Este o frumoasă după-amiază, cu temperaturi ridicate și cu un soare generos. Mă îndrept, aproape în fugă, deoarece am numai 5 minute ca să ajung, spre un local șic din inima Capitalei, „Zen Sushi”. Nu am în program o întâlnire de afaceri sau o ieșire cu prietenele. Fuga mea se datorează unui eveniment frumos, care îmi incită interesul cu atât mai mult cu cât o are în centrul atenției pe buna mea prietenă și colegă de liceu Anastasia Popescu. Jurnalistă de profesiune, aceasta a decis să „pună în capul mesei” rolul de tânără mămică, fapt care i-a reușit la superlativ.

Intru atent în incinta locației din Chișinău și mare îmi este fericirea să văd copii, mămici cu prunci sugari, cu pici ștrengari și cu mult zâmbet, dar și tătici curajoși, preocupați de idilica feerie a micilor odrasle. Încerc din priviri să o găsesc pe Năstica – așa se dezmiardă la noi în Basarabia Anastasiile. Frumos, nu? O găsesc înconjurată de prietene, care îi sorb fiecare cuvânt și, credeți-mă, ea chiar are ce spune. Năstica debordează de naturalețe, iar rochia de culoarea zmeurei parcă vine să întregească atmosfera evenimentului. Ea îmi spune cu sinceritate că a muncit mult și că își dorește din tot sufletul să ajungă pe piața românească. Mai ales, visează să își vadă această carte la Cărturești, că îi e dragă inimii rețeaua asta de librării. I se citește în priviri bucuria faptului împlinit, pentru că își lansează cartea pentru copii „Povestea lui Cosmin”.

Mămici și pitici, la rând pentru autografe Foto: Irina Spinei

Literatura pentru copii, în Republica Moldova, este încă la faza primelor tentative, de aceea curajul Anastasiei este demn de laudă. Puțini s-ar încumeta să creeze pentru o nișă îngustă, cu un public atât de special. Dar ea a găsit inspirație, dorință și o echipă frumoasă, formată din Aliona Bereghici (ilustratoarea cărții) și Angela Titencov (redactorul cărții).

Literatura pentru copii în Republica Moldova este încă la faza primelor tentative, de aceea curajul Anastasiei este demn de laudă. Puțini s-ar încumeta să creeze pentru o nișă îngustă, cu un public atât de special

Mă așez liniștită pe scaun și admir publicul. S-a creat un joc frumos de culori, zgomote, frânturi de gângurit sau rugăminți copilărești: „Vreau jucăria aia, mami!”. Autoarea încearcă să împace întreg publicul, să mai schimbe două vorbe cu mămicile, să le zâmbească prietenelor de la clubul „Mămica alăptează” în care activează și să își vadă puiucul – inspirația și cosmosul ei, Cosmin. I se acordă cuvântul și ea vorbește cu modestie despre rodul muncii ei, despre principala sa fericire și despre cum este să scrii pentru copii. I se alătură, în aceeași notă, doamna Bereghici și doamna Titencov, care au doar cuvinte „de bine” pentru Năstica și pentru perseverența ei.

Număr mare de participanți, la lansarea cărții „Povestea lui Cosmin”

Îmi procur o carte și aștept cuminte rândul la autografe, iar ca să nu pierd timpul, dialoghez cu co-echipierele Anastasiei. Doamna Bereghici emană căldură și afișează un zâmbet sincer, care parcă te îmbie spre comunicare. Spune despre ea că e freelancer și că dă culoare istoriilor de circa 7 ani. Doamna Titencov, la rândul ei, îmi povestește despre colaborarea cu autoarea, despre micile ei nuanțe de originalitate în text și despre cât este de important să reanimăm literatura pentru copii. Ambele inspiră certitudinea că mai avem oameni talentați aici, în Basarabia.

Literatura pentru copii este, în Basarabia, în „faza primelor tentative”

Mă apropii cu exemplarul meu de Anastasia, care așterne cu un scris citeț și caligrafic un autograf, cu dedicație surioarei mele. Loredana mă aștepta acasă cuminte și a ascultat atent fiecare slovă din istoria băiatului cu părul de culoarea mierii – Cosmin. Ea a dat aprecierea versată poveștii, la ai ei cinci ani și jumătate, și a adormit îmbrățișându-și cartea.

Cu actorii basarabeni Ludmila Gheorghiţă şi Ion Grosu, artişti emeriţi componenţi ai Teatrului “Satiricus” din Chişinău, aflaţi în turneu la Bucureşti – unde au jucat preţ de o săptămână în superbul decor al Teatrului Evreiesc de Stat – am legat o prietenie instantanee. I-am iubit din prima clipă pentru că, dincolo de prestaţia actoricească de înaltă ţinută, au omagiat limba română, printr-o rostire cristalină, ce poate servi de exemplu sau de reproş pentru mulţi conaţionali.

“Este probabil cel mai frumos compliment pe care l-am auzit de la Dvs.!”, a mărturisit Ludmila Gheorghiţă, excepţională în rolurile din “Cerere în căsătorie” şi “Nunta” (ambele de Cehov) pentru Matricea Românească.

“Să ştiţi că a fost prima şi cea mai mai mare emoţie a noastră. Pentru că ştim cât de elevat este publicul bucureştean, şi cât de «pretenţios» – pozitiv fie spus – este. Iar asta ne-a dat emoţii şi mai mari. Ştim cu toţii că limba vorbită în Basarabia, din păcate, a fost influenţată – asta e. Dar noi lucrăm în teatru, noi suntem oameni care aduc cultura şi arta şi o promovează, şi acesta este instrumentul nostru. Lucrăm foarte mult la ceea ce înseamnă limba română vorbită în scenă.

Actriţa basarabeancă Ludmila Gheorghiţă, o româncă mândră de identitatea sa

Personal, pe mine mă ajută foarte mult, pentru că mai fac şi filme documentare, le sonorizez la Televiziune, iar acolo se lucrează foarte atent cu acest aspect. Şi asta mă ajută foarte mult şi în profesie, în scenă.”

Ludmila a fost completată de către partenerul ei din “Ursul” (piesă juxtapusă cu “Cererea…”), Ion Grosu:

“Spectatorul, la Chişinău, în ultimii ani, este pretenţios şi la capitolul limba vorbită. Vin băieţi cu şcoală făcută în România, sau în afara ţării, şi atunci ei cunosc destul de bine. Nu poţi să îi minţi, pentru că a doua zi, la spectacol, nu mai vin.”

“Sângele apă nu se face. Adevărul iese întotdeauna la suprafaţă”

“Acum, şi copiii de la grădiniţă vorbesc româneşte, la noi la Chişinău!”, a dezvăluit Ludmila. “Când, acum câţiva ani, nu prea se auzea o limbă atât de dulce, atât de clară, atât de limpede, aşa cum aţi remarcat. Când îi auzi pe stradă mergând şi vorbind o română atât de dulce, îţi vine să îi pupi pe toţi, grămadă, să ştii că sunt toţi ai tăi şi pe toţi îi iubeşti. Este, într-adevăr, un merit – probabil – al societăţii întregi. Pentru că se trezeşte – nu că se trezeşte, s-a trezit demult! – se revigorează această dragoste faţă de limba română, faţă de tot ce este românesc.”

Actorul Ion Grosu este vicedirector al Teatrului „Satiricus” din Chişinău

La rândul său, Ion Grosu crede că, în pofida imixtiunilor politice şi a farselor lingvistice care au încercat să legitimeze o limbă inexistentă, basarabenii au conştiinţa că sunt români:

“Atât de încâlcită a fost limba, intenţionat, a fost inventată o limbă moldovenească – pe care o vedem acum în dicţionare şi în ziarele vechi, şi râdem noi singuri de ceea ce scrie acolo, deci nişte cuvinte inventate – dar până la urmă [este valabil] un proverb vechi: sângele apă nu se face. Se vor limpezi apele, adevărul iese întotdeauna la suprafaţă. În asta credem, şi aşa se va întâmpla.”

A spune că străinii consideră că românii sunt prietenoși și foarte competenți nu mai este demult o noutate. Însă, atunci când remarca vine din partea unui profesor universitar dintr-una dintre cele mai dezvoltate țări ale Europei, ea capătă un cu totul alt contur și devine una demnă de luat în seamă. Cel mai nou muzeu al României, Museikon din Alba Iulia, dedicat icoanei și cărții bisericești, a fost înființat cu sprijin european, iar Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), s-a implicat activ în concretizarea proiectului.

Prezentă la Alba Iulia, la inaugurarea Museikon, Matricea Românească a discutat cu Henrik von Achen, care și-a exprimat părerea sinceră despre poporul român, formată după ce ne-a cunoscut la noi acasă.

Matricea Românească: Ce v-a făcut să credeți, încă de la început, în proiectul Museikon?

Henrik von Achen: Am vizitat oamenii din Alba Iulia și am știut, după ce i-am cunoscut, după ce am vorbit cu ei și am discutat proiectul, că au competența și dorința necesare, dar și știu ceea ce fac. Pentru că, fiind în Norvegia și dorind să derulezi un parteneriat, trebuie să cunoști oamenii cu care lucrezi. Îți pui, firesc, întrebarea: „Este posibil, este o idee bună?” Așa că am văzut clădirea, am văzut icoanele, l-am cunoscut pe arhiepiscop, pe președinte, pe dr. Dumitran. Combinându-le pe toate acestea, am spus: „Da, acest lucru poate fi făcut”. Ceea ce este important este și faptul că s-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită.

De aceea, pentru mulți, mai ales pentru tânăra generație, trebuie să creăm un muzeu. Și aceasta este contribuția noastră: un muzeu care nu doar prezintă icoane pe un perete. Un muzeu modern trebuie să creeze o relație și trebuie să combine cunoașterea cu experiența. Dacă vrei să te asiguri că noua generație din România, dar și cele care vor veni, au acces la propria istorie a culturii și la propria moștenire culturală, atunci trebuie să o faci acum, pentru că, altminteri, va fi uitată și se va spune: „Icoana este ceva pentru bunici, nu este ceva pentru mine”.

S-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită

Matricea Românească: Ce vă place la poporul român?

Henrik von Achen: Am văzut că sunt foarte prietenoși. În Scandinavia, sunt mulți români, dar de cele mai multe ori, ei cerșesc pe străzi. De aceea, a fost foarte frumos pentru noi să venim în România și să cunoaștem românii la ei în țară. Oamenii au fost foarte prietenoși, dar și foarte competenți. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am crezut în acest proiect, pentru că știam că există competență. Altminteri, nu poți rămâne în Bergen și dirija, de departe, ceva. Am văzut că românii sunt drăguți, prietenoși, dar și competenți.

Matricea Românească: Ce părere aveți despre cultura românească? Găsiți similitudini între culturile celor două țări, România și Norvegia?

Henrik von Achen: Viața țăranului este la fel peste tot. La țară, ești dependent de forțe peste puterile tale, cum ar fi ploaia sau soarele. De aceea, când vine primăvara, este primăvară pentru toată lumea. Deci sunt similitudini. Când ești conștient că depinzi de forțe pe care nu le poți controla, vine momentul când te gândești că Dumnezeu te-ar putea ajuta. Acest lucru este important, deoarece, ca fermier, nu poți spune: „Vreau ploaie!”, dar te poți ruga pentru ploaie. Dar sunt și diferențe, de asemenea.

Matricea Românească: Care este cea mai evidentă?

Henrik von Achen: Cred că cea mai evidentă diferență, în ziua de astăzi, pentru că vorbim despre anul 2017, lăsând la o parte economia, este modul în care în România, religia este prezentă în viața cotidiană. Încă este un punct focal, încă mai influențează oamenii. Acesta este un lucru care a dispărut în țările scandinave încă din momentul secularizării lor. Eu sunt catolic, deci înțeleg sensul icoanei.

Noi mai înțelegem ceva – este o tradiție catolică și ortodoxă – credința necesită practică. Trebuie să îți structurezi și să îți articulezi viața de zi cu zi cu acest ingredient. Iar acest lucru este posibil nu prin ideile abstracte, ci atunci când în cotidian, religia are un loc aparte, concretizat în practică. Aceasta este o diferență majoră între țările noastre, lăsând la o parte bunăstarea economică, ce este evidentă.

Societatea Civilă de Avocaţi “Bulboacă şi Asociaţii” lansează, cu prilejul jubileului său de 10 ani, Asociaţia Culturală Matricea Românească, un proiect non-juridic menit să complementeze, în spaţiul socio-cultural autohton, serviciile juridice de înaltă ţinută şi pronunţată identitate, pe care Societatea le oferă clienţilor săi.

Gândită drept un pol de redescoperire şi de revalorizare a conştiinţei noastre naţionale, dar şi ca o punte către marea cultură europeană, Asociaţia Culturală Matricea Românească îşi propune, fără a se limita la, următoarele obiective:

• promovarea identității culturale a României, a valorilor culturii românești, dar și a valorilor culturii universale;
• promovarea spiritualității românești şi a valorilor creștin-ortodoxe;
• promovarea interculturalității, a toleranței și a respectului față de celelalte culturi prezente în spațiul românesc;
• protejarea, conservarea și susținerea moștenirii culturale românești, a patrimoniului cultural și istoric;
• promovarea artei și a creatorilor români;
• susținerea limbii române și a educației în limba română;
• creșterea vizibilității culturii în spațiul public românesc;
• educarea unor noi generații în spiritul iubirii față de cultura și de identitatea națională;
• creșterea, susținerea și promovarea elitelor românești.

„Asociaţia Culturală Matricea Românească este contribuţia noastră la moştenirea României”

Un prim pas în realizarea obiectivelor strategice ale Asociaţiei a fost făcut în septembrie 2016, atunci când, sub egida “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a fost lansată platforma culturală online matricea.ro. În cele 6 luni de existenţă, platforma a coagulat în jurul său circa 94.000 de cititori şi 285.000 de vizite, performanţe la care au contribuit inclusiv avocaţii Firmei.

“Asociaţia Culturală Matricea Românească este un proiect de suflet al Firmei noastre şi, concomitent, cadoul nostru pentru România cu un an şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri. Nu este un proiect de CSR, ci mai degrabă un proiect de responsabilitate civică, în buna tradiţie ante-belică, atunci când avocaţii erau participanţi respectaţi la viaţa socio-culturală a României. Reamintesc că, în 1918, pe biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, s-a semnat declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia sine qua non a Unirii.

“Le adresăm tuturor celor care ne receptează mesajul invitaţia de a se alătura proiectelor Asociaţiei Culturale Matricea Românească.” ~ Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner Bulboacă & Asociații

După 10 ani de activitate a Firmei în spaţiul juridic şi public românesc, am ajuns să ne gândim, ca orice părinţi responsabili, la ceea ce lăsăm moştenire «copiilor», fie că vorbim despre creaţiile noastre juridice, antreprenoriale sau biologice. Prin Asociaţia Culturală Matricea Românească ne vom aduce umila contribuţie la schimbarea climatului pe care îl observăm cu toţii. Şi ce punct de plecare mai bun decât cultura?”, a declarat Adrian-Cătălin Bulboacă, Managing Partner “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.

Avocatură cu nobleţe

În toamna anului 2015, firma de avocatură “Bulboacă şi Asociații” a finalizat procesul de transformare organizațională și rebranding.

Noua identitate de brand a repoziţionat firma în jurul unei viziuni unice de business, aceea de a reprezenta – prin activitățile de consultanță și asistență juridică acordate clienților locali și internaționali – România, cu credință și loialitate, sprijinind și în acest fel efortul și contribuția României la umanitate, precum și aspirațiile sale europene.

Demersul a inclus definirea crezului care ghidează activitatea avocaților, schimbarea logo-ului pentru a reflecta noile valori ale firmei, re-design-ul materialelor de prezentare online și offline, dar și relocarea într-un sediu nou, o clădire istorică, parte din patrimoniul național cultural.

Detalii cu privire la misiunea “Bulboacă și Asociații”, profilul întregii echipe, dar și proiectul cultural naţional al Firmei, puteți găsi accesând www.bulboaca.com, respectiv www.matricea.ro.

Într-o cameră micuță și luminoasă, cu pereții de un alb imaculat, se „scriu”, cu un țăcănit imuabil, file din istoria Teatrului Evreiesc de Stat. Nu vorbim despre cabina unui actor cunoscut sau despre spațiul de lucru al unui regizor consacrat, ci despre atelierul a doi oameni simpli, care țin în viață o meserie pe cale de dispariție în lumea culturală românească. Croitorii Eugen Filofi și Ana Perdun „buchisesc” zilnic țesături și costume, înconjurați fiind de mosoare de ață colorată, de eșantioane de material, de schițe complicate și de mașini de cusut greoaie, dar ascultătoare. Lăudabil este nu numai că inclusiv lor li se datorează spectacolul vizual splendid de pe scenă, ci și faptul că pe mâinile acestor oameni se află o meserie devenită „rara avis” – croitoria de teatru.

„După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit. Am ochiul format, dar îi întreb: «Cum stați cu măsurile?». Cu actrițele nu facem așa, ci spunem: «Am impresia că fusta v-a intrat la apă!»”, s-a amuzat domnul Filofi, în vârstă de 58 de ani, înainte să dezvăluie, pentru Matricea Românească, universul croitoriei de teatru.

Croitorul Eugen Filofi, de la Teatrul Evreiesc de Stat, a învățat meșteșugul de la vârsta de 15 ani

Timp de 17 ani, acul și ața, îndrumate de mâinile dibace ale lui Eugen Filofi, au croit costume aplaudate de mii de spectatori ai Teatrului Evreiesc de Stat, numit afectuos TES. Și cum experiența este invers proporțională cu vârsta la care se începe meșteșugul, responsabilul secției de croitorie, Eugen Filofi, a mărturisit că la 15 ani a pătruns într-un atelier unde a fost un ucenic ascultător. Astăzi, adolescenții în formare nu mai au această ocazie.

În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul

„Am învățat croitorie dintr-o simplă întâmplare. Pe atunci, a fost primul an când s-au înființat atelierele de îndrumare școlară și profesională. Te ducea la un psiholog, te testa și vedea ce aptitudini ai: «Pe tine te duce mintea să faci asta». M-am dus la croitorie. A fost o pură întâmplare, pentru că nu aveam unde să mă duc în altă parte. Inițial am făcut un an la un liceu de chimie, dar nu mi-a plăcut. În primul an de ucenicie, tăiai lemne, făceai focul, și când veneau lucrătorii, găseau «lună». Dar te și învârteai pe lângă ei, mai prindeai. Am făcut primul an de ucenicie pe malul Dâmboviței, undeva la podul Cotroceni. Clădirea e demolată acum. A fost o treabă bună, pentru că te învăța cu disciplina. Îți intra în sânge.”

După atâția ani de zile, am învățat actorii și îi știm foarte bine. Le știu măsurile, deci ei nu trebuie să mai vină în atelier, ca să le iau măsuri. Dar ne întâlnim mereu prin Teatru, și văd dacă s-au îngrășat, dacă au mai slăbit

„De fapt, era și respectul pentru oamenii în vârstă, pentru colegii mai vechi”, a completat doamna Ana Perdun, care a învățat meserie tot după vechile cutume, și care a ajuns în TES în 2010. În primele luni de lucru în atelierul Teatrului, ea a trecut adevărate probe de foc, întrucât au fost puse în scenă cinci premiere, iar cunoscătorii știu cât de multă muncă este în culisele spectacolelor.

Domnul Filofi a fost cooptat în echipa de croitori a TES de către un fost coleg, dar interviul susținut în fața conducerii instituției culturale a fost unul scurt: „Era director domnul Harry Eliad. Și mă întreabă: «Ce știi dumneata să faci?» «Ce îmi spuneți să fac, aia fac.» «Da? Dacă-ți dau să faci un costum de rege, faci?» «Dacă-mi dați o schiță, n-am nicio problemă». I-am adus ulterior diplomele, și îmi spune: «Angajare»”.

Doamna Ana Perdun lucrează în TES din 2010, fiind cooptată în atelier de către șeful secției, Eugen Filofi

Cu această ocazie am aflat că, pe vremuri, hainele se croiau de la „A la Z”, dar se omiteau mânecile. De ce? Pentru că nomenclatorul prevede și meseria de „mânecar”, care nu este deloc una simplă.

„Mânecarii erau meșteri speciali. O mânecă nu se punea oricum la un sacou”, a explicat doamna Ana.

Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență

Acest lucru l-a confirmat și colegul mai experimentat: „Eu lucram, prima oară, ca să învăț, cu pensionari, cu oameni care știau «cu ce se mănâncă». Să învăț să bag mâneci a fost o adevărată experiență. Era nea Tudorică, ieșit la pensie, și mergeam la el, pentru că eu tot băgam mâneci și nu-mi ieșeau. Dar nea Tudorică trăgea un șpriț și pac, pac! Era gata. Îi zic: «Arată-mi și mie. Cum se face, ce se face?». «Du-te peste drum la Tanța, are sticle la litru, cu corăbioara, și vii încoace». Până mă duceam eu și luam sticla – luam din banii mei, numai ca să îmi arate, să îmi explice -, el se apuca și o și prindea. «Stai, bre, că voiam și eu să văd cum este!». Bandit! «Lasă că-ți arăt eu cum se face!», îmi spunea. Croitoria e migăloasă. Înainte, făceam semne «la mână» pe haine, ca să știm unde se coase. Astăzi, se dă cu creta, și gata, se coase. Din ’90, nu s-a mai școlarizat, nu mai există ateliere de croitorie”.

Costumele, „pigulite” chiar și înainte de ridicarea cortinei

Primul costum pe care l-a croit domnul Filofi a fost o uniformă „de căpitan de marinari”, pentru actorul Corneliu Ciupercescu. Povestește și astăzi, cu zâmbetul pe buze și cu privirea senină, despre experiență.

„Până în momentul premierei, mereu mai ai de făcut câte ceva, nu se poate să nu uiți ceva sau ca un actor să nu vină să te roage: «Mai fă-mi aici, un picuț, ceva». La 19 începea spectacolul și am coborât puțin înainte la cabine. Toți actorii erau îmbrăcați în costumele făcute de noi, se uitau în oglinzi. Aveau emoții înainte de a intra pe scenă. Și mi-au spus: «Mulțumim frumos! Și îi mulțumim și domnului director, pentru că ne-a angajat croitor!». Rămâi emoționat.”

Curiozitatea ne-a îndemnat să-i întrebăm pe cei doi croitori cum se naște o ținută pentru un rol și am aflat – fără uimire, ce-i drept – că multe se pot schimba pe parcursul pregătirii unui spectacol și că hainele trebuie să fie impecabile la premieră. Chiar dacă meșterii noștri ajung în atelier dimineața, pe întuneric și pleacă seara, tot pe întuneric.

Acul și ața din atelierul celor doi meșteri au croit zeci de costume pentru actorii TES

„Noi lucrăm cu scenograful. Discutăm, dar înainte de toate îl întreb: «Ai căzut la pace cu regizorul?». Altfel, nu m-aș apuca de lucru, pentru că unul vrea așa, celălalt vrea altfel. Scenograful vine cu o schiță și spune: «Îmi faci costumul acesta». Avem spectacolul și dosarul cu schițe pentru el. Dar, de la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. De exemplu, când ai muncit la un costum, la vizionarea de pe scenă, regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole. Iar premiera e în câteva zile, deci stai până noaptea târziu. Te enervezi, dar la premieră, când le vezi pe scenă, ai satisfacția muncii.

De la schiță până la premieră, costumul se modifică de multe ori. Regizorul zice: «Tu ai asta roșie, și tu tot roșie. Nu se poate să fie aceeași culoare. Faceți-o pe una de altă culoare!». Și o iei de la capăt, ca meșterul Manole

Nu există perioadă lejeră. Chiar dacă n-ai spectacol în lucru, vin cabinierele și ne arată că nu se închide fermoarul la spate la o rochiță, pentru că actrița a tras de ea în timpul spectacolului. Sau le iau foc hainele, pentru că în jurul oglinzii sunt becuri și ei agață cămașa acolo. Se încinge materialul, apoi iese fum. Se mai întâmplă ceva: se pune la punct un spectacol, avem schițele, dar banii pentru spectacol vin cu zece zile înainte de premieră. Iar când actorii sunt gata cu textul, vine regizorul și ne presează, că vrea costumele gata, să vadă cum cade lumina pe ele, să vadă mișcarea”, a dezvăluit croitorul.

Magie cu acul

Pe lângă presiunea timpului, meșterii trebuie să recurgă sau chiar să inventeze diferite „artificii” pentru a satisface fiecare actor în parte, pentru că cineva poate vrea să aibă hainele lejere, sau altcineva dorește pantalonii mai strâmți, să „simtă că stau pe el”, dar toți vor și ceva aparte, ca să se diferențieze de celelalte costume de pe scenă.

Croitor de teatru: „Costumul de cerșetor, care pare o nimica toată, și spui că pui o zdreanță pe el, știți ce dificil se face?”

„Întotdeauna, actorii se plâng că se încing pe scenă vara. Iarna, le e bine, dar vara, mor de cald. Ne spun: „«Transpir, îmi vine rău pe scenă!». Deci trebuie să găsesc o soluție să pară palton, dar să fie și aerisit. Croitoria de teatru este foarte diferită de cea obișnuită. Sunt situații când actorul trebuie să iasă de pe scenă în costum de baie, după care intră, în secunda următoare, cu palton, căciulă pe cap și fular la gât. Se succed. Trebuie să găsești soluția ca, în câteva secunde, să fie îmbrăcați imediat și să mai aibă și umbrela.”

Aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Când vezi că discută cu tine de la egal la egal, te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii

Acestea fiind spuse, este de prisos să subliniem cât de important este rolul acestor oameni în înfăptuirea actului de cultură. Întrebați fiind de noi ce s-ar face teatrul fără croitori, șeful secției a ridicat din umeri și a invocat activitatea devenită sport național pentru mulți compatrioţi: s-ar cumpăra „de-a gata” lucruri de proastă calitate.

Rochia din spectacolul „Dibuk” este specială, deoarece pentru fiecare spectacol se croiește una nouă. Rochia trebuie, la un moment dat, ruptă pe scenă, de aceea este lipită, nu cusută

„Teatrul Evreiesc are un specific, iar costumele, la fel. Mă documentez tot timpul. Toate costumele sunt unicat, chiar dacă sunt două la fel. Dar un actor este mai gras, celălalt mai mic, sau mai înalt. Fiecare vrea să se simtă bine. Dar aici este și alt mediu, pe lângă faptul că ai satisfacția că îți vezi costumele pe scenă. Mai înveți și tu ceva, pentru că vorbești cu oameni inteligenți. Și, când vezi că discută cu tine de la egal la egal și că ești respectat de ei, parcă e altceva. Te emoționezi. Ne cunoaștem și ne respectăm cu actorii. Sunt oameni cu bun-simț, începând de la cei în vârstă, Nicolae Călugărița, Corneliu Ciupercescu, Mihai Ciucă sunt deja pensionari. Mai sunt Boris Petroff și Rudi Rosenfeld. Nu există ca ei să treacă prin fața ușii și să nu dea «Bună ziua».”

La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!»

Care este frumusețea muncii în inima Teatrului Evreiesc de Stat? Ana Perdun a răspuns simplu și cu efect: „Avem cea mai bună actriță, pe doamna Maia Morgenstern! Cine n-a auzit de ea?!”.

Iar domnul Filofi a completat: „Doamna manager este extraordinară. Nu vine să te bată la cap. Nu vine să spună cât să stai sau de ce n-ai stat cât trebuie. Ai premiera, trebuie să fie gata. Deja știm tot, unde să ne ajutăm unul pe altul. E ceva firesc. (…) Majoritatea spectacolelor de aici sunt de epocă. Este ceva aparte. După spectacol, stau în foaier și mai aud oamenii după sau înainte de spectacol. La teatru vine public în cunoștință de cauză, pentru că sunt mulți evrei care știu ce se întâmplă pe scenă. Unii spectatori nu știu, dar unii sunt cunoscători. Și comentează: «Ai văzut costumul ăla? Era exact ca al rabinului!». În acest fel, mulți au ajuns să ne cunoască. (…) Nu mai merg la fiecare spectacol. Sunt sătul până apare premiera, pentru că particip la atâtea vizionări, și cunosc spectacolul de când s-a născut, până la premieră. Dar când vezi reacția sălii și actorii te felicită, uiți de toate necazurile.”

Mașină veche de cusut, pe care Eugen Filofi o ține departe de scenă, în ciuda insistențelor directorului TES, Maia Morgenstern

Într-un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat după Paşte, Edgar Vulpe, diacon permanent în cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, opinează că ideea de România “transcende hotarele evidente”, şi că ar trebui să le depăşească în continuare, în acord cu gândirea Părinţilor Fondatori ai ţării.

“Mie mi-a plăcut denumirea proiectului Dvs., Matricea”, a declarat diaconul Edgar Vulpe. “E ceva care este nelimitat și care include mai multe elemente. Chiar şi ideea. Uitaţi-vă: eu nu mă identific ca parte componentă a României, ceea ce se numește arealul român – poate fiind aşa, de natură mai cosmopolită, şi dorind să lărgesc acest spaţiu, să fiu mai departe decât hotarele unei etnii sau unei limbi.

Dar însăși ideea României, atunci când ea a fost dezvoltată acum câteva secole, a fost o idee care a mers dincolo de hotare evidente, care a mers dincolo de ceea ce separa acele trei țări.”

Ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!». După mine, matricea românească depășește hotarul României

Preşedintele Fundaţiei de Binefacere “Caritas” Moldova crede că românismul, ca fenomen cultural, nu trebuie să se cramponeze de, sau să limiteze la, arealul geografic evident:

“Ca și cum, într-un moment dat – aşa, numai câteva elemente, foarte subiective, pe care le-am căpătat prin cei care promovează ideea românismului ca fenomen cultural -, ca şi cum România s-a oprit într-un anumit spaţiu: «Uite, că aiasta este România, şi gata!».

După mine, matricea românească depășește hotarul României. Ar trebui să depăşească!”

Autodeclarat cosmopolit, diaconul Edgar Vulpe (stânga) crede într-o Românie dincolo de hotare evidente

Nu rata, după Paşte, un interviu cu diaconul permanent Edgar Vulpe, din cadrul Episcopiei Romano-Catolice din Chişinău, doar pe Matricea Românească.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Pe 12 aprilie, de la ora 19:00, Teatrul Excelsior din Bucureşti reia reprezentaţiile la “Thomas Sawyer” (regizor: Horia Suru), despre un Nică a lu’ Ştefan a Petrei american, o istorie fermecătoare a copilăriei – şi a maturizării. Am discutat cu Horia despre cât de complexă a fost dramatizarea celebrei poveşti, dar şi despre felul diferit în care se face teatru în România, la distanţe neglijabile.

Matricea Românească: Cum ai ajuns să faci “Thomas Sawyer”, și care e povestea acestui spectacol?

Horia Suru: Am ajuns să-l fac foarte simplu: mi s-a propus, din partea Teatrului, să fac o dramatizare – un spectacol după carte. Fiind una dintre poveștile copilăriei mele, m-am arătat interesat imediat.

Cum spuneam, “Aventurile lui Tom Sawyer” sunt parte din copilăria mea. Şi atunci, a fost un lucru foarte plăcut să studiez cartea, deși avea 250 de pagini. Chiar dacă nu mai ții minte toată povestea, elemente îţi rămân vii în memorie, precum e scena vopsirii gardului, sau când mătușa îl fugărește pe Tom prin toată curtea.

Matricea Românească: La momentul la care ți s-a propus, câte piese pentru copii mai montaseși?

Horia Suru: Absolut nici una. Din punctul meu de vedere, nici „Thomas Sawyer” nu este 100% pentru copii… De aceea am şi folosit numele „din buletin”. Este, într-o bună măsură, pentru copii, dar nu pentru cei foarte mici. Nu puteam reda în piesă toată cartea, pentru că ar fi ieșit un serial. Am făcut o selecţie, având în minte o perioadă de timp suportabilă pentru spectator.

Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități

Matricea Românească: Unde ai făcut triajul?

Horia Suru: Studiind romanul, am ajuns la concluzia că vreau să mă axez, în principal, pe acel moment care, de multe ori, e insesizabil, necauzat de un eveniment anume, în care se produce trecerea de la copil la tânăr sau adolescent. Intervin alte preocupări, alte responsabilități. E un prim pas spre maturizare. Am considerat că acesta este momentul din „Tom Sawyer” care mă interesează. De cele mai multe ori, nu se întâmplă într-o zi ceva, și dintr-o dată te trezești un tânăr căruia i se schimbă lumea, care vede altfel lumea și are alte obiective.

În același timp, momentul acela există. Există un fel de declic – ajutat, evident, şi de familie, și de școală, și de faptul că dintr-o dată ai un interes pentru fete pe care înainte nu-l aveai. Aveai altă raportare la ele, erau parteneri de joacă sau exista chiar o animozitate. Dintr-o dată, nu știi ce se întâmplă, și parcă jocul cu fetele devine mai serios.

Momentele acestea m-au interesat din carte – elementele principale care duc la această maturizare. Îl vedem la finalul spectacolului pe Tom, care s-a transformat, deja privește altfel viața, are alte responsabilități.

Matricea Românească: „Tom Sawyer” este parte a epos-ului american, dar în același timp, e o poveste universală, în care se regăsește orice copil sau poate chiar adolescent, care face tranziția spre altă vârstă și condiție.

Horia Suru: Absolut! Evident, cartea are multe fațete. Nu m-a interesat zona politică și nici zona sclaviei. Nu erau importante pentru mine, și nici pentru spectacol.

Schimbare de rol: regizorul Horia Suru (dreapta), în scaunul spectatorului

Matricea Românească: Ce vrei să transmiți prin spectacolul tău?

Horia Suru: Cred că vreau să transmit că ar trebui să ne uităm mai cu atenție și mai în profunzime la lucrurile prin care trece un copil în procesul acesta de a se maturiza. Mi se pare că, de multe ori, nu oferim destulă atenție nevoilor lui. De multe ori, în familie, în viețile noastre, suntem organizaţi după nişte stereotipuri. Adesea, acei copii, acei tineri ajung, peste ani, să aibă niște frustrări cauzate de anumite evenimente din copilăria lor.

Chiar dacă “Thomas Sawyer” e un spectacol cu multe cântece foarte frumoase, cu multă distracție, multă veselie, sunt și scene serioase, care ar trebui să îndrepte atenția către ce se întâmplă chiar și astăzi. Pentru că în spectacol acțiunea nu e datată, nu are loc într-o anumită perioadă. Eu cred că tinerii, în general, trec prin cam același soi de probleme interioare, în devenirea lor, chiar dacă fundalul și contextul sunt diferite.

Matricea Românească: În România, chiar după 30 de ani de democrație, încă se face educație privind teatrul. De ce le-ai recomanda unor părinți să-i ducă pe copiii lor la teatru?

Horia Suru: Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru. Știu destul de mulți părinţi care-și aduc, din când în când, copilul la teatru, care pentru ei e străin, și atunci tratează tot procesul artistic cu superficialitate. Cred că ei trebuie să meargă mai întâi, și apoi vine dorința inevitabilă de a duce și copiii la piese pe segmentele lor de vârstă.

Educație înseamnă educație la orice nivel de vârstă. Găsim pe scenă similitudini cu viețile noastre. Și atunci, putem rămâne cu niște întrebări despre noi şi despre cum să ne îmbunătățim viața. Teatrul pune o oglindă în fața spectatorului.

Eu le-aș recomanda, în primul rând, părinților să se ducă la teatru, şi abia apoi să îşi ducă copiii

Matricea Românească: Spuneai, undeva, că teatrul nu schimbă cu adevărat societatea. La sfârșitul zilei, de ce crezi că facem teatru?

Horia Suru: Am și eu zile mai bune, mai puțin bune, ca toată lumea. Îmi susțin totuşi afirmația: cred că nu e menirea teatrului să schimbe cu adevărat ceva. Asta ar însemna ca – un exemplu foarte pueril – tu să vii la teatru, să stai frumos în sală, pe scaunul de pluș, foarte relaxat și să nu trebuiască să depui vreun efort, iar la final să primești un răspuns la ceva. Teatrul nu ar trebui să facă asta, nu ar trebui să-ți dea ție chei sau răspunsuri: „Uite, așa trebuie să faci acolo!” sau „Așa e bine, așa e rău”. Nu cred că menirea teatrului este să facă asta. Dacă tu ai disponibilitate și ai deschidere și vrei să înţelegi ceva despre tine, trebuie să muncești pentru asta.

Nu cred că menirea mea în teatru este de a da verdicte, de a spune: „Așa e în cazul X sau în cazul Y”. Cred că pot să studiez o problemă, sau să analizez o anumită temă și să-l las pe cel care vine la spectacol să înțeleagă ce vrea. De aceea, teatrul poate schimba ceva în individ, dar nu poate schimba societatea. Nici nu e menirea teatrului să schimbe societatea. De aceea avem politicieni care ne conduc – ei trebuie să ne facă un trai mai bun.

Matricea Românească: Ești un regizor tânăr, conștient de necesitatea de a se promova, care nu are rețineri în a vorbi despre ceea ce face. Ce s-a schimbat între a fi regizor de teatru în secolele anterioare – XVIII, XIX, XX – și a fi regizor de teatru în secolul XXI?

Horia Suru: Cred că teatrul se schimbă odată cu societatea. Din momentul în care s-a inventat curentul electric, teatrul nu s-a mai făcut la lumânare, ci cu curent electric. Cred că e obligativitatea teatrului de a se plia pe nevoile enorme ale societății curente, inclusiv tehnice, dar și la structura umană, care se modifică. Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată! Structura noastră interioară se schimbă – suntem adaptați la epoca vitezei din mai multe puncte de vedere, chiar și din cel emoțional.

Un tânăr regizor român: Horia Suru

Matricea Românească: Crezi că peste 50-100 de ani – poate chiar mai puțin – o să vedem pe scenă roboți și oameni, împreună?

Horia Suru: Se întâmplă și acum. Sunt spectacole hibride, cu holograme şi fără actori, sunt experimente. E foarte important să existe, dar nu cred și nu propovăduiesc dispariția teatrului în viitorul apropiat. Cred că e ceva în apropierea aceasta a corpurilor. Acela e pe scenă, tu ești în fața lui. Cred în chimia, în unicitatea serii care va atrage spectatorul în sală, actorul pe scenă mult timp. Nu cred că trebuie să jelim dispariția teatrului care va fi înlocuit total de tehnologie.

Nu cred că se mai face teatru ca acum 100 de ani – deși, pe unele scene din România, așa pare, că parcă e de pe vremuri, tată!

Nu sunt un foarte mare susținător al tehnicii în teatru. Cred că teatrul din România, din punct de vedere tehnic, e departe, rău, față de unde a ajuns societatea. De multe ori, se vine cu scuza că „trebuie să punem actorul în centru, deci lasă să folosim reflectorul acela, pe manivelă, din anii ‘50”.

Matricea Românească: Să oferim o experienţă «vintage».

Horia Suru: Exact. Teatrul e o artă care îmbină arte. Deci nu vorbim despre dispariția actorului, ci de a folosi celelalte arte la nivelul la care putem.

Matricea Românească: Revenind la piesa ta, „Thomas Sawyer” (foto sus), care au fost complexitățile? La ce nivel ți-a fost cel mai greu să transpui povestea?

Horia Suru: Au fost mai multe. Prima a fost să comprimăm – spectacolul are o oră și 20 de minute – povestea, care e foarte lungă, având o multitudine de personaje, de evenimente, și să alegem împreună cu Oana Răsuceanu, cea care a făcut dramatizarea, acele puncte esențiale în care voiam ajungem, ca să nu facem un spectacol de 24 de ore. Tendința era „hai să păstrăm și asta, că e foarte mișto”, „hai să păstrăm și asta, că e foarte importantă”, „şi asta merită”. În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. După care am spus: „Hai să vedem ce e mai important”. E greu să renunți la lucruri, te doare.

E un spectacol la care s-a muncit foarte mult. E o echipă mare de actori, toată muzica e live, nu e nimic pe bandă… Şi orchestrația e live, pentru că actorii și-o fac singuri. Au fost și elemente tehnice mai dificile, dar a fost un proces frumos. E o poveste frumoasă a copilăriei. Sunt tot felul de aventuri, dar se termină cu bine, e o poveste pozitivă.

În primă fază, scenariul cred că avea peste 80 de pagini. Am păstrat esenţialul. E greu să renunți la lucruri, te doare

Matricea Românească: Ești un băcăuan care a studiat teatrul la Cluj, iar acum lucrezi în București, dar nu numai. Cum înțelegi conceptul de matrice culturală românească?

Horia Suru: Asta cred că mă salvează, cumva. Pentru că, ducându-mă pentru un proiect într-un loc și după aceea în altul, mă salvează foarte mult de la un fel de rutină care, inevitabil, s-ar instaura. Am simțit-o. Rutina, nu doar a drumului – acelaşi drum spre job, pe aceeași stradă, între aceleași clădiri până la muncă -, dar și una a gândirii despre cum îmi fac meseria.

Horia Suru: „Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru”

Sunt energii extrem de diferite în diferite instituții. Sunt alte şi alte probleme. Ceea ce, într-o parte, e o problemă de viață și de moarte, în altă parte nu e important. La fel și în organizare, dar și în felul cum văd oamenii viața. Chiar dacă de la Cluj la Sibiu e o distanță mică, diferențele sunt mari în tot ceea ce înseamnă instituția de teatru – de la parte artistică, la parte tehnică. Sunt probleme diferite. Mă raportez tot timpul la probleme, pentru că am învățat demult că lucrurile bune deja se știu, nu se spun.

Matricea Românească: Îți tragi sevele, ca regizor, din această diversitate?

Horia Suru: Da, foarte mult. Pentru mine, e important – m-am obișnuit și îmi convine să schimb locul. În momentul acesta, nu îmi doresc să mă așez „la casa mea”, în ce priveşte profesia.

„Thomas Sawyer” se joacă la Teatrul Excelsior din Bucureşti, miercuri 12 aprilie ora 19:00. Detalii despre piesă aici

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».

Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?

Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.

Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.

Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.

Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?

Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.

Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?

Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut

Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.

Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.

Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.

Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.

Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.

Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.

Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?

Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.

Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?

Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.

Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.

Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale

Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.

Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?

Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.

În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?

Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!

Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?

Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.

Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități

La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!

Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?

Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.

Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?

Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.

La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română

Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?

Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.

Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.

Unitatea și promovarea luptei pentru păstrarea valorilor țării nu sunt idealuri de ieri. De la vechii domnitori ai României, până la intelectualii de astăzi, se militează pentru o țară autentică și mândră pentru ceea ce este.

Dar, într-o vreme când instaurarea globalizării a devenit un deziderat general, identitatea nu poate fi păstrată decât prin evocarea exemplelor puternice și de necontestat din propria istorie. Într-o astfel de situație, este imperios necesară amintirea lui Nicolae Titulescu (1882-1941), faimosul diplomat şi intelectual de marcă ce a pledat, în cadrul unui discurs, pentru românismul înțeles ca o matrice națională care ne poate asigura un loc fruntaș printre celelalte popoare ale lumii.

„Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a și formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunțat de bună voie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar nimic nu slăbește mai mult energia ca așteptarea, nimic nu o uzează mai sigur decât neîntrebuințarea, nimic, în schimb, nu aprinde până la paroxism ca conștiința ei că-i tare și considerată!”, au fost vorbele lui Titulescu, rostite în cadrul discursului de la mitingul național din Ploiești, din 1915.

Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea omenească, ca ceea ce a simțit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească

Omul de stat a susținut această cuvântare cu prilejul unei mari întruniri populare din 1915, menite să exprime dorința larg împărtășită ca România să abandoneze politica de neutralitate și să se angajeze alături de Aliați în Primul Război Mondial, pentru a urmări și înfăptui reîntregirea țării.

„Sau românismul se va dovedi a fi o forță civilizatoare de prim ordin și atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laș și hrăpăreț și atunci el va pieri, cum va pieri pe urma acestui război tot ce n-are reazim în drept și jertfă! Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorința de jertfă? Nu e oare în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru strămoșii cari așteaptă ceasul de a fi deșteptați în mărire? Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia cari nu s-au arătat vrednici de dânsul!”, a grăit marele diplomat în discursul său, consemnat în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Nicolae Titulescu (1882-1941), profesor, deputat, ministru, personalitate de seamă a politicii internaționale, a studiat Dreptul la Paris. Titulescu revine în țară și devine membru al Baroului Ilfov, precum și principalul colaborator al avocatului Take Ionescu. Fiind și membru activ al Academiei Române, el s-a remarcat și ca un orator înnăscut, obținând pe această cale succese atât în țară, cât și peste hotare.

Din momentul obținerii independenței și suveranității naționale, Republica Moldova a început un lung parcurs cultural, obținând rezultate devenite tradiție. Unul dintre acestea este rodul parteneriatului moldo-francez, și anume Festivalul de Film Francofon. O regularitate anuală asigură posibilitatea de a viziona filme din spațiul mediatic francez, cu tematici actuale și subiecte controversate.

Aflat la cea de-a XVI-a ediție, Festivalul înglobează un repertoriu vast și, totodată, aduce un omagiu unipersonal unei anumite somități culturale sau științifice. Anul acesta, zarurile au căzut asupra personalității marcante, Jacques-Yves Cousteau, fost ofițer francez de marină, explorator al vieții subacvatice în domeniul oceanografiei, fotograf, producător de filme și inventator de aparate submarine.

Ca de fiecare dată, Festivalul a fost găzduit în incinta Centrului Cultural „Odeon”, iar graficul proiecțiilor a fost unul foarte confortabil, permițând chiar și persoanelor angajate în câmpul muncii să participe la eveniment. Din varii motive, la unele filme sala era goală, însă adevărații cinefili au savurat cu plăcere selecția cinematografică, într-o ambianță ospitalieră și liniștită.

Și în acest an, Festivalul Filmului Francofon a fost găzduit de Centrul Cultural „Odeon” din Chișinău Foto: arhiva personală

În program au fost introduse următoarele producții ale TV5 or Cine+:

1. Odiseea (L’odyssée) – filmul de deschidere a Festivalului, care urmărește 30 de ani din viața căpitanului Jacques-Yves Cousteau, dezvăluindu-i carismaticul caracter și perseverența profesională. Un produs cinematografic de un colorit exploziv. Trailer aici.

2. Doar sfârșitul lumii (Juste la fin du monde) – o producție cu Marion Cotillard în rolul principal, pelicula reprezentând, de fapt, un soi de teatru în film. Subiectul central este revenirea în căminul familiar al unui scriitor pe moarte, iar toată istoria reprezintă o simulare de empatie. Trailer aici.

3. Trei amintiri din tinerețe (Trois souvenirs de ma jeunesse) – un omagiu adus lui James Joyce (în pielea prototipului Paul Dedalus, aflat în plină descoperire existențială a Eul-ui propriu. Trailer aici.

4. Ultimul lup (Le dernier loup) – un film despre aventurile unui tânăr student din Beijing, trimis într-o expediție în Mongolia, unde descoperă relațiile interesante dintre localnici și lupi, aflați sub amenințarea puterilor guvernamentale. O parabolă interesantă despre rolul și interacțiunea omului și a naturii.

Trailer „Le dernier loup”

5. Fata necunoscută (La fille inconnue) – o dramă despre remușcări, indiferență și o crimă. Trailer aici.

6. Quai d’Orsay – un film despre birocrația franceză și interacțiunea dintre funcționari – subalterni. Șarmul francez e la ordinea de zi în această peliculă, deși este, totuși, una statică. Trailer aici.

7. Versailles – istoria sensibilă a unui copil al străzii, spusă la persoana întâi, pe fundalul unei societăți franceze prospere.

Trailer „Versailles”

8. Une place sur la Terre (Un loc pe Pământ) – Antoine, fotograf deziluzionat, îl are drept unic prieten pe Mateo, băiatul vecinei sale mai mult absentă, căruia îi oferă o educație fantezistă. Într-o dimineață, câteva note de pian venite din clădirea din față îi atrag atenția. Antoine nu știe cine le interpretează. Elena, studentă idealistă și fără concesii, îi va da viața peste cap și-i va permite să găsească în sfârșit un loc pe Pământ… O istorie romantică, ce conține aerul franțuzesc perfect.

https://www.youtube.com/watch?v=BeenFpZcZ8M

Trailer „Une plase sur la Terre”

9. Geronimo – Sudul Franței. În plină caniculă a lunii august, Geronimo, o tânără educatoare, supraveghează tensiunile între tinerii din cartierul Saint Pierre. Totul se întoarce pe dos când Nil Terzi, o adolescentă de origine turcă, fuge de căsătoria fortață pentru a-și regăsi iubitul, Lucky Molina, un tânăr rom. Fuga acestora pune pe jar ambele clanuri. Doar Geronimo va încerca să oprească nebunia care pune stăpânire pe cartier… O peliculă dinamică, ce abordează problematica rasială, discriminarea și libertatea alegerii.

Trailer „Geronimo”

10. Les Gazelles (Gazelele) – Marie și Eric, în cuplu încă din anii de liceu, semnează contractul pentru procurarea primului apartament, când Marie este cuprinsă de o îndoială vertiginoasă. Întâlnirea sa cu un brunet frumos îi va grăbi decizia: îl părăsește pe Eric pentru a „plonja” într-o baie de libertate și de plăceri. Însă viața în roz nu va dura atât de mult… Ea va descoperi o lume fără milă: la vârsta sa, celibatul este privit foarte suspect. Totuși, datorită unor prietenii noi, Marie va învăța să asume celibatul drept o șansă din care ar putea ieși mai puternică și să fie, în cele din urmă, fericită. La acest film am rezonat, mi-au plăcut personajele, istoria și morala: alegerile pe care le facem ne modelează viitorul. Trailer aici.

11. Les souvenirs (Amintirile) – un tânăr descoperă dispariția bunicii sale și pleacă în căutarea ei. Pare a fi o istorie veche de când lumea, însă este doar o primă impresie. Filmul e o aventură printre filele trecutului, transpuse într-un prezent fulminant. Trailer aici.

12. La Tortue rouge (Țestoasa roșie) – unica multiplicație animată, dar cu un conținut profund, reflectând etapele dezvoltării ființei umane, de la începuturi până la apusul existenței. Trailer aici.

13. Hippocrate (Hipocrat) – un rezident medical pus în fața dificultăților profesionale, pe care le implică meseria aleasă. Trailer aici.

14. La loi du marché (Legea pieței) – Unul din filmele cele mai puternice ale Festivalului, demonstrând elocvent istoria unui șomer, forțat să își abandoneze locul de muncă și să traverseze dificultățile reîncadrării în câmpul muncii unde, din păcate, nu există loc pentru bătrâni. O peliculă tristă, prin definiție.

https://www.youtube.com/watch?v=FqkfBiQjw2w

Trailer „La loi du marché”

Țin să subliniez că toate aceste pelicule sunt fie participante, fie câștigătoare ale Festivalului de la Cannes, iar valoarea lor artistică este incontestabilă, ele oferind un deliciu veritabil pentru vorbitorii de franceză – fie elevi, fie adulți -, dar mai ales pentru cinefilii versați, care s-au bucurat de o săptămână a artei. Sper că acest parteneriat cultural va continua și pe viitor, aducând în Chișinău șicul parizian, la braț cu beaumonde-ul franțuzesc.

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

Aristotel spunea, în marea lui înțelepciune, că educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe. Eu aș continua ideea, prin a spune că lectura din fragedă copilărie construiește, fără tăgadă, o viață împlinită. Însă educația unui copil nu este o sarcină simplă, iar cei care fac parte din „cercul strâmt” al dascălilor valoroși știu că au îmbrățișat o responsabilitate crucială pentru viitorul României. Din această prețioasă categorie fac parte și oamenii din spatele Editurii Gama din Iași, care au o misiune cu atât mai dificilă cu cât lectura tinde să devină, în rândul copiilor, o activitate searbădă ce pălește în fața computerului.

Și pentru că educația are sorți de izbândă mai ales prin exemple, reprezentanții Editurii Gama au inițiat o colecție de cărți valoroase, care aduc în atenția copiilor personaje marcante ale istoriei și culturii țării noastre. Seria „Români celebri” s-a născut, așa cum a subliniat redactorul-șef al editurii, Diana Soare, din credința că „orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul”. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Diana Soare a vorbit despre aspectele care au stat la baza colecției „Români celebri”, un demers extrem de necesar astăzi.

Matricea Românească: În descrierea colecției, spuneți că seria „Români celebri” s-a născut din „dorința de a-i familiariza pe copii cu personalitățile remarcabile ale istoriei și culturii românești”. Această dorință a venit în urma constatării unor lacune pe care copiii le au în acest sens?

 Diana Soare: În demersul creării acestei colecții, am fost mânați în primul rând de dorința de a le arăta copiilor că visele lor contează și că, dacă sunt suficient de ambițioși, pot reuși orice-și propun, în ciuda piedicilor care le-ar putea apărea în cale. Și ce exemple mai potrivite am fi putut găsi decât cele ale românilor care au reușit „să scrie istorie”? Un alt argument pentru dezvoltarea acestui proiect a fost acela că, pentru a-i determina pe copii să învețe cu plăcere la școală, este necesar să le „apropiem” cumva personalitățile despre care citesc în manuale. Să conturăm personalitatea acelor oameni, să dăm un chip numelor. Am fost convinși că, astfel, copiilor li se vor părea mai simpatici domnitorii, scriitorii sau artiștii vremurilor trecute.

Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Carol I, câteva figuri istorice pe care fiecare român trebuie să le cunoască Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: Putem spune că aceste cărți reprezintă o declarație de dragoste pentru România?

Diana Soare: Sunt o declarație de dragoste pentru România, într-adevăr. Și militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea.

Matricea Românească: Cum v-a venit ideea unei astfel de colecții? V-ați inspirat din proiecte similare din străinătate sau a fost creativitate 100% românească? Dacă da, care au fost acele surse?

Diana Soare: Ne dorim de câțiva ani să realizăm o astfel de colecție, extrem de necesară, din punctul nostru de vedere, pe piața de carte din România. În alte țări există proiecte similare, la toate editurile importante: Scholastic are încă din anii ’90 seriile lui Mike Venezia, grupul editorial Penguin Random House a lansat cu aproape zece ani în urmă colecția Who was?, iar pentru cei mai mici a apărut recent o serie similară scrisă de Brad Meltzer. De ce să nu existe o asemenea colecție de biografii și în România? Așa că ne-am luat inima în dinți și am trecut la treabă.

Cărțile militează pentru aprecierea adevăratelor valori, peste care altminteri riscă să se aștearnă uitarea

Matricea Românească: Câte cărți sunt prezente în colecția Dvs.? Există planuri privind extinderea sa? Ce vom vedea în „lotul” următor?

Diana Soare: Deocamdată, am lansat zece titluri în această colecție, care se pot cumpăra atât individual, cât și grupate în două pachete, în funcție de domeniu: „Români celebri. Cultură” (care conține cărțile despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Grigorescu, George Enescu și Constantin Brâncuși) și „Români celebri. Istorie” (în care se regăsesc volumele despre Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și Carol I). Anul acesta, vom începe lucrul la următoarea serie de cinci volume. Numele personalităților alese sunt încă în dezbatere, dar vă putem spune că intenționăm să punem accent pe arte plastice și literatură. De asemenea, în viitor sperăm să lansăm și o serie specială, dedicată exclusiv femeilor remarcabile din istorie, arte și științe.

De documentarea și scrierea textelor pentru colecția „Români celebri” s-a ocupat Diana Soare, redactorul-șef al Editurii Gama

Matricea Românească: Ce este mai important în demersul Dvs., imaginea sau textul?

Diana Soare: Este limpede că nu putem disocia cuvintele de ilustrații. Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori, încercând să facem frazele cât mai curgătoare, astfel încât lectura să fie o plăcere, nu un efort. În același timp, ne-am dorit ca ilustrațiile să fie deopotrivă vii, evocatoare, dar și accesibile copiilor. Împreună cu ilustratoarea, ni s-a părut că desenul în creion se potrivește cel mai bine colecției.

Am lucrat mult pe marginea textului, am primit sugestii de la copii care au acceptat să ne fie cititori și sfătuitori

Matricea Românească: Cum ați cules toate poveștile acestea și câți oameni colaborează la realizarea acestor cărți?

Diana Soare: Pentru a înțelege mai bine ce nucleu frumos de creație există la Editura Gama, trebuie să vă spunem că în redacție lucrează laolaltă redactori, corectori, graficieni și tehnoredactori. Majoritatea proiectelor noastre de până acum au fost, ca și „Români celebri”, rezultatul unui efort de grup, de la ședințele de concept inițiale, la care participă inclusiv directorul general al editurii (și „părintele” ei), Diana Mocanu, până la sugestiile de îmbunătățire pe care orice membru al echipei le poate aduce pe parcursul realizării. „Misiunea” documentării și scrierii textelor mi-a revenit mie, iar colega mea, Georgiana Butnaru, mi-a completat perfect cuvintele cu ilustrații îndelung migălite.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Constantin Brâncuși”

Matricea Românească: Care sunt criteriile de selecție a acestor români celebri? Mai există nume mari care pot fi introduse, cum vă veţi opri asupra lor?

Diana Soare: Principalele criterii de selecție sunt, firește, notorietatea și valoarea. Cum spuneam, urmează să definitivăm „lista scurtă”, pentru următoarele cinci cărți pe care dorim să le finalizăm anul acesta. Pe „lista lungă” însă, există aproape treizeci de nume celebre, din felurite domenii, cărora sperăm să le dedicăm, cu timpul, câte un volum. Totul depinde de felul în care vor reacționa cititorii: dacă ei se vor îndrăgosti de această serie, le promitem că o vom continua!

Este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort

Matricea Românească: Din cunoștințele Dvs., cât de informați sunt copiii cu privire la personalitățile culturale și istorice care au marcat devenirea României?

Diana Soare: Din păcate, România trebuie să recupereze un handicap major în materie de educație. Un studiu publicat anul trecut și realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaționale a scos la iveală faptul că aproximativ 42% dintre copiii români în vârstă de 15 ani sunt analfabeți funcțional, de două ori mai mult decât media europeană. În plus, la examenele naționale ies la iveală perle triste, precum faimoasa „basmul este cult pentru că a fost scris de un om cult, Eminescu”. În acest context, este extrem de necesar să îmbunătățim nivelul de educație al copiilor. Școala are menirea ei, iar noi, ca editură, vom face tot posibilul să completăm acest efort.

Matricea Românească: În colecția de cărți „Români celebri”, avem titluri precum „Cunoaște-l pe… Mihai Eminescu”, „… Ion Creangă”, „… Constantin Brâncuși”, ”… George Enescu”, „… Mircea cel Bătrân” și multe alte figuri emblematice ale românităţii. De ce credeți că este important ca viitorii adulți să îi cunoască pe acești mari români încă din fragedă copilărie?

Diana Soare: Noi suntem de părere că orice român trebuie să-și cunoască rădăcinile, istoria, trecutul – pentru a-și defini identitatea și a înțelege prezentul. Dacă această cunoaștere se realizează cât mai timpuriu, încă din copilărie, sunt șanse mai mari ca viitorul adult să fie și un cetățean mai implicat.

„Cunoaște-l pe… Nicolae Grigorescu”

Matricea Românească: Cum sunt povestite viețile acestor români celebri în cărțile Dvs. și ce fel de exemplu reprezintă ei pentru copii?

Diana Soare: Deoarece cărțile se adresează copiilor cu vârsta între 7 și 10 ani, am ales să prezentăm biografiile romanțate, îndulcite, adaptate anilor lor și puterii de înțelegere. La această vârstă, important e să înțeleagă că totul, în viață, se obține cu ambiție, pasiune și perseverență.

Matricea Românească: Cum au fost primite cărțile de către micii cititori și care a fost elementul care i-a atras pe aceștia?

Diana Soare: Ecourile au fost foarte bune, încă de la lansare. Ne-au scris părinți să ne mulțumească, fiindcă le-am determinat copilul să pună mâna pe cărți și să citească. Asta este cea mai mare mulțumire a noastră! Să știm că eforturile noastre nu sunt în zadar și că, prin cărțile pe care le edităm, convingem copiii să prindă drag de cunoaștere.

Involuntar, pentru mulți dintre noi, numele lui Nicolae Labiș devine, instantaneu, sinonim cu trista poezie „Moartea căprioarei”. Dar Nicolae Labiș a fost mai mult decât autorul unor versuri emoționante, el fiind numit, în anumite cercuri, urmașul lui Mihai Eminescu. Însă, roțile din oțel ale unui tramvai bucureștean au răpit României „un liric excepțional”, așa cum îl considerau criticii pe poet. El avea doar 21 de ani, iar lucrurile mărețe pe care le-ar fi putut oferi României au pierit pe șinele reci.

Sensibilitatea a fost trăsătura definitorie a personalității poetului Nicolae Labiș, pe care și-a transpus-o, prin talentul înnăscut – cum altfel? -, în versurile atât de apreciate.

Născut în satul Mălini (Suceava), în anul 1935, Neluțu, așa cum i se spunea acasă, a fost dintotdeauna fascinat de natura locului natal pe care, de altfel, a cinstit-o în operele sale.

Poetul a urmat liceul la Fălticeni și la Iași, fiind apoi selectat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, unde a avut drept mentori nume mari din literatura română, precum Mihail Sadoveanu (acesta fiind și unul dintre oamenii care-l prețuiau pe Labiș), Camil Petrescu sau Tudor Vianu. Printre cei din această școală, autorul poeziei „Moartea căprioarei” s-a impus ca lider de opinie, datorită talentului și inteligenței sclipitoare de care a dat dovadă.

Versurile lui Nicolae Labiș dezvăluie o sensibilitate aparte, de mare poet Foto: a1.ro

El a debutat ca poet, în mod oficial, la vârsta de 15 ani, cu poezia „Fii dârz și luptă, Nicolae”, publicată în revista Iașiul Nou. Participarea la Olimpiada Națională de Limba Română de la București i-a adus premiul I, prilej cu care tânărul a fost remarcat de către redactorii revistei Viața Românească.

Deși, inițial, Nicolae Labiș a acceptat ideile regimului comunist de la acea vreme, lăudându-le prin intermediul poeziilor sale – ceea ce i-a adus notorietate în interiorul partidului -, ulterior el a devenit conștient de tarele acestui sistem, lansând, cu o sinceritate periculoasă, o serie de critici.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți

Unii afirmă că această reorientare a ideilor i-a adus sfârșitul poetului, când avea numai 21 de ani. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș, după ce a băut țuică la Casa Capșa din București și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima unui tragic accident de tramvai, el fiind – susțin unele voci – împins de către cineva. Deși medicii care s-au ocupat de Labiș au făcut tot ce le-a stat în putință să-l salveze, la 22 decembrie, acesta a decedat. Doctorul care i-a preluat cazul a declarat că poetul nu avea nicio șansă, întrucât „măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile”.

Sensibilitatea aproape ieșită din comun a poetului a devenit cunoscută în rândul românilor în special prin intermediul capodoperei „Moartea căprioarei”, inspirată după un caz real: neavând ce să mănânce, el a pornit, alături de tatăl său, la vânătoare. Momentul când în bătaia puștii s-a ivit o căprioară a lăsat urme adânci în sufletul lui Nicolae Labiș, poezia dedicată experienței fiind o dovadă în acest sens: „Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea… / Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea! / Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.

Având în vedere faptul că, în scurta sa viață, Nicolae Labiș și-a demonstrat valoarea, nu ne putem decât imagina operele pe care le-ar fi putut crea și de care românii au fost vitregiți.

Ilustrație deschidere: interior „Mică Enciclopedie a României pentru copii”

Dificilă și laborioasă încercare de a cuprinde esența unei cărți atât de complexe precum Efectele secundare ale vieții, ce reflectă îndeaproape preocuparea scriitorului Vlad Zografi pentru științe diametral opuse precum matematica, fizica, antropologia, arta și muzica. Cu o structură atent elaborată, formată din cinci partituri diferite, autorul face o disecție a conștiinței umane în toate formele sale, dar și un tur de forță al istoriei ființei pe care o îmbracă în digresiuni filosofice, atunci când explică neajunsurile naturii umane.

„Ideea aceasta de natură umană eternă și imuabilă, chiar dacă nu e afirmată ca atare, zace adânc în noi, a prins de milenii rădăcini trainice, e una dintre axiomele noastre primordiale, de care ne leagă mii de fire nevăzute. Fără ea, întreaga filozofie s-ar prăbuși. Fără ea, n-am diviniza literatura, artele. Fără ea întreg peisajul din jurul nostru ar arăta altfel. Ea e himera noastră centrală, pe care, odată cu trecerea timpului, ne e tot mai teamă s-o privim în față.“

Aparenta intrigă a romanului, cârligul și pretextul narativ în jurul cărora se conturează cele cinci personaje, se declanșează cu o întâlnire misterioasă pe o terasă din București dintre ziarista Nadia Vornicescu, psihologul Andrei Cricoveanu și trei indivizi dubioși ce se vor dovedi a fi niște infractori urmăriți la nivel european. Misterul ce se țese în jurul acestei întâmplări va fi punctul de plecare prin care autorul, sub vocea academicianului Eugen Papadopol, va exploata de fapt „infinitul dinăuntru“ (Gabriel Liiceanu, cu referire la colecția de eseuri Infinitul dinăuntru, publicată de Zografi în 2012).

„Cele mai înalte sentimente umane, dragostea, altruismul, compasiunea, recunoștința, smerenia, devotamentul, își au toate originea umilă în egoismul mecanic al individului programat genetic să-și perpetueze o zestre de care nu e conștient. Ele nu sunt un scop în sine, nimic din universul acesta mare n-a dorit și n-a urmărit apariția lor. Ele sunt doar rezultatul jocului pe care selecția naturală a început să-l controleze odată cu autoreproducerea primei molecule. Toate sentimentele sunt efecte secundare ale vieții. Sufletul e un efect secundar, un parazit util apărut pe drumul evoluției, la fel ca pasărea aceea care ciugulește insectele de pe spinarea bătucită a hipopotamului.“

În peisajul social românesc actual, marcat de recentul incendiu din Colectiv, de dezbaterile aprinse la televizor și de influența blogurilor de opinii, își fac loc cei cinci protagoniști, reflexivi și intelectuali, desprinși cumva dintr-o realitate paralelă, căci sunt mai degrabă preocupați de analiza propriilor gânduri și acțiuni, și mai puțin de respectarea normelor societății. Bine conturați, sub bagheta unui scriitor-dramaturg, se simte talentul regizoral în împărțirea rolurilor, cât și eul narativ deghizat în personajul Eugen Papadopol.

Teodora Aldea, fostă motociclistă rebelă, transformată acum în femeie fatală de către un vechi iubit italian, angajată în publicitate, pendulează între relația cu cinicul Emil și ultra-sensibilul și credinciosul Vova. Masca sexualității debordante nu este însă decât un refugiu cauzat de lipsa afecțiunii părintești și sentimentele contradictorii pe care i le trezește fratele său autist, Robert Aldea. În afara micilor hachițe și preferințelor personale ce par a fi mai degrabă de ordinul tulburărilor obsesiv-compulsive, confesiunea lui Robert este extrem de lucidă și minuțioasă, cu digresiuni și încercări de înțelegere a unor noțiuni complexe precum simțul datoriei.

Alegerea unui personaj autist nu este întâmplătoare, căci prin intermediul lui face un portret al interiorizării, ce se va regăsi și concret în roman sub forma copiei faimosului tablou Melancolia al lui Albrecht Dürer, ce este agățată în biroul inspectorului de poliție Cucu. Misterioasa ființă înaripată ce stă într-o poziție de deprimare, înconjurată de obiecte de știință și artă, cu fața întunecată, dar cu ochii sticlind, relevă aceeași acuitate a minții pe care o întâlnim și la Robert.

Nadia Vornicescu, feministă și vegetariană convinsă, este jurnalista ce asigură contextul socio-politic al acțiunii. Fostă colegă de liceu cu Teo, față de care nutrește sentimente de invidie, respingere dar și de amiciție de dragul vremurilor trecute, Nadia se luptă și ea pe plan personal cu Alzheimerul mamei ei, cât și cu propriii demoni ce o împing către aventuri erotice închipuite. Relația cu psihedelicul Andrei este punctul de legătură cu Robert, ce-i va fi pacient și cobai într-un experiment ce are ca punct de pornire inteligența artificială. Viața profesională a psihiatrului se suprapune investigației Poliției cu privire la cei trei indivizi pe care îi cunoaște la terasă, într-o poveste detectivistă din care nu lipsesc teoriile conspiraționiste, cât și obsesia pentru personalitatea excentrică a locotenentului Columbo.

Poveștile interconectate ale celor patru personaje (Robert, Teo, Nadia și Andrei) capătă cu adevărat sens prin intermediul discursului susținut de Eugen Papadopol, prin care teoretizează conceputul că, din punct de vedere biologic, viața nu are absolut niciun sens.

„Dar efectele secundare ale vieții au ajuns să fie controlate, mascate și modelate de efectele secundare ale tehnologiei. Crezând că se afirmă pe sine dacă-și postează impresiile pe facebook sau participă la aventuri derizorii pe un ecran de calculator, sufletele individuale se lasă topite și omogenizate în creuzetul tehnologiei, dobândind reflexe care nu le sunt proprii și dând o paradoxală consistență fantomei sufletului colectiv.“

Efectele secundare ale vieții este, în primul rând, un puzzle greu de pus cap la cap, o filosofie pură în straie literare în care Vlad Zografi amestecă concepte științifice înalte cu „banalitatea“ ramificațiilor relațiilor de familie. Dar, la un nivel profund, este o metaforă a conspirativității, cât și o teză detaliată a procesului transmiterii gândurilor de la începutul universului, până în zilele noastre.

Foto deschidere: librariaeminescu.ro

Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia”. Ne-au atras atenția ilustrațiile spectaculoase din cărțile colecției „Români celebri”, ale Editurii Gama din Iași, și nu am putut să nu discutăm cu Georgiana Butnaru, autoarea acestor desene. Artista a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că imaginile atent realizate pot forma caractere.

Matricea Românească: Există zicala deja celebră potrivit căreia o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ce poveste spune un desen?

Georgiana Butnaru: Un desen are rolul de a oferi cititorului o alternativă a universului imaginar, ce se construiește în fiecare dintre noi odată cu fiecare cuvânt citit. În colecția „Români celebri”, desenele spun mai mult decât atât, ele oferă informații despre oamenii și locurile care au existat (unele încă există) și faptele care s-au petrecut în acele locuri.

A fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere

Matricea Românească: Ce înseamnă să realizezi ilustrații pentru cărți care vorbesc despre figuri istorice? Care sunt aspectele care cer cea mai mare atenție?

Georgiana Butnaru: În cazul biografiilor, ilustrațiile trebuie să fie bazate pe documentare. De la vestimentație la decor, toate trebuie să aparțină perioadei și spațiului în care se desfășoară acțiunea. Deși în colecția „Români celebri” am ales să portretizăm fiecare personaj cât mai aproape de realitate, a fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Ștefan cel Mare” Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: De ce este importantă ilustrația în cărțile pentru copii? Cum îi ajută pe ei o ilustrație să înțeleagă mai bine informațiile care li se oferă?

Georgiana Butnaru: Chiar dacă ilustrațiile au rolul de a complimenta textul, copiii dovedesc un interes mai mare pentru ilustrații și, deci, pentru cărțile ilustrate, imaginile fiind printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia, înainte de învățarea scrierii și citirii.

Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare

Matricea Românească: Desenele sunt realizate în funcție de vârsta publicului țintă? Care sunt criteriile pe care le luaţi în calcul?

Georgiana Butnaru: La fel ca textul, ilustrațiile sunt pe înțelesul celor mici. Am folosit culori vii, am păstrat conturul formelor și am renunțat la multe detalii, pentru a îndruma atenția copiilor asupra personajelor și acțiunii.

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Matricea Românească: Care este frumusețea acestei profesii, cea de ilustrator pentru cărți pentru copii?

Georgiana Butnaru: Colecția „Români celebri” a reprezentat pentru mine un debut oficial în profesia de ilustrator pentru cărți destinate copiilor. Consider că frumusețea acestei profesii constă în posibilitatea de a modela și dezvolta imaginația celor mici, creând astfel primele amintiri vizuale ce formează caracterul fiecăruia.

Matricea Românească: Ce încerci să redai din personalitatea figurilor românești pe care le reprezinți prin ilustrații?

Georgiana Butnaru: Umanitatea lor, aceasta fiind dovada clară că oricine poate aduce frumusețe, evoluție și revoluție în orice domeniu, prin multă muncă și perseverență.

Matricea Românească: Te responsabilizează suplimentar acest proiect, ca român?

Georgiana Butnaru: Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare, mai ales micilor cititori români care abia îi descoperă.

Matricea Românească: Care a fost personalitatea cel mai greu de ilustrat, până acum, din colecția „Români celebri”?

Georgiana Butnaru: Cu cât personalitățile sunt mai depărtate de noi pe axa temporală, cu atât mi-a fost mai greu să găsesc informații precise despre acestea, însă mi-a făcut plăcere să merg pe urmele fiecăreia dintre ele și să le redescopăr.

Din păcate, a spune că un geniu nu a fost, la vremea sa, apreciat și înțeles de către contemporani, ci numai post-mortem, a devenit o realitate amară a României. Astăzi, ne cinstim valorile prin simpozioane, depuneri de coroane la mormintele îngrijite în preajma comemorării lor, dar în timpul vieții, aceste genii erau socotite drept „incomode” pentru viziunea lor.

Despre scriitorul Ion Luca Caragiale (1852-1912) s-a spus că era „ultimul ocupant fanariot în România”, când el nu era decât un om care știa să facă haz de necaz – o virtute a românilor – și să inspire o neîncetată bună dispoziție. Scriitorul, filosoful și omul de cultură Andrei Pleșu a dezvăluit publicului, în week-end-ul recent încheiat, o suită de lucruri mai puțin cunoscute despre „veselul Caragiale”, în cadrul conferinței Teatrului Național București (TNB), o instituţie culturală aflată sub patronajului marelui dramaturg supus discuției.

„Mai bine închiriam Sala Palatului”, a glumit Ion Caramitru, directorul TNB, la vederea Sălii Studio pline până la refuz de către românii avizi de cultură.

E uimitor că dramaturgul deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt

În debutul conferinței, Pleșu a recunoscut cu modestie faptul că „are dificultăți” în a discuta despre Caragiale, așa cum are oricine vorbește despre un personaj pe care-l apreciază. Însă, intelectualului i-ar fi plăcut să-l cunoască sau chiar să bea cu scriitorul român. Cu toate că românii știu cine a fost Nenea Iancu, folosesc în limbajul colocvial replici din operele sale și îi cunosc umoru-i unic, puțini știu detalii despre viața celui care a devenit un mare om de cultură grație unei virtuți rare: era un autodidact însetat de cunoaştere.

Andrei Pleșu, vorbind despre personalitatea lui Caragiale, la conferința TNB Foto: Florin Ghioca / TNB

„Nu e clar dacă el și-a terminat liceul. A făcut, la început, la o biserică în Ploiești, niște pregătiri culturale cu preotul de acolo, apoi la un gimnaziu din Ploiești ceva clase gimnaziale, apoi se pare că și ceva la București, dar tot nu e clar. Apoi a făcut un an sau doi de studii de mimică și declamațiune la o școală de teatru. (…) A ajuns să știe românește cum puțini știau la vremea aia, a ajuns să știe franțuzește cum puțini știau la vremea aia, dintre cei fără școală, și să-și facă o cultură, cu ajutorul unor prieteni mai învățați, extrem de solidă”, a spus Andrei Pleșu, continuând prin a evoca vorbele lui Macedonski care, deși avea o „gură rea”, spunea despre Caragiale că era un om extrem de cultivat.

Ştia franţuzeşte mai bine decât francezii!

O situație care confirmă vasta cultură și inteligență ale lui Caragiale a avut loc la Berlin, unde scritorul și-a petrecut, în exil autoimpus, ultimii ani din viață.

„E uimitor că el deținea, în materie de comunicare, atâtea registre, la un nivel atât de înalt. Cât era la Berlin, a fost vizitat de unii și de alții, iar printre ei era și Le Corbusier (1887-1965), marele arhitect. La vremea aceea, el era foarte tânăr și făcea turul lumii. Băieții de familie bună aveau bani ca să facă, la 18 ani, o călătorie în jurul lumii. În jurnalul lui, Le Corbusier spunea: «Am cunoscut un român, Ion Luca Caragiale, care știa franțuzește mai bine decât mine»”.

Geniul lui Caragiale nu a rămas în stare latentă, motiv pentru care recunoașterea nu a întârziat să apară. Astfel s-a făcut că, la numai 36 de ani, dramaturgul a fost numit, prin decret regal, director general al teatrelor. Dar visul frumos nu a durat decât un an, deoarece s-a produs o „situațiune” clasică în CV-urile scriitorilor și oamenilor de cultură români: „A trebuit să plece în anul urrmător, și-a dat demisia pentru că au început să-l înjure toți”.

Lui Caragiale nu i-a displăcut experiența de cârciumar Foto: destepti.ro

Au urmat o serie de încercări de a activa în mediul cultural, care nu i-au reușit lui Caragiale. Colac peste pupăză, acestuia i s-a refuzat un premiu al Academiei (cu 20 de voturi „împotrivă” și cu 3 „pentru”), unul dintre motivele deciziei fiind acela că scriitorul „prea ia totul peste picior”, contemporanii săi descriindu-l cu răutate drept imoral, antinațional, fanariot. Personalitatea și opera caragialiană păleau și deveneau “ieftine”, în comparație cu cele ale prietenului său Mihai Eminescu.

Tragicul nu a ocolit însă viața lui Caragiale, el trecând prin experiențe prin care niciun părinte nu își dorește: i-au murit două fetițe, când nici nu împliniseră doi ani, din cauza tusei convulsive, păcătoase la acea vreme.

Mai remarcat la berărie, decât în domeniul cultural

Refuzat de contemporanii care nu-l înțelegeau, Caragiale a pătruns, pentru a-și asigura traiul, în lumea comerțului.

„În 1893, a deschis o berărie în strada Gabroveni. Macedonski a protestat, spunând că e «inadmisibil ca un scriitor cu talentul domnului Caragiale să ajungă în situația să fie cârciumar». Dar lui Caragiale nu i-a displăcut. Ba mai mult, a fost remarcat mai mult în acest domeniu, decât în domeniul cultural. Dovadă că, la 1 decembrie în același an, a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor. Dar nu s-a descurajat. În 1894, anul următor, a deschis altă berărie, Berăria Academică «Bene Bibenti» de pe strada Sfântul Nicolae din Șelari. În anul următor, a fost șeful restaurantului din Gara Buzău.” Dar încercările de a susține o afacere în lumea cârciumarilor nu s-au sfârșit, Caragiale mergând și la Iași, fără succes, pentru a se reîntoarce în Capitală și a deschide berăriile „Cooperativă” și „Gambrinus”.

La 1 decembrie 1893, Caragiale a fost primit în Societatea Internațională a Chelnerilor din București. Din care a fost exclus după un an, pentru neplata cotizațiilor 

Finalmente, datorită unei moșteniri, Caragiale reușit să se stabilească la Berlin, pentru a-și petrece ultimii opt ani din viață. Chiar dacă era departe, în toți acești ani a făcut nu mai puțin de 20 de drumuri în România și comanda frecvent, de la cârciumile din București, bunătăți care nu se găseau în Germania.

“A murit subit, la 60 de ani, efect al faptului că era un fumător înrăit. La autopsie”, potrivit lui Pleşu, “medicul a spus: «Nu am văzut creier așa frumos, dar nici scleroză așa de avansată». Cu acest trist prilej, țara și-a revenit. Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei pentru aducerea în țară a trupului neînsuflețit al marelui dramaturg, pentru înmormântare. Coșciugul a fost depus într-un tren de marfă, a ajuns la București, dar nimeni nu a bănuit, nici șeful trenului, ce era în vagonul cu pricina. S-a zvonit că ar fi fost Caragiale. Au venit prietenii și l-au dus la Bellu. Ne plac geniile naționale moarte. Suntem mari iubitori de parastase. Omul viu ne incomodează, dar cel mort, mai ales dacă e glorios, începe să devină «frecventabil și muzeal». Caragiale încercase tot, câte berării putea să deschidă ca să supraviețuiască?”.

Eternul şi fascinantul Caragiale

După moartea sa, în mod previzibil, fiecare regim care a urmat a încercat să-l preia și să și-l asume. Astăzi, Caragiale este omniprezent în cotidianul românesc, și există în situații cu care ne confruntăm zilnic. Unul dintre motivele pentru care memoria sa este încă vie în conștiința națională este acela că dramaturgul a fost cu mult înaintea epocii sale, de aceea contemporanii săi nu l-au înțeles.

Finalul conferinței TNB a fost marcat de sesiunea de întrebări din partea publicului Foto: Florin Ghioca / TNB

Drept dovadă, redăm un text de-al lui Caragiale, pe care Andrei Pleșu l-a recitat la conferința de la TNB, pentru auditoriu:

„Noi, românii suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control, mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni.

Ca să treci cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu, ori fără drept pe alții, ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare, și mai ales în cazul acesta! Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșal-o gros, că subțire nu se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvârșești însuți păcatele de care osândeai odată pe alții buni nevinovați.”

Ilustrație deschidere: metamorfoze.wordpress.com

Una dintre cele mai flamboaiante instituţii ale culturii româneşti se află pe strada Iuliu Barasch din Capitala ţării, şi e aproape un păcat de moarte acela că spectacolele sale se ţin, aşa cum mi-a fost dat să văd într-o recentă seară de joi, în faţa unei săli pe jumătate goale.

Teatrul Evreiesc, căci despre el este vorba, are, după cum se-nţelege, un public mai puţin numeros decât cel al altor teatre prezente pe scena noastră artistică, dar un public inimos, sensibil la axioma că minorităţile unei naţiuni sunt pietre kilometrice ale devenirii unei culturi în istorie.

“Stele rătăcitoare” (regia Andrei Munteanu; după Șalom Alehem) are de-acum cinci ani de la data premierei sale, iar longevitatea-i vine să ateste nu doar o afinitate a audienţei, ci şi izbânda artistică a realizatorilor şi protagoniştilor. Confirmând că “ars longa vita brevis” (căci, aviz amatorilor, piesa are peste două ore, fără pauză), punerea în scenă urmăreşte destinul unui cuplu de îndrăgostiţi (făr’ de noroc), tânăra Reizl şi tânărul Leibl, dintr-un colţ rural de Basarabie, în paralel cu soarta unei trupe ambulante de teatru (caravană de “căruţe cu paiaţe”), mediul unde visul lor se clădeşte dar se şi frânge.

Stelele nu cad, stelele rătăcesc – şi se întâlnesc. Fiecare stea e un suflet de om

“Stele rătăcitoare” e deci piesa unei metamorfoze, în care unii pribegesc după sufletul pereche, iar alţii, mai practici, în căutarea Pâmântului (Financiar al) Făgăduinţei. Identităţile mişcătoare sunt adevărata temă a piesei lui Alehem. Ea tratează condiţia tragică a evreului rătăcitor, obligat să-şi schimbe perpetuu numele (Reizl devine Rozalia Spivak, Leibl îşi românizează numele şi devine “Leo Rafalesco, primul actor evreo-românesc”, pentru a atinge succesul; eminenţa lui cenuşie, Hoţmach, se converteşte în… Holtzman) şi locul, supus concomitent vitregiilor istorice şi derâderii publice.

Marele Rafalesco… „primul actor evreo-românesc” Foto: Oana Monica Nae / Teatrul Evreiesc

Teatrul, despre care Rafalesco e atenţionat că “e o boală ca oricare alta. Te va nenoroci!”, e unul dintre cele mai salutare instrumente pentru cunoaşterea unei culturi, iar “Stele rătăcitoare” nu face excepţie. Este o experienţă unică să vezi cum, pentru evrei, Bucureştiul secolului trecut era “marele oraş”, să trăieşti împreună cu actorii de-altădat’ viaţa plină de instabilitate – dar şi de veselia clipei efemere – a trupei itinerante, precum cea cu care va fi colindat ţara Eminescu.

La “Stele rătăcitoare” m-am desfătat cu unele dintre cele mai animate şi mai originale cuplete interpretate, azi, pe scenele româneşti, a căror inimă a fost, în seara reprezentaţiei, remarcabila Ecaterina Ţugulea, o actriţă polivalentă, de o energie nestăvilită.

Şi, chiar dacă stelele rătăcesc, iar iubirile uneori nu se împlinesc, sentimentul cu care veţi părăsi Teatrul va fi unul de încântare faţă de bogăţiile culturii evreieşti, printre puţinele capabile să producă un umor precum “Să ai o moarte dulce. Să-ţi pice în cap un sac cu zahăr!”, ori “Să-i intre sufletul într-un corp de pisică, şi să îl muşte mereu un câine!”.

“- Suntem faliţi. Acum ce facem?” „- Mergem unde sunt evrei.” „- Evrei sunt peste tot.”

Speranţa şi neatârnarea sunt lecţiile, aici. “Cât timp va mai exista un singur evreu care vorbeşte idiş în Argentina, şi unul la Bucureşti, vom fi şi noi”, spune Rafalesco în finalul piesei. Ceea ce nu poate fi decât o bucurie, inclusiv pentru publicul nostru iubitor de teatru de calitate.

Unde: Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti

Durata: 1h 25min

De: Șalom Alehem

Regia: Andrei Munteanu

Distribuţia: Rudi Rosenfeld, Luana Stoica, Alexandra Fasolă / Anka Levana, Cornel Ciupercescu, Veaceslav Grosu, Nicolae Călugărița, Viorel Manole, Marius Călugăriţa, Geni Brenda, Darius Daradici, Arabela Neazi, Cristina Cîrcei, Mirela Nicolau, Viorica Bantaş, Ecaterina Ţugulea / Anca Sigartău, Mihai Prejban, Iolanda Covaci / Raluca Aprodu, Richard Bovnoczki / Valentin Roșca, Maia Morgenstern / Anka Levana, Mircea Dragoman, Natalie Ester, Nicolae Botezatu

Nota Matricea Românească: [usr 4]