu doar o contradicţie, ci pur şi simplu o monstruozitate” (p. 11) sau „după jumătate de secol de dictatură comunistă, moştenirea pe care ne-a lăsat-o acest regim este falimentul politic, moral şi dominaţia mediocrităţii” (p. 24).
[pullquote]În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil, Sergiu Nicolaescu a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar[/pullquote]
Deşi putem argumenta pentru succesul său în fiecare domeniu tematic pe care l-a abordat, nu negăm o realitate, anume că, îndeobşte, Sergiu Nicolaescu rămâne identificat cu filmul istoric. În acest sens, resortul său intim a fost deja anticipat: nevoia de modele, de eroi care să intre în antiteză cu micimea diriguitorilor vremii şi ai vremurilor. Dar nici o nesfârşită odă nu îi este opera, iar un creator are, întâi de toate, datoria să fie cinstit – cu sine şi cu publicul său. Nu degeaba, pentru cineast, împătimit – cum nu se află mulţi – al istoriei, trădarea care ne-a însoţit de-a lungul veacurilor nu poate fi decât expresia supremei degradări a fiinţei noastre naţionale: „Sunt de părere că mizeria noastră dintotdeauna – TRĂDAREA – vine din interiorul nostru şi că un adevărat naţionalism nu poate porni de la o istorie falsă. […] Eroismul din filmele mele este o formă conştientă a sacrificiului şi împlinirea întotdeauna a unei misiuni. Prezenţa trădării în filme îi displăcea profund lui Ceauşescu, care nu accepta niciodată abordarea realităţilor istorice în mod sincer, dur şi direct.” (p. 26)
Crezul cineastului – fericita formulă „naţionalism-romantic” îi aparţine – este afirmat şi aici: nicio mare înfăptuire nu se poate împlini în lipsa unei jertfe, iar istoria şi arta (aşadar, inclusiv filmul) au datoria să îi reţină numai pe cei care, fără dileme sterpe, au ales calea sacrificiului, în slujba unui ideal (individual, dar, mai ales, naţional): „Întreaga mea operă realizată în România s-a aflat sub semnul militantismului. Am avut de ales între filmul ‹‹cult›› – ca artă prevăzută ‹‹estetic›› în vocaţia ei simbolică – şi filmul istoric, în sensul larg, ca o practică dinamică pentru toţi şi prin toţi, purtătoare a unei ficţiuni istorice, de educaţie şi de formare. Am optat pentru a doua, nu pentru că ar fi mai puţin ambiţioasă, ci pentru faptul că îmi permitea o gestionare mai pragmatică a lucrurilor şi atingerea unui scop sub semnul căruia cred că a stat cariera mea cinematografică: să redau poporului român, în măsura puterii mele, conştiinţa existenţei sale în afara ideologiei marxist-leniniste şi a luptei de clasă, pentru a încerca să mă apropii de adevăr cât mai mult şi cu tot respectul şi dragostea mea faţă de patrie.” (p. 56)
În ceea ce priveşte momentul particular al Primului Război Mondial, Sergiu Nicolaescu îşi înscrie, şi de această dată, filmele (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Triunghiul morţii, Carol I – un destin pentru România) în profilul unei ample confruntări individ-istorie, ale cărei consecinţe, deşi tragice, pot conduce la momente de graţie unice – în cazul filmelor amintite, Unirea, naşterea României Mari.
Eseul nostru – subliniem această categorisire, lăsând loc altora pentru interminabile studii ştiinţifice, împănate, se-nţelege, cu bibliografii dintre cele mai alese – se referă la Triunghiul morţii, film istoric al dramei colective a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial (perioada ianuarie 1917 – august 1917), cu inserarea unor portrete ale personalităţilor marcante din epocă, în oglindă, din moment ce războiul este prezentat atât din perspectiva românilor (de la familia regală, Marele Cartier General şi comandanţii armatelor, până la simpli oşteni, ca cei şase fraţi Ailenei, care, „precum fiii Vrâncioaiei pe vremea lui Ştefan cel Mare”, au venit cu toţii la luptă), cât şi din perspectiva germanilor (de la kaiserul Wilhelm al II-lea şi mareşalul August von Mackensen, până la duoul Franz- Jürgen, combatanţi relocaţi de pe frontul francez).
Nu avem pretenţia exhaustivităţii, nici din punct de vedere artistic (filmul ca atare), nici din punct de vedere istoric (faptele, evenimentele pe care filmul le reconstituie). De asemenea, nu ne ascundem nici intenţia de a reveni, în viitorul cât mai apropiat, asupra celor patru filme (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Carol I – un destin pentru România) în care cineastul plasează participarea românilor la Primul Război Mondial şi reconstituirea epocii în subsidiarul firului narativ, urmărind, în prim-plan, o dramă individuală.
Triunghiul morţii – ultima capodoperă a filmului istoric românesc
Scenariu: Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu, asistaţi în scrierea dialogurilor de către Dumitru Radu Popescu
Data premierei: 21.05.1999
Pelicula Triunghiul morţii vine să împlinească, peste timp, ultimele cuvinte ale proclamaţiei regelui Ferdinand (Bucureşti, la 15/28 august 1916), rostite în debutul filmului: „V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.” Se pare, însă, că cineastul ar fi vrut ca primele secvenţe ale filmului să prezinte Consiliul de Coroană din august 1914 – care a decis menţinerea României în neutralitate – şi profunda mâhnire din cauza căreia Regele Carol I (în interpretarea lui Nicolaescu însuşi) avea să moară curând după. Diriguitorii politici ai anului 1997 nu ar fi permis o serie de filmări – între altele, la Castelul Peleş, unde amintitul Consiliu a avut loc. Sergiu Nicolaescu va reveni asupra acestui proiect al său în docu-drama Carol I – Un destin pentru România (2009). De asemenea, trebuie să dăm curs declaraţiilor cineastului, potrivit cărora producţia filmului a fost sistematic sabotată de conducerea cinematografiei din guvernarea 1996-2000, motiv pentru care au fost chemate efective tehnice de peste Prut, iar dificultăţile financiare au fost atenuate prin atragerea unor sponsori privaţi. Nu avem decât de speculat că, din aceste cauze, Bătălia de la Oituz nu a mai fost reconstituită.
[pullquote class=”left”]V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi[/pullquote]
Întâi de toate, ne apare limpede că tendinţa enciclopedică a scriitorului şi omului politic Vadim Tudor – aici, în calitate de scenarist – a făcut ca firul narativ al filmului să ia forma unui mozaic de secvenţe monumentale (unele pur-documentare, altele de o certă valoare estetică), care, fiecare în parte, ar fi putut constitui subiectul unei producţii cinematografice distincte. Scenariul este, astfel, exhaustiv, dens în informaţie, anul 1917 fiind prezentat în multiple valenţe: intrigi politice, sacrificii şi trădări, elaborarea – măcinată de orgolii a – strategiilor militare, a proiectelor diplomatice şi, mai ales, confruntările armate care au zădărnicit ocuparea de către Puterile Centrale a ultimei provincii româneşti libere, Vestul Moldovei (operaţiuni din 1916, cum ar fi dezastrul campaniei din Sud – Turtucaia, Câineni, Flămânda – sau eşecul din Transilvania, sunt doar amintite ca răni vii în moralul armatei).
Totuşi, trei episoade majore se conturează, prin complexitatea intrigii lor: trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza, Bătălia de la Mărăşti şi Bătălia de la Mărăşeşti (împreună cu operaţiunile defensive subsecvente, printre care şi „al treilea element” al „triunghiului morţii” – Oituzul). Fără a încerca să secţionăm un corp organic, ne vom construi analiza în această ordine. De asemenea, fiind încredinţaţi că cititorii noştri cunosc deja în amănunt subiectele istorice în cauză, nu facem decât să le redăm sumar, în acord cu firul narativ al filmului.
Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (interpretat cu ascuţit cinism de Ştefan Velniciuc) face parte dintr-o colecţie de fapte istorice relativ slab cunoscute sau documentate până la momentul ecranizării lor de către Sergiu Nicolaescu (tale quale, ca aici, sau mascate de ficţiune, ca masacrul de la Giurcuţa/ Beliş din Capcana Mercenarilor, film realizat de către cineast în 1981). O monografie completă dedicată acestui subiect – apreciată deosebit de regretatul academician Florin Constantiniu – avea să fie publicată de-abia în 2011 de către Petre Otu şi Maria Georgescu. De asemenea, tot ca o consideraţie de ansamblu, remarcăm faptul că întreg acest segment al filmului (prin replici, interpretare artistică, realizare a imaginii şi a luminilor) se poate constitui într-un eseu restrâns asupra trădării, temă ce revine obsesiv în filmografia lui Nicolaescu şi care, cum arătam mai sus, ocupă un loc însemnat în preambulul ultimului său volum memorialistic.
Colonelul Alexandru D. Sturdza, fiu al fostului prim-ministrul liberal (în patru mandate) Dimitrie Sturdza şi ginere al patriarhului conservator Petre P. Carp (şi el premier în două rânduri), militar şcolit în Imperiul German, convins fiind că o nouă alianţă cu Rusia ţaristă va avea consecinţe nefaste, asemenea celei din 1877-78, elaborează un complot prin care – spera el – o parte cât mai însemnată a ostaşilor şi a ofiţerilor să refuze lupta împotriva Puterilor Centrale, alături de ruşi, şi să determine, astfel, pentru Regatul Român, schimbarea taberei. Evenimentele se petrec între sfârşitul lunii decembrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, după ce Bucureştii căzuseră pe 6 decembrie, iar întregul aparat statal şi militar, dar şi un însemnat număr de civili au fost relocate în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Complotul începe prin retragerea nejustificată a unităţii conduse de Sturdza, Brigada a 7-a mixtă, în timpul unei operaţiuni ofensive inamice, în ultimele zile ale anului 1916. Pentru a masca aceste decizii tactice şi a distrage atenţia generalului Averescu (rol căruia Sergiu Nicolaescu îi oferă orgoliul, demnitatea şi rigoarea cuvenite), comandantul Armatei a II-a – între cei doi existând, de-a lungul timpului, o serie de conflicte ce au culminat în acest moment –, de părăsirea înălţimii Momâia este acuzat sublocotenentul Constantin Ciulei (Dragoş Ionescu), a cărui companie nu reuşise să o apere. Acesta este judecat şi condamnat la pedeapsa capitală, martor al acuzării fiind un oarecare căpitan în rezervă Polihroniade (Viorel Comănici), dornic să fie reintegrat în armată.
Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999) Foto: All about Romanian Cinema
Alături de Sturdza se află şi locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu (Cristian Şofron), comandantul Regimentului 25 Infanterie şi fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război (Matei Alexandru). Acesta ar fi trebuit să treacă la inamic împreună cu unitatea din subordine, constituind, în planul lui Sturdza, exemplul necesar altor ofiţeri pentru a-i urma. Însă, între timp, Averescu îi ia lui Sturdza comanda Diviziei a 8-a Infanterie, care îi fusese recent oferită, mutându-l, totodată, la Armata I, fapte care grăbesc defectarea lui Sturdza (noaptea de 23 ianuarie/5 februarie – 24 ianuarie/6 februarie). Însoţit de locotenentul Erwin Rommel (Radu Bânzaru), căruia îi mărturiseşte că acţionează din convingere, colonelul Sturdza este prezentat mareşalului August von Mackensen (Iurie Darie), comandantul forţelor armate ale Puterilor Centrale în România, dar lipsa de încredere a corpului ofiţeresc german într-un astfel de demers dezonorant şi hazardat este mai mult decât evidentă. Colonelul întocmeşte un manifest, din care un număr de exemplare este predat locotenent-colonelului Crăiniceanu în seara de 29 ianuarie/11 februarie, în pădurea de pe dealul Cârlan, dar, în scurtă vreme, acesta din urmă, în zona punctului Paltin, este surprins de o patrulă românească.
Parcursul personajului Sturdza se frânge din acest moment. Rămâne, totuşi, de exploatat cinematografic nu numai trădarea a doi ofiţeri, ci şi bănuiala unei conspiraţii antidinastice. Curtea marţială a Armatei a II-a îl condamnă în contumacie la moarte şi degradare militară pe Sturdza, iar pe Crăiniceanu, la 15 ani muncă silnică / temniţă grea. După ce, la insistenţele lui Averescu, procesul este rejudecat de Curtea marţială a Armatei I, pedeapsa lui Crăiniceanu este comutată în pedeapsa capitală.
Avem de-a face aici cu o licenţă artistică, ce translatează data executării sentinţei capitale după Bătălia de la Mărăşti, în timp ce ea, în realitate, avusese loc în Vinerea Mare a anului 1917 (31 martie/13 aprilie), conform notelor de război ale generalului Averescu. Justificarea este una de ordin dramatic, regizorul realizând, astfel, o puternică antiteză între vina de neiertat a trădării şi jertfa ostaşilor pentru idealul naţional. Totodată, această licenţă subliniază şi mai bine atitudinea generalului, care ameninţă chiar cu demisia din armată dacă sentinţa iniţială (15 ani muncă silinică) ar fi fost menţinută de către instanţa militară, Averescu susţinând ferm, în ciuda tuturor intervenţiilor – bunăoară, a Reginei Maria pe lângă Rege sau a mamei lui Crăiniceanu (Monica Ghiuţă) pe lângă generalul Prezan (Virgil Andriescu) –, că, pentru aceeaşi faptă incriminată de justiţia militară, trebuie să răspundă, în mod identic, atât un simplu ostaş, cât şi un ofiţer. De asemenea, generalul Eremia Grigorescu (Emil Hossu) consideră că această pedeapsă vine şi pentru ca aliaţii francezi şi ruşi să primească satisfacţie prin executarea „exemplară” a unui filogerman.
Vezi şi: Matricea Românească a făcut istorie la Râşnov!
În ciuda acestei licenţe artistice – prezentarea execuţiei lui Crăiniceanu ca fiind ulterioară Bătăliei de la Mărăşti –, o eroare, totuşi, se regăseşte, ofiţerul de justiţie militară dând citire sentinţei în care se face vorbire de executarea ei „în faţa regimentului, azi, 13 iunie 1917”.
Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august) şi preliminariile ei sunt marcate de conflictul dintre comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, şi generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, asistat de maiorul Ion Antonescu (Vladimir Ivanov), şeful Biroului Operaţiuni – personalitate căreia Sergiu Nicolaescu îi dedicase, cu cinci ani în urmă, portretul monumental Începutul Adevărului – Oglinda.
Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa. Operaţiunile efectivelor române aveau să fie asigurate şi de Armata a IX-a rusă, care ar fi trebuit să fixeze noile coordonate ale frontului. Planul operativ includea şi o acţiune ofensivă a Armatei I române, sub comanda generalului Constantin Christescu (Vladimir Găitan), dar eşecul militar rus pe frontul de Nord, urmat de intrarea în degringoladă a trupelor ruse, a zădărnicit această iniţiativă temerară. Pe plan continental, se urmărea menţinerea numeroaselor efective ale Puterilor Centrale pe frontul românesc, în vederea înlesnirii unei ofensive generale a Aliaţilor în Franţa şi Italia.
[pullquote]Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa[/pullquote]
În primele ei momente, acţiunea Armatei a II-a române evoluează remarcabil, dar, cum am precizat, concomitent, ofensiva Kerensky din Galiţia se încheie lamentabil, ca, mai apoi, ruşii să fugă ruşinos, incendiind Tarnopolul. La scurt timp, în frunte cu arhiducele Iosif, trupele austro-ungare intră în Cernăuţi. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General emite ordinul 34, prin care cere oprirea ofensivei, dar Averescu, hotărât fiind să-şi „reabiliteze” numele după Flămânda şi să atingă obiectivul propus, Valea Putnei, dispune, în mod inspirat, continuarea operaţiunilor. Ofensiva de la Mărăşti a fost, astfel, încununată de succes, pe toate planurile. Iar celui moral ar trebui să i se acorde întâietatea, românii devenind, pentru inamic, „un adversar redutabil”.
Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) se desfăşoară sub – acum – realitatea abandonării fronturilor de către armatele foste ţariste. Forţele ruse aliate rămase pe frontul din Sudul Moldovei mai degrabă îngreunează operaţiunile trupelor române (a se vedea cazul unităţilor subordonate prinţului Ragoza). Situaţia de fapt este surprinsă într-o secvenţă de la Marele Cartier General, imediat după victoria de la Mărăşti, în care maiorul Antonescu – cel ce se va dovedi un strălucit strateg pe tot parcursul războiului – îi mărturiseşte generalului Prezan crezul său militar şi dispreţul faţă de ruşi, prefigurându-se întocmirea planului de luptă pentru Mărăşeşti, de către maior, ca şef al Biroului Operaţiuni.
De asemenea, regina Maria (Maia Morgenstern, într-un energic tur de forţă: patron al Crucii Roşii, cap încoronat şi om politic) îndeamnă corpul ofiţeresc superior (generalii Prezan, Christescu, Averescu…) să continue lupta până la capăt, dar însăşi familia regală se confruntă cu decizia (în fapt, trădarea) prinţului-moştenitor Carol (Ovidiu Niculescu) de a renunţa la coroană, decizie urmată de fuga din ţară, pentru a se căsători, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino.
În acelaşi timp, kaiserul Wilhelm al II-lea (Ion Dichiseanu) al Imperiului German ajunge pe front, pentru a fi martorul ofensivei germane comandate de către mareşalul Mackensen în persoană. Avem de-a face cu o altă licenţă artistică, din moment ce, conform lui Constantin Kiriţescu, împăratul german nu avea să sosească în România decât în septembrie, după încheierea operaţiunilor din „triunghiul morţii” Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Efectul dramatic este, categoric, amplificat, Wilhelm al II-lea asistând, astfel, la înfrângerea propriei armate în cea mai importantă confruntare de pe frontul românesc.
Complexitatea de ordin tactic a bătăliei este cunoscută de istorici şi, în mod evident, o transpunere cinematografică integrală ar fi fost hazardată. De aceea, realizatorii concentrează punctul culminant al filmului (ca şi al bătăliei, de altfel) în confruntarea armată de la cota 100, în zona pădurii Răzoare, unde Compania I Mitraliere, condusă de către căpitanul Grigore Ignat (Mircea Rusu), a rezistat până la ultimul om. Aşezarea în poziţie de tragere a celor căzuţi aminteşte de un alt film al cineastului, Nemuritorii, Sergiu Nicolaescu argumentând artistic încă o dată pentru zădărnicia oricărei înfăptuiri lipsite de jertfa supremă. Imaginea-simbol din final a gornistului (George Alexandru) nu este altceva decât o încarnare a celebrului „Pe aici nu se trece!” (Deşi această sintagmă şi, implicit, rolul principal al acestei bătălii îi sunt atribuite generalului Eremia Grigorescu, nu trebuie să uităm că meritele strategice şi de tactică militară revin, înainte de toate, generalului Constantin Prezan, şefului Marelui Cartier General – care, astfel, îşi lua revanşa în faţa mareşalului von Mackensen pentru înfrângerea din Bătălia de pe Argeş şi pentru ocuparea Bucureştilor –, şi maiorului Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţiuni.)
Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la „Triunghiul morţii”, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema
Filmul se încheie cu operaţiunea ofensivă a efectivelor inamice în zona Varniţa-Muncelu. Cătălina Toderoiu (Ilinca Goia) cade eroic pe dealul Secuiului din această zonă. De altfel, relaţia dintre personajele Alexandru Averescu şi Cătălina Toderoiu prezintă o importanţă deosebită pentru regizor, din moment ce mama lui, Sevastiţa Cambrea, a cunoscut-o şi chiar a găzduit-o la Târgu-Jiu, unde întreaga populaţie civilă a oraşului s-a opus înaintării duşmanului.
Bătălia de la Mărăşeşti şi, apoi, cea de la Oituz împiedică încercarea Puterilor Centrale de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totuşi, statul român se vedea constrâns, pentru a-şi continua existenţa, să încheie armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) şi să semneze ruşinosul tratat de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918).
* * *
Dincolo de reconstituirea evenimentelor istorice, filmul mai propune – cu succes – atât conturarea unei fresce sociale de proporţii, dominate de imaginea ţăranului român, pe rând strivit şi înălţat de malaxorul istoriei, dar şi o suită întreagă de motive şi secvenţe alcătuind modelul specific de credinţă al poporului român, model creştin individualizat de rolul deosebit jucat de tradiţii, superstiţii şi vise în mentalul colectiv şi în raportarea sa la moarte.
În ceea ce priveşte primul aspect, o seamă întreagă de secvenţe premerg soluţionarea crizei agrare, dar şi situaţia disperată a societăţii româneşti – a întregului stat, în definitiv. Pentru acestea, regizorul recreează chiar o scenă similară (de altfel, indicativul gării nu este acelaşi) faimosului moment din Răcăciuni, unde Regele Ferdinand I (Eusebiu Ştefănescu) rosteşte discursul în care se anunţa reforma agrară. Tot aici, scenariştii au avut fericita inspiraţie de a insera un fragment, scris după căderea Bucureştilor, din jurnalul lui Octavian Goga (Constantin Cotimanis, dozând remarcabil patetismul), uşor modificat, lipsit de referirile la persoane particulare, pentru a-l aduce, mereu valabil, peste veacuri, rostit în dialog cu generalul Averescu: „Vorbiţi de clasa noastră politică… Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o ţară plină de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi moraliști, miniștrii ce s-au vândut o viață întreagă, parlamentari [/deputaţi] contrabandiști…Nu ne prăbuşim, domnule general, nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală, iar ţara trebuia să ajungă aici, [/ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa-zis Porcu’, stâlp de partid], târâtă pe marginea prăpastiei de unii conducători care sunt hoţi la drumul mare.”
Legătura ancestrală a ţăranului român cu pământul este rezumată de răspunsul dat de un ostaş (Cornel Gîrbea) Cătălinei Toderoiu: „Vezi, domnişoară, pământul ăsta e ca un blestem. Îl muncim toată viaţa şi el, forţat, ne întoarce toate roadele. Pentru el ne omorâm, de parcă n-ar fi destul – până într-o zi, când totul se sfârşeşte: intrăm în el şi pământ ne facem. Pământul ne dă totul şi ne ia totul.”
Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen – stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz – dreapta), la filmări Foto: pagina de internet a actorului Mihai Constantin
De asemenea, se prefigurează cariera politică a generalului Averescu în calitate de lider al României interbelice, beneficiind, încă din timpul războiului, de un însemnat suport popular. Regele Ferdinand insinuează o apropiere a lui Averescu de conservatori, iar acesta din urmă nu întârzie să catalogheze asemenea posibilitaţi ca „zvonuri şi intrigi” şi să-i recunoască suveranului dificultăţile pe care le întâmpină în relaţiile cu Marele Cartier General (Prezan şi Antonescu), Ionel Brătianu (Liviu Crăciun), Barbu Ştirbey şi generalul Berthelot (Silviu Stănculescu). Averescu se dovedeşte, totodată, un cunoscător lucid al problemelor socio-politice, pe care le expune fără menajamente: „Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...” Cuvintele i se confirmă într-un schimb de replici cu soldatul Ion Gheorghe Purice, care este de părere că „generalii au rolul să trimită lumea la moarte.”
[pullquote class=”left”]Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...[/pullquote]
Mai târziu, cazul Sturdza-Crăiniceanu, pentru Averescu, nu este doar un act de trădare incriminat de justiţia militară, ci şi un posibil focar de destabilizare socială în rândul Armatei („Culmea, întâi un colonel cu sânge de prinţ, acum fiul unui general, fost ministru de război. Ce să mai zică soldaţii…?!”), amintirea răscoalei de la 1907 (în timpul căreia generalul a deţinut portofoliul Ministerului de Război) fiind încă puternică în conştiinţa colectivă. Totuşi, Averescu, deşi de nestrămutat în privinţa sentinţei capitale, rămâne întrucâtva impresionat de convingerile – exprimate în presa antebelică ale – fostului locotenent-colonel Crăiniceanu în legătură cu starea generală în care se afla statul român, convingeri datorită cărora a ales să acţioneze alături de Sturdza. Crăiniceanu vorbea de „idealul naţional, de prăpastia adâncă dintre clasa conducătoare şi clasele conduse şi de faptul că depinde numai de conştiinţa noastră ca această prăpastie să poată fi umplută”, dar, confruntat, mai apoi, cu sergentul Ailenei, cel care îl demascase faţă de patrula românească în pădurea de pe dealul Cârlan, i se va reproşa de către fostul subordonat că „atunci când dvs. vreţi să faceţi lucruri mari, niciodată nu ne întrebaţi pe noi, ţăranii. […] Ne credeţi prea proşti, domnilor ofiţeri.”
Cât despre situaţia gravă a trupelor – formate, în mod evident, din ţăranimea română – şi a logisticii, cuvintele mamei lui Crăiniceanu sunt mai mult decât suficiente: „Generalul Iliescu împreună cu Brătianu bagă mii de soldaţi, desculţi şi dezarmaţi sub focul mitralierelor germane şi nimeni nu spune nimic.” Într-adevăr, deşi insuficient dezvoltată în film, maniera execrabilă în care s-a desfăşurat pregătirea de război, precum şi neîndeplinirea angajamentelor Antantei pentru a susţine efortul de război al României rămân pete negre, condiţiile în care armata noastră şi-a desfăşurat – de la un moment dat, chiar singură în faţa trupelor impresionante ale Puterilor Centrale – campaniile din Primul Război Mondial fiind mai mult decât neprielnice.
Pentru a vorbi de cealaltă temă invocată, cea spirituală, trebuie să remarcăm faptul că desfăşurarea şi eroii filmului stau sub semnul rugăciunii rostite, în debut, de Cătălina Toderoiu, prototip al femeii române şi, în definitiv, al ţării: „Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!”
Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului – Oglinda, de Sergiu Nicolaescu
Sergentul Dumitru Ailenei (Valentin Teodosiu) poartă în raniţă o bucată din tencuiala unei biserici, înfăţişând pe Mântuitorul Iisus Hristos. La începutul războiului, în toamna lui 1916, aflat în Transilvania, sub focul artileriei inamice, se refugiază într-o biserică. Ridică ochii şi priveşte un segment de pictură înfăţisând crucificarea lui Iisus Hristos, care „parcă(-i) spunea” să fugă de-acolo, ceea ce şi face. Un obuz distruge biserica, iar sergentul revine printre ruine, recuperând bucata de zid cu tencuiala pe care era pictat chipul lui Hristos. De atunci, Ailenei o dezveleşte în momentul fiecărei înmormântări, rosteşte rugăciuni improvizate la căpătâiul camarazilor căzuţi şi se îngrijeşte ca acest ritual să respecte cât mai fidel datina creştină. De altfel, sfârşitul lui Dumitru Ailenei însuşi, pe dealul Răzoare, în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti, va fi marcat tot de acest chip al Mântuitorului, într-una dintre cele mai tulburătoare scene din filmul românesc.
Bătrânul soldat interpretat de Ernest Maftei, care cutreieră frontul pentru a împărţi cruci, apare ca un adevărat motiv de-a lungul desfăşurării evenimentelor, fiind o întruchipare a tradiţiei creştine a poporului român, în sânul căruia nu se cuvine ca un om să-şi doarmă somnul de veci fără cruce la căpătâi. De asemenea, putem considera, de ce nu, că bătrânul soldat este chiar Timpul: „Se mişcă pământul şi nu-l pot opri (…) Mie-mi spune Gheorghe, Vasile, Dumitru, Lisandru…”
[pullquote]Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin![/pullquote]
Un alt motiv recurent în film este cel al visului în care se arată o mireasă neînsoţită – în tradiţiile populare, semn rău, de moarte. Astfel, într-un spital în care era îngrijită, un soldat, înainte să moară, îi povesteşte Cătălinei Toderoiu cum visase o „mireasă albă, frumoasă”. Ea însăşi, înainte să cadă pe dealul Secuiului, are un schimb de replici cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu: „Am visat rău...”/ „Ce?”/ „Am visat o mireasă…”/ „Şi cine era?”/ „Eu eram…”
Tot acest ansamblu de tradiţii, superstiţii şi vise probează un profil cu totul specific al creştinismului ortodox român, o integrare în natură şi în rânduiala lucrurilor, pe care ţăranul nu încearcă să le pătrundă – ar fi zadarnic să depăşească „cenzura Marelui Anonim” de care vorbea Lucian Blaga, acea limită după care nu se poate încumeta cunoaşterea umană. El îşi însuşeşte rostul lor, iar semnificativă rămâne secvenţa în care gornistul Mitu se aruncă la pământ, în tranşee. Întrebat de sergentul Ailenei, fratele său, ce l-a apucat, Mitu răspunde: „N-auzi cum boceşte pământul?”/ „Acasă mi-ai zis c-auzi cum plâng păpădiile...”/ „Şi n-a murit tata dup-o săptămână?! N-auzi, bre, cum plânge iarba, plâng pădurile?!”/ „Şi cine să moară?”/ „M-am visat aprinzând o lumânare la crucea mea… şi nu era singura…”/ „Poate-o fi murit moartea…”
* * *
În final, nu putem să nu ne referim la muzica originală semnată de compozitorul Anton Şuteu, ce subliniază fragilitatea fiinţei umane în faţa războiului şi a istoriei. Până la urmă, în faţa propriului destin. Totodată, compoziţia profesorului Şuteu este susţinută, în momente critice, de doine populare, interpretate inconfundabil de Floarea Calotă – element de mare forţă dramatică, întrebuinţat de Sergiu Nicolaescu şi în Începutul Adevărului – Oglinda.
De asemenea, colaborarea imagine (Dan Alexandru) – lumini (Valentin Haret) – scenografie (Mircea Ribinschi, Nicolae Ursu) – costume (Janine Ştefan-Sârbu, Ştefan Brandes, Radu Corciova), împreună cu montajul (Melania Oproiu), oferă spectatorului un film dur, fără menajamente, reuşind să redea, cu maximă fidelitate, calvarul Războiului pentru Întregirea Neamului. Astfel, pe un frontispiciu imaginar al acestei pelicule – ultima dintr-o serie strălucită a cinematografiei româneşti – stau cuvintele generalului Averescu, din elogiul rostit la căpătâiul Cătălinei Toderiu: „Îngenuncheaţi voi, cei care sunteţi in viaţă, în faţa măreţiei celor care şi-au dat viaţa pentru ţară!”
Consideraţii finale şi perspective
Triunghiul morţii îmbină, aşadar, spiritualitatea populară cu filmări fruste, cadre austere, în care carnagiul războiului, bocetul şi rugăciunea se aşază ca fundaţie a viitorului stat unit şi unitar.
Ceea ce trebuie, de asemenea, remarcat, este că filmul asupra căruia ne-am oprit atenţia este opera unui fiu al României Mari. Sergiu Nicolaescu şi-a trăit întreaga viaţă sub semnul unirii tuturor românilor, cu atât mai mult cu cât, odată cu dezonorarea Armatei şi a naţiunii prin – în opinia mea – trădarea de la 23 august şi, apoi, cu instaurarea Republicii Populare, a început bolşevizarea statului şi a culturii române – care continuă şi în ziua de astăzi, prin formule mult mai subtile. Bineînţeles, ca mai toate filmele sale, şi cel tratat în paginile acestui eseu dă mărturie despre idealismul – de certă factură romantică – al cineastului. De aici, întreaga suită de teme predilecte pentru opera sa: credinţa, dreptatea, lupta pentru datorie şi ideal, până la sacrificiul de sine. Celor mai tineri şi mai dedaţi facilului, procedeul (romantic al) antitezei li se poate părea desuet, depăşit, în orice caz, de noile mode minimaliste ale cinematografului, culminând cu domnia vulgarului, singurul lor scop – declarat sau nu – fiind acela de a agresa spectatorul (când nu-l plictisesc teribil).
Sergiu Nicolaescu, în filmele sale istorice (şi nu numai), urmăreşte, prin jocul perspectivei dramatice personaj individual (eroul) – personaj colectiv (oştirea), dezvoltarea conştiinţei spectatorului, a întregului public, în sensul unui patriotism militant (nimic altceva decât naţionalismul), (şi) cu ajutorul căruia românii au reuşit să suporte platitudinea, mediocritatea şi lipsa modelelor autentice din societatea comunistă. Şi – chipurile – postcomunistă, de asemenea.
Cât despre personajele sale (aici, generalul Alexandru Averescu), merită amintit că Sergiu Nicolaescu s-a considerat întotdeauna un interpret, nu un actor capabil de compoziţii. Drept care, a ales întotdeauna roluri de om forte, de idealist, de luptător. În ciuda tuturor detractorilor neputincioşi, acesta este personajul lui Nicolaescu: „omul care îşi alege destinul” – după o sintagmă a Ecaterinei Oproiu (România liberă, 1981). Secondat, e drept, mai mereu, de neamul pentru care luptă.
[pullquote class = „left”]Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival[/pullquote]
„Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival”, îi declara cineastul lui Viorel Domenico în articolul Filmul artistic rămâne pentru generaţiile viitoare un document istoric, apărut în Almanahul Oştirii (1988), publicaţie a Ministerului Apărării Naţionale, articol citat de Cristian Vasilescu în cartea sa Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională (Editura Universitară, 2011). Astfel, faptul că, după Triunghiul morţii, niciun alt film istoric nu a reuşit să atingă – iar niciun regizor nu şi-a propus – performanţele şi rigorile producţiilor nicolaesciene, i se datorează, în bună măsură, şi cineastului însuşi.
Nicidecum lipsit de har, ca artist Sergiu Nicolaescu nu a fost nici teoretician steril, nici boem fără cauză. Mai degrabă, el face parte din galeria acelor meşteri, a acelor meşteşugari, pentru care valoarea operei sale nu poate fi apreciată decât de destinatarul ei: de public. Judecând în contextul general al regresului axiologic din cultura română, lui Sergiu Nicolaescu – cel care s-a identificat în mod legitim cu întemeierea naţionalismului-romantic în cinematografia noastră – i se poate reproşa aceasta: lipsa coerenţei ideologice extrinseci operei, care, la rândul ei, să poată genera o linie unitară de creaţie – mai precis, alţi cineaşti care să realizeze pelicule pentru a-şi exprima un crez şi a oferi spectatorului o alternativă la mizeria momentului. Asta nu înseamnă că noi pelicule de referinţă pentru genul filmului istoric, în linia promovată de regretatul cineast, nu se lasă aşteptate. De altfel, istoricul Cristian Vasilescu ajunge, în singura monografie dedicată operei celui mai important cineast român, la aceleaşi concluzii: „Regizorul român [Sergiu Nicolaescu] a realizat două performanţe greu de egalat în cinematografie. A promovat un naţionalism militant, lipsit de elemente antisemite, rasiste sau partinice – filmele sale vorbesc de la sine în acest sens –, iar cariera sa internaţională nu poate fi pusă pe seama apartenenţei la un centru de putere ocult. […] Este un mare om de film, un mare educator, iar această calitate vine din faptul că opera sa, înainte de a fi o mare lecţie de profesionalism, este o mare lecţie de viaţă. Filmele sale rămân o permanentă sursă de inspiraţie şi vor furniza permanent motive de reflecţie.” (p. 223)
Din aceste considerente, filmele lui Sergiu Nicolaescu, evocând participarea naţiunii române la campaniile Primului Război Mondial (în mod deosebit Triunghiul morţii), sunt marcate de o dureroasă nostalgie a eroismului, de valenţele dramei colective, dar şi de „credinţă în vigoarea sufletului român”, de speranţa că acesta se va ridica din nou pentru ca România Mare, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să ia naştere încă o dată.
În elaborarea eseului său, autorul a consultat următoarele surse documentare:
Buzatu, Gheorghe, Istorie interzisă, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coordonatori), Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Iaşi, 2009
Chiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011
Nicolaescu, Sergiu, Viaţă, destin şi film, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
Otu, Petre, Georgescu, Maria, Radiografia unei trădări – Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, București, 2011
Vasilescu, Cristian Luis, Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.
Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu vor să îi accepte omniprezența și încearcă în fel și chip să o anuleze. Ne prindem de viață ca niște furnici de firul ierbii pe timp de ploaie. Avem în sânge dorința fierbinte de a trăi clipa și suntem gata să ne punem sufletul pe tava destinului pentru încă câteva secunde de existență. Veți spune că e vorba de autoconservare, de continuitate a neamului – și cred că veți avea dreptate în final. Toți facem asta, dar mai puțini o recunosc. Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.
”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile. Este dificil să pui pe hârtie cuvinte de laudă pentru un poet național, deoarece cuvintele sunt fade și puține pentru a transmite un mesaj vivace, care pulsează în sufletele noastre, dar totuși voi încerca să o fac cât mai bine.
Mă număr în rândurile generației ”Albinuța”. Fericiții copii care, de la grădiniță, învățau din acest abecedar. Şi nu era un simplu manual, ci o încropire frumoasă de poezie și educație, ieșită de sub penița marelui autor. Și acum țin minte strofele învățate cu tragere de inimă la matineele primăverii:
– Bună vreme, ghiocel! – Bună vreme, băieţel! – Hai cu mine, eşti desculţ… – Dacă noi suntem mai mulţi!
Sau ale iernii:
Fuga-fuga, Cu fuguţa, Iese-afară Săniuţa! Ninge, ninge, ninge, ninge, Şi-a rămas În pom o minge!
De drag ce ne era, l-am tot răsfoit și învățat din scoarță-n scoarță. Cu câtă mândrie ne rosteam rimele învățate și gesticulam ca niște mici artiști! Dar nu ne-am oprit din a-i admira talentul nici pe băncile liceului, unde învățam poezii dedicate graiului matern:
Frumoasă-i limba noastră
Pe ramul verde tace O pasăre măiastră, Cu drag şi cu mirare Ascultă limba noastră
De-ar spune şi cuvinte Când cântă la fereastră, Ea le-ar lua, ştiu bine, Din limba sfântă-a noastră.
Neamului românesc:
Scrisoare din Basarabia
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi si vă sărut.
Credeam că un noroc e plaga, Un bine graiul cel sluţit. Citesc azi pe Arghezi, Blaga – Ce tare, Doamne-am fost minţit!
Cu pocăinţă nesfârşită Mă rog iubitului Isus Să-mi ierte vorba rătăcită Ce despre tine, frate, am spus.
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.
Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică). Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.
A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, ”Alarma”, apreciată la justa valoare de criticii literari. În 1958 termină cu diplomă roșie Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, care va deveni decenii mai târziu revista „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist”, transformat ulterior în „Florile Dalbe”.
Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului Foto: http://www.rasputin.md/
Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.
Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru Foto: http://flacaratv.md/
Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă:
Făptura mamei
Uşoară, maică, uşoară, C-ai putea să mergi călcând Pe seminţele ce zboară Între ceruri şi pământ!
În priviri c-un fel de teamă, Fericită totuşi eşti – Iarba ştie cum te cheamă, Steaua ştie ce gândeşti.
Cântec de leagăn pentru mama
Dormi-adormi, măicuţă dragă, Dorm nepoţii tăi de fragă, Dorm şi blidele spălate, Dorm şi rufele curate; Dorm trudite-a scării trepte Lângă cuibul meu de pietre, Doarme-n tihnă greieraşu-n Clopoţelul de la uşă; Doarme casa ta bătrână, Doarme via sub ţărână. Dormi! Prin vis, pe val de mare, Să te vezi copilă mare, Lângă-un ciob şi o cordică Să te vezi copilă mică. Să te vezi şi mai înainte: Când erai cum nu ţii minte. Dormi, măicuţa mea albită, Dormi, măicuţa mea iubită!
Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede și prea durut. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu și ne învață să nu purtăm ranchiună morții:
Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii.
Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a vorbit despre pasiunea – ieşită la iveală natural – de a crea măşti tradiţionale. Asta, deşi are un magazin din care trăieşte confortabil. “Vreau să las ceva în urma mea, vreau să îmi ţin copiii aproape de tradiție și să nu uite de unde au plecat”, spune Mirabela.
Matricea Românească: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru măști?
Mirabela Busuioc: Îmi place masca în general. Îmi place ideea de mască, și m-am hotărât să încep cu măștile tradiționale. Nu am evoluat și la altceva. Mergând prin târguri cu soțul meu și uitându-mă la alți meșteri populari, am “furat” meseria. Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut una și, de la acea una, mai multe. Am evoluat de la mască la mască.
Matricea Românească: Părinții Dvs. au avut vreo preocupare similară?
Mirabela Busuioc: Da, mama mea cosea goblenuri. Am acasă foarte multe cusute, cred că 100 – deși nu se mai poartă în ziua de azi. Poate și de aici s-a născut pasiunea mea pentru cusut, pasiunea de a ține acul în mână.
Matricea Românească: Credeți că această creativitate a românilor este nativă?
Mirabela Busuioc: Bineînțeles! Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei. De la mască la mască evoluez, gândindu-mă oare cum aș face? Cum ar trebui pus? Și combin culorile. Combinația de culori contează foarte mult.
Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei
Matricea Românească: Interviul pe care i l-am luat domnului Vasile Șușca din Maramureș a trezit mult interes. Dvs. cum vă raportați la mască? Prin ce se remarcă, ce ar fi particular pentru măștile pe care le creaţi?
Mirabela Busuioc: Este un stil personal. Eu pur şi simplu am început să fac măști. Nu îl cunoșteam – şi nici nu îl cunosc personal – pe domnul Vasile Șușca, ci doar de pe internet. Suntem prieteni pe Facebook. I-am arătat creațiile mele în momentul în care ne-am cunoscut „virtual”.
Matricea Românească: Cum a reacționat?
Mirabela Busuioc: A fost foarte încântat, m-a felicitat și m-a îndemnat să continuu. Ca mulți alți meșteri care m-au încurajat la rândul lor. Familia a fost, însă, prima care m-a îndemnat.
Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ
Matricea Românească: Îmi spuneați că, momentan, nu câștigați foarte mulți bani din vânzarea măștilor.
Mirabela Busuioc: Nu, pentru că nici nu vreau să câştig! Am altă afacere…
Matricea Românească: Ce vă face, atunci, să creaţi măşti tradiţionale?
Mirabela Busuioc: Îmi place ideea de a crea și de a-mi ocupa timpul cu un lucru frumos, decât să fac altceva. De exemplu, stat la povești cu vecinele, sau alte lucruri.
Nu mi-am propus să câştig din măşti. Am altă afacere. Fac asta pentru sufletul meu şi al cunoscuţilor, pentru România
Matricea Românească: Purtaţi-ne prin procesul de creaţie a unei măşti.
Mirabela Busuioc: Încep de la pălărie. Îmi aleg pălăria, îmi aleg materialul, materialul vine cusut pe pălărie, după care îmi cos ochii, gura… Nasul îl cos direct pe material, și încep a pune lâna – albă, neagră, fumurie, cum găsesc.
Matricea Românească: Ce materiale folosiți?
Mirabela Busuioc: Lână, în mare parte. Stofă – pălăria este tot dintr-o stofă, mai groasă. Mai folosesc, la dinți, fasole – sau mai pun bucățele de pielicele. Le decupez forma dinților și cos. Nu în ultimul rând, ață.
Matricea Românească: Cum au reacționat cei care v-au văzut măştile?
Mirabela Busuioc: Foarte bine. Am fost și la Festivalul “Hora Bucovinei”. Au fost foarte încântați. E altceva, în comparație cu celelalte măști din zonă.
Matricea Românească: Am observat că aproape toate au, ataşat, tricolorul.
Mirabela Busuioc: În mare parte, da.
Matricea Românească: De ce ați simțit nevoia să-l puneți acolo?
Mirabela Busuioc: Pentru că sunt româncă, în primul rând. Să promovăm România.
Am ataşat tricolorul măştilor mele, pentru că sunt româncă şi vreau să promovez Gura Humorului, Bucovina, România
Matricea Românească: Majoritatea măștilor sunt masculine, dar se observă și câteva feminine. De ce mai puține femei decât bărbați?
Mirabela Busuioc: Pentru că se cer mai mult măștile masculine. Cele ce reprezintă băbuțe au căutare rar, doar la ansambluri – dansul babelor. Cum spuneam, se cer în special cele masculine. Sunt și mai aspectuoase.
Matricea Românească: L-ați implicat și pe băiețelul Dvs.
Mirabela Busuioc: Da. Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic.
Matricea Românească: Din ce se mai trăiește în ziua de astăzi în Gura Humorului? Se poate trăi din meșteșug?
Mirabela Busuioc: Da, bineînțeles. Se poate trăi, dacă vrei. Cei care au început demult o fac. Sunt meșteri care cos ii autentice, opincari, domnul Zofotă cu pirogravarea oaselor și ce mai are el de vânătoare… Lumea caută și cumpără. Ei, în general, sunt pensionari. Le place, e o meserie pentru bătrânețe.
Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina
Matricea Românească: Mi-ați spus că lucrați măștile împreună cu soțul Dvs. și că, inițial, a fost surprins de idee.
Mirabela Busuioc: Da, a fost mirat, pentru că el nu credea în potențialul meu. Era puțin sceptic, de fapt. Zice: „O las în pace, să văd ce face!” După care, a observat: „Da, iată că sunt mult mai frumoase față de ceea ce am văzut în zonă!”
Matricea Românească: Și iată că, acum, lucrați împreună.
Mirabela Busuioc: Aşa este. Mă ajută cu lâna, cu curățatul, cusutul, cu ce poate el.
Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic
Matricea Românească: Ideea de a încadra aceste măşti tradiţionale în rame vă aparține?
Mirabela Busuioc: Da, este a mea. Am plecat de la ideea de ramă pe sfoară, deși mi s-a părut mai «tradițional», după care am zis să încerc și pe rame, să văd cum vine. Ramele sunt date cu ulei de in. Mie îmi plac, îmi sunt dragi. Consider că sunt altceva.
Matricea Românească: S-ar părea că vă place să le accesorizați, pentru că observ şi o mască cu pipă.
Mirabela Busuioc: Este adevărat. În special, măștile cu pipă mă cam reprezintă. Cineva mi-a spus că ar fi un kitsch, pentru că pipa e un plastic, totuși. Nu e făcută manual. Însă am crezut în ideea mea și văd altceva în pipa respectivă.
Matricea Românească: Pentru că la anul vom sărbători Centenarul Marii Uniri, vă gândiți la niște măști speciale dedicate evenimentului?
Mirabela Busuioc: Cu siguranță. Am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună. Acum, am început cu niște păpușele. Pe viitor, nu știu cu ce o să vă mai surprind.
Măşti tradiţionale bucovinene, în „semnătura” Mirabelei Busuioc din Gura Humorului
Matricea Românească: De unde vă luați inspirația?
Mirabela Busuioc: Eu, când am pălăria, văd și masca: cam cum ar trebui făcută, cum mi-ar plăcea mie să o realizez. Mă mai uit și pe internet, prin târguri, pe la unul, pe la altul, și aleg ce-i mai bun, apoi o creez pe a mea proprie.
Eu am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună
Matricea Românească: Aveți vreo mască mai dragă, în afară de prima pe care ați creat-o?
Mirabela Busuioc: Toate îmi sunt dragi. Nu pot să spun că îmi place una în mod deosebit, pentru că fiecare are farmecul ei, și la fiecare am muncit destul de mult și m-am implicat ca să iasă așa cum mi-a plăcut mie în momentul acela. Căci astăzi am o idee, dar mâine poate o văd un pic altfel, fac altceva.
Matricea Românească: De unde obțineți lâna?
Mirabela Busuioc: De la un alt meșter popular, domnul Nicu Zaharia, de la Ostra. El mă mai ajută cu lână. Mai am niște prieteni la Vama, care au oi şi îmi tund şi îmi spală lâna. Iar materialele, le obţin de la mine din magazin – ce nu se vinde, reciclez. Sau, dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască! Nu se pune problema.
Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: „Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe”
Matricea Românească: Cât de mult contează pentru cei din Gura Humorului meşteşugul pe care îl practicaţi?
Mirabela Busuioc: Cei mai mulţi sunt încântați, pentru că eu reprezint Gura Humorului, Bucovina și România. O bună parte dintre măşti le lucrez și în magazin, la locul de muncă. Ei intră, ies, mă aplaudă: „Vai, e super! E frumos! E OK! Să vedem când e gata! Să o pui pe Facebook!” Primesc foarte multe like-uri, aprecieri pe Facebook. Lumea primește bine ideea de mască, de creaţie.
Matricea Românească: V-ați gândit să vă faceți un magazin fizic cu măștile?
Mirabela Busuioc: Am în plan, pe viitor. Astă-iarnă, am pus în magazinul meu toate măștile. Cei care au intrat au putut să le vizioneze. Nu le-am vândut, le-am pus doar pentru vizionare.
Matricea Românească: Ați primit întrebarea dacă le vindeți?
Mirabela Busuioc: Da, dar nu am vândut, pentru că am zis să ajung la un număr consistent, după care…
Matricea Românească: Vă e greu să vă despărțiți de ele?
Mirabela Busuioc: Da, îmi pare rău să vând o mască, drept să vă spun. Am fost acum (în luna mai, n.r.) la “Hora Bucovinei” și îmi pare bine că n-am vândut nici una. Am zis: „Lasă, mai încolo. Când o să am 50-100-150”. Deocamdată, sunt la început. Am donat prietenilor dragi, cunoștințelor, atât tablouri, cât și măști.
Culoare, puritate, hărnicie, optimism: „atelierul” casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui
Matricea Românească: Pentru viitorul apropiat, la ce lucrați?
Mirabela Busuioc: La păpușele tradiționale. Le fac din rolă de carton, este o rolă pe care vine un placaj lipit. Adaug materialul cusut, hăinuțele, și cos mărgele pe material, ca rezultatul să fie cât mai autentic.
Dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască!
Matricea Românească: Ne explicaţi că facerea unei măşti vă ia cam trei zile. Dar a unei păpuşi?
Mirabela Busuioc: O fac în jumătate de zi. O pereche – moș și babă – o realizez într-o zi.
Matricea Românească: De ce credeți că masca a dăinuit și a intrat în folclorul românesc?
Mirabela Busuioc: Pentru că masca se folosește la obiceiurile de iarnă, în primul rând. De Crăciun, de Revelion, merg urătorii, se fac partii (grupuri de oameni, n.r.), toți sunt mascați, toți caută să poarte măşti cât mai deocheate, cât mai frumoase, să iasă în evidență: cea mai frumoasă partie, cel mai frumos colindător. Poate și de asta.
Matricea Românească: Se fac concursuri la sfârșit de sărbătoare, pentru a-l desemna pe cel care a avut cea mai frumoasă mască?
Mirabela Busuioc: Nu se face, propriu-zis, concurs de măști. Dar, în comunitate, vorbim între noi: ”A lu’ cutare a fost cea mai frumoasă”.
Matricea Românească: Și se ține minte. E un motiv de mândrie.
Mirabela Busuioc: Da, e un motiv de mândrie pentru cei care le-au purtat.
Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică
Matricea Românească: Vă vedeți creând măşti pe termen lung?
Mirabela Busuioc: Da, de ce nu? V-am spus, vreau să evoluez. Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică. Masca nu e doar de purtat pentru urător. Are mai multe întrebuinţări.
Matricea Românească: Nu vă e frică de birocrație?
Mirabela Busuioc: Nu. Nu-mi este frică de nimic și de nimeni. Pentru că eu muncesc eu la ele și, atât timp cât ies din casa mea şi le fac, eu sunt deja meșter popular. Deci, dacă le comercializez, o fac la târguri, nu le bag la mine în magazin. Așa, mi-ar trebui un certificat de producător.
Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care citesc revista culturală online Matricea Românească?
Mirabela Busuioc: Dacă le place să facă ceva, să o facă! Să încerce, pentru că… niciodată să nu spui niciodată!
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre acorduri ne-au însoțit din fragedă copilărie, când ne cânta mama: „Nani-na, nani-na, dormi acum, fetița mea” și până la epopeea independenței, când decis a fost că Moldova se vrea întoarsă în latinitate.
Așa că din trupul mumei naționale a luat ființă un duet, un cuplu de oameni care au cântat durerile neamului, care au pus pe note sentimentele și frustrările unui popor indecis prin definiție. Uniți atât pe pământ printr-o căsătorie, cât și în ceruri prin spirit, Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt figuri emblematice ale patrimoniului nostru cultural. Iată de ce, în acest material, am decis să le aduc un elogiu.
O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia. Sursa foto: iticket.md
Ion Aldea-Teodorovici s-a născut în mod miraculos, de sărbătoarea Bunei Vestiri (cred că a fost un semn providențial), în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, nevoit în perioada ocupației sovietice să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Doina Marin, numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de Limbă și Literatură Română. De la începuturile vieții erau predestinați să aducă arta și frumosul în capul mesei. Ambii talentați și puternici, au decis că nu pot fi egoiști și că țara asta mioritică merită ceva mai bun.
Cândva…
Îți amintești la ce visam,
Când hoinăream
Pe coama munților.
Cândva…
Visam mereu în doi să fim
Și-n toamnă să ne logodim
În toiul nunților
(Versuri din cântecul Balada familială)
Anul 1982 este, pe bună dreptate, momentul inițierii acestei comuniuni spirituale, care s-a întins pe un deceniu. În 1991 câștigau premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 sunt protagoniștii filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an sunt delegați la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov, stabilind o tot mai strânsă colaborare cu frații de peste Prut.
Decursul istoric i-a prins într-un vertij, numit renaștere națională, motivându-i să creeze și să dea naștere unor simboluri care vor dăinui. Așa că au dăruit națiunii cântece de un profund patriotism, cum sunt „Suveranitate”, „Sfântă ni-i casa”, „Mănăstirea Căpriana” și altele. Dar nu s-au mulțumit să stea doar în marginea luptelor de regăsire, ci au urcat pe baricade, cântând în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru împreună cu poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu.
Țin minte cum mama îmi punea la casetofonul vechi cântecele lor, cum vocea lor catifelată se îmbia și se ridica aidoma unor rugăciuni spre cer. Chiar și acum, la maturitate, mă ating „Sărut, femeie, mâna ta” sau „Floare dulce de tei”. Nu doar muzica le era frumoasă, ci și chipurile, dar mai ales iubirea. Dacă există cu adevărat suflete-pereche atunci, indubitabil, ei au fost. Chiar și moartea nu i-a putut despărți, deși ni i-a luat prea repede.
Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia Sursa foto: www.publika.md
Au plecat în neființă în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Dispariția lor subită a provocat multă durere și chiar teorii conspiraționiste, dar ceața memoriei i-a învăluit exact așa cum au plecat, ei doi și un mic suflețel de copil, pe care Doina îl purta sub inimă.
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – Eminescu (Cerbul de Aur 1992)
La final de săptămână, o nouă recenzie de carte a unui autor autohton pe Matricea Românească: „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, roman de Marta Petreu, este o revelaţie literară ce merită o cunoaştere mai largă.
Tulai, Doamne, mare talent de povestitoare dovedește Marta Petreu în primul și (deocamdată) singurul ei roman Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, publicat în anul 2011. În ciuda titlului cu evidente conotații apocaliptice și biblice, care, trecut prin filtrul unui cititor modern, ar putea crea așteptările unui volum science-fiction, avem de fapt de-a face cu saga unei familii rurale din câmpia Transilvaniei.
Personajul central și forța în jurul căreia gravitează întâmplările descrise de autoare, este Mària (sau Mica), mai întâi fiica și apoi mama terifiantă ce își impune voința și spiritul aprig în toate relațiile sale. Caracterul său puternic și determinarea cu care își îndeplinește planurile amintesc într-o oarecare măsură de arhetipurile feminine clasice, Mara lui Ioan Slavici sau Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, deși Marta Petreu își plasează eroina tot în lumea satului, Mària este mai degrabă preocupată de propriile zbateri sufletești decât de familie și gospodărie.
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este o urzeală dulce-amăruie ce surprinde aproape un veac din istoria familiilor someșene din Cutca, Sucurtădean și Vălean, începând cu anii 1900 și ajungând până în zilele noastre. Scrisă cu zvâc și patos, într-un registru lingvistic bogat în regionalisme, povestea are savoarea unei istorisiri la gura sobei, o broderie de înflorituri pe marginea unor întâmplări reale.
În primul capitol al romanului, ițele acțiunii par destul de încurcate, narațiunea glisând între prezentul ritualurilor unei înmormântări ortodoxe și episoade disparate din trecut. E o învălmășeală de personaje din care, ușor-ușor, se conturează eroii acestei cărți: copiii Ana, Tinu și Tabita (eul narativ), părinții Mària (Mica) și Augustin Vălean (Ticu), și bunicul matern Indrei Sucurtădean (Tica). Dar, odată încheiate obiceiurile îngropăciunii, scriitoarea reconstituie aproape cronologic viața Màriei.
Fiică de țărani înstăriți, înzestrată cu ochi negri ageri și plini de farmec și o deșteptăciune scăpărătoare, Mica iubește viața și speră să aibă parte de tot ce e mai bun. Dar, deziluziile unei iubiri trădate o aruncă în brațele taciturnului Augustin, care o iubește cu furie și pasiune deopotrivă. Gelozia mocnită și relația bolnavă care se dezvoltă între cei doi soți le otrăvește atât lor cât și copiilor viața, care, deseori, se văd nevoiți să țină partea când unuia, când altuia.
„Era teribilă Mama noastră care ne făcea să simțim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pământ”
Modelul familial rural reprezentat de neamul Sucurtădean-Vălean nu se deosebește cu mult de cel tradițional-disfuncțional din Moromeții sau Ion. Într-o căsnicie lipsită de iubire, guvernată de disensiuni religioase puternice între cei doi soți, cei trei copii cresc lipsiți de afecțiune. Într-o vreme în care tandrețea era semn de slăbiciune și nimeni nu-și bătea capul cu asta, copilăria este un prilej de ajutat părinții în gospodărie și nicidecum de dezmierdări duioase sau jocuri nesfârșite.
„Trăiam într-o lume reglementată, în care a-ți face părinții de rușine era ușor, dar o vină de neiertat”
Dar, în ciuda mediului ostil de sfadă a părinților, copiii reușesc să găsească mici bucurii în plictisul vieții la țară, presărat pe alocuri de cadourile unchiului Nelu, sau de bunătatea cu care avea grijă de ei o mătușă fără copii.
„O, da, eram niște copii normali, cu poftă de râs, de joacă și de mâncare, chiar dacă lumea noastră parfumată era uneori grea și vrîstată, ca un chec «noapte și zi» de-al lui Mica, cu umbrele lumii de Dincolo și de-Apoi, despre care ne citea Ticu”
Mària, cea care „descuie” morminte în cimitir, femeia înverșunată împotriva vieții și a propriei familii, neînțeleasă de nimeni, își poartă ranchiunele și nemulțumirile în văzul lumii, stârnind deopotrivă ura și dragostea copiilor săi:
„Înviase blestemul urii absolute și al scârnăviei totale la adresa întregului univers – căci, ce poate fi mai scârbavnic decât să îți blestemi prima născută să fie pângărită incestuos, și ce poate fi mai degradant la adresa bărbatului tău legal decât să-l blestemi să păcătuiască cu fiica lui, încălcând toate legile, si-ale oamenilor, și-ale lui Dumnezeu care ne veghează în cer”
Câmpia Armaghedonului, spațiul biblic ce reprezintă locul în care, potrivit Apocalipsei, se va desfășura lupta dintre Dumnezeu și diavol este, în plan metaforic, acel acasă marcat de bătălia religiilor dintre mamă și tată sau tată și fiică (Tabita), pe fundalul unor rupturi relaționale ce nu vor fi niciodată vindecate.
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un tablou al satului ardelean la cumpăna dintre regalitate și comunism, o frescă a unei societăți rurale în plină schimbare. De la venirea Martorilor lui Iehova în 1911 și instalarea regimului stalinist cu raziile aferente, colectivizarea, sau devastarea vechilor proprietăți chiabure, la percepția distorsionată pe care o au copiii asupra istoriei de după 23 august, întreg romanul respiră istorie cu fiecare pagină.
Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Iași, 2011, 328 pagini
„În niciun caz nu trebuie să ne pierdem speranța (…), dar a nu face mai nimic, pe motiv că Dumnezeu va face oricum așa cum dorește El, este – cred eu – slăbiciune, neputință și, în anumite circumstanțe, chiar lașitate. Ce s-ar mai spune și despre situația când încerci să ascunzi cu grijă aceste defecte în spatele unui principiu biblic pentru a-ți păstra o bună imagine, chiar dacă doar pentru tine și semenii tăi?” Acest citat este rezumatul poate cel mai potrivit al cărții „Românii – între Păcală și Miorița”, scrise de către un profesor de istorie sucevean, Vasile Constantin Boghian, carte ce a apărut în anul 2006 – detaliu semnificativ, pentru că este anul premergător integrării noastre europene. Lucrarea se doreşte a fi o radiografie şi o istorie a mentalităţii poporului român, încă de la începuturile acestuia. Ea ridică unele probleme și semne de întrebare valabile și astăzi, la peste un deceniu de la apariţie.
“Românii – între Păcală şi Mioriţa” este structurată ca un eseu filosofic, prin natura ideilor și a scrierii, ea ne incită încă din titlu și continuă să o facă pe măsură ce o parcurgem, prin cumulul de informații ce alternează, frumos, realităţile istorice, umorul şi critica moderată în aparenţă, dar biciuitoare în esenţă. Discursul cărții are ca repere doi poli emblematici ai identității noastre: personajul Păcală (ce reprezintă compromisul şi natura “tranzacţională” a românului) și Miorița (condiţia superioară, armonia cu divinul) sunt reprezentativi deoarece aceste două extreme conturează, împreună, tipologia paradoxală a românului.
România lucrului bine făcut?
Spuneam mai spus că este important să reținem un amănunt, faptul că „Românii – între Păcală și Miorița” este scrisă în 2006, ceea ce naşte două întrebări care ne privesc pe noi toți în mod direct – Cum am evoluat din punct de vedere al mentalității, culturii și educației de când suntem membrii U. E.? Ce am învățat și îmbunătățit în toți acești 11 ani? În mod clar nu putem nega anumite beneficii, cum ar fi lupta anticorupție. Corupția este o tară cu care poporul român a fost obișnuit secole la rând, dar a fost obișnuit de nevoie, acum însă lucrurile pot funcționa, în mod clar, și altfel. Este de sperat ca această luptă anticorupție să nu fie una cu morile de vânt și să ne intre în caracter, în obicei, în principii, ajutându-ne să fim corecți. Lucru amintit și subliniat de către Vasile Constantin Boghian în cartea sa – azi, într-un context istoric ce nu mai necesită tertipurile care ne-au asigurat supravieţuirea (în faţa migratorilor, turcilor, fanarioţilor etc.) cu atât mai mult, se poate reuși și prin corectitudine.
Cartea redă aserţiunile autorului referitoare la proastele obiceiuri și valori ale lui Păcală și implicit și ale românului – și cum percep occidentalii aceste lucruri -, care ar trebui să fie normalitatea, unde se pune limita pentru a ne păstra valorile, tradițiile, obiceiurile ca neam și ce lucruri ar trebui să fie schimbate pentru a ne alinia cu ei.
„Românii au «prostul satului», iar occidentalii, «înțeleptul satului». Ce rezultă de aici într-o logică simplă: că în «satul românilor» este un singur «prost» (cel care respectă legile, muncește conștiincios și este corect), adică un fel de fraier în ochii celorlalți (…)”
Din păcate, aspect întărit în carte de către profesorul Boghian, anumite lucruri ne sunt greşit insuflate încă din copilărie, prin educație. Autorul oferă un exemplu aparent banal, dar semnificativ: poezia “Căţeluş cu părul creţ”, perpetuată din generaţie în generaţie de la o vârstă fragedă, cea care la nivel inconștient transmite ideea de incorectitudine, dorința de furtișag, de a te întreba dacă să muncești sau nu, pentru că oricum există căi oneroase să obţii ceea ce îți dorești. Un alt exemplu oferit de către Boghian este o povestire predată în şcoala primară, despre „satul lui Păcală”, loc în care „toți oamenii furau unii de la alții”. Ei bine, poate constatați cu stupoare (cel puțin pentru mine așa a fost), lucruri la care nu v-ați gândit, dar la care ați luat parte în mod direct fără să vreți și fără să fiți conștienți. De ce încă promovăm și încă lăsăm să facă parte din lectura școlară lucrări de o asemenea factură? De ce promovăm în continuare aceste valori, dar ridicăm pretenții de membri integri ai U. E.?
Păcală, (anti-)eroul românilor: ” – Din ce trăieşti? – Din prostia altora”
La un moment dat, Vasile Constantin Boghian vorbește despre un principiu de bază vechi de secole la occidentali, conceptul „lucrului bine făcut” – asumat, făcut cu simț de răspundere, conștient. Dacă stăm și reflectăm la conceptul lor și dăm timpul înapoi cu trei ani, ne amintim că un important personaj politic român a speculat în a sa campanie exact acest deziderat, sub sloganul „România lucrului bine făcut!”. Tema la care, în 2006, autorul ne invita să medităm și să o punem în practică, este valabilă și în 2017, la trei ani după ce sloganul menționat mai sus a câștigat – generând rezultate discutabile în practică.
„Este evident că noi, românii, nu avem o aprofundată știință a organizării și nici a (auto)conducerii, pentru a ne pune în valoare mai concret și eficient calitățile, și nici o mentalitate de învingător, cum au occidentalii”
Pentru occidentali, „termenii definitorii au fost război, organizare, disciplină, dorința de a stăpâni și exploata totul în folosul propriu”, de aici născându-se mentalitatea de învingător, în schimb noi am fost definiți de „stabilitate, continuitate, compromis”. De aceea, noi, românii trebuie să ne debarasăm de principiile și valorile lui Păcală, să nu îl mai lăudăm și promovăm, făţiş sau subliminal, să ne acceptăm și conștientizăm defectele, pentru a încerca apoi să le contracarăm. Să nu mai încercăm să păcălim pe nimeni, să nu ne mai autoiluzionăm. „Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine, cu atât vom avea șanse mai mari să atenuăm aceste defecte sau chiar, cu foarte multă voință, la un moment dat, să le eliminăm”, crede Boghian. Sunt total de acord cu autorul, însă nu putem nega realităţile zilei, şi nici faptul că entuziasmul nostru s-a erodat în ultimii aproape 30 de ani.
„Românii – între Păcală şi Mioriţa”, de Vasile Constantin Boghian, o carte pe care posteritatea ar trebui să o reţină
Românii, un popor paradoxal
Deși Vasile Constantin Boghian nu este scriitor, el reușește să își transmită ideile clar și cursiv. Nu putem nega faptul că lipsa experienței sale în domeniu este vizibilă, dar profesorul-devenit-scriitor a știut cum să îşi integreze experienţa de dascăl, să îşi folosească propriile cunoștințe istorice, să își pună în valoare umorul prin diverse anecdote și pățanii de altfel triste, dar expuse într-o manieră comică, experienţe frustrante de care el s-a lovit în raport cu Statul (pe care îl botează „Statul Mega-Păcală”, de neîncredere şi perceput de către români ca opresiv, după secole în care atunci când nu a fost absent, le-a îngreunat viaţa).
„Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă”, hitul trupei Ca$$a Loco din 2004, este reprezentativ pentru mentalitatea românilor, crede Vasile Constantin Boghian
Boghian reuşeşte să se facă înţeles, iar mesajul lui ajunge cu ușurință la cititor și captivează. Este o lectură care poate fi parcursă cu ușurință, însă şi cititorul trebuie să vină cu un bagaj minimal de cunoștințe istorice.
Vasile Constantin Boghian aduce în prim-plan caracterul și modul românului de a gândi vizavi de semenii lui și filosofia de viaţă pe care se bazează, una ce intră în conflict cu imaginea ideală pe care o avem despre noi (ospitalieri, credincioşi etc.). Chiar Balada Miorița, o perlă a gândirii profunde româneşti, sintetizează perfect un proverb clasic la noi – „Să moară și capra vecinului”, o morală viciată – „Dacă eu nu am, nici el să nu aibă!”. Asta deşi poporul român se consideră (şi este considerat) unul cu „frică de Dumnezeu” – destul de frapant, ținând cont de cele menționate mai sus și amintite și în carte.
„Păcală s-a adaptat și la comunism. (…) Prostituția morală, în sensul lipsei de onoare și de demnitate, este adevărata noastră tragedie și care n-a existat doar în timpul comunismului”
Deși scrisă într-o manieră umoristică (doar suntem români şi facem haz de necaz!), “Românii – între Păcală şi Mioriţa” tratează o temă cât se poate de serioasă, pe care autorul reușește să o pună în valoare. Proastele obiceiuri după care s-au ghidat Păcală și „satul lui Păcală” (a se citi România) şi frumuseţea morală a ciobanului-victimă din Mioriţa vin în contradicţie fundamentală, dar sunt două părţi ale aceleiaşi monede. Finalmente, Boghian dorește să ne facă să înțelegem câteva lucruri esenţiale, fără de care o societate nu poate funcționa: dacă nu ne vom schimba mentalitatea, nu vom înțelege și conștientiza conceptual de corectitudine, dacă nu vom găsi un echilibru între principiile și valorile noastre și cele ale occidentalilor, dacă nu vom înțelege că trebuie să lucrăm împreună – și nu unii împotriva celorlalți – pentru a ne fi bine tuturor, să ne lipsim de egoism și de invidie, riscăm să ne complacem încă 28 de ani (sau mai mult) în această delăsare, ori – mai rău – să ne ratăm ca Neam.
„Ursul păcălit de vulpe”, de Ion Creangă – o poveste cu o morală… discutabilă, predată românilor la şcoală
Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi Mioriţa, Editura Accent Print, 2006, 213 pagini
Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc personajele.
Spațialitatea este una dintre coordonatele foarte importante ale operei și gândirii eliadești. Spațiul este în mare măsură responsabil pentru nașterea filosofiilor personajelor, mediul și spațiul fiind principalele mijloace prin intermediul cărora personajele pot fi influențate.
Provincia – spațiu al reabilitării
Provincia are o accepțiune într-un fel peiorativă, dar de asemenea are și avantajul de a fi un spațiu al reculegerii și al remotivării, un spațiu al refacerii personajelor, care se pregătesc pentru o întoarcere în „circul” cosmopolit al marilor orașe.
Putem observa cum de fiecare dată tinerii din romanele lui Eliade își „ fac debutul ” în mijlocul societății bucureștene, pentru ca mai apoi să-și găsească sau nu liniștea în alte orașe. Îndepărtarea de capitală înseamnă moartea gândirii generaționiste (lucru probat în cazul lui David Dragu, personajul din Întoarcerea din Rai, care în provincie reușește să-și scrie opera, dar care nu este recunoscut de către colegii de generație, pierzându-și astfel statutul de lider. Acest statut este redobândit doar în momentul în care se întoarce în București).
Cu toate că în romane apare o întreagă pledoarie pentru viața de provincie, pentru echivalarea ei cu cea din capitală, concluziile nu sunt tocmai benefice. Cel mai îndârjit apărător al vieții de provincie, David Dragu, sfârșește prin a simți că s-a ratat și în provincie și se întoarce în București.
Viața în provincie pe care o vedea ca pe un colac de salvare seamănă mai mult cu o renunțare, cu o fugă din fața propriilor vise. Fuge în provincie, acolo unde este un necunoscut, unde se poate apăra de vechile sale idealuri. Viața în provincie este o continuă fugă de sine. Folosește provincia ca pretext pentru a se apăra, pentru a-și camufla ratarea. Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită, că nu a pus în aplicare cea mai mare spaimă a sa și a generației sale – ratarea.
Glorificarea orașului de provincie este mai mult o patetică încercare de a se consola, de a se convinge că nu a ales calea greșită
Deși, la nivel teoretic, el nu consideră că provincia e cauza ratării intelectualului, ci intelectualul însuși: „Ce înseamnă aia influența mediului de provincie asupra intelectualului? continuă Dragu. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. […] Dacă ești tu însuți, înainte de toate tu însuți, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viață, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Rămâi tot atât de perfect și de real și la New-York, și la Paris, ca și la Turnu-Măgurele, sau într-un sat din Basarabia”. Acest exemplu este grăitor și pentru publicistica lui Eliade, existând o similaritate a filosofiei care apare în ambele forme de exprimare.
Cu toate că în literatură apare crezul din publicistica lui Mircea Eliade, lucrurile nu mai sunt așa de bine delimitate. Literatura nu e atât de tranșantă ca publicistica, în romane apărând și personaje care prezintă contrariul ideilor. Un astfel de exemplu este romancierul Anton Dumitrașcu (Huliganii), scriitorul provincial care visează să devină un mare nume în literatură.
După o asemenea pledoarie pentru superioritatea „geniilor” provinciale, ne-am fi așteptat la un personaj cu adevărat excepțional, care să merite toate încurajările lui David. Eliade ne surprinde încă o dată prin introducerea acestui personaj banal, al cărui singur atu pare a fi faptul că este din provincie.
Străinătatea – „debusolarea” și reinventarea
Ultima oprire pe această axă spațială este reprezentată de străinătate (luând ca studiu de caz India, care apare în Isabel și apele Diavolului și Șantier), ca loc de desfășurare a unui tânăr generaționist român. Personajele celor două romane, odată ajunse în altă țară decât cea de origine, cea în care aveau un scop pentru a lupta, se transformă în niște personaje „debusolate”.
Dar această buimăcire este doar de moment, ei descoperind apoi adevărata libertate, oferită de faptul că sunt doi necunoscuți într-un loc necunoscut. Ei pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte.
Îndepărtarea de țară reprezintă în același timp și un moment de respiro, un moment de reflexie pe care nu și le-ar fi permis atunci când erau prinși în tumultul evenimentelor. Se detașează de problemele generației doar pentru a le privi într-un mod obiectiv care să le permită o și mai acerbă luptă.
Personajele pot acum proba toate măștile pe care societatea românească în care trăiseră nu le permitea să le poarte
Tinerii profită de acest popas pentru a trăi cât mai multe experiențe, pentru a se regăsi. Contactul cu colegii de generație îi scoate întotdeauna din contextul indian. Ei se simt vinovați de faptul că acordă mai puțină atenție proiectelor generației și că se axează mai mult pe propria ființă.
Străinătatea înseamnă o libertate pe care nici capitala, nici provincia nu o puteau oferi. Noi perspective sunt aduse la lumină, noi soluții se întrevăd.
Această axă a spațiilor este foarte importantă pentru tânăra generație, reprezentând o modalitate prin care limitele tinerilor sunt încercate.
Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)
Pentru că a făcut – şi poate mai face parte – din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel spus, să cadă (dacă nu cumva a căzut demult) în desuetudine pentru că, aşa cum opina Vasile Constantin Boghian în pertinenta “Românii, între Păcală şi Mioriţa”, vârsta adesea imberbă la care tinerii noştri iau contact cu marile creaţii literare – fie ele culte sau populare – este inadecvată pentru o înţelegere şi o apreciere profunde a temelor de substanţă reprezentate în ele.
Observaţia se susţine: este îndoielnic că Slavici a scris “Popa Tanda” având în minte o audienţă tânără. Dimpotrivă: clasicul nostru scrie povestea preotului din Sărăceni, care apare de nicăieri pentru a răsturna status quo-ul indolenţei într-o comunitate încremenită şi a conduce prin exemplu, mai degrabă având în minte un public matur. Citită la 12 sau chiar 18 ani, “Popa Tanda” are caracter anecdotic. Citită la 30 de ani, ea poate constitui un avertisment la timp. La 50, rolul ei e educativ, moralizator, de pildă pentru nepoţi – şi, ar trebui, pentru subordonaţi. Pentru că „Popa Tanda”, nu „Arta Războiului”, e cartea pe care orice şef român trebuie să le-o dăruiască angajaţilor.
Povestea pe scurt: părintele Trandafir, un “popă” drept şi cumpănit, harnic şi grijitor (“adună din multe şi face din nimica ceva”, dezvăluie Slavici), intră în conflict cu enoriaşii din parohia lui, Butucani, “bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”. “Căderea din Rai” se petrece fiindcă lui Trandafir, om intransigent, nu îi plac pomenile şi ospeţele, pentru care îşi ceartă consătenii, ba – pe deasupra – se pune rău şi cu protopopul, ceea ce îi atrage exilul în Sărăceni.
El avea legea lui: “Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!”
Ajuns în Sărăceni, ne spune Slavici, cu nevastă, doi copii şi desagii deşerţi, popa Trandafir găseşte o comunitate de leneşi – nu atât prin natura lor, cât de la natură: satul aflat în Valea-Seacă e victima inundaţiilor – veche poveste românească -, ceea ce ucide orice iniţiativă.
Unde nu e nădejde de dobândă lipsește și îndemnul de lucru. Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!
În Sărăceni, continuă Slavici, satul e uliţă, neavând garduri, iar biserica e “lucru de prisos”. Popa nu disperă: caută “să facă din nevoie drag” şi să îşi creeze un rost aici. Însă cum în Sărăceni, “nu erau nici pomeni, nici ospeţe”, părintele începe a-şi lucra fericirea, motivat cel puţin iniţial de cel mai pur autointeres („«Câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând!» Își puse dar de gând ca să facă din poporenii săi oameni harnici.”)
Popa Tanda. „Românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa. El n-a descoperit piatra filosofală a acţiunii” Foto: umblat.ro
Sărăcenenii sunt însă români şi oameni: sfătuiţi cu binele, apoi treptat admonestaţi şi batjocoriţi pentru “păcatul” de a nu lucra, de a lenevi, îşi pierd răbdarea cu “Popa Tanda” şi-i cer episcopului să-l revoce.
Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mișcat satul înainte, măcar numai atâta cât e de la vorbă până la supărare. Oamenii ajunseseră atâta de sfătoși și atâta de batjocoritori, încât ziua întreagă stau grămezi, câteodată la sfat, câteodată la batjocură. Era lucru minunat: oamenii cunoșteau binele, râdeau de rău, dar nu se urneau din loc
Tanda are de-acum patru copii, şi un sat care i s-a urcat în cap. Doar Dumnezeu – şi munca pe care le-o predica altora – îl mai pot salva. De voie, de nevoie, el devine primul gospodar al localităţii: îşi repară casa, şi-o îngrădeşte, pune ceapă, morcovi, fasole, barabule (cartofi, n.n.), curechi (varză) şi păpuşoi (porumb), în fine ajunge mic artizan şi un soi de primar neoficial, iar tot satul se modelează – după ani de zile de stupoare – după el.
Catalogat odată “omul dracului”, Tanda redevine “părintele Trandafir” şi “omul lui Dumnezeu”, binecuvântat cu nepoţi şi respectat în comunitate.
De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala. (…) Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.
S-a perimat mesajul lui “Popa Tanda”? Este nuvela lui Slavici, publicată la 1875, o bagatelă, azi? Nicidecum! Într-o societate românească în care avem mai nou “buzzword”-uri şi nu principii de viaţă, în care productivitatea şi eficienţa, religii importate din metropole străine, au înlocuit munca onestă şi răbdarea cuminte a roadelor, în care mulţi tineri visează doar la “leisure” fără să accepte şi responsabilităţile aferente, punând căruţa înaintea cailor, “Popa Tanda” e de o actualitate senzaţională.
Nu, românul nu e leneş. Mai degrabă, starea lui naturală e expectativa (uneori filosofică, alteori anxioasă), cum ar zice Tudor Gheorghe. El n-a descoperit încă piatra filosofală a acţiunii şi se mulţumeşte a contempla, ceea ce-l face adeseori victimă. Acestea fiind spuse, până vin ruşii, turcii, sau pur şi simplu Marele Potop, ca-n Valea-Seacă a lui Popa Tanda, poate ar trebui să ne luăm destinul în mâini şi să avem curajul de a ne crea viitorul. A citi “Popa Tanda”, poveste clasică despre un român muncitor, e un început de bun augur.
Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro
Cultura și progresul tehnic reprezintă un tandem materializat recent, dar care reușește să vizeze publicul interesat, oferindu-ne hrană spirituală și festinuri creaționale. Iată de ce în Basarabia, atunci când vorbim despre selecții culturale, în profunzimea lor, percepem cu prioritate resursele de social media. Chișinăul, în calitatea sa de amfitrion basarabean, mai are mult de lucrat la acest capitol, dar sămânța a fost deja plantată cu succes, dând primele roade modeste.
Ne putem astfel mândri cu câteva portaluri de cultură și artă, care propagă cu succes valorile societății basarabene. Topul selecțiilor noastre este deschis de un proiect inedit, lansat recent, intitulat Haibun.md. Bazat pe culturalizare, acesta ne informează despre cele mai importante noutăți în materie de citit, de apariții editoriale și de idei inovative din lumea literaturii contemporane. Cea care a fondat această platformă culturală este Doina Lungu, o tânără autoare de carte, care împreună cu alte două tinere bibliofile (foto jos) a decis că publicul moldav are nevoie de un respiro în materie artistică. Pe pagina de internet a revistei puteți observa originalitatea și inventivitatea fetelor, care nu s-au rezumat la scris, ci au creat – în acord cu ultimele tendințe – și un vlog pe care fac recenzii pentru diverse cărți.
În lista noastră își are locul și revista ”Literatura și arta”, ce reprezintă tribuna oficială a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Din păcate, aceasta are anumite carențe la capitolul actualizare și poartă amprenta anilor trecuți. Este, însă, utilă criticilor literari și celor care își doresc să afle noutăți despre lucrările autorilor autohtoni.
Un reper în cultura din Basarabia – Echipa platformei haibun.md Foto: pagina Facebook Haibun
De la forumuri online, la cluburi de carte „reale”
O pondere tot mai mare în acest segment o au forumurile dedicate cititului, care și-au fixat pozițiile în spațiul Facebook. Aici nu pot trece cu vederea grupul ”Ce carte citești”, fondat de către Diana Ranga-Enachi și moderat de către Nata Eu. Aceasta din urmă este și o bloggeriță de succes, care deține pagina Maratonul de lectură. Deși este stabilită în Cluj, reușește să mențină legături strânse cu Chișinăul, organizând atunci când revine reuniuni de suflet în care implică activ orice fel de cititori, de la cei veterani la novici.
Și pentru că acest manifest cultural a avut priză la public, în scenă și-au mai făcut apariția câteva cluburi de carte, active atât în mediul online, cât și în afara acestuia. Aici menționăm ”Clubul cititoarelor moderne”, fondat de către Victoria Anna, care reușește să provoace atenția doamnelor și domnișoarelor la cititul în grup, în paralel și în schimb de opinii.
Dacă acest proiect optează pentru o ambianță destinsă, următorul rămâne fidel canoanelor tradiționale, reprezentând un veritabil cenaclu cu întâlniri regulate și autori cunoscuți atât în interiorul țării, cât și dincolo de hotarele ei. Este vorba despre Cenaclul Republica, al cărui nume reflectă aspirațiile noastre independente și care este centrat pe un public inițiat în literatură. Cenaclul Republica este cenaclul Bibliotecii Naţionale din Chişinău. El este iniţiat şi moderat de către Moni Stănilă, cu suportul activ al scriitorilor Alexe Rău, Alexandru Vakulovski Dumitru Crudu şi al doamnei Raisa Melnic.
Eveniment organizat de Cenaclul Republica, ce aparține Bibliotecii Naționale din Chișinău Foto: deschide.md
Filme bune ca un vin vechi
Dar să nu credeți cumva că viața noastră culturală se rezumă doar la citit. Nici pe departe. Basarabenii optează și pentru alte forme de culturalizare, precum teatrul, cinematografia sau cluburile oratorice. Aici în ajutor ne vin festivalurile de film, precum Cronograful sau, mai nou, TIFF-ul, care va trece în curând Prutul. Pentru a fi la curent cu noutățile în materie de evenimente de acest gen apelăm la site-uri precum: allfun.md (o platformă preponderent în limba rusă), fest.md (site în limba română cu actualizare destul de bună) și desigur iticket.md(care este un magazin online de bilete cu informații depline despre evenimente curente și viitoare).
Prima ediție a TIFF în Basarabia vine la Chișinău Foto: iticket.md
Desigur, la final nu puteam să trec cu vederea festinurile gastronomice și vinicole, care în ultimul timp au luat amploare la noi. Aici este interesantă apariția Finewine.md, o platformă culturală, dar nu numai, unde se discută activ realizările noastre în materie de vinuri, cu care într-adevăr ne putem mândri, așa că dacă ajungeți în Chișinău vă puteți delecta cu evenimente marca ”La vie en Rose” – degustări de vinuri în diverse localuri de bonton. În aceeași ordine de idei, puteți accesa pagina de Instagram / Facebook a platformei Restoguide, dacă doriți să alegeți un restaurant cu mâncare delicioasă de la noi.
Sper că toate aceste recomandări vă vor intriga și convinge să ne vizitați cât de curând, căci în ciuda problemelor de la noi rămânem un popor ospitalier.
Cu drag, din Basarabia!
Foto deschidere: Aleea Clasicilor din Parcul Ștefan cel Mare și Sfânt, din Chişinău
“El (Allah) a zis: «O, Iisus (Isa)! Eu te voi lăsa să mori şi te voi înălţa şi te voi purifica (mântui) de necredincioşi, iar pe cei care cred în tine îi voi aşeza deasupra necredincioşilor până în Ziua învierii. Apoi, întoarcerea voastră va fi la Mine şi Eu voi judeca cele pentru care vă certaţi între voi”, se poate citi în Coran, Sura 3:55. Lucrul nu surprinde: Iisus este cea mai menţionată figură din Coran. Prezentă la a doua cea mai veche moschee din România, Geamia “Gazi Ali Paşa” din Babadag (ridicată la 1610), Matricea Românească a stat de vorbă cu imamii instituţiei despre cultura musulmană, prejudecăţile despre Islam, relaţia cu creştinii din Dobrogea şi felul în care datoria faţă de Dumnezeu este înţeleasă într-una dintre marile religii ale lumii.
Matricea Românească: Vă rog să vă prezentaţi pentru cititorii noştri.
Usein Evren: Mă numesc Usein Evren şi sunt imamul acestei geamii încă din 2001. Din acel an, păstorim această funcție în orașul Babadag. Dânsul este Şahin Kaya, din partea Turciei, trimis în România pentru a sluji aici funcția de imam, de hogea.
Matricea Românească: Spuneți-ne vă rog, în câteva cuvinte, povestea acestui loc care, dincolo de faptul că este superb arhitectural, sunt convins că este plin de însemnătate culturală și spirituală.
Usein Evren: Teritoriul Dobrogei a fost ocupat, cu sute de ani în urmă, de către Imperiul Otoman. Religia musulmană a fost adusă în Dobrogea în anul 1260 de către Sarı Saltuk Dede, trimis aici de către un mare paşă al vremii, Haji Bektaş Veli. Turcii aveau, pe atunci, foarte mulți misionari, pe care îi trimiteau în diverse părți. Sarı Saltuk Dede a fost primul care a transmis Islamul în Dobrogea. Numai în Babadag, pe timpul acela, după 1260, locuiau în jur de 100.000 de musulmani, ceea ce îl făcea capitala Dobrogei. Deci Babadagul era principalul centru de desfacere pentru împrejurimi. Era legătura dintre Dunăre și Mare, și aici era pașalâcul, «miezul» Imperiului Otoman pe timpul acela. De aici se domina tot.
Este o moştenire resimţită până azi. În mare parte a județului Tulcea, ca şi în toată Dobrogea, încă se poartă numele de orașe și de sate de pe timpul acela, nume turcești – precum Sarichioi, Bașpunar, Babadag.
Usein Evren este imam al Geamiei din Babadag, Dobrogea, a doua cea mai veche moschee din România, din 2001
Matricea Românească: Dobrogea este un exemplu de interculturalitate, de conviețuire a multor etnii.
Usein Evren: Aşa este. În Babadag, de ani de zile, de când conviețuim noi, musulmanii, din moși-strămoși, din bunici, niciodată nu am avut probleme. Tot timpul ne-am înțeles foarte bine aici şi cu românii, şi cu machidonii… Cu absolut orice comunitate ne-am înțeles foarte bine, am fost ca frații.
Matricea Românească: Cum ați reușit?
Usein Evren: Vă pot spune ce ştiu de la bunici, fiindcă noi eram mici. Erau fabrici pe atunci, oamenii mergeau la muncă împreună, tot timpul îl petreceau – practic – împreună. Am conviețuit foarte bine până în momentul de față.
Fiecare – catolicii, ortodocșii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu
Matricea Românească: Pentru că sunteți amândoi imami, prin ce se caracterizează viața spirituală a credinciosului musulman? Care sunt valorile fundamentale pentru Dvs.?
Usein Evren: Despre religia noastră, după cum ați văzut în diferite surse mass media şi internet, se vorbește… nu neapărat urât, dar unii vor să creeze Islamului o imagine negativă. Din contră, pentru noi, Islamul înseamnă pace, purificare, înțelegere. Toți oamenii trebuie să se înțeleagă, pentru că toți suntem lăsați de Dumnezeu pe acest pământ. Noi trebuie să fim aici uniți ca frații. Este păcat că, din cauza unora, există preconcepţii. În România, în Dobrogea cel puţin, ne înțelegem foarte bine cu orice etnie – de-a lungul anilor și până în ziua de azi, suntem foarte bine.
Matricea Românească: V-am găsit într-o perioadă sfântă pentru Dvs. (n.r. în timpul Ramadanului, pe finalul lunii iunie).
Usein Evren: Într-adevăr, luna lui Ramadan. Duminică avem bayram-ul, ziua cea mare după o lună de purificare, de ramazan. Poate știți că, la noi, timp de o lună de zile, se ține post – nu mâncăm nimic, de dimineața până seara. Ne rugăm, venim seara la geamie. Colegul imam, în fiecare zi, timp de o lună de zile, a citit Coranul musulmanilor care au venit aici. Se recită în fiecare zi câte un belöm, adică o parte din Coran, pe toată durata Ramadanului, până este citit tot.
Interiorul Geamiei din Babadag, Dobrogea, România. Geamia este o casă de rugăciune a musulmanilor, de obicei mai mare decât moscheea
Matricea Românească: În Coran, se spune, la un moment dat, că dacă salvezi un om, ai salvat întreaga lume.
Usein Evren: Întreaga omenire, exact. Noi, musulmanii, dacă vedem pe cineva – de orice religie – la nevoie, trebuie să-l ajutăm. De aceea spunem că religia musulmană este un exemplu. Asta este pentru noi. Noi – fie că suntem imam sau om de rând – trebuie să fim un exemplu pentru toate celelalte religii. Fiecare – catolicii, ortodocşii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu. De aceea spun că religia musulmană este o învățătură. De aceea primul cuvânt scris în Coran a fost Iqra, care înseamnă „citește, învață”.
Matricea Românească: Cum vă mențineți comunitatea strâns unită?
Usein Evren: La geamie avem, printre altele, câteva tradiții lăsate de la foștii imami. Predăm și elevilor, copiilor musulmani care vin la geamie. Amândoi ne ocupăm de această comunitate foarte mult, pentru a-i învăța de mici ce înseamnă Islamul. Vin, citesc, îi învățăm curățenia. Aici se învață ce înseamnă Islamul. Să nu se creadă că se vine la geamie să se învețe altceva! Nu. La noi este cu totul altceva. La noi este Islamul curat.
Matricea Românească: Noi, creştinii, avem Decalogul. În Islam, care ar fi cele mai importante precepte?
Usein Evren: Sunt 11 porunci: İmanın şartları şi İslamın Şartları. De exemplu, İmanın şartları cuprinde șase porunci: să credem în Allah, în îngeri, în Coran, să mergem o singură dată în viață – pentru cei care au posibilitatea – la Mecca, să învățăm… Sunt multe. Și mai sunt cinci în İslamın Şartları. De exemplu, orice musulman, înainte de a-și da sufletul, ar trebui să știe un verset. Acel verset trebuie să-l știm, să facem rugăciune, să ținem post. Orice musulman ar trebui să meargă pe urmele acelor porunci.
Matricea Românească: Ne povesteaţi că dumnealui este trimis din partea Statului turc, ceea ce naşte întrebarea cum păstraţi legăturile culturale cu Turcia?
Usein Evren: Dacă ne referim la Sarı Saltuk Dede, avem un mausoleu aici, în Babadag. În fiecare an, cu sprijinul Statului turc, se oficiază un eveniment. Anul acesta va fi a V-a ediție, la care vin reprezentanți ai Turciei la nivel foarte înalt, oameni de afaceri turci din România, enoriași din mai multe orașe şi comunități, alături de care sărbătorim aici, în Babadag, ziua lui Sarı Saltuk Dede.
Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de peste 750 de ani
Matricea Românească: Mărturiseaţi că Dumnezeu este unul pentru toți, și că vă ajutați indiferent de religia în care sunteţi fiecare dintre Dvs. . Cu creștinii, cum decurge relația?
Usein Evren: Este una foarte bună. Avem o strânsă prietenie și cu preotul de aici din localitate, suntem foarte OK, ne înțelegem. Nu ne ocolim în zilele noastre mari de sărbători, cum sunt Ramazan Bayram, Kurban Bayram, de Paște și de Crăciun. Acum, fiind Paștele la noi, se oferă ajutoare celor nevoiași. Deci, noi nu facem separatism între cei care vin. Cunoaștem familii care au într-adevăr nevoie de acele pachete, nu contează religia sau etnia. Am ajutat foarte mulți creștini. La fel, și de Crăciun. Atunci se sacrifică animalele la noi – berbec, oaie – se fac pachete și se împart musulmanilor nevoiași, dar și creștinilor.
La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de contracte, pentru că că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah
Matricea Românească: Când s-a pus problema de a se ridica o moschee la București, aşa cum este şi la Constanţa (n.r., ctitorită de către regele Carol I în 1910), au fost controverse privind inițiativa. V-au deranjat?
Usein Evren: Pe mine chiar m-a deranjat, pentru că şi cei care au fost vocali în mass media, presupun că la rândul lor au mulți prieteni turci în România, persoane cu care au copilărit, sau cu care au devenit prieteni între timp. Eu nu cred că ar fi fost ceva care să pericliteze sau să afecteze Statul român, ba din contră. Mai ales la ora actuală, când România este foarte bine păzită din punct de vedere strategic.
Noi suntem prea mici să putem discuta, dar chiar îmi pare rău, și îmi pare rău și pentru persoanele care au putut sacrifica acele animale pe terenul de acolo. Ne pare foarte rău pentru gestul pe care l-au cugetat, pentru că se putea întâmpla același lucru și bisericilor din Istanbul. Putea fi mai rău. Pentru noi, a fost foarte jenant. Bineînțeles, în spatele acestor lucruri sunt alții, și pe noi ne depășește subiectul.
Matricea Românească: Din câte știm, religia Dvs. și cultura musulmană se bazează foarte mult pe puterea Cuvântului, mai mult decât pe cea a imaginii. Ne puteţi explica de ce?
Usein Evren: Știți că este o vorbă din bătrâni – „Promisiunea este mai mare decât datoria”. La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de altceva. Odată ce ți-ai dat cuvântul, înseamnă că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah. Nu mai este nevoie de contracte.
Musulmanii în România. Scurt istoric
Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de aproximativ 800 de ani, aceasta fiind astăzi prezentă la noi în țară într-un număr redus. Printre cele mai importante centre ale comunităţii musulmane locale se numără Constanța, Tulcea, București, Brăila, Călărași, Galați, Giurgiu, Drobeta-Turnu Severin. În total, aproape 0,3% din populația țării (64.337 persoane) se declară musulmană, conform recensământului din 2011. Majoritatea musulmanilor din România sunt tătari și turci și sunt membrii cultului sunnit. În România, slujbele sunt oficiate în 80 de moschei.
Clădirile cele mai reprezentative pentru cultul musulman de la noi din țară se întâlnesc în Dobrogea. Cel mai vechi locaș musulman, Esmahan Sultan, rămas și astăzi în picioare, se găsește în Mangalia și a luat naștere în anul 1575. Cel de al doilea cel mai vechi şi reprezentativ locaș îl întâlnim în centrul orașului Babadag, unde a fost ridicat în anul 1610 la ordinul conducătorului Gazi Ali Pașa, cel care dă și numele geamiei locale.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Izvoarele istorice le spun în multe feluri: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, vlahi macedoneni, armâni, macedoromâni etc., și asta pentru că originea lor este disputată în numeroase discuții de profil. Însă, numitorul comun al opiniilor lansate pe marginea provenienței lor îl reprezintă faptul că această comunitate de aromâni provine din sudul Dunării.
Aromânii sunt concentrați, în prezent, în țări precum Grecia, în Albania, în Bulgaria, în Republica Macedonia, Serbia sau România, cei din țara noastră descriindu-se drept români din sudul Dunării. Această răspândire pe teritoriul mai multor țări ne arată caracterul nomad al comunității de aromâni. Totuși, dacă, în percepția multora, a fi nomad presupune și preluarea obiceiurilor noului loc, identitatea proprie stingându-se încet, aromânii se rup de această preconcepție. Potrivit etnologului Ioana Popescu, pe membrii acestei comunități nu îi preocupau teritoriile, ci păstrarea limbii, a portului și a obiceiurilor lor.
La conferinţa Sociologia gustiană, între interbelic și socialism, organizată săptămâna aceasta la Muzeul Național al Țăranului Român, etnologul a prezentat pentru auditoriu câteva noțiuni cel puțin interesante despre aromâni și despre modul lor de viață.
Conferinţa despre aromâni a fost prilejuită de apariția mai multor lucrări, între care și antologia „Transhumanță” interbelică în balcani
„Fiecare stat căuta să-și stabilească niște granițe, o identitate națională. Or, aromânii părea să nu fie deloc preocupați de teritoriu sau foarte puțin, ori numai în măsura în care le servea preocupațiilor preponderente. În schimb, li se părea inadmisibil ca, de exemplu, în Grecia să trebuiască să spună kalimera,kalispera, în loc de bună ziua, bună seara – noapte bună sau ca tatăl să fie numit pateras. Era ceva de neconceput. Aceasta era, într-adevăr, o criză la adresa identității aromâne.
Aromânii țin la patrimoniul lor, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni
Cred că și iubirea pentru port și păstrarea portului, dar și iubirea pentru limbă și a păstrării obiceiurilor se datorează fapului că ei aveau o cultură nomadă și patrimoniul lor identitar era constituit din tot ceea ce putea fi purtat, cărat pe om sau pe cal. Ei la asta țin, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni”, a explicat Ioana Popescu, continuând apoi ideea prin a menționa că, la aromâni, patriotismul nu presupune iubirea pentru teritoriu.
Creativitatea, omniprezentă în limbaj
Aromânii se diferențiază, la fel ca și celelalte sub-grupuri etnice, prin creativitate, expresiile fiind varianta cea mai facilă de a-și exprima varietatea de idei și de gânduri. Membrii acestei comunități sunt cunoscuți pentru creativitatea „curemurătoare” în materie de blesteme, cel mai cunoscut fiind pământeasca dimântare, un blestem adresat propriului neam care-și leapădă limba.
Dar etnologul a prezentat și o comparație privind modul în care spun „mulțumesc” românii și aromânii.
Etnologul Ioana Popescu a oferit informații interesante despre comunitatea aromânilor
„Românii, până de curând, la țară, își mulțumeau cu «Mulțumesc, pân-oi întoarce!», în sensul de «mi-ai făcut ceva bun, sigur va veni ceva și mai bun din partea mea». E un schimb de bunătate. În zonele din Nordul României se mai practică tipul acesta de mulțumire. La aromâni e un tip similar de schimb, care spune așa: «Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți». E o fațetă a gândirii aromâne puțin ocolită și «băgată sub covor», și nu știu de ce, pentru că este o dovadă de forță și spune mult despre cultura armânească”, a expus Ioana Popescu, ușor intrigată de faptul că nu există lucrări despre astfel de subiecte.
«Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți»
Îndârjirea admirabilă a aromânilor de a-și păstra limba și portul le-a și dăunat. Statisticile arată că una dintre principalele cauze ale mortalității „masive” în comunitatea aromână este tuberculoza, care a apărut în urma unui lucru la care ei nu au vrut să renunțe nici în ruptul capului: vestimentația.
Decimați de vestimentație
„Aromânii din zone de munte, dintr-o viață nomadă, trăită în aer liber, în păduri, într-un anumit tip de climă, sunt strămutați în Cadrilater, într-un teritoriu mai degrabă plat, canicular, și în care sunt obligați să se sedentarizeze. Ei continuă să practice păstoritul, dar în gospodărie. Deci ei nu mai sunt o populație nomadă, nu mai fac transhumanță, pentru că nu mai au unde. Această schimbare de condiții de viață și condiții climatice duce clar la fragilizarea plămânilor. Mai mult, Marius Nasta – aromân și el, cel care a dat numele Institutului de Pneumpftiziologie – și-a ales această specializare, ftiziologia, pentru că în neamul lui de aromâni strămutați în Regat, foarte mulți mureau de tineri de tuberculoză. Nu erau foarte săraci și nici nu mâncau insuficient. El s-a gândit și la faptul că aromânii continuau să-și păstreze un anume tip de vestimentație, prepodenderent țesătură de lână și preponderent îmbrăcăminte stratificată, la care nu se renunța nici vara”, a spus etnologul.
Dezbaterea de la MNȚR a reunit mai mulți specialiști, între care sociologi și etnologi
Bănuielile medicului i-au fost confirmate, întrucât în aceeași perioadă se descoperise o nouă terapie de luptă împotriva tuberculozei: crioterapia.
„Se descoperise că bacilului lui Koch nu îi place temperatura scăzută și că el se dezvoltă mult mai bine la căldură. Poate cineva, la un moment dat, se gândește să studieze problema, mie mi se pare un domeniu de cercetat”, a încheiat Ioana Popescu.
Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.
Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.
Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic
Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.
Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.
Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg
Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.
Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.
De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.
Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md
Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.
Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.
Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național
Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.
Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.
Foto deschidere: nunta.md
„Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.
Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru că s-a emoționat încă de la primele strofe, dar mi-a predat cartea – prea mare pentru mâinile mele mici – ca să continuu eu lectura. Aceea avea să fie prima mea întâlnire cu opera poetului George Coșbuc. Abia apoi am aflat de poezia Iarna pe uliță, vestită în rândul școlarilor.
George Coșbuc (1866-1918), născut în satul Hordou din județul Bistrița-Năsăud, este considerat unul dintre cei mai mari creatori lirici pe care i-a dat România și s-a distins ca poet al țărănimii, el zugrăvind, prin versurile sale, superbe tablouri pastorale românești. Fiind un autor canonic, poeziile sale sunt nelipsite din manualele școlare. Însă, Coșbuc s-a remarcat și prin activitatea sa prodigioasă de traducător, stăpânind cu măiestrie limbile latină, engleză, germană, italiană și chiar sanscrită. Capodopera lui Dante Alighieri, Divina comedie, a fost tradusă în română de către George Coșbuc, în peste douăzeci de ani, rezultatul fiind considerat până azi drept cea mai bună versiune existentă.
În clasa a IV-a, autor a peste 100 de poezii
Coșbuc s-a născut într-o familie numeroasă, el fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, la rândul ei, fiică de preot. Geniul său nu a rămas latent mult timp, făcându-și simțită prezența de la o vârstă fragedă: pe când era în clasa a IV-a, Coșbuc semnase deja 160 de poezii! El era tipul de creator care voia totul sau nimic, pentru că nu se mulțumea cu lucrurile făcute pe jumătate: dacă una dintre poeziile sale nu-l mulțumea, arunca hârtia în foc fără să clipească. Prietenii săi vor povesti ulterior că, odată, Coșbuc a ars zece poezii în numai câteva momente.
Poetul a urmat clasele primare la școala confesională din Hordou, iar mai târziu a făcut studiile la liceul din Năsăud. Grație profesorilor foarte bine pregătiți, ce puneau accentul pe limbile străine și pe literatura clasică, tânărul și-a format un temeinic bagaj cultural. În 1884, promovarea examenului de bacalaureat i-a deschis drumul către Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, dar din 1886, el a frecventat sporadic cursurile din cauza problemelor de sănătate și ale celor financiare. Totuși, greutățile întâmpinate nu l-au împiedicat să colaboreze cu diferite publicații ale vremii, între care și Tribuna, de la Sibiu.
Despre tânărul ce își anunța deja imensul potențial, scriitorul Ioan Slavici a spus că este un „admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”. Odată cu publicarea poemului Nunta Zamfirei, care l-a impresionat până și pe Titu Maiorescu, George Coșbuc a devenit cunoscut drept un mare poet.
Ioan Slavici: „George Coșbuc este un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete”
În consecință, Maiorescu i-a propus autorului poemului El Zorab să vină să muncească la București, ofertă pe care Coșbuc a acceptat-o, pentru că nu voia să facă armata – în 1889, Ardealul era sub bocancul austro-ungar, iar toate legile ce trebuiau respectate erau ale împăratului Franz Josef. Dacă ar fi fugit de armată, poetul ar fi fost considerat dezertor, așa că a trecut Carpații pentru a se stabili în Regat. Deși George Coșbuc a preluat o slujbă de conțopist care i-a produs o plictiseală groaznică, în orașul de pe Dâmbovița, viața lui a fost una boemă – ieșea des la un pahar de vin roșu în cercurile culturale, se împrietenise cu Ioan Slavici, mai stătea de vorbă cu Ion Luca Caragiale, îl admira pe Mihai Eminescu.
Apoi, în 1894, George Coșbuc, alături de Slavici și de Caragiale, a preluat conducerea revistei Vatra, a librarului Constantin Sfetea. În redacție, poetul muncea enorm și, după câteva luni aglomerate, acesta nu a apărut vreme de două zile. Sfetea, alarmat pentru că-l știa pe Coșbuc om serios, a început să-l caute pe acesta peste tot. Într-o mahala din zona Nerva Traian, într-o casă veche, cu o cameră întunecată, având ziare lipite pe rame în loc de geam, Coșbuc delira, cuprins de frisoane.
Accidentul care a răpit un tânăr, dar și un geniu românesc
Sfetea a adus un medic, apoi l-a luat pe bolnav la el acasă, pentru a-l însănătoși. Sora librarului, Elena, l-a îngrijit, iar la scurt timp, cei doi s-au și căsătorit. Nu mult după aceea (1896), celor doi li s-a născut un fiu, Alexandru, despre care se spunea că ar fi fost de o frumusețe covârșitoare. Deși nu a moștenit talentul scriitoricesc al tatălui său, Alexandru cunoștea mai multe limbi străine și știa să cânte la vioară.
De la stânga spre dreapta: George Coșbuc, Elena Vaida-Voievod, dr. Ciuta, Alexandru Vaida-Voievod și I. L. Caragiale, în 1911 Foto: wikiwand.com
Cu toate acestea, fericirea lor avea să fie, la un moment dat, spulberată: una din serile de august ale anului 1915 a adus drama în familia Coșbuc. În casa patronilor restaurantului „Carul cu bere”, mai mulți prieteni, printre care și George și Alexandru Coșbuc, s-au adunat, într-o atmosferă voioasă, pentru a sărbători intrarea României în război. În noaptea aceea, Alexandru a plecat într-o excursie cu un prieten, cu mașina Mercedes-Benz torpedo, ceva inedit și exclusivist la acea vreme. Accidentul de mașină produs în apropiere de Târgu Jiu, în noaptea de 29 august 1915, i-a curmat viața fiului lui Coșbuc. Tânărul, care avea numai 20 de ani, a fost rănit grav și a fost transportat cu căruța la spital, însă a murit pe drum.
George Coșbuc mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră
Din acea zi, tatăl băiatului, marele poet George Coșbuc, nu a mai fost același om, și tot atunci se spune că ar fi băut ultimul său pahar cu vin. Poetul slăbise mult, avea ochii umflați de lacrimi, delira și își vedea fiul prin casă. Lesne de înţeles, renunțase la scris și arăta ca o fantomă. Mergea la Cimitirul Bellu, la mormântul fiului său, în fiecare zi, la aceeași oră. Așa și-a petrecut zilele în casa de pe Calea Plevnei din București, până în 9 mai 1918, când a trecut și el în neființă, trupul fiindu-i depus în cripta în care se afla fiul său.
Pe George Coșbuc l-am considerat, dintotdeauna, poetul care s-a remarcat, din suita de mari nume românești, prin luciditatea aproape dureroasă a operelor sale, el știind cum, prin cuvinte simple și bine alese, să redea adevăruri, povești și experiențe. Multe dintre operele sale merită recitite și astăzi, întrucât conțin tâlc mereu valabil: judecarea omului după aparențe (Nebuna), dragostea părinților (Trei, Doamne, și toți trei!), vrajba dintre femei (Dușmancele), tinerețea (La oglindă) sau iubirea mistuitoare (Numai una).
Volumul de proză scurtă Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, este un colaj al amintirilor din copilăria optzecistă și tinerețea anilor 2000 ce surprinde elementele definitorii ale acestor epoci, cât și parcursul spiritual și profesional...
În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea - dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile,...
Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a...
Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului ("ultima capodoperă a filmului istoric românesc"),...
Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.
Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu...
Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a...
Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre...
La final de săptămână, o nouă recenzie de carte a unui autor autohton pe Matricea Românească: "Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului", roman de Marta Petreu, este o revelaţie literară ce merită o cunoaştere mai largă.
Tulai, Doamne, mare talent de povestitoare...
„În niciun caz nu trebuie să ne pierdem speranța (…), dar a nu face mai nimic, pe motiv că Dumnezeu va face oricum așa cum dorește El, este - cred eu - slăbiciune, neputință și, în anumite circumstanțe, chiar lașitate. Ce s-ar mai spune și despre...
Provincia și străinătatea sunt alte două axe spațiale pe care le urmărește literatura lui Mircea Eliade. Întotdeauna aceste spații sunt prezentate în disjuncție față de spațiul considerat „centrul lumii” – orașul sau locul în care conviețuiesc...
Pentru că a făcut - şi poate mai face parte - din programa şcolară a multor generaţii de elevi români, nuvela “Popa Tanda” de Ioan Slavici (citeşte aici) riscă să aibă soarta poeziilor lui Eminescu sau a capodoperei noastre populare, Mioriţa. Altfel...
Cultura și progresul tehnic reprezintă un tandem materializat recent, dar care reușește să vizeze publicul interesat, oferindu-ne hrană spirituală și festinuri creaționale. Iată de ce în Basarabia, atunci când vorbim despre selecții culturale, în...
“El (Allah) a zis: «O, Iisus (Isa)! Eu te voi lăsa să mori şi te voi înălţa şi te voi purifica (mântui) de necredincioşi, iar pe cei care cred în tine îi voi aşeza deasupra necredincioşilor până în Ziua învierii. Apoi, întoarcerea voastră va fi la...
Izvoarele istorice le spun în multe feluri: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, vlahi macedoneni, armâni, macedoromâni etc., și asta pentru că originea lor este disputată în numeroase discuții de profil. Însă, numitorul comun al opiniilor lansate pe...
Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui...
„Trei, Doamne, și toți trei! este cea mai frumoasă poezie despre dragostea de părinte”, mi-a spus tata, pe când aveam cam 7-8 ani, în timp ce se îndrepta spre biblioteca din camera unde numai musafirii aveau voie.
Tata nu mi-a citit toată poezia, pentru...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
