Îmi aduc aminte că, ori de câte ori telecomanda televizorului mă conducea spre un film cu peisaje post-apocaliptice, nu zăboveam mai mult de câteva minute urmărindu-l. Dezolarea, lipsa speranței și cenușiul predominant făceau ca mediul vesel și optimist în care mă aflam să pălească încet, pe măsură ce pătrundeam și mai mult în lumea fictivă din fața micului ecran. Există locuri din România nu prea departe de scenariile de la Hollywood, un exemplu elocvent în această privință fiind Anina, un oraș din Caraș-Severin, care pare a exista într-un univers paralel, unde nu se observă decât fantome ale viselor și ale speranțelor localnicilor. Anina și-a pierdut „strălucirea” odată cu eșecul uriașei termocentrale a locului, acesta fiind proiectul megalomanic al soților Ceaușescu, ce voiau să obțină bani din piatră seacă – la propriu. Începută în 1976 și încheiată în 1984, construcția mastodontului a înghițit un miliard de dolari, la cursul de la acea vreme. Termocentrala se dorea a fi un colos industrial, dar planurile prost gândite, problemele ignorate și „munca pe genunchi” au reprezentat condamnarea la pieire a proiectului.

Cu mii de angajați aduși de pe teritoriul întregii Românii, termocentrala nu a funcționat decât patru ani, mai exact, 8400 de ore. Astăzi, timpul pare că stă în loc pentru localnicii care au rămas în zonă și care își trăiesc drama în tăcerea specifică imobilelor abandonate care-i înconjoară. Timișoreanul Oliver Merce a arătat, în cadrul unei documentări fotografice concretizate într-un album, „Anatomia Decăderii” („The Anatomy of Decay”), cum se derulează viața în Anina cea uitată de lume.

Într-un interviu pentru Matricea Românească, Oliver a vorbit despre experiența sa în „ţinutul nimănui”, dar și despre localnicii – paradoxal – ospitalieri.

Matricea Românească: De ce o documentare fotografică în Crivina și în Anina?

Oliver Merce: Am început să documentez viața localnicilor din cartierul „Orașul Nou”, precum și din Crivina, ambele fiind cartiere ale Aninei, după ce am văzut câteva fotografii din zonă și am urmărit un documentar despre marea ambiție a lui Ceaușescu de a realiza acolo o termocentrală care trebuia să funcționeze cu șisturi. Mi-am propus să ajung în zonă şi să văd viața acelor oameni nefiltrată prin ochii unui alt privitor, viață delimitată cât se poate de abrupt în două perioade distincte: înainte de închiderea termocentralei și după scoaterea ei din funcţiune. Am plecat de la ideea că ceea ce urmează să prezint prin intermediul fotografiilor nu se dorește a fi neapărat un portret definitiv al zonei, ci mai degrabă o documentare cât mai exactă a situației existente. Prima dată am ajuns în Anina în vara lui 2014 și de atunci am vizitat cu regularitate zona până în vara anului 2016.

Fotograful Oliver Merce, autorul albumului „The Anatomy of Decay” Foto: Dan Moruzan

Deși văzusem înainte imagini din zonă, tot nu am fost suficient de bine pregătit pentru ceea ce a urmat să văd la fața locului

Matricea Românească: Care a fost cel dintâi sentiment care te-a încercat când ai văzut zona pentru prima dată?

Oliver Merce: La prima vizită, zona mi-a dat impresia că ar putea fi asemuită cu o groapă comună în care zac îngropate, alături de betoanele sfărâmate, visele multora dintre cei care au muncit la termocentrală. Cred că am fost năpădit de un amalgam de senzații. Deși văzusem înainte imagini din zonă, tot nu am fost suficient de bine pregătit pentru ceea ce a urmat să văd la fața locului. Încerci sentimente de furie față de autorități care, după ce au ademenit aici oamenii din diverse zone ale țării, i-au uitat complet; te miri, deoarece unei persoane obișnuite cu un minimum de confort i s-ar părea dificil să trăiască în astfel de condiții sau te cuprinde mila când realizezi că mulți dintre copiii de acolo nu au niciun viitor.

Matricea Românească: Cum i-ai descrie pe localnici?

Oliver Merce: Pot spune c-am fost surprins de ospitalitatea oamenilor, de dorința de a împărți cu un necunoscut puținul pe care-l au. Au fost cazuri când m-au pus la masă alături de ei, am dormit în casele lor și nu știu dacă am reușit să mă revanșez pe deplin pentru ce mi-au oferit. Am întâlnit în aceste cartiere oameni care au înaintat în viață în salturi dezordonate, experimentând mai multă tristețe decât cineva ar putea înțelege vreodată. Niciunul dintre ei însă nu şi-a expus public dramele. Le-au păstrat discret în singura cameră a bărăcii în care locuiesc sau în apartamentul pe care îl împart cu întreaga familie.

Imagine surprinsă de către Oliver în documentarea sa Foto: arhiva personală

Matricea Românească: De ce nu au plecat? Cum își câștigă ei existența?

Oliver Merce: Cred că singurele lucruri care-i determină pe oameni să rămână în zonă sunt obișnuința, prețul scăzut al locuințelor și al chiriilor (chiria pentru un apartament cu două-trei camere este 30 de lei / lună) și faptul că tot județul Caraș-Severin e sărac.

Viața lor este destul de grea, nivelul de trai e unul scăzut. Cei de la Crivina muncesc la diferite firme de exploatare și prelucrare a lemnului sau cresc animale. Dacă în trecut cei care locuiau în barăci beneficiau de tot confortul, astăzi mai au doar electricitate, iar apa curentă a fost reintrodusă abia cu ocazia alegerilor locale din 2016. Până în acest an, o parte dintre oameni adunau apa de ploaie de pe acoperișul barăcii sau o aduceau în butoaie de la un izvor din afara coloniei. Situația e asemănătoare și-n Cartierul Nou – aici, însă, apartamentele dispun încă de canalizare și de apă rece. În ambele cazuri, încălzirea se face cu lemn. Oamenii de aici muncesc în Anina, o parte dintre ei și-au făcut mici ferme, alții au mici afaceri. Mulți trăiesc din ajutorul social, din pensii sau din banii rudelor plecate la muncă în alte zone ale țării sau în străinătate.

Pregătirea prânzului

Matricea Românească: Ce te-a impresionat cel mai mult pe parcursul activității tale și care este mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin albumul tău?

Oliver Merce: De fiecare dată, am fost profund impresionat de toți acești oameni care se încăpățânează să trăiască acolo, deși zona nu mai are ce să le ofere.

În urma acestui demers fotografic, intenția mea a fost să dau vizibilitate unor întâmplări pe care, cu siguranţă, timpul le va înăbuși sau le va ascunde. Prin intermediul imaginilor, grupate în cartea „The Anatomy of Decay”, încerc să aduc recunoştinţă capacității de adaptare a oamenilor la condițiile dificile de viaţă, dar şi să trag un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla în urma unor decizii politice eronate, care au puterea de a afecta într-un mod profund negativ viaţa unei comunități.

De fiecare dată am fost profund impresionat de toți acești oameni care se încăpățânează să trăiască acolo, deși zona nu mai are ce să le ofere

Matricea Românească: Fotografiile reflectă o lume aproape dezolantă. Care este, totuși, frumosul din Crivina și Anina?

Oliver Merce: Chiar dacă fotografiile nu arată o lume ideală, există acolo și câteva fărâme de frumos. În cele două cartiere viața se desfășoară după alte tipare, prin urmare și timpul curge după alte tipare. Ritmul alert al unui oraș mare nu-l mai regăsești, nu mai regăsești dorința prostească a oamenilor de a-și dori să dețină bunuri materiale de prisos. Nevoile elementare întăresc relațiile dintre oameni, invidia nu-și are aici nici locul, nici sensul. Copiii hălăduiesc pe străzile și prin împrejurimile cartierului. Posibilitățile financiare reduse ale părinților nu-i priponesc în fața calculatorului și nici în programe educative draconice menite să facă din ei oameni de „succes”.

Matricea Românească: Din experiența ta de pe teren, care crezi că ar fi soluția ca acești oameni să aibă o viață mai frumoasă?

Oliver Merce: Dacă studiile mele ar fi de natură economică, probabil că aș putea schița câteva soluții aplicabile. Dar cum domeniul meu de activitate este ecologia forestieră, soluția pe care o văd este implicarea reală a autorităților în rezolvarea problemelor acestor oameni, autorități care se interesează de soarta lor de obicei doar în pragul alegerilor. Ceea ce se întâmplă în Anina, se întâmplă probabil în toate orașele foste monoindustriale din România.

„The Anatomy of Decay”, Oliver Merce, 192 pagini, 111 fotografii, 80 lei (transport inclus)

Când eram mic, în primii ani de după Revoluţie, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria a fost un ghid de promovare a României de care ajunsesem, în clasele primare, să fiu atât de fascinat, încât dormeam cu el sub pernă, pentru că era “teatrul viselor”, portalul magic spre locuri pe care visam să le “ating”. Ghidul de mici dimensiuni, care făcea o prezentare a ţării noastre sub multiple aspecte, amintea şi următorul detaliu: un vestit fotograf japonez, al cărui nume s-a împotmolit la jumătatea unei sinapse a subsemnatului, realizase un album foto intitulat “Maramureş, începutul lumii”.

Aveau să treacă mulţi ani până să înţeleg validitatea denumirii date, de către prietenul nostru nipon, aventurii sale fotografice în “ţara Maramureşului”. Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre o omenie, în sensul cel mai pur al cuvântului, care îţi dă peste cap scripeţii interiori şi te face să te reevaluezi ca individ. Maramureş e mai mult decât epifania orăşeanului înstrăinat, în faţa sacrului imuabil. E revelaţia unei micimi şi a faptului că în realitate, şi-ntr-un sens anti-aldous-huxley-ian, ne aparţinem realmente şi definitiv unii altora, ecuaţie din care ego-ul e evacuat, căci construcţia lui din cărţi de joc e cu bulină roşie.

Casă tradiţională din Budeşti, Maramureş Foto: Marius Donici

Mergând ieri către Şurdeşti, localitate inimoasă cu o biserică unică, pe care n-o vom ignora pe Matricea Românească, am auzit amuzat “mantra” moroşenilor: “Calm, că se rezolvă!”. Şi asta fiindcă oamenii locului înţeleg ceva mai mult – în egală măsură genetic, temperamental, dar şi spiritual – despre deşertăciunea eforturilor omeneşti. Fost-am avertizat despre calmul moroşenilor – unul care “te omoară”, dacă ar fi s-o cred pe mama, căsătorită înainte vreme cu un moroşan -, însă nu pot să nu fiu atras nativ de o filosofie care spune, vorba lui Lincoln, că atunci când ai şase ore să tai un copac, în primele patru-cinci e cel mai firesc să-ţi ascuţi toporul.

Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre omenie, în sensul cel mai pur

Maramureş se sustrage analizei, pentru că e o aidoma unei poezii bune căreia-i strici farmecul dacă încerci să o diseci sau s-o supra-analizezi. Ce-a vrut Creatorul să spună cu Maramureşul o ştiu doar El şi cu robii lui din această “grădină a Maicii Domnului”, aşa cum o numea ieri un bătrânel trecut bine de 80 de ani, din Budeşti, venit de la vot şi de la discuţia proverbială cu consătenii. Muncitori, pragmatici, dar şi “mult rugători la Dumnezeu”, românii de pe aceste meleaguri ne oferă, în vremuri complicate, un exemplu de convieţuire a materialului cu spiritualului, un model verificat de ştiinţă de a trăi.

Poartă din Maramureş (detaliu)

„Camera bună”

“Frumoşi ca îngerii şi aprigi… tot ca îngerii.” Aşa ni i-a descris ieri pe moroşeni un învăţat al locului, stârnindu-ne un zâmbet larg cât toată faţa. În Maramureş, până şi căderile din Rai se fac atât de temeinic şi de calm, încât timp e iar ca celor căzuţi din starea de graţie să le crească aripi noi.

Pentru că ăsta e Maramureşul: începutul lumii.

Matricea Românească deschide, în decembrie, o serie de materiale speciale dedicate oamenilor, culturii şi identităţii Maramureşului, regiune istorică a României.

Citeşte şi:

Prima-ministră a hărniciei. Maramureşeanca Anuţa Ciceu (75 de ani): “Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti!”

Patru cucuruzi de bunătate

Unul dintre cei mai apreciaţi sculptori în lemn din Maramureş. Pop Gheorghe: “Sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi”

Model pentru 2017: Anuţa Bledea, românca cu mâini de aur. “Asta datorie o avem – cât trăim pe lume, să facem bine. Rău să nu facem la nime. Dacă faci bine, bine îți dă Dumnezeu”

Încăperile lui au fost şi martorele eleganţei intelectuale şi splendorii artistice, dar şi ale decadenţei şi distructivităţii umane. Terasa lui a văzut atât luminile “Belle Époque”-ului autohton interbelic, cu o atmosferă de „Great Gatsby” românesc, cât şi tancurile sovietice şi soldaţii intoleranţi la cultură, aruncând incunabule în sobe pentru a se încălzi. Este Castelul Sturdza din Miclăuşeni, o localitate aflată în proximitatea Romanului și a Iaşiului, o clădire de patrimoniu istoric şi cultural care îşi aşteaptă resurecţia. Un reportaj Matricea Românească de Teodor Burnar (text) şi Marius Donici (foto-video).

La exterior, pitorescul castel din Miclăuşeni îşi arată gloria pierdută, ca o femeie în vârstă ai cărei ochi încă vii, încă mocnind a suflu vital, îţi spun întreaga poveste a vieţii ei de seducătoare. Faţa unui bărbat este autobiografia lui, spunea Oscar Wilde, în vreme ce faţa unei femei este opera ei de ficţiune. În această cheie, totuşi, dacă i-am oferi atribute umane, Castelul din Miclăuşeni ar fi un bărbat, bătut bine de viscolele vieţii dar niciodată învins definitiv, care încă stă în picioare.

Despre restaurarea castelului – o veritabilă minune a României, azi puternic degradată – am auzit vorbindu-se doi ani consecutiv, însă până acum lucrările (iniţiate, aparent, cu fonduri europene) nu au depăşit – ironic, in vino veritas! – faza cramei. Amfitrionul locului, cel care oferă turiştilor care vin zilnic în autocare turul tematic al castelului, spune că încăperea bahică va fi funcţională în circa doi ani şi jumătate, şi va include bolţile originale, care au putut fi salvate.

Până când gloria îi va fi restaurată, castelul serveşte astăzi drept loc de pelerinaj pentru turiştii – organizaţi, în general de vârsta a treia, sau de ocazie – care se abat de la drumul european din nostalgie ori curiozitate, dar şi pentru tinerii însurăţei în căutarea unui fundal fermecător pentru albumul de nuntă. Duminica, aici se serveşte al fresco şi masa, “ornamentată” cu o poveste nemuritoare, care fură imaginaţia oaspeţilor.

Castelul de la Miclăușeni (fațada de sud și terasa) Foto: Marius Donici

Un dar (neogotic) de nuntă

“Castelul este construit la 1880 de către George Sturdza şi de către soţia sa, Maria. Ei se căsătoresc înainte de 1880, iar după nuntă pleacă în luna de miere în Occident. Acolo stau cam un an, iar la întoarcere hotărăsc să modifice vechiul conac – George Sturdza moştenea un conac de la tatăl său, Alecu Sturdza. Acel conac este transformat radical, într-un castel cu o arhitectură neogotică. Ei au fost inspiraţi de călătoria lor prin Germania, Franţa şi Austria. Se spune că a fost ca un dar de nuntă: Maria era artistul familiei. Vedeţi, foarte multe dintre aceste picturi sunt făcute de Maria. Ea a fost pictoriţă de carte şi pictoriţă miniaturistă şi a lucrat foarte mult la castel”, ne povesteşte Sebastian, omul care deţine cheile acestei perle arhitectonice ascunse şi o gazdă realmente agreabilă, care ştie să “asezoneze” naraţiunea cu câte o glumă atent presărată în conversaţie.

“În încăperea de acolo, era un atelier de ţesătorie, se mai chema «Camera femeilor». Dar ce este interesant e că din interior se deschidea o ușă secretă. Era o nişă în perete, pe unde coborai în tunel. Este un tunel de evacuare care are ieşirea pe lângă mănăstire, în sat, în Miclăuşeni. Tunelul are cam 500 de metri lungime şi s-a surpat pe porţiuni. Când o să intre castelul în restaurare, există în proiect să refacă tunelul până la mănăstire. Sunt două astfel de ieşiri secrete, în castel”.

Transformarea conacului în castel a durat aproape două decenii şi jumătate, între 1880 şi 1904. Şi-au pus amprenta creatoare meşteri de origine austriacă din Bucovina şi din zona Cernăuţiului, cei care au realizat sobele, tâmplăria sau parchetul, unul special, din care au supravieţuit şi pot fi admirate părţi şi azi (foto jos).

“Elementele de originalitate ale castelului sunt picturile, o parte din tâmplărie şi feronerie şi câteva sobe. Piesele de mobilier nu s-au păstrat: majoritatea celor observabile azi sunt achiziţii sau donaţii. Avem, unde era atelierul de pictură, o sobă originală, suflată cu aur, foarte frumoasă”, subliniază Sebastian.

Aşa cum este cazul în multe imobile de patrimoniu din România, atmosfera este sugerată, pe cât posibil, prin intermediul unor obiecte din epocă. Este cazul şi la Miclăuşeni, cu o piesă lucrată în aceeaşi perioadă, dar pentru o altă familie – un vechi lavoar: “Aceasta este chiuveta de altădată. Aici te spălai pe faţă, pe mâini. Donatorul ne-a promis că ne trimite şi cana.”

Vechi lavoar. În spatele lui, o imagine cu Maria Ghica Sturdza, proprietara castelului

Perioada liniştită şi frumoasă, până la 1944

Parcurgând, meditativ, încăperile castelului moldav, eşti pătruns de spiritul locului, iar personajele care l-au modelat şi populat prind viaţă ajutate de cuvintele povestitorului.

“În tabloul din camera cu lavoarul este Maria Ghica Sturdza. De la 1904 până la 1944, este perioada liniştită şi frumoasă a castelului. Perioadă care include Primul Război Mondial, dar atunci castelul este folosit doar în scop umanitar. Aici, la parter, au fost trataţi răniţii de război. Atunci a fost invitat George Enescu, cel care a cântat pentru răniţi. Din păcate, în cel de-al Doilea Război Mondial, tot castelul este ocupat de armata sovietică. Sovieticii n-au distrus tâmplăria, doar că la plecare au luat tot. Atunci au dispărut principalele colecţii: colecţia de tablouri, colecţia de armuri medievale, candelabre, piese de mobilier, mii de cărţi. S-au şi ars multe. Ştiţi că ei voiau să ne elibereze de nemţi…”

În pofida cutremurelor sociale la care a asistat, Castelul de la Miclăuşeni n-are o încărcătură negativă, precum – să zicem – Castelul „Iulia Haşdeu”, ci mai degrabă zidurile lui sunt permeate de nostalgie şi de regretul pierderii acelui ceva inefabil – al liniştii creatoare, al iubirii. Se simte, în zidurile Castelului de la Miclăuşeni, durerea înstrăinării. Ne trezim, cu greu, din reverie şi intrăm în camera copilului.

“George şi Maria au avut un singur copil, o fată pe nume Ecaterina. Această Ecaterina a copilărit aici. Atunci când au venit sovieticii, ea era singura stăpână a domeniului – părinţii muriseră. Ea ştia că se apropie frontul, s-a retras rapid cu ce a putut şi, deşi a fost înştiinţată imediat după plecarea ruşilor, ea nu se întoarce aşa repede şi, o scurtă perioadă, castelul rămâne nepăzit. Atunci, foarte mulţi localnici au devastat: mii de cărţi plus multe obiecte. Unele obiecte sunt şi acum în sat, pe unele le-am mai primit ca donaţii.

Castelul de la Miclăușeni, o locuință de familie cu o istorie zbuciumată

Ecaterina a fost căsătorită cu Şerban Cantacuzino, foarte bogat dar foarte bolnav. El a avut şi o boală de piele, similară cu lepra. A murit de timpuriu, iar cei doi nu au avut copii împreună. De aceea Ecaterina, după război, la 1947, neavând moştenitori, ia decizia să doneze întreg domeniul şi castelul, Bisericii. Şi atunci, în ‘47 donează totul către Episcopia Romanului. Dorinţa ei era să creeze aici un centru monastic. Atunci se pun bazele mănăstirii – totul a mers bine până în anii ‘50, când au apărut comuniştii. Ştiţi prea bine, comuniştii aveau o ură împotriva boierilor şi a Bisericii. Ei, în loc să conserve castelul, au căutat să îl distrugă. Gândiţi-vă că, în anii ‘50, castelul acesta arăta superb, şi imediat l-au transformat în depozit.”

Un televizor Rubin, descris de gazdă drept “un gadget din anii ‘60”, e o mărturie – poate indirectă – a ocupaţiei ireverenţioase pe care superbul stabiliment a fost nevoit să o îndure.

În fundal, „gadget”-ul rusesc din anii ‘60, un „cadou” al vizitatorilor

Depozit de armament şi grâne, apoi “ospiciu” timp de 41 de ani

“Vă spuneam că în anii ’50 castelul a fost preluat de către comuniști. Într-o primă etapă, a fost ținut ca depozit de armament și de grâne, iar în 1960 a fost înființat aici un spital pentru copii cu dizabilități, un fel de ospiciu, care a funcționat până în 2001. 41 de ani. În perioada aceasta, s-a degradat foarte mult, mai ales atunci când s-au montat caloriferele și instalația electrică. Au spart tot castelul ca să introducă țevi, fire…”. Probabil că, dacă Sebastian ar tăcea, pietrele ar ţipa. E prea multă viaţă şi sunt prea multe suspine în Castelul de la Miclăuşeni pentru ca asta să nu se întâmple: “Aici este camera valetului, a majordomului. Să nu îl deranjăm.”

Pictura Castelului, remarcabilă pe cât îţi poţi da seama din reminiscenţele ei, face parte din binecunoscutul stil art nouveau, originat în Belgia și în Franța începutului de secol. Caracterizat prin motive vegetale, florale și animaliere, acesta se reflectă şi în decoraţiunile interioare şi exterioare de poveste, precum şi în heraldica vizibil purtătoare de semnificaţie (foto jos). Pereţii sunt împodobiţi cu animale fantastice – dragoni, grifoni -, iar elementele principale din blazonul familiei Sturdza – crucea cu șarpele și leul – domină, maiestuoase.

Povesteşte Sebastian, “mozaicurile sunt originale, iar aici a fost o sobă foarte frumoasă, de culoare albă. Dar partea interesantă este că are fumurile trecute prin tot peretele, încât încălzea peretele integral. În castel au fost 21 de sobe. Toate mergeau pe același principiu – începând de la parter, fumurile prin pereți. Castelul este tot din cărămidă, așa se încălzea şi se menținea cald: prin pereți. Ei creau un ambient – nu stăteau iarna în tricou.”

Ţăranii şi-au făcut opinci din coperţile cărţilor furate de la Castel

Dovezi ale eleganţei foştilor proprietari ai conacului-devenit-castel sunt omniprezente în bijuteria de la Miclăuşeni: în hol “a fost una dintre cele mai mari biblioteci din Moldova, la vremea respectivă. Toți Sturdzeștii care au locuit aici, încă din perioada conacului, au fost colecționari de cărți, bibliofili. Ei au donat aproape 60.000 de volume – cărți rare, cărți de valoare, cum ar fi ediții princeps, incunabule sau altele. Din păcate, peste 40.000 de exemplare se pierd în anii ’44-’50. Cât au stat soldații, nu mai coborau după lemne… Pereții nu erau pictați, ci aveau tapet din mătase și rafturi de jos până sus.”

Însă, aşa cum se întâmplă adesea, Castelul n-a fost doar victima asediilor din exterior, ci şi a celor din “interior”. Foarte multe cărţi au dispărut “în perioada când au intrat localnicii. Fiind învelite în piele de vițel, din care se produceau atunci coperţile, localnicii își făceau opinci, iar hârtia le-o dădeau comercianților evrei din Roman, care o cumpărau pentru a ambala diferite produse. Cele care au supravieţuit sunt doar la arhiva Episcopiei Roman, la Academia Română și la unii colecționari.”

Ignoranţa, pauperitatea şi frustrarea acumulată a localnicilor sunt toate posibile explicaţii pentru actele de vandalism împotriva Castelului, însă asta nu-ţi reduce din gustul amar pe care-l resimţi când istoria e developată în faţa ochilor tăi. Trebuie menţionat că, acum un secol, domeniul era unul imens şi forma – expresia trebuie luată cum grano salis – un soi de moşie feudală imensă. “În depresiunea aceea a fost un lac – pe atunci nu era drum european – care începea dinspre sat și se termina aproape de Trei Iazuri. Parcul are 30 de hectare, dar moșia familiei la un moment dat includea 40 de sate – toată regiunea aceasta, spre Roman, și spre Târgu Frumos”, ne confirmă supoziţia însoţitorul nostru.

“Bunicul le-a luat, şi nepotul le-a adus”

Însă, deşi tristă, povestea Miclăuşeniului conţine în ea un mugure de speranţă, expresia credinţei că lucrurile pot fi aici reclădite. În Castel – a cărui tâmplărie originală s-a păstrat, fiind conservată cu un grund special – se regăsesc două piese originale care, de la distanță, par din fier, însă în realitate sunt din lemn de tei, un material foarte uşor. “Au fost donate de către un locanic. Bunicul le-a luat, și nepotul le-a adus. Prezintă același element reprezentativ pentru stilul gotic.”

Piesa „de rezistenţă” a Castelului rămâne azi, ca odinioară, salonul de primire a musafirilor. Aici este locul unde se organizau diferite evenimente culturale. “Familia aceasta de la Miclăușeni, pe care o vedeți în poze – Maria, Ecaterina, George Sturdza – nu organiza petreceri somptuoase sau baluri. Ei erau mai mult înclinați spre partea culturală și foarte apropiaţi de Biserică. Organizau des un tip de eveniment care se numea serată culturală, la care invitau diferite personalități ale vremii: Kogălniceanu, Enescu, Alecsandri, mitropoliți sau alți ierarhi. De aici, din salonul mare, bucățica aceasta de parchet s-a păstrat, sobele s-au păstrat foarte bine (foto jos), seamănă cu piesele de la șah (cu turele, n.n.).”

La Miclăuşeni, bunul gust este ubicuu, iar atenţia pentru detaliu şi calofilia “ctitorilor” – dincolo de orice îndoială. O dovadă o reprezintă şi pictura, la care s-a folosit o tehnică specială, numită în franceză trompe-l’oeil, menită să înşele privirea şi să dea formelor relief. “Un fel de 3D. Bănuiesc că, atunci când era nouă, chiar credeai că este sculptată. Din acest salon mare, se intră în două birouri, cel al Mariei și cel al lui George. Ei, pe atunci, trăiau separat, în sensul că dormeau separat, în sensul că aveau birouri separate și o viață fericită. Deşi dormeau separat, între dormitoare exista comunicare”, punctează cu umor Sebastian.

În mod regretabil, un incendiu petrecut în iarna anului 1985, care a afectat mansarda Castelului, reconvertit în cămin de copii, a distrus şi mai tare plafoanele deja intrate în declin. A fost atunci un incendiu de proporții, care a durat aproape o zi și jumătate, pentru stingerea căruia pompierii au turnat tone de apă, ce s-au înfiltrat în bârnă și apoi în stuf. Ulterior, o echipă de restauratori a făcut controlul pagubelor utilizând o hârtie specială, numită foiță japoneză, realizată din orez şi concepută să absoarbă apa şi să menţină plafonul uscat. A fost o soluție de compromis, ajunsă azi la “scadenţă”.

La fel ca în cazul marilor spaţii de cultură europene, o singură vizită la Miclăuşeni nu este suficientă decât pentru a intui grandoarea şi frumuseţea tulburătoare a locului, istoriile sale ascunse, comorile de artă şi inginereşti (vezi demonstraţia obloanelor silenţioase tainice, încă funcţionale după un veac) pe care le ascunde. O cercetare mai atentă se impune, de aceea, vă sfătuim să reveniţi. La fel ca toţi oamenii de viţă nobilă, Sturdzeştii – personalităţi complexe – nu se lasă cunoscuţi de prima dată.

“La Maria este mai cochet biroul. Ea a fost pictoriță de carte”, spune Sebastian, arătând spre nişte imagini dintr-o carte de rugăciuni scrisă şi pictată de către aceasta. Originalul se păstrează în Copou, la Muzeul Literaturii, în Casa Pogor (Iași). “La George în birou, era colecția de armuri medievale. Întreaga colecţie era pe pereți. Din întreaga colecție ne-a rămas doar o poză – importantă, fiindcă imaginile sunt bune pentru restaurare.”

Dintr-un colţ, o statuie a lui Ștefan cel Mare naşte o aducere-aminte la timp a identităţii cadrului mai larg ce ne găzduieşte: “Înaintea lui Ștefan cel Mare, în timpul lui Alexandru cel Bun, la 1410, un vornic care se numea Miclăuș primește moșie aici. Și, de acolo, denumirea satului: Miclăușeni.”

Parcul în stil englezesc, poartă către ataraxie

Avalanşa de informaţii şi de semnificaţii nu se opreşte aici: pe un perete exterior, un înger care ține în mână un disc (video jos) juca rolul de ceas solar – căruia, între timp, i-a căzut bagheta. “În mod normal, când bate soarele, umbra baghetei indică ora. Eu am urmărit ceasul pe tot parcursul anului și am observat că îi trebuia numai până în prima parte a zilei. Întotdeauna, după ora 13, soarele este dincolo și nu mai este funcțional. De aceea, biroul lui George este la răsărit, pentru că el era matinal. Biroul Mariei este la apus, acolo nu mai este nici un ceas. Ea era cu lectura.”

Deşi Castelul rămâne, chiar după standardele secolului XXI, o afacere luxoasă, eleganţa cu care a fost conceput îţi provoacă admiraţie şi te împiedică să-l cataloghezi, sumar, o “indecenţă” boierească. Din sufragerie, se trece pe o terasă ce se deschide spre o scenă bucolică, unde se servea masa atunci când vremea o permitea.

“Tot parcul are 30 de hectare. El a fost amenajat de tatăl lui George, Alecu Sturdza, care este îngropat sus, în biserică. Este un parc în stil englezesc, un parc dendrologic. Au fost aduse şi aclimatizate mai multe specii de arbori, printre care și unii exotici, cum este acest Ginkgo Biloba. Are peste 150 de ani şi a fost amplasat aproape, în mod special. Sub el, Sturdzeștii aveau un foișor – se spune că, dacă stai sub el, îți transmite energii pozitive. Noi, toamna, la începutul lui octombrie, recoltăm frunzele, le uscăm la umbră și facem ceai. Unii răutăcioşi spun că are efect afrodiziac.”

Mai mult decât un efect afrodiziac, “fructele” de la Miclăuşeni au un efect calmant. Consecinţă poate şi a “urmei” lăsate de către arhitectul german şi de către meşterii austrieci care l-au secondat, Castelul este un studiu de caz pentru frumuseţea adusă de ordine într-un cadru – natural, social – parcă etern în devălmăşie.

“Ordinea este sufletul lucrurilor”

Nu întâmplător, o maximă dragă Sturdzeştilor, inscripţionată deasupra unei intrări a servitorilor, era ordo anima rerum, “Ordinea este sufletul lucrurilor”. Intrarea făcea legătura cu o clădire veche din curte, care găzduia bucătăriile. Toată mâncarea era preparată în exterior, fiind apoi servită în castel. Sus, la mansardă, locuiau servitorii permanenţi, iar dedesubtul bucătăriilor era crama, unde se țineau vinurile.

Conchide Sebastian, “sunt tot felul de inscripții care te îndeamnă la liniște, la studiu, la reculegere, la rugăciune. Deasupra ușii, pe exterior, este deviza familiei Sturdza, tot în latină: Utroque clarescere pluchrum, sau «Frumusețea strălucește pretutindeni» – și cea exterioară, dar și cea interioară. Mai este o maximă, cum gândeau ei: «Acolo unde este liniște și pace domnește armonia»”.

De notat este efortul local de a reînvia măreţia Miclăuşeniului şi de a-l repune pe harta culturii româneşti, acolo unde acest bastion al eleganţei spiritului merită cu prisosinţă să fie. La fiecare început de septembrie, se organizează aici Festivalul Castelului, cu tematica Belle Époque – interbelică. Este momentul în care sute de oameni (peste 3000 la ediţia a III-a, din 2016) vin costumați “ca pe vremea lui Caragiale – domniţele cu pălării sofisticate, domnii eleganţi. Toate mașinile sunt oprite la intrare și locul e împânzit de trăsuri, calești, mașini de epocă și de foarte multe spectacole și ateliere, precum atelierul de vals, cel de tango, de pictură sau de muzică.”

Dintr-o lume mai bună, Sturdzeştii zâmbesc şi aşteaptă să le reabilităm neegalatul vis de la Miclăuşeni.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică

Șerban Pavlu, locatarul unui apartament mic și dezordonat, se trezește cu greu din patul lui „soldățesc”, de o persoană, încearcă să fixeze de bicicleta sa o caracatiță uriașă de jucărie și se pregătește de plecare. Este primul semn că Marius, personajul lui Pavlu, este divorțat și că, urmărind în continuare filmul lui Radu Jude, „Toată lumea din familia noastră” (2012), vom fi martorii din fața ecranului ai unor întâmplări deloc rare în căminele din România. Ce urmează, bulversează complet așteptările spectatorului.

În linii mari, subiectul filmului gravitează în jurul familiei lui Marius, un dentist divorțat de Otilia (recăsătorită cu un contabil), cea care a obținut drepturile de custodie asupra fiicei lor de cinci ani, Sofia. În urma dispoziției unei judecătoare – părtinitoare, în viziunea lui Marius – tatăl este obligat să își viziteze copilul „cu porția”. Fosta soție, Otilia (Mihaela Sîrbu), respectă cu sfințenie litera legii, întrucât îi interzice prezența chiar și la aniversarea micuței, sub pretext că este în afara dreptului lui de vizită. Pelicula urmărește încercarea lui Marius de a-și duce copilul la mare, într-o vacanță demult așteptată și planificată, și conflictul născut de opoziția fostei neveste, care aruncă în aer toate speranțele protagonistului. De aici încolo, comicul și imprevizibilul devin suveranii întâmplărilor.

Chiar dacă acțiunile personajului lui Șerban Pavlu, excepțional în acest rol, uluiesc privitorul, nu putem să nu îl compătimim pe acesta, mai ales în lumina atitudinii obtuze și revanșarde a fostei soții. Într-un cadru guvernat de invectivele aruncate cu ușurință de către foștii parteneri unul către altul – întrerupte doar de cuvintele dulci pentru Sofia, atunci când fetița își face apariția – situația degenerează brusc, fără niciun avertisment pentru spectator. Filmul reprezintă, în esență, o lecție ce ne arată că omul este o ființă vulnerabilă, care se poate transforma subit într-o cu totul altă persoană.

Trailer „Toată lumea din familia noastră”

După cum remarca regizorul Radu Jude, în cadrul unei dezbateri organizate recent de către Cinepub, spre deosebire de ultimele două filme ale sale, „Aferim!” și „Inimi cicatrizate”, „Toată lumea din familia noastră” are „legătură, fie direct, fie indirect, cu niște experiențe personale și cu acea idee conform căreia e bine să vorbești despre lucrurile pe care le cunoști, care ți s-au întâmplat, care au legătură directă cu tine. Într-un fel, le poți controla mai ușor și găsești un lucru care face ca lucrurile să fie mai ușor de comunicat. Atunci când cineva face un lucru pe care nu-l stăpânește, treaba aceasta se simte, se vede”.

Dacă înaintea declanșării isteriei, care dinamitează filmul și îl transformă într-una dintre creațiile de referință ale cineastului, Marius îi spune Sofiei că „toată familia” lor va ajunge în Rai – remarcă ce dă și numele producției – finalul nu face decât să îi infirme teoria. O reflecție românească modernă, despre relații, familie și falimentul încărcat de resentimente al iubirii.

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Trăind în cercul nostru strâmt, unde oamenii lasă în urmă o notă de parfum scump, se disting prin vestimentație și vorbesc civilizat, ne imaginăm poate că aceasta este „normalitatea”. Însă atunci când întâlnim în drumul nostru un om al străzii, reflexul care ne încearcă este acela de evitare, de ocolire a „obstacolului deranjant”. De ce? Un răspuns la această întrebare a încercat să ofere sociologul Ciprian Voicilă, de la Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR), în prefața unei cărți care trezește la realitate românul snob, menite să ne facă să „conștientizăm dintr-o dată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întâmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră distrugându-ne siguranța, certitudinile, echilibrul interior, reperele  în care am crezut”.

Oamenii ai străzii vedem zilnic, fenomenul fiind tratat de către trecători drept parte din peisajul urban. Unii mai milostivi aruncă, din mers, în mâna murdară și gârbovită, un leu sau un covrig. Nu mai mult. Alții gândesc: „Săracul!”, și merg mai departe, iar cei prea preocupați de propria persoană nici nu îi privesc, pentru că nu îi mai văd, situație cu atât mai dramatică. Ciprian Voicilă a realizat, pe parcursul a câteva luni, o serie de interviuri emoționante, care reflectă o realitate crudă a unei alte Românii, umile, populate de către cetățenii care au transformat strada în propriul cămin.

Poveștile acestor oameni ai străzii au devenit subiectul unui volum lansat în luna decembrie la MNȚR, „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, semnat de către Ciprian Voicilă. O statistică din anul 2010 a Asociației Samusocial, care sprijină persoanele fără adăpost, arăta că la acea vreme, în București erau 5000 de persoane fără adăpost, majoritatea fiind bărbați. Nu este greu de intuit faptul că într-o societate cu multiple lacune, în special pe filon social, Bucureștiul anului 2016 are mult mai mulți oameni ai străzii. În cartea sa, specialistul punctează că nu le putem rezolva problemele celor fără adăpost, dar „ne putem raporta empatic la ei, îi putem înțelege și îi putem trata ca ceea ce nu au încetat niciodată să fie: oameni. Un cuvânt bun, o încurajare, interesul sincer pe care îl manifestăm față de ceea ce li s-a întâmplat înseamnă foarte mult pentru ei”.

Sociologul Ciprian Voicilă, discutând cu Doru Alexandru (60 ani), care trăiește din ajutorul „oamenilor de rând, nu al magnaților” Foto: arhiva personală

Lectura interviurilor nu e deloc ușoară, mai ales pentru că Ciprian Voicilă a ales să redea poveștile sub formă de testimoniale, ceea ce le face și mai tulburătoare. Dar nici culegerea declarațiilor acestor oameni nu a fost o sarcină comodă, sociologul chiar subliniind că întâlnirile cu ei l-au copleșit de fiecare dată, din punct de vedere emoțional, „până la un punct greu de suportat”.

Una dintre poveștile care ne-au atras atenția în volumul semnat de sociologul MNȚR a fost cea a lui Sandu Dumitru, „omul cu sacoșele”, în vârstă de 60 de ani, care își poartă zilele în cartierul bucureștean Pajura, unde a trăit de când se știe. Deși a lucrat în domeniul textil, în cadrul biroului de control tehnic de calitate al unei întreprinderi, datoriile l-au copleșit și astfel bărbatul și-a pierdut garsoniera „confort unu” în care locuia. De aceea, de patru ani trăiește pe străzi. „S-a mutat o altă doamnă în locul meu. Și-a amenajat balconul, a făcut unele schimbări la ușă. A modificat ușa, și-a luat ușă de-aia metalică”, îi povestește bătrânul lui Ciprian Voicilă, în volumul amintit.

Sandu Dumitru, „omul cu sacoșele” din Pajura

„La [adăpostul social de la] Odăi m-am dus într-o iarnă, când era foarte frig. Stați un pic, că e un șobolan, să nu se ducă la haine! (în mijlocul discuției, apăruse un șobolan lângă geanta cu haine, n.n.) De haine îmi e teamă, că mi le roade. [Sacoșele] sunt cu haine și geamantanul, cam jumătate, e [tot] cu haine. Haine de schimb. Acestea sunt pe timp de vară. (…) Și mai am niște iconițe vechi, de care nu mă pot despărți. Trei iconițe vechi ale părinților, care au fost în casa noastră de zeci de ani. Iconițele, albumul și niște cărți. Romane. Am avut cărți de Ben Carson, un medic american. Dup-aceea am mai avut de Mark Twain niște cărți și o carte de Ellen White, o carte foarte bună. A avut o misiune în Australia. Am citit trei volume de Ellen White.”

Cel mai rău pe stradă e că ți se iau lucrurile. Și [sunt] diverse persoane care vor să-ți facă rău

La fel ca și ceilalți oameni ai străzii, Sandu Dumitru trăiește din mila cetățenilor sau merge la adăposturi pentru mese calde ori pentru un loc ferit de frigul năprasnic de afară. Numai că ceilalți „colegi de suferință” fură unul de la altul: „Lucrurile și cărțile mi s-au furat de acolo, de la Odăi. Nu mi-a plăcut anturajul de acolo. Erau diverși bețivi și nu prea m-am împăcat”.

„Averea” lui Sandu Dumitru

Bunurile personale sunt extrem de importante pentru un om care nu mai are nimic altceva, de aceea ele sunt apărate cu înverșunare: „Cel mai rău pe stradă e că ți se iau lucrurile. Și [sunt] diverse persoane care vor să-ți facă rău. Cineva, pe la Piața Romană, a vrut să mă atace, să-mi ia din lucruri. Le-am lăsat un pic lângă o vitrină și a vrut să-mi fure din lucruri. Și am chemat pe cineva de-acolo, din personalul lor. Un plasator care asigura și paza. A venit și a intervenit dânsul. (…)

Iarna rezist, cu haine mai groase. Pe lângă hainele mele am mai pus și haine mai groase. Un palton mai gros. Noaptea, când e ger, nu pot să ațipesc. O singură noapte am stat așa, mai mult, în parc. Dar nu rezist din cauza picioarelor. În copilărie am avut reumatism și de atunci am înțepături în picioare și nu rezist la frig. Trebuie să mă duc undeva, să rog pe cineva să mă lase și pe mine în hol. M-a mai lăsat cât au fost caloriferele alea. Am stat la parter, într-un bloc [din Pajura].”

Alergând după șoarecele care amenința sacoșele

Dat fiind impactul poveștii, nu am putut să nu discutăm cu cel care a intervievat acești oameni ai străzii din București și care a reușit să ne deschidă ochii asupra vieții lor. Sociologul Ciprian Voicilă a explicat, pentru Matricea Românească, cum poate un om normal să ajungă pe stradă, dar și care sunt cele mai întâlnite prejudecăți ce vizează această categorie socială.

Matricea Românească: Cum reacționează românii atunci când văd oamenii străzii?

Ciprian Voicilă: O să vedeți, din cele 15 interviuri selectate de mine, deși au fost 26, că de regulă omul obișnuit, bine integrat social, tinde, tocmai din cauza prejudecăților pe care le-am pomenit la lansare în privința oamenilor străzii, să îi marginalizeze, să îi considere persoane care au regresat, care nu mai sunt oameni. Cei care s-au ocupat de subiectul privind stigmatizarea socială a oamenilor străzii au câteva argumente, precum acela că noi trăim într-o societate de consum. Într-o societate de consum, principala calitate a cetățeanului este aceea de consumator.

Credem despre oamenii străzii că nu lucrează. Nu este adevărat

Prin urmare, un om al străzii, care nu are o locuință – deci nu are un loc unde să-și depoziteze bunurile pe care le achiziționează – sau care nu are posibilitatea să consume la nesfârșit noi și noi bunuri, nu este privit bine. Apoi, mai credem despre ei că nu lucrează. Nu este adevărat. Dacă intrați pe site-ul Asociației Samusocial sau dacă o să citiți introducerea mea din carte, o să vedeți că jumătate dintre oamenii aflați în evidența lor lucrează. Numai că, neavând o calificare înaltă, precum facultate, ei sunt angajați „la negru”. Adică ei accesează meserii prost școlarizate, prin urmare prost plătite.

Mulți dintre angajatori, aflând că ei au fost oameni ai străzii, îi discriminează la rândul lor: nu îi plătesc sau le întârzie plata, neînțelegând că aceasta este o crimă din punct de vedere moral. Pentru că, dacă i-ai întârziat plata sau nu ai plătit un om al străzii, el ajunge iarăși în imposibilitatea de a-și plăti o chirie. Secretul este aici. Fac o paranteză: în ce constă reinserția, recuperarea lor? Presupune următorii pași: reangajare, obținerea unui venit și posibilitatea pe care i-o oferi tu ca din acel salariu să-și închirieze ceva. Prin urmare, reinserția lor ține de posibilitatea de a-i reangaja.

Sociologul Ciprian Voicilă, autorul cărții „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”

Aici apar alte probleme: sunt puține ONG-uri care oferă posibilitatea angajării oamenilor străzii. Ateliere fără Frontiere, de pildă, este un ONG care se ocupă de reciclarea calculatoarelor. Sunt puține. Apar probleme și de natură psihologică – șansele de recuperare socio-profesionalo-psihologică sunt invers proporționale cu perioada petrecută în stradă. Cu cât o persoană a petrecut mai puțină vreme pe stradă, cu atât are mai multe șanse să fie „reinserată”. În volum îl avem pe Verge Stancu, care este un veteran al oamenilor străzii, pentru că din ’90 este pe stradă. Este foarte interesant interviul cu el, pentru că poate compara cum au stat lucrurile pe stradă în perioada ’90–2000, când era mult mai greu – spune el -, pentru că nu existau atâtea ONG-uri care să le satisfacă nevoile primare. Ei au un soi de calendar al săptămânii și știu că lunea se duc într-un loc, marți se duc la Mănăstirea Antim, pentru că Antim Ivireanu a lăsat un testament care spunea că marțea trebuie să li se împartă oamenilor săraci mâncare. Și ei rezistă de patru-cinci ani datorită acestui suport pe care îl oferă asociații precum Samusocial sau cele religioase.

Matricea Românească: Credința ocupă vreun loc în viața lor?

Ciprian Voicilă: Da. Sunt doi care au locuit la Biserica Mavrogheni ani buni. În cazul în care o persoană crede în Dumnezeu, are mai multe șanse de supraviețuire pentru că dă o semnificație creștină suferinței prin care trece. I-am întrebat dacă au avut perioade de deznădejde și mi-au mărturisit că da. I-am întrebat cum au ieșit din ea? Și aici este o întreagă varietate de răspunsuri. În volum este Vasile Andronic, poetul străzii, care a mărturisit: „Eu am rezistat în aceste condiții vitrege, pentru că mă gândeam la poeziile pe care trebuie să le scriu”. Pentru că a găsit într-o doamnă de la Samusocial un sprijin real. Este vorba despre Elena Adam, este asistent acolo.

În cazul în care o persoană crede în Dumnezeu, are mai multe șanse de supraviețuire pentru că dă o semnificație creștină suferinței prin care trece

Alții au spus: „Da, am avut o perioadă de depresie, de cădere, dar s-a trezit ambiția din mine. Mi-am dat seama că, decât să pățesc ca ceilalți…” Pentru că majoritatea cad pradă alcoolismului, la un moment dat. Aceasta este o altă prejudecată a omului obișnuit. Fiecare dintre noi, dacă ne milostivim și le dăm un leu sau doi – nu prea mult, pentru că de regulă le dăm bancnota mai mică -, îi și moralizăm: „Ai grijă să-ți iei mâncare, să nu cumperi țigări sau băutură!”. Nu înțeleg că, dacă am fi în situația lui și ar fi ger afară, ce faci, frățioare, dacă nu îți iei – nu vodca Scandic, că e mai scumpă – Polar sau altceva? Până la un punct, sigur că alcoolul te degradează, dar te ajută să subziști în stradă. Discuția este atât de vastă!

Doru Marcu (59 ani) și-a pierdut casa crezând în mirajul „Caritas”

Mulți dintre ei sunt recuperați, dar nu rezistă la noul loc de muncă mai mult de trei-patru luni și reiau întregul ciclu. Asociația Samusocial le oferă inclusiv un suport de acest fel, îi ajută să-și refacă actele, diploma de bacalaureat sau de școală generală, le oferă bani să se întoarcă în sat pentru acte, deoarece sunt persoane și din provincie, le întocmesc dosar. Acolo au o persoană abilitată care accesează locurile de muncă. Îi antrenează și din punct de vedere psihologic, îi pregătesc: „Trebuie să ai ținuta aceasta, bați la ușă, te prezinți, răspunzi frumos”.

Mulți „cad” din nou pentru că, dacă au locuit o vreme îndelungată pe stradă, suferă de o depresie ascunsă. Depresia se manifestă la un moment dat. Trăind pe stradă, nu mai ai niște repere sociale, nu mai funcționezi într-un timp social, ai tot timpul la dispoziție. Când cineva te ia și îți spune că trebuie să stai 4-5-8 ore la program, în mediu închis, nu mai suporți ierarhiile, șefia. Dacă îi spune șeful nu știu ce, el gândește: „Ăsta îmi vorbește urât, pentru că știe că am fost om al străzii”. Problema este extrem de complexă, interesantă și poate fi abordată din multe puncte de vedere: sociologic, instituțional, psihologic.

Trăind pe stradă, nu mai ai niște repere sociale, nu mai funcționezi într-un timp social, ai tot timpul la dispoziție

Stai și te întrebi: „Se face atâta tam-tam cu copacii scumpi plantați în centrul Capitalei, dar Primăria de ce are iarna adăposturi numai în Sectoarele 1, 3 și poate și 5?”. Acolo sunt suprapopulate. I-am spus lui Dumitru Sandu, „omul cu sacoșele” din cartierul Pajura, că nu are altă posibilitate decât să ajungă, în nopțile acestea geroase, în adăpostul din Odăi. A zis: „Nu!”. Pentru că acolo i se furaseră cărțile, omul fiind și un cititor care ținea la cărțile lui – bine, ținea la toate obiectele, dar mai ales la cărți. La Odăi, fiind atât de puține adăposturi, nu îi selectează și stau amestecați, alcoolici, agresivi, oameni cu diverse probleme.

Matricea Românească: Cum au ajuns ei oameni ai străzii?

Ciprian Voicilă: Pe mine m-a frapat multitudinea factorilor de risc. Ajung pe stradă copiii crescuți în orfelinate, care în timp constituie o categorie în sine a oamenilor străzii. Ei sunt așa numiții „aurolaci”. Pe lângă aurolaci, mai sunt boschetarii. Aceștia sunt maturi spre bătrâni, oamenii străzii „cronici”, care locuiesc de multă vreme pe stradă, care nu au nicio sursă de venit, nici șomaj, nici pensie, nici salariu. Mai sunt și oamenii străzii care nu se consideră oameni ai străzii, cum este cel din ultimul interviu. El nu și-a asumat rolul de om al străzii din simplul motiv că el, deși a rămas fără casă, a avut posibilitatea să locuiască într-un adăpost social.

E interesant și discursul lui despre ceilalți oameni ai străzii: „Ăștia sunt ca Moș Crăciun, își lasă bărbile să crească, trebuie duși cu forța să îi speli, au două haine de schimb”. Dar chiar dacă le dai haine bune, ei nu le poartă pe acelea, pentru că nu ar mai stârni mila publicului. Mai sunt și persoane care au avut o bună calificare în comunism, au fost prinși în malaxorul dezindustrializării și au ajuns victime colaterale. De exemplu nu s-a mai căutat meseria de lăcătuș mecanic. Statul nu a avut niciun interes să-i reinsereze pe muncitori, ei și-au epuizat economiile, au apelat la economiile familiei, apoi la ale prietenilor și, tot acumulând datorii, nu i-a împrumutat nimeni. Mai devreme sau mai târziu au ajuns în stradă.

Doru Alexandru: „Viața e scurtă, e frumoasă și trebuie trăită, în fel și chip”

Mai sunt persoane care au suferit diverse accidente. Este un bătrân din volum, Leon Litvnin, care se descrie ca fiind boschetar, și locuiește nopțile în Gara Basarab, la triaj. El a mărturisit că a suferit un accident rutier în care i-a murit fiica, a fost o tragedie. Un alt personaj a spus că a suferit un accident la metrou, unde lucra, și a căzut de pe schela de acolo și și-a fracturat coloana vertebrală. A devenit inapt pentru muncă. Nu este nici la vârsta necesară pentru a fi pensionar, și mulți sunt în situația aceasta.

Mulți dintre ei rezistă datorită bătrânilor care merg la biserică

Mai sunt și jocurile de noroc. Este Doru Marcu, cel care și-a vândut apartamentul și l-a jucat la „Caritas”. O altă categorie destul de largă o reprezintă persoanele care au fost escrocate. Unul dădea vina chiar pe primarul Chiliman. Dar până la primar este vorba și despre rude. Unii dintre ei au fost plecați la muncă peste hotare sau au fost condamnați și, când au revenit, sora sau fratele vânduseră casa părintească. Neavând bani, resurse, necunoscând avocați, nu au putut să intre în procese să recupereze casa.

Matricea Românească: Ce fac acești oameni de Sărbători?

Ciprian Voicilă: Ei, săracii, încearcă să trăiască la nivelul lor sărbătoarea Crăciunului. Mulți mărturiseau că se uită la televizor într-un bar, dacă sunt lăsați. Se uită de afară la televizor. Alții fac ce fac de obicei, pentru că atunci când nu ai o sursă de venit, ești nevoit să obții bani. Cum obții? Ori te miști încontinuu – asta dacă nu ești în cărucior, cum era unul dintre cei intervievați, și nu are cine să te ducă iarna de la adăpostul social până la biserica unde primești bani de la enoriași. De regulă, ei se poziționează în proximitatea market-urilor, a marilor magazine, în ideea că oamenii vin, își fac cumpărăturile, se milostivesc și din rest le dau câte un leu. Mulți rezistă datorită bătrânilor care merg la biserică. Așa mi-a zis cineva: „Pe noi nu ne ajută foarte mult omul care ne dă odată la trei săptămâni sau la o lună cinci lei, ci bătrânul sau bătrâna care, mergând la biserică, îmi dă zilnic un leu”.

„Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, o apariţie-cutremur

Cartea lui Ciprian Voicilă, „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu” (Editura Martor, 2016, 265 de pagini) poate fi achiziționată de la Galeria de Artă Țărănească din cadrul Muzeului Țăranului Român, la preţul de 3,3 lei.

În patria adoptivă a şaormeriilor, cultura nu poate fi nici ea exceptată măsurătorii cu toptanul, care pune semnul parităţii între notorietate ori cantitate şi valoare, între centimetri, kilograme, decibeli sau număr de spectatori şi satisfacţie (mereu efemeră, versus una ziditoare, pentru posteritate). Ce e mult, mare şi zgomotos, trebuie că-i bun, nu-i aşa?

Este greu să găseşti, în România, prea mulţi oameni de cultură autentici. Veţi găsi, fără doar şi poate, mulţi diletanţi, mulţi filosofi de cafenea – omniscienţi, mulţi impostori, mulţi pseudo-creatori în perpetua căutare a unui cec gras, mulţi artişti deveniţi entertaineri sau manageri culturali pentru că, vorba poetului, “poezie – sărăcie”. Să nu aruncăm cu piatra: principiile nu au forţă, vorba lui Mark Twain, decât când omul e bine hrănit. În rest, şi în cultură ca aiurea, supravieţuirea înseamnă compromis şi deviaţie (justificabilă, nu justificată) de la “drumul drept”. Sau, cum spunea plastic un apropiat, “întâi stomacul, şi abia apoi” – dacă mai e loc – „Coloana Infinitului”.

Recent încheiatul târg de carte Gaudeamus mi-a arătat, dacă mai era nevoie, o situaţie tristă a literaturii româneşti contemporane, cu autorii tineri cvasi-inexistenţi sau condamnaţi să publice la edituri de scară de bloc, în condiţiile unui flagrant şi revoltător dezinteres din partea marilor edituri, mult prea preocupate de “clasicii” cu care colaborează. O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă din perspectiva marketing-ului către publicul cumpărător, de regulă neavizat, decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant. Ale cărui esenţe creatoare, neîntreţinute, se vor mistui invariabil în cazanul junglei în care trăim, cinice şi neiertătoare, puţin după 30 de ani.

Una dintre cărţile prezente în oferta Gaudeamus 2016

Există, în aparenţă, zgândărind suprafaţa şi nimic mai mult, o efervescenţă culturală remarcabilă în spaţiul public (citadin) românesc. Fabrica de spectacole teatrale a intrat în supraproducţie, expoziţiile de “artă” nu mai contenesc, concertele şi seratele muzicale se succed cu o frecvenţă ameţitoare, care te bulversează ca spectator / potenţial interesat, festivalurile (eminamente, târguri) identitare şi de te miri ce altă natură nu mai prididesc, autorii sunt atât de prolifici încât nu lipseşte ziua fără lansare, în fine proiecte culturale dintre cele mai diverse se nasc peste noapte şi au longevitatea fluturilor.

Observând – ca la teatru – tot acest furnicar “cultural”, stai şi te întrebi, legitim: e bine că avem atât de multă cultură, una “cu de toate”? E această agitaţie de a produce cultură cu orice preţ, din ultimii ani, preferabilă penuriei resimţite poate la un moment dat? E maculatura preferabilă vidului şi o etapă necesară către veritabile realizări? Sau, dimpotrivă, nu reuşim să vedem pădurea din cauza uscăturilor care o obturează?

O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant

În ce mă priveşte, consider fundamental greşită tendinţa de a judeca reuşita unui act cultural prin cuantificare şi apel permanent la unitatea de măsură specifică fiecărui mediu: de la asistenţa unui spectacol, la numărul de cititori, la analytics-urile comune internetului. Cultura este tocmai acel ceva care scapă numărătorii, pentru că roadele ei sunt imateriale, sunt primordial sufleteşti. Un singur om salvat de cultură este mugurele unui infinit de lumi mai bune. Şi poate că la cultură, printre altele, se gândea Einstein atunci când, în biroul său de la Princeton, a afişat celebra maximă, nu neapărat proprie: “Nu tot ce merită poate fi numărat, şi nu orice poate fi numărat merită”.

Să ne bucurăm că avem, în aparenţă, o cultură fertilă? Poate. Însă să fim sceptici în faţa hipermarketizării, a şaormizării culturii, în care inflaţia de produse culturale anunţă, ca o premoniţie funestă, falimentul unei culturi. Doar rafinarea gustului publicului românesc va reduce posibilitatea „fraudelor” şi va permite valorii să ia faţa „zgomotului” care, actualmente, îi împiedică expresia.

Foto deschidere: Marius Donici la „Cântăreaţa cheală”, Brăila 2016

(continuare)

Matricea Românească: Pentru că discutați cu Matricea Românească și am vorbit despre tipul special de umor al maghiarilor, vizibil și în piese precum „Familia Tót” sau în filmele amintite mai devreme, la care aş adăuga „Kontroll”: ce are caracteristic matricea maghiară? Care sunt atributele ei? Cum sunt ungurii, din punct de vedere cultural?

András László Kósa: Cred că nu este diferență între români și maghiari, pe plan cultural. Există Săptămâna Filmului Românesc la Budapesta, pentru că aceste evenimente se organizează printr-un parteneriat între ICR și Institutul Balassi. La filmele românești vin foarte mulţi unguri. S-a ţinut și „Locomotiva de jazz”, un proiect în cadrul căruia un cântăreț de jazz a venit din România și a realizat un concert cu muzicieni maghiari. El era «locomotiva» care trăgea, simbolic, vagoanele maghiare. Ceea ce înseamnă că și maghiarii sunt “prinși” de cultura română.

După cum știți, este anul Béla Bartók, pentru că marele compozitor s-a născut cu 135 de ani în urmă. Și am realizat un proiect, “Bartók și jazz-ul”. Sunt foarte puțini cei care înțeleg. Restul spun: „Bartók și jazz-ul! Dar el se ocupa de muzica populară. Cum vine asta?” Trebuie știut că Béla Bartók a plecat în America, unde a scris o singură piesă de jazz pe care există trompetă, aceasta neexistând în rest, la el. Şi a lăsat jazz-ul americanilor, pentru că noi avem aici muzica populară română, maghiară şamd.

Cred că nu este diferență între români și maghiari, pe plan cultural

Am invitat-o deci pe Teodora Enache, am rugat-o să se gândească la proiect şi i-am propus să aducem un pianist de muzică clasică din Ungaria, care să interpreteze Bartók, împreună cu un pianist de jazz, tot din Ungaria, care să continue muzica clasică la improvizaţie de jazz, iar ea să cânte. Splendid! A făcut trei concerte – unul la Bucureşti, unul la Cluj, unul la Târgu Mureş, iar acum vom edita un CD cu ceea ce s-a întâmplat la ele.

Aşadar, nu numai că „prinde” cultura românească și la maghiari, dar există foarte multe proiecte comune din care, dacă încercăm să le facem, ies niște lucruri foarte interesante. Eu asta cred despre cultura ungurilor: putem câteodată spune că suntem mai retrași, mai închiși sau ne exteriorizăm mai greu. Dar dacă privim istoria, vedem că pe teritoriul Ungariei întotdeauna au trăit români, slovaci, croați, germani – și aceste interacţiuni influențează, desigur, și cultura maghiară.

Directorul Institutului Maghiar din Bucureşti, jovial la întâlnirea cu Matricea Românească Foto: Marius Donici

Eu mă plimb foarte mult pe jos prin București și găsesc niște tăblițe comemorative, în fața cărora mă opresc și zic: „Cine știe despre acest lucru? Sunt foarte puțini”. Dacă ne gândim nu numai la plăci comemorative, ci și la statuile din București, sunt făcute, în mare parte, de alte etnii. De exemplu, statuia Aviatorilor este realizată de către Iosif Fekete, de etnie maghiară. Sunt puțini care știu acest lucru. Sunt și mulţi nemți și francezi care au realizat astfel de lucrări în timpul Regatului. Ele nu sunt doar ale unor etnii – ale ungurilor, ale germanilor, ale românilor. Nu ştim exact ale cui sunt. Pentru că se însoară o româncă cu un maghiar sau cu un german, şi atunci ce este copilul? Jumătate maghiar, jumătate român, dar cum adică jumătate – jumătate? Sau este român, sau este maghiar, sau este ungur – şi are o relaţie cu comunitatea din care face parte? Cultura este un loc comun.

Matricea Românească: Sunt mulți români care admiră felul cum vă păstrați identitatea. Și la Alba Iulia am văzut un cult extraordinar pentru Matei Corvin, pentru trecut, pentru înaintași, pentru memoria a ceea ce au făcut, la un moment dat, niște maghiari remarcabili. De ce acest cult?

András László Kósa: Nu sunt istoric, ci sociolog, așa că întotdeauna încerc să văd lucrurile către zilele noastre şi către viitor, nu privind spre trecut. Ceea ce este foarte important, referitor la problema identității: ea se schimbă și se mișcă foarte mult. Aceasta depinde și de influențele pe care le trăiește omul. Desigur, sunt importante instituțiile pe care le lași după tine. Nu e vorba despre ceva personal, ci despre un lucru al comunității. Alba Iulia, pe care o aminteaţi, este locul Episcopiei romano-catolicilor maghiari din Ardeal. Avem acolo o biserică foarte mare, foarte frumoasă, exact lângă cetate, ceea ce desigur o să facă parte întotdeauna din cultura acestui oraș. Și în cazul în care se schimbă procentul locuitorilor de etnie maghiară din Alba Iulia – cândva au fost mai mulți, acum sunt mai puțini, nu se știe ce se va întâmpla peste 100 de ani – întotdeauna o să rămână, până la urmă, un semn că au fost acolo unguri sau germani. Vor rămâne și tătarii din Dobrogea, deși poate că ei nu o să fie o comunitate de sine stătătoare.

Monumentul Eroilor Aerului din Capitală, realizat de către Iosif Fekete în colaborare cu Lidia Kotzebue Foto: panoramio.com

În sudul Transilvaniei, al Ardealului, sunt foarte multe localități mici unde trăiesc foarte puțini maghiari. Dar, până la urmă, istoria se știe. Să vorbim numai despre o localitate: Piski pe ungureşte, Simeria pe româneşte, unde a avut loc o încăierare între maghiari și austrieci în timpul Revoluției Pașoptiste. Istoricii maghiari spun că acolo s-a decis, de fapt, Revoluția. Era o localitate preponderent maghiară, dar în prezent trăiesc acolo foarte puțini unguri. Totuși, există o grădină botanică foarte mare, care I-a aparţinut unui grof maghiar. Acum este a Statului român, iar acolo se fac niște cercetări biologice interesante, de aceea nu se retrocedează familiei. Nu are rost să vorbim, aşadar, că e a unuia sau a celuilalt, pentru că acest lucru o să îl știe fiecare care se mişcă un pic. Va şti că acolo au trăit şi maghiari. Nu se schimbă nimic peste noapte. Poate în câteva sute de ani. Nu vreau să fac previziuni, dar ca sociolog cred că schimbarea se produce în secole.

Matricea Românească: Ce anume apreciază maghiarii la români?

András László Kósa: Ceea ce se discută foarte mult, dar privind organizarea statală, este legenda diplomației române, care e una foarte bine realizată în viziunea maghiarilor. După mine, este o legendă urbană.

Dar ceea ce este important – pentru mine, nu o spun în numele comunităţii maghiare – este dinamica cu care românii se mișcă la ceva nou. Noi ne mișcăm mult mai lent. Dacă se face o schimbare, în Ungaria se face foarte lent. Nu știu dacă acest lucru este pozitiv sau negativ. Românii se mișcă mult mai dinamic. Îmi place foarte mult dinamica Bucureștiului, uneori nici nu o înțeleg. Dacă cineva merge din centru în Parcul Carol, sau în Crângași, parcă e într-o altă lume. Noi ne uităm şi spunem: „Ce se întâmplă aici?”. Este un lucru interesant, care se vede și în dinamica oamenilor – se mișcă mult mai repede, se adaptează mult mai bine. Maghiarii nu prea au mobilitate.

Dacă se face o schimbare, în Ungaria se face foarte lent. Nu știu dacă acest lucru este pozitiv sau negativ. Românii se mișcă mult mai dinamic

Să ne gândim că din România au plecat 3,5 – 4 milioane de oameni, după aderarea la Uniunea Europeană, în Spania, Italia, Franța, Germania sau Anglia, din Polonia la fel de mulți, dar din Ungaria se pleacă foarte greu. Maghiarul se gândește de două ori dacă ar pleca în Capitală, dintr-o localitate aflată la 100 kilometri de Budapesta. De aceea era foarte interesant primul film din cadrul Săptămânii Filmului Maghiar, pentru că mama regizoarei se muta de fiecare dată. Iar publicul se mira: „Cum adică să se mute de atâtea ori și să nu stea acolo?”. Deci mobilitatea, la maghiari, este mult mai lentă. Maghiarii spun: “Românii se adaptează mult mai lejer, mult mai bine” – se crede, datorită apropierii limbii române de italiană, franceză, spaniolă.

Ce este interesant, pentru mine, este că în București, dacă se întâmplă să cauți o stradă sau o stație de metrou și vorbești engleză, până și cel care nu vorbește engleză va încerca să te îndrume. În Budapesta, dacă cineva nu vorbește engleză și vine cineva și întreabă ceva, ei se uită în altă parte: „Sper că nu vorbești cu mine!”. Încearcă să plece cât mai repede. Nu e vorba că nu vor să ajute, ci e o remușcare că nu vorbesc limba engleză şi le este jenă.

Fascinat de Bucureşti: András László Kósa

Matricea Românească: Dar din reacțiile pe care le primiți, ce apreciază românii la maghiari?

András László Kósa: Poate că rădăcinile. Faptul că unde ne întemeiem o instituție, acolo rămâne.

Matricea Românească: Există multă anecdotică privind relațiile română-maghiare, dar realitatea o infirmă: de fapt, ungurul obișnuit cu românul obișnuit se înțeleg foarte bine. Dacă ne referim la sensul civic al cuvântului, pentru că matricea românească desemnează un șablon civic, în care se intersectează toate culturile, se simt maghiarii din România români? Repet, în sens civic.

András László Kósa: O bună întrebare. Cred că nu se poate răspunde cu o singură frază sau cu „da” sau „nu”. Este vorba despre comunități foarte diferite. Dacă vorbim despre Secuime, unde comunitatea maghiară locuiește într-o legătură strânsă, putem spune că sunt localități unde nu te întâlnești cu cei de etnie română săptămâni întregi. Nici poștașul nu trece. Dacă nu trece trenul… Sunt comunități în Ardeal pe unde nu a trecut nimeni altcineva în afară de cei care s-au născut acolo, pentru că se ajunge greu.

În Secuime sunt localități unde nu te întâlnești cu cei de etnie română săptămâni întregi. Nici poștașul nu trece

Alta este situaţia comunităţii maghiare din București. Cei care au ajuns aici în București, în timpul lui Ceaușescu, în anii ’70-’80 erau, desigur, în număr mare, dar până la urmă au făcut parte din comunitatea română. Nu aș spune că s-au asimilat, pentru că nu este vorba despre acest lucru, ci despre faptul că au avut niște conexiuni mult mai diverse cu românii. Ei desigur vor spune că sunt mai apropiați de români. Nu vorbesc numai de București, ci și despre comunitatea din Secuime comparativ cu cea inter-etnică din Cluj, faţă de comunități unde există sub 5% maghiari – zona Maramureșului, zona Văii Jiului, unde erau mulți unguri din Praid, care lucrau la mina de sare și au plecat la Valea Jiului, pentru că mina de cărbune plătea mult mai mult. Acum sunt foarte puțini.

O oază de interculturalitate: Institutul Balassi Bucureşti

Oameni aceştia au o altă problemă, pe lângă subzistenţă. Pe ei nu îi interesează să își trimită copiii la o școală maghiară, pentru că nu poți întreține o școală maghiară într-o zonă unde sunt trei copii de etnie maghiară. În Secuime, desigur că intervine această problemă a școlilor maghiare pentru că, de fapt, sunt numai maghiari. E evident de ce copiii din Secuime, din Târgu Mureș vor să înveţe limba română ca limbă străină – pentru că ei vorbesc zilnic limba maghiară. Pentru ei e foarte greu să învețe limba română din același manual după care învață copilul român, care o foloseşte în familie, pe stradă, cu prietenii. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor. Dar dacă vorbim despre cei din Odorheiu Secuiesc, unde nu prea se întâlnește copilul cu cei de etnie română, le e mai greu. Aici este diferența.

„Este diferenţă între Secuime şi locurile din România unde maghiarii sunt minoritari. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

O veche zicală spune că nu ești bun de nimic dacă ești bun numai pentru tine. Ei bine, citind printre rânduri, am putea afirma că aceste cuvinte sugerează faptul că omul care nu-și ajută semenii este incomplet și – cum spun bătrânii – el degeaba face umbră pământului. La acestă opinie se aliniază și psihologul Mihaela Vechiu, un om care face voluntariat de câțiva ani încoace și care nu are de gând să se oprească.

Ferite fiind de frigul tăios de afară și încălzite ușor de către aburul unui ceai fierbinte de fructe, am purtat cu Mihaela o discuție deschizătoare de perspectivă despre voluntariat, chiar în ziua în care activitatea era sărbătorită la nivel internațional, în 5 decembrie. Nota bene, Mihaela predă Psihologia la liceele bucureștene „Gheorghe Lazăr”, „Ștefan Odobleja” și „Hristo Botev” și încearcă, ori de câte ori are ocazia, să le insufle elevilor săi dorința de a-și ajuta aproapele.

Voluntariatul este o activitate relativ nouă în spațiul românesc, dar care începe să prindă din ce în ce mai mult contur, în special în rândul tinerilor.

Mihaela Vechiu, în mijlocul copiilor dintr-un centru de plasament din Periș Foto: Arhiva personală

„Am dorit să fac mai mult și, în 2009, «m-am întâlnit» cu un anunț care spunea că Fundația Concordia caută voluntari. Am răspuns la un interviu online și m-au invitat ca voluntar. Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău. Dar am rămas cu întrebarea «Ce ar fi fost dacă?»” Astfel de reacții sunt des întâlnite atunci când românii strecoară în discuțiile colocviale cuvântul „voluntariat”, mulți dintre aceștia considerând că efortul de a ieși din casă pentru a participa la o activitate umanitară sau civică nu merită decât dacă este recompensat.

Cineva mi-a spus: «De ce te duci să voluntariezi? Tu ai nevoie de bani!». Nu m-am dus la interviu și mi-a părut rău

Însă altruismul Mihaelei Vechiu nu a rămas în stare latentă, chiar dacă în primă instanță s-a lăsat reprimat. Ea a căutat fundații și a început să consilieze și să lucreze cu victimele violenței domestice, iar de atunci lucrurile s-au derulat pe principiul bulgărelui de zăpadă, în sensul că psihologul a devenit coordonator penru diverse programe educaționale. „M-a prins «aerul» inițiativelor. Voluntariatul chiar te implică”, a mărturisit ea zâmbind, pentru Matricea Românească.

Chiar dacă în prezent unii cred că voluntariatul presupune „a da ceva degeaba” și multe alte stereotipuri, interlocutorul nostru susține că românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor.

Un mesaj care îndeamnă la reflecție

„România are nevoie de voluntariat, pentru că în felul acesta oamenii vor înțelege că ei sunt comunitatea și nu vor mai aștepta la autorități să facă ceva pentru ei. Nu există să învestesc pe cineva cu puterea de a face ceva pentru mine, când și eu pot să iau decizii, când și eu pot să vin și să spun autorităților ce nevoi am, ce îmi doresc. (…) Ne lipsește încrederea în noi. Îmi aduc aminte de un profesor și psihanalist, care spunea, într-o conferință, că România are nevoie de un minister al stimei de sine. Nouă ne lipsește încrederea în noi. E important să crezi în tine și pentru asta trebuie să știi cine ești. Cred că voluntariatul poate să îți ofere experiența aceasta. Dacă am ști cine suntem, nu ar mai veni nimeni să ne spună cum să fim”.

Fiind psiholog, dar și voluntar cu ștate vechi, Mihaela a dezvăluit că uneori pot fi recunoscuți oamenii care și-au ajutat sau nu aproapele, chiar și fără alinierea la statutul de voluntar: „Oamenii care nu au făcut voluntariat sunt mult prea critici și poate prea orientați spre nevoile lor sau cer prea mult de la ceilalți. Și, de regulă, se lamentează. Pe oamenii care au caracter voluntar îi vezi făcând treabă. Ei se duc și bat în ușa autorităților și spun de ce e nevoie la ei la bloc sau la școală. Se apucă să facă treabă, se implică”.

Din experiența sa, psihologul a observat că voluntarii români se îndreaptă în special spre proiectele educaționale sau sociale, dar și cele care vizează mediul încep să prezinte din ce în ce mai mult interes pentru cetățeni.

Românii formează un popor care chiar își dorește să-și ajute semenii – și acționează în sensul acesta – ceea ce arată că ei fac voluntariat, dar nu știu acest lucru. Egoismul nu este o caracteristică a românilor

„Pe copiii din centrele de plasament nu îi ajutăm numai cu donații materiale. Ei au mult mai multe nevoi, iar cea mai importantă este educația. E nevoie să le arăți alternative. Am văzut voluntari dezamăgiți de atitudinea copiilor, în sensul că ei s-au dus cu lucruri, aveau bune intenții și au văzut că cei mici mai cereau. Se vedea că aveau alte așteptări și au fost dezamăgiți. Acei copii au o nevoie fantastică de a primi, iar nevoia lor foarte mare este aceea de atenție. E o subtilitate psihologică. Nevoia lor de atenție este atât de mare, încât este compensată prin obiectele respective. De aceea, copiii au nevoie de implicare în programe educaționale, pentru că ei vin din medii abuzive, conflictuale și pot deveni la rândul lor abuzatori, delincvenți. Am lucrat cu grupuri foarte dificile, cu copii care puteau fi foarte violenți. Nu este simplu să lucrezi în zona de social.”

În timpul unui atelier

Într-adevăr, interacțiunea cu persoanele defavorizate nu este un lucru ușor, dar experiența acumulată te înzestrează cu o serie de instrumente ce ajută voluntarul să facă față multor provocări ale vieții. „Pe mine m-a ajutat să-mi găsesc vocația. Mi-am dat seama că pot să-mi folosesc cunoștințele în mii de moduri. Voluntariatul m-a aruncat într-o lume extraordinară”, a întărit Mihaela.

Însă, pe lângă acumulările uimitoare, satisfacția „facerii de bine” este recompensa cea mai importantă: „Sunt multe episoade frumoase. Eram la Periș, la un centru de plasament, unde era un băiat cu o dizabilitate, avea un soi de boală psihică. Ne-a spus: «Nu ne-ați adus bomboane, dar e important că ați venit aici». Prezența noastră a contat foarte mult”.

Un tânăr la mijlocul celei de-a treia decade de viaţă stă la o masă şi soarbe tacticos dintr-o cafea, în aşteptarea echipei Matricea Românească, în lobby-ul hotelului din Craiova în care ne-am dat întâlnire pentru interviu. Şi, chiar dacă episodul s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în hibernare a urşilor, moment din care peste amândoi au mai căzut nişte zăpezi, inclusiv metaforice, mesajul Directorului – de atunci – al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, Vlad Drăgulescu, unul dintre cei mai inovatori manageri culturali ai României – recent devenit director artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Bănie – rămâne: cultura nu e un moft!

Matricea Românească: Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Vlad Drăgulescu: Activez în domeniul cultural de peste 12 ani – de profesie sunt actor, am făcut mai multe producții teatrale și în calitate de producător, și în calitate de regizor, am și jucat în unele dintre spectacolele realizate. Însă, ușor-ușor, pe parcurs m-am concentrat pe proiectele socio-culturale. Mi-am dat seama că există foarte mulți actori, foarte mulți regizori foarte buni și că totuși nu e nevoie de mine neapărat, să fiu cel mai bun regizor sau cel mai bun actor. M-am decis să fac niște proiecte sociale, mai ales în mediul rural, pentru categorii defavorizate șamd. Ușor-ușor, organizația pe care am condus-o o perioadă, pe lângă producțiile teatrale, a început să facă diverse proiecte în care am promovat teatrul în mediul rural și în zone defavorizate, proiecte socio-umanitare, culturale… Practic, tot timpul mi-a plăcut să combin, împreună cu colegii mei, părțile acestea – să facem și un spectacol, dar în același timp să existe, pe lângă beneficiarul direct, spectatorul, și beneficiari indirecți, strângând fonduri, materiale șamd.

Matricea Românească: Câtă nevoie este de cultură în spații precum cele din mediul rural?

Vlad Drăgulescu: Foarte multă.

Matricea Românească: Deci nu e un moft.

Vlad Drăgulescu: Nu e un moft, nu are cum. Nu a fost vreodată și nu va fi niciodată un moft cultura. Până la urmă, e forma de comunicare universală. Dacă ne uităm la un tablou… Sigur, acum vorbim de o artă neperformativă, o artă care nu ține de limbă. Un tablou e același în orice limbă, muzica e aceeași în orice limbă – sunt forme de cultură care transcend limbajele noastre și posibilitățile noastre de a ne înțelege unul cu altul dacă nu ne cunoaștem. În faţa unui tablou, vorbim aceeași “limbă”. Putem să ne cunoaștem, să găsim lucruri comune şi să facem parte din comunitatea aceea, a oamenilor care iubesc acel tablou. Vorbesc de comunități, pentru că am lucrat împreună cu colegi, cu parteneri în destul de multe proiecte de teatru comunitar, tot în ideea de a coagula și de a găsi și de a le explica oamenilor ce sunt comunitățile și cum se regăsesc în comunitățile respective. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să reliefăm faptul că nimeni nu aparține unei singure comunități. Şi tocmai de aici diversitatea, fiindcă vorbim despre Europa și despre ceea ce se întâmplă cu europenizarea, despre ce înseamnă să fim împreună prin diversitate.

Matricea Românească: Actul de cultură poate fi, din ceea ce spui tu, un element coagulant, un factor de coeziune.

Vlad Drăgulescu: Da. Sigur, noi ne aflăm pe un continent, ne aflăm într-o țară, însă el este coagulant la nivel mondial, la nivel global. Cred într-o societate umană, nu într-o societate a unei țări, a unui continent sau a unei constrângeri socio-politice și geografice.

Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Eu nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, ne cerem scuze marelui Brâncuși”

Matricea Românească: Dacă ar fi să definești cultura, cum ai defini-o?

Vlad Drăgulescu: E tot cultura! E ce mâncăm, ce bem, cum dormim, cum trăim.

Matricea Românească: Nu este un apanaj elitist.

Vlad Drăgulescu: Nu, nicidecum. Cultură înseamnă tot ceea ce ne înconjoară și felul în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară.

Matricea Românească: Vorbeam cu un prieten din mediul academic, care spunea: „Domnule, este incredibil cum putem noi să creăm cultură din lucruri mici”. Reclama cu “littleșii”, exemplifica el, este un act cultural, în esență, pentru că a creat o întreagă emulație. Deci gesturi mici care produc efecte mari. În teatru și, mai departe, în muzică, cum producem astfel de efecte?

Vlad Drăgulescu: Este la fel. Teatrul și muzica pornesc din nevoia cuiva de a se exprima, de a spune ceva. Mozart așa a știut el să se exprime, făcând muzică, Shakespeare a știut să se exprime făcând versuri și piesele respective de teatru. Practic, orice poate să ajungă la nivel de artă, în momentul în care noi găsim exprimarea – nu perfectă, ci potrivită sufletului nostru sau forței noastre creatoare. Adică, un tâmplar poate să ajungă un artist în momentul în care știe să exprime cel mai bine, prin lemnul respectiv, ceea ce și-a imaginat și ceea ce a dorit el să transmită lumii. Sigur că poți să faci scaune funcționale, prin aceea că poţi să stai pe ele, dar dacă dorința ta este și de a transmite un mesaj lumii cu scaunul pe care tu îl faci, ea se ridică la nivel de artă. Existând, totuși, o diferență între artă și cultură, pe care n-aș putea eu să o definesc acum și să spun: „Domnule, asta este!”. Însă, există niște diferenţe.

Vlad Drăgulescu, director artistic Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi fost director al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Apropo de artă, am văzut că la Muzeul de Artă din Craiova se construiește un pavilion…

Vlad Drăgulescu: Da, e un Centru Cultural Brâncuși care, pentru început, va fi un loc pentru expoziții, pentru diverse conferințe…

Matricea Românească: De ce crezi că ne-a marcat atât de mult Brâncuși? Pentru că, la București, după cum știi, a fost toată discuția despre Cumințenia Pământului. E un arhetip?

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă noi nu luăm de la Brâncuși tot ceea ce practic el a vrut să ne dea. Şi istoria ne arată lucrul acesta, că ne chinuim acum să cumpărăm Cumințenia Pământului, pe care am fi primit-o gratis, acum ceva zeci de ani. E o ironie că acum strângem foarte mulți bani ca să cumpărăm ceea ce ne fusese oferit. Dincolo de arta lui, noi trebuia să învățăm foarte multe de la el ca persoană și ca manifestare, ca artist. Din păcate, înțelegem de foarte multe ori forma, și nu fondul. Dacă sculpturile lui Brâncuşi nu ar fi ajuns la multe milioane de euro, probabil că astăzi nu am fi cumpărat Cumințenia Pământului. Pentru că, din păcate, acea comisie – nu mai țin minte din ce an – care l-a categorisit cum l-a categorisit ar fi rămas în picioare cu ceea ce a spus. Însă, istoria artei a arătat altceva, și atunci sigur că pentru noi înseamnă ceva.

De la Brâncuși, ar trebui să învățăm, în primul rând, să prețuim oamenii pe care îi avem, cât îi avem. Din punctul meu de vedere, aceasta este cea mai mare lecție. Ar trebui să strângem bani să învățăm lucrul acesta, în primul rând. Dincolo de faptul că aceasta este opinia cuiva care crede că trebuie cumpărată Cumințenia Pământului, că dacă se va cumpăra este extraordinar. În primul rând, aceasta ar trebui să se spună în zilele acestea foarte mult, pe lângă povestea cu cumpăratul. Să se spună ce s-a întâmplat cu Brâncuși și cum a fost el izgonit și cum i s-a explicat că nu are voie. Dacă Guvernul ar face o astfel de campanie, atunci ar fi o campanie și de recunoaștere, o campanie de scuze pe care, practic, Statul român le datorează memoriei acestui om.

Eu, până în momentul de față, nu am auzit un Guvern care să vină și să spună: „Domnule, ne pare rău, în momentul de față. Eu, Ministerul Culturii sau Guvernul României, mă ridic în picioare şi cer scuze marelui Brâncuși”. E un gest simbolic, dar care trebuie făcut, e o restituție pe care trebuie să o facem.

Matricea Românească: Este absolut lăudabil că vor să redea poporului român o operă a unui mare artist. Numai că, la fel de meritoriu mi s-ar părea să investești în următorii Brâncuși, pentru că există în umbră niște oameni care au mare potențial creativ.

Vlad Drăgulescu: Exact. S-au făcut tot felul de proiecte – sigur, nu e nici unul de talia lui Brâncuși, deși este Adrian Ghenie. Poate că ar trebui să vedem aici un potențial, poate că ar trebui să existe o colecție a Statului român. Nu știu dacă Statul român a cumpărat vreun tablou al lui. Sigur că, atâta vreme cât trăiește, sunt foarte mulți care o să spună ba că a vândut acolo, ba că e într-un fel sau altul… E un lucru cât se poate de uman, până la urmă – sentimentele acestea de invidie sunt omenești, pentru că probabil că și la vremea respectivă, Brâncuși a fost invidiat de foarte mulți, dincolo de peretele comunist, care a impus pe linie de partid: „Faceți-l pe acela în toate felurile și nu luați nimic”. Poate că și acum se întâmplă aceleași lucruri, și de aceea sunt de acord cu tine în ceea ce spui, că ar trebui, totuși, să facem – pe lângă conservare – și niște achiziții pentru viitorul țării, de la artiștii care – unii dintre ei – deja au plecat departe, în lume.

Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice de azi sunt închise. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri (…) Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni

Matricea Românească: Revenind la teatru, din teatrul românesc contemporan pe cine admiri? Pentru că, iată, și în Craiova avem un teatru respectabil.

Vlad Drăgulescu: Da, e un teatru vechi, e un teatru cu o istorie, dar care trebuie să aibă și un viitor. Acesta e un păcat, în România. De foarte multe ori, ne uităm la istorie și rămânem ca într-un muzeu, în niște instituții care nu ar trebui să fie muzee. Din păcate, foarte multe dintre instituțiile publice de cultură sunt muzee. Fie că e vorba de teatre, Filarmonici sau Opere. Găsești producții de anii ’60-’70 – nu că ar fi intenția lor de a face niște producții de acest gen, ci pentru că așa le iese. Și atunci, e trist când nu o faci în mod deliberat și îți iese o producție de anii ’80…

Matricea Românească: Te mai limitează și instrumentele pe care le ai la dispoziție, mediul în care te miști.

Vlad Drăgulescu: Sigur că da, însă acum mă uit la Teatrul Național din Craiova, care cred că este destul de bine echipat și din punct de vedere tehnologic. Au trecut niște „Rinoceri” pe aici, ai lui Robert Wilson, s-a mai echipat teatrul, și cred că are capacitatea de a produce la nivelul secolului nostru, ca să nu spunem chiar 2016. Măcar să ajungem undeva la anii 2010. Depinde acum de abordări și de viziuni.

Matricea Românească: Care este ultima piesă de teatru care te-a marcat?

Vlad Drăgulescu: Românească? Nu m-a marcat… nu m-a mai marcat nimic, de multă vreme. Nici nu pot să spun că am văzut toate producțiile care sunt, pe asta mi-o asum eu ca vină. Dar pot să spun că am fost impresionat de un spectacol al lui Thomas Ostermeier, pe care l-am văzut în Festivalul „Shakespeare” de aici, un „Richard al III-lea” demențial. E un teatru în care vezi prezentul, vezi niște conexiuni, vezi ceea ce înseamnă universal și atemporal la Shakespeare. Uneltele cu care se joacă te fac să nu te legi de un timp anume, ci pur și simplu să te legi de condiția umană, care trece prin istorie, rămânând fondul acela… Se schimbă forma, avem telefoane, avem alte lucruri, nu mai aruncăm cu porumbelul în aer ca să trimitem un mesaj, dar motivaţia umană, până la urmă, persistă… Există puncte comune între cea a oamenilor de pe vremea lui Shakespeare și cea a noastră, din ziua de astăzi. Thomas Ostermeier, desigur, nu are nevoie de nici un fel de prezentare din partea mea, însă este un om care reușește din plin să facă treaba aceasta.

Yukio Ninagawa (decedat în mai a.c., n.r.) a venit cu „Richard al II-lea” – de asemenea senzațional – în Festival. Este un teatru în care privim puterea ca pe un handicap, pentru că așa și este, până la urmă. Era o scenă cu oameni în cărucioare cu rotile, cu oameni vlăguiți, cu un Richard al II-lea care era foarte silfid și pe care abia îl vedeai în scenă, era ca o prezență, ca o stafie, la un moment dat, și care exprima foarte bine ce înseamnă puterea privită ca un handicap. Într-adevăr, dacă stai să te gândești, puterea e un handicap. Puterea te leagă de ceva anume, îți ia libertățile pe care le ai și devii sclavul acelei puteri.

Cu mic, cu mare, aşteptând porţia de cultură, la Craiova

Matricea Românească: Deși cultura modernității face apologia puterii. Spune că puterea e dezirabilă, dar iată că teatrul te face să meditezi.

Vlad Drăgulescu: Da, teatrul te face să meditezi. Sigur că modernitatea spune că puterea e dezirabilă, pentru că ai acces la bani, ai acces la niște decizii, ai acces la niște lucruri, dar în realitate nu ești un om liber. Nu poți să fii un om liber, pentru că toată acea libertate pe care ți-o dă puterea e condiționată de însăși puterea. Deci nu ești liber. Libertatea e dincolo de putere, dincolo de lucrurile acestea și, când ai putere, nu-ți mai aparții, ci aparții puterii respective. E un cerc vicios.

Matricea Românească: E și un pic faustian. O să trecem la subiectul Filarmonicii din Craiova, o instituție extrem de reputată pe plan cultural, la noi. Cum ai ajuns aici?

Vlad Drăgulescu: Cum spuneam la început, eu lucrez în mediul cultural de 12 ani. Fără să vreau, am ajuns între timp manager cultural. La începuturi, am creat această companie, pe nume “Teatrulescu”, din dorința de a ne da colegilor mei și mie ocazia să ne manifestăm, pentru că era clar că nu toți o să ajungem în teatre, nu toți o să putem să urcăm pe marile scene. Am dorit să creez un spațiu și, cu spațiul acesta, am reușit să fac până la urmă un teatru mic, pentru copii, de 60 de locuri. Compania are deja 8 ani de stagiune permanentă.

La un moment dat, cei de la Primărie m-au întrebat dacă aș fi interesat de acest post, care tocmai se eliberase, pe o perioadă de interimat, până se va scoate la concurs postul respectiv. Se întâmpla în 2012. Prima oară am spus „Nu”, după care m-am gândit puțin.

La noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii (…) nu știu că e doar prima parte a unui concert

Matricea Românească: Ştiai cum e cu puterea…

Vlad Drăgulescu: (râde) Nu mi-am dorit niciodată să fiu director al vreunei instituții. Nici în momentul de față nu mă prezint niciodată ca director al instituției, pentru că nu asta mi se pare important. A fi director înseamnă că ești cel mai mare servitor al instituției respective. Am acceptat, iar în primele trei luni de zile, cât am stat acolo ca interimar, am cunoscut destul de rapid mediul, am cunoscut oamenii și am descoperit niște resurse fantastice, niște oameni care nu mai fuseseră „folosiți” așa cum trebuie, o instituție care nu pășea foarte concludent pe un drum anume, dar care avea resursele de a da un “restart” la tot ceea ce înseamnă mediu cultural craiovean.

Matricea Românească: Avea, deci, putere de regenerare.

Vlad Drăgulescu: Exact. Era într-un punct unde, dacă te apucai să tragi puțin de ațele respective, începea să meargă și să regenereze – și să regenereze, poate, chiar viața culturală craioveană. Ceea ce sper că s-a și întâmplat la un anumit nivel, de patru ani de zile, de când lucrez împreună cu ei. Apoi m-am hotărât și am participat la concursul de manager, l-am și luat și acum sunt de aproape patru ani acolo.

Matricea Românească: Pe ce perioadă este mandatul?

Vlad Drăgulescu: Am avut, prima oară, unul pe trei ani, acum am încă unul de cinci ani, până în 2020 (n.r. Vlad Drăgulescu a devenit, recent, directorul artistic al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova).

Matricea Românească: Felicitări și la multe rezultate!

Vlad Drăgulescu: Mulţumesc. Am început, ușor-ușor, să analizăm care sunt punctele slabe ale instituției, de ce merg lucrurile așa, câtă lume ne cunoaște. Practic, niște studii cum se fac în mod normal, când vrei să cunoști care este poziția ta pe piață. Ca un fel de audit. Am constatat că publicul nostru era într-o îmbătrânire continuă, și media noastră de vârstă urca de la an la an, din ce am mai văzut și din ce am mai întrebat. Pentru unele date, nu am avut niște statistici din urmă, pe care să pot să le verific, ci pur și simplu, am mers din vorbă-n vorbă, întrebând lumea: „Ce vă aduceți aminte? Câți oameni? Cam cum arată? Ce vârstă?”. Am căutat abonaţii care erau…

Cultura are puterea de a aduna o comunitate, crede Vlad Drăgulescu. Studiu de caz: cetatea Băniei

Ecouri în noapte: Filarmonica „Oltenia” din Craiova

Am hotărât că trebuie să facem niște pași ca Filarmonica să devină o instituție modernă. Nu cred foarte tare într-o instituție publică în România, pentru că instituțiile publice sunt închise, în momentul de față. Sunt niște instituții care se găsesc în niște turnuri – ei stau acolo şi gândesc: “luăm banii de la Primărie, facem ce am zis noi că facem, stăm la noi și totul e liniștit”. Nu se uită nimeni la rezultate. Singurele rezultate ale instituțiilor publice sunt, în general: „Ne-am luat banii, gata!”. Nu fac ceea ce trebuie să facă. Nu există viziune și nu există dorința de a avea un feedback de la oameni. Adică, o instituție publică, așa cum este Filarmonica din Oltenia, este plătită de toți oamenii care locuiesc în Craiova, pentru că suntem plătiți de la Consiliul Local. Atunci, înseamnă că toți acești oameni, la un anumit nivel, trebuie să aibă un beneficiu de pe urma noastră.

Matricea Românească: Există o responsabilitate față de ei.

Vlad Drăgulescu: Exact. Și atunci, am început să facem tot felul de proiecte. De pildă, pentru copii. Am mers în școli – “Filarmonica merge la școală”, am ieșit pe străzi. Chiar azi (n.r. interviul a avut loc la mijlocul anului) începe “Turneu în oraș”, care e la a IV-a ediție și în care mergem în cinci cartiere, cu scenă, le cântăm, oamenii vin, ascultă… De la an la an, am avut public nou, și asta se vede într-o sală de Filarmonică – la noi îți dai cel mai repede seama de publicul nou, pentru că aplaudă între momentele unui concert. La teatru nu îți dai seama, la Operă nu-ți dai seama, dar la Filarmonică îți dai seama, pentru că oamenii care vin pentru prima oară, când aud că s-a oprit muzica, încep să aplaude, nu știu că e doar prima parte a unui concert. Din fericire, s-a aplaudat din ce în ce mai des la noi între momente.

Treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă

Matricea Românească: Ați văzut partea plină a paharului.

Vlad Drăgulescu: Bineînțeles! Nu există parte goală a paharului.

Matricea Românească: Îmbătrânirea publicului se resimte şi la Bucureşti.

Vlad Drăgulescu: Asta e foarte grav. Sigur, în București sunt multe orchestre: a Sălii Radio, a Operei, Enescu, plus cele private – care întrebuinţează cam aceiaşi oameni. E un cerc foarte strâns. Dar trebuie făcute astfel de campanii. Nu-ți imagina că a fost ușor – ne-am luat multe înjurături. Multă lume a zis: „Domnule, avem un director nebun. Să vedem ce a mai visat Drăgulescu azi-noapte!”. Tot felul de discuții de felul acesta. Însă, treptat, în acești patru ani, oamenii au început să-și asume foarte multe dintre lucrurile pe care, la început, le considerau nebunești și să le facă din proprie inițiativă, să-și găsească singuri energia de a se motiva în sensul acesta. Și sper ca, și după ce eu nu voi mai fi manager, să rămână pe un drum pe care și-l aleg ei. Nu trebuie să fie drumul pe care l-am deschis eu. Dar să fie pe un drum, asta e cel mai important. Nu să fii pe toate drumurile, și pe nici unul!

Directorul care nu şi-a dorit să fie director: „Puterea este, în realitate, cea mai mare sclavie”

Va urma

“Îndrăgostiţii sunt pietoni ai aerului”, spunea Nichita Stănescu. Ce te faci, însă, când aerul e ocupat de Luftwaffe, armata (aeriană) nazistă?

Într-o perioadă în care psihicul colectiv e dominat de teama paranoidă de un nou “Mare Război” (cu Rusia – sau cu altcineva, denominaţia e mai puţin importantă), paradoxal pe fundalul unei prosperităţi nemaicunoscute nici de către noi, românii post-decembrişti, nici de către umanitate, un film care punctează obsesia recurentă a majorităţii publicului e poate exact “ceea ce a prescris doctorul”, pentru a folosi o expresie englezească.

“Aliatul” (2016), un thriller romantic de război semnat Robert Zemeckis, cu Brad Pitt şi Marion Cotillard în rolurile principale, ne transportă exact în anii tulburi ai celei mai recente conflagraţii mondiale, în care spionajul britanic şi cel german se luptă cu toate armele fizice posibile, fără a le neglija nici pe cele ale spiritului. Şi ce armă mai puternică şi mai insidioasă cunoaşte omenirea, decât iubirea? De aici rezultă un joc de-a şoarecele şi pisica, pulsant, purtat din Casablanca până la Londra, via un desant în Franţa ocupată, în care Marianne Beausejour (Cotillard), o luptătoare din Rezistenţa franceză, şi Max Vatan (Pitt), un ofiţer canadian de informaţii, sunt sfâşiaţi între datoria faţă de ţară şi datoria faţă de inimă.

Deşi prestaţia celor două nume grele are pe alocuri accente de farsă (dacă, după “Inglourious Basterds”, vă era dor să-l auziţi pe Brad Pitt stâlcind o altă limbă străină – de această dată franceza – aveţi noroc), „chimia” fizică lipseşte iar grimasele trădează disconfortul dedublării, o întoarcere într-un trecut zbuciumat, nu fără acuitate istorică, e întotdeauna salutară pentru generaţiile care, putem doar spera, vor ajunge astfel să aprecieze mai bine sacrificiile bunicilor.

Dacă execuţia (cuvânt potrivit, în context) nu e punctul său forte, “Aliatul” se salvează de la falimentul artistic prin foamea nesăţioasă de viaţă pe care o au personajele, prinse într-o conjunctură sumbră, din care nu pot evada, dar în care încearcă să-şi construiască o lume şi o existenţă paralelă. Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său, transmiţând un mesaj de optimism: viaţa merge întotdeauna mai departe, indiferent de frământările politice, efemere.

Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său

Personal, filmul mi-a trezit în minte imagini ale caselor din Liverpool, oraş supus unui bombardament nazist devastator în anii celui de-al Doilea Război Mondial (aşa numitul „Liverpool Blitz”), pe care în urmă cu un an le-am putut observa în starea conservată pentru posteritate. Am admirat atunci, cu gravitate, mobilierul cazon, aproape orwellian, şi radiourile în jurul cărora – ne putem doar imagina – familiile britanice se strângeau pentru a asculta discursurile providenţiale ale lui Winston Churchill.

Bucătăria unei case din Liverpool, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial Foto: arhiva personală

Winston Churchill, omul ultimei speranţe pentru britanici

Copilărie într-o ţară în război

Este neîndoielnic că “Aliatul” are lipsurile lui, iar americanul Brad Pitt şi limba franceză formează un mariaj sortit eşecului. După cum e de necontestat că filmul nu e nici despre România şi nici despre un război cu Rusia. E însă o poveste despre noi, despre umanitate, şi despre alegerile imposibile în faţa cărora te aduce războiul. Fie şi numai pentru asta, “Aliatul” trebuie văzut: mai mult decât un film, el este un omagiu adus înaintaşilor care ne-au dăruit tihna şi prosperitatea de care ne bucurăm azi.

Între loialitatea pentru ţară şi cea pentru familie: Brad Pitt şi Marion Cotillard

Nota Matricea Românească: [usr 3]

95 de minute întârziere în trenul care duce la Craiova, al şaselea oraş al ţării, nu-s tocmai un stimulent pentru iubirea de ţară pe care, se zice, am datora-o – genetic sau civic. “Ţara şi mama nu ţi le alegi”, observa un înţelept al vieţii publice acum câţiva ani. Strămoşii noştri romani erau ceva mai practici: “Ubi bene ibi patria”, adică “Patria este acolo unde este bine”.

Mă uit perpetuu în jurul meu pe parcursul călătoriei şi văd zeci, sute de români, mulţi dintre ei tineri studenţi la 20 de ani, revenind acasă cu ocazia mini-vacanţei prilejuite de 1 decembrie, ziua lor naţională. Toţi sunt umiliţi de un sistem invizibil, în care nimeni nu pare să-şi asume nici o responsabilitate (“naşul” ridică din umeri când e întrebat la ce întârziere se returnează banii pe bilete), deşi efectele sunt cât se poate de palpabile.

Nu e greu să le citesc călătorilor, pe feţe, sentimentele care-i animă: revoltă mocnită, dezgust, flegmatism. Până să aud imnul resemnării, “Numai la noi e posibil aşa ceva!”, solilocvez: “Oare responsabilii – oricine ar fi ei; conducerea operatorului feroviar, autorităţile – sunt conştienţi de efectul de masă pe care incompetenţa, proasta organizare, lipsa unei infrastructuri decente îl au asupra psihicului colectiv?”. Mai pe româneşte, ştiu ei că aceşti oameni vor duce cu ei pentru tot restul vieţii obida şi neîncrederea în România, pe care au simţit-o, 95 de minute care le-au fost furate din viaţă, doar pentru că – deşi ei au fost corecţi şi şi-au plătit biletul – cineva nu şi-a onorat partea lui de învoială?

E uşor să fii mândru că eşti român, în teorie. E mai greu să fii mândru că eşti român după ce, 95 de minute, ţara te-a sechestrat fără să fii vinovat de nimic. Doar de corectitudine. E greu să fii mândru că eşti român când vrei să îţi plăteşti taxele, dar o birocraţie stupidă nu-ţi permite, din nou, să fii corect. Şi lista exemplelor poate continua.

E uşor să fii mândru că eşti român, în teorie. E mai greu să fii mândru că eşti român după ce, 95 de minute, ţara te-a sechestrat fără să fii vinovat de nimic. Doar de corectitudine

Îmi iubesc prea mult ţara pentru a fi orb la defectele societăţii ei. Însă, dacă într-o relaţie de cuplu cheia convieţuirii e acceptarea defectelor, într-o relaţie la nivel macro cheia coexistenţei e cu atât mai mult reciprocitatea. Nu-i poţi cere cetăţeanului pe care l-ai umilit / sub-educat / marginalizat să-ţi fie loial, aşa cum nu-i poţi cere unei femei pe care ai înşelat-o şi ai făcut-o nefericită să rămână cu tine.

(…)

Coborâm din tren. Românii – buni şi răbdători, nu-i aşa, de o substanţă sufletească ce scapă analizei psihologice – se risipesc, care încotro. Joi, în Bănie, ca în atâtea alte părţi, e ziua naţională.

Dacă vreţi să fiţi “buni români”, cum vi se tot predică bombastic la televizor, nu-i nevoie să faceţi lucruri peste fire, ci doar pe cele normale. Plătiţi-vă taxele. Munciţi cu onestitate. Cinstiţi-vă înaintaşii, respectaţi-vă părinţii şi onoraţi-vă profesorii. Acceptaţi-vă vecinii. Creşteţi-vă frumos copiii, aici. Sprijiniţi comunităţile locale, petrecându-vă concediile şi consumându-vă banii în ţară. Cumpăraţi cartea unui tânăr scriitor român, pentru că sunt din ce în ce mai puţini. Şi nu staţi apatici când vi se încalcă drepturile, pentru că tăcerea unuia este înfrângerea noastră, a tuturor.

Poate că ea ne datorează 95 de minute, dar noi îi datorăm tot restul vieţii. Or, simplul fapt că n-am abandonat-o, oricât de mari greutăţile, e un vot de încredere în relaţia noastră, în viitorul ei, în valorile matricei noastre.

La mulţi ani, România!

Ilustraţie deschidere: Ana Bănică

„Eu sunt un om care își pune foarte multe întrebări. Probabil de aceea m-am și dus la Medicină”, sunt vorbele unui medic rezident în vârstă de 26 de ani, care a învățat „pe rupte” într-o Facultate deloc ușoară și care așteaptă cu emoție să devină tătic. Până aici, nimic nou sub soare, numai că Robert Popescu își continuă propria prezentare cu „sunt medic rom și sunt mândru de asta”. Cuvinte puține la număr, dar care subliniază lăudabila idee de asumare a identității minorității din care provine tânărul.

Robert, originar din Găești, județul Dâmbovița („acolo unde se fac frigiderele Arctic”), este primul medic din familia sa. Tatăl său a fost militar marin și în prezent este florar, iar mama a fost manichiuristă, acum fiind casnică. Tânărul cu care Matricea Românească a avut plăcerea să poarte o discuție revelatoare despre minoritatea din care el face parte are o mamă romă și un tată „ne-rom”. El a ales Medicina din considerente practice, des întâlnite la tinerii aidoma sa, aflați la cumpăna dintre alegerile în viață.

„Nu am ales Medicina pentru că am simțit o chemare sau pentru că am vrut să fiu erou, ci pentru că îmi doream o profesie cu o stabilitate financiară și cu un statut social. În provincie, lucrurile stau altfel în privința valorilor”, și-a început povestea tânărul care a îmbrățișat cariera de medic de familie.

Robert Popescu (26 de ani), medic rezident de familie Foto: Marius Donici

Mândria medicului rezident de a fi rom și de a declara acest lucru clar și răspicat, fără nicio ezitare, a devenit mai vie în urma unui documentar, „Sunt doctor rom”, pentru care și Robert a fost subiect. În cadrul proiectului, tânărul a aflat că există oameni la fel ca el – inteligenți, cu suflet mare, care și-au declarat etnia.

„La mine acasă, știam că suntem etnici romi sau țigani. Avem o familie foarte numeroasă și, de câte ori întrebam ceva, părinții îmi spuneau: «Suntem, dar nu suntem din ăia». Răspunsul acesta ne-a fost încontinuu livrat. Probabil se refereau la cerșetori, la regi autoproclamați, cum vedem la televizor. Toți avem idei preconcepute. Dar m-am întâlnit, în cadrul programului, cu altfel de oameni, cu o abordare diferită, oameni care și-au dat seama că este OK să fii diferit. Este bine să fii diferit, chiar dacă la un moment dat acest lucru este un handicap. Reușești să găsești o soluție.”

Pe perioada studiilor, etnia lui Robert nu a reprezentat un impediment sau un atu în fața colegilor sau a profesorilor. El a avut un parcurs normal al pregătirii.

„Din momentul în care ai ajuns la Medicină și îți dorești să fii doctor, contează doar ce știi. Omul din fața ta e atât de bătrân și a prins atâtea războaie, încât chiar nu îl interesează ce ești. (…) Dacă mergeți prin spitalele din București, veți vedea că pereții nu cad, pentru că sunt sprijiniți de către studenți. Dacă n-ar fi studenții, ar cădea.”

Când practicarea medicinei pornește de la înțelegerea pacientului

„În schimb, inevitabile erau discuțiile de la spital. Mergeai la spital și se întâmpla să ai pacienți sau paciente rome. Când se întâlneau o doctoriță ne-romă cu o pacientă romă, în cabinet apăreau discuții. Cum să reacționezi? Încercam să îmi provoc colegii – nu să le schimb părerea, pentru că nu m-a interesat asta niciodată – și să încerc să îi fac să gândească puțin mai departe. Nu le-am spus: «Pacienta romă nu este murdară, aveți voi o problemă cu simțul mirosului». Nu, pentru că ea chiar era murdară. E o problemă. Dar hai să ne punem întrebarea: «De ce e murdară? Voi mergeți murdari la spital? Nu. Și ce faceți?» «Ne spălăm.» «Credeți că femeia nu a vrut să se spele? Credeți că cineva a vrut să vină intenționat așa la spital? Nu.

Voi, dacă ați avea doi-trei copii, o casă de întreținut și nu ați avea decât o găleată de apă pe zi, 10 litri, ce ați face cu ei: v-ați face duș, ați găti, ați spăla sau ați da-o copiilor să o bea?» Ei îmi spuneau: «Nu, dom‘le, nu există așa ceva», pentru că oamenii nu sunt ancorați în realitate. Ușor-ușor, au înțeles că nu e o soluție să discrimineze. Dar nici mila nu-i o soluție. Ci trebuie să îți pui întrebări: «Eu ce pot face? Dacă omul acela vine la mine, înseamnă că are neapărată nevoie». Aceasta este medicina adevărată, pentru că nimeni nu vine de drag la doctor.”

Oamenii simpli nu văd lucrurile frumos, urât sau politically correct, ci natural. Ei sunt naturali

Tot pe holurile spitalelor, rezidentul nu a putut să nu observe faptul că pacienții romi vorbeau între ei în limba romani într-un mod care i-a atras atenția: „Îi văd la spital că se simt rușinați că vorbesc în limba romani. Vorbesc încet. Ei realizează că medicul din fața lor se simte prost, așa cum tu te-ai simți în fața unor vorbitori de altă limbă. Crezi că îți ascund ceva. În privința lor este vorba, pur și simplu, despre comunicarea apropiată, personală. Este urât să faci asta, dar oamenii simpli nu văd lucrurile frumos, urât sau politically correct, ci natural. Ei sunt naturali”.

Chiar dacă ne-a mărturisit că în Facultate a fost foarte greu, Robert a avut o singură restanță, ceea ce arată seriozitatea și ambiția ce pot motiva un tânăr în încercarea lui de a-și obține o viață mai bună, el fiind conștient că doar educația îți asigură traiul decent de zi cu zi. Chiar dacă ești rom. Dar, pentru a-și descrie statutul, el folosește un joc de cuvinte interesant: „Eu sunt un rom între ne-romi și un român între romi”.

Robert este în primul an de rezidențiat

Tinerii ca Robert sunt numeroși, numai că, așa cum a punctat el, mulți dintre membrii societății noastre au, din păcate, inoculată ideea că romii nu merg la școală, cerșesc, fură sau își construiesc palate unde se autodeclară regi. Toate acestea, difuzate într-un mod bombastic la știrile pe care le urmăresc mii de români.

„Nu numai copiii romi abandonează școala. Dacă mergi pe Bulevardul Dacia, o să vezi un liceu bun. Cum sunt îmbrăcați copiii aceia? Bine, nu? Ați văzut unul dintre ei cu bluză de treining iarna? Dar mergeți în satul Românești din Dâmbovița, unde există o școală mare cu aproximativ 800 de copii. Dacă le duci un copil de la liceul de aici, ei o să spună că este cel puțin Justin Bieber. Diferența este atât de mare, încât nu ai cum să le reproșezi că au renunțat la școală. Unii spun că romii renunță la școală în mod preponderent. Nu e adevărat, doar că romii sunt mai vizibili.”

Din momentul în care ai ajuns la Medicină și îți dorești să fii doctor, contează doar ce știi. Omul din fața ta e atât de bătrân și a prins atâtea războaie, încât chiar nu îl interesează ce ești

Până în prezent, proaspătului rezident îi place specializarea pe care și-a ales-o, medicina de familie. Deși, la o primă vedere, această ramură nu pare foarte solicitantă, ați fi surprinși, pentru că Robert pleacă de la cabinet, în fiecare seară, foarte târziu.

„Dacă vrei să te evaluezi ca medic, ieși pe hol. Dacă la ușă sunt mulți pacienți, ești bun. Medicul de familie în România este precum cel din filmele cu Sherlock Holmes, care venea la pacient cu o geantă mare din piele, consulta, și zicea: «Nu am ce să îi fac. Mai are două luni de trăit». În România este cam așa, dar cu mici detalii în plus: medicul mai stă la calculator, nu îi merge sistemul și nu dă toate medicamentele cerute de către pacient”, se amuză Robert, după care continuă: „Am încredere în medicina românească, pentru că am crescut alături de o mână de oameni, colegi de-ai mei, la care v-aș trimite cu încredere”.

Robert Popescu a mai scos o cărămidă din zidul ideilor preconcepute despre romi și ne arată – motivându-ne totodată – că poți deveni orice dorești în viață, atâta timp cât ai voință și putere de muncă, valori independente de etnie, de culoarea pielii sau de limba vorbită acasă.

Sibiul este un model de convieţuire între populaţii, o matrice a confluenţelor a cărei fertilitate şi-a arătat roadele în istoria României, este de părere Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din oraşul de pe malul Cibinului. “Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării”, a subliniat acesta, pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Referindu-ne la Sibiu, pentru că este un focar de cultură şi de spiritualitate pentru România, întrucât dvs. cunoașteți realitățile locale, ce reprezintă el cu adevărat pentru matricea noastră românească?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Este un oraș de confluență, este la poarta Țării Românești și ca loc și cadru, aici este practic centrul țării. Şi în actuala geografie restructurată economic, pe aici trece principalul drum, care este principala trecere spre Țara Românească, spre București, Valea Oltului. Probabil că așa a fost perceput încă de când s-a constituit această urbe aici. Orice matrice are un centru și am putea zice, prin aproximare, fără să greșim și să hiperbolizăm lucrurile, că Sibiul se constituie ca un centru matriceal, ca o expresie a modului de viață al poporului nostru.

Prima mențiune despre Sibiu este din timpul romanilor. Era un castru roman în cartierul Guşteriţa. Apoi a fost o așezare a slavilor, în timpul mileniului I. Apoi Sibiul e menționat într-o bulă a Papei de la Roma, apoi de către târgoveții sași. Apoi a existat în calitate de capitală a românilor. S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească.

În această zonă de confluență, prin interacțiunea aceasta se creează valori. Am rămas uimit – documentându-mă puțin pentru acest interviu – să constat că acest orășel – care nu e nici Timișoara, nici Bucureștiul care e Capitală, nici Iașiul ca oraş principal al Moldovei – totuși, se poate mândri cu niște primordialități. Aici a fost primul spital din cadrul regatului austro-ungar, aici a fost prima farmacie, aici s-a inventat homeopatia, aici s-a lansat prima rachetă, graţie lui Conrad Haas, aici s-a descoperit gazul metan. Bineînţeles că a fost geniul creator al populaţiilor germanice de aici, dar geniul se manifestă când există provocare, iar aceasta se realizează prin întâlnire, prin confluenţa valorilor.

Piaţa Huet din Sibiu. În dreapta, Catedrala Evanghelică Foto: minoritynomad.com

E regretabil faptul că, în locul acestei confluențe de populații, în locul acestei mixări a naţionalităţilor, care a produs şi produce de obicei omul şi spiritul mai treaz şi mai inventiv, se produce actualmente la nivelul țării – regret să o spun – o provincializare, o ghetoizare. Adică se cultivă provincializarea. De exemplu, s-au făcut nenumărate facultăţi şi universități, fiecare merge la universitate în orășelul lui și rămâne un provincial și cunoaște numai realităţile locului. Nu se întâlnește într-un mare centru universitar și cu un alt român sau conaţional din alt colț al țării, şi rămâne, astfel, un individ provincial, fără relații mai largi cu toţi cei din poporul român indiferent de naţionalitate.

Sibiul, ca cetate medievală, ca așezare după munți, în Transilvania, s-a constituit ca un loc de trecere – să treci pe aici, să lași ceva. Deși nu s-a dezvoltat enorm ca cetate, așa cum s-au dezvoltat alte cetăți, totuși aceste beneficii spirituale, culturale sunt importante pentru sufletul poporului. Aici e un oraș al întâlnirilor, al schimburilor şi al îmbogăţirii spirituale; ca matrice, e un oraș al toleranței, al incluziunii. Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea. Uneori, se acceptă prea multă toleranță, fără discernământ, dar în Sibiu lucrurile se păstrează în limitele normale.

S-au adunat aici și sași, și unguri, și români, și olteni de dincolo, și transilvăneni de aici și târgoveți greci. A existat o confluență a populațiilor care au avut ceva de spus în istoria, în etosul, în cultura românească

Matricea Românească: Care credeți că este explicația acestei toleranțe cu discernământ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sibiul este un oraș liniștit cu oameni civilizaţi şi toleranţi. Contribuţia majoră la cultivarea acestui spirit paşnic şi tolerant a avut-o şi o are Biserica Ortodoxă. Oamenii de aici au și ei o oarecare răceală sufletească în sensul că nu sunt atât de expansivi şi volubili, cum sunt regățenii. Este un tipar spiritual al sașilor, lăsat în sufletul populației de aici. Dar știu să păstreze limitele comuniunii, ale interacțiunii – cât să acționezi să nu îl deranjezi pe cel de lângă tine, dar totuși să te simți bine.

Eu am prins Sibiul și înainte de a pleca mulți saşi, în anii ’90, – în ’91-’92, atunci au plecat foarte mulți. Mi-am dat seama că s-au pierdut foarte multe atunci pentru etosul local. Au fost – și sunt – oameni disciplinați, la locul lor. Consider că sunt o pierdere. Au fost un element benefic pentru civilizaţia românească de aici. Însă, aici românii și-au trăit şi ei propria evoluție spirituală și culturală. În Sibiu, deși era cetate în care dominau alte minorități, românii au reușit să exceleze, să devină mult mai importanți, dominanţi în cele din urmă, datorită acțiunii concertate a unor instituții ale românismului – m-aș referi la Mitropolia Ardealului, cu câțiva exponenți esențiali nu numai pentru evoluția Sibiului, ci și a țării: mă refer la sfântul Andrei Șaguna, la marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, practic a transformat poporul român printr-o muncă titanică, printr-o pregătire și o înțelepciune bine articulate cu realitățile epocii în care a trăit.

Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii în marile orașe de atunci. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită! Dacă n-ar fi fost Șaguna, opera spirituală pe care el a făcut-o aici, în această capitală a Transilvaniei, și cu tiparul democratic pe care l-a implementat inclusiv în biserică… concretizat în participarea reală a mirenilor, a credincioșilor simpli, în viața fiecărei parohii şi eparhii, astfel încât ei plăteau preotul, ei sprijineau biserica, ei o construiau într-un sistem democratic care îi punea în valoare, istoria noastră ca români ar fi fost cu totul alta. Fără această muncă a lui, n-am fi avut momentul 1918, în care românii s-au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu Țara Românească – acest moment fiind consecinţa şi continuarea procesului educaţional pe care Şaguna l-a inspirat şi l-a cultivat. În 1870, el a alergat și a făcut școli, care au adus roadă cultural-naţională, iar roada s-a văzut în înțelepciunea oamenilor din acea epocă, ce s-au simțit români, pentru că au fost educați ca atare, pentru că au fost instruiți cum să devină stăpâni pe propriul destin.

Munca pe care a făcut-o Andrei Șaguna a fost una și de iluminare prin carte, dar și de organizare. De aceea Şaguna este foarte actual. Noi avem resurse, dar nu știm să ne organizăm și nu sunt oamenii buni puşi la locul potrivit, care să gestioneze, să îndemne… Pe de altă parte, există și o lehamite a românului, actualmente, după atâtea scurtcircuituri ale istoriei. Avem pentru acea vreme un tipar de acțiune: într-o societate țărănească, tradițională, se duce cineva, le spune, oamenii ascultă, se mobilizează, se organizează și obții roadele. Actualmente, vorbești, dacă vorbești ce vorbeşti, la un moment dat zice unul că nu vorbeşti bine, că nu eşti tolerant. Se face un mult mai mare zgomot, ţi se iau auditorii, nu mai ascultă nimeni și nu mai reușești să faci nimic. Chiar dacă intențiile sunt bune.

Elevi analizând statuia lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare a Sibiului

Priviţi ce se întâmplă cu românii actualmente: sunt exportați la muncă dincolo. Aici s-a distrus toată industria, toată economia, pentru ca românul să iasă din matricea lui spirituală, şi să vină alţii în matricea aceasta, să se facă proprietari, stăpâni, să se producă un schimb de populație. Orice matrice, dacă nu te încadrezi cum trebuie în ea, se deformează poporul, dar ea rămâne, pentru că spiritul nu-l muți cu levierul, nu-l spargi nici cu ciocanul. Sunt – în cimitirul din Bacău, de unde provin – alei pline cu morminte ale italienilor. Au venit, au fost arhitecți în anii 1910-1920, le-a rămas numele acolo. Și-au lăsat și gena, urmașii lor au devenit români, creștini ortodocşi. Roata istoriei se învârte. Ce ne-ar trebui și ce am avea de învățat cu privire la cine a contribuit la formarea poporului? – Andrei Șaguna a dat un exemplu clar, puternic, de acțiune democratică, energică pentru înălțarea poporului. Oameni ca el trebuie ținuți minte și cultivați.

O altă contribuție importantă a avut-o aici teatrul. Sibiul a avut primul teatru continuu din România. Nu a fost primul teatru cu program continuu în cetatea Clujului, nici în cea a Oradei, ci totuşi, în Sibiu. Vreau să spun că a existat aici o populație foarte trează, foarte dinamică care a înţeles necesitatea de a se autoeduca şi prin teatru. A fost şi o colonie de greci aici, în cetate, care a contribuit major la construirea actualei catedrale ortodoxe şi prin aceasta la consolidarea spiritului de comuniune. De asemenea, foarte mulţi din Mărginimea Sibiului aveau oi, făceau transhumanță, călătoreau şi prin aceasta menţineau şi cultivau acest spirit al interacţiunii şi prezenţei de spirit. În același timp, aveau şi o oarecare bunăstare materială pe care au folosit-o în beneficiul comunităţii. Ei cunoșteau realitățile din mai multe locuri și acționau cu o conștiință trează, nu erau oameni simpli.

Pe strada Mitropoliei sunt vreo șapte biserici ale diferitelor confesiuni creştine. Nu ne simțim agresați unii de alții sau complexați. E o conviețuire ecumenică normală. Toată această situație eu zic că e benefică și că e un model de coexistență în timpurile acestea

Vreau să spun că pentru a obţine rezultatele bune cu care se poate mândri această matrice interculturală şi spirituală din centrul ţării, a trebuit interacțiune și discuție şi conlucrare multă, adică învățătură multă înainte de a acționa. Actualmente, datele situației de pe teren s-au schimbat foarte mult. Mie mi se pare că românii sunt blazaţi, sunt depășiți de evenimente, de realitatea care li se impune. Tot timpul ni se fabrică altă realitate, altă lege, sunt implementate alte norme, trebuie să te supui lor. Nu mai domini tu, ci te domină realitatea dictată de alții care îți dă de lucru ca să te reorganizezi și nu mai reuşeşti să ţii ritmul şi să faci faţă situaţiilor nou create.

Matricea Românească: Dar dacă ești conectat la matrice și ai credința care e fermă și te ghidează, atunci nu poţi depăşi aceste situaţii… ?

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, dar trebuie și să acționezi rapid, să încerci să extinzi matricea care e ceva dinamic. În centrul unui cerc se întâlnesc multe raze sau diametre şi fiecare vine cu conţinutul şi contribuţia sa la definirea matricei confluenţelor. De aceea trebuie efort dinamic de păstrare a valorilor reale într-o matrice a confluenţelor şi o cunoaştere clară a identităţii proprii şi a conţinutului matricei ideale pe care inevitabil trebuie să o redefineşti şi edifici. Trebuie uneori să spui, ca şi în viaţa de familie: „Stop, ai intrat în nucleul meu, în matricea mea, de aici nu mă muţi!”. Dar trebuie să și știi ce reprezintă nucleul și matricea ta. Să știi ce aperi și valoarea ei. Dacă nu ai această cunoaştere, sau nu o practici ca etos cultural şi spiritual, te lași purtat de vânt şi devii ceea ce nu îţi doreşti.

De exemplu, aici a existat un alt element foarte important în dăinuirea spirituală a românilor de aici, dar şi din țară – anume faptul că în Sibiu veneau, în Evul Mediu, când Biserica era oprimată în Transilvania, tineri care mergeau la Mănăstirea Cozia pentru a se pregăti minimum necesar şi a deveni preoţi pentru satele din Transilvania, iar mai târziu, odată cu întemeierea Seminarului Teologic în 1786 care a evoluat și a ajuns Facultate de Teologie, veneau din Oltenia şi din Ţara Românească să se pregătească aici şi să devină preoți. Treceau munții, făceau școala aici, se întorceau acasă şi păstoreau ca preoţi satele şi comunităţile din zonele lor. Vă dați seama că s-au pregătit aici generații și generații de luminători ai poporului, ai satelor, ai oamenilor. De aceea, referindu-mă la rolul educaţiei religioase şi bisericeşti, ca exemplu al impactului formator spiritual al centrului în cadrul matricei, pot afirma că e foarte important conţinutul spiritual şi cultural al acestui centru pentru definirea şi dăinuirea poporului nostru. Ar trebui întemeiate şi consolidate aici instituţii de adevărată cultură, spiritualitate şi chiar de factură economică, socială care să izvorască şi să irige ca dintr-un izvor central trupul şi sufletul ţării.

Turnul Sfatului din Sibiu

Matricea Românească: Aşadar, consideraţi că de aici din centru ar trebui să pornească o adevărată fertilizare culturală și spirituală a ţării.

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Teologia, ca școală, s-a transformat prin activitatea Mitropoliei Ardealului în elementul de coeziune și de iluminare a poporului. De asemenea, este de amintit opera culturală a celor de aici. Andrei Șaguna a întemeiat și Societatea culturală ASTRA şi, de asemenea, Ziarul “Telegraful Român” a fost un instrument de coeziune culturală şi spirituală a românilor, alături de ziarul “Tribuna” fondat aici de către scriitorul român Ioan Slavici. Vedeţi, acestea sunt doar câteva exemple ale revărsărilor culturale şi spirituale ale acestui centru. Actualmente, populaţia de aici, români şi saşi, s-a mobilizat – ei au înființat multe alte organizații culturale şi caritative precum ONG-urile, şi au participat şi participă corect cu toată inima la definirea realităţii matricei confluenţelor pe care Sibiul o reprezintă. S-au mobilizat și au obținut rezultate concrete, precum a fost Sibiul – capitală culturală a Europei. Aceste exemple şi această activitate ar trebuie continuate şi consolidate, multiplicate şi îmbogăţite pentru a înmulţi şi îmbogăţi debitul acestui izvor care, fiind în centru, inevitabil irigă, fertilizează şi dăruieşte ceea ce are.

Matricea Românească: Deci, în opinia dvs, se poate continua acea operă de culturalizare, a înaintaşilor…

Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Se poate. Îi invităm și pe alții. Actualmente, facem ce putem. Ne continuăm această muncă de iluminare și de educație a credincioșilor și preoților și a tineretului. S-au dezvoltat foarte multe activităţi, însă e loc de mai mult. Sibiul a fost capitala culturală a României, este un oraș multicultural, mereu sunt evenimente culturale, artistice, de confluență, e vizitat de foarte mulți oameni în special vara, vin turiști din toate părțile. Ce îi lipseşte oarecum Sibiului sunt accentele spirituale, mănăstirile cu o tradiție mult mai veche. A avut, dar au fost reduse.

Sfântul Andrei Șaguna a fost marele mitropolit care, de la 1848 până la 1873, a transformat poporul român printr-o muncă titanică. Gândiți-vă că a întemeiat, colindând satele de pe aici, cu trăsura, 800 de școli şi colegii. Să plătești toate acestea, să îndemni românii să fie cu conștiința trează, e o muncă titanică deosebită

Vă dau un exemplu: Sibiul a fost numit Tübingen-ul României, un loc al cultivării spiritului raționalist, al înțelegerii reci, clare, al realităților, fără prea multă poezie. Paradoxal, un mare scriitor ca Cioran devine nihilist. Spunea un învăţat că Cioran n-ar fi ajuns probabil niciodată nihilist dacă în preajma Sibiului ar fi fost o mănăstire și dacă mănăstirile n-ar fi fost distruse de către generalul austriac Bukov, dacă ar fi fost una la care el să vadă creștinismul trăit altfel, să vadă acea deschidere a creștinismului pe care o poate oferi pe plan spiritual, așa cum au oferit-o pentru ruşi lavrele Optina şi altele, şi în general ortodoxismul descris de Dostoevski. Cioran n-ar fi ajuns niciodată nihilist. În schimb, el iese din matricea noastră spirituală, intră în matricea Franței cu cultura de acolo și devine cel mai mare stilist, cu o conștiință influenţată de spiritul raţionalist, scolastic după model nemțesc.

Scări spre Podul Minciunilor din Sibiu Foto: minoritynomad.com

Vedeţi, arhitectura Sibiului reflectă spiritul locului, unul mai închis. Este arhitectura aceasta cu case, cu curţi închise. Nu este cum e peste munți, când vezi în curtea vecinului şi îl saluţi. Asta te închide, dar face şi ca raporturile dintre oameni sa fie mai corecte, deşi mai reci. Deşi există această închidere, totuşi la noi nu s-a ajuns la înstrăinarea faţă de vecini care este în alte țări. În Transilvania, comunicarea e mai scurtă, mai laconică, mai clară, mai la obiect.

Apropo de asta, dacă vorbim despre modelarea creștină şi cum poate matricea spirituală să formeze bine, avem nevoie de o interacțiune mult mai mare cu credincioșii, cu generația tânără, cu implicarea celor în vârstă, care își trăiesc, uneori, bătrânețea în plictis și în depresie. Biserica, societatea românească ar trebui să realizeze o angajare mult mai mare a membrilor ei în acțiunile care s-ar putea dezvolta în comunicare, în comuniune. Omul în vârstă să fie pus să îi învețe pe cei tineri. El să participe cu experiența sa, tânărul cu entuziasmul său.

Am auzit un pastor evanghelic care a spus cât de bine s-a simțit cu românul și cum s-a simțit „mai acasă ” în România, decât la el în Germania. De ce? Pentru că a beneficiat de bunătatea acestui suflet românesc. Bunătatea și naivitatea noastră sunt înțelese, uneori, drept defecte şi greşeli de către alții foarte pragmatici și foarte orientaţi spre a fi stăpâni şi a fi bogaţi.

 „Odată, demult, un marinar naviga într-o noapte rece de iarnă. Barca sa din lemn cu pânze era purtată de vânt și, odată cu ea, visele lui de a ajunge acasă în bordeiul cald, la șemineul din colțul camerei, la soție și la copii”. Aceste cuvinte, care anunță o poveste pe cât de incitantă, pe atât de emoționantă, reprezintă prologul unei piese de teatru la care s-a muncit extrem de mult. Pentru piesa „Steaua Nordului” se pregătesc asiduu nu mai puțin de 16 copii nevoiași provenind din centrele „Mia‘s Children” și „The Door”.

Matricea Românească a luat parte la una dintre sesiunile lor de repetiție și s-a distrat copios printre copiii veseli, curioși și dornici să ofere tot ce-i mai bun din ei. Seriozitatea de care cei mici au dat dovadă este alimentată și de către exercițiul motivațional pe care-l realizează ei înainte de fiecare repetiție și care va fi „bifat” – intuim noi – și înainte de spectacolele din 8 și 9 decembrie, (ora 19:00, la Conservatorul din București): ținându-se de mână, toți strigă cu putere „Eu pot!”. Iar cuvintele devin realitate, întrucât veselia și bunătatea acestor copii, impresionante prin candoare, constituie așii din mâneca hainelor de mici dimensiuni ale actorilor „liliputani”.

Cei mici nu se află pentru prima oară în lumina reflectoarelor, de câțiva ani încoace ei oferind, după ore întregi de muncă, spectacole de teatru pentru publicul larg. Mai experimentaţi, dar deopotrivă emoționați, cei mici își doresc cel mai mult ca sala să fie plină şi să le ofere spectatorilor un frumos dar de Crăciun.

„Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor”

„Trebuie să facem pauze între ceea ce vorbim. Voi, copii, vorbiți foarte repede, deși în realitate nu vorbiți atât de repede, ci vorbiți normal. Atenție la gesturi! Vreau să vorbiți rar, să nu mai stați cu spatele la public și să nu vă mai bălăngăniți! Trebuie să ne străduim ca și ultima parte să iasă la fel de bine ca și prima parte. Chiar dacă nu prea am repetat-o. Voi vreți să iasă bine sau nu?”, sunt instrucțiunile blânde, dar ferme de dinaintea repetiției ale Laurei Doliș, coordonatoarea proiectului, cea care pune „roțile-n mișcare” și care se asigură că cei mici vor juca impecabil.

Laura Doliș, alături de una dintre micile actrițe Foto: Arhiva personală

Dar, fiind vorba despre niște actori începători, Laura continuă cu lămuririle ce arată că poticneala nu este un capăt de țară: „Ca să iasă bine, trebuie să fii «acolo». Asta înseamnă actorie. Nu contează numai să îți înveți replicile. Eu mă bucur că v-ați învățat replicile. Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor.”

Steaua Nordului, călăuza copiilor nevoiași

Piesa este scrisă de către un prieten al Laurei, Chris Baisan, ce a reușit să îi transmită o emoție mai rar întâlnită în spectacolele unor juniori.

„Steaua Nordului este supărată pentru că toată lumea are busolă, și se hotărăște să cadă pe pământ. Spectacolul mai conține și un moment de canto al unui băiețel talentat, în vârstă de 9 ani, și un moment de dans. Una dintre coregrafii este creată de către un băiețel de la centru, care are 12 ani. De asemenea, mai avem și un moment cu clovni. Lucrez de cinci ani cu ei, prin intermediul ONG-ului meu, «Hai să ajutăm». Pe unii îi cunosc, acesta este al patrulea an când pregătim o piesă. Se vede clar că este diferență între cum erau copiii la început și cum sunt acum. Piesa îi responsabilizează foarte mult, pentru că ei își doresc să fie acolo și de aceea ascultă tot. Sunt copii, e normal să fie distrași. Ei o să dea tot ce pot”, a explicat Laura pentru Matricea Românească, aceasta subliniind, totodată, calitățile copiilor cu care lucrează: capacitatea debordantă de a iubi și curajul admirabil.

Pentru că își doresc ca piesa să „iasă” bine, copiii ascultă cu atenție instrucțiunile Laurei

Ca niște persoane cărora le-a scăzut, din pricina utilizării intense a tehnologiei, capacitatea de memorare, nu am putut să nu ne întrebăm cum au reușit copiii să își învețe toate replicile. „Nu a fost foarte greu. Mai dificil este să stau liniștită, pentru că eu sunt obișnuită să gesticulez”, ne-a răspuns  M.D., în vârstă de 17 ani.

„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici”

Era inevitabil ca astfel de activități lăudabile ce vizează copiii și bucuria lor să nu atragă voluntari dornici să ajute cum pot. Un exemplu în acest sens este Florentina Dan, o tânără care lucrează în fiecare săptămână cu cei mici și care îi ajută să-și dezvolte creativitatea.

„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici. Asta am simțit-o din momentul în care am venit aici pentru prima oară”, ne-a mărturisit Florentina. Atunci când nu face voluntariat, aceasta susține ateliere de creație pentru copii. Remarcabil este faptul că și micii cursanți ai Florentinei s-au mobilizat și au donat picturi realizate de către ei în cadrul atelierelor, pentru a fi expuse în holul Conservatorului, în zilele de spectacol. Publicul va putea achiziționa lucrările în schimbul unei donații, iar banii vor merge către actorii din „Steaua Nordului”.

„Eu pot!”

Un alt voluntar este un tânăr care are, la rândul său, un rol important în buna desfășurare a lucrurilor: „Ne inspiră să vedem cum o mână de oameni reușesc să realizeze astfel de proiecte concrete și consistente. Este primul an în care ne implicăm și îi ajutăm cum putem, cu promovarea activităților. Ce facem noi este să găsim oameni ca voi, Matricea Românească, parteneri cărora să le prezentăm ideea. În general, o anumită zonă din media aderă la astfel de lucruri și este firesc să fie așa. Pentru că materialele care rezultă din astfel de povești sunt foarte valoroase și apreciate de către cititori”.

Am petrecut împreună cu copiii de la centrele „Mia‘s Children” și „The Door” o după-amiază de duminică savuroasă, în care am învățat că frumosul poate ieși la iveală dintr-un corp mic, atunci când sufletul este mare. Dacă aveți vreme, mergeți să îi vedeți în 8 sau 9 decembrie la Conservator, luându-vă drept reper „Steaua Nordului”.

Într-o lume normală, deschisă la dialog, nu există nimic mai firesc decât ca Matricea Românească să stea la o cafea cu directorul Institutului Balassi din Bucureşti, cel care ne-a răspuns cu amabilitate la invitaţia de a discuta lucrurile care ne aduc împreună, pe plan civic şi cultural. “Cultura este cel mai fidel barometru al relaţiilor dintre popoare. Or, noi maghiarii şi românii avem legături culturale puternice – şi pentru că avem aceleaşi probleme”, crede András László Kósa.

Matricea Românească: Am fost plăcut impresionați de efervescența creată în jurul Săptămânii Filmului Maghiar recent încheiate, cu mulți unguri din București venind să asiste la proiecție. Cât de mulțumit sunteți de această ediție și cât de important este un astfel de festival pentru păstrarea identității Dvs. culturale?

András László Kósa: Institutul Maghiar din București organizează, de fapt, două evenimente mari, în fiecare an. Unul este Festivalul Muzicii Maghiare, care are loc în fiecare mai, prin care ne propunem ca niște producții muzicale să apară în repertoriul muzicienilor tineri din România.

La primele ediții, am observat că se interpretau Béla Bartók, pe care îl știu cu toții, [Zoltán] Kodály, [Franz] Liszt și cam atât. Anul acesta a fost a XII-a ediție și deja se joacă niște compozitori maghiari pe care – vă spun sincer – câteodată nu îi cunosc nici eu sau despre care am foarte puține informații. De fiecare dată, sunt foarte mulți concurenți – aici, la Institut, are loc un concurs de trei zile iar gala de premiere se face la Muzeul “George Enescu”. Noi nu avem foarte mulți bani, așa că premiul constă în a îi duce, pe cei care câștigă, la Institutele Balassi din celelalte țări: la Bruxelles, la Paris, la Roma, unde ţin un concert de gală, ceea ce câteodată înseamnă mult mai mult decât dacă le-am oferi noi 200 de euro.

La prima ediție, a câștigat Ana-Cristina Silvestru. Ea a avut concertul de gală la Paris, unde a ascultat-o cineva și i-a zis, după eveniment: „Ești foarte talentată. Nu vrei să faci doctoratul în Zürich?”. Și a rămas în Zürich. Azi, Ana concertează peste tot în Europa. Povestea a pornit de la Festivalul Muzicii Maghiare. A fost un mare succes, un mare câştig pentru noi.

Directorul Institutului Balassi, András László Kósa: „Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Îmi place să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog”

Apoi, Săptămâna Filmului Maghiar își propune întotdeauna să prezinte cinematografia maghiară contemporană. Întotdeauna prezentăm ultimele filme pe care le-a produs cinematografia maghiară. Asta nu înseamnă că proiectăm întotdeauna numai filme din 2016, ci și din ultimii doi-trei ani. Mereu alegem în așa fel încât să avem două proiecții în fiecare zi. De la ora 18:00 avem o proiecție, să zicem, pe o nișă de public: filme documentare, filme experimentale, scurt-metraj, animație. Acestea nu “prind” la un public de 350 de oameni, câți încap în studioul “Horia Bernea”, dar sunt cinefili români foarte interesați de aceste genuri de film. Iar seara, de la ora 20:00, întotdeauna proiectăm un film de lungmetraj. Din fericire – deși nu a fost așa la fiecare ediție – reușim să aducem filme premiate. Anul acesta, nu am adus „Fiul lui Saul”, pentru că a fost prezentat cu Transilvania Film, în martie. Nu avea rost să îl proiectăm încă o dată.

Au fost şi de această dată foarte multe filme. „Nu vă dați jos pantofii”, de Hajdu Szabolcs, este un film care a fost realizat cu un buget foarte mic, 10.000 euro. A fost filmat în apartamentul regizorului – cameramanii, 12 la număr, fiind din clasa de film a acestuia. Filmul a fost prezentat pentru prima oară la Karlovy Vary, unde a câștigat și premiul cel mare. Ceea ce este foarte interesant este că regizorul care joacă în acest film a câștigat premiul pentru actorie. (râde) Imaginaţi-vă: sunt acolo și niște actori de breaslă – și câștigă regizorul!

Am prezentat de asemenea filmul „Demimonde”, care a câștigat mai peste tot pe unde a intrat. Este un film de televiziune, nu unul pentru cinema. E un film care se ocupă de subiecte de familie, cum a fost şi “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”. Și „Demimonde” se ocupă de relațiile familiale „mai speciale”, dar de la începutul secolului XX.

Trailer – „Demimonde”

Primul succes este acela că am ajuns la cea de-a X-a ediție, una jubiliară. Al doilea succes este acela că am reușit să legăm un parteneriat strâns cu Muzeul Țăranului Român. În ultimii șase ani, l-am organizat la ei și ne ajută foarte mult, ceea ce este foarte bine, pentru că aceste filme trebuie prezentate în niște cinematografe. Nu are rost să încercăm să le proiectăm aici la Institut, pentru că merită să apară pe marile ecrane.

Ceea ce este foarte important este că am avut, în fiecare seară, câte un invitat. Au venit regizori, actori, producători, cameramani, editori de film care au avut o discuție cu publicul și cu cei din breaslă. După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți.

Toți cineaştii care au venit nu au intrat în sală la proiecție, dar fiecare asculta la ușă cu urechea: „Era un banc și nu a râs nimeni!”. Ibolya Fekete, regizoarea filmului din prima seară, comedia “Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”, a stat 15 minute la film, până când a văzut că publicul simțea: „Bine, acum putem să mergem la un pahar de vin, pentru că publicul înțelege, râde, are o reacție la tot ce se întâmplă pe ecran”. Așa ceva nu poți face pe YouTube sau pe calculator…

După părerea mea, filmul este un eveniment colectiv. Degeaba stai acasă și te uiți la YouTube, nu e același lucru ca atunci când cineva stă lângă tine și poți să vorbești despre ce vezi sau simți

Matricea Românească: Apropo de asta, cum am remarcat și la prima proiecție, maghiarii au un tip special de umor, dar am văzut că este unul care “prinde” și la români. Am văzut la MNŢR mulți români care au venit să vadă filme maghiare, ceea ce mi se pare un mare câștig. De ce credeți că se întâmplă acest lucru și ce arată el?

András László Kósa: Eu sunt în București, ca director al Institutului Maghiar, din 2012. Și ceea ce am văzut în acești cinci ani este faptul că publicul român este interesat de cultura maghiară. Sunt foarte mulți cei care vin la film și vorbesc foarte mult despre filmul maghiar. Dacă vă gândiți, înainte de “noul val” de cineaşti români, pornit în anul 2000 – vorbim de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, de cei care au câștigat foarte multe premii la festivale de mare succes -, înainte de acești ani, a fost “pe val” cinematografia maghiară și toți au vrut să vadă filme maghiare. Aş menţiona „Calul din Torino”, făcut de Béla Tarr, după o piesă a lui László Krasznahorkai. Când am ajuns aici, filmul lui Tarra fost programat la un cinematograf din București și am crezut că nu o să vină nimeni, pentru că este un film foarte lung, de trei ore și ceva, un film foarte greu de înțeles. Sala a fost arhiplină, deși nu era la prima proiecție. Filmul a fost prezentat în anul 2011, și noi eram în 2013 sau 2014. Au fost foarte mulți.

Aşadar, publicul român din București are impulsul filmului maghiar. Nu trebuie să venim noi cu o publicitate foarte mare sau să avem niște titluri la care să vină oamenii, pentru că numai așa intră publicul. Nu. Publicul român este foarte legat de filmul maghiar.

Trailer – „Mama mea şi alţi ţăcăniţi din familie”

Revenind la întrebarea Dvs. despre umorul maghiar, dacă este înțeles de către publicul român sau nu… eu cred că avem aceleaşi probleme. Dacă ați văzut cum am spus și despre filmul lui Ibolya Fekete, despre secolul XX, care a fost un secol foarte scurt, dar totuşi foarte agitat, până la urmă, am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…

Este firesc să existe o înţelegere. Când vorbim despre noul film al lui Hajdu Szabolcs, putem spune că problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat.

În Capitală sunt două instituții de profil. Este Institutul Maghiar din București, o instituţie diplomatică, ce prezintă cultura maghiară publicului român și mai este Casa Petőfi, de lângă Cișmigiu, care a fost înființată la mijlocul secolului XIX şi este o instituție pentru maghiarii din București. Întotdeauna au fost mulți unguri în București pentru că, la finele secolului XIX, foarte mulți veneau de lângă Brașov la București, deoarece aici aveau mai mult de lucru. Între cele două Războie Mondiale, la București, “taximetrele” – nu erau mașini, ci căruțe trase de cai – erau un business maghiar al brașovenilor, al celor de lângă Brașov. Nu găseai pe nimeni să nu fie ungur din sudul Transilvaniei. Iar duminica dimineața, „taximetriștii” se întâlneau în parcul Cișmigiu cu domnițele care veniseră să fie menajere la boierii români, femei care veneau, la fel, din zona ceangăilor, din zona Țării Bârsei. Şi atunci au făcut această casă de cultură a maghiarilor din București. Ei sunt cei care fac evenimente pentru bucureștenii maghiari.

Institutul Maghiar din Bucureşti, o oază de cultură ungară, dar şi de interculturalitate

Publicul țintă al Institutului nostru este cel român. Eu nu sunt foarte “bucuros”, cu ghilimele de rigoare, când la un eveniment de-al nostru sunt în public, să zicem, 80% maghiari și 20% români. Întotdeauna îmi place să fie invers: să fie cât mai mulți români, ca să avem un dialog. Acest lucru cred că la film s-a reuşit foarte bine, pentru că se realizează din ce în ce mai multe coproducții între cineaști români și maghiari. Tamás Zányi, care a câștigat premiul Oscar cu „Fiul lui Saul”, pentru coloana sonoră a filmului, a lucrat foarte mult cu cineaști români. Să pomenesc un singur film românesc, „Roxanne”: sunetul a fost editat de către el, care a stat aici la noi, în camera de oaspeți, două sau trei luni, până când a fost terminat filmul.

Problemele de familie din 2016 sunt aceleași și în București și la Budapesta. Nu sunt diferențe, nu este vorba despre Tokyo și Paris, este vorba despre ceva foarte apropiat

Matricea Românească: Cum poate să influențeze un film percepția unei etnii asupra altei etnii?

András László Kósa: Depinde despre ce fel de film este vorba. Dacă vorbim despre filme documentare, prin ele putem prezenta niște oameni foarte interesanți. Anul trecut am proiectat un film documentar, despre doi fizicieni. Era vorba despre unul care lucra, înainte de 1989, la București, la Institutul de Fizică. După Revoluție, a plecat acasă, la Odorheiu Secuiesc, unde a devenit un om public. Nu era un politician, ci ceva foarte apropiat, însă după 1996 s-a retras. A mers într-un sătuc de lângă Odorheiu Secuiesc și se ocupă de bivolițe. Face cașcaval şi alte brânzeturi.

Mai este celălalt, de lângă Miercurea Ciuc, dintr-un sătuc denumit Cârța. El a terminat Facultatea la București şi a plecat din țară înainte de Revoluție. Este cel mai mare fizician maghiar care trăiește în momentul de față, cel mai citat om de ştiinţă al timpului. Este vorba despre Albert-László Barabási, care se ocupă de internet și de rețele. În opinia mea, dacă cineva va primi premiul Nobel, în următorii ani, din rândul oamenilor de știință maghiari, el va fi. Numai că este foarte tânăr, nu are nici 50 de ani și va trebui să mai treacă ceva timp. (râde)

A fost deci făcut un film despre viața celor doi, care nu s-au întâlnit, după ’89, deloc. S-a filmat la Universitatea din Boston, acolo unde lucrează Albert-László Barabási, dar și în sătucul din Odorheiu Secuiesc. În film sunt două destine paralele care la final se întâlnesc. Și vorbesc despre același lucru: că poți să revii de la București într-un sătuc din Ardeal și să trăiești destinul tău foarte frumos. Dar poți şi pleca din Cârța, până la Boston, și să fii un om de știință foarte citat și să fii la fel de bucuros.

Aceste două destine prezentate publicului român înseamnă același lucru, şi sigur putem găsi destine similare în rândul celor de etnie română. Dacă publicul bucureștean, care nu s-a întâlnit niciodată cu un maghiar, vede că în România sunt două destine foarte interesante, atunci poate va spune că: „Și aceştia sunt maghiari din România” și va începe să se gândească.

Am trăit aceleași lucruri unii lângă ceilalți: și români și maghiari și sârbi și croați și bulgari…

La filmele de lungmetraj, este același lucru. Putem vorbi despre secolul XX, așa cum a vorbit Ibolya Fekete, în „Mama mea și alți țăcăniți din familie”. Un regizor vorbeşte despre ce s-a întâmplat în Ungaria, cu Trianonul, cu al Doilea Război Mondial, cu ’56, ’89, și toate lucrurile aceastea, fără a vorbi despre al cui este Ardealul, pentru că nu asta este interesant în secolul XXI. Ceea este interesant este faptul că vorbim cu un umor înțeles și de către publicul român. „Și în familia mea a avut loc”, ar putea spune cel care privește. “Bunica s-a născut lângă Arad, într-o localitate unde erau și români și maghiari și sași sau germani și au plecat la București şamd”.

Trailer – „Calul din Torino”

Sau putem vorbi despre basarabenii, despre moldovenii care au ajuns la București și au avut aceeași experiență pe care a prezentat-o acest film. Filmul „Nu vă dați jos pantofii” l-am prezentat la Târgu Mureș, după filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada”. S-ar părea că cele două filme nu au nicio legătură, dar ambele sunt filmate într-un apartament. Până la urmă, este vorba despre același lucru. Cristi Puiu a făcut un film de trei ore despre ce se întâmplă într-o „comunitate” ortodoxă, iar Hajdu Szabolcs unul despre ce se întâmplă într-o familie din Budapesta. Urmărindu-le, unul după celălalt, începi să faci niște legături și înțelegi că nu este o diferență mare. Sunt lucruri pe care le trăim la fel și la Budapesta și la București. Puiu şi Hajdu văd acelaşi lucru. Filmele acestea se intersectează.

Buna colaborare dintre oamenii de cultură maghiari şi români este una dintre priorităţile Institutului Balassi

Va urma

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Poposind, pentru câteva zile, în „Cealaltă Capitală” a României, Alba Iulia, cea care „mustește de istorie”, am avut ocazia să participăm la un eveniment inedit al unui artist sebeșean ce, spre plăcuta noastră surprindere, îmbină magistral pictura cu muzica – ambele, pasiuni din copilărie. Născut în primăvara anului 1964, Eugen Măcinic „pictează cu notele muzicale sau cântă în culori”, acordeonul și penelul fiind instrumentele cu care imortalizează frumosul din natură, sursa de inspirație ce „îl cheamă”. Lucru punctat, în cadrul expoziției, și de către Alexandru Nicolae Ispas, președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Alba, care a subliniat că „pitorescul și candoarea” lui Măcinic reușesc, prin tehnica acuarelei (deloc simplu de abordat) să rețină privirea publicului și să producă bucurii, plăceri și satisfacții vizuale rar întâlnite. La final, am stat de vorbă cu protagonistul despre locul pe care Sebeşul şi Alba, cu creativitatea şi sensibilitatea lor particulară, le ocupă în „matricea românească”.

Matricea Românească: Felicitări pentru expoziție! Cum s-a născut ea?

Eugen Măcinic: Expoziția s-a născut demult în interiorul meu. Pictura este pasiunea mea din copilărie, ca și muzica, de altfel. A venit momentul să expun într-un loc istoric precum Cetatea Alba Iulia. Pentru mine, este o onoare și cred că se creează o imagine bună și pentru turiștii care vor trece pe aici.

Eugen Măcinic, un pictor muzician Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Pentru că suntem la Alba Iulia, o să vă întreb ce oferă orașul culturii românești?

Eugen Măcinic: Oferă multe, prin măreția cetății, unică în România. Avem și o zonă foarte frumoasă, pitorească – nu departe se află Râpa Roșie, aproape de locul de unde provin eu, Sebeș, Lancrăm – satul lui Blaga. Acestea sunt locuri încărcate de istorie și de tradiție.

Matricea Românească: Locurile pe care le aminteați sunt veritabile laitmotive în creațiile Dvs. .

Eugen Măcinic: Este firesc. Frumosul, cum îl văd eu, este lângă noi și trebuie doar să-l descoperim. Dar fiind artist, vreau să-l și imortalizez.

Matricea Românească: Cât de important este pentru Dvs. acest mediu creativ și faptul că ați prins rădăcini în niște locuri de unde vă extrageți inspirația?

Eugen Măcinic: Tablourile mele, peisajele pe care le reprezint sunt seva care vine din rădăcinile locurilor natale, dar și din munca mea de mic.

Eugen Măcinic, „Toledo”

Matricea Românească: Am remarcat, în egală măsură, și creații care ilustrează peisaje din Spania sau din alte țări. Ele cum s-au născut?

Eugen Măcinic: În urma unor călătorii. Au fost deplasări ce au născut amintiri frumoase pentru mine, pe care le păstrez și le expun ori de câte ori am ocazia, pentru că se leagă de tematica de față.

Matricea Românească: Care este rolul picturii, în opinia Dvs.?

Eugen Măcinic: După părerea mea, rolul picturii este acela de a înnobila omul, de a-l face mai bun, mai sensibil la frumos, de a-l schimba în bine.

Matricea Românească: Fiindcă aminteaţi despre Blaga, există o sensibilitate specifică oamenilor zonei?

Eugen Măcinic: Cred că cei din altă parte a țării observă asta mult mai ușor. Pentru noi, totul este „de-al casei”, cunoaștem mai bine tradiția și sentimentul locului. Cei din afară cred că este o efervescență creatoare din provincie. Există, fără îndoială, o «matrice» a zonei.

Matricea Românească: Pentru că vorbeam despre faptul că este posibil să deschideți o școală de pictură unde să predați tehnica acuarelei, cât de important este pentru Dvs. să transmiteți ceea ce v-a dăruit Dumnezeu, dar și munca Dvs.?

Eugen Măcinic: Eu nu sunt egoist, sunt și părinte. Nu a sosit timpul, nu a venit momentul, dar e bine să predai ștafeta. Vedem, în istorie, că sunt școli unde s-a păstrat o tradiție și cred că ar fi bine să se continue și tradiția acuarelei. De ce nu? Noi, românii, abordăm mai puţin maniera, tehnica aceasta a acuarelei.

Eugen Măcinic, „Peisaj la Vințu de Jos II”

Matricea Românească: Ce pictori admirați, ce pictori v-au format?

Eugen Măcinic: Fiind copil, am plecat cu Nicolae Grigorescu, pictorul național, cel aproape de țăran, de sufletul țărănesc. Dar, încet-încet, trebuie să lucrezi după cum simți şi să îţi dezvolţi propriul stil. Ceea ce, cred eu, am reuşit.