Vezi video: Un rus loial României – lipoveanul Paul Condrat
Se spune că, atunci când pescarii din Jurilovca (sat în care măgarii erau animalele de povară) şi cei din Sarichioi (cunoscuţi pentru cai) se întâlneau pe mare, primii nechezau, iar ultimii răgeau. Despre această frumoasă poveste, şi multe altele, Matricea Românească a discutat, într-un interviu extins, cu Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea). De formaţie istoric, Paul se descrie “rus cu sufletul, însă un cetățean român care-și iubește țara. Consider că sunt din tabăra celor care cred că România poate foarte mult – și merită mult!”
Matricea Românească: Pentru început, te rog să te prezinți în câteva cuvinte.
Paul Condrat: Sunt lipovean din Jurilovca, născut și trăit aici cea mai mare parte a vieții. Sunt absolvent de Istorie. De mai bine 10 ani, mai exact din 2005, am lucrat în administrația publică locală, dar într-un proiect atipic, unul ce a vizat dezvoltarea comunitară, un proiect național. Era despre economia bazată pe cunoaștere, și a adus internetul în vreo 500 de comune din țară. Eu am fost coordonator local.
Matricea Românească: Vorbește-ne, te rog, despre istoria localității tale.
Paul Condrat: Ar trebui să începem cu originea lipovenilor. Ei sunt, din punct de vedere etnic, ruși, iar din punct de vedere confesional sunt staroveri sau ortodocși de rit vechi. Starover înseamnă credință veche, starobreadţî înseamnă adevărata credință. Totul a început pe la mijlocul secolului XVII, când în Rusia are loc o reformă a cultului Bisericii Ruse. Această reformă a fost inițiată de autoritatea politică, de către țar. Scopul a fost alinierea cultului Bisericii Ortodoxe Ruse la restul ortodoxiei. Iniţiator a fost tatăl lui Petru I cel Mare, Alexei. Este momentul în care Rusia începe să crească, să devină Imperiu, eventual un imperiu pan-ortodox, şi atunci aveau nevoie de eliminarea diferențelor dintre cultul Bisericii Ruse și restul ortodoxiei. Această reformă a cultului a avut printre rezultate – și poate cel mai important – scindarea societății ruse în nikonieni (Nikon a fost Patriarhul Bisericii Ruse la momentul demarării acestei reforme), cei care au acceptat reforma şi ţineau de Biserica oficială, și staroveri sau starobreadţî, cum se numeau ei înşişi, sau numiți de biserica oficială, raskolniki – eretici, cei care au refuzat reforma.
După 1668, se accentuează prigoana împotriva lor și astfel sunt nevoiți să iasă de sub autoritatea țarului și a Bisericii Ruse. Se pare că a fost o migrație în etape. Aceste grupuri mai mici căutau să iasă în afara autorităţii ţarului şi a Bisericii, însă momentul coincide și cu extinderea Imperiului, astfel că nu apucau – cum zice un lingvist român – să se așeze bine, că venea țarul peste ei. A fost migrație radială, pe trei direcții principale – spre Răsărit, spre Siberia; spre Apus – se pare că au ajuns până în Polonia; respectiv spre Sud, inițial la cazacii nekrasovţi, cazacii de pe Don, şi apoi la gurile Dunării – Sudul Basarabiei și, conform informațiilor documentare, se pare că în Dobrogea și în Deltă, ceva mai târziu.
[pullquote]Nu apucau – cum zice un lingvist român – să se așeze bine, că venea țarul peste ei[/pullquote]
Prima mențiune a unei populații de staroveri o avem de pe la jumătatea secolului XVIII – în 1754, dacă nu mă înşel, în Sarichioi e menționată existența staroverilor, a populației ruse de rit vechi. Asta ar fi, foarte pe scurt, originea lipovenilor. Jurilovca a fost întemeiată, se pare – o spun autori în diverse studii, M.D. Ionescu ar fi de menţionat – în pragul veacului XIX. Prima mențiune documentară o avem de la 1815. E atât un document din pisania Bisericii, dar făcută pe hârtie, un document din arhivele tulcene și – cel mai interesant – o așa-zisă notiță de margine, pe verso-ul unei scrisori comerciale. Doi lipoveni din Jurilovca probabil au dezbătut și au și notat etapele principale în dezvoltarea satului.
Matricea Românească: La momentul acela, Dobrogea nu aparținea de România.
Paul Condrat: Da, Dobrogea era teritoriul Imperiului Otoman. De altfel, în această pisanie din Biserică sunt menţionaţi prigonitorii lipovenilor, staroverilor, respectiv Alexei și Petru. Și se spune în continuare că s-au instalat în Jurilovca, provincie otomană la momentul respectiv, în preajma satului Caramanchioi – existent la momentul respectiv, actuala Sălcioara – și a satului Pașacâșla, actuala Vişina.
Român între ruşii lipoveni, şi rus între români: istoricul Paul Condrat din Jurilovca, judeţul Tulcea, Dobrogea
Matricea Românească: După 1878 și alipirea Dobrogei la România, cum au resimțit cei de aici, din Jurilovca, tranziția? S-au identificat cu noua formațiune statală – pentru că, și pentru ei, identitatea se formase de foarte puțin timp, de două generaţii?
Paul Condrat: Parafrazând un istoric român – cred că Iorga a spus: „Eu sunt naționalist român patriot”, eu sunt rus – român patriot. Dar, un istoric trebuie să fie obiectiv. Autoritățile române nu au tratat întotdeauna bine lipovenii – şi probabil nu numai ei, și populațiile de alte etnii din Dobrogea au avut numeroase situații când au fost tratați ca cetățeni de rangul doi. E drept că Statul român urmărea, pe de o parte, popularea Dobrogei și schimbarea componenţei etnice, pentru că era un teritoriu nou. De fapt, în Dobrogea, populația românească era mult sub 50%, la momentul 1878, românii fiind așezați în satele româneşti – cu tradiţie, de altfel, dobrogene -, cele mai multe de-a lungul Dunării, în Lunca Dunării.
Apoi, mai ales după Revoluția bolșevică din 1917, lipovenii au fost considerați bolșevici și monitorizați cu mare atenție. O referință foarte interesantă am găsit în arhivele tulcene – prin 1918-19, în contextul în care în toată țara are loc o efervescență a mișcării socialiste, la o percheziţie la un locuitor din Jurilovca au fost găsite și… ruble bolșevice! Din punctul de vedere al autorităților, asta constituia o dovadă a legăturilor cu bolșevicii. Or, de fapt, acele ruble bolșevice probabil proveneau de la ultimele expediții comerciale ale pescarilor lipoveni din Jurilovca, la Odessa.
[pullquote class =”left”]Autoritățile române nu au tratat întotdeauna bine lipovenii. Au fost numeroase situații când aceştia au fost tratați ca cetățeni de rangul doi. După Revoluția bolșevică din 1917, lipovenii au fost considerați bolșevici și monitorizați cu atenție[/pullquote]
Aceste expediții comerciale la Odessa și la Varna erau o tradiţie. Cei mai gospodari pescari mergeau cu chefal afumat în cele două orașe, îl vindeau… Cumpărau diverse mărfuri industriale, unelte de pescuit, mărfuri de uz casnic. Or, autoritățile au considerat că rublele bolșevice sunt o dovadă a legăturilor subversive cu autoritățile bolșevice!
Un bătrân din sat mi-a povestit ultima – spunea el – astfel de expediție, în care a fost și o mică confruntare între pescarii din Jurilovca și autoritățile bolșevice sau partizan-bolșevice din Odessa, din care abia au reușit să scape. Au reușit, totuși.
Matricea Românească: Cum au trăit jurilovcanii cele două Războaie Mondiale, dar și instaurarea comunismului?
Paul Condrat: Avem destul de puține informații din Primul Război Mondial. În al Doilea Război Mondial, Statul român a evitat să folosească soldații ruși lipoveni în calitate de combatanți. Cei mai mulți au făcut servicii auxiliare în spatele frontului, pentru că autoritățile nu au avut încredere în ei. Dar au fost și lipoveni care au ajuns până la Stalingrad, au făcut și prizonierat. După război, venirea regimului comunist, într-o primă etapă… sigur, afinitatea de limbă, de cultură le-a adus ceva avantaje, mai ales unui grup restrâns, care a obținut și funcții pentru o anumită perioadă. S-a făcut şcoală în limbă rusă, deși nu a fost considerat – culmea – chiar un avantaj.
Cei care au prins perioada în care au făcut școală în limba rusă mi-au povestit că, de fapt, asta a întărit izolarea față de societatea românească. Pentru că terminau o școală în limba rusă, știau româna foarte rău, și nu prea își puteau continua studiile la o școală românească.
Din punct de vedere economic, a fost mult mai bine, cel puțin în primii ani ai regimului comunist. Până în anii ’80, a fost destul de bine, pentru că Statul – în comparație cu alte zone, poate -, prin întreprinderea piscicolă locală a adus un alt tip de abordare a muncii, un alt tip de relații de muncă. Nu orice pescar din Jurilovca își permitea, în perioada interbelică, și înainte, să aibă o barcă, un năvod, unelte pescărești. Or, acum Statul punea la dispoziție toate astea, și pescarii erau plătiți în acord global, iar pentru că era pește foarte mult, aveau venituri frumușele, în comparație cu alte zone ale țării. Până în anii ’80, când au început să se strice lucrurile – deși prindeau pește, nu mai exista desfacere, și a început să scadă puţin calitatea vieții. Este însă o vorbă locală: „Dacă are balta pește, nu murim de foame!”
Vezi video: Despre începuturile lipovenilor în România
Matricea Românească: În ziua de astăzi, cum trăiește Jurilovca? Și cum se vede România de aici? Mi-ai spus că ești un rus român patriot. Te voi ruga să dezvolţi ce înţelegi prin asta.
Paul Condrat: Sunt rus cu sufletul, însă sunt un cetățean român care-și iubește țara. Consider că sunt din tabăra celor care cred că România poate foarte mult – și merită mult! Sigur, e foarte mult de lucru la asta, dar depinde de fiecare dintre noi să o ducem cu toții mai bine. Tot dăm vina pe clasa politică… Sigur, sunt vinovați, dar e discuție generală în societatea românească: „Clasa politică e vinovată!”. Totuși, clasa politică noi o promovăm.
[pullquote]Şcoala în limba rusă, făcută de către lipoveni, a întărit izolarea față de societatea românească. Pentru că ştiau româna foarte rău, și nu prea își puteau continua studiile la o școală românească[/pullquote]
Matricea Românească: Voi, ca lipoveni, ce părere aveți despre rusofobia care există în România?
Paul Condrat: Culmea e că nu prea avem dezbateri de genul acesta!
Matricea Românească: Dar tu, personal, cum vezi faptul că există o teamă viscerală față de Rusia?
Paul Condrat: Există tradiție în asta! (râde) Statul rus, autoritățile ruse nu au adus niciodată bine în România. Însă, noi, localnicii, lipovenii… Cei mai mulţi, da, eventual îl admirăm pe Putin pentru anumite atitudini, dar sigur, teama aceasta destul de accentuată în societatea românească, de amenințare a Rusiei, are justificare, totuşi. Suntem la mijlocul jocului politic între Marile Puteri.
Matricea Românească: Crezi că ar fi fost necesară dezvoltarea unei alte relaţii cu Rusia, după 1990?
Paul Condrat: Aici a fost pe de o parte greșeala clasei politice, pe de altă parte, teama de Imperiul Rus. La începutul anilor ’90, da, ar fi trebuit, poate, consolidate legăturile economice cu Rusia și, mai mult decât atât, cred că s-ar fi putut specula asta foarte bine în negocierile pentru aderarea în Uniunea Europeană. Probabil că am fi obținut mult mai mult, dacă aveam relații mai strânse cu Rusia.
Suspină lotca: din 500 de pescari, câţi avea Jurilovca acum 10 ani, au mai rămas doar 30
Matricea Românească: Dacă ar fi să descrii profilul locuitorilor din Jurilovca, ce-ai spune că vă caracterizează? Ocupația de bază, pe lângă – mai nou – turism, este în mod tradiţional pescuitul.
Paul Condrat: Despre ocupația de bază, pescuitul, nu prea mai putem vorbi. Acum 10 ani erau 500 de pescari în Jurilovca, acum mai sunt 30. E drept că încă vreo 50, poate 100, pescuiesc în apele Scoției sau ale Irlandei. Au rămas în domeniu. Lucrează câte două luni, mai vin pe acasă…
Matricea Românească: Cum vezi scăderea aceasta dramatică, de la 500 la 30, în 10 ani?
Paul Condrat: E [cauzată de] lipsa resursei piscicole. Asta s-a mai întâmplat și la sfârșitul secolului XIX. [Grigore] Antipa și M.D. Ionescu, pe care l-am amintit mai devreme, spuneau că locuitorii satelor din Jurilovca și Sarichioi sunt pe cale să devină agricultori, pentru că dispăruse peștele. E drept că, drept urmare a demersurilor lui Antipa, au fost luate o serie de măsuri care au avut ca rezultat creșterea populației piscicole din Razim. E posibil și acum, dar trebuie să fie voință.
[pullquote class=”left”]Este o vorbă locală în Jurilovca: „Dacă are balta pește, nu murim de foame!”[/pullquote]
Matricea Românească: Mai există voință din partea celor de aici să-și reia ocupația?
Paul Condrat: Bună întrebare! Nu știu. Mai degrabă, nu. Dar, iar, e tendința generală în toată țara. Tinerii se duc la oraș.
Matricea Românească: Înțeleg că aici, în comunitate, există un loc pentru bătrânele singure, amplasament susținut de către comunitate. De unde vine grija aceasta pentru bătrâni?
Paul Condrat: Acesta e un aşezământ social tradițional, de protecție socială. “Schit” îi spune, deși nu este un așezământ monahal. E specific lipovenilor. Se pare și în celelalte sate – cel puțin în două, în afară de Jurilovca, la Sarichioi și la Carcaliu – au existat astfel de schituri. Acum, în Jurilovca mai sunt câteva pensionare ce locuiesc acolo. Spunea o bătrână – s-a prăpădit – care era decana de vârstă a schitului că, înainte, oamenii construiau case pentru suflet. Cei mai înstăriți construiau câte o chilie în curtea bisericii pentru bătrânele fără posiblități materiale. Tradițional, așa era – bătrânele fără copii şi fără posibilităţi materiale aveau un loc acolo unde să poată locui aproape de biserică. Primeau pomeni de la locuitorii satului. Dar pomană, nu în sensul de cerșit! La noi, pomana are un alt sens: primești mâncare, eventual bani, dar nu ca pomană, ci ca să te rogi pentru sufletul moșilor – roditeli, în traducere. În rusă, înseamnă născătorii, de fapt. E vorba de moși-strămoși. Cei răposați.
Matricea Românească: Casele au fost construite de către oameni înstăriți?
Paul Condrat: De oameni din sat. Câte o familie mai înstărită construia o astfel de chilie. Ultima a fost făcută destul de recent, acum vreo 20 de ani, deci în epocă modernă.
Matricea Românească: E un element care unește comunitatea.
Matricea Românească: Cum vă conservați identitatea? Există o mândrie de a fi din Jurilovca? Cum e natalitatea aici?
Paul Condrat: E ca peste tot în țară, destul de scăzută. Nu cred că ieșim în afara statisticilor.
Jurilovca: lotcă (barcă) tradiţională de năvod şi superba arhitectură locală
Matricea Românească: Aveți o sărbătoare precum Fiii Satului, la care se întorc cei plecați?
Paul Condrat: Sărbătoarea asta este hramul bisericii, în mod tradițional. Hramurile bisericilor lipovenești din diverse comunități constituiau – aici, ies în afara comunității locale – ocazie pentru schimburi, chiar matrimoniale, pentru lipovenii din toată țara. Şi aici, în satele din Dobrogea, ajung lipoveni din Bucovina, cu ocazia unor astfel de hramuri, și viceversa. Mai nou – deși e adresată turiștilor – există serbarea borșului pescăresc. Tradițional, hramul bisericii este ziua satului, prilej de întâlnire pentru fiii satului.
[pullquote]Există tradiție în teama românilor faţă de Rusia! Statul rus, autoritățile ruse nu au adus niciodată bine în România[/pullquote]
Matricea Românească: Dacă ar fi să rezumi la unu-două elemente care sunt absolut identitare, ce s-a mai păstrat?
Paul Condrat: Din păcate, se pierde cam tot. Folclor muzical încă există, şi acesta este specific nouă. Un element vizibil şi consistent.
Matricea Românească: Mai sunt bătrâni care cântă aceste cântece tradiţionale lipoveneşti?
Paul Condrat: Mai sunt bătrâni ce le cântă. Sunt şi două – chiar mai multe – ansambluri folclorice în Jurilovca. La școală, aproape fiecare doamnă învățătoare – educatoare are un mic grup folcloric, dar există și două grupuri de adulți. Din păcate, uite că tocmai pentru că cele mai multe cântece ale noastre sunt triste și există cererea aceasta comercială, ambele grupuri cântă în diverse ocazii, evenimente, unde sunt turiști, și gândesc: „Nu le cântăm pe acestea triste, ele trebuie să fie vesele, jucăușe.” Și preiau din muzica rusească modernă sau populară… Dar și la ruși, s-a cam pierdut popularul. În cel mai fericit caz este etno-pop.
Matricea Românească: Luând avânt turismul, Jurilovca ar putea să piardă, pe filon folcloric.
Paul Condrat: Într-adevăr. Un profesor din Sarichioi a zis, foarte supărat, că pierdem și folclorul, că fetele astea se prostituează la turiști. Dar eu nu-s chiar de acord. Da, există riscul acesta, dar ce mă împiedică pe mine, ca localnic, sau grupul din care fac parte, să nu oferim cântece vesele? Cu toate acestea, sunt câteva cântecele tradiționale vesele. Cu fetele din grup am fost colegi, am cântat și eu mulți ani în grup. Unul dintre motivele pentru care m-am retras a fost și acesta, că nu am reușit să le conving să conservăm cântecele vechi. „Nu, uite, cântăm [Nadezhda] Kadysheva!” – ea e o mare cântăreață din Ucraina. Lipovenii cântă, astfel, și cântece ucrainene, întrucât limba e foarte asemănătoare. Ucrainenii și rușii au un fond folcloric comun destul de important.
Vezi video: Un cântec cât un neam – elegia lipovenilor din Jurilovca
Matricea Românească: Vorbeai despre nostalgia transmisă din generație în generație și ai amintit despre limba rusă. Tu, de exemplu, urmărești emisiuni în rusă sau citești în rusă?
Paul Condrat: Eu vorbesc rusa destul de rău, citesc foarte greu. Culmea e că prima limbă învățată a fost rusa, de la bunica. De fapt, am învățat în același timp şi rusa și româna. Consider că am două limbi materne.
[pullquote class=”left”]Înainte, oamenii construiau case pentru suflet. (…) La noi, pomana are un alt sens: primești mâncare, eventual bani, ca să te rogi pentru sufletul moșilor[/pullquote]
Matricea Românească: Numele tău înseamnă ceva?
Paul Condrat: Nu. Condrat e nume de familie, dar e și prenume, în limba rusă – destul de rar. Nume care să însemne ceva, însă, sunt. În momentul acesta, îmi vine în minte unul foarte simpatic: Cernodârcă, nume de familie, care înseamnă „gaură neagră” (râde). Probabil a fost poreclă și, la un moment dat, a ajuns nume de familie. Cel mai probabil din neștiința notarului care făcea înregistrările la Starea Civilă.
Matricea Românească: Aveți un cult pentru familie?
Paul Condrat: Da, sigur.
Matricea Românească: Ce e caracteristic pentru o familie de lipoveni?
Paul Condrat: Mi-e greu să zic. Am tendinţa de a mă gândi la familia tradiţională. Se pierd multe lucruri, şi nu doar de la generație la generație. Deja generația mea a pierdut multe lucruri, iar copiii mei încearcă să recupereze acum limba rusă. Fiica-mea e în corul bisericii, învață slavona. Fiul meu e deja prea mare să mai învețe, să revină la tradiție.
[pullquote]Consider că am două limbi materne: româna şi rusa[/pullquote]
Matricea Românească: S-au dezvoltat la Jurilovca anumite credințe față de mare, faţă de apă – legende, povești, ritualuri?
Paul Condrat: Nu neapărat credințe. Povești, da, care de obicei redau situații dificile de pe apă – multe dintre ele reale, probabil. Exista – şi încă există – un respect al pescarului față de apă, faţă de natură. Sunt anumite lucruri care nu se fac în barcă.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.
La circ, în Târgul Moşilor, Pe gheaţa unui răcitor, Trăia voios şi zâmbitor Un pinguin din Labrador.
– Cum se numea? – Apolodor. – Şi ce făcea? – Cânta la cor. Deci, nu era nici scamator, Nici acrobat, nici dansator; Făcea şi el ce-i mai uşor: Cânta la cor. (Era tenor.)
De la publicarea “Cărţii cu Apolodor” au trecut aproape 60 de ani. Ar trebui, deci, ca Apolodor să fie o filă (îngălbenită) de istorie. Nici pe departe. Pinguinul din Labrador, tenor la Târgul Moşilor, continuă să lumineze copilării. Şi una, de-ar fi, e de ajuns: pentru că, în această minunată carte pentru copii, Gellu Naum a pus întregul geniu al limbii române.
„Grăsuţ, curat, atrăgător / În fracul lui strălucitor, / Aşa era Apolodor…” Geniala carte a lui Gellu Naum continuă să fascineze copii şi adulţi, şi să predea lecţii de limbă română
Poezia românească a ultimilor ani nu se poate lăuda cu realizări notabile sau, dacă există, ele sunt excepţii: ea şi-a pierdut ştiinţa rimei, s-a logodit cu prolixitatea şi tabloidul (titlul poeziei unui “poet”, de acum câţiva ani, era “Maşina de ejaculat cafea”…), în fine îşi justifică lipsa de talent şi delirul “prozodic” prin sintagma facilă “poezie albă”. Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…
[pullquote class=”left”]Când n-ai talent, tot ce faci e artă, “inaccesibilă” ignoranţilor care nu te-nţeleg…[/pullquote]
Apolodor-ul lui Gellu Naum e o comoară lingvistică, de claritatea apei cristaline de munte, şi puţini sunt exegeţii care-i mai trâmbiţează meritele ce i se cuvin, poate şi pentru că ar fi o bătaie de cap prea mare: la urma urmei, e mai comod să citeşti / recenzezi ceva care nu te pune să gândeşti, bunăoară cartea unui blogger pasionat de gătit, sau un episod din Game of Thrones.
Părinţilor preocupaţi de viitorul odraslelor, le recomand… Apolodor. E drept că nu va fi uşor, poate părea plictisitor, dar cine ştie, fraţilor, ar putea fi încântător.
Ce-a mai păţit? Ce-a mai făcut? Cu mâna lui, Apolodor Notează de la început Pe-o filă rătăcită: Vai! Se ţine după mine, scai, Tâlharul din Connecticut…
(…)
Cu glasul lui răsunător Se jeluia Apolodor: – Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut Tâlharul din Connecticut!… Aşa, cu vânătăi şi gol Nu cred să mai ajung la Pol, Nu cred să mai ajung la Pol… Missouri clipocea, uşor, Şi el plângea, plângea de zor…
Apolodor costă mai puţin decât o pungă de mâncare bio (mâncarea oamenilor bolnavi sufleteşte), dar e mai sănătos.
Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face.
[pullquote] Apolodor vă va învăţa copiii limba română, ceea ce nici un Nintendo sau PSP nu o poate face [/pullquote]
Apolodor e un pinguin care o să le predea celor mici (şi o să vă reamintească vouă, celor mari şi gârboviţi) ce înseamnă inocenţa, umorul, suişurile şi coborâşurile vieţii, dar mai ales, ce înseamnă acasă.
Apolodor nu e Pleşu – e şi mai simpatic, şi mai înţelept.
Citind Apolodor, te minunezi de bogăţia incomensurabilă a limbii române, de fluiditatea ei, te minunezi de resursele creative ale lui Gellu Naum în a construi o epopee în cuvinte atât de puţine, dar atât de frumoase.
La Capul Nord, la Capul Nord, / Adăpostit într-un fiord / Şedea pe ţărm Apolodor / Posomorât şi gânditor (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
“Cartea cu Apolodor” e Odiseea românilor, o Odisee în care Odiseu e pinguin, un pinguin cu penaj suprarealist.
Pentru mine, Apolodor nu e doar o revelaţie de vârstă medie. Mai e ceva: e dovada aproape biblică a faptului că, aşa cum “sufletul este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea”, tot astfel viaţa este (sau trebuie să fie) mai mult decât o pendulare între televiziuni care propagă mizerie şi site-uri care provoacă panică “pe surse”.
De sus, ascunsă lângă cer, / Pe creanga unui palmier / L-a ascultat, întâi cu frică, / O foarte mică maimuţică. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
Închideţi, deci, televizorul, şi deschideţi Apolodorul. La bătrâneţe, vă promit, un pici vă va fi mulţumit.
Sunt file goale-n manuscris / Şi n-aş vrea să înşir poveşti. / Oricum, un lucru e precis: / Că într-o zi, Apolodor / S-a reîntors la Bucureşti. (Gellu Naum, Cartea cu Apolodor)
Şi l-a primit pisoiul Tiţ Plângând cu hohot şi sughiţ. Cămila Suzi, optimistă, Zâmbea cu nasul în batistă Şi toţi cântau, cântau în cor Urările prieteneşti: – Bine-ai venit, Apolodor!
Iar el ofta încetişor: – Ce bine e la Bucureşti!
Foto deschidere şi interior: Cartea cu Apolodor, Editura Humanitas Bucureşti, 2016, 84 pagini
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că „jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste valori, ca pe o făclie a Învierii, generațiilor care vin. Omul care vine aici nu rămâne păgubit. Îngerul scrie pașii pe care i-a făcut până la Biserică”. O discuţie cu maica Parascheva Sorohan, stareţa Mănăstirii Humor, despre dorul de Bine al poporului român.
Matricea Românească: Crezul proiectului nostru este că România mai are nevoie de suflet. Cum înțelegeți Dvs. conceptul de matrice românească și ce loc ocupă acest spațiu minunat – Bucovina – în matricea spirituală a poporului nostru?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Poporul român, România și fiecare suflet în parte, bineînțeles, are nevoie de spiritualitate. El s-a născut prin spiritualitate, altfel nu se poate. Dumnezeu a zămislit sufletul, și pe urmă s-a creat ființa. Așadar, fără Dumnezeu nu poate exista nimic. Evident că matricea românească ar trebui să fie, în special, spiritualitatea românească.
Tocmai am citit, aseară, un cuvânt scris de către un părinte grec care a vizitat Moldova, și mi-a plăcut foarte mult afirmația lui: „Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”. Mi se pare nu doar frumoasă afirmația, ci și reală. Cred că spune mult, dar sigur că fiecare dintre noi are de lucrat cu sufletul său – de la naștere, până la plecarea în veșnicie. Adică, nu ne-am născut și gata, suntem ceva! Noi trebuie să creștem duhovnicește în fiecare zi a vieții noastre astfel ca, la înfățișarea în fața Creatorului, să putem da un răspuns bun și să primim din partea Lui cuvântul: „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu!”
Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român
Matricea Românească: La acest frumos altar al spiritualității românești reprezentat de Moldova și de Bucovina, cum trebuie să vină românul?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Românul trebuie să vină întotdeauna cu credință la Biserică. Și oamenii vin cu credință! Nici nu poate fi altfel. Ca să ajungă din diferite colțuri ale țării și chiar ale lumii, asta presupune niște eforturi. Nu în ultimul rând, și financiare. Dacă omul s-a hotărât să le facă, negreșit are un țel.
[pullquote] Mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși [/pullquote]
Deci, mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși. Ne poartă pașii într-acolo unde Îl putem întâlni și cunoaște, mai mult decât am făcut-o până în clipa în care am ajuns în locul respectiv.
Matricea Românească: Se apropie, cu paşi repezi, Centenarul Marii Uniri. Va fi un moment epocal, încărcat cu multă emoție. Cum apreciaţi că va fi atmosfera, inclusiv aici?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că este un moment emoționant și de mare bucurie și înălțare sufletească, dar noi trebuie să trăim permanent această bucurie. E mare lucru să știi că poporul, toți cei care vorbesc aceeași limbă, care cred la fel, în același Dumnezeu, care își mărturisesc credința în același fel, reprezintă o unitate. Sigur că merită sărbătorit Centenarul, și sigur că fiecare român îl simte după credința lui, după puterea lui de înțelegere. Am certitudinea că toată lumea va fi la înălțime, iar ziua va fi sărbătorită la modul cel mai înalt posibil.
Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan
Matricea Românească: Mănăstirea Humor este, acum ca dintotdeauna, o oază de cultură. Ce activități culturale aveți în plan pentru perioada care urmează?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: De fapt, ceea ce ne-a preocupat și până acum. În atelierele Mănăstirii se pictează, se fac ouă încondeiate, acele modele tradiționale, florale. Se coase, se brodează – tradiții specifice mănăstirilor. Dacă e să ne referim şi în zonă, se face mai mult. Încă se păstrează costumul popular. Mai sunt persoane care cos costume populare, acele ii frumoase, mai țes acele catrințe, fac opincuțe. Se găsesc şi la vânzare pentru pelerini, pentru turişti, pentru cei dornici de frumos. Noi ne bucurăm când vecinele ne spun că și străinii cumpără costumul popular românesc. Asta arată că oamenii au o sensibilitate față de frumos, față de artă, faţă de tradiție. Acesta este un lucru benefic. Atât timp cât există costumul popular, cât există preocuparea pentru frumos, ne bucurăm și e un semn bun. Chiar şi copiii şi tinerii au îmbrățișat cu multă bucurie și plăcere tradițiile moștenite.
Matricea Românească: Ne spunea părintele Alexie, de la Mănăstirea Putna, faptul că, în opinia dumnealui, ceea ce ne salvează pe noi, românii, este că încă știm să deosebim binele de rău. Sunteți de acord? Vibrăm la frumos, la bine, la Dumnezeu?
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că da. Sunt şi excepţii, dar nu le luăm în calcul. Eu cred că, atâta timp cât omul își păstrează credința, Binele lucrează în inima lui și dă și roade. Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun.
„Nu ne-am născut, şi gata!” – Lecţia mănăstirii Humor, unul dintre locurile care ţin o ţară în echilibru, pentru români
Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu și care frecventează platforma noastră?
[pullquote class=”left”]Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun[/pullquote]
Maica Stareță Parascheva Sorohan: Din toată inima, cu toată dorirea de bine, pentru toți iubitorii de frumos și pentru toți cititorii platformei Dvs. culturale, le dorim ca, indiferent unde se află, să nu ocolească niciodată Biserica. Întâi intrăm în biserica cea mai apropiată, şi după aceea intrăm şi în celelalte.
Ne va atinge acolo «bagheta magică», Duhul Sfânt, care este lucrător. Important e să intrăm în cea mai apropiată biserică. După aceea, vom face şi următorii paşi. Să nu uităm niciodată că, fără Dumnezeu, nimic bun nu se poate întâmpla.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
A ridicat pictura din România la statutul de artă și niciodată nu s-a comparat cu «zugravii de subțire», ci cu maeştrii Antichităţii şi cei ai Renaşterii, bunăoară cu Michelangelo. Marele pictor Theodor Aman (1831 – 1891), născut la Câmpulung Muscel, într-o familie de calofili aromâni, a fost grafician, pedagog, academician și întemeietor al primei Şcoli de Arte Frumoase din București.
Matricea Românească vi-l aduce în atenţie pe Theodor Aman, din dorința de a evidenția rolul pe care acesta l-a jucat atât în pictura națională, cât și în cea internațională, precum și motivele pentru care artistul este de o importanță fundamentală pentru România. Demersul nostru ne-a purtat în Bucureşti, pe strada C. A. Rosetti nr. 8, la Muzeul “Theodor Aman”, unde am stat de vorbă cu muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu. Ce am reușit să aflăm despre “patronul” locului, probabil că vă va produce un amalgam de sentimente: de la mândrie şi exaltare, până la mâhnire şi revoltă.
Theodor Aman a fost un pictor polivalent, care a abordat mai multe stiluri şi teme. În imagine, o serie de opere ale artistului. Se remarcă „Bătălia cu facle”, mai cunoscută drept „Atacul de noapte al lui Vlad Țepeș” (1866, centru sus)
Din nenumăratele argumente, mai puțin știute, oferite de către muzeograf, cu privire la semnificaţia lui Aman și la rolul pe care acesta l-a jucat în arta românească, vom încerca să le rezumăm pe cele mai însemnate și să reușim să îl facem înțeles.
Picturile lui Theodor Aman se remarcă prin atenţia sa extraordinară pentru detalii şi realismul tuşei
Theodor Aman este primul pictor român care a studiat la Paris, noi neavând până la el un pictor cu educație “adevărată”, a se citi academică. Odată cu întoarcerea lui în țară în 1858, după terminarea studiilor, putem afirma că intrăm în epoca modernă, acesta fiind de departe unul dintre cele mai solide argumente ce stau la baza importanței lui, a opinat Șuteu.
Primul nud din pictura românească, semnat Theodor Aman: „Baia turcească” (1860, conform inventarului realizat de soția acestuia)
A urcat pictura și sculptura în rândul artelor
Experienţa franceză a lui Aman s-a dovedit crucială, iar efectele ei continuă să se simtă, şi azi, în cultura română. În timpul studiilor la Paris, Theodor Aman își dă seama că un factor determinant pentru ca o țară să evolueze este educația. Motivat de acest frumos ideal, el fondează, la 1864, Școala Națională de Arte Frumoase (azi: Universitatea de Artă) din București, instituţia fiind înfiinţată prin decretul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza.
Este clar că Theodor Aman și-a dorit să ridice pictura și sculptura pe soclul artelor, iar o mărturie tangibilă peste timp este chiar casa artistului, un veritabil giuvaier plantat în inima Bucureştiului. Trebuie ştiut, de la bun început, că această casă este una «programatică», purtătoare de mesaj, și că absolut tot ce se regăsește în ea este rodul gândirii lui: picturile, mobilierul sculptat de către el, inclusiv soba – pe care a proiectat-o el însuşi, încredinţându-i execuţia lui Karl Storck.
Casa lui Theodor Aman este un veritabil muzeu al simbolurilor. În imagine, holul mustind de alegorii
“Casa Aman” este, probabil, opera completă a artistului. Prin ea, el şi-a dorit să demonstreze, atât contemporanilor cât şi posterităţii, că pictura și sculptura sunt arte. Încă de la primii paşi aici, simți cum întreg locul îți vorbește, și cum pe umerii tăi atârnă mesaje greu de înțeles și de descifrat.
Polivalent: Theodor Aman a fost nu doar un pictor dăruit, ci şi un sculptor de excepţie
De departe, holul este încăperea cea mai încărcată de simbolistică. Întâlnim în el o alegorie a poeziei și a muzicii, prin două creații picturale ce dau impresia că sunt realizate în două tehnici diferite: basorelief în piatră, respectiv în bronz. Aman îşi continuă alegoria cu alte două reprezentări, a picturii și a sculpturii, sugerând prin alăturarea şi tehnica deloc întâmplătoare faptul că cele două îşi merită locul la “masa” artelor. În același loc, figurat pe laterale, apare Mihai Viteazul, autorul Unirii de la 1600, sugerând că Aman arbora idealul unirii tuturor românilor dar era totodată conectat şi la evoluţiile din Europa, tărâm preocupat la vremea sa de ideea statului naţional.
Artistul care i-a dat o “faţă” lui Tudor Vladimirescu
[pullquote]Aman ne lasă o reţetă a nemuririi – Putem deveni nemuritori dacă suntem fertili, dacă lăsăm ceva în urma noastră, fie un lucru material, fie unul spiritual[/pullquote]
Mai mult decât atât, Theodor Aman și-a dorit să ne transmită cea mai importantă lecție: că nemurirea ne este accesibilă. A făcut-o prin mijloace specifice, pictând două zeităţi.
„Psyche este întruparea sufletului, suflet prin care sperăm să rămânem nemuritori. De la cealaltă zeitate, Diana, zeița vânătorii și a câmpurilor fertile, vom lua curajul şi fertilitatea. Aman ne lasă o rețetă a nemuririi – putem deveni nemuritori dacă suntem fertili, dacă lăsăm ceva în urma noastră, fie un lucru material, fie unul spiritual”, a explicat Greta Şuteu.
Tudor Vladimirescu văzut de Theodor Aman: studiul figurii (stânga) şi tabloul intrat în conştiinţa colectivă (dreapta, 1879)
Ajutat de harul său, Aman face el însuşi nemuritori din pământeni. Iar portretul lui Tudor Vladimirescu, cel cu care au crescut generaţii întregi de români, este cea mai bună dovadă.
„Tudor moare în `21 și Aman se naște în `31. Secretul realizării portretului este faptul că Aman lucrează după descriere”, ajutat fiind de către Petrache Poenaru, cel care a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. Poate dacă nu existau Petrache Poenaru și Theodor Aman, nu am fi știut astăzi cum arăta Tudor Vladimirescu!
Istoricul de artă Greta Şuteu: Theodor Aman a fost un deschizător de drumuri
Despre Theodor Aman se poate spune, fără teama de a greşi, că a fost un deschizător de drumuri în cultura română. Greta Șuteu a subliniat că acesta nu a cunoscut contracandidat până la Nicolae Grigorescu: „La noi erau cunoscute, ca genuri, portretul și scena istorică. Celelalte sunt întâlnite la Aman, deci iată încă un argument pentru importanța lui”. Potrivit istoricului, Aman a evoluat artistic toată viața, fiind un “scormonitor” care mereu trebuia să reușească, care lua totul drept o provocare. De menționat este și faptul că el a lucrat în toate stilurile contemporane lui, trecând prin realism, romantism și pre-impresionism.
Aşa cum aminteam, casa-atelier a pictorului transmite mesaje prin fiecare por, motiv pentru care amfitrionul a fost suspectat de misticism. Misticismul nu lipsește în totalitate din opera lui, însă este unul mai degrabă controlat, Aman neputând fi considerat bigot, a punctat Greta Șuteu. „Contemporanii lui fac pictură bisericească, el nu. Aman a fost mason – însă nu este așa cum se spune, că masonii sunt în afara religiei. Ci, ei au o privire superioară asupra religiei.”
Marginalizat de către comunişti pentru că era aromân, mason şi burghez
Un fapt care ar trebui să ne mâhnească și să ne revolte pe noi românii este acela că „Tot secolul al XX-lea despre Aman nu s-a vorbit. Nu a putut fi negat, pentru că a făcut Şcoala de Belle-Arte, dar toată perioada comunistă Universitatea de Arte s-a chemat «Nicolae Grigorescu».”
Motivul acestui damnatio memoriae este uşor de intuit. „Aman nu a fost un oarecare. Aman a avut rang boieresc, a avut casa aceasta! Nu era deloc un exemplu bun pentru clasa proletară. În plus, mai era și aromân și mason, deci doar «defecte» a avut acest om” a notat, într-o notă ironică, Greta Șuteu.
[pullquote class=”left”]Dacă el rămânea la Paris, astăzi era maestru recunoscut internațional[/pullquote]
Theodor Aman a revoluţionat pictura şi cultura română, pe care le-a iubit. „Dacă el rămânea la Paris, astăzi era maestru recunoscut internațional”, este crezul lui Şuteu. Cu toate acestea, pentru el iubirea de patrie a fost mai importantă decât gloria.
Dacă vrem ca mâhnirea și tristețea să fie mai mari, actul de devotament făcut de către Theodor Aman și redat cu tristețe de către gazda noastră, în încheiere, le poate intensifica. „El fondează Şcoala de Arte în 1864, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. În 1866 vine Carol, care introduce un sistem de austeritate foarte dur – și închide facultatea. Ce face Aman? Îi convinge pe profesori să predea gratuit timp de opt luni de zile, și școala continuă, iar el le plătește bursele studenților. [Gheorghe] Tattarescu (co-fondator, alături de Aman, al Şcolii de Arte Frumoase, n.r.) îi ia pe studenții care nu au unde să doarmă la el în atelier. Din acestea ne dăm seama cum era Aman.”
Theodor Aman a fost un maestru iubit de către învăţăceii săi, dovadă şi cadoul pe care aceştia i l-au oferit cu puţin înainte de moarte, a explicat istoricul de artă Greta Şuteu pentru Matricea Românească
Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o marcă notorie în industria bomboanelor.
Țin minte cum îmi aducea mămica pungile pline ochi cu surprize la sărbătorile de iarnă și cum le păstram cu sfințenie, mâncând cu măsura și răbdarea unui copil de 5-6 ani. Răsturnam punga pe masă și le sortam după culori, feluri și desene. De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție.
[pullquote]De ici îmi zâmbea un Pinocchio cu cheiță de aur, de dincolo o Mască aurie și un pic mai încolo o Scufiță Roșie gata de drumeție[/pullquote]
După ce clădeam turnulețele dulci, începeam să împart după merite și afecțiune tuturor celor dragi. Bunicul se alegea cu un Meteorit, iar bunica lua mereu un Chișinăul de seară, căci știa că noi cei mici nu prea ne dădeam în vânt după prune în ciocolată.
Se pare însă că anume acest tip de bomboane necesită o maturitate specială, iar acum la ai mei 24 le întovărășesc cu un pahar de șampanie Lacrima dulce sau vin alb de Purcari. Mămica primea cea mai mare parte din cadoul meu, căci era și este cea mai bună prietenă, așa că la dulce sau la greu ne împărțeam frățește. Îi dădeam câte una din fiecare și chicoteam ștrengărește când le mâncam cu plăcerea unor copii mici.
Chişinăul de seară (dreapta) şi bomboanele Moldova, două dintre mărcile de prestigiu ale grupului Bucuria din Basarabia Foto: flowersmoldova.com
Retrospectiva trecutului îmi aduce și acum aminte de aromele și senzațiile trezite de acele bomboane, iată de ce, înarmată acum cu o ciocolată Dor, am decis să vă delectez cu istoria de succes a unei producții autohtone. Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor. Este cea mai mare întreprindere moldovenească specializată în producerea tuturor tipurilor de produse de cofetărie zaharoase, ciocolatei și produselor de ciocolată. Portofoliul produselor depășește 450 de denumiri și este în permanentă creștere.
[pullquote class=”left”]Fabrica Bucuria, fondată în septembrie 1946, a reușit să aducă decenii la rând fericirea în casele oamenilor[/pullquote]
Istoria Fabricii nr. 1 începe în îndepărtatul an 1946, când este emisă Ordonanța Sovietului de Miniștri al republicii privind modernizarea și lansarea producției în baza fostelor întreprinderi rudimentare. Ceea ce uimește este rapiditatea cu care autoritățile acelei vremi au transformat fostele cazarme militărești în spații destinate producerii gustului dulce. O metaforă finală elocventă, când urmele războiului sunt șterse cu aromă de vanilie și cacao. Metamorfozele nu s-au oprit aici, și Fabrica a trecut de-a lungul timpului de la producție mixtă de paste făinoase și bomboane la statutul de cel mai mare producător autohton de bomboane și derivate din ciocolată, cu circa 90% din volumul producției de bomboane din Republica Moldova.
Dincolo de cifrele reci și de performanțele obținute, fabrica ”Bucuria” este un veritabil simbol al Basarabiei. Avem cele mai gustoase dulciuri cu titluri savuroase: Moldova (trufe cu napolitană sfărâmată), Lapte de pasăre (sufleu de ciocolată, lapte sau lămâie învelit într-un strat generos de ciocolată) sau Clepsidra (umplutură de cocos învelită în stropi de ciocolată și fulgi ușori). Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează dulceața anilor de copilărie, când primeam în dar aceste dulciuri.
Bomboanele Bucuria au gust de fericire
Dacă veți avea vreodată plăcerea de a ajunge pe meleagurile noastre, vă invit cu drag să probați aceste bunătățuri în magazinele oficiale ale Fabricii, intitulate simbolic ChocoVille, unde cu siguranță copiii din noi se vor abandona plăcerilor și ispitelor dulci. Fericirea, până la urmă, are gust dulce.
Cu drag, din Basarabia!
Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o altă metodă de educație? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care a încercat să ofere răspunsul o dezbatere cu tema „Din tranşeele memoriei individuale în no man’s land-ul memoriei colective. 140 de ani de la Războiul de Independenţă a României”, organizată la finalul lunii iulie de către Matricea Românească la Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Întrebările au fost strâns legate de atracţia zilei la Cinematograful „Amza Pellea” din localitate, unde organizatorii (Matricea Românească şi FFIR) au proiectat primul lungmetraj românesc, realizat în 1912, “Independența României”.
Evenimentul și-a deschis porțile printr-un moment ce are la bază un concept consacrat la nivel internațional, reconstituirea istorică. A fost vorba despre o defilare militară oferită publicului prezent de către Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unul dintre lectorii dezbaterii, ajutat de o trupă de dorobanţi. Reprezentația a avut ca scop introducerea spectatorilor în atmosfera istorică a perioadei evocate cinematic, respectiv familiarizarea lor cu conceptul de reconstituire, momentul fiind succedat de vizionarea filmului amintit mai sus.
[pullquote class=”left”]Cu toţii avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică»[/pullquote]
Să urmărești un film mut, ce a fost realizat în anul 1912, nu este lucru ușor, dacă ținem cont de diferențele tehnice, dar nu numai, dintre prezent și trecut. Un astfel de film necesită din partea cinefilului un bagaj respectabil de cunoştinţe istorice, dar și multă răbdare. De această dată, spectatorii au primit informațiile și explicațiile necesare pentru a putea urmări și înțelege pelicula, graţie Mirelei-Luminiţa Murgescu, profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti și moderatoarea conferinţei. Prin lămuririle oferite în timp real, alături de Horia Şerbănescu, ea a reușit să realizeze cu publicul un exercițiu prin care le-a dovedit că „toți avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică», adică ni se oferă o memorie care ne lipsește.”
Potrivit vorbitorilor prezenţi la Râşnov, „Independența României” a fost și va rămâne multă vreme de acum înainte un film de o importanță covârșitoare, mai ales pentru că reprezintă un reper major pentru identitatea noastră istorică şi culturală. Trebuie reamintit faptul că producţia marchează startul României în cinematografie, un foraj temerar în această artă – la acea dată – modernă. Într-o vreme în care filmele nu depăşeau 15-20 de minute, pentru a nu plictisi un public lipsit de cultură cinematografică, “Independenţa României” a sfidat convenţiile, la cele 120 de minute ale sale. De notat şi distribuția formidabilă de care s-a bucurat – actori de un mare calibru, despre care și astăzi se vorbește, precum Aristide Demetriade, Constantin Nottara sau Elvira Popescu. Filmul redă artistic unul dintre momentele fundamentale pentru istoria României, obținerea independenței la finele războiului româno-ruso-turc din 1877-78.
Filmele pe teme de istorie, perspectivă subiectivă
[pullquote]Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea [/pullquote]
Cu siguranță, filmele istorice pot reda – cu un obiectivism mai mic sau mai mare – o anumită porțiune din istorie, dar – după cum sublinia Teodor Burnar, editor coordonator Matricea Românească și lector în cadrul conferinței – „Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea.” Tocmai de aceea, din primul film românesc reprezentativ lipsesc momente importante. Publicul nu află ce s-a întâmplat în urma Tratatului de Pace de la San Stefano, ori că Rusia a fost principala forță care a dus la câștigarea războiului, fără de care – a opinat Şerbănescu – „România nu ar fi avut nicio șansă de a-şi obţine mult râvnita independenţă! E drept că, în urma conflagraţiei, deși ne-am câștigat independența și Dobrogea, am pierdut sudul Basarabiei, ce fusese retrocedat în urma Războiului Crimeii.” „Filmul este o formă de reconstituire până la urmă. Reconstituim cum vrea un regizor sau cum vrea un regim, și facem o selecție”, a reiterat moderatoarea Mirela-Luminiţa Murgescu, explicând omisiunile realizatorilor.
Matricea Românească, proiectul cultural naţional al casei de avocatură „Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a adus un crâmpei de memorie identitară la Râşnov
Dincolo de valenţele sale artistice, filmul „Independența României” a reușit – programatic sau nu – să legitimeze şi noua identitate românescă ce se contura la finele secolului XIX – începutul secolului XX, el având, după cum s-a opinat în cadrul dezbaterii, şi tonalităţi propagandistice – e-adevărat, nu unele făţişe: nuanțele trebuie păstrate întotdeauna, iar acest film a răspuns așteptărilor societății din acea perioadă. Spre comparaţie, o propagandă „ca la carte” este literatura „comandată”, de factură patriotică, a vremii, precum cea compusă de către George Coșbuc („Toţi Doamne şi toţi trei”) sau Vasile Alecsandri („Peneş Curcanul” etc.). „Avem, în acel moment, o literatură comandată unor scriitori și plătită de către stat”, a precizat Mirela-Luminiţa Murgescu, Profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti.
Cât de greu era în acea perioadă pentru un om de creaţie (regizor, poet sau jurnalist) să scrie istorie fără a derapa de la cadrul etic? Potrivit lui Teodor Burnar, „Este evident că în regimurile autoritare etica a avut de suferit și că au existat limitări impuse de natura regimului în care creaţiile artistice ori jurnalistice erau produse, acestea devenind instrumente de propagandă. Cred că e un joc echilibristic destul de delicat, acela de a scrie istorie urmând niște directive, indiferent de domeniu. Asta nu înseamnă că nu au existat și gesturi eroice, de independenţă. În egală măsură, să nu ne înşelăm că propaganda este apanajul dictaturilor – se face la fel de multă propagandă şi în democraţie.”
Reconstituirea istorică poate fi o altă formă de învățare
După cum s-a amintit în cadrul conferinţei susţinute de către Matricea Românească la Râşnov, anul ce vine este anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Un moment prielnic să ne redescoperim identitatea, să conștientizăm momentele ce ne-au influențat devenirea. Teodor Burnar crede că „este momentul să ne punem din nou întrebări cu privire la istoria noastră, care trebuie privită cu un pic mai mult obiectivism.”
Momentul de reconstituire istorică (foto 1-3), implicând dorobanţii vremii, ce a prefaţat dezbaterea filmului „Independența României” (foto 4)
În cadrul evenimentului s-a vorbit şi despre un fenomen popular pe tot globul, ce își dorește să fie o altă formă de a păstra vie istoria: reconstituirea istorică. Este un concept ce vine în ajutorul memoriei, revigorând-o şi completând-o acolo unde este cazul. Cel mai în măsură să explice acest fenomen a fost Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti.
[pullquote class=”left”]Oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul unei reconstituiri istorice: de împăcare, de bună înțelegere[/pullquote]
Acesta a subliniat diferența dintre o reconstituire istorică şi alte modalităţi de a recrea trecutul. „Încerci plăcerea de a le spune și celorlalți, de pildă, cum a mers un soldat, ce făcea, cum se îmbrăca, cum își încărca pușca ori cum trăia în bivuac. Una este să citești, și alta este să porți costumul.”
Care a fost morala acestei dezbateri, una de altfel strâns legată atât de profilul filmului „Independența României”, cât și de memorie și de actul de reconstituire istorică? Deşi este fundamental să ne cunoaştem istoria şi să fim mândri de realizările predecesorilor, în opinia lui Horia Şerbănescu, „oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul pe care îl propagă o reconstituire istorică: de împăcare, de bună înțelegere.”
Urmăriţi, mai jos, primul lungmetraj românesc, Independenţa României (1912)
Volumul de proză scurtă Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, este un colaj al amintirilor din copilăria optzecistă și tinerețea anilor 2000 ce surprinde elementele definitorii ale acestor epoci, cât și parcursul spiritual și profesional al lui Bobiță, personajul principal și eul narativ.
De la lumea violentă a cartierelor bucureștene, la cariera de agent literar, cele doisprezece povestiri se înlănțuie prin forța omogenității scrisului, prin tematicile recurente, cât și prin senzația de ratare ce-l însoțește de-a lungul vieții. Schimbările vizibile se produc poate doar la nivelul reperelor geografice pe care scriitorul le stabilește de fiecare dată cu precizie matematică: din Ion Maiorescu în Vatra Luminoasă, Brâncoveanu sau Militari, din Titan în zona parcului Carol. Harta barurilor și localurilor pe care le frecventează este și ea la fel de bine trasată: din terasa Argentin, club A, și barul Sovata la terasa Local Familial.
Precum misteriosul Kaspar Hauser, tânărul german care pretinde că a trăit izolat într-un pivniță până la șaisprezece ani, așa și Bobiță-Bogdan este prizonierul propriei sale lumi întunecate de dramele copilăriei și mai apoi de tumultul tinereții, înfățișate în doisprezece secvențe.
[pullquote]Îmi amintesc zilele-alea ca pe niște imagini dintr-un film văzut la o grădină de vară, prin perdeaua unei ploi mocănești[/pullquote]
Tătuțu. Facem cunoștință cu Bobiță, personajul-narator al acestui volum, și Tătuțu, tatăl vitreg și figura paternă principală ce apare recurent în majoritatea textelor. O proză cu amintiri duioase din copilărie, filtrate prin pelicula încețoșată a memoriei, asemenea unui televizor alb-negru Sport. Crâmpeie de viață din cartierul Vatra Luminoasă.
Ion Maiorescu. Despre mentalități românești vechi, dar, la fel de actuale și în ziua de azi, și anume, bârfa și ura între vecini. Figura autoritară a bunicii, doamna Colonel, și cea jovial-bahică a Unchiului, ce prezidă în casa din curtea-vagon, păstrătoarea singurei poze în care Bobiță râde fericit.
Balkan. Are fraze lungi, întortocheate, cu punct doar la final. O sâmbăta în care circulă doar mașinile cu număr cu soț, zi obligatorie de plimbare cu tatăl biologic, care se transformă pe nesimțite într-o discuție despre fotbal, Jabba the Hut și jocuri electronice. Apoi înecul lui Balkan se contopește cu gustul de corcodușe. Un fel de suprapunere de gânduri, din care nu mai știi ce e realitate și ce e SF.
Barbut. Caseta copilăriei derulată cu creionul. Legea cartierului în care golanii mereu câștigă iar Bobiță este un observator timid, prins fără voia lui în conflicte cu tente homosexuale.
Crematoriul.Intrarea în cercul magic de golani și exmatricularea din liceu. Muzici și faze: Fear of the Dark, AC/DC, Sodom, Flacăra, Sepultura, Slayer în aburii timpurii ai alcoolului și țigărilor. Bizarul și fantasticul se întâlnesc la Crematoriul Cenușa, unde tinerii chiulesc pentru a vedea o strigoaică bătrână. Un episod un pic ieșit din comun față de ce ne obișnuise autorul până acum, dar, în final, revenim la o atmosferă familiară în care un bătrân pervers încearcă să-i inițieze pe băieți în tainele iubirii.
Spre Ciocănești, Călărași. Intermezzo între copilărie și adolescență, într-un autobuz ce-l duce de la București la bunici, la țară. Un text stropit din plin cu bere, un preambul al anilor ce vor să vie.
Duhul din lampă. Visul american împlinit, pe ritmuri de Christina Aguilera. Bobiță este monitor într-o tabără de adolescenți, un fel de Survivor în care grupurile se luptă pentru supremație. Conflictele și jocurile de putere nu diferă cu mult de cele din cartierele bucureștene, doar că aici farsele sunt mai puțin violente. O proză ce unește tinerețea cu maturitatea, o trecere de la Bobiță la Alex, prin dese alunecări în trecut.
Scriu despre Ashbery. Anii euforici de facultate, scăldați în optimismul forței creative. E totul o pâclă încețoșată între băutură și fumat, ieșirile la terasa Argentin, club A, și traiul la comun cu iubita și încă un cuplu, într-o garsonieră din Titan. E frumos și trist în același timp, o povestire despre cum începe să-și rateze viața un intelectual cu pretenții boemo-artistice.
[pullquote class=”left”]Era foarte important să le arăți vecinilor de curte o față sobră, un zâmbet amabil, plin de diplomație, și să-ți ții pentru tine bolile, ura, chiar și iubirea[/pullquote]
Popa Mihai. Avântul tinereții timpurii s-a fumat, acum Bobiță e redactor la un supliment de cultură și corector la o revistă, și „o arde” zilnic cu doi colegi la terasa Local Familial, undeva pe Calea Moșilor. Bucureștiul nocturn își arată fațetele dubioase când cei trei pornesc în căutarea unui preot bețiv, care locuiește în afara orașului. Filtrul memoriei recuperează iar întâmplări din trecut, când se juca în spatele blocului între șantierele din Brâncoveanu, unde gașca de chiloțari hipioți făcea legea. Tristețea din copilărie, cu mediul familial destrămat, se prelungește inevitabil în prezent.
Ninge în Tyria. Reverii alcoolice pe fundal de Guild Wars, munca la o campanie electorală și relația disfuncțional-masochistă cu Alina, o tipă la fel de pierdută ca și el.
Playing it hard. Un târg de carte în Mexic, prilej de trecere în revistă a tuturor clișeelor și tacticilor de vânzare din lumea editorială. Bobiță este de data asta doar un observator impasibil la viețile celorlalți, așteptând să i se întâmple și lui ceva notabil.
Knossos. O poveste all-inclusive în care eul narativ comprimă ultimii șase-șapte ani de viață. La nici patruzeci de ani e alcoolic, divorțat, pe culmile succesului ca agent literar. În aparență le-a avut pe toate: o familie perfectă, un autor publicat în America, cu drepturile cumpărate de HBO pentru a face un serial din carte (ce fantasmagorie pentru piața literară din România!), dar s-a prăbușit sub forța propriilor demoni. Un text care face oarecum notă discordantă cu celelalte, o adaptare cumva hollywoodiană a vieții acestui intelectual mioritic.
Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, Editura Polirom, Iași, 2017, 256 pagini
În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea – dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile, s-ar zice, sunt copii: copiii, în schimb, nu ar trebui să fie oi. În aceasta rezidă taina învăţământului şi cea a “dezvoltării personale”, pe care sperăm să le pătrundem şi pe plaiurile noastre mioritice.
Maşina nu te plânge. O mioară, da. Maşinile sunt viitorul. Mioarele, mai degrabă trecutul. Însă întoarcerea la origini nu e o regresiune retrogradă, cum ne reproşează a-toate-cele-străine-iubitorii, ci ceea ce ne-a asigurat, până acum, supravieţuirea ca neam. După duşurile reci ale istoriei, ea a jucat rolul de oglindă cinstită în care ne-am reevaluat şi din care am renăscut. Ar cam fi timpul să folosim oglinda şi preventiv, altfel urâţenia istoriei ne va prinde neferchezuiţi. Amintiţi-vă, doar, soarta lui Dinu Păturică, cel care şi-a repudiat părintele spre a sfârşi în ocna neluminată. Neştiind, ori uitând voit, cine suntem, cum am putea vreodată să ne afirmăm cu cinste şi demnitate locul pe pământ?
Introducere la „Mioriţa”
Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii – doar animalele. Ionică Sterp, din satul Ianoşda (comuna Mădăras, judeţul Bihor) are peste 1000 dintre ele. Şi mai important, are doi copii care-l fac cel mai bogat român. Mai bogat chiar decât Gigi Becali, cioban şi el, şi cel mai admirat “model” în rândul copiilor, după unele sondaje.
“Oaia e viaţa mea”, îmi povesteşte Ionică. “Eu mor pentru oaie. (…) Noi suntem oameni simpli. Venim de la coada oii, cum s-ar spune. Eu mulg, nevastă-mea mulge. Copiii ne ajută. Băiatul are 8 ani şi cred că-mi va călca pe urme.”
Ionică Sterp este cioban din moşi-strămoşi într-o localitate, Ianoşda (jud. Bihor, Crişana), atestată încă din secolul XIII
“Nu am fost niciodată în concediu. Nu ştiu cum ar fi să stau câteva săptămâni fără mioarele mele. Sperăm să ajungem anul ăsta 5-6 zile la mănăstirile din Moldova”, îmi mărturiseşte capul familiei.
[pullquote]
Se estimează că, în România, există între 9 şi 12 milioane de oi, asta fără a lua în calcul subordonaţii
[/pullquote]
În vreme ce tătâne-su e ocupat la strungă (portiță îngustă, prin care trec oile una câte una la muls, n.n.) să le mulgă pe Sânziana, Bombonica şi suratele ei, cu ajutorul lui Ionică jr., care le mână “în mâinile” dibace ale ciobanilor, o întreb pe Mihaela (clasa a VII-a din toamnă) cum e viaţa la stână.
“Îmi place şi cu oile, îmi place şi la şcoală… E muncă grea cu mioarele – părinţii se trezesc după ele la 3 noaptea să le mulgă – dar… ce să facem? Trebuie să ducem tradiţia mai departe!” Maturitatea acestui copil de 12 ani mă înfioară – şi mă încântă.
“Nu avem calculator, nu îi simţim nevoia. Avem atâta treabă aici în gospodărie, încât nu ne plictisim”, mai spune fetiţa.
Ionică, viitorul cioban din lunga serie existentă în familie, trăieşte – lucrul e evident – pentru făpturile pe care le conduce, şi pe care le numeşte “dragele mele” şi “fetele mele”. “Vreau să fiu şi eu oier, ca tata. Pentru mine, oile sunt… ca prietenele mele!”, ne spune, vizibil emoţionat şi cu o candoare de înger.
Copilărie mioritică
Aceşti copii – nu e nici o exagerare – ne «ţin» România în palmele şi în inimile lor. De bunul lor simţ, de puritatea lor morală (Ionică, aflăm la final, i-a reproşat unuia “Nu ţi-e ruşine – om bătrân şi te ţii de furtişaguri?”), de credinţa lor, depinde totul. De ele – chiar dacă nu ne dăm seama – depindem noi înşine, copiii marilor oraşe unde mioriţa are interdicţie de intrare. Spre deosebire de Mazda CX-5, fibra noastră de sticlă (i)morală.
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a romanului-roman, cum îi plăcea lui Eliade să-l denumească.
Această formă literară se apropie foarte mult de realismul magic al literaturii sud-americane, dar și de modernismul scrierilor lui Joyce (în ceea ce privește partea „realistă”, istorică a romanului).
În cadrul acestui roman, Eliade reia una dintre temele literaturii autenticiste: intelectualul care trebuie să reziste în fața istoriei. În literatura de început, intelectualul rezista fie prin resemnare, fie prin implicare, în timp ce acum intelectualul recurge la evaziune, sustrăgându-se prezentului.
Ieșirea din istorie
Aflat într-un adăpost antiaerian din Londra, Ștefan Viziru (personajul principal al romanului) refuză să ia parte la istorie și se refugiază în illo tempore citindu-l pe Shakespeare.
Acesta caută în permanență să se sustragă prezentului, la care participă doar prin prezența fizică. Chiar și în cele mai banale momente ale existenței sale (cum ar fi o ceartă banală cu soția sau o misiune ordinară pe care o primește de la serviciu) acesta își găsește refugiul în mitic, în povestea sa cu Ileana. Acest al doilea plan al existenței devine ca un drog pentru protagonistul romanului. Ștefan Viziru este primul din seria de căutători de mituri a literaturii lui Eliade (personaje tragice, situate în permanență la frontiera dintre cele două existențe).
Anisie completează lista personajelor care încearcă să se sustragă istoriei, jucând rolul inițiatului, al omului care a reușit să se retragă în timpul mitic. Dezbărându-se de nevoile fizice și istorice ale ființei normale, acesta „conduce” asemenea unui zeu lumea romanescă. Prin intermediul lui Anisie și al întâlnirilor definitorii pe care acesta le are cu Ștefan, putem observa cum se schimbă destinul acestuia din urmă. Anisie este cel care îl inițiază pe Ștefan.
[pullquote]Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…[/pullquote]
Mitul guvernează lumile lui Eliade, prin diversele sale ustensile: sisteme de semne, hierofanii, camuflări, coincidentia oppositorum sau irecognoscibilitatea miracolului. Omul este guvernat de prezența miturilor, el trebuie doar să perceapă și să priceapă semnele divinității camuflate. Toate personajele sale sunt în căutarea semnelor și a Dumnezeului camuflat: „Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le…”.
Ștefan Viziru se află în căutarea întrebării corecte pentru a putea deschide poarta eternității și a sustragerii din Istorie, istorie care a determinat retragerea Dumnezeului din lume, Anisie fiind cel care încearcă să-l ajute în acest demers.
Ștefan se află într-o perpetuă căutare. La început pare să fie în căutarea iubirii, dar odată cu avansarea narațiunii ne dăm seama că Ștefan nu caută iubirea, ci caută moartea – ca punct integrator. Ileana, cea după care „aleargă” de-a lungul întregului roman, nu este iubita, ci este „îngerul morții”. El nu o caută pe Ileana, el caută mașina din mijlocul pădurii – avem de-a face aici cu simbolistica thanatică – mașina este luntrea lui Caron.
Această căutare se termină în noaptea parisiană a Sânzienelor, când ciclul se închide, oferindu-i astfel lui Ștefan șansa unui incipit vita nova.
Ciclicitatea structurii
[pullquote class=”left”]Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet).[/pullquote]
Romanul are o structură ciclică: acțiunea acestuia se desfășoară pe o durată temporală de 12 ani (închierea unui ciclu complet). În decursul acestor 12 ani trecem de la perioada interbelică, la cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând la începutul perioade comuniste.
Personajele nu sunt afectate doar de propria existență, de faptul că nu-și găsesc un sens în lume, ci și de istoria care pare că vrea să-i acapareze, să-i facă prizonieri. Singura lor modalitate de refugiere rămân miturile.
Romanul este construit pe două paliere: perioada istorică cuprinsă între bornele temporale menționate mai sus și lumea miturilor. Acestor două paliere le sunt adăugate trei timpuri: timpul mitic (bazat pe recuperarea miturilor esențiale ale umanității, în special pe simbolistica nopții de Sânziene – vom exclude din acest articol discuțiile purtate în jurul acestei simbolistici din punct de vedere istoric și politic), cel psihologic (timpul pe care personajele și-l creează pentru a se refugia – cel care face legătura între cel istoric și cel mitic) și cel istoric (1936-1948).
Literatura mitică a lui Eliade nu poate fi analizată și înțeleasă fără noțiunile de istorie a religiilor. Toate aspectele carierei lui Mircea Eliade se împletesc, comunică, mare parte a lor fiind autoreferențiale. Valoarea literaturii lui Eliade rezidă în fond și mai puțin în formă. Tehnicile literare folosite sunt umbrite de ideile care se află în spatele lor.
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, vol. I-II, Editura Humanitas, București, 2004, 668 p.
Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului („ultima capodoperă a filmului istoric românesc”), despre participarea ţării noastre în Primul Război Mondial: „Triunghiul morţii” (1999).
Magistrului Gheorghe Buzatu
„Jertfa supremă nu poate fi surprinsă decât în prim-plan.” – Sergiu Nicolaescu
Vreau, dintru început, să mă pun în contra curentului neobolşevic, a adepţilor săi, urmaşi ai lui Roller într-ale tâlhăriei identitare, a celor care condamnă comunismul, ocolindu-şi propriii părinţi, vajnici torţionari şi comisari ai „Marelui Prieten”. Bineînţeles, şi a acelora care, pentru vânzări mai consistente, confundă studiul istoriei cu o manelizare generală a faptelor, opera lor nefiind altceva decât maculatura tipărită de edituri compromise.
Aşa că afirm: istoria nu poate exista fără faptă şi document, dar nici fără – literar spus – personaje de legendă. Unul dintre aceste personaje – personalitate, totodată – este, fără dar şi poate, şi regretatul Sergiu Nicolaescu, cel mai important cineast român. Iar această judecată de valoare nu vine doar ca o apreciere personală, ci este confirmată atât de calitatea operei sale cinematografice, cât şi de penuria de veritabili creatori de film, prin contrast. Nu este momentul să discutăm despre grotesca împăunare a unora cu premii europene, ce vin, în bătaie de joc, să râdă de primitivismul postdecembrist al românilor – subiectul predilect al aşa-zisului „nou val” din filmul românesc.
Scriu acest eseu ca literat. Nu mă dezic, iar patima nu mi-aş da-o pe sterilitatea („obiectivitatea”) niciunui om de ştiinţă. Şi, la o adică, n-aş avea de ce: lui Sergiu Nicolaescu îi voi mulţumi întotdeauna. Pentru că, unei lumi în care colcăie, de atât amar de timp, laşitatea, conformismul şi compromisul, el i-a opus faptele unor oameni de toată isprava, care au mers până la capăt, „oriunde ar fi acel capăt”!
Filmul istoric – artă şi evadare în timp
Arta nu are decât un singur echivalent: creaţia. Filmul (subsecvent, filmul istoric) nu face excepţie. Sistemele totalitare, însă, acordă o nouă valenţă artei: nevoia de evadare, de eliberare din chingile unei ideologii smintite. De altfel, poate părea straniu acest efect pentru reprezentanţii noilor şi abulicelor generaţii, pentru care cuvintele de ordine în artă au devenit derizoriul, grosierul, vulgarul. Dar, alegem să vorbim astăzi despre Sergiu Nicolaescu tocmai datorită conştiinţei istorice a artistului veritabil care a fost. În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil (deşi „omul nou”, sădit atunci, avea să se manifeste plenar de-abia după sfârşitul – oficial al – dictaturii), cineastul a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar.
Profilul spiritual al lui Sergiu Nicolaescu e de-ajuns pentru a stârpi orice cârcoteli. Transpare, de altfel, şi din paginile-prolog ale ultimului său volum biografic, Viaţă, destin şi film (Editura Universitară, 2011): un idealist, grefat pe educaţia conservatoare a României Mari. În această cheie trebuie înţelese remarci (de altfel, adevărate şi de substanţă) ca naţional-comunismul – „nu doar o contradicţie, ci pur şi simplu o monstruozitate” (p. 11) sau „după jumătate de secol de dictatură comunistă, moştenirea pe care ne-a lăsat-o acest regim este falimentul politic, moral şi dominaţia mediocrităţii” (p. 24).
[pullquote]În faţa unui regim opresiv, ce acţiona pentru reducerea spiritului în limitele unui minimalism detestabil, Sergiu Nicolaescu a adoptat o atitudine pragmatică, refuzând, însă, compromisul identitar[/pullquote]
Deşi putem argumenta pentru succesul său în fiecare domeniu tematic pe care l-a abordat, nu negăm o realitate, anume că, îndeobşte, Sergiu Nicolaescu rămâne identificat cu filmul istoric. În acest sens, resortul său intim a fost deja anticipat: nevoia de modele, de eroi care să intre în antiteză cu micimea diriguitorilor vremii şi ai vremurilor. Dar nici o nesfârşită odă nu îi este opera, iar un creator are, întâi de toate, datoria să fie cinstit – cu sine şi cu publicul său. Nu degeaba, pentru cineast, împătimit – cum nu se află mulţi – al istoriei, trădarea care ne-a însoţit de-a lungul veacurilor nu poate fi decât expresia supremei degradări a fiinţei noastre naţionale: „Sunt de părere că mizeria noastră dintotdeauna – TRĂDAREA – vine din interiorul nostru şi că un adevărat naţionalism nu poate porni de la o istorie falsă. […] Eroismul din filmele mele este o formă conştientă a sacrificiului şi împlinirea întotdeauna a unei misiuni. Prezenţa trădării în filme îi displăcea profund lui Ceauşescu, care nu accepta niciodată abordarea realităţilor istorice în mod sincer, dur şi direct.” (p. 26)
Crezul cineastului – fericita formulă „naţionalism-romantic” îi aparţine – este afirmat şi aici: nicio mare înfăptuire nu se poate împlini în lipsa unei jertfe, iar istoria şi arta (aşadar, inclusiv filmul) au datoria să îi reţină numai pe cei care, fără dileme sterpe, au ales calea sacrificiului, în slujba unui ideal (individual, dar, mai ales, naţional): „Întreaga mea operă realizată în România s-a aflat sub semnul militantismului. Am avut de ales între filmul ‹‹cult›› – ca artă prevăzută ‹‹estetic›› în vocaţia ei simbolică – şi filmul istoric, în sensul larg, ca o practică dinamică pentru toţi şi prin toţi, purtătoare a unei ficţiuni istorice, de educaţie şi de formare. Am optat pentru a doua, nu pentru că ar fi mai puţin ambiţioasă, ci pentru faptul că îmi permitea o gestionare mai pragmatică a lucrurilor şi atingerea unui scop sub semnul căruia cred că a stat cariera mea cinematografică: să redau poporului român, în măsura puterii mele, conştiinţa existenţei sale în afara ideologiei marxist-leniniste şi a luptei de clasă, pentru a încerca să mă apropii de adevăr cât mai mult şi cu tot respectul şi dragostea mea faţă de patrie.” (p. 56)
În ceea ce priveşte momentul particular al Primului Război Mondial, Sergiu Nicolaescu îşi înscrie, şi de această dată, filmele (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Triunghiul morţii, Carol I – un destin pentru România) în profilul unei ample confruntări individ-istorie, ale cărei consecinţe, deşi tragice, pot conduce la momente de graţie unice – în cazul filmelor amintite, Unirea, naşterea României Mari.
Eseul nostru – subliniem această categorisire, lăsând loc altora pentru interminabile studii ştiinţifice, împănate, se-nţelege, cu bibliografii dintre cele mai alese – se referă la Triunghiul morţii, film istoric al dramei colective a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial (perioada ianuarie 1917 – august 1917), cu inserarea unor portrete ale personalităţilor marcante din epocă, în oglindă, din moment ce războiul este prezentat atât din perspectiva românilor (de la familia regală, Marele Cartier General şi comandanţii armatelor, până la simpli oşteni, ca cei şase fraţi Ailenei, care, „precum fiii Vrâncioaiei pe vremea lui Ştefan cel Mare”, au venit cu toţii la luptă), cât şi din perspectiva germanilor (de la kaiserul Wilhelm al II-lea şi mareşalul August von Mackensen, până la duoul Franz- Jürgen, combatanţi relocaţi de pe frontul francez).
Nu avem pretenţia exhaustivităţii, nici din punct de vedere artistic (filmul ca atare), nici din punct de vedere istoric (faptele, evenimentele pe care filmul le reconstituie). De asemenea, nu ne ascundem nici intenţia de a reveni, în viitorul cât mai apropiat, asupra celor patru filme (Osânda, Ultima noapte de dragoste, Capcana mercenarilor, Carol I – un destin pentru România) în care cineastul plasează participarea românilor la Primul Război Mondial şi reconstituirea epocii în subsidiarul firului narativ, urmărind, în prim-plan, o dramă individuală.
Triunghiul morţii – ultima capodoperă a filmului istoric românesc
Scenariu: Corneliu Vadim Tudor şi Sergiu Nicolaescu, asistaţi în scrierea dialogurilor de către Dumitru Radu Popescu
Data premierei: 21.05.1999
Pelicula Triunghiul morţii vine să împlinească, peste timp, ultimele cuvinte ale proclamaţiei regelui Ferdinand (Bucureşti, la 15/28 august 1916), rostite în debutul filmului: „V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi.” Se pare, însă, că cineastul ar fi vrut ca primele secvenţe ale filmului să prezinte Consiliul de Coroană din august 1914 – care a decis menţinerea României în neutralitate – şi profunda mâhnire din cauza căreia Regele Carol I (în interpretarea lui Nicolaescu însuşi) avea să moară curând după. Diriguitorii politici ai anului 1997 nu ar fi permis o serie de filmări – între altele, la Castelul Peleş, unde amintitul Consiliu a avut loc. Sergiu Nicolaescu va reveni asupra acestui proiect al său în docu-drama Carol I – Un destin pentru România (2009). De asemenea, trebuie să dăm curs declaraţiilor cineastului, potrivit cărora producţia filmului a fost sistematic sabotată de conducerea cinematografiei din guvernarea 1996-2000, motiv pentru care au fost chemate efective tehnice de peste Prut, iar dificultăţile financiare au fost atenuate prin atragerea unor sponsori privaţi. Nu avem decât de speculat că, din aceste cauze, Bătălia de la Oituz nu a mai fost reconstituită.
[pullquote class=”left”]V-am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. […] De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi[/pullquote]
Întâi de toate, ne apare limpede că tendinţa enciclopedică a scriitorului şi omului politic Vadim Tudor – aici, în calitate de scenarist – a făcut ca firul narativ al filmului să ia forma unui mozaic de secvenţe monumentale (unele pur-documentare, altele de o certă valoare estetică), care, fiecare în parte, ar fi putut constitui subiectul unei producţii cinematografice distincte. Scenariul este, astfel, exhaustiv, dens în informaţie, anul 1917 fiind prezentat în multiple valenţe: intrigi politice, sacrificii şi trădări, elaborarea – măcinată de orgolii a – strategiilor militare, a proiectelor diplomatice şi, mai ales, confruntările armate care au zădărnicit ocuparea de către Puterile Centrale a ultimei provincii româneşti libere, Vestul Moldovei (operaţiuni din 1916, cum ar fi dezastrul campaniei din Sud – Turtucaia, Câineni, Flămânda – sau eşecul din Transilvania, sunt doar amintite ca răni vii în moralul armatei).
Totuşi, trei episoade majore se conturează, prin complexitatea intrigii lor: trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza, Bătălia de la Mărăşti şi Bătălia de la Mărăşeşti (împreună cu operaţiunile defensive subsecvente, printre care şi „al treilea element” al „triunghiului morţii” – Oituzul). Fără a încerca să secţionăm un corp organic, ne vom construi analiza în această ordine. De asemenea, fiind încredinţaţi că cititorii noştri cunosc deja în amănunt subiectele istorice în cauză, nu facem decât să le redăm sumar, în acord cu firul narativ al filmului.
Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza (interpretat cu ascuţit cinism de Ştefan Velniciuc) face parte dintr-o colecţie de fapte istorice relativ slab cunoscute sau documentate până la momentul ecranizării lor de către Sergiu Nicolaescu (tale quale, ca aici, sau mascate de ficţiune, ca masacrul de la Giurcuţa/ Beliş din Capcana Mercenarilor, film realizat de către cineast în 1981). O monografie completă dedicată acestui subiect – apreciată deosebit de regretatul academician Florin Constantiniu – avea să fie publicată de-abia în 2011 de către Petre Otu şi Maria Georgescu. De asemenea, tot ca o consideraţie de ansamblu, remarcăm faptul că întreg acest segment al filmului (prin replici, interpretare artistică, realizare a imaginii şi a luminilor) se poate constitui într-un eseu restrâns asupra trădării, temă ce revine obsesiv în filmografia lui Nicolaescu şi care, cum arătam mai sus, ocupă un loc însemnat în preambulul ultimului său volum memorialistic.
Colonelul Alexandru D. Sturdza, fiu al fostului prim-ministrul liberal (în patru mandate) Dimitrie Sturdza şi ginere al patriarhului conservator Petre P. Carp (şi el premier în două rânduri), militar şcolit în Imperiul German, convins fiind că o nouă alianţă cu Rusia ţaristă va avea consecinţe nefaste, asemenea celei din 1877-78, elaborează un complot prin care – spera el – o parte cât mai însemnată a ostaşilor şi a ofiţerilor să refuze lupta împotriva Puterilor Centrale, alături de ruşi, şi să determine, astfel, pentru Regatul Român, schimbarea taberei. Evenimentele se petrec între sfârşitul lunii decembrie 1916 şi începutul lunii februarie 1917, după ce Bucureştii căzuseră pe 6 decembrie, iar întregul aparat statal şi militar, dar şi un însemnat număr de civili au fost relocate în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Complotul începe prin retragerea nejustificată a unităţii conduse de Sturdza, Brigada a 7-a mixtă, în timpul unei operaţiuni ofensive inamice, în ultimele zile ale anului 1916. Pentru a masca aceste decizii tactice şi a distrage atenţia generalului Averescu (rol căruia Sergiu Nicolaescu îi oferă orgoliul, demnitatea şi rigoarea cuvenite), comandantul Armatei a II-a – între cei doi existând, de-a lungul timpului, o serie de conflicte ce au culminat în acest moment –, de părăsirea înălţimii Momâia este acuzat sublocotenentul Constantin Ciulei (Dragoş Ionescu), a cărui companie nu reuşise să o apere. Acesta este judecat şi condamnat la pedeapsa capitală, martor al acuzării fiind un oarecare căpitan în rezervă Polihroniade (Viorel Comănici), dornic să fie reintegrat în armată.
Sergiu Nicolaescu, în rolul Generalului Alexandru Averescu, în Triunghiul morţii (1999) Foto: All about Romanian Cinema
Alături de Sturdza se află şi locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu (Cristian Şofron), comandantul Regimentului 25 Infanterie şi fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război (Matei Alexandru). Acesta ar fi trebuit să treacă la inamic împreună cu unitatea din subordine, constituind, în planul lui Sturdza, exemplul necesar altor ofiţeri pentru a-i urma. Însă, între timp, Averescu îi ia lui Sturdza comanda Diviziei a 8-a Infanterie, care îi fusese recent oferită, mutându-l, totodată, la Armata I, fapte care grăbesc defectarea lui Sturdza (noaptea de 23 ianuarie/5 februarie – 24 ianuarie/6 februarie). Însoţit de locotenentul Erwin Rommel (Radu Bânzaru), căruia îi mărturiseşte că acţionează din convingere, colonelul Sturdza este prezentat mareşalului August von Mackensen (Iurie Darie), comandantul forţelor armate ale Puterilor Centrale în România, dar lipsa de încredere a corpului ofiţeresc german într-un astfel de demers dezonorant şi hazardat este mai mult decât evidentă. Colonelul întocmeşte un manifest, din care un număr de exemplare este predat locotenent-colonelului Crăiniceanu în seara de 29 ianuarie/11 februarie, în pădurea de pe dealul Cârlan, dar, în scurtă vreme, acesta din urmă, în zona punctului Paltin, este surprins de o patrulă românească.
Parcursul personajului Sturdza se frânge din acest moment. Rămâne, totuşi, de exploatat cinematografic nu numai trădarea a doi ofiţeri, ci şi bănuiala unei conspiraţii antidinastice. Curtea marţială a Armatei a II-a îl condamnă în contumacie la moarte şi degradare militară pe Sturdza, iar pe Crăiniceanu, la 15 ani muncă silnică / temniţă grea. După ce, la insistenţele lui Averescu, procesul este rejudecat de Curtea marţială a Armatei I, pedeapsa lui Crăiniceanu este comutată în pedeapsa capitală.
Avem de-a face aici cu o licenţă artistică, ce translatează data executării sentinţei capitale după Bătălia de la Mărăşti, în timp ce ea, în realitate, avusese loc în Vinerea Mare a anului 1917 (31 martie/13 aprilie), conform notelor de război ale generalului Averescu. Justificarea este una de ordin dramatic, regizorul realizând, astfel, o puternică antiteză între vina de neiertat a trădării şi jertfa ostaşilor pentru idealul naţional. Totodată, această licenţă subliniază şi mai bine atitudinea generalului, care ameninţă chiar cu demisia din armată dacă sentinţa iniţială (15 ani muncă silinică) ar fi fost menţinută de către instanţa militară, Averescu susţinând ferm, în ciuda tuturor intervenţiilor – bunăoară, a Reginei Maria pe lângă Rege sau a mamei lui Crăiniceanu (Monica Ghiuţă) pe lângă generalul Prezan (Virgil Andriescu) –, că, pentru aceeaşi faptă incriminată de justiţia militară, trebuie să răspundă, în mod identic, atât un simplu ostaş, cât şi un ofiţer. De asemenea, generalul Eremia Grigorescu (Emil Hossu) consideră că această pedeapsă vine şi pentru ca aliaţii francezi şi ruşi să primească satisfacţie prin executarea „exemplară” a unui filogerman.
Vezi şi: Matricea Românească a făcut istorie la Râşnov!
În ciuda acestei licenţe artistice – prezentarea execuţiei lui Crăiniceanu ca fiind ulterioară Bătăliei de la Mărăşti –, o eroare, totuşi, se regăseşte, ofiţerul de justiţie militară dând citire sentinţei în care se face vorbire de executarea ei „în faţa regimentului, azi, 13 iunie 1917”.
Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august) şi preliminariile ei sunt marcate de conflictul dintre comandantul Armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu, şi generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, asistat de maiorul Ion Antonescu (Vladimir Ivanov), şeful Biroului Operaţiuni – personalitate căreia Sergiu Nicolaescu îi dedicase, cu cinci ani în urmă, portretul monumental Începutul Adevărului – Oglinda.
Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa. Operaţiunile efectivelor române aveau să fie asigurate şi de Armata a IX-a rusă, care ar fi trebuit să fixeze noile coordonate ale frontului. Planul operativ includea şi o acţiune ofensivă a Armatei I române, sub comanda generalului Constantin Christescu (Vladimir Găitan), dar eşecul militar rus pe frontul de Nord, urmat de intrarea în degringoladă a trupelor ruse, a zădărnicit această iniţiativă temerară. Pe plan continental, se urmărea menţinerea numeroaselor efective ale Puterilor Centrale pe frontul românesc, în vederea înlesnirii unei ofensive generale a Aliaţilor în Franţa şi Italia.
[pullquote]Obiectivul Armatei a II-a, conduse de Averescu, era împingerea inamicului până în valea Putnei, printr-o acţiune ofensivă care să străpungă frontul în zona Nămoloasa[/pullquote]
În primele ei momente, acţiunea Armatei a II-a române evoluează remarcabil, dar, cum am precizat, concomitent, ofensiva Kerensky din Galiţia se încheie lamentabil, ca, mai apoi, ruşii să fugă ruşinos, incendiind Tarnopolul. La scurt timp, în frunte cu arhiducele Iosif, trupele austro-ungare intră în Cernăuţi. În faţa acestei situaţii, Marele Cartier General emite ordinul 34, prin care cere oprirea ofensivei, dar Averescu, hotărât fiind să-şi „reabiliteze” numele după Flămânda şi să atingă obiectivul propus, Valea Putnei, dispune, în mod inspirat, continuarea operaţiunilor. Ofensiva de la Mărăşti a fost, astfel, încununată de succes, pe toate planurile. Iar celui moral ar trebui să i se acorde întâietatea, românii devenind, pentru inamic, „un adversar redutabil”.
Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie/6 august – 21 august/3 septembrie 1917) se desfăşoară sub – acum – realitatea abandonării fronturilor de către armatele foste ţariste. Forţele ruse aliate rămase pe frontul din Sudul Moldovei mai degrabă îngreunează operaţiunile trupelor române (a se vedea cazul unităţilor subordonate prinţului Ragoza). Situaţia de fapt este surprinsă într-o secvenţă de la Marele Cartier General, imediat după victoria de la Mărăşti, în care maiorul Antonescu – cel ce se va dovedi un strălucit strateg pe tot parcursul războiului – îi mărturiseşte generalului Prezan crezul său militar şi dispreţul faţă de ruşi, prefigurându-se întocmirea planului de luptă pentru Mărăşeşti, de către maior, ca şef al Biroului Operaţiuni.
De asemenea, regina Maria (Maia Morgenstern, într-un energic tur de forţă: patron al Crucii Roşii, cap încoronat şi om politic) îndeamnă corpul ofiţeresc superior (generalii Prezan, Christescu, Averescu…) să continue lupta până la capăt, dar însăşi familia regală se confruntă cu decizia (în fapt, trădarea) prinţului-moştenitor Carol (Ovidiu Niculescu) de a renunţa la coroană, decizie urmată de fuga din ţară, pentru a se căsători, la Odessa, cu Ioana „Zizi” Lambrino.
În acelaşi timp, kaiserul Wilhelm al II-lea (Ion Dichiseanu) al Imperiului German ajunge pe front, pentru a fi martorul ofensivei germane comandate de către mareşalul Mackensen în persoană. Avem de-a face cu o altă licenţă artistică, din moment ce, conform lui Constantin Kiriţescu, împăratul german nu avea să sosească în România decât în septembrie, după încheierea operaţiunilor din „triunghiul morţii” Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Efectul dramatic este, categoric, amplificat, Wilhelm al II-lea asistând, astfel, la înfrângerea propriei armate în cea mai importantă confruntare de pe frontul românesc.
Complexitatea de ordin tactic a bătăliei este cunoscută de istorici şi, în mod evident, o transpunere cinematografică integrală ar fi fost hazardată. De aceea, realizatorii concentrează punctul culminant al filmului (ca şi al bătăliei, de altfel) în confruntarea armată de la cota 100, în zona pădurii Răzoare, unde Compania I Mitraliere, condusă de către căpitanul Grigore Ignat (Mircea Rusu), a rezistat până la ultimul om. Aşezarea în poziţie de tragere a celor căzuţi aminteşte de un alt film al cineastului, Nemuritorii, Sergiu Nicolaescu argumentând artistic încă o dată pentru zădărnicia oricărei înfăptuiri lipsite de jertfa supremă. Imaginea-simbol din final a gornistului (George Alexandru) nu este altceva decât o încarnare a celebrului „Pe aici nu se trece!” (Deşi această sintagmă şi, implicit, rolul principal al acestei bătălii îi sunt atribuite generalului Eremia Grigorescu, nu trebuie să uităm că meritele strategice şi de tactică militară revin, înainte de toate, generalului Constantin Prezan, şefului Marelui Cartier General – care, astfel, îşi lua revanşa în faţa mareşalului von Mackensen pentru înfrângerea din Bătălia de pe Argeş şi pentru ocuparea Bucureştilor –, şi maiorului Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţiuni.)
Actorii George Alexandru (gornistul Mitu) şi Cosmin Şofron (căpitan în Armata I Română), în timpul unei pauze de filmare la „Triunghiul morţii”, pregătind scena finală de pe Dealul Răzoare Foto: All about Romanian Cinema
Filmul se încheie cu operaţiunea ofensivă a efectivelor inamice în zona Varniţa-Muncelu. Cătălina Toderoiu (Ilinca Goia) cade eroic pe dealul Secuiului din această zonă. De altfel, relaţia dintre personajele Alexandru Averescu şi Cătălina Toderoiu prezintă o importanţă deosebită pentru regizor, din moment ce mama lui, Sevastiţa Cambrea, a cunoscut-o şi chiar a găzduit-o la Târgu-Jiu, unde întreaga populaţie civilă a oraşului s-a opus înaintării duşmanului.
Bătălia de la Mărăşeşti şi, apoi, cea de la Oituz împiedică încercarea Puterilor Centrale de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totuşi, statul român se vedea constrâns, pentru a-şi continua existenţa, să încheie armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) şi să semneze ruşinosul tratat de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918).
* * *
Dincolo de reconstituirea evenimentelor istorice, filmul mai propune – cu succes – atât conturarea unei fresce sociale de proporţii, dominate de imaginea ţăranului român, pe rând strivit şi înălţat de malaxorul istoriei, dar şi o suită întreagă de motive şi secvenţe alcătuind modelul specific de credinţă al poporului român, model creştin individualizat de rolul deosebit jucat de tradiţii, superstiţii şi vise în mentalul colectiv şi în raportarea sa la moarte.
În ceea ce priveşte primul aspect, o seamă întreagă de secvenţe premerg soluţionarea crizei agrare, dar şi situaţia disperată a societăţii româneşti – a întregului stat, în definitiv. Pentru acestea, regizorul recreează chiar o scenă similară (de altfel, indicativul gării nu este acelaşi) faimosului moment din Răcăciuni, unde Regele Ferdinand I (Eusebiu Ştefănescu) rosteşte discursul în care se anunţa reforma agrară. Tot aici, scenariştii au avut fericita inspiraţie de a insera un fragment, scris după căderea Bucureştilor, din jurnalul lui Octavian Goga (Constantin Cotimanis, dozând remarcabil patetismul), uşor modificat, lipsit de referirile la persoane particulare, pentru a-l aduce, mereu valabil, peste veacuri, rostit în dialog cu generalul Averescu: „Vorbiţi de clasa noastră politică… Ei, bine, ea confirmă că am ajuns o ţară plină de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi moraliști, miniștrii ce s-au vândut o viață întreagă, parlamentari [/deputaţi] contrabandiști…Nu ne prăbuşim, domnule general, nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, există o epidemie înfricoşătoare de meningită morală, iar ţara trebuia să ajungă aici, [/ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa-zis Porcu’, stâlp de partid], târâtă pe marginea prăpastiei de unii conducători care sunt hoţi la drumul mare.”
Legătura ancestrală a ţăranului român cu pământul este rezumată de răspunsul dat de un ostaş (Cornel Gîrbea) Cătălinei Toderoiu: „Vezi, domnişoară, pământul ăsta e ca un blestem. Îl muncim toată viaţa şi el, forţat, ne întoarce toate roadele. Pentru el ne omorâm, de parcă n-ar fi destul – până într-o zi, când totul se sfârşeşte: intrăm în el şi pământ ne facem. Pământul ne dă totul şi ne ia totul.”
Regizorul Sergiu Nicolaescu (centru), împreună cu actorii Mihai Constantin (Jürgen – stânga) şi Ştefan Bănică Jr. (Franz – dreapta), la filmări Foto: pagina de internet a actorului Mihai Constantin
De asemenea, se prefigurează cariera politică a generalului Averescu în calitate de lider al României interbelice, beneficiind, încă din timpul războiului, de un însemnat suport popular. Regele Ferdinand insinuează o apropiere a lui Averescu de conservatori, iar acesta din urmă nu întârzie să catalogheze asemenea posibilitaţi ca „zvonuri şi intrigi” şi să-i recunoască suveranului dificultăţile pe care le întâmpină în relaţiile cu Marele Cartier General (Prezan şi Antonescu), Ionel Brătianu (Liviu Crăciun), Barbu Ştirbey şi generalul Berthelot (Silviu Stănculescu). Averescu se dovedeşte, totodată, un cunoscător lucid al problemelor socio-politice, pe care le expune fără menajamente: „Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...” Cuvintele i se confirmă într-un schimb de replici cu soldatul Ion Gheorghe Purice, care este de părere că „generalii au rolul să trimită lumea la moarte.”
[pullquote class=”left”]Nu vom putea învinge atâta vreme cât, de-o parte, e puterea, străină la interesele prostimii, iar, pe de altă parte, este mulţimea indiferentă la orice, bineînţeles, în afara durerilor proprii...[/pullquote]
Mai târziu, cazul Sturdza-Crăiniceanu, pentru Averescu, nu este doar un act de trădare incriminat de justiţia militară, ci şi un posibil focar de destabilizare socială în rândul Armatei („Culmea, întâi un colonel cu sânge de prinţ, acum fiul unui general, fost ministru de război. Ce să mai zică soldaţii…?!”), amintirea răscoalei de la 1907 (în timpul căreia generalul a deţinut portofoliul Ministerului de Război) fiind încă puternică în conştiinţa colectivă. Totuşi, Averescu, deşi de nestrămutat în privinţa sentinţei capitale, rămâne întrucâtva impresionat de convingerile – exprimate în presa antebelică ale – fostului locotenent-colonel Crăiniceanu în legătură cu starea generală în care se afla statul român, convingeri datorită cărora a ales să acţioneze alături de Sturdza. Crăiniceanu vorbea de „idealul naţional, de prăpastia adâncă dintre clasa conducătoare şi clasele conduse şi de faptul că depinde numai de conştiinţa noastră ca această prăpastie să poată fi umplută”, dar, confruntat, mai apoi, cu sergentul Ailenei, cel care îl demascase faţă de patrula românească în pădurea de pe dealul Cârlan, i se va reproşa de către fostul subordonat că „atunci când dvs. vreţi să faceţi lucruri mari, niciodată nu ne întrebaţi pe noi, ţăranii. […] Ne credeţi prea proşti, domnilor ofiţeri.”
Cât despre situaţia gravă a trupelor – formate, în mod evident, din ţăranimea română – şi a logisticii, cuvintele mamei lui Crăiniceanu sunt mai mult decât suficiente: „Generalul Iliescu împreună cu Brătianu bagă mii de soldaţi, desculţi şi dezarmaţi sub focul mitralierelor germane şi nimeni nu spune nimic.” Într-adevăr, deşi insuficient dezvoltată în film, maniera execrabilă în care s-a desfăşurat pregătirea de război, precum şi neîndeplinirea angajamentelor Antantei pentru a susţine efortul de război al României rămân pete negre, condiţiile în care armata noastră şi-a desfăşurat – de la un moment dat, chiar singură în faţa trupelor impresionante ale Puterilor Centrale – campaniile din Primul Război Mondial fiind mai mult decât neprielnice.
Pentru a vorbi de cealaltă temă invocată, cea spirituală, trebuie să remarcăm faptul că desfăşurarea şi eroii filmului stau sub semnul rugăciunii rostite, în debut, de Cătălina Toderoiu, prototip al femeii române şi, în definitiv, al ţării: „Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin!”
Actriţa Ilinca Goia (interpreta Cătălinei Toderoiu), în timpul unei pauze de filmare, pregătind scena finală de pe Dealul Secuiului Foto: pagina de facebook Începutul Adevărului – Oglinda, de Sergiu Nicolaescu
Sergentul Dumitru Ailenei (Valentin Teodosiu) poartă în raniţă o bucată din tencuiala unei biserici, înfăţişând pe Mântuitorul Iisus Hristos. La începutul războiului, în toamna lui 1916, aflat în Transilvania, sub focul artileriei inamice, se refugiază într-o biserică. Ridică ochii şi priveşte un segment de pictură înfăţisând crucificarea lui Iisus Hristos, care „parcă(-i) spunea” să fugă de-acolo, ceea ce şi face. Un obuz distruge biserica, iar sergentul revine printre ruine, recuperând bucata de zid cu tencuiala pe care era pictat chipul lui Hristos. De atunci, Ailenei o dezveleşte în momentul fiecărei înmormântări, rosteşte rugăciuni improvizate la căpătâiul camarazilor căzuţi şi se îngrijeşte ca acest ritual să respecte cât mai fidel datina creştină. De altfel, sfârşitul lui Dumitru Ailenei însuşi, pe dealul Răzoare, în timpul Bătăliei de la Mărăşeşti, va fi marcat tot de acest chip al Mântuitorului, într-una dintre cele mai tulburătoare scene din filmul românesc.
Bătrânul soldat interpretat de Ernest Maftei, care cutreieră frontul pentru a împărţi cruci, apare ca un adevărat motiv de-a lungul desfăşurării evenimentelor, fiind o întruchipare a tradiţiei creştine a poporului român, în sânul căruia nu se cuvine ca un om să-şi doarmă somnul de veci fără cruce la căpătâi. De asemenea, putem considera, de ce nu, că bătrânul soldat este chiar Timpul: „Se mişcă pământul şi nu-l pot opri (…) Mie-mi spune Gheorghe, Vasile, Dumitru, Lisandru…”
[pullquote]Doamne, măsoară locul ce ni se cuvine pe pământ. Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pământ o groapă sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi stă-nainte. Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte. Luminează mintea mea, oţeleşte voinţa mea, curăţeşte-mi trupul şi sfinţeşte sufletul meu. Amin![/pullquote]
Un alt motiv recurent în film este cel al visului în care se arată o mireasă neînsoţită – în tradiţiile populare, semn rău, de moarte. Astfel, într-un spital în care era îngrijită, un soldat, înainte să moară, îi povesteşte Cătălinei Toderoiu cum visase o „mireasă albă, frumoasă”. Ea însăşi, înainte să cadă pe dealul Secuiului, are un schimb de replici cu sublocotenentul Gheorghe Mănoiu: „Am visat rău...”/ „Ce?”/ „Am visat o mireasă…”/ „Şi cine era?”/ „Eu eram…”
Tot acest ansamblu de tradiţii, superstiţii şi vise probează un profil cu totul specific al creştinismului ortodox român, o integrare în natură şi în rânduiala lucrurilor, pe care ţăranul nu încearcă să le pătrundă – ar fi zadarnic să depăşească „cenzura Marelui Anonim” de care vorbea Lucian Blaga, acea limită după care nu se poate încumeta cunoaşterea umană. El îşi însuşeşte rostul lor, iar semnificativă rămâne secvenţa în care gornistul Mitu se aruncă la pământ, în tranşee. Întrebat de sergentul Ailenei, fratele său, ce l-a apucat, Mitu răspunde: „N-auzi cum boceşte pământul?”/ „Acasă mi-ai zis c-auzi cum plâng păpădiile...”/ „Şi n-a murit tata dup-o săptămână?! N-auzi, bre, cum plânge iarba, plâng pădurile?!”/ „Şi cine să moară?”/ „M-am visat aprinzând o lumânare la crucea mea… şi nu era singura…”/ „Poate-o fi murit moartea…”
* * *
În final, nu putem să nu ne referim la muzica originală semnată de compozitorul Anton Şuteu, ce subliniază fragilitatea fiinţei umane în faţa războiului şi a istoriei. Până la urmă, în faţa propriului destin. Totodată, compoziţia profesorului Şuteu este susţinută, în momente critice, de doine populare, interpretate inconfundabil de Floarea Calotă – element de mare forţă dramatică, întrebuinţat de Sergiu Nicolaescu şi în Începutul Adevărului – Oglinda.
De asemenea, colaborarea imagine (Dan Alexandru) – lumini (Valentin Haret) – scenografie (Mircea Ribinschi, Nicolae Ursu) – costume (Janine Ştefan-Sârbu, Ştefan Brandes, Radu Corciova), împreună cu montajul (Melania Oproiu), oferă spectatorului un film dur, fără menajamente, reuşind să redea, cu maximă fidelitate, calvarul Războiului pentru Întregirea Neamului. Astfel, pe un frontispiciu imaginar al acestei pelicule – ultima dintr-o serie strălucită a cinematografiei româneşti – stau cuvintele generalului Averescu, din elogiul rostit la căpătâiul Cătălinei Toderiu: „Îngenuncheaţi voi, cei care sunteţi in viaţă, în faţa măreţiei celor care şi-au dat viaţa pentru ţară!”
Consideraţii finale şi perspective
Triunghiul morţii îmbină, aşadar, spiritualitatea populară cu filmări fruste, cadre austere, în care carnagiul războiului, bocetul şi rugăciunea se aşază ca fundaţie a viitorului stat unit şi unitar.
Ceea ce trebuie, de asemenea, remarcat, este că filmul asupra căruia ne-am oprit atenţia este opera unui fiu al României Mari. Sergiu Nicolaescu şi-a trăit întreaga viaţă sub semnul unirii tuturor românilor, cu atât mai mult cu cât, odată cu dezonorarea Armatei şi a naţiunii prin – în opinia mea – trădarea de la 23 august şi, apoi, cu instaurarea Republicii Populare, a început bolşevizarea statului şi a culturii române – care continuă şi în ziua de astăzi, prin formule mult mai subtile. Bineînţeles, ca mai toate filmele sale, şi cel tratat în paginile acestui eseu dă mărturie despre idealismul – de certă factură romantică – al cineastului. De aici, întreaga suită de teme predilecte pentru opera sa: credinţa, dreptatea, lupta pentru datorie şi ideal, până la sacrificiul de sine. Celor mai tineri şi mai dedaţi facilului, procedeul (romantic al) antitezei li se poate părea desuet, depăşit, în orice caz, de noile mode minimaliste ale cinematografului, culminând cu domnia vulgarului, singurul lor scop – declarat sau nu – fiind acela de a agresa spectatorul (când nu-l plictisesc teribil).
Sergiu Nicolaescu, în filmele sale istorice (şi nu numai), urmăreşte, prin jocul perspectivei dramatice personaj individual (eroul) – personaj colectiv (oştirea), dezvoltarea conştiinţei spectatorului, a întregului public, în sensul unui patriotism militant (nimic altceva decât naţionalismul), (şi) cu ajutorul căruia românii au reuşit să suporte platitudinea, mediocritatea şi lipsa modelelor autentice din societatea comunistă. Şi – chipurile – postcomunistă, de asemenea.
Cât despre personajele sale (aici, generalul Alexandru Averescu), merită amintit că Sergiu Nicolaescu s-a considerat întotdeauna un interpret, nu un actor capabil de compoziţii. Drept care, a ales întotdeauna roluri de om forte, de idealist, de luptător. În ciuda tuturor detractorilor neputincioşi, acesta este personajul lui Nicolaescu: „omul care îşi alege destinul” – după o sintagmă a Ecaterinei Oproiu (România liberă, 1981). Secondat, e drept, mai mereu, de neamul pentru care luptă.
[pullquote class = „left”]Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival[/pullquote]
„Cu ostaşii Armatei noastre, cu sprijinul consultanţilor militari, am realizat performanţe comparabile cu ale oricărei mari cinematografii din lume. În ceea ce priveşte durata de realizare a filmelor istorice, de pildă, nu avem rival”, îi declara cineastul lui Viorel Domenico în articolul Filmul artistic rămâne pentru generaţiile viitoare un document istoric, apărut în Almanahul Oştirii (1988), publicaţie a Ministerului Apărării Naţionale, articol citat de Cristian Vasilescu în cartea sa Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională (Editura Universitară, 2011). Astfel, faptul că, după Triunghiul morţii, niciun alt film istoric nu a reuşit să atingă – iar niciun regizor nu şi-a propus – performanţele şi rigorile producţiilor nicolaesciene, i se datorează, în bună măsură, şi cineastului însuşi.
Nicidecum lipsit de har, ca artist Sergiu Nicolaescu nu a fost nici teoretician steril, nici boem fără cauză. Mai degrabă, el face parte din galeria acelor meşteri, a acelor meşteşugari, pentru care valoarea operei sale nu poate fi apreciată decât de destinatarul ei: de public. Judecând în contextul general al regresului axiologic din cultura română, lui Sergiu Nicolaescu – cel care s-a identificat în mod legitim cu întemeierea naţionalismului-romantic în cinematografia noastră – i se poate reproşa aceasta: lipsa coerenţei ideologice extrinseci operei, care, la rândul ei, să poată genera o linie unitară de creaţie – mai precis, alţi cineaşti care să realizeze pelicule pentru a-şi exprima un crez şi a oferi spectatorului o alternativă la mizeria momentului. Asta nu înseamnă că noi pelicule de referinţă pentru genul filmului istoric, în linia promovată de regretatul cineast, nu se lasă aşteptate. De altfel, istoricul Cristian Vasilescu ajunge, în singura monografie dedicată operei celui mai important cineast român, la aceleaşi concluzii: „Regizorul român [Sergiu Nicolaescu] a realizat două performanţe greu de egalat în cinematografie. A promovat un naţionalism militant, lipsit de elemente antisemite, rasiste sau partinice – filmele sale vorbesc de la sine în acest sens –, iar cariera sa internaţională nu poate fi pusă pe seama apartenenţei la un centru de putere ocult. […] Este un mare om de film, un mare educator, iar această calitate vine din faptul că opera sa, înainte de a fi o mare lecţie de profesionalism, este o mare lecţie de viaţă. Filmele sale rămân o permanentă sursă de inspiraţie şi vor furniza permanent motive de reflecţie.” (p. 223)
Din aceste considerente, filmele lui Sergiu Nicolaescu, evocând participarea naţiunii române la campaniile Primului Război Mondial (în mod deosebit Triunghiul morţii), sunt marcate de o dureroasă nostalgie a eroismului, de valenţele dramei colective, dar şi de „credinţă în vigoarea sufletului român”, de speranţa că acesta se va ridica din nou pentru ca România Mare, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să ia naştere încă o dată.
În elaborarea eseului său, autorul a consultat următoarele surse documentare:
Buzatu, Gheorghe, Istorie interzisă, Editura Curierul Doljean, Craiova, 1990
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coordonatori), Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, Iaşi, 2009
Chiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2011
Nicolaescu, Sergiu, Viaţă, destin şi film, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
Otu, Petre, Georgescu, Maria, Radiografia unei trădări – Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza, Editura Militară, București, 2011
Vasilescu, Cristian Luis, Până la capăt! Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.
Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu vor să îi accepte omniprezența și încearcă în fel și chip să o anuleze. Ne prindem de viață ca niște furnici de firul ierbii pe timp de ploaie. Avem în sânge dorința fierbinte de a trăi clipa și suntem gata să ne punem sufletul pe tava destinului pentru încă câteva secunde de existență. Veți spune că e vorba de autoconservare, de continuitate a neamului – și cred că veți avea dreptate în final. Toți facem asta, dar mai puțini o recunosc. Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.
”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile. Este dificil să pui pe hârtie cuvinte de laudă pentru un poet național, deoarece cuvintele sunt fade și puține pentru a transmite un mesaj vivace, care pulsează în sufletele noastre, dar totuși voi încerca să o fac cât mai bine.
Mă număr în rândurile generației ”Albinuța”. Fericiții copii care, de la grădiniță, învățau din acest abecedar. Şi nu era un simplu manual, ci o încropire frumoasă de poezie și educație, ieșită de sub penița marelui autor. Și acum țin minte strofele învățate cu tragere de inimă la matineele primăverii:
– Bună vreme, ghiocel! – Bună vreme, băieţel! – Hai cu mine, eşti desculţ… – Dacă noi suntem mai mulţi!
Sau ale iernii:
Fuga-fuga, Cu fuguţa, Iese-afară Săniuţa! Ninge, ninge, ninge, ninge, Şi-a rămas În pom o minge!
De drag ce ne era, l-am tot răsfoit și învățat din scoarță-n scoarță. Cu câtă mândrie ne rosteam rimele învățate și gesticulam ca niște mici artiști! Dar nu ne-am oprit din a-i admira talentul nici pe băncile liceului, unde învățam poezii dedicate graiului matern:
Frumoasă-i limba noastră
Pe ramul verde tace O pasăre măiastră, Cu drag şi cu mirare Ascultă limba noastră
De-ar spune şi cuvinte Când cântă la fereastră, Ea le-ar lua, ştiu bine, Din limba sfântă-a noastră.
Neamului românesc:
Scrisoare din Basarabia
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi si vă sărut.
Credeam că un noroc e plaga, Un bine graiul cel sluţit. Citesc azi pe Arghezi, Blaga – Ce tare, Doamne-am fost minţit!
Cu pocăinţă nesfârşită Mă rog iubitului Isus Să-mi ierte vorba rătăcită Ce despre tine, frate, am spus.
Din Basarabia vă scriu, Dulci fraţi de dincolo de Prut. Vă scriu cum pot şi prea târziu, Mi-e dor de voi şi vă sărut.
Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică). Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.
A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, ”Alarma”, apreciată la justa valoare de criticii literari. În 1958 termină cu diplomă roșie Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, care va deveni decenii mai târziu revista „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist”, transformat ulterior în „Florile Dalbe”.
Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului Foto: http://www.rasputin.md/
Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.
Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.
Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru Foto: http://flacaratv.md/
Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă:
Făptura mamei
Uşoară, maică, uşoară, C-ai putea să mergi călcând Pe seminţele ce zboară Între ceruri şi pământ!
În priviri c-un fel de teamă, Fericită totuşi eşti – Iarba ştie cum te cheamă, Steaua ştie ce gândeşti.
Cântec de leagăn pentru mama
Dormi-adormi, măicuţă dragă, Dorm nepoţii tăi de fragă, Dorm şi blidele spălate, Dorm şi rufele curate; Dorm trudite-a scării trepte Lângă cuibul meu de pietre, Doarme-n tihnă greieraşu-n Clopoţelul de la uşă; Doarme casa ta bătrână, Doarme via sub ţărână. Dormi! Prin vis, pe val de mare, Să te vezi copilă mare, Lângă-un ciob şi o cordică Să te vezi copilă mică. Să te vezi şi mai înainte: Când erai cum nu ţii minte. Dormi, măicuţa mea albită, Dormi, măicuţa mea iubită!
Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede și prea durut. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu și ne învață să nu purtăm ranchiună morții:
Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc. Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, Că n-ai avut niciodată copii.
Matricea Românească a făcut o vizită la Muzeul „Theodor Aman” din București, prima casă-atelier a unui pictor român. Am descoperit aici lucruri pe care puțini le știu despre acest artist, privind filosofia sa, dorințele și viziunea lui referitoare la patrie – idealuri pe care și le-a exprimat prin artă: pictură și sculptură.
Theodor Aman a trăit între anii 1831-1891 și a fost primul pictor român școlit la Paris, primul pictor care a realizat pictură de șevalet și cel care a întemeiat prima școală de arte din București. O altă operă remarcabilă – dar puţin cunoscută – a pictorului Aman este chiar… casa acestuia, ce a fost realizată în întregime de către el și se află astăzi ascunsă între două clădiri, pe strada C.A. Rosetti nr. 8 din Capitală.
Această casă „Nu e o simplă casă de locuit! Este o casă care transmite mesaje de la exterior la interior, prin fiecare detaliu pe care-l vedeți. Nu sunt detalii decorative, sunt simboluri care trimit la mesaj”, ne-a mărturisit muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, cea care îl consideră pe Aman „un filosof care se folosește de talentul lui în pictură și sculptură ca să-și transmită ideile”.
Despre Aman mai trebuie să ştim faptul că este – și spun „este”, pentru că despre el trebuie vorbit mereu la prezent, pentru a fi păstrat viu în memoria noastră – fiu de aromân, iar numele său vine de la porecla pusă de turci tatălui său, în urma negoțului pe care acesta îl făcea cu ei, și înseamnă „iertare, îndurare”.
Camera – atelier de la Muzeul „Theodor Aman”
Oricât de bun ți-ar fi condeiul, să reușești să exprimi și să transmiți ce întâlnești în această casă este greu. Întreg imobilul îți transmite talent, inteligență, dragoste, pasiune pentru artă, pentru frumos și bun gust, pentru subtilitate. Fosta casă a lui Aman este „de la proiectul de arhitectură, decorații exterioare, tot ce înseamnă decorații interioare”, până la ultimul detaliu, rodul gândirii și filosofiei lui de artist, pe care ca simplu vizitator nu le poți bănui, pătrunde și înțelege cu ușurință şi nici “pe repede-nainte”.
Rodul creator al lui Aman pe mai multe planuri este întâlnit doar în această casă, după cum a ţinut să sublinieze Greta Şuteu: „Aici aveți pictură murală, aveți vitraliu. O să vedeți mobilier sculptat de Aman. Sculptură de Aman nu vedeți în altă parte, decât în casa lui Aman.”
Domnitorii români și truda lor pentru România de astăzi
Pătrundem mai adânc în casa și în gândirea lui Theodor Aman și ajungem să ne bucurăm ochii și mintea cu camera-atelier a pictorului, ce are forma geometrică a unui cub care abundă de lumină. În această cameră întâlnim o piesă de mobilier sculptată de către Aman și parcă așezată strategic în locul care dăruiește lumină din plin – ca și cum ar fi în lumina reflectoarelor, ceea ce ne transmite că este de o importanță covârșitoare: biroul monumental al artistului. Prin intermediul lui, ne este predată, peste timp, o importantă lecție de istorie, dar şi de speranţă. De speranţă, pentru că ceea ce a sculptat Aman pe birou încă nu se înfăptuise, ci era o privire în viitor a patriotului.
Întâlnim pe birou, sculptați în lemn, după cum ne explică muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, pe „Traian și Decebal – începutul poporului român. Mihai Viteazul – unificatorul, Ștefan cel Mare – erou național în Moldova, Matei Basarab și Negru Vodă – eroi în Țara Românească. Nu în ultimul rând, Mircea cel Bătrân, cel care a adus pentru prima oară la țară Dobrogea. După cum ştiţi, se intitula domn «până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului».” Figurile reprezentate nu sunt deloc întâmplătoare: apelând la ele, Aman ne-a transmis, la 1870, dorinţa ca România (Moldova şi Ţara Românească, unite la 1859), respectiv Dobrogea şi celelalte provincii istorice, să vină împreună şi să înfăptuiască Statul Naţional.
Istoricul de artă Greta Şuteu, explicând simbolistica biroului sculptat de către Theodor Aman
Poate că acest birou este cea mai importantă piesă de mobilier realizată de către Aman, din punct de vedere al încărcăturii emoționale, al simbolisticii pe care o poartă. El ne vrea împreună, ne vrea uniți, ne vrea pentru țară, știind să ne ofere o pildă nu doar prin acest birou, ci mai ales prin puterea exemplului: după terminarea studiilor la Paris, s-a întors în țară și a ajutat la construcția și evoluția ei din punct de vedere artistic și arhitectural.
Acest împreună, această unire pe care vizionarul și-o dorea a avut loc – parţial – în 1881, după Războiul de Independență, când se declară Regatul Independent al României. „El are satisfacția că trăiește la momentul respectiv – ba mai mult, și participă într-un fel foarte special și simbolic: Carol, care până atunci a fost principe, devine rege. Or, ca rege, are nevoie de simbolurile regalității – coroana și sceptrul regal. Ambele sunt, la vremea respectivă, realizate de către Theodor Aman, ceea ce arată reputaţia de care se bucura.”
Casa prea puțin cunoscută a lui Aman are multe de spus celor care îi trec pragul și reușește să îți ridice multe semne de întrebare, iar sentimentele cu care ieși din ea nu pot fi transpuse în cuvinte. Însă, dacă vă întrebați Ce este casa lui Theodor Aman?, ei bine, muzeograful ne oferă un răspuns cu greutate: „Asta este casa lui Aman – templu dedicat artelor!”
Biroul sculptat de pictor în anul 1870 reprezintă o importantă lecție de istorie pe care acesta ne-o oferă
Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a vorbit despre pasiunea – ieşită la iveală natural – de a crea măşti tradiţionale. Asta, deşi are un magazin din care trăieşte confortabil. “Vreau să las ceva în urma mea, vreau să îmi ţin copiii aproape de tradiție și să nu uite de unde au plecat”, spune Mirabela.
Matricea Românească: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru măști?
Mirabela Busuioc: Îmi place masca în general. Îmi place ideea de mască, și m-am hotărât să încep cu măștile tradiționale. Nu am evoluat și la altceva. Mergând prin târguri cu soțul meu și uitându-mă la alți meșteri populari, am “furat” meseria. Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut una și, de la acea una, mai multe. Am evoluat de la mască la mască.
Matricea Românească: Părinții Dvs. au avut vreo preocupare similară?
Mirabela Busuioc: Da, mama mea cosea goblenuri. Am acasă foarte multe cusute, cred că 100 – deși nu se mai poartă în ziua de azi. Poate și de aici s-a născut pasiunea mea pentru cusut, pasiunea de a ține acul în mână.
Matricea Românească: Credeți că această creativitate a românilor este nativă?
Mirabela Busuioc: Bineînțeles! Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei. De la mască la mască evoluez, gândindu-mă oare cum aș face? Cum ar trebui pus? Și combin culorile. Combinația de culori contează foarte mult.
Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei
Matricea Românească: Interviul pe care i l-am luat domnului Vasile Șușca din Maramureș a trezit mult interes. Dvs. cum vă raportați la mască? Prin ce se remarcă, ce ar fi particular pentru măștile pe care le creaţi?
Mirabela Busuioc: Este un stil personal. Eu pur şi simplu am început să fac măști. Nu îl cunoșteam – şi nici nu îl cunosc personal – pe domnul Vasile Șușca, ci doar de pe internet. Suntem prieteni pe Facebook. I-am arătat creațiile mele în momentul în care ne-am cunoscut „virtual”.
Matricea Românească: Cum a reacționat?
Mirabela Busuioc: A fost foarte încântat, m-a felicitat și m-a îndemnat să continuu. Ca mulți alți meșteri care m-au încurajat la rândul lor. Familia a fost, însă, prima care m-a îndemnat.
Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ
Matricea Românească: Îmi spuneați că, momentan, nu câștigați foarte mulți bani din vânzarea măștilor.
Mirabela Busuioc: Nu, pentru că nici nu vreau să câştig! Am altă afacere…
Matricea Românească: Ce vă face, atunci, să creaţi măşti tradiţionale?
Mirabela Busuioc: Îmi place ideea de a crea și de a-mi ocupa timpul cu un lucru frumos, decât să fac altceva. De exemplu, stat la povești cu vecinele, sau alte lucruri.
Nu mi-am propus să câştig din măşti. Am altă afacere. Fac asta pentru sufletul meu şi al cunoscuţilor, pentru România
Matricea Românească: Purtaţi-ne prin procesul de creaţie a unei măşti.
Mirabela Busuioc: Încep de la pălărie. Îmi aleg pălăria, îmi aleg materialul, materialul vine cusut pe pălărie, după care îmi cos ochii, gura… Nasul îl cos direct pe material, și încep a pune lâna – albă, neagră, fumurie, cum găsesc.
Matricea Românească: Ce materiale folosiți?
Mirabela Busuioc: Lână, în mare parte. Stofă – pălăria este tot dintr-o stofă, mai groasă. Mai folosesc, la dinți, fasole – sau mai pun bucățele de pielicele. Le decupez forma dinților și cos. Nu în ultimul rând, ață.
Matricea Românească: Cum au reacționat cei care v-au văzut măştile?
Mirabela Busuioc: Foarte bine. Am fost și la Festivalul “Hora Bucovinei”. Au fost foarte încântați. E altceva, în comparație cu celelalte măști din zonă.
Matricea Românească: Am observat că aproape toate au, ataşat, tricolorul.
Mirabela Busuioc: În mare parte, da.
Matricea Românească: De ce ați simțit nevoia să-l puneți acolo?
Mirabela Busuioc: Pentru că sunt româncă, în primul rând. Să promovăm România.
Am ataşat tricolorul măştilor mele, pentru că sunt româncă şi vreau să promovez Gura Humorului, Bucovina, România
Matricea Românească: Majoritatea măștilor sunt masculine, dar se observă și câteva feminine. De ce mai puține femei decât bărbați?
Mirabela Busuioc: Pentru că se cer mai mult măștile masculine. Cele ce reprezintă băbuțe au căutare rar, doar la ansambluri – dansul babelor. Cum spuneam, se cer în special cele masculine. Sunt și mai aspectuoase.
Matricea Românească: L-ați implicat și pe băiețelul Dvs.
Mirabela Busuioc: Da. Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic.
Matricea Românească: Din ce se mai trăiește în ziua de astăzi în Gura Humorului? Se poate trăi din meșteșug?
Mirabela Busuioc: Da, bineînțeles. Se poate trăi, dacă vrei. Cei care au început demult o fac. Sunt meșteri care cos ii autentice, opincari, domnul Zofotă cu pirogravarea oaselor și ce mai are el de vânătoare… Lumea caută și cumpără. Ei, în general, sunt pensionari. Le place, e o meserie pentru bătrânețe.
Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina
Matricea Românească: Mi-ați spus că lucrați măștile împreună cu soțul Dvs. și că, inițial, a fost surprins de idee.
Mirabela Busuioc: Da, a fost mirat, pentru că el nu credea în potențialul meu. Era puțin sceptic, de fapt. Zice: „O las în pace, să văd ce face!” După care, a observat: „Da, iată că sunt mult mai frumoase față de ceea ce am văzut în zonă!”
Matricea Românească: Și iată că, acum, lucrați împreună.
Mirabela Busuioc: Aşa este. Mă ajută cu lâna, cu curățatul, cusutul, cu ce poate el.
Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic
Matricea Românească: Ideea de a încadra aceste măşti tradiţionale în rame vă aparține?
Mirabela Busuioc: Da, este a mea. Am plecat de la ideea de ramă pe sfoară, deși mi s-a părut mai «tradițional», după care am zis să încerc și pe rame, să văd cum vine. Ramele sunt date cu ulei de in. Mie îmi plac, îmi sunt dragi. Consider că sunt altceva.
Matricea Românească: S-ar părea că vă place să le accesorizați, pentru că observ şi o mască cu pipă.
Mirabela Busuioc: Este adevărat. În special, măștile cu pipă mă cam reprezintă. Cineva mi-a spus că ar fi un kitsch, pentru că pipa e un plastic, totuși. Nu e făcută manual. Însă am crezut în ideea mea și văd altceva în pipa respectivă.
Matricea Românească: Pentru că la anul vom sărbători Centenarul Marii Uniri, vă gândiți la niște măști speciale dedicate evenimentului?
Mirabela Busuioc: Cu siguranță. Am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună. Acum, am început cu niște păpușele. Pe viitor, nu știu cu ce o să vă mai surprind.
Măşti tradiţionale bucovinene, în „semnătura” Mirabelei Busuioc din Gura Humorului
Matricea Românească: De unde vă luați inspirația?
Mirabela Busuioc: Eu, când am pălăria, văd și masca: cam cum ar trebui făcută, cum mi-ar plăcea mie să o realizez. Mă mai uit și pe internet, prin târguri, pe la unul, pe la altul, și aleg ce-i mai bun, apoi o creez pe a mea proprie.
Eu am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună
Matricea Românească: Aveți vreo mască mai dragă, în afară de prima pe care ați creat-o?
Mirabela Busuioc: Toate îmi sunt dragi. Nu pot să spun că îmi place una în mod deosebit, pentru că fiecare are farmecul ei, și la fiecare am muncit destul de mult și m-am implicat ca să iasă așa cum mi-a plăcut mie în momentul acela. Căci astăzi am o idee, dar mâine poate o văd un pic altfel, fac altceva.
Matricea Românească: De unde obțineți lâna?
Mirabela Busuioc: De la un alt meșter popular, domnul Nicu Zaharia, de la Ostra. El mă mai ajută cu lână. Mai am niște prieteni la Vama, care au oi şi îmi tund şi îmi spală lâna. Iar materialele, le obţin de la mine din magazin – ce nu se vinde, reciclez. Sau, dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască! Nu se pune problema.
Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: „Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe”
Matricea Românească: Cât de mult contează pentru cei din Gura Humorului meşteşugul pe care îl practicaţi?
Mirabela Busuioc: Cei mai mulţi sunt încântați, pentru că eu reprezint Gura Humorului, Bucovina și România. O bună parte dintre măşti le lucrez și în magazin, la locul de muncă. Ei intră, ies, mă aplaudă: „Vai, e super! E frumos! E OK! Să vedem când e gata! Să o pui pe Facebook!” Primesc foarte multe like-uri, aprecieri pe Facebook. Lumea primește bine ideea de mască, de creaţie.
Matricea Românească: V-ați gândit să vă faceți un magazin fizic cu măștile?
Mirabela Busuioc: Am în plan, pe viitor. Astă-iarnă, am pus în magazinul meu toate măștile. Cei care au intrat au putut să le vizioneze. Nu le-am vândut, le-am pus doar pentru vizionare.
Matricea Românească: Ați primit întrebarea dacă le vindeți?
Mirabela Busuioc: Da, dar nu am vândut, pentru că am zis să ajung la un număr consistent, după care…
Matricea Românească: Vă e greu să vă despărțiți de ele?
Mirabela Busuioc: Da, îmi pare rău să vând o mască, drept să vă spun. Am fost acum (în luna mai, n.r.) la “Hora Bucovinei” și îmi pare bine că n-am vândut nici una. Am zis: „Lasă, mai încolo. Când o să am 50-100-150”. Deocamdată, sunt la început. Am donat prietenilor dragi, cunoștințelor, atât tablouri, cât și măști.
Culoare, puritate, hărnicie, optimism: „atelierul” casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui
Matricea Românească: Pentru viitorul apropiat, la ce lucrați?
Mirabela Busuioc: La păpușele tradiționale. Le fac din rolă de carton, este o rolă pe care vine un placaj lipit. Adaug materialul cusut, hăinuțele, și cos mărgele pe material, ca rezultatul să fie cât mai autentic.
Dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască!
Matricea Românească: Ne explicaţi că facerea unei măşti vă ia cam trei zile. Dar a unei păpuşi?
Mirabela Busuioc: O fac în jumătate de zi. O pereche – moș și babă – o realizez într-o zi.
Matricea Românească: De ce credeți că masca a dăinuit și a intrat în folclorul românesc?
Mirabela Busuioc: Pentru că masca se folosește la obiceiurile de iarnă, în primul rând. De Crăciun, de Revelion, merg urătorii, se fac partii (grupuri de oameni, n.r.), toți sunt mascați, toți caută să poarte măşti cât mai deocheate, cât mai frumoase, să iasă în evidență: cea mai frumoasă partie, cel mai frumos colindător. Poate și de asta.
Matricea Românească: Se fac concursuri la sfârșit de sărbătoare, pentru a-l desemna pe cel care a avut cea mai frumoasă mască?
Mirabela Busuioc: Nu se face, propriu-zis, concurs de măști. Dar, în comunitate, vorbim între noi: ”A lu’ cutare a fost cea mai frumoasă”.
Matricea Românească: Și se ține minte. E un motiv de mândrie.
Mirabela Busuioc: Da, e un motiv de mândrie pentru cei care le-au purtat.
Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică
Matricea Românească: Vă vedeți creând măşti pe termen lung?
Mirabela Busuioc: Da, de ce nu? V-am spus, vreau să evoluez. Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică. Masca nu e doar de purtat pentru urător. Are mai multe întrebuinţări.
Matricea Românească: Nu vă e frică de birocrație?
Mirabela Busuioc: Nu. Nu-mi este frică de nimic și de nimeni. Pentru că eu muncesc eu la ele și, atât timp cât ies din casa mea şi le fac, eu sunt deja meșter popular. Deci, dacă le comercializez, o fac la târguri, nu le bag la mine în magazin. Așa, mi-ar trebui un certificat de producător.
Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care citesc revista culturală online Matricea Românească?
Mirabela Busuioc: Dacă le place să facă ceva, să o facă! Să încerce, pentru că… niciodată să nu spui niciodată!
Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Urmăriţi-mă:
Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)
Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre acorduri ne-au însoțit din fragedă copilărie, când ne cânta mama: „Nani-na, nani-na, dormi acum, fetița mea” și până la epopeea independenței, când decis a fost că Moldova se vrea întoarsă în latinitate.
Așa că din trupul mumei naționale a luat ființă un duet, un cuplu de oameni care au cântat durerile neamului, care au pus pe note sentimentele și frustrările unui popor indecis prin definiție. Uniți atât pe pământ printr-o căsătorie, cât și în ceruri prin spirit, Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt figuri emblematice ale patrimoniului nostru cultural. Iată de ce, în acest material, am decis să le aduc un elogiu.
O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia. Sursa foto: iticket.md
Ion Aldea-Teodorovici s-a născut în mod miraculos, de sărbătoarea Bunei Vestiri (cred că a fost un semn providențial), în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, nevoit în perioada ocupației sovietice să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Doina Marin, numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de Limbă și Literatură Română. De la începuturile vieții erau predestinați să aducă arta și frumosul în capul mesei. Ambii talentați și puternici, au decis că nu pot fi egoiști și că țara asta mioritică merită ceva mai bun.
Cândva…
Îți amintești la ce visam,
Când hoinăream
Pe coama munților.
Cândva…
Visam mereu în doi să fim
Și-n toamnă să ne logodim
În toiul nunților
(Versuri din cântecul Balada familială)
Anul 1982 este, pe bună dreptate, momentul inițierii acestei comuniuni spirituale, care s-a întins pe un deceniu. În 1991 câștigau premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 sunt protagoniștii filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an sunt delegați la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov, stabilind o tot mai strânsă colaborare cu frații de peste Prut.
Decursul istoric i-a prins într-un vertij, numit renaștere națională, motivându-i să creeze și să dea naștere unor simboluri care vor dăinui. Așa că au dăruit națiunii cântece de un profund patriotism, cum sunt „Suveranitate”, „Sfântă ni-i casa”, „Mănăstirea Căpriana” și altele. Dar nu s-au mulțumit să stea doar în marginea luptelor de regăsire, ci au urcat pe baricade, cântând în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru împreună cu poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu.
Țin minte cum mama îmi punea la casetofonul vechi cântecele lor, cum vocea lor catifelată se îmbia și se ridica aidoma unor rugăciuni spre cer. Chiar și acum, la maturitate, mă ating „Sărut, femeie, mâna ta” sau „Floare dulce de tei”. Nu doar muzica le era frumoasă, ci și chipurile, dar mai ales iubirea. Dacă există cu adevărat suflete-pereche atunci, indubitabil, ei au fost. Chiar și moartea nu i-a putut despărți, deși ni i-a luat prea repede.
Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia Sursa foto: www.publika.md
Au plecat în neființă în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Dispariția lor subită a provocat multă durere și chiar teorii conspiraționiste, dar ceața memoriei i-a învăluit exact așa cum au plecat, ei doi și un mic suflețel de copil, pe care Doina îl purta sub inimă.
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – Eminescu (Cerbul de Aur 1992)
La final de săptămână, o nouă recenzie de carte a unui autor autohton pe Matricea Românească: „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, roman de Marta Petreu, este o revelaţie literară ce merită o cunoaştere mai largă.
Tulai, Doamne, mare talent de povestitoare dovedește Marta Petreu în primul și (deocamdată) singurul ei roman Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, publicat în anul 2011. În ciuda titlului cu evidente conotații apocaliptice și biblice, care, trecut prin filtrul unui cititor modern, ar putea crea așteptările unui volum science-fiction, avem de fapt de-a face cu saga unei familii rurale din câmpia Transilvaniei.
Personajul central și forța în jurul căreia gravitează întâmplările descrise de autoare, este Mària (sau Mica), mai întâi fiica și apoi mama terifiantă ce își impune voința și spiritul aprig în toate relațiile sale. Caracterul său puternic și determinarea cu care își îndeplinește planurile amintesc într-o oarecare măsură de arhetipurile feminine clasice, Mara lui Ioan Slavici sau Vitoria Lipan a lui Sadoveanu. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, deși Marta Petreu își plasează eroina tot în lumea satului, Mària este mai degrabă preocupată de propriile zbateri sufletești decât de familie și gospodărie.
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este o urzeală dulce-amăruie ce surprinde aproape un veac din istoria familiilor someșene din Cutca, Sucurtădean și Vălean, începând cu anii 1900 și ajungând până în zilele noastre. Scrisă cu zvâc și patos, într-un registru lingvistic bogat în regionalisme, povestea are savoarea unei istorisiri la gura sobei, o broderie de înflorituri pe marginea unor întâmplări reale.
În primul capitol al romanului, ițele acțiunii par destul de încurcate, narațiunea glisând între prezentul ritualurilor unei înmormântări ortodoxe și episoade disparate din trecut. E o învălmășeală de personaje din care, ușor-ușor, se conturează eroii acestei cărți: copiii Ana, Tinu și Tabita (eul narativ), părinții Mària (Mica) și Augustin Vălean (Ticu), și bunicul matern Indrei Sucurtădean (Tica). Dar, odată încheiate obiceiurile îngropăciunii, scriitoarea reconstituie aproape cronologic viața Màriei.
Fiică de țărani înstăriți, înzestrată cu ochi negri ageri și plini de farmec și o deșteptăciune scăpărătoare, Mica iubește viața și speră să aibă parte de tot ce e mai bun. Dar, deziluziile unei iubiri trădate o aruncă în brațele taciturnului Augustin, care o iubește cu furie și pasiune deopotrivă. Gelozia mocnită și relația bolnavă care se dezvoltă între cei doi soți le otrăvește atât lor cât și copiilor viața, care, deseori, se văd nevoiți să țină partea când unuia, când altuia.
„Era teribilă Mama noastră care ne făcea să simțim că este cea mai importantă persoană din lume, iar noi, cei mai răi copii de pe pământ”
Modelul familial rural reprezentat de neamul Sucurtădean-Vălean nu se deosebește cu mult de cel tradițional-disfuncțional din Moromeții sau Ion. Într-o căsnicie lipsită de iubire, guvernată de disensiuni religioase puternice între cei doi soți, cei trei copii cresc lipsiți de afecțiune. Într-o vreme în care tandrețea era semn de slăbiciune și nimeni nu-și bătea capul cu asta, copilăria este un prilej de ajutat părinții în gospodărie și nicidecum de dezmierdări duioase sau jocuri nesfârșite.
„Trăiam într-o lume reglementată, în care a-ți face părinții de rușine era ușor, dar o vină de neiertat”
Dar, în ciuda mediului ostil de sfadă a părinților, copiii reușesc să găsească mici bucurii în plictisul vieții la țară, presărat pe alocuri de cadourile unchiului Nelu, sau de bunătatea cu care avea grijă de ei o mătușă fără copii.
„O, da, eram niște copii normali, cu poftă de râs, de joacă și de mâncare, chiar dacă lumea noastră parfumată era uneori grea și vrîstată, ca un chec «noapte și zi» de-al lui Mica, cu umbrele lumii de Dincolo și de-Apoi, despre care ne citea Ticu”
Mària, cea care „descuie” morminte în cimitir, femeia înverșunată împotriva vieții și a propriei familii, neînțeleasă de nimeni, își poartă ranchiunele și nemulțumirile în văzul lumii, stârnind deopotrivă ura și dragostea copiilor săi:
„Înviase blestemul urii absolute și al scârnăviei totale la adresa întregului univers – căci, ce poate fi mai scârbavnic decât să îți blestemi prima născută să fie pângărită incestuos, și ce poate fi mai degradant la adresa bărbatului tău legal decât să-l blestemi să păcătuiască cu fiica lui, încălcând toate legile, si-ale oamenilor, și-ale lui Dumnezeu care ne veghează în cer”
Câmpia Armaghedonului, spațiul biblic ce reprezintă locul în care, potrivit Apocalipsei, se va desfășura lupta dintre Dumnezeu și diavol este, în plan metaforic, acel acasă marcat de bătălia religiilor dintre mamă și tată sau tată și fiică (Tabita), pe fundalul unor rupturi relaționale ce nu vor fi niciodată vindecate.
Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un tablou al satului ardelean la cumpăna dintre regalitate și comunism, o frescă a unei societăți rurale în plină schimbare. De la venirea Martorilor lui Iehova în 1911 și instalarea regimului stalinist cu raziile aferente, colectivizarea, sau devastarea vechilor proprietăți chiabure, la percepția distorsionată pe care o au copiii asupra istoriei de după 23 august, întreg romanul respiră istorie cu fiecare pagină.
Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Iași, 2011, 328 pagini
„În niciun caz nu trebuie să ne pierdem speranța (…), dar a nu face mai nimic, pe motiv că Dumnezeu va face oricum așa cum dorește El, este – cred eu – slăbiciune, neputință și, în anumite circumstanțe, chiar lașitate. Ce s-ar mai spune și despre situația când încerci să ascunzi cu grijă aceste defecte în spatele unui principiu biblic pentru a-ți păstra o bună imagine, chiar dacă doar pentru tine și semenii tăi?” Acest citat este rezumatul poate cel mai potrivit al cărții „Românii – între Păcală și Miorița”, scrise de către un profesor de istorie sucevean, Vasile Constantin Boghian, carte ce a apărut în anul 2006 – detaliu semnificativ, pentru că este anul premergător integrării noastre europene. Lucrarea se doreşte a fi o radiografie şi o istorie a mentalităţii poporului român, încă de la începuturile acestuia. Ea ridică unele probleme și semne de întrebare valabile și astăzi, la peste un deceniu de la apariţie.
“Românii – între Păcală şi Mioriţa” este structurată ca un eseu filosofic, prin natura ideilor și a scrierii, ea ne incită încă din titlu și continuă să o facă pe măsură ce o parcurgem, prin cumulul de informații ce alternează, frumos, realităţile istorice, umorul şi critica moderată în aparenţă, dar biciuitoare în esenţă. Discursul cărții are ca repere doi poli emblematici ai identității noastre: personajul Păcală (ce reprezintă compromisul şi natura “tranzacţională” a românului) și Miorița (condiţia superioară, armonia cu divinul) sunt reprezentativi deoarece aceste două extreme conturează, împreună, tipologia paradoxală a românului.
România lucrului bine făcut?
Spuneam mai spus că este important să reținem un amănunt, faptul că „Românii – între Păcală și Miorița” este scrisă în 2006, ceea ce naşte două întrebări care ne privesc pe noi toți în mod direct – Cum am evoluat din punct de vedere al mentalității, culturii și educației de când suntem membrii U. E.? Ce am învățat și îmbunătățit în toți acești 11 ani? În mod clar nu putem nega anumite beneficii, cum ar fi lupta anticorupție. Corupția este o tară cu care poporul român a fost obișnuit secole la rând, dar a fost obișnuit de nevoie, acum însă lucrurile pot funcționa, în mod clar, și altfel. Este de sperat ca această luptă anticorupție să nu fie una cu morile de vânt și să ne intre în caracter, în obicei, în principii, ajutându-ne să fim corecți. Lucru amintit și subliniat de către Vasile Constantin Boghian în cartea sa – azi, într-un context istoric ce nu mai necesită tertipurile care ne-au asigurat supravieţuirea (în faţa migratorilor, turcilor, fanarioţilor etc.) cu atât mai mult, se poate reuși și prin corectitudine.
Cartea redă aserţiunile autorului referitoare la proastele obiceiuri și valori ale lui Păcală și implicit și ale românului – și cum percep occidentalii aceste lucruri -, care ar trebui să fie normalitatea, unde se pune limita pentru a ne păstra valorile, tradițiile, obiceiurile ca neam și ce lucruri ar trebui să fie schimbate pentru a ne alinia cu ei.
„Românii au «prostul satului», iar occidentalii, «înțeleptul satului». Ce rezultă de aici într-o logică simplă: că în «satul românilor» este un singur «prost» (cel care respectă legile, muncește conștiincios și este corect), adică un fel de fraier în ochii celorlalți (…)”
Din păcate, aspect întărit în carte de către profesorul Boghian, anumite lucruri ne sunt greşit insuflate încă din copilărie, prin educație. Autorul oferă un exemplu aparent banal, dar semnificativ: poezia “Căţeluş cu părul creţ”, perpetuată din generaţie în generaţie de la o vârstă fragedă, cea care la nivel inconștient transmite ideea de incorectitudine, dorința de furtișag, de a te întreba dacă să muncești sau nu, pentru că oricum există căi oneroase să obţii ceea ce îți dorești. Un alt exemplu oferit de către Boghian este o povestire predată în şcoala primară, despre „satul lui Păcală”, loc în care „toți oamenii furau unii de la alții”. Ei bine, poate constatați cu stupoare (cel puțin pentru mine așa a fost), lucruri la care nu v-ați gândit, dar la care ați luat parte în mod direct fără să vreți și fără să fiți conștienți. De ce încă promovăm și încă lăsăm să facă parte din lectura școlară lucrări de o asemenea factură? De ce promovăm în continuare aceste valori, dar ridicăm pretenții de membri integri ai U. E.?
Păcală, (anti-)eroul românilor: ” – Din ce trăieşti? – Din prostia altora”
La un moment dat, Vasile Constantin Boghian vorbește despre un principiu de bază vechi de secole la occidentali, conceptul „lucrului bine făcut” – asumat, făcut cu simț de răspundere, conștient. Dacă stăm și reflectăm la conceptul lor și dăm timpul înapoi cu trei ani, ne amintim că un important personaj politic român a speculat în a sa campanie exact acest deziderat, sub sloganul „România lucrului bine făcut!”. Tema la care, în 2006, autorul ne invita să medităm și să o punem în practică, este valabilă și în 2017, la trei ani după ce sloganul menționat mai sus a câștigat – generând rezultate discutabile în practică.
„Este evident că noi, românii, nu avem o aprofundată știință a organizării și nici a (auto)conducerii, pentru a ne pune în valoare mai concret și eficient calitățile, și nici o mentalitate de învingător, cum au occidentalii”
Pentru occidentali, „termenii definitorii au fost război, organizare, disciplină, dorința de a stăpâni și exploata totul în folosul propriu”, de aici născându-se mentalitatea de învingător, în schimb noi am fost definiți de „stabilitate, continuitate, compromis”. De aceea, noi, românii trebuie să ne debarasăm de principiile și valorile lui Păcală, să nu îl mai lăudăm și promovăm, făţiş sau subliminal, să ne acceptăm și conștientizăm defectele, pentru a încerca apoi să le contracarăm. Să nu mai încercăm să păcălim pe nimeni, să nu ne mai autoiluzionăm. „Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine, cu atât vom avea șanse mai mari să atenuăm aceste defecte sau chiar, cu foarte multă voință, la un moment dat, să le eliminăm”, crede Boghian. Sunt total de acord cu autorul, însă nu putem nega realităţile zilei, şi nici faptul că entuziasmul nostru s-a erodat în ultimii aproape 30 de ani.
„Românii – între Păcală şi Mioriţa”, de Vasile Constantin Boghian, o carte pe care posteritatea ar trebui să o reţină
Românii, un popor paradoxal
Deși Vasile Constantin Boghian nu este scriitor, el reușește să își transmită ideile clar și cursiv. Nu putem nega faptul că lipsa experienței sale în domeniu este vizibilă, dar profesorul-devenit-scriitor a știut cum să îşi integreze experienţa de dascăl, să îşi folosească propriile cunoștințe istorice, să își pună în valoare umorul prin diverse anecdote și pățanii de altfel triste, dar expuse într-o manieră comică, experienţe frustrante de care el s-a lovit în raport cu Statul (pe care îl botează „Statul Mega-Păcală”, de neîncredere şi perceput de către români ca opresiv, după secole în care atunci când nu a fost absent, le-a îngreunat viaţa).
„Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă”, hitul trupei Ca$$a Loco din 2004, este reprezentativ pentru mentalitatea românilor, crede Vasile Constantin Boghian
Boghian reuşeşte să se facă înţeles, iar mesajul lui ajunge cu ușurință la cititor și captivează. Este o lectură care poate fi parcursă cu ușurință, însă şi cititorul trebuie să vină cu un bagaj minimal de cunoștințe istorice.
Vasile Constantin Boghian aduce în prim-plan caracterul și modul românului de a gândi vizavi de semenii lui și filosofia de viaţă pe care se bazează, una ce intră în conflict cu imaginea ideală pe care o avem despre noi (ospitalieri, credincioşi etc.). Chiar Balada Miorița, o perlă a gândirii profunde româneşti, sintetizează perfect un proverb clasic la noi – „Să moară și capra vecinului”, o morală viciată – „Dacă eu nu am, nici el să nu aibă!”. Asta deşi poporul român se consideră (şi este considerat) unul cu „frică de Dumnezeu” – destul de frapant, ținând cont de cele menționate mai sus și amintite și în carte.
„Păcală s-a adaptat și la comunism. (…) Prostituția morală, în sensul lipsei de onoare și de demnitate, este adevărata noastră tragedie și care n-a existat doar în timpul comunismului”
Deși scrisă într-o manieră umoristică (doar suntem români şi facem haz de necaz!), “Românii – între Păcală şi Mioriţa” tratează o temă cât se poate de serioasă, pe care autorul reușește să o pună în valoare. Proastele obiceiuri după care s-au ghidat Păcală și „satul lui Păcală” (a se citi România) şi frumuseţea morală a ciobanului-victimă din Mioriţa vin în contradicţie fundamentală, dar sunt două părţi ale aceleiaşi monede. Finalmente, Boghian dorește să ne facă să înțelegem câteva lucruri esenţiale, fără de care o societate nu poate funcționa: dacă nu ne vom schimba mentalitatea, nu vom înțelege și conștientiza conceptual de corectitudine, dacă nu vom găsi un echilibru între principiile și valorile noastre și cele ale occidentalilor, dacă nu vom înțelege că trebuie să lucrăm împreună – și nu unii împotriva celorlalți – pentru a ne fi bine tuturor, să ne lipsim de egoism și de invidie, riscăm să ne complacem încă 28 de ani (sau mai mult) în această delăsare, ori – mai rău – să ne ratăm ca Neam.
„Ursul păcălit de vulpe”, de Ion Creangă – o poveste cu o morală… discutabilă, predată românilor la şcoală
Vasile Constantin Boghian, Românii – între Păcală şi Mioriţa, Editura Accent Print, 2006, 213 pagini
https://youtu.be/-EwbTDrlMVg
Vezi video: Un rus loial României - lipoveanul Paul CondratSe spune că, atunci când pescarii din Jurilovca (sat în care măgarii erau animalele de povară) şi cei din Sarichioi (cunoscuţi pentru cai) se întâlneau pe mare,...
Geniul limbii române se vădeşte în poate cea mai populară carte pentru copii, uriaşă lecţie de poezie, scrisă de către Gellu Naum în anii ‘50 şi publicată în 1959: Cartea cu Apolodor.La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui...
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că "jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste...
A ridicat pictura din România la statutul de artă și niciodată nu s-a comparat cu «zugravii de subțire», ci cu maeştrii Antichităţii şi cei ai Renaşterii, bunăoară cu Michelangelo. Marele pictor Theodor Aman (1831 - 1891), născut la Câmpulung Muscel,...
Lămâița, Victorița sau Vișină în ciocolată – acestea și alte feluri delicioase învelite în staniol argintiu mi-au fost tovarăși de năzbâtii și descoperiri, căci în Basarabia nici o copilărie nu a trecut fără imaginea dulce a insignei Bucuria, o...
https://www.youtube.com/watch?v=2j3PfctgH2I
Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o...
Volumul de proză scurtă Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, este un colaj al amintirilor din copilăria optzecistă și tinerețea anilor 2000 ce surprinde elementele definitorii ale acestor epoci, cât și parcursul spiritual și profesional...
În zilele în care e la modă să ai o Mazda CX-5, să ai o mioară nu mai e mare brânză, dacă jocul de cuvinte îmi e permis. Oile nu cer benzină, dar cer ceva chiar mai scump decât ea - dacă aşa ceva există în România: dragoste, atenţie, dedicaţie. Oile,...
Romanul Noaptea de Sânziene este romanul care sintetizează în paginile lui întrega gândire eliadescă a literaturii, aflându-se la confluența „direcțiilor” dezvoltate de Mircea Eliade de-a lungul timpului. Romanul se înscrie în formula romanului mitic, a...
Este indubitabil că Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre granzii cinema-ului din România. Ştefan Paraschiv semnează, pe Matricea Românească, un eseu ce analizează un film istoric de calibru al regizorului ("ultima capodoperă a filmului istoric românesc"),...
Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă: sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.
Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu...
Matricea Românească a făcut o vizită la Muzeul „Theodor Aman” din București, prima casă-atelier a unui pictor român. Am descoperit aici lucruri pe care puțini le știu despre acest artist, privind filosofia sa, dorințele și viziunea lui referitoare la...
Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a...
Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre...
La final de săptămână, o nouă recenzie de carte a unui autor autohton pe Matricea Românească: "Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului", roman de Marta Petreu, este o revelaţie literară ce merită o cunoaştere mai largă.
Tulai, Doamne, mare talent de povestitoare...
„În niciun caz nu trebuie să ne pierdem speranța (…), dar a nu face mai nimic, pe motiv că Dumnezeu va face oricum așa cum dorește El, este - cred eu - slăbiciune, neputință și, în anumite circumstanțe, chiar lașitate. Ce s-ar mai spune și despre...
Matricea Românească este o platformă culturală laică, de dimensiune civică, publicată de către Asociaţia Culturală Matricea Românească, ce promovează cultura şi spiritualitatea României, susţine limba română şi respectul faţă de celelalte culturi prezente în spaţiul românesc, respectiv cooperarea interculturală.Matricea Românească este apolitică şi autonomă.Matricea Românească respinge și condamnă toate formele și manifestările antisemite, rasiste sau xenofobe. Ele sunt incompatibile cu valorile şi principiile fondatoare ale Asociaţiei-mamă, unele ale toleranţei şi ale interculturalităţii.Informaţiile prezentate prin intermediul Matricea Românească pot fi utilizate exclusiv în scopuri personale de informare, și nu în scopuri comerciale sau de profit.Este interzisă utilizatorilor Matricea Românească orice formă de reproducere, distribuire, adaptare, precum şi orice altă transformare a conţinutului generat de aceasta, fără acordul scris al Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi al “Bulboacă şi Asociaţii SCA”.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul de a distribui conţinutul site-ului, indiferent de suport, fără să indice în mod explicit sursa, inclusiv numele autorului și link-ul spre conținutul de pe Matricea Românească, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească nu au dreptul să desfăşoare nici o activitate de colectare a datelor (indiferent de natura acestor date şi de modul de colectare) prin intermediul Matricea Românească.Platforma Matricea Românească şi Asociaţia Culturală Matricea Românească nu sunt răspunzătoare pentru conţinutul altor site-uri care pot fi accesate prin intermediul www.matricea.ro.Proprietarul revistei culturale online Matricea Românească (www.matricea.ro) este “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească. Conţinutul media publicat pe Matricea Românească nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a “Bulboacă şi Asociaţii SCA”. Întreaga răspundere asupra acurateţii şi coerenţei informaţiilor oferite de Matricea Românească, precum şi răspunderea opiniilor exprimate, le revine editorilor acesteia şi autorilor articolelor, acolo unde este cazul.Utilizatorii Matricea Românească sunt supuşi reglementărilor legale din România, indiferent de ţara din care accesează Matricea Românească.Conţinutul (text, video, audio, grafic şamd) materialelor publicate prin intermediul Matricea Românească, precum şi drepturile de autor aferente aparţin “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, prin Asociaţia Culturală Matricea Românească, cu excepţia cazurilor evidenţiate distinct.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a opera modificări ale conţinutului şi / sau ale structurii site-ului fără nici o informare prealabilă a utilizatorilor.Asociaţia Culturală Matricea Românească, “Bulboacă şi Asociaţii SCA” şi partenerii săi implicaţi în procesul de creaţie sau difuzare a conţinutului Matricea Românească nu sunt răspunzători pentru daunele directe sau indirecte, de orice natură, ce ar rezulta din / în legătură cu utilizarea acestui site sau a conţinutului său de către utilizatori.Matricea Românească le permite utilizatorilor săi să publice comentarii (sub rezerva moderării lor în spiritul unei exprimări civilizate, care să nu atingă atingere demnităţii personale ori valorilor toleranţei) şi permite găzduirea, partajarea și publicarea conținutului disponibil pe www.matricea.ro către rețelele sociale. Comentariile care vor fi aprobate nu sunt confidenţiale şi nici protejate de drepturile de proprietate intelectuală.Utilizatorii Matricea Românească poartă responsabilitatea integrală a comentariilor publicate şi a folosirii celorlalte opţiuni aferente conţinutului.Asociaţia Culturală Matricea Românească şi “Bulboacă şi Asociaţii SCA” îşi rezervă dreptul de a modera orice comentarii ale utilizatorilor cu conţinut licenţios sau denigrator la adresa lor.
×
Donează
Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!
