Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

interculturalitate

Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi – specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din capitala Voivodinei, Lucian Marina, rezident în zonă de patru decenii. O corespondenţă de la Novi Sad, despre românii din Serbia, de Teodor Burnar (text) şi Ovidiu Iordache (foto).

Animator cultural şi jurnalist, fost absolvent de facultate la Zagreb, Lucian Marina se descrie “român get-beget, prin toată istoria neamului. Mă trag din Voivodinţ – satul voievodului – situat la 500 de metri de frontiera cu România, în imediata apropiere a Vârşeţului.”

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior cu revista

Românul Lucian Marina din Voivodina, consultând, cu pietate, revista Matricea Românească

Ajuns să vieţuiască, de decenii bune, la Novi Sad (urbe ce se pregăteşte să fie Capitală Europeană a Tineretului în 2019 şi Capitală Culturală Europeană în 2021), românul Lucian Marina spune despre oraşul adoptiv că “este un centru cultural al sârbilor, care găzduieşte Matica srpskamatca sârbească – înfiinţată de fapt la Pesta în 1826, ca apoi să treacă la Novi Sad în 1864.”

Matricea Românească, prolifică în matica srpska

Va rămâne, probabil, o inedită a istoriei faptul că Matricea Românească a ajuns în 2018, iată, exact în “matca sârbă”, locul ce găzduieşte cea mai veche instituţie cultural-ştiinţifică din ţara vecină. Însă românii, a se citi matricea românească, prosperă în această matcă sârbească, după cum a lămurit Lucian Marina.

“Românii din Novi Sad sunt puţini la număr, însă majoritatea sunt intelectuali: la radio, la televiziune, la catedra de Limbă şi Literatură, corespondenţi ai ziarului Libertatea (ziar al românilor din Serbia, n.n.), sau medici, oameni de ştiinţă, cercetători la Institutul pentru Manuale.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina interior ipostaze

Român get-beget: Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba Română din Novi Sad, Voivodina, Serbia

Suntem 1000 de români, aproximativ, la Novi Sad. Printre altele, se spune despre oraş, chiar şi prin documente, că a fost fondat şi de unul Ion sau Iovan Valahul – deci Ion Vlahul. Mulţi români de aici au ajuns să fie doctori în ştiinţe, la tot felul de instituţii. Cum se raportează sârbii la noi? Dacă lucrezi bine şi mult, te recunosc sârbii.”

“Voi păstraţi mai bine tradiţiile şi obiceiurile decât românii din Ţară!”

Românul din Novi Sad a explicat, pentru Matricea Românească, situaţia privilegiată a românilor din Voivodina, comparativ cu cea a românilor din Timoc: “Ne simţim nu doar liberi, ne simţim ai locului. Românii au un statut special aici încă din perioada monarhiei austro-ungare, drepturile lor istorice au fost păstrate şi respectate, pe cât s-a putut. Noi aici organizăm, la Casa Românească, unde este sediul Consiliului Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Republica Serbia, diferite reuniuni (prezentări de carte, lecturi de poezie, obiceiuri de iarnă). Este o viaţă culturală înfloritoare. Se întâmplă deseori să vină din România prieteni, colegi, oaspeţi care, nu doar din curtoazie, zic că «Voi păstraţi mai bine şi mai mult tradiţiile şi obiceiurile, decât la noi în ţară!»

Matricea Românească în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina publicaţii româneşti

Publicaţii româneşti din Serbia, editate de Societatea de Limba Română din Voivodina

Pentru Lucian Marina, nu există dubiu asupra poetului naţional (“Eminescu este cel mai mare!”), chiar dacă adesea a fost confundat, din cauza asemănării fizice izbitoare, cu Adrian Păunescu, cel cu care a fost “frate de cruce”, la fel cum a fost şi cu regretatul Grigore Vieru.

România nu se termină la graniţe

Acest “Adrian Păunescu” de Voivodina l-a evocat pe Nicolae Iorga, în finalul discuţiei noastre, exprimându-şi optimismul asupra perpetuităţii românilor nu doar în România, ci oriunde se va împrăştia (şi reuni) matricea românească.

Matricea Romaneasca în dialog cu românii din Serbia Lucian Marina Novi Sad Voivodina Dacia greyscale

Prezenţe româneşti în Serbia: Dacia, eterna constantă…

“Este cunoscută, deja poate epuizată, ideea lui Nicolae Iorga, că «România are 2 prieteni: Marea Neagră şi Serbia». Or, România are mai mulţi prieteni, fiindcă este înconjurată de români. În toate ţările din jurul României, pe teritoriul fostei Românii Mari, sau pe alte teritorii mai îndepărtate, care nu i-au aparţinut nicicând României – poate de pe vremea lui Burebista, când teritoriul era mult mai mare – sunt români în jurul României, uneori şi uitaţi de Ţara-Mamă, sau nu prea bine văzuţi, sau insuficient ajutaţi în eforturile lor de a-şi păstra conştiinţa naţională, identitatea naţională – înainte de toate, cultura, tradiţiile. Aceşti români îşi păstrează identitatea, vorbesc şi vieţuiesc româneşte. România nu se termină la graniţe.”

 

Cu mulţumiri deosebite pentru sprijinul acordat în realizarea materialului domnului Alin Ciocănea (Ambasada României de la Belgrad).

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache
Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    “El (Allah) a zis: «O, Iisus (Isa)! Eu te voi lăsa să mori şi te voi înălţa şi te voi purifica (mântui) de necredincioşi, iar pe cei care cred în tine îi voi aşeza deasupra necredincioşilor până în Ziua învierii. Apoi, întoarcerea voastră va fi la Mine şi Eu voi judeca cele pentru care vă certaţi între voi”, se poate citi în Coran, Sura 3:55. Lucrul nu surprinde: Iisus este cea mai menţionată figură din Coran. Prezentă la a doua cea mai veche moschee din România, Geamia “Gazi Ali Paşa” din Babadag (ridicată la 1610), Matricea Românească a stat de vorbă cu imamii instituţiei despre cultura musulmană, prejudecăţile despre Islam, relaţia cu creştinii din Dobrogea şi felul în care datoria faţă de Dumnezeu este înţeleasă într-una dintre marile religii ale lumii.

    Matricea Românească: Vă rog să vă prezentaţi pentru cititorii noştri.

    Usein Evren: Mă numesc Usein Evren şi sunt imamul acestei geamii încă din 2001. Din acel an, păstorim această funcție în orașul Babadag. Dânsul este Şahin Kaya, din partea Turciei, trimis în România pentru a sluji aici funcția de imam, de hogea.

    Matricea Românească:  Spuneți-ne vă rog, în câteva cuvinte, povestea acestui loc care, dincolo de faptul că este superb arhitectural, sunt convins că este plin de însemnătate culturală și spirituală.

    Usein Evren: Teritoriul Dobrogei a fost ocupat, cu sute de ani în urmă, de către Imperiul Otoman. Religia musulmană a fost adusă în Dobrogea în anul 1260 de către Sarı Saltuk Dede, trimis aici de către un mare paşă al vremii, Haji Bektaş Veli. Turcii aveau, pe atunci, foarte mulți misionari, pe care îi trimiteau în diverse părți. Sarı Saltuk Dede a fost primul care a transmis Islamul în Dobrogea. Numai în Babadag, pe timpul acela, după 1260, locuiau în jur de 100.000 de musulmani, ceea ce îl făcea capitala Dobrogei. Deci Babadagul era principalul centru de desfacere pentru împrejurimi. Era legătura dintre Dunăre și Mare, și aici era pașalâcul, «miezul» Imperiului Otoman pe timpul acela. De aici se domina tot.

    Este o moştenire resimţită până azi. În mare parte a județului Tulcea, ca şi în toată Dobrogea, încă se poartă numele de orașe și de sate de pe timpul acela, nume turcești – precum Sarichioi, Bașpunar, Babadag.

    Usein Evren este imam al Geamiei din Babadag, Dobrogea, a doua cea mai veche moschee din România, din 2001

    Usein Evren este imam al Geamiei din Babadag, Dobrogea, a doua cea mai veche moschee din România, din 2001

    Matricea Românească: Dobrogea este un exemplu de interculturalitate, de conviețuire a multor etnii.

    Usein Evren: Aşa este. În Babadag, de ani de zile, de când conviețuim noi, musulmanii, din moși-strămoși, din bunici, niciodată nu am avut probleme. Tot timpul ne-am înțeles foarte bine aici şi cu românii, şi cu machidonii… Cu absolut orice comunitate ne-am înțeles foarte bine, am fost ca frații.

    Matricea Românească: Cum ați reușit?

    Usein Evren: Vă pot spune ce ştiu de la bunici, fiindcă noi eram mici. Erau fabrici pe atunci, oamenii mergeau la muncă împreună, tot timpul îl petreceau – practic – împreună. Am conviețuit foarte bine până în momentul de față.

    Fiecare – catolicii, ortodocșii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu

    Matricea Românească: Pentru că sunteți amândoi imami, prin ce se caracterizează viața spirituală a credinciosului musulman? Care sunt valorile fundamentale pentru Dvs.?

    Usein Evren: Despre religia noastră, după cum ați văzut în diferite surse mass media şi internet, se vorbește… nu neapărat urât, dar unii vor să creeze Islamului o imagine negativă. Din contră, pentru noi, Islamul înseamnă pace, purificare, înțelegere. Toți oamenii trebuie să se înțeleagă, pentru că toți suntem lăsați de Dumnezeu pe acest pământ. Noi trebuie să fim aici uniți ca frații. Este păcat că, din cauza unora, există preconcepţii. În România, în Dobrogea cel puţin, ne înțelegem foarte bine cu orice etnie – de-a lungul anilor și până în ziua de azi, suntem foarte bine.

    Matricea Românească: V-am găsit într-o perioadă sfântă pentru Dvs. (n.r. în timpul Ramadanului, pe finalul lunii iunie).

    Usein Evren: Într-adevăr, luna lui Ramadan. Duminică avem bayram-ul, ziua cea mare după o lună de purificare, de ramazan. Poate știți că, la noi, timp de o lună de zile, se ține post – nu mâncăm nimic, de dimineața până seara. Ne rugăm, venim seara la geamie. Colegul imam, în fiecare zi, timp de o lună de zile, a citit Coranul musulmanilor care au venit aici. Se recită în fiecare zi câte un belöm, adică o parte din Coran, pe toată durata Ramadanului, până este citit tot.

    Interiorul Geamiei din Babadag, Dobrogea, România. Geamia este o casă de rugăciune a musulmanilor, de obicei mai mare decât moscheea

    Matricea Românească: În Coran, se spune, la un moment dat, că dacă salvezi un om, ai salvat întreaga lume.

    Usein Evren: Întreaga omenire, exact. Noi, musulmanii, dacă vedem pe cineva – de orice religie – la nevoie, trebuie să-l ajutăm. De aceea spunem că religia musulmană este un exemplu. Asta este pentru noi. Noi – fie că suntem imam sau om de rând – trebuie să fim un exemplu pentru toate celelalte religii. Fiecare – catolicii, ortodocşii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu. De aceea spun că religia musulmană este o învățătură. De aceea primul cuvânt scris în Coran a fost Iqra, care înseamnă „citește, învață”.

    Matricea Românească: Cum vă mențineți comunitatea strâns unită?

    Usein Evren: La geamie avem, printre altele, câteva tradiții lăsate de la foștii imami. Predăm și elevilor, copiilor musulmani care vin la geamie. Amândoi ne ocupăm de această comunitate foarte mult, pentru a-i învăța de mici ce înseamnă Islamul. Vin, citesc, îi învățăm curățenia. Aici se învață ce înseamnă Islamul. Să nu se creadă că se vine la geamie să se învețe altceva! Nu. La noi este cu totul altceva. La noi este Islamul curat.

    Matricea Românească: Noi, creştinii, avem Decalogul. În Islam, care ar fi cele mai importante precepte?

    Usein Evren: Sunt 11 porunci: İmanın şartları şi İslamın Şartları. De exemplu, İmanın şartları cuprinde șase porunci: să credem în Allah, în îngeri, în Coran, să mergem o singură dată în viață – pentru cei care au posibilitatea – la Mecca, să învățăm… Sunt multe. Și mai sunt cinci în İslamın Şartları. De exemplu, orice musulman, înainte de a-și da sufletul, ar trebui să știe un verset. Acel verset trebuie să-l știm, să facem rugăciune, să ținem post. Orice musulman ar trebui să meargă pe urmele acelor porunci.

    Matricea Românească: Ne povesteaţi că dumnealui este trimis din partea Statului turc, ceea ce naşte întrebarea cum păstraţi legăturile culturale cu Turcia?

    Usein Evren: Dacă ne referim la Sarı Saltuk Dede, avem un mausoleu aici, în Babadag. În fiecare an, cu sprijinul Statului turc, se oficiază un eveniment. Anul acesta va fi a V-a ediție, la care vin reprezentanți ai Turciei la nivel foarte înalt, oameni de afaceri turci din România, enoriași din mai multe orașe şi comunități, alături de care sărbătorim aici, în Babadag, ziua lui Sarı Saltuk Dede.

    Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de peste 750 de ani. Stâlpul credinţei este învăţătura din Coran

    Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de peste 750 de ani

    Matricea Românească: Mărturiseaţi că Dumnezeu este unul pentru toți, și că vă ajutați indiferent de religia în care sunteţi fiecare dintre Dvs. . Cu creștinii, cum decurge relația?

    Usein Evren: Este una foarte bună. Avem o strânsă prietenie și cu preotul de aici din localitate, suntem foarte OK, ne înțelegem. Nu ne ocolim în zilele noastre mari de sărbători, cum sunt Ramazan Bayram, Kurban Bayram, de Paște și de Crăciun. Acum, fiind Paștele la noi, se oferă ajutoare celor nevoiași. Deci, noi nu facem separatism între cei care vin. Cunoaștem familii care au într-adevăr nevoie de acele pachete, nu contează religia sau etnia. Am ajutat foarte mulți creștini. La fel, și de Crăciun. Atunci se sacrifică animalele la noi – berbec, oaie – se fac pachete și se împart musulmanilor nevoiași, dar și creștinilor.

    La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de contracte, pentru că că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah

    Matricea Românească: Când s-a pus problema de a se ridica o moschee la București, aşa cum este şi la Constanţa (n.r., ctitorită de către regele Carol I în 1910), au fost controverse privind inițiativa. V-au deranjat?

    Usein Evren: Pe mine chiar m-a deranjat, pentru că şi cei care au fost vocali în mass media, presupun că la rândul lor au mulți prieteni turci în România, persoane cu care au copilărit, sau cu care au devenit prieteni între timp. Eu nu cred că ar fi fost ceva care să pericliteze sau să afecteze Statul român, ba din contră. Mai ales la ora actuală, când România este foarte bine păzită din punct de vedere strategic.

    Noi suntem prea mici să putem discuta, dar chiar îmi pare rău, și îmi pare rău și pentru  persoanele care au putut sacrifica acele animale pe terenul de acolo. Ne pare foarte rău pentru gestul  pe care l-au cugetat, pentru că se putea întâmpla același lucru și bisericilor din Istanbul. Putea fi mai rău. Pentru noi, a fost foarte jenant. Bineînțeles, în spatele acestor lucruri sunt alții, și pe noi ne depășește subiectul.

    Matricea Românească: Din câte știm, religia Dvs. și cultura musulmană se bazează foarte mult pe puterea Cuvântului, mai mult decât pe cea a imaginii. Ne puteţi explica de ce?

    Usein Evren: Știți că este o vorbă din bătrâni – „Promisiunea este mai mare decât datoria”. La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de altceva. Odată ce ți-ai dat cuvântul, înseamnă că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah. Nu mai este nevoie de contracte.

     

    Musulmanii în România. Scurt istoric

    Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de aproximativ 800 de ani, aceasta fiind astăzi prezentă la noi în țară într-un număr redus. Printre cele mai importante centre ale comunităţii musulmane locale se numără Constanța, Tulcea, București, Brăila, Călărași, Galați, Giurgiu, Drobeta-Turnu Severin. În total, aproape 0,3% din populația țării (64.337 persoane) se declară musulmană, conform recensământului din 2011. Majoritatea musulmanilor din România sunt tătari și turci și sunt membrii cultului sunnit. În România, slujbele sunt oficiate în 80 de moschei.

    Clădirile cele mai reprezentative pentru cultul musulman de la noi din țară se întâlnesc în Dobrogea. Cel mai vechi locaș musulman, Esmahan Sultan, rămas și astăzi în picioare, se găsește în Mangalia și a luat naștere în anul 1575. Cel de al doilea cel mai vechi şi reprezentativ locaș îl întâlnim în centrul orașului Babadag, unde a fost ridicat în anul 1610 la ordinul conducătorului Gazi Ali Pașa, cel care dă și numele geamiei locale.

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:


    Bam, bam, bam! Bam, bam, bam! Grijile despre cum va decurge interviul, despre frigul înțepător de afară sau chiar despre ce o să gătesc atunci când voi ajunge acasă au dispărut instantaneu, imediat ce am început să lovesc toba mică din piele – cunoscută drept djembe -, conform instrucțiunilor lui Mark, unul dintre maeștrii africani ai acestui instrument. Am fost atentă la ritm și la mișcările mâinilor, am uitat de problemele cotidiene și m-am înveselit odată cu ceilalți cursanți îndrăgostiți de cultura africană, cu care păstram cadența.

    Într-o răcoroasă seară de miercuri am trăit, pentru câteva ore, o experiență unică ce m-a propulsat, ritm după ritm, în universul efervescent al toridei Africi. Ceea ce se credea a fi un interviu în jurul unei mese pe care să „troneze” reportofonul, s-a transformat într-o seară deloc obișnuită, încărcată cu bună dispoziție.

    Matricea Românească a luat parte la cursul celor de la Ikhaya Drum, un grup de trei africani care le dezvăluie românilor – și nu numai – „triluri” din cultura lor, prin intermediul tobelor tradiționale, djembe. O căutare simplă, pentru a traduce denumirea instrumentului, mi-a arătat că etimologia cuvântului djembe trimite la unirea oamenilor, într-o permanentă pace („dje” înseamnă „adunare” și „be” înseamnă „pace”). Explicație plină de sens, dacă ne gândim că voioșia și gândurile pozitive sunt inevitabile atunci când se cântă la aceste tobe. De fapt, simpla lor prezență în cameră conferă mediului o notă exotică.

    Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici

    Vincent Calissa, Lolo Noukpetor și Mark Oostendorp, muzicieni originari din Africa, sunt maeștri percuționiști, ale căror mâini spun povești la fiecare bătaie de djembe. Aceasta este o tobă în formă de pocal, acoperită cu piele de animal – de capră, de cele mai multe ori – și la care se cântă cu „mâinile goale”.

    Frumusețea instrumentului djembe este aceea că se folosesc mâinile goale, pentru o experiență inedită

    Frumusețea instrumentului „djembe” este aceea că se folosesc mâinile goale, pentru o experiență inedită

    „Nu ne lăsăm oamenii în urmă, ci ne oprim, pentru a porni din nou, împreună”, a spus Mark, oprind grupul, după ce a observat cu coada ochiului că am încurcat mișcările mâinilor și că eram dezorientată.

    Cei prieteni trei le oferă, din 2009, cursanților o oază de relaxare, pentru că muzica tobelor africane este mai eficientă decât orice terapie. Pe lângă aceasta, ei explică, la fiecare pauză dintre exerciții, ce exprimă fiecare ritm în parte, când și de ce îl redau, dar și popularizează elemente ale culturii țărilor natale.

    Cultura africană, cunoscută prin ritmuri de tobe

    „Mai mult decât atât, prezența noastră spune totul. Noi suntem diferiți, suntem africani și ne comportăm diferit, iar felul cum arătăm este deja un adaos în peisajul românesc – aducem cultura noastră aici. Fiecare țară are o cultură diferită, dar se aseamănă, pe undeva. De exemplu, dacă unul dintre cei doi începe să cânte ceva, eu imediat înțeleg ce vrea să cânte și «intru» în ritm. Deci nu trebuie să îmi spună: «Faci așa sau faci așa!».

    Și, în afară de asta, cu prietenii români, felul în care noi vorbim româna e o chestiune diferită pe care o aducem, în afară de muzica noastră, de cursul pe care îl facem. De aceea, la fiecare ritm pe care îl redăm, încercăm să explicăm, să spunem de ce cântăm asta, ce înseamnă la noi, de unde vine, pentru ce cântăm? Asta înseamnă să aducem un plus pentru oamenii care nu au auzit de Africa sau de cultura africană. E ceva foarte interesant”, ne-a explicat Vincent Calissa, din Rwanda.

    Elevii cursului de muzică africană sunt așezați în cerc, pentru o comunicare cât mai bună

    Cursanții sunt așezați în cerc, pentru o comunicare cât mai bună

    El a insistat să discute cu noi în limba română, pentru că îi place, dar și pentru că a reușit să o învețe în cei peste 15 ani de când se află la noi în țară. A venit – la fel ca mulți alți străini – pentru a studia Politehnica, iar după absolvire a lucrat în domeniul informaticii. Ulterior, Vincent a renunțat la această slujbă pe care o considera seacă, pentru că „mi-au plăcut mai mult cultura, muzica, arta. M-am întâlnit din întâmplare cu Mark la un concert. Eu aveam o trupă atunci, cântam muzică africană. El se gândea la ce mă gândeam și eu, adică să avem o școală unde să învățăm oamenii să cânte după tehnica africană, la djembe. Am vrut să povestim despre Africa, despre cultura africană prin ceea ce facem noi, adică prin cursuri”.

    Vincent Calissa este un bun vorbitor de limba română

    Vincent Calissa este un bun vorbitor de limba română

    Mark, originar din Africa de Sud, a subliniat, drept continuare la spusele colegului său, că mulți oameni asociază – pe bună dreptate – tobele cu Africa.

    Culturile noastre se întrepătrund, în acest fel. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii. În afara faptului că îi învățăm pe oameni să cânte la tobe, îi ajutăm să înțeleagă poveștile care se învârt în acest gen de muzică, dar și de ce există această muzică. Iar noi trei știm să folosim mult mai multe instrumente – djembe, clopoței tradiționali, dudumba (alt model de tobă tradițională).”

    Culturile noastre se întrepătrund. Tot ceea ce vreau este ca oamenii care vin aici să simtă lirismul Africii

    La rândul său, Lolo, din Togo, este cel mai tânăr din grupul maeștrilor, dar și „cel mai bătrân dintre noi, în ceea ce privește vechimea în muzică. El a studiat muzica timp de 25 de ani și nu are decât 27”, s-a amuzat Mark.

    Lolo ne-a povestit, cu timiditate, că a învățat să cânte alături de fratele său, acasă. El se află de aproape trei ani în România.

    Africa se dezvăluie prin muzică

    Muzica este parte esențială din universul Africii, are o veche istorie în spate și reprezintă limbajul perfect de a exprima cultura acestui fermecător continent. Dar, pentru a ne întări convingerile, Vincent a ținut să sublinieze că „muzica înseamnă, pentru mine, tot”.

    „Am lucrat în IT, dar am lăsat tot ca să fac muzică. Pot să spun că, prin muzică, eu respir. Când cânt, am impresia… Unii o să spună că e un job. Pentru mine nu e un job, e distracție, în același timp. Am familie aici, dar am făcut un sacrificiu, în sensul că a trebuit să las ceea ce făceam eu, ceea ce aducea mai mulți bani în casă, pentru a arăta cultura africană prin muzică.”

    România este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă

    Dar cum i-au primit românii pe cei trei africani ce doreau să le aducă, în țară și în suflet, o cultură străină lor? Vincent a explicat că „la început, era foarte greu să fim acceptați. Oamenii erau foarte reticenți, dar acum au început să se deschidă și să accepte alte culturi. Ați văzut că majoritatea celor care vin la cursuri sunt români, deci înseamnă că oamenii au început să înțeleagă că e bine să învețe de la ceilalți. Inițial, ei se întreabă: «Oare o să reușesc să cânt?». Dar îi ajută faptul că fac parte dintr-un grup, și le este mult mai ușor să se integreze, pentru că se uită unul la celălalt, văd cum cântă. În acest fel este mult mai ușor să te eliberezi și să treci de poziția asta, de reținere. Oamenilor le place”.

    Însă cei de la Ikhaya Drum nu dezvăluie frumusețile Africii doar într-o cameră ticsită de tobe dispuse în cerc, ci ies în aer liber, pentru a le arăta românilor valorile și muzica țărilor din care provin.

    Mark Oostendorp, liderul celor trei africani, ne-a demonstrat că veselia este o stare de spirit permanentă în grupul celor de la Ikhaya Drum

    Mark Oostendorp ne-a demonstrat că veselia este o stare de spirit permanentă în grupul celor de la Ikhaya Drum

    „Am avut, din 2009 și până în prezent, mii de cursanți. Participăm și la festivaluri, am fost și prin parcuri la diferite evenimente. De exemplu, în Parcul Herăstrău am cântat la tobe în fiecare săptămână. Oamenii care ne vedeau ne zâmbeau și erau fericiți, pentru că este o experiență inedită pentru ei să vadă așa ceva”, ne-a explicat Mark. Un eveniment pentru care băieții s-au pregătit din plin și la care îi așteaptă pe toți cei interesați este Festivalul Zilele Africii, care se va desfășura în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București. Matricea Românească este partener al evenimentului.

    Trei africani care au făcut, din România, acasă

    Într-o vreme în care țara noastră se confruntă cu un exod masiv, în special al „creierelor”, când mulți condamnă modul în care diverse sisteme își desfășoară activitatea, străinii par să nu le înțeleagă motivele celor care părăsesc România. Cei trei au decis să se stabilească în țara noastră și să își întemeieze familii aici pentru că „iubim România”.

    Mark Oostendorp spune despre țara adoptivă că „este pașnică, este sigură. Oricine poate să se plimbe oriunde și la orice oră din zi sau din noapte. De asemenea, este plină de resurse și de apă”.

    La rândul său, mezinul grupului, Lolo, spune că România este căminul său acum: „Aici mă simt ca acasă. Este o țară care are potențial”.

    Lolo Noukpetor este cel mai tânăr dintre cei trei muzicieni care promovează cultura africană pe meleagurile noastre

    Lolo Noukpetor este cel mai tânăr dintre cei trei muzicieni

    Vincent, cel care este cel mai vechi dintre cei trei «expați» africani, a spus că primii ani petrecuți pe pământul românesc nu au fost deloc ușori.

    „Românii sunt primitori, dar când am venit nu au fost așa. Acum, lucrurile sunt mai bune, din punctul meu de vedere. La început, oamenii spuneau: «Uite un negru!». Dar odată cu schimbările, cu faptul că se poate călători în Uniunea Europeană foarte ușor, mulți oameni au putut să meargă în Vest. Africani sunt peste tot. Dacă mergi în Franța, îi vezi peste tot. Acum 15 ani era ceva uimitor: «O, uite!». Acum lucrurile sunt foarte OK. Era o curiozitate. Și în Africa există o curiozitate, în funcție de țară, pentru albi. Eu am înțeles asta, deci este același lucru. Dacă te duci în Africa, oamenii din anumite țări o să se uite la tine cu uimire, pentru că ești alb”, a mărturisit Vincent.

    Muzicienilor le place România, dar menționarea unui singur cuvânt i-a făcut pe cei trei să se crispeze simultan și să își strângă mâinile pe lângă corp: frigul.

    „Noi nu avem iarnă deloc. Iarna e frumoasă, dar din casă. Când ieși afară, nu mai este. Nu mi-a venit să cred cât poate fi de frig”, a mai spus Vincent. Pe lângă asta, Mark a adăugat că mâncarea românească i se pare seacă, fără gust, pentru că noi nu adăugăm multe condimente.

    Vincent Calissa, Lolo Noukpetor și Mark Oostendorp

    Dacă vorbim despre similitudinile dintre cele două culturi, cea românească și cea africană, interlocutorii noștri cred că există ritmuri muzicale care seamănă foarte mult. Dar ei au observat și asemănări în ceea ce privește modul de organizare a familiei.

    „La noi, tații sunt la fel ca aici. Dar și femeia în casă e la fel: ea se ocupă de copii, de gospodărie. Poate noua generație o să se schimbe, dar așa am văzut eu. Mama le face pe toate. Însă există și diferențe. De exemplu, dacă eu ies cu o fată aici în oraș, fiecare plătește. În Africa, dacă tu inviți o fată în oraș, tu plătești. La noi, fata nu scoate banii. Aici e foarte bine. Câteodată, vrea în parc”, a glumit Vincent, în încheiere.

    Festivalul Zilele Africii se desfășoară în perioada 25-28 mai, la Clubul Kran din București (bulevardul Ion C. Brătianu, numărul 29-33, etaj 5).

    A spune că străinii consideră că românii sunt prietenoși și foarte competenți nu mai este demult o noutate. Însă, atunci când remarca vine din partea unui profesor universitar dintr-una dintre cele mai dezvoltate țări ale Europei, ea capătă un cu totul alt contur și devine una demnă de luat în seamă. Cel mai nou muzeu al României, Museikon din Alba Iulia, dedicat icoanei și cărții bisericești, a fost înființat cu sprijin european, iar Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), s-a implicat activ în concretizarea proiectului.

    Prezentă la Alba Iulia, la inaugurarea Museikon, Matricea Românească a discutat cu Henrik von Achen, care și-a exprimat părerea sinceră despre poporul român, formată după ce ne-a cunoscut la noi acasă.

    Matricea Românească: Ce v-a făcut să credeți, încă de la început, în proiectul Museikon?

    Henrik von Achen: Am vizitat oamenii din Alba Iulia și am știut, după ce i-am cunoscut, după ce am vorbit cu ei și am discutat proiectul, că au competența și dorința necesare, dar și știu ceea ce fac. Pentru că, fiind în Norvegia și dorind să derulezi un parteneriat, trebuie să cunoști oamenii cu care lucrezi. Îți pui, firesc, întrebarea: „Este posibil, este o idee bună?” Așa că am văzut clădirea, am văzut icoanele, l-am cunoscut pe arhiepiscop, pe președinte, pe dr. Dumitran. Combinându-le pe toate acestea, am spus: „Da, acest lucru poate fi făcut”. Ceea ce este important este și faptul că s-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită.

    De aceea, pentru mulți, mai ales pentru tânăra generație, trebuie să creăm un muzeu. Și aceasta este contribuția noastră: un muzeu care nu doar prezintă icoane pe un perete. Un muzeu modern trebuie să creeze o relație și trebuie să combine cunoașterea cu experiența. Dacă vrei să te asiguri că noua generație din România, dar și cele care vor veni, au acces la propria istorie a culturii și la propria moștenire culturală, atunci trebuie să o faci acum, pentru că, altminteri, va fi uitată și se va spune: „Icoana este ceva pentru bunici, nu este ceva pentru mine”.

    S-au întâmplat foarte multe în România după 1989. Este o lume cu totul diferită

    Matricea Românească: Ce vă place la poporul român?

    Henrik von Achen: Am văzut că sunt foarte prietenoși. În Scandinavia, sunt mulți români, dar de cele mai multe ori, ei cerșesc pe străzi. De aceea, a fost foarte frumos pentru noi să venim în România și să cunoaștem românii la ei în țară. Oamenii au fost foarte prietenoși, dar și foarte competenți. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am crezut în acest proiect, pentru că știam că există competență. Altminteri, nu poți rămâne în Bergen și dirija, de departe, ceva. Am văzut că românii sunt drăguți, prietenoși, dar și competenți.

    Matricea Românească: Ce părere aveți despre cultura românească? Găsiți similitudini între culturile celor două țări, România și Norvegia?

    Henrik von Achen: Viața țăranului este la fel peste tot. La țară, ești dependent de forțe peste puterile tale, cum ar fi ploaia sau soarele. De aceea, când vine primăvara, este primăvară pentru toată lumea. Deci sunt similitudini. Când ești conștient că depinzi de forțe pe care nu le poți controla, vine momentul când te gândești că Dumnezeu te-ar putea ajuta. Acest lucru este important, deoarece, ca fermier, nu poți spune: „Vreau ploaie!”, dar te poți ruga pentru ploaie. Dar sunt și diferențe, de asemenea.

    Matricea Românească: Care este cea mai evidentă?

    Henrik von Achen: Cred că cea mai evidentă diferență, în ziua de astăzi, pentru că vorbim despre anul 2017, lăsând la o parte economia, este modul în care în România, religia este prezentă în viața cotidiană. Încă este un punct focal, încă mai influențează oamenii. Acesta este un lucru care a dispărut în țările scandinave încă din momentul secularizării lor. Eu sunt catolic, deci înțeleg sensul icoanei.

    Noi mai înțelegem ceva – este o tradiție catolică și ortodoxă – credința necesită practică. Trebuie să îți structurezi și să îți articulezi viața de zi cu zi cu acest ingredient. Iar acest lucru este posibil nu prin ideile abstracte, ci atunci când în cotidian, religia are un loc aparte, concretizat în practică. Aceasta este o diferență majoră între țările noastre, lăsând la o parte bunăstarea economică, ce este evidentă.

    Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».

    Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?

    Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.

    Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.

    Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.

    Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?

    Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.

    Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?

    Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.

    E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut

    Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.

    Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.

    Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.

    Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau”

    Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

    E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.

    Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.

    Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.

    Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?

    Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.

    Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

    Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

    Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?

    Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.

    Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.

    Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale

    Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.

    Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?

    Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.

    În spectacolul „Șofer, pictor”

    În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

    Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?

    Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!

    Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?

    Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.

    Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități

    La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!

    Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?

    Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.

    Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?

    Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.

    La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română

    Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?

    Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.

    Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.

    Una dintre cele mai flamboaiante instituţii ale culturii româneşti se află pe strada Iuliu Barasch din Capitala ţării, şi e aproape un păcat de moarte acela că spectacolele sale se ţin, aşa cum mi-a fost dat să văd într-o recentă seară de joi, în faţa unei săli pe jumătate goale.

    Teatrul Evreiesc, căci despre el este vorba, are, după cum se-nţelege, un public mai puţin numeros decât cel al altor teatre prezente pe scena noastră artistică, dar un public inimos, sensibil la axioma că minorităţile unei naţiuni sunt pietre kilometrice ale devenirii unei culturi în istorie.

    “Stele rătăcitoare” (regia Andrei Munteanu; după Șalom Alehem) are de-acum cinci ani de la data premierei sale, iar longevitatea-i vine să ateste nu doar o afinitate a audienţei, ci şi izbânda artistică a realizatorilor şi protagoniştilor. Confirmând că “ars longa vita brevis” (căci, aviz amatorilor, piesa are peste două ore, fără pauză), punerea în scenă urmăreşte destinul unui cuplu de îndrăgostiţi (făr’ de noroc), tânăra Reizl şi tânărul Leibl, dintr-un colţ rural de Basarabie, în paralel cu soarta unei trupe ambulante de teatru (caravană de “căruţe cu paiaţe”), mediul unde visul lor se clădeşte dar se şi frânge.

    Stelele nu cad, stelele rătăcesc – şi se întâlnesc. Fiecare stea e un suflet de om

    “Stele rătăcitoare” e deci piesa unei metamorfoze, în care unii pribegesc după sufletul pereche, iar alţii, mai practici, în căutarea Pâmântului (Financiar al) Făgăduinţei. Identităţile mişcătoare sunt adevărata temă a piesei lui Alehem. Ea tratează condiţia tragică a evreului rătăcitor, obligat să-şi schimbe perpetuu numele (Reizl devine Rozalia Spivak, Leibl îşi românizează numele şi devine “Leo Rafalesco, primul actor evreo-românesc”, pentru a atinge succesul; eminenţa lui cenuşie, Hoţmach, se converteşte în… Holtzman) şi locul, supus concomitent vitregiilor istorice şi derâderii publice.

    Marele Rafalesco... "primul actor evreo-românesc"

    Marele Rafalesco… „primul actor evreo-românesc” Foto: Oana Monica Nae / Teatrul Evreiesc

    Teatrul, despre care Rafalesco e atenţionat că “e o boală ca oricare alta. Te va nenoroci!”, e unul dintre cele mai salutare instrumente pentru cunoaşterea unei culturi, iar “Stele rătăcitoare” nu face excepţie. Este o experienţă unică să vezi cum, pentru evrei, Bucureştiul secolului trecut era “marele oraş”, să trăieşti împreună cu actorii de-altădat’ viaţa plină de instabilitate – dar şi de veselia clipei efemere – a trupei itinerante, precum cea cu care va fi colindat ţara Eminescu.

    La “Stele rătăcitoare” m-am desfătat cu unele dintre cele mai animate şi mai originale cuplete interpretate, azi, pe scenele româneşti, a căror inimă a fost, în seara reprezentaţiei, remarcabila Ecaterina Ţugulea, o actriţă polivalentă, de o energie nestăvilită.

    Şi, chiar dacă stelele rătăcesc, iar iubirile uneori nu se împlinesc, sentimentul cu care veţi părăsi Teatrul va fi unul de încântare faţă de bogăţiile culturii evreieşti, printre puţinele capabile să producă un umor precum “Să ai o moarte dulce. Să-ţi pice în cap un sac cu zahăr!”, ori “Să-i intre sufletul într-un corp de pisică, şi să îl muşte mereu un câine!”.

    “- Suntem faliţi. Acum ce facem?” „- Mergem unde sunt evrei.” „- Evrei sunt peste tot.”

    Speranţa şi neatârnarea sunt lecţiile, aici. “Cât timp va mai exista un singur evreu care vorbeşte idiş în Argentina, şi unul la Bucureşti, vom fi şi noi”, spune Rafalesco în finalul piesei. Ceea ce nu poate fi decât o bucurie, inclusiv pentru publicul nostru iubitor de teatru de calitate.

    Unde: Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti

    Durata: 1h 25min

    De: Șalom Alehem

    Regia: Andrei Munteanu

    Distribuţia: Rudi Rosenfeld, Luana Stoica, Alexandra Fasolă / Anka Levana, Cornel Ciupercescu, Veaceslav Grosu, Nicolae Călugărița, Viorel Manole, Marius Călugăriţa, Geni Brenda, Darius Daradici, Arabela Neazi, Cristina Cîrcei, Mirela Nicolau, Viorica Bantaş, Ecaterina Ţugulea / Anca Sigartău, Mihai Prejban, Iolanda Covaci / Raluca Aprodu, Richard Bovnoczki / Valentin Roșca, Maia Morgenstern / Anka Levana, Mircea Dragoman, Natalie Ester, Nicolae Botezatu

    Nota Matricea Românească: [usr 4]

    Prezentă la Chişinău, Matricea Românească a stat de vorbă cu directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, despre activitatea reputatei instituţii de cultură de peste Prut, dar şi despre legăturile dintre radioul din ţară şi cel din Basarabia. „Ne inspiră ceea ce faceţi. Este important să ne cunoaştem pentru că, din valori comune, facem o valoare şi mai mare”, spune Gheorghişenco. Ulterior interviului, Matricea Românească a fost invitată în studiourile Radio Moldova, la emisiunea „Casa Radio”.

    Matricea Românească: Domnule director, suntem onoraţi să fim oaspeţii unei veritabile instituţii de cultură, cum este Radio Moldova. Ce înseamnă radioul pentru moldoveni?

    Veaceslav Gheorghișenco: Radioul înseamnă, pentru moldoveni, ceea ce înseamnă pentru toată lumea. Poate că avem și noi un specific. Spre deosebire de România, unde la postul public sunt mai multe canale, noi avem un singur canal generalist, Radio Moldova zis şi Actualități, unde sunt prezente, în primul rând, știri, muzică, dar și cultură. Mai avem două canale, dintre care unul este doar pe internet, Radio Moldova Muzical – unde transmitem 90% dintre concertele care au loc la Chișinău, pe care le înregistrăm iar apoi le păstrăm în arhiva radio – şi mai avem Radio Moldova Tineret, care are acest specific, de a se adresa noii generații.

    Dacă mă refer la postul principal, suntem foarte atenți în primul rând la informațiile pe care le prezentăm, ca să fim echidistanți, pentru că suntem priviți din toate părțile, apreciați sau criticați. Nu uităm, însă, și de misiunea de a promova cultura, întrucât această instituție este una publică. Avem emisiuni de literatură, de muzică, subiecte de artă plastică, de teatru. Teatrul chiar este foarte prezent în emisiunile noastre. Avem săptămânal spectacole puse pe post, dar avem și emisiuni consacrate teatrului. Luăm un spectacol-premieră sau unul din arhivă, îl punem pe post și după aceasta discutăm cu cei care au jucat, cu cei care ne ascultă. Vrem să avem diferite viziuni. Colaborăm frumos cu Teatrul Național „Mihai Eminescu”, suntem parteneri la realizarea deja tradiționalei reuniuni a teatrelor naționale. În fiecare zi facem emisiuni de dezbateri despre acest eveniment cultural foarte important.

    Matricea Românească: Pentru Dvs., personal, ce reprezintă cultura?

    Veaceslav Gheorghișenco: Cultura este un mod de a te exprima și de a arăta cine ești tu. Pentru că, fiziologic, ne asemănăm foarte mult – cu toate diferențele, deşi trăim în orașe diferite, în medii diferite, dar și în aceeași localitate. Prin cultură, arăți că ești tu, că ai o viziune și că încerci să înțelegi lumea și altfel decât prin cotidian.

    Directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, în discuţie cu Teodor Burnar, coordonatorul Matricea Românească, dreapta, şi realizatoarea emisiunii culturale E-LIT.E, Nina Parfentie

    Directorul Radio Moldova, Veaceslav Gheorghişenco, în discuţie cu Teodor Burnar, coordonatorul Matricea Românească, dreapta, şi realizatoarea emisiunii culturale E-LIT.E, Nina Parfentie

    Matricea Românească: La ce răspunde publicul moldovean în materie de emisiuni de radio? Care sunt cele mai mari teme de interes?

    Veaceslav Gheorghișenco: Dacă ne gândim la întreaga țară, probabil că cele mai populare sunt programele de muzică. Ştirile sunt apreciate şi ascultate și ele. Atunci când se fac sondaje pe segmentul “știri”, Radio Moldova, de fiecare dată, este pe locul I. Cei mai mulți oameni ascultă știrile la Radio Moldova și au încredere în acest post public. Cultura este prezentă la mai puține canale, adică se fac emisiuni la mai puține posturi de radio. Cred că și acestea sunt gustate, pentru că avem concursuri la emisiuni culturale, și atunci foarte repede sună cineva și vine cu un răspuns, din ce a auzit până atunci sau din ce este întrebat în acea emisiune.

    Matricea Românească: În România există o mare apetență pentru emisiunile de dimineață, pentru matinal. Aici cum stau lucrurile?

    Veaceslav Gheorghișenco: La radio, orele de maximă audienţă sunt într-adevăr cele de dimineață, și cred că și aici este la fel. Noi lucrăm acum la o nouă grilă de emisie, dorind să facem un program mai dinamic unde să-și găsească locul și informația utilă, dar și cultura. Adică să fie ritm, să fie dispoziție, să fie un public care, pe lângă ceea ce consideră că trebuie să primească de la noi, să aibă și informație culturală sau ceva care să-i permită să crească spiritual, moral, artistic.

    Echipamente radio din anii '60, expuse în colecţia Radio Moldova

    Echipamente radio din anii ’60, expuse în colecţia Radio Moldova

    Matricea Românească: Vorbeam despre tradiția instituției pe care o conduceți. În peisajul radio și-au făcut loc și multe radiouri private. Din acest punct de vedere, cum stă Moldova?

    Veaceslav Gheorghișenco: Este o concurență foarte mare pentru o țară atât de mică. Noi, în acest spațiu, avem o concurență şi mai mare pentru că avem posturi transmise și din Rusia, și din România. Deci trebuie să faci față, cu un buget relativ mic, unor posturi performante, concurente. Cu unele dintre ele colaborăm, cum ar fi Radio România. Avem și un acord semnat cu ei. Colaborăm, în anumite situații, și cu Radio Chișinău, care îi reprezintă aici. Avem duplexuri cu Bucureștiul, cu Kievul, spre exemplu. Ne gândim să facem şi cu Georgia, cu Tbilisi. Este greu să faci față concurenței, dar noi depunem aceste eforturi, de aceea ne şi gândim să modificăm modul de a face radio la noi.

    Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, Dvs. să fiţi deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, dintr-o valoare facem o valoare și mai mare

    Matricea Românească: Cum „investiţi” în realizatorii tineri?

    Veaceslav Gheorghișenco: Avem un post, Radio Moldova Tineret, deschis cu câțiva ani în urmă. Unica problemă este că aria de acoperire a acestui canal este restrânsă la doar câteva orașe. Dar, ascultându-i, m-am convins că este un post competitiv. Realizatorii tineri vin cu muzica nouă, dar și cu mult talent şi cu o sclipire de inteligență.

    Postul public de la Chişinău îşi sărbătoreşte trecutul, dar priveşte către viitor

    Postul public de la Chişinău îşi sărbătoreşte trecutul, dar priveşte către viitor

    Matricea Românească: Radio românesc ascultați?

    Veaceslav Gheorghișenco: Ascult, evident, în primul rând pentru a compara. Bineînţeles, trebuie să fiu un patriot al postului meu, adică să-l promovez. Dar ascult de multe ori ce fac și colegii de la alte posturi private sau de la cel public din România. Cel public mă interesează și pentru a vedea cum se lucrează, știind că ei sunt lideri pe piața din România. Sunt curios față de anumite experiențe ale lor.

    Matricea Românească: Ce mesaj aveți pentru publicul românesc care, iată, poate fi şi un public al radioului moldovean, mai ales că spuneați că sunteți prezenţi și pe internet?

    Veaceslav Gheorghișenco: Cred că este un mesaj tradițional de a fi deschiși. Noi să fim deschiși pentru tot ce se întâmplă în partea cealaltă de Prut, ei să fie deschiși pentru tot ceea ce facem noi aici. Pentru că, promovându-ne, știți că dintr-o valoare, facem o valoare și mai mare, parafrazându-l pe Blaga.

    Detalii despre programele Radio Moldova puteţi afla accesând adresa http://trm.md/ro/radio-moldova/.

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    (continuare)

    Matricea Românească: Pentru că discutați cu Matricea Românească și am vorbit despre tipul special de umor al maghiarilor, vizibil și în piese precum „Familia Tót” sau în filmele amintite mai devreme, la care aş adăuga „Kontroll”: ce are caracteristic matricea maghiară? Care sunt atributele ei? Cum sunt ungurii, din punct de vedere cultural?

    András László Kósa: Cred că nu este diferență între români și maghiari, pe plan cultural. Există Săptămâna Filmului Românesc la Budapesta, pentru că aceste evenimente se organizează printr-un parteneriat între ICR și Institutul Balassi. La filmele românești vin foarte mulţi unguri. S-a ţinut și „Locomotiva de jazz”, un proiect în cadrul căruia un cântăreț de jazz a venit din România și a realizat un concert cu muzicieni maghiari. El era «locomotiva» care trăgea, simbolic, vagoanele maghiare. Ceea ce înseamnă că și maghiarii sunt “prinși” de cultura română.

    După cum știți, este anul Béla Bartók, pentru că marele compozitor s-a născut cu 135 de ani în urmă. Și am realizat un proiect, “Bartók și jazz-ul”. Sunt foarte puțini cei care înțeleg. Restul spun: „Bartók și jazz-ul! Dar el se ocupa de muzica populară. Cum vine asta?” Trebuie știut că Béla Bartók a plecat în America, unde a scris o singură piesă de jazz pe care există trompetă, aceasta neexistând în rest, la el. Şi a lăsat jazz-ul americanilor, pentru că noi avem aici muzica populară română, maghiară şamd.

    Cred că nu este diferență între români și maghiari, pe plan cultural

    Am invitat-o deci pe Teodora Enache, am rugat-o să se gândească la proiect şi i-am propus să aducem un pianist de muzică clasică din Ungaria, care să interpreteze Bartók, împreună cu un pianist de jazz, tot din Ungaria, care să continue muzica clasică la improvizaţie de jazz, iar ea să cânte. Splendid! A făcut trei concerte – unul la Bucureşti, unul la Cluj, unul la Târgu Mureş, iar acum vom edita un CD cu ceea ce s-a întâmplat la ele.

    Aşadar, nu numai că „prinde” cultura românească și la maghiari, dar există foarte multe proiecte comune din care, dacă încercăm să le facem, ies niște lucruri foarte interesante. Eu asta cred despre cultura ungurilor: putem câteodată spune că suntem mai retrași, mai închiși sau ne exteriorizăm mai greu. Dar dacă privim istoria, vedem că pe teritoriul Ungariei întotdeauna au trăit români, slovaci, croați, germani – și aceste interacţiuni influențează, desigur, și cultura maghiară.

    Directorul Institutului Maghiar din Bucureşti, jovial la întâlnirea cu Matricea Românească

    Directorul Institutului Maghiar din Bucureşti, jovial la întâlnirea cu Matricea Românească Foto: Marius Donici

    Eu mă plimb foarte mult pe jos prin București și găsesc niște tăblițe comemorative, în fața cărora mă opresc și zic: „Cine știe despre acest lucru? Sunt foarte puțini”. Dacă ne gândim nu numai la plăci comemorative, ci și la statuile din București, sunt făcute, în mare parte, de alte etnii. De exemplu, statuia Aviatorilor este realizată de către Iosif Fekete, de etnie maghiară. Sunt puțini care știu acest lucru. Sunt și mulţi nemți și francezi care au realizat astfel de lucrări în timpul Regatului. Ele nu sunt doar ale unor etnii – ale ungurilor, ale germanilor, ale românilor. Nu ştim exact ale cui sunt. Pentru că se însoară o româncă cu un maghiar sau cu un german, şi atunci ce este copilul? Jumătate maghiar, jumătate român, dar cum adică jumătate – jumătate? Sau este român, sau este maghiar, sau este ungur – şi are o relaţie cu comunitatea din care face parte? Cultura este un loc comun.

    Matricea Românească: Sunt mulți români care admiră felul cum vă păstrați identitatea. Și la Alba Iulia am văzut un cult extraordinar pentru Matei Corvin, pentru trecut, pentru înaintași, pentru memoria a ceea ce au făcut, la un moment dat, niște maghiari remarcabili. De ce acest cult?

    András László Kósa: Nu sunt istoric, ci sociolog, așa că întotdeauna încerc să văd lucrurile către zilele noastre şi către viitor, nu privind spre trecut. Ceea ce este foarte important, referitor la problema identității: ea se schimbă și se mișcă foarte mult. Aceasta depinde și de influențele pe care le trăiește omul. Desigur, sunt importante instituțiile pe care le lași după tine. Nu e vorba despre ceva personal, ci despre un lucru al comunității. Alba Iulia, pe care o aminteaţi, este locul Episcopiei romano-catolicilor maghiari din Ardeal. Avem acolo o biserică foarte mare, foarte frumoasă, exact lângă cetate, ceea ce desigur o să facă parte întotdeauna din cultura acestui oraș. Și în cazul în care se schimbă procentul locuitorilor de etnie maghiară din Alba Iulia – cândva au fost mai mulți, acum sunt mai puțini, nu se știe ce se va întâmpla peste 100 de ani – întotdeauna o să rămână, până la urmă, un semn că au fost acolo unguri sau germani. Vor rămâne și tătarii din Dobrogea, deși poate că ei nu o să fie o comunitate de sine stătătoare.

    Monumentul Eroilor Aerului din Capitală, realizat de către Iosif Fekete în colaborare cu Lidia Kotzebue

    Monumentul Eroilor Aerului din Capitală, realizat de către Iosif Fekete în colaborare cu Lidia Kotzebue Foto: panoramio.com

    În sudul Transilvaniei, al Ardealului, sunt foarte multe localități mici unde trăiesc foarte puțini maghiari. Dar, până la urmă, istoria se știe. Să vorbim numai despre o localitate: Piski pe ungureşte, Simeria pe româneşte, unde a avut loc o încăierare între maghiari și austrieci în timpul Revoluției Pașoptiste. Istoricii maghiari spun că acolo s-a decis, de fapt, Revoluția. Era o localitate preponderent maghiară, dar în prezent trăiesc acolo foarte puțini unguri. Totuși, există o grădină botanică foarte mare, care I-a aparţinut unui grof maghiar. Acum este a Statului român, iar acolo se fac niște cercetări biologice interesante, de aceea nu se retrocedează familiei. Nu are rost să vorbim, aşadar, că e a unuia sau a celuilalt, pentru că acest lucru o să îl știe fiecare care se mişcă un pic. Va şti că acolo au trăit şi maghiari. Nu se schimbă nimic peste noapte. Poate în câteva sute de ani. Nu vreau să fac previziuni, dar ca sociolog cred că schimbarea se produce în secole.

    Matricea Românească: Ce anume apreciază maghiarii la români?

    András László Kósa: Ceea ce se discută foarte mult, dar privind organizarea statală, este legenda diplomației române, care e una foarte bine realizată în viziunea maghiarilor. După mine, este o legendă urbană.

    Dar ceea ce este important – pentru mine, nu o spun în numele comunităţii maghiare – este dinamica cu care românii se mișcă la ceva nou. Noi ne mișcăm mult mai lent. Dacă se face o schimbare, în Ungaria se face foarte lent. Nu știu dacă acest lucru este pozitiv sau negativ. Românii se mișcă mult mai dinamic. Îmi place foarte mult dinamica Bucureștiului, uneori nici nu o înțeleg. Dacă cineva merge din centru în Parcul Carol, sau în Crângași, parcă e într-o altă lume. Noi ne uităm şi spunem: „Ce se întâmplă aici?”. Este un lucru interesant, care se vede și în dinamica oamenilor – se mișcă mult mai repede, se adaptează mult mai bine. Maghiarii nu prea au mobilitate.

    Dacă se face o schimbare, în Ungaria se face foarte lent. Nu știu dacă acest lucru este pozitiv sau negativ. Românii se mișcă mult mai dinamic

    Să ne gândim că din România au plecat 3,5 – 4 milioane de oameni, după aderarea la Uniunea Europeană, în Spania, Italia, Franța, Germania sau Anglia, din Polonia la fel de mulți, dar din Ungaria se pleacă foarte greu. Maghiarul se gândește de două ori dacă ar pleca în Capitală, dintr-o localitate aflată la 100 kilometri de Budapesta. De aceea era foarte interesant primul film din cadrul Săptămânii Filmului Maghiar, pentru că mama regizoarei se muta de fiecare dată. Iar publicul se mira: „Cum adică să se mute de atâtea ori și să nu stea acolo?”. Deci mobilitatea, la maghiari, este mult mai lentă. Maghiarii spun: “Românii se adaptează mult mai lejer, mult mai bine” – se crede, datorită apropierii limbii române de italiană, franceză, spaniolă.

    Ce este interesant, pentru mine, este că în București, dacă se întâmplă să cauți o stradă sau o stație de metrou și vorbești engleză, până și cel care nu vorbește engleză va încerca să te îndrume. În Budapesta, dacă cineva nu vorbește engleză și vine cineva și întreabă ceva, ei se uită în altă parte: „Sper că nu vorbești cu mine!”. Încearcă să plece cât mai repede. Nu e vorba că nu vor să ajute, ci e o remușcare că nu vorbesc limba engleză şi le este jenă.

    Fascinat de Bucureşti: András László Kósa

    Fascinat de Bucureşti: András László Kósa

    Matricea Românească: Dar din reacțiile pe care le primiți, ce apreciază românii la maghiari?

    András László Kósa: Poate că rădăcinile. Faptul că unde ne întemeiem o instituție, acolo rămâne.

    Matricea Românească: Există multă anecdotică privind relațiile română-maghiare, dar realitatea o infirmă: de fapt, ungurul obișnuit cu românul obișnuit se înțeleg foarte bine. Dacă ne referim la sensul civic al cuvântului, pentru că matricea românească desemnează un șablon civic, în care se intersectează toate culturile, se simt maghiarii din România români? Repet, în sens civic.

    András László Kósa: O bună întrebare. Cred că nu se poate răspunde cu o singură frază sau cu „da” sau „nu”. Este vorba despre comunități foarte diferite. Dacă vorbim despre Secuime, unde comunitatea maghiară locuiește într-o legătură strânsă, putem spune că sunt localități unde nu te întâlnești cu cei de etnie română săptămâni întregi. Nici poștașul nu trece. Dacă nu trece trenul… Sunt comunități în Ardeal pe unde nu a trecut nimeni altcineva în afară de cei care s-au născut acolo, pentru că se ajunge greu.

    În Secuime sunt localități unde nu te întâlnești cu cei de etnie română săptămâni întregi. Nici poștașul nu trece

    Alta este situaţia comunităţii maghiare din București. Cei care au ajuns aici în București, în timpul lui Ceaușescu, în anii ’70-’80 erau, desigur, în număr mare, dar până la urmă au făcut parte din comunitatea română. Nu aș spune că s-au asimilat, pentru că nu este vorba despre acest lucru, ci despre faptul că au avut niște conexiuni mult mai diverse cu românii. Ei desigur vor spune că sunt mai apropiați de români. Nu vorbesc numai de București, ci și despre comunitatea din Secuime comparativ cu cea inter-etnică din Cluj, faţă de comunități unde există sub 5% maghiari – zona Maramureșului, zona Văii Jiului, unde erau mulți unguri din Praid, care lucrau la mina de sare și au plecat la Valea Jiului, pentru că mina de cărbune plătea mult mai mult. Acum sunt foarte puțini.

    O oază de interculturalitate: Institutul Balassi Bucureşti

    O oază de interculturalitate: Institutul Balassi Bucureşti

    Oameni aceştia au o altă problemă, pe lângă subzistenţă. Pe ei nu îi interesează să își trimită copiii la o școală maghiară, pentru că nu poți întreține o școală maghiară într-o zonă unde sunt trei copii de etnie maghiară. În Secuime, desigur că intervine această problemă a școlilor maghiare pentru că, de fapt, sunt numai maghiari. E evident de ce copiii din Secuime, din Târgu Mureș vor să înveţe limba română ca limbă străină – pentru că ei vorbesc zilnic limba maghiară. Pentru ei e foarte greu să învețe limba română din același manual după care învață copilul român, care o foloseşte în familie, pe stradă, cu prietenii. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor. Dar dacă vorbim despre cei din Odorheiu Secuiesc, unde nu prea se întâlnește copilul cu cei de etnie română, le e mai greu. Aici este diferența.

    "Este diferenţă între Secuime şi locurile din România unde maghiarii sunt minoritari. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor"

    „Este diferenţă între Secuime şi locurile din România unde maghiarii sunt minoritari. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor”

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    Sibiul este un model de convieţuire între populaţii, o matrice a confluenţelor a cărei fertilitate şi-a arătat roadele în istoria României, este de părere Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din oraşul de pe malul Cibinului. “Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării”, a subliniat acesta, pentru Matricea Românească.

    Matricea Românească: Referindu-ne la Sibiu, pentru că este un focar de cultură şi de spiritualitate pentru România, întrucât dvs. cunoașteți realitățile locale, ce reprezintă el cu adevărat pentru matricea noastră românească?

    Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Este un oraș de confluență, este la poarta Țării Românești și ca loc și cadru, aici este practic centrul țării. Şi în actuala geografie restructurată economic, pe aici trece principalul drum, care este principala trecere spre Țara Românească, spre București, Valea Oltului. Probabil că așa a fost perceput încă de când s-a constituit această urbe aici. Orice matrice are un centru și am putea zice, prin aproximare, fără să greșim și să hiperbolizăm lucrurile, că Sibiul se constituie ca un centru matriceal, ca o expresie a modului de viață al poporului nostru.

    Prima mențiune despre Sibiu este din timpul romanilor. Era un castru roman în cartierul Guşteriţa. Apoi a fost o așezare a slavilor, în timpul mileniului I. Apoi Sibiul e menționat într-o bulă a Papei de la Roma, apoi de către târgoveții sași. Apoi a existat în calitate de capitală a românilor. S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească.

    În această zonă de confluență, prin interacțiunea aceasta se creează valori. Am rămas uimit – documentându-mă puțin pentru acest interviu – să constat că acest orășel – care nu e nici Timișoara, nici Bucureștiul care e Capitală, nici Iașiul ca oraş principal al Moldovei – totuși, se poate mândri cu niște primordialități. Aici a fost primul spital din cadrul regatului austro-ungar, aici a fost prima farmacie, aici s-a inventat homeopatia, aici s-a lansat prima rachetă, graţie lui Conrad Haas, aici s-a descoperit gazul metan. Bineînţeles că a fost geniul creator al populaţiilor germanice de aici, dar geniul se manifestă când există provocare, iar aceasta se realizează prin întâlnire, prin confluenţa valorilor.

    Piaţa Huet din Sibiu. În dreapta, Catedrala Evanghelică

    Piaţa Huet din Sibiu. În dreapta, Catedrala Evanghelică Foto: minoritynomad.com

    E regretabil faptul că, în locul acestei confluențe de populații, în locul acestei mixări a naţionalităţilor, care a produs şi produce de obicei omul şi spiritul mai treaz şi mai inventiv, se produce actualmente la nivelul țării – regret să o spun – o provincializare, o ghetoizare. Adică se cultivă provincializarea. De exemplu, s-au făcut nenumărate facultăţi şi universități, fiecare merge la universitate în orășelul lui și rămâne un provincial și cunoaște numai realităţile locului. Nu se întâlnește într-un mare centru universitar și cu un alt român sau conaţional din alt colț al țării, şi rămâne, astfel, un individ provincial, fără relații mai largi cu toţi cei din poporul român indiferent de naţionalitate.

    Sibiul, ca cetate medievală, ca așezare după munți, în Transilvania, s-a constituit ca un loc de trecere – să treci pe aici, să lași ceva. Deși nu s-a dezvoltat enorm ca cetate, așa cum s-au dezvoltat alte cetăți, totuși aceste beneficii spirituale, culturale sunt importante pentru sufletul poporului. Aici e un oraș al întâlnirilor, al schimburilor şi al îmbogăţirii spirituale; ca matrice, e un oraș al toleranței, al incluziunii. Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea. Uneori, se acceptă prea multă toleranță, fără discernământ, dar în Sibiu lucrurile se păstrează în limitele normale.

    S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească

    Matricea Românească: Care credeți că este explicația acestei toleranțe cu discernământ?

    Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sibiul este un oraș liniștit cu oameni civilizaţi şi toleranţi. Contribuţia majoră la cultivarea acestui spirit paşnic şi tolerant a avut-o şi o are Biserica Ortodoxă. Oamenii de aici au și ei o oarecare răceală sufletească în sensul că nu sunt atât de expansivi şi volubili, cum sunt regățenii. Este un tipar spiritual al sașilor, lăsat în sufletul populației de aici. Dar știu să păstreze limitele comuniunii, ale interacțiunii – cât să acționezi să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine, dar totuși să te simți bine.

    Eu am prins Sibiul și înainte de a pleca mulți saşi, în anii ’90, – în ’91-’92, atunci au plecat foarte mulți. Mi-am dat seama că s-au pierdut foarte multe atunci pentru etosul local. Au fost – și sunt – oameni disciplinați, la locul lor. Consider că sunt o pierdere. Au fost un element benefic pentru civilizaţia românească de aici. Însă, aici românii și-au trăit şi ei propria evoluție spirituală și culturală. În Sibiu, deși era cetate în care dominau alte minorități, românii au reușit să exceleze, să devină mult mai importanți, dominanţi în cele din urmă, datorită acțiunii concertate a unor instituții ale românismului – m-aș referi la Mitropolia Ardealului, cu câțiva exponenți esențiali nu numai pentru evoluția Sibiului, ci și a țării: mă refer la sfântul Andrei Șaguna, la marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, practic a transformat poporul român printr-o muncă titanică, printr-o pregătire și o înțelepciune bine articulate cu realitățile epocii în care a trăit.

    Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii în marile orașe de atunci. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită! Dacă n-ar fi fost Șaguna, opera spirituală pe care el a făcut-o aici, în această capitală a Transilvaniei, și cu tiparul democratic pe care l-a implementat inclusiv în biserică… concretizat în participarea reală a mirenilor, a credincioșilor simpli, în viața fiecărei parohii şi eparhii, astfel încât ei plăteau preotul, ei sprijineau biserica, ei o construiau într-un sistem democratic care îi punea în valoare, istoria noastră ca români ar fi fost cu totul alta. Fără această muncă a lui, n-am fi avut momentul 1918, în care românii s-au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu Țara Românească – acest moment fiind consecinţa şi continuarea procesului educaţional pe care Şaguna l-a inspirat şi l-a cultivat. În 1870, el a alergat și a făcut școli, care au adus roadă cultural-naţională, iar roada s-a văzut în înțelepciunea oamenilor din acea epocă, ce s-au simțit români, pentru că au fost educați ca atare, pentru că au fost instruiți cum să devină stăpâni pe propriul destin.

    Munca pe care a făcut-o Andrei Șaguna a fost una și de iluminare prin carte, dar și de organizare. De aceea Şaguna este foarte actual. Noi avem resurse, dar nu știm să ne organizăm și nu sunt oamenii buni puşi la locul potrivit, care să gestioneze, să îndemne… Pe de altă parte, există și o lehamite a românului, actualmente, după atâtea scurtcircuituri ale istoriei. Avem pentru acea vreme un tipar de acțiune: într-o societate țărănească, tradițională, se duce cineva, le spune, oamenii ascultă, se mobilizează, se organizează și obții roadele. Actualmente, vorbești, dacă vorbești ce vorbeşti, la un moment dat zice unul că nu vorbeşti bine, că nu eşti tolerant. Se face un mult mai mare zgomot, ţi se iau auditorii, nu mai ascultă nimeni și nu mai reușești să faci nimic. Chiar dacă intențiile sunt bune.

    Elevi analizând statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare a Sibiului

    Elevi analizând statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare a Sibiului

    Priviţi ce se întâmplă cu românii actualmente: sunt exportați la muncă dincolo. Aici s-a distrus toată industria, toată economia, pentru ca românul să iasă din matricea lui spirituală, şi să vină alţii în matricea aceasta, să se facă proprietari, stăpâni, să se producă un schimb de populație. Orice matrice, dacă nu te încadrezi cum trebuie în ea, se deformează poporul, dar ea rămâne, pentru că spiritul nu-l muți cu levierul, nu-l spargi nici cu ciocanul. Sunt – în cimitirul din Bacău, de unde provin – alei pline cu morminte ale italienilor. Au venit, au fost arhitecți în anii 1910-1920, le-a rămas numele acolo. Și-au lăsat și gena, urmașii lor au devenit români, creștini ortodocşi. Roata istoriei se învârte. Ce ne-ar trebui și ce am avea de învățat cu privire la cine a contribuit la formarea poporului? – Andrei Șaguna a dat un exemplu clar, puternic, de acțiune democratică, energică pentru înălțarea poporului. Oameni ca el trebuie ținuți minte și cultivați.

    O altă contribuție importantă a avut-o aici teatrul. Sibiul a avut primul teatru continuu din România. Nu a fost primul teatru cu program continuu în cetatea Clujului, nici în cea a Oradei, ci totuşi, în Sibiu. Vreau să spun că a existat aici o populație foarte trează, foarte dinamică care a înţeles necesitatea de a se autoeduca şi prin teatru. A fost şi o colonie de greci aici, în cetate, care a contribuit major la construirea actualei catedrale ortodoxe şi prin aceasta la consolidarea spiritului de comuniune. De asemenea, foarte mulţi din Mărginimea Sibiului aveau oi, făceau transhumanță, călătoreau şi prin aceasta menţineau şi cultivau acest spirit al interacţiunii şi prezenţei de spirit. În același timp, aveau şi o oarecare bunăstare materială pe care au folosit-o în beneficiul comunităţii. Ei cunoșteau realitățile din mai multe locuri și acționau cu o conștiință trează, nu erau oameni simpli.

    Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea

    Vreau să spun că pentru a obţine rezultatele bune cu care se poate mândri această matrice interculturală şi spirituală din centrul ţării, a trebuit interacțiune și discuție şi conlucrare multă, adică învățătură multă înainte de a acționa. Actualmente, datele situației de pe teren s-au schimbat foarte mult. Mie mi se pare că românii sunt blazaţi, sunt depășiți de evenimente, de realitatea care li se impune. Tot timpul ni se fabrică altă realitate, altă lege, sunt implementate alte norme, trebuie să te supui lor. Nu mai domini tu, ci te domină realitatea dictată de alții care îți dă de lucru ca să te reorganizezi și nu mai reuşeşti să ţii ritmul şi să faci faţă situaţiilor nou create.

    Matricea Românească: Dar dacă ești conectat la matrice și ai credința care e fermă și te ghidează, atunci nu poţi depăşi aceste situaţii… ?

    Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, dar trebuie și să acționezi rapid, să încerci să extinzi matricea care e ceva dinamic. În centrul unui cerc se întâlnesc multe raze sau diametre şi fiecare vine cu conţinutul şi contribuţia sa la definirea matricei confluenţelor. De aceea trebuie efort dinamic de păstrare a valorilor reale într-o matrice a confluenţelor şi o cunoaştere clară a identităţii proprii şi a conţinutului matricei ideale pe care inevitabil trebuie să o redefineşti şi edifici. Trebuie uneori să spui, ca şi în viaţa de familie: „Stop, ai intrat în nucleul meu, în matricea mea, de aici nu mă muţi!”. Dar trebuie să și știi ce reprezintă nucleul și matricea ta. Să știi ce aperi și valoarea ei. Dacă nu ai această cunoaştere, sau nu o practici ca etos cultural şi spiritual, te lași purtat de vânt şi devii ceea ce nu îţi doreşti.

    De exemplu, aici a existat un alt element foarte important în dăinuirea spirituală a românilor de aici, dar şi din țară – anume faptul că în Sibiu veneau, în Evul Mediu, când Biserica era oprimată în Transilvania, tineri care mergeau la Mănăstirea Cozia pentru a se pregăti minimum necesar şi a deveni preoţi pentru satele din Transilvania, iar mai târziu, odată cu întemeierea Seminarului Teologic în 1786 care a evoluat și a ajuns Facultate de Teologie, veneau din Oltenia şi din Ţara Românească să se pregătească aici şi să devină preoți. Treceau munții, făceau școala aici, se întorceau acasă şi păstoreau ca preoţi satele şi comunităţile din zonele lor. Vă dați seama că s-au pregătit aici generații și generații de luminători ai poporului, ai satelor, ai oamenilor. De aceea, referindu-mă la rolul educaţiei religioase şi bisericeşti, ca exemplu al impactului formator spiritual al centrului în cadrul matricei, pot afirma că e foarte important conţinutul spiritual şi cultural al acestui centru pentru definirea şi dăinuirea poporului nostru. Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării.

    Turnul Sfatului din Sibiu

    Turnul Sfatului din Sibiu

    Matricea Românească: Aşadar, consideraţi că de aici din centru ar trebui să pornească o adevărată fertilizare culturală și spirituală a ţării.

    Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Teologia, ca școală, s-a transformat prin activitatea Mitropoliei Ardealului în elementul de coeziune și de iluminare a poporului. De asemenea, este de amintit opera culturală a celor de aici. Andrei Șaguna a întemeiat și Societatea culturală ASTRA şi, de asemenea, Ziarul “Telegraful Român” a fost un instrument de coeziune culturală şi spirituală a românilor, alături de ziarul “Tribuna” fondat aici de către scriitorul român Ioan Slavici. Vedeţi, acestea sunt doar câteva exemple ale revărsărilor culturale şi spirituale ale acestui centru. Actualmente, populaţia de aici, români şi saşi, s-a mobilizat – ei au înființat multe alte organizații culturale şi caritative precum ONG-urile, şi au participat şi participă corect cu toată inima la definirea realităţii matricei confluenţelor pe care Sibiul o reprezintă. S-au mobilizat și au obținut rezultate concrete, precum a fost Sibiul – capitală culturală a Europei. Aceste exemple şi această activitate ar trebuie continuate şi consolidate, multiplicate şi îmbogăţite pentru a înmulţi şi îmbogăţi debitul acestui izvor care, fiind în centru, inevitabil irigă, fertilizează şi dăruieşte ceea ce are.

    Matricea Românească: Deci, în opinia dvs, se poate continua acea operă de culturalizare, a înaintaşilor…

    Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Se poate. Îi invităm și pe alții. Actualmente, facem ce putem. Ne continuăm această muncă de iluminare și de educație a credincioșilor și preoților și a tineretului. S-au dezvoltat foarte multe activităţi, însă e loc de mai mult. Sibiul a fost capitala culturală a României, este un oraș multicultural, mereu sunt evenimente culturale, artistice, de confluență, e vizitat de foarte mulți oameni în special vara, vin turiști din toate părțile. Ce îi lipseşte oarecum Sibiului sunt accentele spirituale, mănăstirile cu o tradiție mult mai veche. A avut, dar au fost reduse.

    Sfântul Andrei Șaguna a fost marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, a transformat poporul român printr-o muncă titanică. Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită

    Vă dau un exemplu: Sibiul a fost numit Tübingen-ul României, un loc al cultivării spiritului raționalist, al înțelegerii reci, clare, al realităților, fără prea multă poezie. Paradoxal, un mare scriitor ca Cioran devine nihilist. Spunea un învăţat că Cioran n-ar fi ajuns probabil niciodată nihilist dacă în preajma Sibiului ar fi fost o mănăstire și dacă mănăstirile n-ar fi fost distruse de către generalul austriac Bukov, dacă ar fi fost una la care el să vadă creștinismul trăit altfel, să vadă acea deschidere a creștinismului pe care o poate oferi pe plan spiritual, așa cum au oferit-o pentru ruşi lavrele Optina şi altele, şi în general ortodoxismul descris de Dostoevski. Cioran n-ar fi ajuns niciodată nihilist. În schimb, el iese din matricea noastră spirituală, intră în matricea Franței cu cultura de acolo și devine cel mai mare stilist, cu o conștiință influenţată de spiritul raţionalist, scolastic după model nemțesc.

    Scări spre Podul Minciunilor din Sibiu

    Scări spre Podul Minciunilor din Sibiu Foto: minoritynomad.com

    Vedeţi, arhitectura Sibiului reflectă spiritul locului, unul mai închis. Este arhitectura aceasta cu case, cu curţi închise. Nu este cum e peste munți, când vezi în curtea vecinului şi îl saluţi. Asta te închide, dar face şi ca raporturile dintre oameni sa fie mai corecte, deşi mai reci. Deşi există această închidere, totuşi la noi nu s-a ajuns la înstrăinarea faţă de vecini care este în alte țări. În Transilvania, comunicarea e mai scurtă, mai laconică, mai clară, mai la obiect.

    Apropo de asta, dacă vorbim despre modelarea creștină şi cum poate matricea spirituală să formeze bine, avem nevoie de o interacțiune mult mai mare cu credincioșii, cu generația tânără, cu implicarea celor în vârstă, care își trăiesc, uneori, bătrânețea în plictis și în depresie. Biserica, societatea românească ar trebui să realizeze o angajare mult mai mare a membrilor ei în acțiunile care s-ar putea dezvolta în comunicare, în comuniune. Omul în vârstă să fie pus să îi învețe pe cei tineri. El să participe cu experiența sa, tânărul cu entuziasmul său.

    Am auzit un pastor evanghelic care a spus cât de bine s-a simțit cu românul și cum s-a simțit „mai acasă ” în România, decât la el în Germania. De ce? Pentru că a beneficiat de bunătatea acestui suflet românesc. Bunătatea și naivitatea noastră sunt înțelese, uneori, drept defecte şi greşeli de către alții foarte pragmatici și foarte orientaţi spre a fi stăpâni şi a fi bogaţi.

    Într-o lume normală, deschisă la dialog, nu există nimic mai firesc decât ca Matricea Românească să stea la o cafea cu directorul Institutului Balassi din Bucureşti, cel care ne-a răspuns cu amabilitate la invitaţia de a discuta lucrurile care ne aduc împreună, pe plan civic şi cultural. “Cultura este cel mai fidel barometru al relaţiilor dintre popoare. Or, noi maghiarii şi românii avem legături culturale puternice – şi pentru că avem aceleaşi probleme”, crede András László Kósa.

    Matricea Românească: Am fost plăcut impresionați de efervescența creată în jurul Săptămânii Filmului Maghiar recent încheiate, cu mulți unguri din București venind să asiste la proiecție. Cât de mulțumit sunteți de această ediție și cât de important este un astfel de festival pentru păstrarea identității Dvs. culturale?

    András László Kósa: Institutul Maghiar din București organizează, de fapt, două evenimente mari, în fiecare an. Unul este Festivalul Muzicii Maghiare, care are loc în fiecare mai, prin care ne propunem ca niște producții muzicale să apară în repertoriul muzicienilor tineri din România.

    La primele ediții, am observat că se interpretau Béla Bartók, pe care îl știu cu toții, [Zoltán] Kodály, [Franz] Liszt și cam atât. Anul acesta a fost a XII-a ediție și deja se joacă niște compozitori maghiari pe care – vă spun sincer – câteodată nu îi cunosc nici eu sau despre care am foarte puține informații. De fiecare dată, sunt foarte mulți concurenți – aici, la Institut, are loc un concurs de trei zile iar gala de premiere se face la Muzeul “George Enescu”. Noi nu avem foarte mulți bani, așa că premiul constă în a îi duce, pe cei care câștigă, la Institutele Balassi din celelalte țări: la Bruxelles, la Paris, la Roma, unde ţin un concert de gală, ceea ce câteodată înseamnă mult mai mult decât dacă le-am oferi noi 200 de euro.

    La prima ediție, a câștigat Ana-Cristina Silvestru. Ea a avut concertul de gală la Paris, unde a ascultat-o cineva și i-a zis, după eveniment: „Ești foarte talentată. Nu vrei să faci doctoratul în Zürich?”. Și a rămas în Zürich. Azi, Ana concertează peste tot în Europa. Povestea a pornit de la Festivalul Muzicii Maghiare. A fost un mare succes, un mare câştig pentru noi.

    Directorul Institutului Balassi, András László Kósa: "Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Îmi place să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog"

    Directorul Institutului Balassi, András László Kósa: „Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Îmi place să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog”

    Apoi, Săptămâna Filmului Maghiar își propune întotdeauna să prezinte cinematografia maghiară contemporană. Întotdeauna prezentăm ultimele filme pe care le-a produs cinematografia maghiară. Asta nu înseamnă că proiectăm întotdeauna numai filme din 2016, ci și din ultimii doi-trei ani. Mereu alegem în așa fel încât să avem două proiecții în fiecare zi. De la ora 18:00 avem o proiecție, să zicem, pe o nișă de public: filme documentare, filme experimentale, scurt-metraj, animație. Acestea nu “prind” la un public de 350 de oameni, câți încap în studioul “Horia Bernea”, dar sunt cinefili români foarte interesați de aceste genuri de film. Iar seara, de la ora 20:00, întotdeauna proiectăm un film de lungmetraj. Din fericire – deși nu a fost așa la fiecare ediție – reușim să aducem filme premiate. Anul acesta, nu am adus „Fiul lui Saul”, pentru că a fost prezentat cu Transilvania Film, în martie. Nu avea rost să îl proiectăm încă o dată.

    Au fost şi de această dată foarte multe filme. „Nu vă dați jos pantofii”, de Hajdu Szabolcs, este un film care a fost realizat cu un buget foarte mic, 10.000 euro. A fost filmat în apartamentul regizorului – cameramanii, 12 la număr, fiind din clasa de film a acestuia. Filmul a fost prezentat pentru prima oară la Karlovy Vary, unde a câștigat și premiul cel mare. Ceea ce este foarte interesant este că regizorul care joacă în acest film a câștigat premiul pentru actorie. (râde) Imaginaţi-vă: sunt acolo și niște actori de breaslă – și câștigă regizorul!

    Am prezentat de asemenea filmul „Demimonde”, care a câștigat mai peste tot pe unde a intrat. Este un film de televiziune, nu unul pentru cinema. E un film care se ocupă de subiecte de familie, cum a fost şi “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”. Și „Demimonde” se ocupă de relațiile familiale „mai speciale”, dar de la începutul secolului XX.

    Trailer – „Demimonde”

    Primul succes este acela că am ajuns la cea de-a X-a ediție, una jubiliară. Al doilea succes este acela că am reușit să legăm un parteneriat strâns cu Muzeul Țăranului Român. În ultimii șase ani, l-am organizat la ei și ne ajută foarte mult, ceea ce este foarte bine, pentru că aceste filme trebuie prezentate în niște cinematografe. Nu are rost să încercăm să le proiectăm aici la Institut, pentru că merită să apară pe marile ecrane.

    Ceea ce este foarte important este că am avut, în fiecare seară, câte un invitat. Au venit regizori, actori, producători, cameramani, editori de film care au avut o discuție cu publicul și cu cei din breaslă. După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți.

    Toți cineaştii care au venit nu au intrat în sală la proiecție, dar fiecare asculta la ușă cu urechea: „Era un banc și nu a râs nimeni!”. Ibolya Fekete, regizoarea filmului din prima seară, comedia “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”, a stat 15 minute la film, până când a văzut că publicul simțea: „Bine, acum putem să mergem la un pahar de vin, pentru că publicul înțelege, râde, are o reacție la tot ce se întâmplă pe ecran”. Așa ceva nu poți face pe YouTube sau pe calculator…

    După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți

    Matricea Românească: Apropo de asta, cum am remarcat și la prima proiecție, maghiarii au un tip special de umor, dar am văzut că este unul care “prinde” și la români. Am văzut la MNŢR mulți români care au venit să vadă filme maghiare, ceea ce mi se pare un mare câștig. De ce credeți că se întâmplă acest lucru și ce arată el?

    András László Kósa: Eu sunt în București, ca director al Institutului Maghiar, din 2012. Și ceea ce am văzut în acești cinci ani este faptul că publicul român este interesat de cultura maghiară. Sunt foarte mulți cei care vin la film și vorbesc foarte mult despre filmul maghiar. Dacă vă gândiți, înainte de “noul val” de cineaşti români, pornit în anul 2000 – vorbim de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, de cei care au câștigat foarte multe premii la festivale de mare succes -, înainte de acești ani, a fost “pe val” cinematografia maghiară și toți au vrut să vadă filme maghiare. Aş menţiona „Calul din Torino”, făcut de Béla Tarr, după o piesă a lui László Krasznahorkai. Când am ajuns aici, filmul lui Tarra fost programat la un cinematograf din București și am crezut că nu o să vină nimeni, pentru că este un film foarte lung, de trei ore și ceva, un film foarte greu de înțeles. Sala a fost arhiplină, deși nu era la prima proiecție. Filmul a fost prezentat în anul 2011, și noi eram în 2013 sau 2014. Au fost foarte mulți.

    Aşadar, publicul român din București are impulsul filmului maghiar. Nu trebuie să venim noi cu o publicitate foarte mare sau să avem niște titluri la care să vină oamenii, pentru că numai așa intră publicul. Nu. Publicul român este foarte legat de filmul maghiar.

    Trailer – „Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”

    Revenind la întrebarea Dvs. despre umorul maghiar, dacă este înțeles de către publicul român sau nu… eu cred că avem aceleaşi probleme. Dacă ați văzut cum am spus și despre filmul lui Ibolya Fekete, despre secolul XX, care a fost un secol foarte scurt, dar totuşi foarte agitat, până la urmă, am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…

    Este firesc să existe o înţelegere. Când vorbim despre noul film al lui Hajdu Szabolcs, putem spune că problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat.

    În Capitală sunt două instituții de profil. Este Institutul Maghiar din București, o instituţie diplomatică, ce prezintă cultura maghiară publicului român și mai este Casa Petőfi, de lângă Cișmigiu, care a fost înființată la mijlocul secolului XIX şi este o instituție pentru maghiarii din București. Întotdeauna au fost mulți unguri în București pentru că, la finele secolului XIX, foarte mulți veneau de lângă Brașov la București, deoarece aici aveau mai mult de lucru. Între cele două Războie Mondiale, la București, “taximetrele” – nu erau mașini, ci căruțe trase de cai – erau un business maghiar al brașovenilor, al celor de lângă Brașov. Nu găseai pe nimeni să nu fie ungur din sudul Transilvaniei. Iar duminica dimineața, „taximetriștii” se întâlneau în parcul Cișmigiu cu domnițele care veniseră să fie menajere la boierii români, femei care veneau, la fel, din zona ceangăilor, din zona Țării Bârsei. Şi atunci au făcut această casă de cultură a maghiarilor din București. Ei sunt cei care fac evenimente pentru bucureștenii maghiari.

    Institutul Maghiar din Bucureşti, o oază de cultură ungară, dar şi de interculturalitate

    Institutul Maghiar din Bucureşti, o oază de cultură ungară, dar şi de interculturalitate

    Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Eu nu sunt foarte “bucuros”, cu ghilimele de rigoare, când la un eveniment de-al nostru sunt în public, să zicem, 80% maghiari și 20% români. Întotdeauna îmi place să fie invers: să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog. Acest lucru cred că la film s-a reuşit foarte bine, pentru că se realizează din ce în ce mai multe coproducții între cineaști români și maghiari. Tamás Zányi, care a câștigat premiul Oscar cu „Fiul lui Saul”, pentru coloana sonoră a filmului, a lucrat foarte mult cu cineaști români. Să pomenesc un singur film românesc, „Roxanne”: sunetul a fost editat de către el, care a stat aici la noi, în camera de oaspeți, două sau trei luni, până când a fost terminat filmul.

    Problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat

    Matricea Românească: Cum poate să influențeze un film percepția unei etnii asupra altei etnii?

    András László Kósa: Depinde despre ce fel de film este vorba. Dacă vorbim despre filme documentare, prin ele putem prezenta niște oameni foarte interesanți. Anul trecut am proiectat un film documentar, despre doi fizicieni. Era vorba despre unul care lucra, înainte de 1989, la București, la Institutul de Fizică. După Revoluție, a plecat acasă, la Odorheiu Secuiesc, unde a devenit un om public. Nu era un politician, ci ceva foarte apropiat, însă după 1996 s-a retras. A mers într-un sătuc de lângă Odorheiu Secuiesc și se ocupă de bivolițe. Face cașcaval şi alte brânzeturi.

    Mai este celălalt, de lângă Miercurea Ciuc, dintr-un sătuc denumit Cârța. El a terminat Facultatea la București şi a plecat din țară înainte de Revoluție. Este cel mai mare fizician maghiar care trăiește în momentul de față, cel mai citat om de ştiinţă al timpului. Este vorba despre Albert-László Barabási, care se ocupă de internet și de rețele. În opinia mea, dacă cineva va primi premiul Nobel, în următorii ani, din rândul oamenilor de știință maghiari, el va fi. Numai că este foarte tânăr, nu are nici 50 de ani și va trebui să mai treacă ceva timp. (râde)

    A fost deci făcut un film despre viața celor doi, care nu s-au întâlnit, după ’89, deloc. S-a filmat la Universitatea din Boston, acolo unde lucrează Albert-László Barabási, dar și în sătucul din Odorheiu Secuiesc. În film sunt două destine paralele care la final se întâlnesc. Și vorbesc despre același lucru: că poți să revii de la București într-un sătuc din Ardeal și să trăiești destinul tău foarte frumos. Dar poți şi pleca din Cârța, până la Boston, și să fii un om de știință foarte citat și să fii la fel de bucuros.

    Aceste două destine prezentate publicului român înseamnă același lucru, şi sigur putem găsi destine similare în rândul celor de etnie română. Dacă publicul bucureștean, care nu s-a întâlnit niciodată cu un maghiar, vede că în România sunt două destine foarte interesante, atunci poate va spune că: „Și aceştia sunt maghiari din România” și va începe să se gândească.

    Am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…

    La filmele de lungmetraj, este același lucru. Putem vorbi despre secolul XX, așa cum a vorbit Ibolya Fekete, în „Mama mea și alți țăcăniți din familie”. Un regizor vorbeşte despre ce s-a întâmplat în Ungaria, cu Trianonul, cu al Doilea Război Mondial, cu ’56, ’89, și toate lucrurile aceastea, fără a vorbi despre al cui este Ardealul, pentru că nu asta este interesant în secolul XXI. Ceea este interesant este faptul că vorbim cu un umor înțeles și de către publicul român. „Și în familia mea a avut loc”, ar putea spune cel care privește. “Bunica s-a născut lângă Arad, într-o localitate unde erau și români și maghiari și sași sau germani și au plecat la București şamd”.

    Trailer – „Calul din Torino”

    Sau putem vorbi despre basarabenii, despre moldovenii care au ajuns la București și au avut aceeași experiență pe care a prezentat-o acest film. Filmul „Nu vă dați jos pantofii” l-am prezentat la Târgu Mureș, după filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada”. S-ar părea că cele două filme nu au nicio legătură, dar ambele sunt filmate într-un apartament. Până la urmă, este vorba despre același lucru. Cristi Puiu a făcut un film de trei ore despre ce se întâmplă într-o „comunitate” ortodoxă, iar Hajdu Szabolcs unul despre ce se întâmplă într-o familie din Budapesta. Urmărindu-le, unul după celălalt, începi să faci niște legături și înțelegi că nu este o diferență mare. Sunt lucruri pe care le trăim la fel și la Budapesta și la București. Puiu şi Hajdu văd acelaşi lucru. Filmele acestea se intersectează.

    Buna colaborare dintre oamenii de cultură maghiari şi români este una dintre priorităţile Institutului Balassi

    Buna colaborare dintre oamenii de cultură maghiari şi români este una dintre priorităţile Institutului Balassi

    Va urma

    Teodor Burnar
    Urmăriţi-mă:

    “Rudarii se consideră urmașii dacilor. În memoria lor colectivă încă există dacii – atât de veche este legătura lor cu România. Ei nu știu limba romani. Sunt mult mai conectaţi la cultura românească decât la cultura romă.” Aceasta este, oricât de discutabilă – până la urmă, dezbaterea este esenţa civilizaţiei – una dintre aserţiunile care ne-au urmărit cel mai mult după vizita la Meşteshukar ButiQ (prescurtat MBQ), o “întreprindere socială” non-profit care îşi propune, din 2011, să fie un vehicul anti-rasism în societatea românească, demontând stereotipul numărul 1 despre romi: acela că ei nu muncesc.

    Pornit iniţial ca un proiect al Asociaţiei Romano Butiq, menit să ajute meșteșugarii tradiționali romi să poate accesa mai bine piața de larg consum din România, “copilul” Meşteshukar ButiQ a căpătat, între timp, “o viaţă a lui”, fiind recunoscut, pe de o parte, pentru calitatea şi utilitatea obiectelor produse, iar pe de alta pentru misionariatul său social implicit.

    Printre scaune rudăreşti, lămpi din cupru şi haine multicolore, care captează ochiul graţie poveştii pe care o spun cu candoarea obiectului inanimat, Matricea Românească a stat de vorbă cu Andrei Georgescu – reprezentantul MBQ – dar şi cu Denis, un tânăr de etnie romă care crede că “Romii fără români nu există, și românii fără romi nu există. Nu împărțim, nu facem separaţie.”

    Un lucru este cert: MBQ reprezintă, de departe, un exemplu de incluziune a minorităţilor în Matricea Românească.

    Firma Meșteshukar ButiQ

    Matricea Românească: Cum s-a născut Mesteșhukar ButiQ?

    Andrei Georgescu: Conceptul inițial a fost puțin diferit, și a apărut prin 2011. A pornit de la ideea de a ajuta meșteșugarii tradiționali romi să aibă acces mai mare în piața de larg consum.

    Matricea Românească: Dorința aceasta a pornit de la ei?

    Andrei Georgescu: Nu. A fost mai degrabă dorința unui activist rom, Ciprian Necula, care a ajuns să lucreze în sistem și din interiorul sistemului să încerce să schimbe lucrurile. El provine dintr-o familie tradițională de fierari: bunicul său era fierar, tatăl lui a preluat o mică parte din meserie, iar el nu mai are nici o legătură cu segmentul acesta care definea familia lui.

    Matricea Românească: Dar asta nu l-a împiedicat să fie sensibil.

    Andrei Georgescu: Exact, nu l-a împiedicat să se gândească la lucrul acesta. Practic, el a avut ideea: „Hai să vedem ce meșteșugari romi mai există în România, ce mai fac ei, cum le merge, se descurcă, reușesc să mai vândă, nu reușesc să mai vândă?”. Și atunci, cam așa a pornit ideea de Meșteshukar ButiQ, sub umbrela unui concept mai mare. Primul an și jumătate a fost dedicat documentării – și există o concretizare a acesteia într-un studiu online, care se numește „Un studiu despre meșteșugurile rome”, scos de Asociația Romano Butiq. Este foarte interactiv, cu o grămadă de fotografii, și în română și în engleză. Poate fi consultat gratuit.

    Atunci s-a făcut și o primă hartă cu privire la unde sunt meșteșugarii, cam ce mai fac, ce tipuri subzistă. S-a mers foarte mult prin țară. A fost tipul acela de cercetare cu mașina, de mers la primărie: „Aveți meșteșugari?”. „Da”. „Ce fac, unde sunt? Hai să vorbim și noi cu ei!”. La modul acesta. Întrebam prin vecini… După ce ne-am dat seama că mai există meșteșugari și că cea mai mare problemă a lor este că nu își mai vând produsele și că, implicit, copiii lor nu mai vor să învețe meșteșugul – pentru că nu văd în asta o oportunitate de a trăi un trai decent și nu mai era o mândrie să știi meșteșugul respectiv – am realizat că ar trebui să intervenim, cumva. Ideea inițială a fost să le luăm produsele și să încercăm să le scoatem pe o platformă online, să mergem cu ele la târguri, să le vindem noi pentru ei. Am făcut o grămadă de evenimente, la vremea respectivă – prin 2012 – cu meșteșugari tradiționali, care erau aduși în diverse spații publice din centrele orașelor mari, împreună cu produsele lor și cu povestea lor în fotografie. Oamenii erau invitați – orice trecător, de orice etnie – să interacționeze direct cu meșteșugarul, dar nu să stea la povești, ci să încerce să facă el un obiect, sub îndrumarea meșteșugarului. Era un atelier de meșteșugărie în stradă, te împiedicai de noi.

    Nevers (Radu Ion), un argintar rom care lucrează în proiectul Meșteshukar ButiQ din 2011

    Nevers (Radu Ion), un argintar rom care lucrează în proiectul Meșteshukar ButiQ din 2011

    Asta stă la baza conceptului de Meșteshukar ButiQ. Mai târziu, ne-am dat seama că, de fapt, un lucru esențial în toată povestea aceasta, este dezvoltarea de produse și că motivul pentru care meșteșugarii dispar sunt industrializarea, dar și faptul că produsele pe care ei le produc sunt produse gândite pentru acum 20 sau 30 de ani, când încă funcționau. În momentul în care produsele au început să nu se mai vândă, ei nu au reușit să se adapteze, să le schimbe. Asta am început noi să facem, în 2014 – dezvoltarea de produse. Am dezvoltat prima colecție, în paralel am început lucrul la un prim magazin – cel în care ne aflăm (din strada Edgar Quinet nr. 7 din Bucureşti, n.r.) – în care să prezentăm aceste produse.

    Obiectele şi tehnicile, mai importante decât meşteşugarii

    Am încercat să le oferim clienților o experiență care are în centru produsul, mai degrabă, decât meșteșugarul sau povestea. Chiar dacă suntem o întreprindere de economie socială, ca principii de funcționare, nu asta încercăm să promovăm, partea socială a poveștii, ci obiectele și tehnicile. Bineînțeles că, odată cu asta, și oamenii care se află în spatele obiectelor și care folosesc tehnicile respective. Dar la fel cum nici designerii nu își doresc atât de mult să fie ei scoși în față, nici meșteșugarii nu vor asta. Practic, ambele grupuri de oameni cu care lucrăm își doresc ca produsul, deci rezultatul muncii lor, să fie cel scos în față și pe care oamenii îl cumpără pentru că și-l doresc, pentru că le place, pentru că îi găsesc o utilitate reală în viața lor de zi cu zi. Şi dacă, cumva, îi interesează și faptul că în spate e o poveste frumoasă, cu produse realizate şi dezvoltate în România, cu atât mai bine. Da, promovăm asta, dar nu aceasta este esența. Nu vrem ca oamenii să cumpere produse doar pentru că sunt realizate în România, nu e un motiv suficient. Ar trebui să cumpere produsele pentru că sunt de calitate, pentru că le plac.

    Matricea Românească: Care a fost recepția? Cum au reacționat oamenii?

    Andrei Georgescu: În primă fază, am avut o tentativă de concursuri, am lansat tot felul de apeluri către societatea de design românească. Care, realist vorbind, s-a trezit cam acum, deci târziu. Apelurile au cam rămas fără răspuns. Nu am reușit, paradoxal, să atragem prima dată designerii români care să lucreze cu noi, și care să creeze un impact iar apoi să începem cu designeri din afara României. A fost exact invers. „Acesta este conceptul, asta ne dorim, uite ce facem noi”. Designerii care au reacționat au fost, în primă fază, străini, doi suedezi de la un mic studio de design din Suedia, studioul Glimpt, care mai făcuseră asta – au lucrat în multe țări din lume, în Vietnam, în Africa de Sud, în Peru, cu meșteșugari locali. Ei fiind la rândul lor meșteșugari – ambii au studii de meșteșug și de design – ba chiar unul dintre ei este profesor la Universitatea de Meșteșug și Design. Le-am scris, i-am invitat la noi, au venit. Cu ei am făcut, practic, prima expoziție. În momentul în care au venit, imediat, revistele noastre de design au început să spună: „Vrem și noi să scriem despre povestea aceasta, pentru că e foarte interesantă”. Din momentul acela, a început să apară interesul și din piața românească.

    Sunt legende în cultura romă care spun că, după eliberarea din robie, primii fierari au lucrat în propriile lanțuri

    Matricea Românească: În momentul de față, Meșteshukar câți oameni adună?

    Andrei Georgescu: Magazinul adună patru angajați. Pe lângă magazin, mai avem câțiva oameni care se ocupă strict de dezvoltarea brand-ului, de dezvoltarea de produs, care sunt trei – deci șapte. Mai avem un colaborator în Cluj – opt -, și pe lângă asta, toți oamenii care sunt implicați în producție. La nivel de meșteșugari, sunt constant 15, care produc pentru noi, dar aș zice că, în momentul în care avem volume mari, mergem către 50 de meșteșugari.

    Matricea Românească: Care ți se pare că sunt punctele forte ale conceptului?

    Andrei Georgescu: Cred că cel mai important este, de fapt, că pornești de la câteva tehnici tradiționale care, de-a lungul vremii, au dovedit că pot să scoată niște produse de calitate foarte bună. Asta e unu. Și doi: autenticitatea întregii povești – adică, designerii aceștia au avut posibilitatea să meargă chiar la oamenii aceia, în casă, într-un mic atelier, sau în curtea în care lucrează. Nu au trimis niște schițe, pe care ulterior le-am produs noi, apoi au venit și au inspectat. Nu. De exemplu, cei din Suedia au venit, prima dată, 10 zile. Cei doi designeri, plus un documentarist. Am făcut cam 1500 de kilometri prin toată țara, ca să vadă și meșteșugul, dar și cultura locală, să mănânce, să vadă cum arată orașul. Am plecat din București, am fost în Constanța, în Iași – dar pe drum opream în diverse comunități -, apoi la Bistrița, Cluj, Sighișoara, Sibiu și iarăși București. Am dormit în aceste orașe, dar pe drum am vizitat diverse comunități foarte diferite: de fierari, de ceaunari, de rudari – cei care lucrează în lemn -, împletitori în răchită, împletitori în alun, căldărari – cei care lucrează în cupru. Au văzut toate tipurile acestea de meșteșuguri și de cultură, în același timp. Au plecat, au stat, au gândit, după care s-au întors și am început dezvoltarea de produse.

    Discriminarea romilor, explicată

    Exact la fel a fost și cu cea de-a doua echipă de designeri cu care am lucrat foarte mult și cu care am creat mare parte din produsele din magazin – o echipă de austrieci, un domn și o doamnă cu ceva mai multă experiență în zona aceasta de design mainstream. Unul dintre ei are un atelier propriu de modă și vinde în Viena, high-end fashion. Celălalt designer vine chiar din lumea aceasta – Rado Watches, Georg Jensen, Calvin Klein – și a fost acolo chiar și director de creație. Se numește Nadja Zerunian și face bijuterii pentru Meșteshukar ButiQ și pentru Swarovski. (râde) Inveștește la fel de mult timp în ambele. Bineînțeles că primește altfel de recompense din fiecare parte. De la noi, satisfacția a ceea ce realizează și, probabil, de la Swarovski, bani. (râde)

    Matricea Românească: Cum s-a integrat cultura romă în cea românească și care consideri că este calitatea ei cea mai impresionantă?

    Andrei Georgescu: Sunt anumite tipuri de meșteșuguri care pot fi atribuite în principal culturii Roma, dar care au fost preluate foarte mult și de cultura românească sau se regăsesc și în cultura românească. De exemplu, rudăria, lucrul cu lemnul – există foarte mulți lingurari tradiționali românești, care fac foarte multe linguri sculptate, spectaculoase. Ei au mai rămas. În schimb, mare parte dintre produsele cu utilitate ridicată, nu neapărat estetice, sunt făcute, totuși, de meșteșugarii romi. Eu cred că s-au integrat destul de bine și la multe dintre tipurile de meșteșug – de exemplu, la fierari: se întâmpla ca o familie de meșteșugari fierari să se stabilească într-un sat, într-o comună sau într-o comunitate mai mare, unde erau toate tipurile de etnii, de meșteșuguri și de meserii. Dar reușea să furnizeze anumite produse și servicii fix pentru locuitorii de acolo.

    Aici sunt câteva tipuri de meșteșuguri care așa s-au dezvoltat, de-a lungul vremii – nu neapărat specifice romilor, cât în general. Aveai un om care era foarte bun în a face obiecte din fier, din argint sau din altceva și se ducea, de pildă, într-o comunitate de agricultori, care avea nevoie de aşa ceva. E mult mai simplu decât să meargă agricultorii să caute.

    Am pornit fix pentru a combate rasismul. Centrul primei campanii de comunicare a Meşteshukar ButiQ a fost: «Cunoaște-i pe romi prin munca lor»

    Într-una dintre comunitățile de cupru cu care lucrăm noi, tatăl meșteșugarului principal este prima generație din familie care s-a sedentarizat. Până la 30 și ceva de ani, a fost nomad. Poate să ne spună cu exactitate care era traseul pe care îl urma, pentru că era unul ciclic: în zona Transilvaniei, Sighișoara, Sibiu, Mediaș, Târnava. Ei mergeau și produceau obiecte din cupru sau tablă pe care le comercializau acolo, în satele respective. Eu cred că foarte mult din bucata aceasta de stereotip și rasism, și discriminare, care, din păcate, în momentul de față este foarte puternică în societatea românească, a apărut artificial, în momentul în care cineva a spus: „Vezi că acela e de vină că îți e ție rău”. Și s-a dus la țăranii români care, până atunci, toți aveau cazane de țuică de la căldărari și făceau schimburi, și li s-a spus dintr-o dată: „Nu e bine să cumperi de la ei, pentru că te fură”, când de fapt nu se întâmpla acest lucru.

    Denis: Romii au fost aici dinaintea etnogenezei românești, în timpul Bizanțului. Nu există diferențe, ei s-au dezvoltat împreună. Nu există separaţie între cultura romă şi cea românească. Romii au fost aici din timpul Bizanțului și aici au rămas, s-au combinat culturile. Există și robia de 500 de ani, care a contribuit foarte mult și la meșteșug. Sunt legende care spun că, după robie, primii fierari au lucrat în propriile lanțuri. Romii, pe unde s-au stabilit, au absorbit anumite valori culturale ale populațiilor din anumite țări. În Spania au adoptat portul spaniol, în Turcia, la fel, au adoptat portul turcesc, religia. Nu știu dacă există vreo diferență. Noi suntem aici de 1000 de ani, cel puțin.

    “Românii cumpără cel mai mult de la romi”

    Matricea Românească: Din punctul acesta de vedere, conceptul vostru este un exemplu de toleranță? Sunt convins că aveți și români care cumpără produsele MBQ.

    Andrei Georgescu: Categoric, majoritatea clienţilor sunt români.

    Matricea Românească: Ce îi face pe români să cumpere obiecte produse de romi?

    Andrei Georgescu: Obiectele acestea arată într-un fel, pentru că design-ul a fost creat în acest fel și s-a bazat pe niște elemente ale produselor tradiționale, dar și pe elemente de influență străină, pentru că designerii au venit cu viziunea lor. Reacțiile sunt diferite. Sunt foarte puțini oamenii care cumpără din considerente culturale. Eu chiar cred că ei cumpără produsele pentru că le plac estetic și pentru că și le imaginează la ei în casă. Sau cumpără bijuteriile pentru că le place cum arată pe ei. Și hainele, la fel.

    Matricea Românească: Cât la sută știu și povestea din spate?

    Andrei Georgescu: Toți află povestea în timp ce cumpără. Nu cred că e nimeni care pleacă de aici fără să știe ce a cumpărat. Dar mai mult de jumătate intră în magazin fără să știe ce vor găsi aici.

    Matricea Românească: Ce reacții observați când le spuneți toată povestea?

    Andrei Georgescu: Cu siguranță, majoritatea oamenilor sunt cumva impresionați, pentru că, în momentul în care intră, nu știu ce văd aici. Cred că 80% dintre persoanele care vin în magazin, au pur și simplu reacția aceasta: „Uau! Ce frumos arată totul!”. După aceea, mai ales de la hainele înflorate, încep ei să-și dea seama că trebuie să fie ceva diferit aici, apoi încep să afle puțin despre cultură.

    "Epoleții sunt unul dintre obiectele care s-au vândut cel mai bine. Vor fi purtați de către cântăreața Andra", spune Andrei Georgescu

    „Epoleții sunt unul dintre obiectele care s-au vândut cel mai bine. Vor fi purtați de către cântăreața Andra”, spune Andrei Georgescu

    Matricea Românească: Au fost vreodată reacții precum: „Vreau să îl cunosc pe meșterul care a inspirat lucrul acesta”?

    Andrei Georgescu: Da. Mai ales că avem și niște vederi aici, unele cu fotografii cu meșteșugarii. Sunt oameni care sunt foarte interesaţi, care vor să afle mai mult. În plus, noi nu am venit şi am spus: „Noi lucrăm cu cultura romă, dar nu știm nimic de stereotipuri și de rasism, de toate acestea”. Nu. Am pornit fix pentru a combate rasismul. Acesta era conceptul principal și centrul primei campanii de comunicare a fost: „Cunoaște-i pe romi prin munca lor”.

    Toți italienii ignorau românii care arătau ca ei. Dacă însă erau unii mai săraci, pe aceia îi vedeau imediat. «De unde sunt?», se întreba. «Sunt români.» «Aşa, deci românii sunt săraci!» La fel e și cu romii în societatea românească

    Matricea Românească: Asta mai demontează din stereotipuri.

    Andrei Georgescu: Exact, pentru că am pornit atunci de la o analiză: „Care sunt cele mai mari stereotipuri despre cultura romă?”. Analiza a fost realizată sub coordonarea a doi antropologi romi. Am făcut și eu parte din echipa aceea. Sterotipul numărul 1 este că romii nu vor să muncească. Aceasta este o chestiune pe care oamenii o aud la televizor, care li se bagă în cap, că romii sunt asistați sociali. La fel ca și cu românii care primesc ajutoare: „Nu, domnule, lasă că știu eu, că sunt bețivi, nu vor să muncească”. Dar nimeni nu merge mai departe să întrebe: „De ce nu ar vrea să muncească?”.

    Matricea Românească: Contextul influențează și comportamentul.

    Andrei Georgescu: Exact. Eu dacă aș fi în contextul acela, ce aş face? Dacă principalul stereotip – din ceea ce am întrebat noi, pentru că am făcut tot felul de mici studii – e acesta, cum putem să luptăm împotriva lui? Degeaba faci campanii și zici: „Nu, nu e adevărat. Ei muncesc”.

    Eu vorbesc acum dintr-o perspectivă foarte personală, pentru că lucrez în angrenajul acesta de circa șase ani. Evident că am o grămadă de prieteni, cunoscuți care, la fel, îmi vorbesc mie: „Lasă că știu eu, că ăia nu vor să muncească!”. „Cine nu voia să muncească? De unde știi tu?”. „Am văzut eu, am citit!”

    Să îți spun o chestiune interesantă pe care mi-a spus-o Ciprian Necula, cel de care îți spuneam, la început, că a avut ideea. Zice: „Românii, dacă îi întrebi, majoritatea au avut un prieten țigan, care era OK. Dar toți ceilalți ţigani sunt nașpa”. E absurd, când îți dai seama de paradoxul acestei declarații, care este repetată întruna! Oamenii au tendința de a ignora persoanele similare, apropo de rasism și xenofobie. Vezi ce se întâmplă în Marea Britanie sau în Italia cu românii. Toți italienii ignorau toţi românii care arătau ca ei. Fiindcă, estetic, arătăm ca ei. Dacă însă erau unii care arătau diferit, adică erau săraci, pe aceia îi vedeau imediat. „De unde sunt?”, se întreba. „Sunt români.” „Aşa, deci românii sunt săraci!” La fel e și cu romii în societatea românească, sau cu alte minorități. Pe cei care sunt îmbrăcați la fel ca mine, care merg la serviciu, care fac nu știu ce, care sunt majoritatea, pe aceia nici nu îi văd, pentru că nu mă interesează. Nu mă interesează cine stă lângă mine în metrou. Remarc doar ce e diferit de mine.

    Denis, un rom care crede în inseparabilitatea celor două culturi, romă și românească

    Denis, un rom care crede în inseparabilitatea celor două culturi, romă și românească

    Matricea Românească: Romii, din punct de vedere al cetățeniei, se simt români?

    Andrei Georgescu: Eu nu am întâlnit pe nimeni, dintre meşterii cu care lucrăm, care să spună: „Eu nu sunt român”.

    Denis: Depinde și de categoria socială. Cu cât ești mai dezumanizat, cu atât îți pierzi și interesul cetățeniei. Sunt chestiuni înrădăcinate, și se transferă și la romi. Romii fără români nu există, și românii fără romi nu există. Până la urmă, romii sunt o minoritate, ei se pretează după majoritate. Romii, în Turcia, sunt diferiți, au alte valori. Contează mediul.

    Se pregăteşte primul Muzeu al Culturii Rome din România

    Matricea Românească: Conceptul vostru, Meșteshukar, demonstrează că romii și românii pot să conlucreze foarte bine.

    Andrei Georgescu: Sigur că toată lumea poate să conlucreze foarte bine. Nu există nici un fel de bariere, decât de ordin mintal. Este absurd că primele reacții pozitive, din punct de vedere al colaborării, au venit din exterior. E chestiunea aceea: nu cumperi lucru românesc, pentru că e prost. Dar dacă îl cumpără străinii, dintr-o dată devine foarte valoros. Dacă îl apreciază germanii, înseamnă că e bun! Exact așa s-a făcut și la noi. În momentul în care au venit designeri din Suedia și din Austria, și au făcut ei obiecte cu noi, am intrat pentru prima oară în Romanian Design Week. Evident că este foarte interesant să fie niște designeri suedezi cu produse făcute în România și cu concept românesc.

    Eu nu am întâlnit pe nimeni, dintre meşterii cu care lucrăm, care să spună: «Eu nu sunt român»

    După care, am fost la Viena Design Week și la Stockholm Design Week, tot pentru că am avut colaborările acestea. Anul acesta, pentru prima oară am fost parte din Romanian Design Week, ca Meșteshukar ButiQ și atât. Noi, ca brand, în sfârșit am intrat în zona recunoscută de obiecte de design în societatea românească, pentru că am avut deja niște colaborări. Gândirea este: „Dacă te-au invitat la Stockholm Design Week și la Viena Design Week, e normal, e în regulă să fii și pe piața din România”.

    Lucrurile nu sunt făcute din considerente de discriminare, nu vreau să insinuez asta, ci e o chestiune inconștientă, care nu ține neapărat de romi, cât de lucrurile pe care noi le avem, de tradițiile noastre – pe unele tindem să le exagerăm la culme, dar pe altele tindem să le ignorăm complet. Eu cred că noi, ca români, suntem foarte mândri de niște elemente tradiționale, folclorice și de rădăcini, dar ignorăm lucrurile bune care se întâmplă azi. Acesta este sentimentul pe care-l am. Poate că și cu ia e la fel. Sunt o grămadă de mici ateliere care fac modă românească, ce produc aici, care sunt ignorate complet: „Mai bine cumpăr de la H&M.” În momentul în care au început cu ia, dintr-o dată, sunt salvatorii…

    Un exemplu foarte bun mi se pare Pegas, care nu sunt niște biciclete senzaționale. Pegasurile vechi erau niște biciclete foarte proaste, dar nimeni nu mai ține minte asta. Și eu am învățat să merg tot pe Pegas, era foarte incomodă, dar a rămas simbolul acesta. Acum, dintr-o dată, este super interesant. Sunt totuşi şi alţi producători de biciclete din România, care poate nu au factorul sentimental, dar fac biciclete mai bune. De ce ar fi mai proaste decât cele care au brand?

    E chestiunea aceea: nu cumperi lucru românesc, pentru că e prost. Dar dacă îl cumpără străinii, dintr-o dată devine foarte valoros. Dacă îl apreciază germanii, înseamnă că e bun! Exact așa s-a făcut și la noi

    Matricea Românească: Îmi vorbeai despre proiectele Asociaţiei Romano Butiq. Ce pregătiţi în viitor?

    Andrei Georgescu: Această asociație se ocupă cu mult mai multe proiecte – au și proiecte educative, antidiscriminare, în mai multe comunități din România, inclusiv în Bucureşti, în comunitatea Giuleşti-Sârbi. Meșteshukar e un fel de divizie, departament. Este unul dintre obiectele din corul organizației.

    De-a lungul vremii, asociația a încercat să ajute mai multe mici afaceri sociale să pornească la drum. De exemplu, o croitorie care ne face nouă acum hainele. Mai e un atelier de rudărie, care ne produce obiectele din lemn. Este un restaurant cu specific romani, care funcționează în comunitatea Giulești – Sârbi. În interiorul restaurantului i-am luat alături de noi pe «Restaurant pe întuneric», făcut de persoane nevăzătoare, care oferă experiența aceasta, de a mânca pe întuneric beznă. Acum se construiește în incinta restaurantului.

    Ideea pe termen lung este să dezvoltăm primul Muzeu al Culturii Rome din România. Există deja conceptul, avem clădirea, au avut loc în ea mai multe expoziții punctuale, inclusiv cu obiecte de la MBQ, însă va mai dura până se va permanentiza.

    Colecția de bijuterii Meșteshukar ButiQ

    interculturalitate

    România nu se termină la graniţe. Lucian Marina, “Adrian Păunescu de Voivodina”: “Suntem 1000 de români în Novi Sad, oameni de elită. În documente se spune că oraşul a fost fondat şi de unul Ion Valahul”

    3 iulie 2018 |
    Din aproape 350.000 de locuitori, câţi numără zona metropolitană a oraşului Novi Sad, circa 1000 sunt români, foarte mulţi - specialişti apreciaţi în comunitate, a explicat pentru Matricea Românească preşedintele Societăţii de Limba Română din...




    Cultura evreiască, parte a matricei româneşti. Maia Morgenstern: „Tata m-a învățat că avem 11 porunci, ultima fiind: «Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde lași umbră pe pământ»"

    3 aprilie 2017 |
    https://youtu.be/wzfKnifGv08 Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern,...



    Directorul Institutului Balassi, András László Kósa: “Ungurii admiră la români mobilitatea mare, capacitatea de a se adapta la nou. Noi ne mişcăm greu, dar unde întemeiem o instituţie - acolo rămâne”

    6 decembrie 2016 |
    (continuare) https://youtu.be/FRXIz3ac0KQ Matricea Românească: Pentru că discutați cu Matricea Românească și am vorbit despre tipul special de umor al maghiarilor, vizibil și în piese precum „Familia Tót” sau în filmele amintite mai devreme, la care...

    Despre Sibiu ca “oraş al întâlnirilor”. Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: “Sibiul e un oraș al toleranței, al incluziunii. Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine”

    29 noiembrie 2016 |
    Sibiul este un model de convieţuire între populaţii, o matrice a confluenţelor a cărei fertilitate şi-a arătat roadele în istoria României, este de părere Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din...

    Directorul Institutului Maghiar din Bucureşti, András László Kósa: “Publicul român este foarte interesat de cultura maghiară. Sunt lucruri pe care le trăim la fel și la Budapesta și la București”

    25 noiembrie 2016 |
    Într-o lume normală, deschisă la dialog, nu există nimic mai firesc decât ca Matricea Românească să stea la o cafea cu directorul Institutului Balassi din Bucureşti, cel care ne-a răspuns cu amabilitate la invitaţia de a discuta lucrurile care ne aduc...


     
    ×

    Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

    Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

    Redirecționează