Tatăl, Simion Pop, preot greco-catolic. Mama, descendentă din vestita familie Bariț. Dragostea lor aduce rod pe 15 iunie 1875, când apare micul Iustin. Are parte de o educație solidă, iar din clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români. Mai marii vremii îl descoperă și fac presiuni pentru a scăpa de el. Își continuă studiile la Gimnaziul Superior din Blaj, unde se remarcă prin talentul oratoric și literar. În studenție, Iustin adună mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură “Iulia“. În 1900 devine doctor în drept și începe practica de avocat la cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel. A publicat articole în care lua partea românilor, a susținut conferințe și a organizat evenimente culturale. În 1919, cu ocazia sfințirii unei școli, îndeamnă oamenii să intoneze imnul național, fapt pentru care este dat în judecată.

Iustin Pop, un tânăr cu inițiativă

În toiul unei veri toride, mai exact, pe 15 iunie 1875, preotul greco-catolic Simion Pop, își ține feciorul în brațe. Timpul trece fără să bagi de seamă, iar Iustin își ocupă locul în băncile școlii primare, ca pe urmă, să urmeze cursurile Liceului Piarist din Cluj. Se dovedește un elev silitor, dovadă stau rezultatele bune din anii III și IV, care îl scutesc de plata taxelor de școlarizare. Pe când era în clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români, o mare responsabilitate. Direcțiunea îl descoperă și face presiuni pentru a părăsi liceul. În cele din urmă, se transferă la Gimnaziul Superior din Blaj, unde a beneficiat de o bursă a Fundației “Gojdu”. După o perioadă de acomodare, Iustin devine un orator de clasă și un iscusit mânuitor al condeiului. Este ales președinte al Societății de lectură a junimii studioase, implicându-se în mai multe activități din sfera mișcării naționale și a Memorandumului.

În 1894, își începe viața de student la Facultatea de Drept a Universității ”Francz József” din Cluj. Aici, Iustin devine un adevărat lider. Pe când era în anul I mobilizează mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură ”Iulia”,  ce fusese desființată  în 1884. În anul II de facultate, este membru în comitetul de conducere al tinerimii, iar mai târziu ajunge președintele acesteia. În ciuda eforturilor susținute, studențimea ardeleană a fost împiedicată să realizeze ce și-a propus. Cu toată ostilitatea, studenții au reușit să organizeze o serie de activități cultural-politice.

În biroul său de avocatură, românismul era acasă

Absolvă ciclul licențial fără mari bătăi de cap, iar pe 16 mai 1900, își ia doctoratul în drept. Tot acum debutează ca ucenic la cabinetul de avocatură deținut de Francisc Hossu-Longin, aprig susținător al românilor văduviți de drepturi. Pop iubea forte mult tinerii, și credea în suflul pe care îl pot imprima activismului. După câteva sesiuni de căutare prin zona Hunedoarei dă peste mai mulți voinici alături de care va pune bazele gazetei Libertatea. În 1903, la un an după înființare, publicația joacă un rol semnificativ în campania electorală care l-a propulsat pe avocatul Aurel Vlad în funcția de deputat în Dieta maghiară. Maghiarizarea firmelor de avocatură, l-a făcut pe Iustin Pop să desfășoare în 1905, un amplu protest. Tot atunci a devenit membru al Congregației Comitantese, funcție din care a luptat pentru drepturile românilor.

Strămutarea la Deva a însemnat un nou capitol în viața avocatului Iustin Pop. Biroul de avocatură nou înființat, ajunsese pe buzele tuturor. Clienții năpăstuiți îngroșau coada, iar după o vreme, biroul devine un veritabil centru de organizare a vieții românești din oraș și împrejurimi. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel.

Sprijinitor al culturii și avocat de primă mână

Când nu era ocupat cu procese, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. Publică numeroase articole în comitatul Hunedoarei și la Budapesta, prin care promova ideile activiste și drepturile românilor. În calitate de membru activ al asociației ASTRA din Deva, Iustin a susținut conferințe și s-a implicat în organizarea de evenimente cu caracter cultural. La 1918, alături de alți hunedoreni, avocatul Iustin Pop, se află în șirul oamenilor care participă la Marea Adunare de la Alba Iulia.

După izbânda Marii Uniri, a ocupat funcția de consilier juridic al Departamentului de Justiție al Consiliului Dirigent din Cluj. Încununarea carierei de avocat avea să vină în 1923, când a devenit primul decan al Baroului Deva. În ciuda funcțiilor deținute, Iustin nu a fost un vânător de onoruri, ele au venit firesc, ca rod al muncii și devotamentului cu care și-a tratat profesia. Nu de puține ori a fost în situația de a refuza posturi importante, cum a fost cel de profesor la catedra de Drept Penal, sau cel de consilier al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu nouă zile înainte de a împlini 68 de ani, mai exact pe 6 iunie 1943, avocatul Iustin pop se stinge în orașul Deva.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj

Ţara Românească în timpul domniei Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu: centru diplomatic, cultural şi politic european. De la voievozii răz­boi­nici la voievozii diplomaţi.

La vârsta de douăzeci de ani intra în viaţa politică în timpul domnitorului Gheorghe Duca, care fusese sprijinit puternic de familia influentă a Cantacuzinilor. Din 1674 primeşte însărcinări dificile, demnitari si dregătorii mai înalte, pline de răspundere şi influenţe. Erau vremuri tulburi, perfide şi zbuciumate, cu multe conflicte, interese politice şi teritoriale, dar şi multe şi pustietoare războaie.  În ţară conflictele aprinse între familiile boiereşti Cantacuzino şi Băleanu şi Leurdeanu care se implicau activ în alegerea domnitorilor sau în îndepartarea definitivă a lor declanşau o tensiune în interiorul reşedinţei domneşti, şi în aceste momente vine logofătul Constantin Brâncoveanu, pe scaunul Ţării Româneşti după moartea neaşteptată a domnitorului Şerban Cantacuzino la 29 octombrie 1688. Instalarea lui Constantin Brancoveanu pe tronul Ţării Româneşti este considerată de mulţi specialişti soluţia optimă dar şi rodul unui scenariu ce s-a dovedit un viabil, act istoric.

Constantin Brancoveanu a fost un strălucit diplomat reuşind să-şi asigure o domnie îndelungată , să afirme statutul de demnitate politică a Ţării Româneşti şi mai ales să determine Poarta otomană să respecte prevederile „vechilor tratate” şi marile puteri creştine care se aflau în conflict cu turcii, să realizeze că dorinţa de a scăpa de presiunea turcească, nu va însemna acceptarea nerespectării drepturilor suverane ale ţării de către o altă forţă politică.

Cu o „isteţime politică”, domnitorul român reuşeşte să menţină ţara liberă, declarându-se câştigător într-un război în care nu a fost nevoit să scoată sabia din teacă. Prima decizie de politică externă a lui Constantin Brâncoveanu a fost asumarea angajamentului pus la cale de Şerban Cantacuzino, cu Austria. Emisarii trimişi la Curtea de la Viena aveau misiunea de a asigura protecţia Sfântului Imperiu Roman asupra Ţării Româneşti.

Când ginerele lui Şerban Cantacuzino şi al Doamnei Maria, Constantin Bălăceanu a primit vestea domniei lui Constantin Brâncoveanu a fost dezamăgit şi venind de la Viena, a rămas în Transilvania, la Sibiu.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro descrie cum: „văduva lui Şerban Vodă ceruse atunci în grabă ajutor de la Constantin Bălăceanu, ginerele ei, care se afla în Transilvania şi care făcuse parte din prima solie a celor patru boieri. Îl informă prin emisari de pericolul în care se găsesc, atât ei, cât şi bogăţiile lor, dacă vor cădea în mâna turcilor cari considerau pe Şerban ca rebel faţă de Poartă”. În urma acestei veşti, Bălăceanu „a reuşit să-i convingă pe nemţi să trimită în Valahia opt regimente sub comanda generalului Heisler, eliberând pe Principesa văduvă cu fiii ei, ridicând avuţiile care nu erau de dispreţuit şi-i conduse până la Braşov”.

„Isteţimea politică” a lui Constantin Brâncoveanu, a fost „recunoscută de turci şi de nemţi”, după mărturia lui Anton Maria del Chiaro, pentru că domnul român a transmis Porţii că îi este imposibil să plătească tributul atâta vreme cât ungurii ruinează ţara prin jaf. Turcii au răspuns că: „Cine, sub pretext de refugiu prietinesc, se poartă ostil în ţara voastră, merită să fie tratat ca inamic. Aveţi autoritatea şi aplicaţi-o după nevoie”.  Constantin Brâncoveanu a continuat o politică externă abilă, cu turcii era împăcat, iar cu austriecii rămăsese în relaţii bune, eliberându-l pe generalul Heissler. Relaţia cu Sfântul Imperiu Roman, a devenit prosperă întreţinând o vastă corespondenţă şi primind o serie de privilegii.

Constantin Brâncoveanu era un tânăr înstărit, cu multă avere şi pământurile pe care le moştenise din propria lui familie, dar şi zestrea soţiei şi moşiile strămoşeşti, redobândite prin judecăţi. În anii domniei deşi era prins cu treburile politice, el continua să acapareze multe moşii, iar această goană după averi şi moşii întinse îl va stăpâni pe Brâncoveanu toată viaţa, şi se pare că pentru toate acestea l-a costat mai târziu viaţa.

Pentru ca să-şi întărească puterea şi de a o transmite ereditar, a reuşit să atragă reacţia unor personaje din clasa stăpânitoare dar şi din familia domnitoare, care a apelat la stăpânitorul străin, grăbindu-i sfârşitul. Voievodul prins între Imperiul habsburgic care era prins într-o dinamică politică de expansiune şi Poarta otomană, a trebuit să desfăşoare o politică prudentă care l-a aruncat sub sabia călăului de la Istanbul.

A.D. Xenopol relatează performanţa de care a dat dovadă voievodul privind „talentul politic considerat cel mai deplin acrobat politic ce au stătut vreodată în capul popoarelor”.[1]

În volumul editat de Constantin Giurescu şi Nicolae Dobrescu se găsesc informaţii valorase privind raporturile voievodului român cu imperialii între anii 1688-1714, dar şi documente privind relaţiile descendenţilor voievodului român cu imperialii în perioada 1714-1768. Autorul este de părere că acesta nu s-a alăturat pe faţă puterilor creştine din două motive bine întemeiate, privind poziţia geostrategică a Ţării Româneşti care era „situată între turci, tătari şi germani, fiind deschisă şi fără apărare, neavând altă apărare decât munţii şi pădurile”, iar forţa militară era neînsemnată şi convingerea că desprinderea de Poartă ar fi dus la un şir de tentative nereuşite ca şi în cazul lui Mihnea al III-lea şi Ştefan Petriceic.^[2]

Privind politica externă a voievodului, observăm că pe primul plan în anii ’50 se aflau relaţiile cu Rusia care demonstrau lupta de emancipare sub suzeranitatea Porţii otomane. Virgil Cândea a descris o evaluare a politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu într-o sinteză de istorie a diplomaţiei româneşti dar şi în bibliografia stolnicului Constantin Cantacuzino.[3]

Pentru o cunoaştere mai aprofundată a politicii externe brancoveneşti, Paul Cernovodeanu, a publicat scrisori inedite din corespondenţa diplomatică a voievodului român, care sunt păstrate în arhivele din România, Polonia şi Ungaria. Acestea reflectă procupările voievodului, dar mai ales cunoaşterea perfectă a realităţilor politice din ţările vecine, şi grija permanentă de a asigura poziţia de neutralitate şi pace a principatului muntean în vâltoarea conflictelor, ce opuneau pe otomani adversarilor lor sau pe imperiali supuşilor lor oropsiţi”.[4]

Citind Cronicile Ţării Româneşti, constata istoricul Răzvan Theodorescu, ai fi tentat să crezi că însuşi actul de chemare la domnie al lui Constantin Brâncoveanu acum 300 de ani privind din interior, împrejurare ce poate da un anume inţeles politicii şi ideologiei romaneşti în aceste ultime decenii prefanariote, va fi o uriaşă punere în scenă demnă de teatrul timpului.

Răzvan Theodorescu a dus cercetarea într-o direcţie nouă privind studiul epocii brâncoveneşti, asociind fenomenul economic, social, politic şi cultural şi căutând în fenomenul artistic, reflexele vieţii, ale societăţii.

Creaţia prin excelenţă a acestei domnii aşezată cronologic între toamna 1688 şi primăvara 1714, se numeşte stilul brâncovenesc, a fost un stil de artă şi un stil de viaţă, unul al ceremonialului şi al reculegerii, al culorii şi al organicului, al călătoriei şi al zăbavei. Scenografia putea fi cea a arhitecturilor, al pridvoarelor de locaşuri deschise spre peisaj, înfrăţind cultura edificiului construit cu natura înconjurătoare. Epoca brâncovenească este o epoca hotărâtoare care se îndreaptă spre evul modern, fără cenzuri, în mod lent dar sigur, spre o sincronizare cu restul culturii europene.[5]

Nicolae Iorga  a considerat că: „spaţiul românesc a fost marcat de două influenţe puternice, în ce priveşte Constantinopolul care dădea un exemplu de fast aulic şi Franţa lui Ludovic al XIV-lea cu frumoasa curte impunătoare, reunind ce avea ţara mai important, cât şi aportul de prestigiu al Orientului întreg, cu patriarhii, arhiepiscopii, predicatorii, dascălii şi cărturarii săi.”

Constantin Brâncoveanu devenind astfel „ cel mai strălucit tip al acestei societăţi noi, paşnică şi supusă, dominată de o prudenţă excesivă când era vorba de a lua o hotărâre, tărăgănând, negociind, revenind asupra hotărârilor până în cel din urmă moment, gata de a se felicita că a întârziat şi de a se căi că a grăbit pasul, şi totuşi, setoasă de influenţa, de prestigiu, de dominaţie, visând, dacă nu coroana bizantină , care ademenise pe Vasile şi pe Şerban, cel puţin o aureolă care ar putea să fie vazută de toţi creştinii din Orient, este  cel, a cărui domnie de un sfert de veac lasă să se vădească toate feţele personalităţii lui superbe şi toate năzuinţele variate ale societăţii care putea să se recunoască în el.”[6]

Nicolae Iorga subliniază trei manifestări ale monarhiei româneşti amintind de cea bizantină, orientală şi culturală, aceasta din urmă  fiind opera lui Constantin Brâncoveanu. Istoricul aduce în discuţie rolul de model pe care l-a jucat Curtea lui Ludovic al XIV-lea în organizarea fastului şi activităţii de ctitor a lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Giurescu îl caracterizează pe voievod ca fiind „gospodar, credincios, iubitor de artă şi de cultură”, una din  figurile  de seamă ale trecutului nostru, simbolizând epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfârşitul tragic suportat cu tărie de suflet adevărat creştinească, adaogă chipului său aureola de martir.[7]

Istoricul britanic Robert Seton-Watson este extrem de ataşat de poporul român şi interesat de istoria lui Constantin Brâncoveanu, „ a asociat toată influenţa rudelor sale fanariote cu acel prestigiu legat încă de sângele vechii dinastii a Basarabilor, din care descindea mama sa, şi care a  avut şi avantajul de a dispune de o imensă avere personală, precum şi uimitoare însuşiri de fineţe diplomatică şi disimulare. Faptul că s-a menţinut pe tron douăzeci şi sase de ani în mijlocul unui război şi a unei instabilităţi constant nu este în sine o realizare neînsemnată. Politica lui a fost o oscilare continuă, dar precaută, între Poartă, Imperiu, Polonia şi Rusia, pe care o vedem înaintând rapid în primul plan”.[8]

Italianul Mario Ruffini a urmărit influenţa italiană în societatea  munteană din timpul marelui voievod, arătând că epoca brâncovenească a avut în istoria românilor un echivalent al Renaşterii: „Cei douăzeci şi sase de ani ai domniei voievodului pot fi comparaţi sub aspect cultural cu Renaşterea noastră, găsim aceeaşi febrilă cercetare a vechilor cărţi vestite în lumea ortodoxă şi acelaşi spirit critic care supune propriilor inducţii faptele, chiar pe cele mai cunoscute, pentru a le cerceta esenţa intimă. Întreaga viaţă publică a epocii brâncoveneşti se inspiră dintru-un sentiment de linişte şi majestate demnă, aureolată de artă şi de cultură, dominate de spiritele mari ale lui Brâncoveanu şi Cantacuzino.

Autorul a făcut o amplă descriere a contactelor cultural romano-italiene dar şi despre influenţa italiană în cultura românească[9]. Mario Ruffini a demonstrat o analiză comprehensivă a politicii externe a voievodului român: „ Politica lui Brâncoveanu nu s-a subordonat în acţiunile ei, ideilor preconcepute, dogmatice, ci a urmărit întotdeauna ca linie de conduită realizarea intereselor voievodatului care se schimbau mereu după capriciile sultanului sau calculele politice ale Curţii de la Viena. Din această cauză acţiunea lui pare oscilantă, uneori echivocă, când voia ca obiectivele lui să nu fie descoperite. Diplomaţia lui se află în tergiversare şi în folosirea bunului său simţ înnăscut, în realitate, nici o altă diplomaţie nu ar fi fost bună într-o perioadă istorică în care  evenimentele şi poziţiile marilor puteri se schimbau zi de zi”.[10]

Interesant este cum istoricul american  Peter Sugar tratează în amănunt domnia lui Constantin Brâncoveanu, reuşind să scoată în evidenţă însuşirile diplomatice ale voievodului muntean care: „nu numai că a trebuit să manevreze între patru puteri, fără nici un ajutor din partea Moldovei, dar şi printre grupările boiereşti. În aceste împrejurări a reuşit să se menţină douăzeci şi şase de ani pe tron, este cea mai bună dovadă a extraordinarei sale abilităţi diplomatice. Are meritul de a fi salvat Ţara Românească de situaţia dramatică prin care a trecut Moldova, atacată sau strabătută de oştile otomane, tătare, polone şi ruse. Brâncoveanu şi-a salvat ţara de greutăţi chiar mai mari decât acelea în care a fost silit să o plaseze prin jocul său periculos, un joc care nu ilustrează caracterul său sinuos şi ambiţiile sale cât situaţia imposibilă în care se găseau Principatele dunărene îndată ce a eşuat atacul turc împotriva Vienei în 1683.[11]

Sfinții Martiri Brâncoveni – partea I

Bibliografie:

[1] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană,vol. VIII, Ed. a-III-a, Bucureşti, 1929.

[2] Constantin Giurescu, Nicolae Dobrescu, Documente şi registre privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1907.

[3] Virgil Cândea, Diplomaţia românească sub Constantin Brâncoveanu, în Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966.

[4] Paul Cernovodeanu, Din corespondenţa diplomatică  a lui Constantin Brâncoveanu, I-IV, în Revista arhivelor, an LXII, 1985.

[5] Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orientul imaginii 1550-1800, vol. II, Bucureşti, 1987.

[6] Nicolae Iorga, Istoria românilor şi a civilisaţiei lor, Bucureşti, 1930.

[7] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol, III, partea I, Bucureşti, 1944.

[8] R.W.Seton-Watson, A Hystory of the Roumanians, from Roman times to the completion of unity, Cambridge, 1934.

[9] Mario Ruffini, L’influenza italiana in Valacchia nell’epoca di Constantin-Voda Brancoveanu 1688-1714, Milano, 1933.

[10] Mario Ruffini, L’influsso intaliano in Valacchia nell’epoca di Constantino-Voda Brancoveanu 1688-1714, Munchen, 1974.

[11] Peter Sugar, Southeastern Europe under Ottoman Rule 1354-1804, Settle, Londra, 1977.

Animată de gândul unei viitoare cariere muzicale, Alina a decis să urmeze Liceul de Arte „Hariclea Darclée” din Brăila. Instrumentul căruia i-a dedicat clipe bune de muncă și exercițiu a fost pianul. Mai târziu, urmează cursurile Facultății de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, iar, în anul patru, obține o bursă și pleacă în Norvegia la „University College”. În 2010, Alina ajunge în Capitală și descoperă climatul educațional din cadrul Grădinițelor „Arc-en-Ciel” (nivelul preșcolar al Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”), unde predă tainele muzicii. Matricea Românească a stat de vorbă cu profesoara Alina Manea despre începuturi și misiunea unui pedagog în contextul actual.

Interviul pe scurt:

• O copilărie în compania pianului: ,,Când eram mică, îmi doream să devin cântăreață. Cu timpul, am început să studiez pianul în cadrul Liceului de Arte „Hariclea Darclée”, apoi am mers la Facultatea de Arte.“
• Pedagogia, o provocare cu zâmbetul pe buze: ,,Pedagogul trebuie să se implice total. Când am început să lucrez în cadrul Grădinițelor Arc-en-Ciel, mi-am dat seama că nu-i doar un simplu job. Trebuie să găsești mereu noi metode prin care să-i faci pe copii să se îndrăgostească de orele tale.”
• Proiecte de suflet: ,,În cadrul proiectelor noastre, cititorii pot găsi recomandări de evenimente culturale care se desfășoară în București, iar în timpul pandemiei am inițiat webinarii despre cum privesc elevii școala online.”

Muzica, o dragoste la prima audiție

Întâlnirea cu muzica s-a produs la o vârstă fragedă. Născută în Brăila, destinul Alinei a fost mereu sub semnul notelor ce alcătuiau partiturile. Din clasa I, până în clasa a XII-a, studiul pianului, instrumentul căruia i s-a dedicat, avea să-i schimbe viața. <Când eram mică, îmi doream să devin cântăreață. Cu timpul, am început să studiez pianul în cadrul Liceului de Arte „Hariclea Darclée”, apoi am mers la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. În anul patru de studii, am obținut o bursă la „University College” în Norvegia>, ni se destăinuie Alina.

 ,,Mi-a plăcut să le prezint copiilor tainele muzicii, și implicit pianul pe care l-am studiat atâția ani”

 

În studenție, Alina își descoperă pasiunea pentru pedagogie. ,,Atunci am început să predau lecții de pian în cadrul unei grădinițe particulare. După absolvirea facultății, m-am mutat în București, era anul 2010, și am ajuns la Grădinițele Arc-en-Ciel din cadrul Liceului Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Mi-a plăcut să le prezint copiilor tainele muzicii, și, implicit, pianul pe care l-am studiat atâția ani“, povestește profesoara Alina Manea.

Grădinițele Arc-en-Ciel, un nou început

Între timp, a decis că trebuie să devină profesor cu acte în regulă, astfel, s-a înscris la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir. Fondatoarea Liceului,  profesoara Monica Șerbănescu, a sprijinit acest demers și i-a creat cele mai bune condiții pentru a putea merge la cursuri, seminarii, examene și, în parallel, să-și țină orele. Am întrebat-o pe Alina Manea cum a fost prima întâlnire cu cei mici și iată ce a răspuns: ,,Primul contact cu grupa de copii a fost de-a dreptul surprinzător. Eram foarte tânără, îmi plăcea foarte mult să cânt, copiii adorau să cânte și să danseze. S-a creat o legătură strânsă între noi. Sistemul de predare-învățare din cadrul Grădinițelor Arc-en-Ciel, este extrem de dinamic și îți oferă posibilitatea de a te dezvolta, atât ca persoană, cât  și  profesional.”

,,Muzica îi ajută pe copii să își îmbogățească limbajul; fiecare cântec conține cuvinte noi”

Pasiunea și dragostea de care dă dovadă la clasă se simt în inflexiunile vocii. Dar, cu toate acestea, o întrebare planează în aer: Ce aport are muzica în viața celor mici? ,,Este dovedit științific faptul că muzica îmbină partea de comunicare cu latura logică. Muzica îi ajută pe copii să își îmbogățească limbajul; fiecare cântec conține cuvinte noi. Apoi, dezvoltă simțul ritmic și atenția distributivă. Vreau să precizez faptul că nu există copil afon. Chiar dacă urechea muzicală nu este suficient de dezvoltată, ei bine, ritmul se poate învăța, notele la fel, sunt exerciții special create pentru a dezvolta auzul“, precizează profesoara Alina Manea.

Nici pandemia nu poate opri muzica

Pandemia a ridicat multe probleme în lume. Cultura, medicina, dar și educația au fost nevoite să găsească noi forme de exprimare. La Grădinițele Arc-en-Ciel, lucrurile s-au desfășurat într-un climat de siguranță crescută, fără a se face rabat de la calitatea actului educațional. Profesoara Alina Manea mi-a povestit cum arătau orele înainte și în timpul pandemiei. ,,Înainte, orele de muzică erau foarte dinamice. Le prezentam copiilor instrumentele muzicale, audiam compoziții, discutam despre compozitori, adăugam cântecele și joculețe ritmice. În perioada pandemiei, când orele s-au desfășurat exclusiv online, le prezentam copiilor cântecele înregistrate, apoi discutam în întâlnirile pe ZOOM; erau ore mai scurte, dar foarte concentrate“, a subliniat Alina Manea.

,,Pedagogul trebuie să fie un exemplu pentru fiecare elev”

Iubește pedagogia și caută tot timpul să se perfecționeze. Spune apăsat că un profesor nu trebuie să se rezume doar la a transmite informații, el trebuie să devină un exemplu pentru copii. A fi dascăl nu e un simplu job, spune Alina. Trebuie să fii într-o permanentă căutare a perfecțiunii, să găsești cele mai bune metode și să-i faci pe copii să se îndrăgostească de orele tale. Când nu e la catedră, este implicată în proiecte de suflet. ,,Am un proiect de suflet alături de prietenele mele, toate cu experiență în pedagogie. În cadrul proiectului, cititorii pot găsi recomandări de evenimente culturale care se desfășoară în București, iar în timpul pandemiei am organizat webinarii despre cum privesc elevii școala online“, detaliază Alina Manea.

Vorbind despre pedagogie, școală, profesori și elevi, profesoara Anastasia Popescu, cea al cărei  nume apare pe frontispiciul școlii, al Liceului, sublinia faptul că „Pedagogul trebuie să ardă ca o flacără”. Preluând mesajul, Alina Manea – colegele și colegii săi  – dovedesc  cât de îndreptățită și făuritoare de viitor este această viziune.

Dintre toate Tainele Bisericii, cea care îi oferă slujitorului lui Dumnezeu posibilitatea de a cunoaşte sufletul şi inima creştinului, de a-i afla bolile şi rănile sufleteşti şi de a-l putea tămădui, este Taina Sfintei Spovedaniei, numită şi „al doilea Botez”, prin care creştinul primeşte iertarea păcatelor  și putere să meargă mai departe în lupta cu ispitele prin rugăciunile şi îndrumarea duhovnicului.

Aşadar Spovedania, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 20, 21-23), este „taina prin care credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după Botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi Biserica”[1], în acelaşi timp „cale de pastoraţie individuală, oferindu-ne posibilitatea cunoaşterii vieţii credincioşilor şi îndrumării lor spre o vieţuire autentic creştină”[2], prin pocăinţă.

Cuvântul românesc „pocăinţă”, după slavonescul „pocaianie”, pune accentul pe remuşcare, regret, pe durerea pentru păcatul săvârşit. Termenul „penitenţă” derivat din „poenam tenere”, accentuează aspectul juridic, conştiinţa vinovăţiei, frica de pedeapsă. Cel grecesc „metanoia”- μετάνοια-nu înseamnă „nici numai căinţă, regret şi nici numai frică de pedeapsă ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor şi deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârşirii lui şi un nou început de viaţă, un câmp nou de lucru în har şi adevăr”[3]

Însă Taina Spovedaniei nu acţionează oricum, ci printr-o lucrare văzută ce trebuie să fie făcută după rânduiala Bisericii, care spune: „Deci toate să le facem după rânduială şi canoane şi după hotărârile Părinţilor, dacă voim a moşteni în noi harul lor, şi dacă voim ca iertarea păcatelor pe care o dăm, să fie adevarată şi încredinţată”[4]. Dar atât duhovnicii cât şi penitenţii trebuie să facă toate aceste lucruri după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „cu cuviinţă şi după rânduială” (I Corinteni XIV, 40), fără abateri şi fără încălcări aduse slujbelor.

Taina pocăinţei, respectiv mărturisirea păcatelor, implică în sine mai multe etape, faze sau momente distincte, după cum le aflăm şi-n manualul de Liturgică Specială al Pr. Prof. Ene Branişte, şi anume:

1. Căinţa sau părerea de rău pentru păcatele săvârşite cu hotărârea de a nu mai păcatui pe viitor, căinţă care vine cunoscând starea de unde am căzut prin păcătuire.
2. Spovedania, mărturisirea păcatelor către duhovnic.
3. Împlinirea canonului de pocăinţă (a epitimiei) dat de duhovnic care poate dura un timp mai lung sau mai scurt, până când vedem că „rana sufletului” s-a vindecat.
4. Dezlegarea sau iertarea pe care o dă Însuşi Duhul Sfânt prin duhovnic, aşa cum ne arată Sf. Nicodim Aghioritul[5]. Ultimele două, în practică, se mai inversează.

Din păcate însă există cazuri când, fie din comoditate, din lipsă de timp, din nepurtarea de grijă pentru cele sfinte sau din interes, unii preoţi duhovnici fac diferite omiteri sau greşeli, abătându-se de la rânduiala spovedaniei sau chiar o înlocuiesc cu un „simulacru” de mărturisire a păcatelor, aşa cum spunea un mare profesor de teologie al facultăţii noastre (Pr. Prof. Dumitru Radu , în teza sa de doctorat: Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, XXX-1978,nr. 1-2) depărtându-se, astfel,  de învăţătura şi practica Sfintei noastre Biserici.

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba”  – Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

Abaterile sau încălcările pot surveni în diferite momente ale pregătirii sau săvârşirii Tainei Spovedaniei, ori chiar după ce aceasta a avut loc, ca de exemplu:

– în timpul pregătirii pentru spovedanie;

– prin primirea fiilor duhovniceşti ai altor duhovnici fără acordul acestora;

– ori atunci când unii  duhovnici îmbracă în grabă doar epitrahilul în biserică;

– când nu rostesc complet ”molitfa” de dinainte de spovedanie;

– când aleg un alt loc de mărturisire în afara bisericii, făra a avea măcar icoana Mântuitorului înaintea lor, deşi putea săvârşi acolo;

De asemenea duhovnicul poate greşi când spovedeşte în grabă sau în timp ce oficiază alte slujbe, ori prin lipsa lui de sensibilitate şi bunătate sufletească, prin lipsa de răbdare sau prin nepăsare, ori prin tratamentul diferenţiat al penitenţilor în raport cu starea lor materială sau prin săvârşirea spovedaniei în grup. La finalul mărturisirii poate greşi prin neacordarea de epitimii adecvate sau dimpotrivă, prin aplicarea unor canoane foarte dure ori interesate şi chiar după spovedanie ar putea greşi prin nepăstrarea secretului spovedaniei.

O problemă majoră a timpurilor noastre este criza de timp, preotul duhovnic trebuind să facă faţă credincioşilor veniţi să se mărturisească într-un timp inechitabil de scurt în raport cu numărul lor, de obicei la sfârşitul posturilor mai lungi. În ultimii ani, de când, prin purtarea de grijă şi osteneala Preafericirii Sale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, posturile de radio şi televiziune „Trinitas” transmit în permanenţă, s-a observat o creştere considerabilă a numărului de credincioşi care vin la spovedit. Mulţi dintre ei nu au, însă, nici cele mai elementare cunoştinţe religioase, dar  pentru că au auzit şi ei la radio sau la televiziune  vorbindu-se despre foloasele mărturisirii, vin să se spovedească şi să se împărtăşească. În aceste condiţii, de multe ori se poate întâmpla ca spovedaniile să se facă „pe fugă”, uneori în timpul slujbelor, puterea de concentrare a duhovnicului riscând să fie diminuată de atenţia distributivă  şi astfel, el să nu poată asculta deplin  spovedania sau să  dea cele mai potrivite sfaturi sau epitimii.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, în calitate de vestit dascăl de Teologie Liturgică, sesiza:

„Una din marile greşeli care se fac în administrarea acestei taine este graba. Nu se rezervă suficient timp şi răbdare pentru a discuta sau a angaja un dialog efectiv cu credincioşii. O spovedanie săvârşită între două ectenii sau în fugă, în uşa altarului, nu-i spovedanie şi aceasta arată concepţia despre această Sfântă Taină, atât a preotului, cât şi a credinciosului”[6], continuând în alt loc:

„Este un adevărat sacrilegiu administrarea tainei Spovedaniei sub această presiune a timpului şi sub privirile zecilor sau sutelor de credincioşi care aşteaptă nerăbdători şi grăbiţi să le vină rândul la spovedit, dar când, de fapt, nu poţi să ştii sau să aflii aproape nimic despre starea lor sufletească . Atât ei, cât şi preotul sunt grăbiţi şi aceea numai Spovedanie nu se poate numi.”[7]

Preotul duhovnic ar trebui să ofere penitentului şansa de a se destăinui pe îndelete, precum îi curg cuvintele, nepresat de factori externi, în tihnă, într-un loc şi într-un spaţiu  duhovnicesc, în care creştinul să simtă că i se acordă atenţie, răbdare, înţelegere, mângâiere; să se simtă ca un fiu care, greşind, caută îndreptarea.

Un experimentat duhovnic spunea că o spovedanie autentică, cu zdrobire de inimă, marcată de pocăinţă , durează poate un minut … Multa şi ocolitoarea vorbire „te trădează că eşti lipsit de pocăinţă, că nu te spovedeşti sincer”[8], dar o mărturisire adevărată necesită, fireşte, mult mai multe minute, cuprinzând şi cercetarea amănunţită a unora dintre păcate (timpul săvârşirii, împrejurările, locul urmările, etc.), şi sfaturile pe care părintele le dă fiului său duhovnicesc, dar şi canonul, epitimia care ar trebui să-i vindece rănile sufleteşti.

La spovedanie trebuie să avem mare grijă deoarece: lipsa de delicateţe, indiscreţia, severitatea, atitudinea excesiv de moralizatoare, acordarea de canoane grele, oprirea îndelungată de la Sfânta Împărtăşanie, etc. îl pot descuraja pe cel venit să se mărturisească, sau chiar să-l piardă prin deznădejdea ce-l poate cuprinde. Să nu uităm că în Molitfelnic se spune: „Să ştii încă şi aceasta, o, duhovnice, că scopul Bisericii este de a îndemna şi a atrage pe toţi către Dumnezeu cu dragostea învăţăturii celui bune, fără a lăsa pe nimeni întristat. Că Dumnezeu caută căinţă de la noi toţi, ca să ne mântuiască şi nimeni să nu piară”[9], dar căinţa, pocăinţa noastră, respectiv mărturisirea trebuie să fie făcută: cu umilinţă, cu adâncă părere de rău, să fie benevolă, din inimă şi nu silit de alţii, să fie completă, să fie sinceră, fără a ascunde ceva sau a diminua, să fie urmată de hotărârea fermă de îndreptare.

Un canon foarte aspru poate distruge sufleteşte  penitentul. Există creştini care, fiind doar opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pentru o perioadă de 7, 12, 15 ani, nici nu se mai spovedesc în tot acest timp, pornind de la mentalitatea: „Dacă nu mă pot împărtăşi, ce rost are să mă mai spovedesc?” şi, în felul acesta, îi îndepărtăm de Împărăţia lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei nu cunosc valoarea Sfintei Împărtăşanii, nu ştiu că mare preţ se pune pe curăţia sufletului şi vrednicia la împărtăşire şi primesc cu multă uşurinţă oprirea de la cuminecare, de aceea se pare că cel mai potrivit canon pentru fiii noştri duhovniceşti este convingerea nestrămutată de a părăsi păcatul. Trebuie să nu uitam nici o clipă că, în momentul „când omul îşi mărturiseşte păcatul său şi dorinţa de schimbare a vieţii, atunci Dumnezeu trece de la starea de judecător la starea de părinte milostiv”[10], şi ştim că „Dumnezeu are o milostivire mai mare decât dreptatea pe care o înţeleg oamenii, că milostivirea Lui depăşeşte calculele omeneşti, fiindcă iubirea Lui milostivă este puterea de viaţă dătătoare.”[11]

„Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit” – Părintele Cleopa

Cât despre epitimii cunoaştem faptul că ele nu sunt „pedepse” pentru păcatele săvârşite, ci „remedii sufleteşti pentru vindecarea păcătoşilor,”[12] cu rol „vendicativ”, adică vindecativ, de tămăduire, nu vindicativ, de răzbunare, de pedeapsă. Prin ele nu se urmăreşte satisfacerea dreptăţii divine jignită prin păcat, cum se prezintă în teologia romano-catolică, ci „se urmăreşte îndreptarea celui păcătos, adică vindecarea lui de deprinderea de a păcătui”, aflăm în „Dreptul Bisericesc”[13]. Dar vindecarea, spunea Sf. Vasile cel Mare (+ 379) că „trebuie să se hotărască nu după timpul penitenţei, ci după chipul pocăinţei” în can. 2, iar în can. 74 tot  Sf. Vasile cel Mare spunea:” Cel ce se va face sârguitor în mărturisire, în acest caz, dacă cel căruia i s-a încredinţat puterea de a lega şi dezlega…s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire, fiindcă cercetarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc, degrabă ajung la iubirea de oameni a lui Dumnezeu”, iar în can. 84 spunea: „…negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei…”( Pidalion, Bucureşti, 1933, p.430).

Pentru întoarcerea creştinului către Dumnezeu şi Sfânta Biserică, Pravila bisericească ne oferă alternativa împărţirii canonului în trei părţi: una să se pună în seama milostivirii Bunului Dumnezeu, alta să o ia duhovnicul asupra lui iar cealaltă să rămână „în seama conştiinţei penitentului.”[14] Şi nu fără rost s-a făcut acest pogorământ, căci o serie de epitimii foarte aspre pot determina penitenţii să se lipsească definitiv de spovedanie sau să caute duhovnici cu viaţă asemănătoare cu a lor, care să îi canonisească foarte puţin sau deloc, gândindu-se că şi ei, deşi duhovnici, au aceleaşi păcate, slăbiciuni şi neputinţe. După cuvântul părintelui Cleopa, „aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit”[15]. Alţii se folosesc de duhovnici, spovedind unuia păcatele cele mari si altuia cele mărunte, ca în felul acesta să se poată împărtăşi cu dezlegarea celui din urmă. Alţi creştini spun doar în şoaptă păcatele mari, fără ca duhovnicul să le audă, şi cu voce tare le spun pe cele mărunte, în speranţa că în felul acesta li se iartă toate păcatele şi se pot împărtăşi liniştiţi, fără să-şi amintească, însă, cuvintele şi sfaturile de la încheierea molitfei de spovedanie: „iar de vei ascunde de mine ceva, să ştii că toate păcatele îndoite le vei avea”[16].

De aici grija extraordinară pe care Biserica o are pentru Taina Spovedaniei şi mulţimea de îndrumări date duhovnicilor în vederea unor mărturisiri făcute după rânduială. Aşa găsim atenţionarea că „Orice om sau femeie de-şi va lăsa duhovnicul său fără pricină şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică cu acela ce-l primeşte pe dânsul.”[17] Înţelegem, deci, grija pe care trebuie să o avem la spovedanie, mai ales în preajma Sărbătorilor Naşterii şi a Învierii Domnului, când vin la mărturisit creştini pe care nu i-am văzut poate niciodată sau doar extrem de rar, iar atunci vin să se spovedească şi să se şi împărtăşească pentru că au ţinut şi ei câteva zile de post. În aceste condiţii, noi trebuie să avem grijă cum procedăm ca, pe de o parte, să nu pierdem pe niciunul dintre ei, iar, pe de altă parte, nici să nu încălcăm canoanele şi normele rânduite de Biserică, căci numai prin ea, prin Biserică, prin succesiune apostolică, primim puterea de a lega şi dezlega păcatele.

Abateri de la normele liturgice şi canonice privind Taina Spovedaniei – partea II-a

Bibliografie:

[1] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturghia Specială, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 382, la capitolul „Mărturisirea” (Spovedania)

[2] Prefaţa Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, la teza de doctorat a Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 3

[3] Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei-Trinitas, 1999, p. 26

[4] Molitfelnic, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, p. 59

[5] Sf. Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Bucureşti, 1928, p. 129

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 1, Galaţi, Ed. Episcopiei Dunării de jos, 1996, p. 185

[7] Idem, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Galaţi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004, p. 204

[8] Arhim. Vasilicos Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Bucureşti, Ed. Tabor, 2012, p. 46

[9] Molitfelnic, p 59

[10] †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Basilica, 2008, p. 66

[11] Ibidem, p. 67

[12] Apud Pr. Ioan  (Irineu) Mihălcescu, Dogmatica iubirii, în colecţia „Clasici ai Teologiei Româneşti”, Editura „România Creştină”, 1998, p. 156

[13] Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, Vol. II, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 45

[14] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Editura Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999, p. 61

[15] Arhim. Cleopa  Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan,  Lumina şi faptele credinţei, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994,  p. 61

[16] Molitfelnic, p. 65

[17] Ierom. N. Sachelarie, Pravila … , 1999, p. 468

Alexandru vine pe lume în Chișinău, la finele anului 1890. Primește botezul ortodox în prima zi de Crăciun și este crescut în duhul blândeții și al temerii de Dumnezeu. Se face remarcat prin calitățile vocale, astfel, se înscrie la Școala de muzică din Chișinău, unde absolvă ”Magna cum Laude”. Tânărul predă cântul bisericesc la mai multe școli din Basarabia, iar ulterior la Școala eparhială de fete. Conduce corul acestei instituții pe cele mai înalte culmi și câștigă prețuirea Regelui Carol al II-lea. Compune melodia pentru poezia “Limba noastră“, care din 1995, este imnul de stat al Republicii Moldova. Ultimii ani din viață îl găsesc în plină activitate. Praznicul intrării Maicii Domnului în Biserică era aproape. Părintele Cristea își neglijează problemele de sănătate și depune o muncă istovitoare pentru ca totul să iasă exemplar. Avea să fie ultima apariție în fața publicului.

O viață sub semnul muzicii bisericești

Ștefan și Elena așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a lui Alexandru. Primul scâncet se aude pe 13 decembrie 1890, în Chișinău. Botezat în prima zi de Crăciun, pruncul este crescut într-o familie în care dimensiunea spirituală nu era deloc neglijată. Primele studii le face la școala de aplicație de pe lângă seminarul teologic. În toamna lui 1900, patruzeci de candidați se luptau pentru cele câteva locuri din cadrul Școlii Spirituale. Pe listele aspiranților îl găsim și pe Alexandru Cristea, care avea în față probele de religie și limbă rusă. Se prezintă bine, iar când listele se afișează, flăcăul este printre cei admiși. În timpul studiilor, se face remarcat prin calități vocale fără cusur. La disciplina cânt bisericesc, elevul Cristea avea nota maximă. Darul psalmodierii venea pe filieră paternă, Ștefan Cristea era un iscusit cantor la biserica Sfântul Gheorghe din Chișinău. În 1907, are loc examenul de absolvire, la care participă treizeci de elevi. La disciplina cânt bisericesc, doar Cristea și Iona Macovei reușesc să obțină nota maximă.

Își continuă studiile la clasa I, din secția a doua paralelă a seminarului teologic. Tulburările ivite în viața instituției, exmatricularea unui număr de aproximativ 88 de elevi și neputința autorităților bisericești de a îmbunătăți situația, l-au făcut să abandoneze. În data de 19 ianuarie 1909, Alexandru înaintează o cerere Direcției Școlii Spirituale pentru a susține examenul de învățător. Obține certificatul mult râvnit și predă disciplina, cânt bisericesc.

Traseul unui pedagog debutant

Mânat de setea perfecțiunii, se înscrie la Școala de Muzică din Chișinău. Intră cu nota zece, iar la vârsta de 38 de ani, Cristea absolvă cu mențiunea ”Magna cum Laude”. După, se înscrie la cursurile Conservatorului particular “Unirea”, unde obține cele mari mari note la canto, solfegiu, armonie, și inevitabil primește certificatul cu mențiunea “Laude”.

Debutează ca pedagog la 21 octombrie 1909, în cadrul școlii primare bisericești din comuna Otaci, județul Soroca. Prin hotărârile Consiliului Școlar Eparhial din 12 octombrie și 3 noiembrie 1911, este strămutat în comuna Tatarbunar. Aici, este numit maestru titular provizoriu la catedra de muzică a școlii primare bisericești. Nu prinde rădăcini, iar în toamna lui 1915, suferă al doilea transfer. De această dată, în orașul Ismail, unde a predat la trei instituții de învățământ. După unsprezece ani, dorul de casă îl mână la Chișinău. Profesorul Alexandru Cristea dorea să fie transferat la Liceul de băieți ”Hașdeu”. Cererea nu a fost aprobată, astfel, este repartizat la catedra de muzică vocală a Liceului Eparhial de fete din Chișinău.

Corul care a stârnit invidia concurenței

Înființată în 1864, Școala Eparhială de fete din Chișinău, era una din instituțiile de referință din acele vremuri. Corpul profesorul, un adevărat panteon al celor mai buni dascăli, a stârnit curiozitatea Reginei Maria și a Principesei Elisabeta, care în 1920 vizitează școala. Prin muncă și devotament, Alexandru Cristea a ridicat corul școlii pe culmi nebănuite. Cu peste o sută de concerte în cadrul serbărilor școlare și culturale, corala a câștigat aprecierea unor personalități precum Regele Carol al II-lea, Patriarhul Miron Cristea, Ministrul Instrucțiunii Publice domnul Anghelescu, și mulți alții. Repertoriul erau unul foarte bogat, de la cântări religioase, cum ar fi Îngerul a strigat de A Sequens, axioane și torpare grecești, până la melodii populare românești.

Poetul Sergiu Matei Nica, îl descria pe Cristea astfel: “Ca dirijor, Alexandru Cristea aprindea glasurile pe care le conducea. A fost cel mai impetuos și mai duios conducător de cor, care a zăpăcit invidia multora. Fără să-și arunce mâinile în toate părțile, ca pe niște vâsle fără cumpănă, fără să-și clocotească părul, ca într-o tremurare epileptică, Alexandru Cristea știa, în afară de zguduitoarea strângere a glasurilor într-o deplină armonie, să-și păstreze frumusețea ținutei și să sondeze respirația ascultătorilor săi.“

Când muzica e mai puternică decât moartea

Este uns preot în data de 23 august 1942, și repartizat la capela Școlii Eparhiale din Chișinău. De geniul muzical al părintelui Cristea se leagă actualul imn al Republicii Moldova. Poezia “Limba noastră”, pe versurile altui cleric de seamă, Alexe Mateevici. În 1939, melodia este interpretată cu ocazia manifestărilor jubiliare ale “Tinerimii române“, iar de acolo se răspândește în toată țara. Din mărturiile muzicologului Gheorghe C. Ionescu aflăm că “Limba noastră” figura în tematica pentru examenul de admitere la seminariile teologice din România.

În 1940, odată cu cedarea Basarabiei, părintele Cristea însoțit de familie, se refugiază în România. Întâmpină mari dificultăți financiare, dar nu se oprește din muzică. Între 1940-1941, ocupă catedra de religie-muzică a Gimnaziului “Ion Heliade Rădulescu” din București. Va reveni pe pământ basarabean, însă vremurile tulburi îl fac să poposească din nou în Capitală, unde este detașat la Liceul de băieți “Titu Maiorescu“ din București.

Din pricina bolii de cord, medicii i-au spus să nu se mai consume, însă părintele nu se menaja când venea vorba de muncă și muzică. La 21 noiembrie, Școala Eparhială de fete prăznuia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Cu această ocazie, părintele Cristea a fost solicitat să pregătească un program. Repetițiile istovitoare, atenția la detalii, nopțile nedormite, i-au fost fatale. Face o treabă excepțională, dar asta îl costă viața. În dimineața zilei de 27 noiembrie 1942, după o suferință de-un ceas, sufletul părintelui Alexandru Cristea se înalță la cer. Este prohodit la cimitirul central ortodox din Chișinău, de profesori, preoți și elevi.

Surse: Maria Vieru-Iașaev, “Alexandru Cristea. Viața și activitatea reflectate în timp”, Ed. Civitas, 2001.

Contextul politic, social, cul­tural şi religios la urcarea pe tron a Sfântului Martir Con­stan­tin Brâncoveanu (29 octom­brie 1688).

Domnia lui Constantin Brâncoveanu se înscrie ca un reper luminos în paginile de istorie ale poporului român, dând o forţă extraordinară construcţiei statale autohtone şi a contribuit  la integrarea progresivă a culturii româneşti în cultura europeană. Accent s-a pus în mod special pe viaţa economică  şi astfel a dat  domnitorului posibilitatea şi mijloacele necesare dezvoltării culturii.  În vremea lui Constantin Brâncoveanu, activitatea culturală şi artistică au impus o epocă cuprinzând tot spaţiul românesc. Voievodul martir a crezut în ideea unităţii româneşti  aducând argumente puternice ca sprijin, atât prin producţii spirituale cât şi prin măsuri economice şi politice.

Şerban Cantacuzino a domnit în Ţara Românească în anii 1678-1688, iar nepotul său Constantin Brâncoveanu vel-logofăt se ocupa cu diverse misiuni diplomatice. Constantin Brâncoveanu a crescut în familia Cantacuzinilor iar Şerban Voda îl iubea mult şi dorea nespus ca acesta să-l urmeze la domnie. Se numea Basarab fiindcă se trăgea din neamul strălucit al vechiului Domn Şerban Vodă Basarab, iar Brâncoveanu era de la satul Brâncoveni unde se aflau casele Brâncovenilor, purtând şi numele de Cantacuzino după mamă, sora unchiului său Şerban Vodă.

Din Cronica lui Radu Greceanu, aflăm că: „Şerban Cantacuzino trimitea în octombrie 1688, o solie la Curtea de la Viena a împăratului Leopold I, formată din fratele său Iordache Cantacuzino vel-spătar, ginerele său, Costandin Bălăceanul vel-agă, nepotul său, Şărban Cantacuzino biv-vel-căpitan, Şărban comisul Vlădescul, cu mandat să ceară ajutorul Sfântului Imperiu Roman creştin împotriva turcilor. Datorită unor probleme în Transilvania, a fost trimis logofătul Constantin Brâncoveanu, care „cu multa sa vrednicie desluşind trebile ce era despre Veteran ghenărariul, carele era cu oştile nemţeşti în Ardeal, s-au dat solilor cale de s-au dus la Beci”.

Informaţii importante aduce secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro despre legătura noului domn, Constantin Brâncoveanu cu urmaşii lui Şerban Vodă: „Brâncoveanu o puse sub supravegherea unei gărzi de 50 de soldaţi şi-i ceru 300 de pungi pentru propria ei salvare, aceşti bani erau necesari pentru a-i tempera pe puternicii de la Poartă, cari căutau să puie mâna pe prinţul Gheorghe, fiul lui Şerban, care era atunci în vârstă de opt ani”.

Constantin Brâncoveanu a trimis pe spătarul Preda la Viena, pentru a prinde din urmă solia trimisă de Şerban Vodă, ca să-i înştiinţeze atât de moartea lui Şerban Cantacuzino, dar şi despre domnia sa. Aceştia ajungând la Viena au transmis atât solia trimisă de Şerban Cantacuzino pe care Brâncoveanu nu a anulat-o, dar şi vestea că Ţara Românească are un nou domn.

„Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn, până la adânci bătrâneţe”

Cronicarul de casă al boierilor Băleni, adversarii Cantacuzinilor, Radu Popescu aduce în discuţie controversata moarte a lui Serban Cantacuzino, susţinând  că domnul a fost otrăvit chiar de fratele său: „Eşit-au cuvântul atuncea şi zicea cei mai mulţi din oameni că l-au otrăvit Costandin stolnicul, fratele său şi Costandin logofătul Brâncoveanul, nepotul său. De care vreun adevăr atuncea nu să putea găsi, ce era îndoire sau va fi, sau nu va fi, iar târziu, prin multă vreame trecută, s-au dovedit acest lucru că singur Costandin stolnicul au mărturisit că el au omorât pă fratele său Şerban Vodă”.  Aceasta mărturie deosebit de importantă demonstrează că Brâncoveanu nu a contribuit la moartea unchiului său.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro îl descrie pe Constantin Brâncoveanu ca fiind: „ nepotul lui Şerban Cantacuzino, se ocupa de  dregătoriile de mare spătar şi mare logofăt, iar la vârsta de 34 de ani, ducea o viaţă fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30-40 de boieri de primul rang. Unchiul său, Şerban, îl iubea mult pentru caracterul şi distincţia manierelor sale, şi-l lăuda faţă de boieri, susţinând că nimeni nu i-ar putea continua domnia cu aceeaşi pricepere”. Anton Maria del Chiaro susţine că în ultimele ceasuri „Şerban Vodă l-ar fi chemat la patul său de moarte şi, încredinţându-i pecetea domnească, rugându-l să-şi asume sarcina domniei pentru liniştea sa şi a ţării”.

Din Cronica stolnicului Cantacuzino aflăm că toti boierii adunaţi la sfat la Mitropolie se închinară lui cu mare bucurie şi toţi cu un glas bun ziseră: „Într-un ceas bun să ne fii măriia-ta domn, până la adânci bătrâneţe”.

Iar „Anonimul Brâncovenesc” atrage atentia că Brâncoveanu nu ar fi dorit să fie domn, dar boierii au insistat zicând: „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn”, iar Constantin Brâncoveanu le-a răspuns: „Dar ce aş vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebuie să fiu”, dar ei au continuat: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”.

Noul domnitor  Constantin Brâncoveanu a cerut boierilor: „Iată, am ascultat eu rugăciunea dumneavoastră de mi-am lăsat toată odihna şi toate moşiile mele şi mai mult fără voia mea m-aţi rădicat domn. Acum dară să cade şi dumneavoastră să vă arătaţi credinţa cea adevărată, cum că vă veţi afla în toată vremia lângă noi, cu slujbă dreaptă şi credincioasă, şi veţi face toate poruncile domniei fără nici o îndoială, precum şi noi ne făgăduim să aveţi dumneavoastră şi toată ţara de la noi dreptate”. Acestia i-au făgăduit „credinţa neclătită”, după care cu totii au pus mâna pe sfânta evanghelie care era aşezată în mijlocul bisericii, jurându-se şi legându-se cu numele marelui Dumnezeu, cum vor sluji domnului lor, cu credinţă şi cu mare dreptate, dând la mâna domnu-său şi o scrisoare a lor încredinţată”, apoi sărutându-i mâna, ziceau: „Într-un ceas bun să ne fii măriia ta domnu şi să ne stăpâneşti cu pace în toată viaţa măriei-tale”.

Trebuie subliniat faptul că atunci când Cantacuzinii au hotărât să-l omoare pe Şerban Cantacuzino, imediat l-au făcut domnitor pe Constantin Brâncoveanu fără fără să ceară aprobarea turcilor, pe care i-au anunţat pe parcurs. Aceştia au avut încredere în ei, în primul rând pentru că mama sa, Stanca, era Cantacuzină, iar copilul rămăsese orfan în urma uciderii lui Papa Brâncoveanu pe când avea doar doi ani de zile şi a fost crescut de Mihai şi de Constantin Cantacuzino.

Șerban Cantacuzino

Constantin Brâncoveanu domn al  Ţării Româneşti a participat la înmormântarea lui Şerban Cantacuzino, unchiul său, punand un început bun domniei, cu rugăciune şi prinos de recunoştinţă pentru înaintaşul său.

Ocuparea scaunului Ţării Româneşti la 29 octombire 1688 de către Constantin Brâncoveanu, în vârstă de 34 de ani, s-a datorat optiunii unchilor săi, fraţii răposatului domn, stolnicul cărturar Constantin şi marele spătar Mihai Cantacuzino. Aceştia au îndepărtat de la tron pe urmaşul legitim al lui Şerban Vodă, pe Gheorghe pentru a-şi asigura influenţa în conducerea din interior a ţării dar şi pe plan extern unde nu au îngăduit trecerea de partea Casei de Austria, prin instrucţiunile date soliei trimise la Viena de fostul domn. Dar situaţia din Ţara Românească era delicată datorită pericolului înfruntării dintre otomani şi imperiali, iar romanii trebuiau să facă faţă presiunilor de la Viena şi Poartă, alăturându-se pe plan militar unora sau altora dintre adversari. Ludovic al XIV-lea declarase război la 27 septembrie 1688 Imperiului habsburgic şi aliaţilor săi silind pe austrieci să lupte pe două fronturi, iar turcii să se simtă încurajaţi de astfel de demers.

Solia trimisă de Şerban Cantacuzino la Viena avea instrucţiuni ce condiţionau trecerea Ţării Romaneşti de partea imperialilor şi obţinerea unor garanţii spre a nu expune principatul represaliilor turcilor şi tătarilor. Constantin Bălăceanu a solicitat sprijinul Habsburgilor pentru înscăunarea cumnatului său Gheorghe Cantacuzino ce urma să domnească sub tutela sa, dar austriecii au nesocotit voinţa domnului şi a sfetnicilor dorind să intre în ţară şi Brâncoveanu să li se supună.

Constantin Brâncoveanu a încercat să ducă o politică inteligentă între Austria şi Turcia, întreţinând o corespondenţă ascunsă cu unii generali şi demnitari imperiali, şi mai ales sprijinind negocierile de pace iniţiate din 1691de ambasadorii Angliei si Olandei la Constantinopol, ce doreau să scoată Imperiul habsburgic din război şi să-şi îndrepte forţele militare în Apus, asupra inamicului  comun Franţa lui Ludovic al XIV-lea.[1]

Astfel prima parte a domniei lui Constantin Brâncoveanu în care a condus ţara cu înţelegerea Cantacuzinilor, acceptând îndrumări importante de la stolnicul Constantin se va şi încheia odată cu întărirea în scaun pe viaţă a domnitorului obţinută de la Poartă după chemarea sa la Adrianopol şi prezentarea în faţa sultanului Mustafa al II-lea la 15 iunie 1703.

Acest privilegiu a fost căpătat după mari sacrificii băneşti şi mai ales acceptarea  îndoirii haraciului.[2]

Cu toate riscurile Constantin Brâncoveanu s-a decis să înlăture tutela rudelor şi să guverneze principatul singur. Timp de două decenii a beneficiat de înalta experienţă politică a Cantacuzinilor, de relaţiile lor peste hotare atât cu dregătorii Porţii, cu înalţi ierarhi ai Bisericii Răsăritului dar şi cu soli străini de la Constantinopol sau diferiţi miniştrii şi demnitari ai curţilor imperiilor vecine, maturizându-se încet, în arta guvernării. A alcătuit o cancelarie activă dotată cu dieci pentru limbile latină şi italiană, germană, polonă, turcă, maghiară şi rusă, s-a înconjurat de secretari înzestraţi precum Romano, Ferrati şi Anton Maria del Chiaro, pentru a întreţine o corespondenţă nu numai cu suveranii vremii precum împăraţii de la Viena, ţarul Rusiei, regele Franţei, al Poloniei dar şi cu generali imperiali, poloni şi ţarişti, conducători ai răscoalei curuţilor 1703-1711, ambasadori ai marilor puteri la Constantinopol, suveranul pontif, cardinali, cărturari greci.[3]

Demnitate, responsabilitate şi smerenie în asumarea dom­niei şi a conducerii Ţării Ro­mâ­neşti, caracteristici ale unui adevărat domn creştin al Ţării Româneşti.

Fiecare om este judecat de Dumnezeu după tainice judecăţi, căci ochiul cel atotvăzător şi atotştiitor ne vede pe fiecare dintre noi dinainte de a ne aduce din nefiinţă şi a ne da făptură şi cunoaşte desăvârşit întreaga alcătuire a vieţii noastre şi a împrejurărilor întru care am trăit ori vieţuim. Orice va săvârşi omul pe pământ, un cuvânt, un gând, îl înşoţeşte în toate cele pe care le lucrează, fie că acest cuvânt este luminos şi curat, fie că este unul umbros sau întunecat. Noi oamenii, ne-am obişnuit să cumpănim vrednicia înaintaşilor după mărturiile pe care le cunoaştem, fie din cuvintele lor ce au mai dăinuit în curgerea timpului.

Multe se pot spune despre Constantin Brâncoveanu, însă el ne vorbeşte prin cuvinte al cărui trup a fost dăltuit în piatră, a fost zugrăvit pe zid ori a fost făurit în aur şi argint. Ca să-l înţelegem pe Brâncoveanu este însă foarte complicat.

În primul rând, el era un boier român cu o cultură destul de mare, şi aceasta se datorează Cantacuzinilor, mai ales stolnicului, care a studiat la Padova, iar în al doilea rând a domnit într-un context politic extraordinar de complicat.

Secretarul domnesc, Anton Maria del Chiaro îl laudă pentru că a reuşit să se menţină în domnie timp de 26 de ani în vremuri tulburi pentru Ţara Româneacă: „Valahia este situată între două împărăţii cu care formează o balanţă: Principele trebuie să ducă o politică de echilibru, plecând balanţa înspre îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească, iar aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor.[4]

În momentul când a ajuns domn în Ţara Românească, începuse un angajament cu Austria, unde Şerban Cantacuzino şi ginerele lui, Constantin Bălăceanu, erau implicaţi într-o campanie diplomatică foarte intensă, avînd ca scop scoaterea Valahiei de sub tutela turcească şi plasarea sub tutelă austriacă. Atât Cantacuzinii cât şi Constantin Brâncoveanu au anulat această politică din cauza faptului că armatele turceşti erau încă foarte puternice, mai ales dacă se uneau cu  cu tătarii, iar armatele austriece nu puteau face faţă frontului din sud-estul Europei.

Iar o situaţie de loc de neglijat era faptul că Ludovic al XIV-lea, care prin ambasadorul său la Constantinopol îi susţinea pe turci foarte mult, dar nemulţumit de ascensiunea Imperiului Habsburgic şi vroia să-şi sporească influenţa asupra Poloniei. Pentru ca polonezii să nu intre în alianţă cu Leoplod, el căuta să-l căsătorească pe fiul lui Ioan Sobieski, cu o principesă franceză şi dorind apoi să ajungă suveran al principatelor Moldovei şi Valahiei, după ce i-ar fi alungat pe turci din Europa.

În anul 1690 la Zărneşti austriecii au fost învinşi de turci, seraschierul otoman a murit, la fel şi Thokoly, Donat von Heissler a fost luat prizonier, iar Constantin Bălăceanu a fost omorât.

La Zărneşti, Constantin Brâncoveanu a asistat la bătălie, dar nu a scos sabia din teacă, fiind un om paşnic.

Constantin Brâncoveanu a instaurat o nouă politică supusă sultanilor turci făcându-le toate chefurile, îi „ungea” cu tot felul de bacşişuri, fiindcă la Sublima Poartă funcţionarii erau foarte corupţi, încât Soliman al II-lea i-a făcut o concesie extraordinară,  numindu-l domnitor pe viaţă.

A fost destul de inteligent şi a continuat pe ascuns să aibă legături cu austriecii, prin corespondenţă şi prin oamenii pe care îi trimitea, unii dintre ei rămaşi definitiv acolo, astfel Brâncoveanu a reuşit să primească mai întâi titlul de conte maghiar şi ulterior titlul de Principe al Sfântului Imperiu, dar şi dreptul de a se refugia în Ardeal.

În Ardeal avea o moşie la Sâmbăta, moştenită de la tatăl său, Papa Brâncoveanu, unde construise un castel. Brâncoveanu a fost un diplomat extraordinar, întreţinând legături de prietenie cu toate statele învecinate, pentru ca ţara să nu se implice în războaie, care ar fi adus multe jafuri şi pustiiri din partea unor oşti străine.

Petru cel Mare a croit drumul Rusiei spre o mare putere europeană, având ca obiectiv zona Mării Baltice adâugându-se în marele război cu Suedia lui Carol al XII-lea, la Poltava, 1709, unde nădejdea eliberării creştinătăţii ortodoxe se întrezărea la orizont. Brâncoveanu era în relaţii cu Moscova ducând tratative pentru o alianţă contra turcilor dar cu condiţii favorabile în lupta creştină împotriva Imperiului Otoman. Pentru că la Stănileşti în anul 1711 armatele ruseşti au fost învinse,  Ahmet al III-lea, sultanul otoman a dorit să-şi întărească situaţia la frontieră, şi mai ales în Principatele Române, astfel a înlocuit ulterior domnii români cu domni fanarioţi.

După bătălia de la Stănileşti turcii au devenit mult mai aspri şi s-au înrăit faţă de creştini şi mai ales faţă de Constantin Brâncoveanu. Astfel darurile în bani şi obiecte scumpe către sultan,viziri, paşi, demnitari şi funcţionari de toate stările, pentru osteneală sau serviciu datorat, apăsau tot mai mult asupra lui Brâncoveanu şi asupra ţării, storcând vistieria domnească.

„ În toate să aveţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului Sânt, care este cuvântul lui Dumnezeu” – Efeseni 6,16-17

Voievodul a avut vrăjmaşi în ţară pe unii boieri, chiar şi din rudenia sa cantacuzină, dar şi alţii nemuţumiţi de politica lui românească prudent, socotită politică de trădare a intereselor creştine, când de fapt era una chibzuită şi prevăzătoare, de cruţare a ţării şi a poporului său pentru a nu fi lovit de marile puteri ale vremii. Domnia lui a reprezentat ultima şi cea mai remarcabilă perioadă de progres cultural şi artistic din istoria medievală a Ţării Româneşti.

Râvna lui Brâncoveanu pentru slava casei lui Dumnzeu, pentru luminarea lăuntrică dar şi pentru slujirea adusa neamului românesc o demonstrează cuvintele sale luminoase purtând lumina peste veacuri şi în acest context se împlinesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „ În toate să aveţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului Sânt, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Efeseni 6,16-17.

Genialitatea sa şi-a avut izvorul atât în puterea minţii pe care Sfinţii Părinţi o numesc discernământ sau dreaptă judecată, cât şi în blândeţea şi cumpătarea sa. Această aşezare lăuntrică şi cuminţenie i-au dat tărie să mânuiască sabia dreptei judecăţi, să deosebească şi să despartă binele de rău, să ia cele mai bune hotărâri pentu neamul românesc şi pentru ţară, dar şi pentru ajutorarea creştinătăţii pravoslavnice.

A devenit faimos datorită bogăţiei şi pentru multele biserici şi mănăstiri ridicate, mai ales Sfântul Gheorghe din Bucureşti închinat Sfântului Mormânt. A primit titlul de prinţ al Imperiului Germaniei pentru banii ce împrumutase împăraţilor germane la vreme de nevoie. A depus o sumă importantă de bani în Zecca de la San Marco din Veneţia, cu dobândă de trei la sută, care aduceau nepoţilor un venit anual de 60 de pungi, iar în banca din Viena a depus o sută şi a cumpărat un sat populat în Ungaria, de la care avea un frumos venit anual.

Averea lui nu s-a stâns din birurile puse asupra ţării ci din veniturile şi câştigurile ce-i aduceau posesiunile sale, precum stupid, oi, boi, cai, porci, vii, ţarini, mori dar şi din veniturile din cămara domnească. Moldova era preţuită mai mult decât Muntenia, dar el a ridicat-o la o treaptă mai înaltă cu ajutorul banilor şi a lui Alexandru Mavrocordat. Sub domnia sa erau oameni mari precum unchiul său, marele stolnic Constantin, fratele lui Şerban Vodă şi spătarul Mihail, care a zidit Colţea cu spitalul şi clopotniţa înaltă.

Sfinții Martiri Brâncoveni – partea II-a

Bibliografie:

[1] Radu Popescu,  Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Ed .Grecescu, Bucureşti, 1963.

[2] M.Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, în SMIM II, 1957.

[3] Paul Cernodoveanu şi Florin Constantiniu, Constantin Brâncoveanu, Ed. ARSR, Bucureşti, 1989.

[4] Anton Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, după textul reeditat de Nicolae Iorga, traducere de S. Cris. Cristian, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1929.

Pe umerii lui Liviu Cigăreanu atârnă blazonul familiei Rațiu de Noșloc, una dintre cele mai vechi familii nobiliare românești de pe teritoriul Transilvaniei. După finalizarea studiilor universitare, este etichetat “persona non grata”. Debutează în avocatură la biroul condus de dr. Armin Koning din Vâșet, apoi continuă la dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. Intră rapid în viața politică de partea Partidului Național Român, iar în 1918, este ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu se retrage la Timișoara, unde practică avocatura și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. Ajunși la putere, bolșevicii nu-l văd cu ochi buni și-l arestează în noaptea de 15 aprilie 1952, ultima din Săptămâna Patimilor.

Luptă pentru drepturile românilor și este exmatriculat din facultate

Liviu vine pe lume la 7 decembrie 1875, ca fiu al lui Ion și al Anei Cigăreanu. Este descendent al familiei Rațiu de Noșlac, veche familie nobiliară, care a avut un rol important în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania. Debutează în viața de școlar la Turda, după care își continuă studiile liceale la Blaj. La 17 ani, își ia bacalaureatul, iar în 1893, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj. Abia dacă apucă să se acomodeze cu viața de student, pentru că la un an distanță, este exmatriculat alături de alți 41 de colegi din mai multe facultăți. Motivul? Ei bine, se pare că mai marilor nu le-a picat bine adeziunea tinerilor la semnarea unui apel care avea drept scop apărarea memorandiștilor.

Toată tevatura a fost remediată prin intervenția guvernului român, care a depus un memoriu la Curtea de la Viena prin care solicită reînscrierea studenților exmatriculați. Autoritățile străine aprobă în cele din urmă memoriul, iar în octombrie 1894, Liviu Cigăreanu își reia viața de student. Când ajunge în anul IV, se transferă la Universitatea din Budapesta, unde obține licența, apoi titlul de doctor în științe juridice. Promovează examenul de cenzură în 1904, și obține diploma de avocat. Cu toate acestea, nu se bucură de aprecierea celor din jur, ba din contră, este catalogat drept “persona non grata” și se auto exilează pentru o vreme la Biserica Albă.

Avocat, politician și gazetar

Ucenicia și-o face la birourile patronate de dr. Armin Koning din Vâșet, dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. A intrat de timpuriu în viața politică, mai exact, în 1894, ca membru al Partidului Național Român. În această calitate, Cigăreanu ia inițiativa și mobilizează românii de pe valea Carașului cu scopul adoptării activismului. Prin 1906, cochetează puțin și cu gazetăria. Alături de învățătorul Gheorghe Jian, Ion Nedelcu și Ion Epure, avocatul pune bazele ziarului Progresul, iar un an mai târziu dă drumul unei tipografii. Publicația nu are viață lungă, în 1913 și-a stopat complet activitatea.

Fire combativă și aplecată către idealurile naționale, se implică pe la 1918, în evenimentele de pe Valea Almăjului. Consiliul Național Român din zona Oravița fondează Consiliul de Război, în fruntea căruia este ales Cigăreanu. Sarcina noii structuri era de a-i judeca pe călcătorii de lege și a institui ordinea. La 26 noiembrie 1918, este ales din partea cercului electoral Oravița, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Arestat în Săptămâna Patimilor și condamnat la doi ani de muncă silnică

Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu Cigăreanu se stabilește împăcat la Timișoara. Continuă să pledeze la bară, și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. În 1927, în cadrul Congresului avocaților din Timișoara, este ales vicepreședintele Uniunii avocaților. Aici, Cigăreanu urcă la tribună și se dezlănțuie într-o cuvântare de zile mari, din care redăm: ”Este bine ca nimeni să nu vorbească de sine însuși, faptele să vorbească. De aceea mă voi sili ca faptele mele să fie la înălțimea mandatului ce mi s-a încredințat. Prin muncă vă voi arăta mulțămirea mea”.

Măiestria și devotamentul de care dă dovadă, îi aduc trei mandate de Decan al Baroului, iar pe lângă asta, între 1928-1930, este ales prefect al județului Timiș. Nu trebuie neglijată nici participarea în calitate de asistent al lui Mircea Vaida-Voevod, la Conferința de pace de la Paris. În 1930, este distins cu Ordinul Corona României în grad de Comandor, și cu Ordinul Ferdinand în grad de ofițer, pentru serviciile aduse la înfăptuirea marii Uniri.

Placă comemorativă așezată pe fațada Colegiului Tehnic „Dr. Ioan Rațiu” din Turda

În 1939 pune roba de avocat în cui și devine notar public. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este ales ca șef de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri. Se ridică împotriva dictaturii lui Ion Antonescu și manifestă o atitudine eminamente democratică. Adăpostește două familii de evrei în locuința personală, iar în 1943, îl ascunde pe Mircea-Dimitrie Rațiu, nepotul său, care era urmărit de Siguranța Statului.

Odată cu instaurarea dictaturii comuniste, reprezentanții fostului regim trebuiau exterminați. Mai întâi, i-au confiscat bunurile și casa, apoi sâmbătă, pe 15 aprilie 1952, în Săptămâna Patimilor, securiștii îl arestează, și-l condamnă la 24 de luni de muncă silnică în colonia de la Penitenciarul Văcărești. Ajuns la vârsta de 77 de ani, trupul șubrezit de enterită dizenteriformă, nu mai rezistă. A executat doar patru luni din pedeapsa infernală, apoi pe 18 august 1952, s-a stins. Comuniștii nu au permis organizarea unei înmormântări creștinești și i-au aruncat trupul într-un loc neidentificat până în zilele noastre.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Wikipedia

Doina auzea încă acele cuvinte dureroase în urechi. Cuvintele îi erau spuse de mamă: ,,măi, dar tu ești chiar proasta clasei?”, ,,e ceva ce atingi și nu strici?”, ,,efectiv, mă înnebunești!”, ,,dacă mai plângi chiar o să îți dau motive de plâns!”, ,,dacă mai faci asta, te scot pe ușă!”, ,,hai că tot tu ești de vină, sunt sigură!”, ,,ce am făcut să merit un copil ca tine?”.

Și, uneori, cuvintele acestea țâșneau spre fiica Doinei. Obosită, iritată, speriată, nu putea pune vorbelor zăgaz. Aceleași cuvinte ce o usturaseră pe ea, usturau acum copilul ei.

Mama Doinei fusese mereu ocupată și avusese mult de lucru. Răbdarea intrase în sac. Indiferent cum i se adresa mama, Doina era fericită că este măcar văzută și că se discută totuși cu ea. Vorbe cu obidă sau cu vorbe încurajatoare? Nu conta. Mama i se adresa.

Copiii sunt însetați să primească atenția părinților

Se știe un lucru clar: copiii sunt însetați să primească atenția părinților. Și DA! Sunt însetați după orice fel de atenție. Vor prefera oricând să primească un tip de atenție polarizată negativ în locul a ,,niciunui fel de atenție”.

Pe de altă parte, este foarte bulversant să crești cu o astfel de atenție pogorâtă pe tine. Dacă asta ai căpătat în copilărie și în adolescență, ca adult ți se va părea oarecum firesc ca cei din jur să se supere pe tine și să te ,,puncteze” pentru că,- nu-i așa?- arată că le pasă de tine!

Dacă se poartă frumos și cu respect oamenii s-ar putea să dorească ceva… ar trebui să fii cu garda sus!

Cuvintele grele-o oglindă stâlcită

Vorbele, cuvintele-ce-caracterizează, etichetele, mesajele despre noi, primite în copilărie, devin o parte din felul în care ne vedem noi pe noi.

Dacă acele cuvinte-despre-noi-și-faptele-noastre sunt negative, spuse cu obidă, neșterse poate apoi cu păreri de rău sau vorbe despre ceea ce suntem noi bun și ceea ce facem noi bine, ele devin o oglindă stâlcită în care noi ne vedem chiar așa: proști, nedescurcăreți, neputincioși, nedemni. În lumea asta mare noi ne vom simți la fel. Niciodată nu vom fi ,,ca peștele în apă”. Mereu ne vom îndoi de ceea ce merităm și ceea ce putem înfăptui.

Ce dăm mai departe?

Nu, nu vom putea schimba ceea ce s-a petrecut în trecut. Este însă în puterea noastră, a adulților, să stăm, să analizăm, să decidem ferm ce transmitem mai departe, din ceea ce am primit, copiilor noștri. Și copiilor copiilor noștri.

Părinții noștri, (felul în care ei s-au purtat cu noi, felul în care ni s-au adresat), sunt lipiți de eul nostru lăuntric. Cuvinte din copilărie, auzite de noi, ne țâșnesc pe buze pentru fiii și fiicele noastre.

Ne răcorim când le spunem? Credem că schimbăm ceva în bine când le rostogolim?

Pur și simplu nu știm altfel. Dar ȘTIM că putem cunoaște tot ce e în împărăția lui ,,așa DA” și putem lua modele de acolo. Respirăm adânc și nu mai lăsăm cuvinte, priviri, grimase să o ia la sănătoasa, să izbucnească și să lovească simțirea copilului. Este greu dar nu este de nedovedit și nerezolvat.

Tot ceea ce a fost disfuncțional în familia ta trebuie numit, recunoscut, dizolvat și disipat în 4 zări. Și tu și fiul și fiica ta meritați cu totul și cu totul altceva.

Doina s-a analizat. A știut ce nu e potrivit să mai rostească. A observat starea care o ține nedomolită. A recunoscut contexte ce o irită și nu o lasă să fie ea, cea răbdătoare și înțelegătoare, cea capabilă să disciplineze cu blândețe și calm.

A scos zale din lanțul ce o străbătea. A lăsat doar verigi strălucitoare și calde, doar bucăți pe care le simțea ale ei.

Lucrurile s-au petrecut treptat. A avut nevoie de timp și răbdare cu propria-i persoană. Însă A VRUT schimbarea. Și a avut-o și a dăruit-o!

În fața blocului, la școală, în pauze, pe plajă, nu se mai oprea din bătut mingea. Era în timpul orei, ușa se dă de perete, iar în prag apare antrenorul echipei SNC Constanța. O privire străbate clasa, apoi întrebă de Florentina. După câteva momente de tăcere, dintr-o bancă răsare sfios o mână. “Ok, aș vrea să vii la antrenamente”, spuse antrenorul pe un ton apăsat. Ulterior a ajuns la CFF Clujana, a debutat în echipa națională de senioare la 15 ani, apoi a plecat peste hotare. A îmbrăcat tricoul celor de la S.S Lazio, Apollon Limassol, iar în prezent pe cel al echipei daneze F.C Nordsjælland. În sezonul 2015-2016, Florentina joacă sfert de finală în Champions League și luptă cu naționala în preliminariile campionatului european. Este nominalizată la categoria, cea mai bună jucătoare din Danemarca, și inevitabil, câștigă. Am schimbat câteva pase cu Florentina Olar-Spânu, căpitanul echipei naționale de fotbal feminin și am povestit despre debut, viața de sportiv și performanțe.

Interviul pe scurt:

• Când o ușă se deschide pe neașteptate: “Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău, așa că am ridicat sfios mâna. Antrenorul aflase de la niște colegi că îmi plăcea fotbalul și că eram foarte bună. După ce s-a prezentat, m-a invitat la antrenamente“
• Sacrificiile unei campioane: “Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece, iar antrenamentele le făceam pe zgură. Nu aveam baza noastră, azi ne antrenam într-o parte a orașului, mâine în alta. Țin minte că de multe ori eram cu sacul de mingi în tramvai“
• Cea mai bună jucătoare din Danemarca: “Am avut un sezon foarte bun. Jucasem sfert de finală în Champions League, cu naționala eram în preliminariile campionatului european. Munceam atât de mult încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca“

Florentina Olar-Spânu, căpitanul echipei naționale de fotbal feminin

O copilărie sub semnul jocului de fotbal

În fața unui bloc din Constanța, căpitanii fac echipele. Printre ei apare o fată, Florentina. Juca de plăcere și nu o făcea deloc rău. “De mică mi-a plăcut fotbalul. Jucam în fața blocului cu prietenii, apoi la școală înainte de ore, după ore, chiar și în pauze. Fiind din Constanța, în vacanța de vară jucam fotbal pe plajă. La zece ani, cât avem atunci, nu mă gândeam că voi ajunge fotbalistă, era pur și simplu o joacă“, povestește Florentina Olar-Spânu pentru Matricea Românească.

“Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău”

Soneria vestește sfârșitul pauzei, iar meciul se întrerupe. Florentina și ceilalți colegi se îndreptă spre clasă cu gândul la repriza a doua. La un moment dat, în timpul orei se aude o bătaie în ușă. În prag apare antrenorul echipei SNC Constanța. “Era în timpul orei de religie. A intrat și a întrebat cine este Florentina. Nu îmi aminteam să fi făcut ceva rău, așa că am ridicat sfios mâna. Antrenorul aflase de la niște colegi că îmi plăcea fotbalul și că eram foarte bună. După ce s-a prezentat, m-a invitat la antrenamente. A fost o veste fantastică, abia așteptam să ajung acasă și să le povestesc părinților“, își amintește Florentina.

Florentina în primii ani de școală

Setea de a fi campioană se potolește cu muncă

Părinții nu s-au împotrivit deloc, ba din contră, au încurajat-o să se exprime prin sport. În timp ce evolua pentru echipa din Constanța, Florentina a fost selecționată la naționala de senioare. Avea doar 15 ani și mustea de talent. “La echipa națională aveam colege de la Cluj. Știam că ele sunt campioane. Ajunsă acasă, le-am spus părinților că eu vreau să fiu campioană și asta însemna să plec la Cluj. Tata m-a susținut, dar mama nu a fost de acord. În cele din urmă a cedat. Când am plecat am promis că îi voi face mândri“, a spus Florentina.

“Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece”

Episodul se întâmpla în timpul liceului. Plecarea la Cluj a fost o lecție de maturizare. “A trebuit să fiu responsabilă, să am grijă de mine, să respect și să mă fac respectată, pentru că altfel nu poți supraviețui în societate. Locuiam la cămin și stăteam câte șapte fete în cameră. Ne spălam echipamentul la lighean în apă rece, iar antrenamentele le făceam pe zgură. Nu aveam baza noastră, azi ne antrenam într-o parte a orașului, mâine în alta. Țin minte că de multe ori eram cu sacul de mingi în tramvai”, a spus Florentina Olar-Spânu.

În tricoul celor de la SS Lazio

Triumf românesc pe tărâm danez

Creștea de la meci la meci, iar asta a stârnit interesul echipelor de peste hotare. Prima a fost S.S Lazio, care a transferat-o pe româncă într-o perioadă în care avea dreptul să aibă doar un un stranier în lot. După un sezon în Seria A, Florentina evoluează pentru Apollon Limassol cu care joacă an de an în grupele Uefa Champions League. Acum este jucătoarea celor de la F.C Nordsjælland. Am întrebat-o pe Florentina de ce a ales campionatul nordic și cum este privit fotbalul feminin acolo. “Am vrut o schimbare, mi-am dorit un nivel mai ridicat așa am decis să vin în Danemarca. Aici, fotbalul feminin se bucură de mult mai multă atenție în comparație cu România. Condițiile sunt mult mai bune, danezii au o echipă națională mult mai competitivă, au jucat finală de campionat european, meciurile sunt televizate, e altceva“.

“Munceam atât de mult, încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca”

Era sezonul 2015-2016, același tărâm danez. Florentina face un campionat fantastic și este nominalizată alături de două jucătoare daneze de lot național, pentru titlul de cea mai bună jucătoare. Când s-a anunțat câștigătorul, stupoare, nu-i posibil. “Am avut un sezon foarte bun. Jucasem sfert de finală în Champions League, cu naționala eram în preliminariile campionatului european. Munceam atât de mult, încât la un moment dat antrenorul mi-a spus că sunt obsedată. Deci cheia succesului este munca.“

Florentina și micul Patrick

O mare parte din reușitele sale, sunt datorate echilibrului din familie. Când nu e pe teren, își petrece timpul cu micul Patrick și cu soțul. Ajunsă la 34 de ani, nu se gândește să agațe ghetele în cui. Simte că mai poate juca la nivel înalt. Cu toate acestea un moment al retragerii va fi, așa că o întreb pe Florentina ce va face atunci. “Am licența B, iar anul viitor aș vrea să încep licența A. O variantă ar fi să devin antrenor, îmi e destul de greu să mă văd în altă parte decât pe terenul de fotbal“, conchide optimistă Florentina Olar-Spânu.

Nicolae Amira respiră din ce în ce mai greu, ceva nu era în regulă. Adunase 50 de ani și se lăuda cu o avere impresionantă. Medicii din țară nu-i găseau leac. Fără să mai stea pe gânduri, ia calea străinătății. Cu moartea, nu-i de glumit, avea să-și zică bogătașul bucureștean. Dar, înainte de plecare, își întocmește testamentul prin care lasă o parte din averea mobilă și imobilă Azilului “Elena Doamna”, iar cealaltă parte soției sale, Cleopatra. Surprinzător, tratamentul dă roade. Amira revine acasă, retrage documentul, îl revizuiește apoi îl trimite la Casa de Depuneri. În 1902, îl retrage pentru a doua oară, ca peste șase ani să-l lase în vistieria aceleași instituții. Inevitabilul se produce, iar în 1919, magnatul închide ochii în pace. După el, furtuna. Rudele de sânge, soția, dar și Ministerul Instrucțiunei, se luptă în instanță pentru moștenire.

Când averea atârnă pe umeri, iar moartea bate la ușă

Negustorul Nicolae D. Amira, figură proeminentă a Bucureștiului de odinioară, nu se simte deloc bine. Răsuflă greu, ochii i se împăienjenesc, nu are poftă de mâncare, iar amețelile nu-i dau pace. Adunase mai bine de 50 de primăveri și deținea o avere impresionantă pentru acele timpuri. “De, cu boala nu-i de glumit!“, spuse apăsat Amira care angajase cei mai iscusiți medici ca să-i dea de cap. Degeaba, doftoriile nu-și fac efectul, așa că singura soluție era tratamentul peste hotare. Înainte să plece, magnatul se retrage vizibil îngândurat în propria cameră și redactează un testament. Fără descendenți legitimi, Amira lasă o parte din avere Azilului “Elena Doamna”, iar cealaltă parte, soției sale, Cleopatra.

Avocatul Longin Heliade Rădulescu din partea doamnei Cleopatra Amira

Datat la 18 martie 1885, testamentul urma să fie investit cu o formă mistică de către Tribunalul Ilfov. Tribunalul depozitează documentul la Casa de Depuneri, într-un plic sigilat pe care scria negru pe alb: testamentul marelui Nicolae D. Amira. Da’ ce să vezi, omul nostru se pune pe picioare și se întoarce în țară la 12 octombrie 1888.

Uite testamentul, nu e testamentul!

Zapisul rămâne la Casa de Depuneri până în 1894, când Amira hotărăște să-l retragă și să-l păstreze în propria locuință. După trei ani depune din nou testamentul cu mențiunea: testament mistic legalizat de Tribunalul Ilfov la 12 decembrie 1888. Longevitatea de care avea partea îl uimea. După calculele medicilor trebuia să fie demult oale și ulcele. În 1902, îl retrage a doua oară, ei comedie! Abia după șase ani îl repune în vistieria Casei de Depuneri și repetă mențiunea de mai sus.

Avocatul Mihail Antonescu din partea Ministerului Instrucțiunei Publice

În timpul primei conflagrații mondiale, România trimite tezaurul, valorile instituțiilor de stat și depozitele Casei de Depuneri, direct în Rusia. Între timp, Amira moare cu gândul că prevederile sale vor fi duse la îndeplinire. În lipsa documentului, statul se găsea în imposibilitatea de a îndeplini prevederile. Abia de-l prohodiseră, că un val de rudenii de sânge manifestă pretenții la o parte din avuție. Cercetările de la casa răposatului au complicat și mai mult situația. Într-un seif s-au găsit:

1. Un “caiet secret”, în care se aflau mai multe însemnări începând cu anul 1880, până în octombrie 1916. Tot în caiet se găsea evoluția averii, dar și opt însemnări legate de testament.
2. Un act intitulat “Testament“, care era scris de o mână străină, însă avea mențiunea “copie” și imediat semnătura defunctului.
3. Un act scris în totalitate de Amira, denumit “preschimbări la testament“, care nu este nici datat, nici semnat și poartă numeroase corecturi. Actul însumează mai multe adăugiri cauzate de mărirea averii.
4. Două plicuri desigilate și goale. Anchetatorii presupun că în ele fusese depozitat testamentul mistic înainte de a fi depus la Casa de Depuneri.
5. Două modele de testament, nesemnate. Acestea prezentau mai multe tăieturi, probabil slujiseră drept ciornă.
6. Ultimul indiciu este un act prin care Amira voiește ca moștenitorii surorilor sale moarte să raporteze la masa succesorială tot ceea ce mamele lor au primit de la el pe când erau în viață.

Ei, și cum nu erau destul de îmbârligate treburile, iaca altă nenorocire. Ministerul Instrucțiunei, în calitate de organ tutelar al Azilului “Elena Doamna”, formulează o cerere de trimitere în posesie. Doamna Cleopatra Amira, ripostează și trimite la rându-i o cerere de intrare în posesie asupra unei pătrimi din avere, cu mențiune că, dacă se va recupera testamentul adevărat, să se respecte dispozițiile lui.

Avocatul C. G. Dissescu, cel de-al doilea reprezentant al Ministerului Instrucțiunei Publice

Tribunalul, măcinat de multe dezbateri pe marginea subiectului, a respins cererile celor două parți. La start erau aliniate trei tabere: văduva  însetată de dreptate, Ministerul Instruncțiunei dornic de noi posesiuni și moștenitorii înfometați care jinduiau după bani. Pe baza documentelor găsite în casa lui Nicolae, tribunalul a trimis în posesie pe moștenitorii defunctului, acordându-le execuție provizorie. Cleopatra și Ministerul fac apel și cer suspendarea executării provizorii, dar Curtea de Apel din București respinge cererile.

Cronica unui proces de patru ani

Gata cu joaca, urmează procesul. Ministerul și doamna Amira cer ca moștenitorii de sânge să predea legatele lăsate prin testamentul olograf din 15 martie 1885, precum și actele găsite în casa de fier. Încep audierile, dar Ministerul Instrucțiunei nu a putut aduce martori, așa că a decis să mizeze pe cartea prezumțiilor. Tribunalul Ilfov a respins acțiunea și a recunoscut dreptul văduvei de a intra în posesia unei pătrimi din întreaga avere. Sentința nu a adus liniștea mult așteptată. Părțile doreau totul sau nimic, prin urmare fac apel. Curtea admite acțiunile părților, apoi obligă moștenitorii de sânge să predea Ministerului Instrucțiunei, Casei Școalelor și Culturii, toată averea imobilă rămasă după moartea lui Nicolae Amira. La rându-i, văduva trebuia să predea tot mobilierul ce se găsea în casele din strada Clemenții. Totuși, Cleopatra primea dreptul de uzufruct asupra unei jumătăți din venitul net al moșiei Frunzărești și cel integral de pe urma caselor situate pe strada Clemenții numărul 17.

Consilierii Curții de Apel București, implicați în procesul Amira

Început în toamna lui 1919 și închis la finele lui 1923, dosarul Amira a însemnat o adevărată provocare pentru justiția acelor vremuri. Curtea de Apel din București a salutat lupta eroică dusă de Cleopatra Amira prin următorul mesaj: “Gestul său larg de renunțare la marile avantaje materiale numai în scop de a respecta ultima dorință a soțului mort, ca o înaltă datorie morală, ce cu atât elan și pietate a fost desvoltat în instanța de apel.“ La rându-i, Ministerul a solicitat Regelui Ferdinand I acordarea unei distincții pentru doamna Amira și a calificat atitudinea ei drept o ”frumusețe antică.”

Surse: Biblioteca Marilor Procese, Nr.3, martie 1924

Ardelean get-beget, avocatul Dan Sever s-a îndrăgostit din studenție de ideea unității naționale și politice a românilor. A desfășurat o bogată activitate publicistică, a condus redacția ziarului Românul din Arad, iar când a început să devină un erudit lider politic, autoritățile maghiare l-au închis în lagărul de la Sopron. În toamna lui 1918 revine în țară, prin urmare românii din satul Cojocna îl desemnează ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ajunge deputat în circumscripția Mociu, ca în decursul următorilor ani să ocupe funcții ministeriale. În 1935, se alătură Frontului Românesc, partid înființat de Alexandru Vaida-Voevod. Preluarea puterii de către bolșevici, a pus punct carierei politice. Este arestat și aruncat în temnițele de la Sighet.

O tinerețe cu condeiul în mână

Iarna lui 1885, în ziua de 23 februarie, medicul Ioan Dan din comuna Mociu îl privește cu candoare pe noul născut. După ceva vreme, aproape fără să poți sesiza, puștiul debutează în viața de școlar. Este îndrumat către cursurile școlii elementare din localitate. Când atinsese vârsta adolescenței, părinții l-au purtat prin trei instituții: Liceul German din Bistrița, Liceul Piarist din Cluj și Liceul românesc greco-catolic din Beiuș. În 1904, tânărul își ia bacalaureatul și e pus pe fapte mari. Studiază științe juridice la Universitatea din Cluj, loc în care obține și doctoratul în științe politice și juridice.

Perioada tinereții coincide cu acumularea unor valori cu care va călători toată viața, iar cea mai de preț a fost unitatea culturală și politică a românilor. Așa se explică participarea în 1904, la serbările Putnei închinate memoriei domnitorului Ștefan cel Mare. Tot atunci începe să cocheteze cu presa, și nu o face deloc rău. Scrie articole la ziarele românești din Transilvania, la Neamul românesc din București și la ziarul Ramuri din Craiova. Nu lasă condeiul din mână nici după absolvire, ba din contră, combate mult mai fervent și astfel, în 1910, este numit director la Gazata Transilvaniei.

Ungurii nu-l văd cu ochi buni și-l aruncă îl lagăr

După obținerea dreptului de liberă practică, Dan Sever își deschide propriul birou de avocatură. Viața îi este împărțită între lungile sesiuni de pledat la bară, unde se descurcă de minune, și gazetăria. Munca asiduă, talentul și devotamentul cu care a slujit, l-au propulsat către Partidul Național Român, unde a ocupat funcția de secretar al Comitetului executiv. Tot atunci, pe plan literar, îi este încredințată conducerea ziarului Românul din Arad. Popularitatea tot mai mare, principiile după care se ghida și crezul național, i-au adus notorietatea în rândurile populației. Autoritățile maghiare, vizibil deranjate de ascensiunea românului, căutau un prilej ca să-l prindă. Nu au trebuit să aștepte prea mult, iar în august 1916, odată cu intrarea României în război de partea Antantei, ungurii pun mâna pe Sever și-l internează în lagărul de la Sopron.

Era prima piatră de poticnire și o pregătire pentru ceea ce avea să urmeze. Este captiv doi ani, apoi în toamna lui 1918 revine acasă. Dacă autoritățile maghiare credeau că avocatul român se va retrage pentru a preveni o nouă arestare, se înșelau amarnic. Dan se implică și mai mult în acțiunile pentru preluarea puterii în circumscripția electorală Cojocna, după care, este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Închis de comuniști la Sighet pentru că și-a slujit țara

Odată înfăptuită unirea, se va avânta și mai mult pe tărâmul politic. În 1919, este propulsat către deputăție în circumscripția Mociu, iar un an mai târziu în cea de Cojocna. În timpul guvernării național-țărăniste, Sever ajunge pe rând subsecretar la Ministerul Finanțelor, ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale, iar între 1932-1934, se ocupă de administrarea Băncii Naționale a României. Tihna politică din acele vremuri este tulburată de conflictul ivit între Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Sunt aruncate vorbe grele, se dezbat idei, se fac calcule, iar în cele din urmă, Vaida aruncă prosopul și pune bazele unui nou partid, Frontul Românesc. Cum necum, reușește să-l convingă pe Sever să i se alăture, dar nu pentru mult timp. În timpul regimului carlist, dă dovadă de inspirație politică și trece în barca Frontului Renașterii Naționale. Alipirea de formațiunea lui Carol al II-lea, îi aduce încă un mandat de deputat și de senator în parlament.

Închisoarea de la Sighet

Suferințele avocatului Dan Sever încep odată cu preluarea puterii de către bolșevici. Era evident că oamenii de factura lui trebuiau scoși din schemă cât mai repede. Securitatea îl arestează și-l aruncă în penitenciarul de la Sighet. Într-o zi, conform mărturiei istoricului Constantin C. Giurescu, Sever a fost bătut cu bestialitate de directorul închisorii pentru că a găsit asupra lui o cruce de lemn pe care și-o confecționase din ce găsise. Foametea, frigul, nesomnul, tortura psihică și fizică, l-au țintuit la pat. În 1955, comuniștii decid să-l elibereze, oricum nu mai avea mult de trăit. La șase ani după eliberare, cel care odinioară luptase pentru unitatea culturală și politică a poporului român, se stingea singur și uitat de lume.

Surse: Biblioteca digitală BCU Cluj-Napoca

Georgiana împachetase tot, cu grijă. Gemenii erau nerăbdători să plece în excursie. Le plăcea muntele și zburdau în drumeții îmbrățișate de verde.

Georgiana avea un plan: în fiecare zi le va dărui altceva: o zi la piscină, o zi pe poteci, pentru a observa frunze și trunchiuri, o zi la herghelie, o zi în peșteră. Planuri amănunțite erau așternute demult pe hârtie, cu variante de program, zilnic. Să nu se plictisească. Să fie umplut fiecare minut.

Trebuie să facem ceva

Primele două zile au trecut cu chiot și încântare. Fiecare oră fusese trăită la maxim.

-Și mâine? întrebă mama. Mâine să mergem în peșteră?

Copiii priveau tăcuți.

-Sau poate vreți să studiem râul în amonte.

Tăcere.

-Încă o tură la piscină?

-Mama, cum ar fi ca mâine să nu facem nimic?

,,Nimic? Oh, dar trebuie să facem ceva. Altfel cum vom putea bifa toate propunerile de pe listă?”

-Da, mama, hai să nu facem mâine nimic.

-Îhh..mmm…bine?

Zilele în care nu facem nimic

Când era mică, Georgianei îi plăcea să nu facă nimic. Prin fața ochilor treceau acum după-amiezi în care timpul stătea în loc, doar pentru ea. Își găsea o bancă în parc și rămânea acolo, de una singură, ore întregi. Privea copacii ce o înconjurau și îi dădeau un sentiment de ocrotire. Se gândea la ziua de ieri și încerca să se împace cu ceea ce se întâmplase. Zâmbea în timp ce se gândea la mâine, legăna picioarele și privea norii. Se prefăcea că e altcineva sau se gândea ce e în mintea oamenilor ce treceau prin fața băncii. Încerca să își ghicească viitorul și se gândea ce va fi când va fi mare. Se teleporta la curtea Regelui Soare și proba rochii din muselină așezate perfect peste crinoline imense.

Acel timp cu ea, unic, acel timp în care visa, era Paradisul.

Timpul copiilor cu ei înșiși este ceva de neînlocuit

E timpul când se analizează, când se cunosc, când își văd nuanța pielii și nuanța sufletului. Sunt ei dezgoliți și puternici, netemători și întrebători, sunt ei, mai atenți la ceea ce devin, la greșeli și la reușite.

În agendele noastre superpopulate de activități pentru ei, scrise acolo cu dragoste și grijă pentru înălțarea lor, să scriem cu majuscule: azi-NIMIC. Acest spațiu alb din agenda este un dar prețios, un timp de calitate, o oază de regăsire.

Prezent în viața ta

Amintindu-și toate aceste lucruri, Georgianei i s-a părut brusc minunată ideea aceasta…de a nu face nimic.

A doua zi s-au trezit și au rămas așa: fiecare în tovărășie cu el însuși. Au vorbit puțin și s-au privit, întorși spre ei, mult.

Listele au stat pitite și sentimentul că nu este un părinte capabil să umple timpul copiilor a dispărut din mintea mamei.

Fiecare a zâmbit și și-a amintit și s-a întărit sau a întrebat. Și fiecare a reușit să fie prezent în viața lui, în această zi, sosită ca un dar, în care a fost bine să se domolească, să reflecteze, să se conecteze, să își atingă gândurile și să își propulseze visele.

Talent, perseverență, dorință, și multă muncă, sunt doar câteva din atributele lui Sergiu. Tânărul s-a îndrăgostit de muzică pe filieră maternă. A început cu pianul, iar când a mai crescut  a fondat Ansamblul vocal a cappella Crescendo Band, o premieră pentru Republica Moldova. Cum era firesc, premiile nu au încetat să apară și odată cu ele s-au deschis noi uși. Acum, Sergiu Garabajii studiază canto la Academia Națională de Muzică ”Gheorghe Dima”  din Cluj, iar asta e doar începutul.

Interviul pe scurt:

• Artistul prin ochii lui Sergiu Garabajii: “Artistul știe să pătrundă în inima spectatorului, să-l emoționeze și să reușească să-i transmită emoții prin ceea ce cântă“
• Primele tangențe cu muzica: “Îmi aduc aminte cu duioșie de primii mei ani de învățăcel, când nu aveam încă instrument și eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa“
• Muzica religioasă, balsam pentru suflet: “Creaţiile religioase, pe lângă faptul că sunt foarte valoroase din punct de vedere artistic, sunt pline de pietate, sunt profunde şi au puterea de face ordine în sufletele răvășite, sau din contră, în cele prea exaltate“

Când viața te provoacă să cânți

Copilăria lui Sergiu stă sub semnul notelor muzicale. Provine dintr-o familie în care mama fusese cântăreață, probabil de acolo a moștenit “microbul“ muzicii. “Mi-am rugat mult părinții să mă înscrie la o școală de muzică din oraș. Acolo am început să cânt la pian. Îmi aduc aminte cu duioșie de primii mei ani de învățăcel, când nu aveam încă instrument și eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa. A fost o etapă pe cât de grea, pe atât de minunată, pentru că întotdeauna atitudinea și voința trebuie să facă tandem pentru a reuși”, povestește Sergiu Garabajii pentru Matricea Românească.

“Când nu aveam încă instrument eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa”

După terminarea gimnaziului s-a înscris la Centrul de Excelență în Educație Artistică ”Ștefan Neaga” din Chișinău. Dar, când era în anul I, Sergiu dă frâu spiritului creator și pune bazele Ansamblului vocal a cappella Crescendo Band, o premieră în peisajul muzical de peste Prut. “Am încercat să adun colegi care împărtășesc aceleași valori și principii estetice. Inițial am pornit de la un mesaj bine definit, şi anume de a transforma energia și talentul într-un produs inedit artistic, inspirat de ultimele tendințe în sfera artei scenice“, spune Sergiu.

Crescendo Band, o premieră muzicală peste Prut

S-a format o trupă de zile mari care a cântat și încântat peste tot. Profesorii Tatiana Daniță și Oleg Constantinov, au crezut în acești tineri și au vegheat asupra lor. Timpul se scurge, iar Crescendo Band a realizat producții precum Set your sail (by Markus Detterbeck), Carol of the bells (pentatonix’s cover), Euphoria (by Lorren), Te rog & Cum ne noi – (Carla’s Dreams COVER), Retro Medley, Noapte de vis, Uptown Funk (by Mark Ronson ft. Bruno Mars) și altele. “Am colaborat cu National Youth Orchestra în proiectele Pop Simfonic 2 și Pop Simfonic 3. Un succes pe care l-am obținut alături de colegii din trupă a fost duetul realizat împreună cu Formația a capella TheExchange din SUA pentru piesa Uptown Funk de Bruno Mars la Filarmonica Națională Serghei Lunchevici din Chișinău“, a zis Sergiu Garabajii.

Muzica religioasă și ansamblul vocal Sacramento

Gata, acum schimbăm placa. Sergiu mă duce într-o sferă în care sacrul se împletește armonios cu profanul. Vorbim de ansamblul vocal religios Sacramento, pe care l-a fondat acum câțiva ani. Curios, l-am întrebat de ce s-a orientat către acest gen de muzică. “Creaţiile religioase, pe lângă faptul că sunt foarte valoroase din punct de vedere artistic, sunt pline de pietate, sunt profunde şi au puterea de face ordine în sufletele răvășite, sau din contră, în cele prea exaltate. O parte din mine se regăsește în muzica religioasă. Am amintiri frumoase legate de orice liturghie cântată şi de oamenii care au participat la ele“, a destăinuit Sergiu Garabajii

“Tind să cred că divinitatea ne înzestrează pe toţi cu talent şi “nebunie” creatoare”

Munca și dragostea cu care a slujit muzica i-au adus multe satisfacții sufletești, dar, și multe premii. În 2017, Ministrului Educației, Culturii și Cercetării din Republica Moldova, i-a acordat Premiul Național pentru realizări și performanțe deosebite în domeniul cultural artistic. Nu m-am putut abține nici de această dată și l-am întrebat pe baritonul Sergiu Garabajii, care este mentalitate cu care abordează concursurile. Este un vânător de premii? “Nu sunt omul care vânează premii. Lucrul la care mă gândesc atunci când merg la concurs este prestația scenică și dorința de autodepășire. În artă, dar şi în orice alt domeniu, este întotdeauna loc pentru mai bine, iar acest lucru e posibil doar prin încercări“, conchide Sergiu.

Motto: “Prin cultul conștient al înaintașilor de merit, se crează siguranța viitorului și iubirea către sufletul colectiv al neamului nostru.“

Școala românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Simon se născu la 1767, în modesta comună Jina din județul Sibiu. Priceput în ale cărții și cu un glas angelic, tânărul ajunge cantor la biserică. Își face debutul didactic în 1807, la școala românească din Făgăraș și devine un educator iscusit. Nu știm exact câtă vreme a poposit aici, dar ce știm este că munca și pasiunea de care dădea dovadă l-au făcut vestit până în hotarele Țării Oltului.

Într-o zi, negustorul sibian Hagi Constantin Pop, se interesează de acest dascăl dibaci și îi propune să vină la școala pe care o întemeiase. Oferta era tentantă, așa că Simon acceptă pe loc. La 30 octombrie 1807, cele două părți încheie următorul contract: “Simon Jinari dela Făgăraș să leagă a țînea școala din Jozefștatu, a jupânului Hagiu Constandinu Popu, cu învțăturile și cu cântare la strana dreptă duminicile și sărbătorile. Pe an 135 zloți dela Pop, dela cutia bisericii alți 15 (…) Mă leg ca la 8 ceasuri până la 11 ceasuri să învățu copii și după ameaz dela 2 până la 5 ceasuri iară să învățu copii.“

Unul din scopurile secundare ale școlii, la sfârșit de secol XVIII, era de a sădi în rândul populației de la sate, dragostea de carte. Dar, mai presus de scris și citit, se urmărea trezirea conștiinței naționale a bietului țăran român. Acest ultim obiectiv era vizat cu ardoare de scriitorii vremii. Însă, scopurile sus-menționate n-au putut fi atinse deoarece stăpânirile socoteau școala un mijloc politic menit să promoveze interesele de stat.

Ascensiunea unui dascăl de cursă lungă

În acele vremuri, pregătirea dascălilor era una rudimentară. La 1809, odată cu Duminica Tomii, candidații se prezentau la Sibiu, cu desagii plini. Aici, erau luați imediat în primire de directorul școalelor care făcea cu ei un curs de normă. Inițierea se termina până în Rusalii, iar cei care erau declarați absolvenți primeau un atestat în baza căruia puteau să fie numiți dascăli în diferite sate. Dar, să revenim la iscusitul Simon Jinariu. Misiunea de la școala lui Hagi Pop nu era deloc ușoară. Să ții zilnic șase ore de instrucțiune, să cânți frecvent la strana bisericii, iar pe deasupra să mai dai și două examene publice anual, era terifiant pentru acele vremuri.

Mânat de ambiție și trudă, Simon face față cu brio programului spartan. Cei zece ani petrecuți la Sibiu au fost încununați cu primirea diaconiei. Gheorghe Haines, directorul școlilor naționale de la acea vreme, nu putea trece cu vederea calitățile dascălului. Cei doi au o discuție în urma căreia Jinariu este pus la cârma școalei de preoți Jozesfștat. Haines l-a sprijinit atât cu fapta, cât și cu sfaturi înțelepte. Noua misiune era tare anevoioasă. Învățăceii care ieșeau de pe băncile instituției aveau datoria să știe: “cetania curată, fără opinteale sau poftolire sau rupere a cuvintelor (…) catehismul cel mic de rost bine din tablă în tablă; să se învețe cum trebuie a ceti Apostolul, Evanghelia și Leturghia cu glasul cuviincios, curat și fără nici o tărăgănare (…) să-i învețe cum să stea cu trupul drept, cum să-și facă curce și să fi totdeauna cu părul chieptănat, cu unghiile tăiate, cu fața și cu mâinile spălate.“ Chiar dacă era director, Simon nu stătea cu mâinile încrucișate. Face exerciții practice de liturgică, cântări bisericești, tipic, și dă îndrumări dogmatice, canonice sau exegetice viitorilor preoți.

Simon Jinariu la prima școală românească din Brașov

Pe la 1817, Jinariu primește o nouă misiune, de această dată la Brașov. Se desparte cu greu de școala din Jozefștat, dar strămutarea este privită ca o încununare a muncii depuse. Pe 6 noiembrie 1817, semnează contractual și devine dascăl la școala din Șchei. I se asigură o locuință lângă școală, leafa era acoperită din taxele copiilor care aveau posibilități, iar restul se completa din vistieria bisericii. Îndatoririle școlare nu au fost prevăzute în contract, se mergea deci pe încredere deplină. Condițiile de lucru erau infinit mai bune în comparație cu ce se găsea în alte instituții de învățământ. Prestigiul școlii din Șcheii Brașovului crește odată cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, odată cu predarea limbilor nemțești, ungurești și grecești.

Sala Anton Pann din Șcheii Brașovului

Doi ani și două luni a stat Simon Jinariu la catedra din Șchei, unde câștigase fără întârziere aprecierea colegilor. Odată cu moartea directorului D. Eustatievici, instituția intră într-un con de umbră. Cadrele didactice încep să se culce pe o ureche, elevii nu mai trec pe la cursuri cu zilele, iar părinții nu mai sunt dispuși să cheltuiască bani pentru leafa dascălilor. Starea de neputință în care se scălda școala și imposibilitatea de a lucra în cele mai bune condiții,  l-au făcut pe Simon să părăsească definitiv cariera de dascăl.

Ajunge protopop de Făgăraș, dar nu-și uită prima dragoste

Avea 53 de ani, iar ideea unei retrageri totale nu-i surâdea. În 1820, primește postul de protopop al Făgărașului. Însărcinat cu organizarea clerului, Simon nu-și suprimă grija pentru educație. Sub conducerea sa, numărul școlilor din protopopiat crește semnificativ. Știa ce înseamnă să fii dascăl și cât de istovitoare este munca la clasă. Astfel, fără niciun fel de reținere dă o circulară prin care: “ziua de vineri trebuie să fie zi de recreație ca și dascălul să poată veni să-și cumpere din Făgăraș ce-i trebuie pe seama casei sale (…) iară sâmbăta să învețe copiii.“

Pe lângă toate acestea, Simon se oferă să-i ajute pe acei copii care nu lăsau cartea din mână nici în timpul vacanței: “Iară care copil poftește și vara a învăța la cântări și la scrisoare rumânească și latinească, ca să poată fi notarăș sau scriitor (…) acela va veni în școala Făgărașului la mine, ca să le arăt eu ceale trebuincioase.“ În gândirea lui Jinariu, școala era una cu biserica, ele aveau rostul de a da națiunii oameni drepți, harnici și cunoscători de cele bune. Pe 7 noiembrie 1841, în dangătul clopotelor ce păreau că nu se mai opresc, Simon Jinariu pleacă din această lume la vârstă de 74 de ani.

Surse: Dr. Ioan Matei, “Dascălul Simon Jinariu. Contribuții la istoria școalelor noastre“, Arad, 1916.

Născut într-o familie de țărani înstăriți, Ioan nu a dus lipsă de nimic. A primit o educație aleasă, ce a culminat cu absolvirea Facultății de Drept și Științe politice din Budapesta. Ucenicia și-a făcut-o în orașul Târgu Mureș, ca după un timp să-și desăvârșească cariera de avocat la Reghin. Apără neobosit interesele românilor din regiune, iar în toamna lui 1918 participă la evenimentele revoluționare din Transilvania. Este ales la cârma Consiliului Național Român, apoi reprezentant al cercului electoral din Reghin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Nici aportul la unitatea națională, nici măiestria de care dădea dovadă, nu au contat în ochii bolșevicilor. În 1950, fără niciun fel de proces, avocatul este întemnițat la Gherla. Sănătatea îi dă mari bătăi de cap, iar după un an, comuniștii îl eliberează cu domiciliu forțat la Reghin.

Un avocat pe frontul din Galiția

În satul Milășel din județul Mureș, Ilisie și Maria așteptau venirea pe lume a celui de-al șaselea prunc. Pe 12 aprilie 1872, se aude primul scâncet. Părinții, țărani înstăriți, i-au asigurat o educație solidă. Puștiul absolvă gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, apoi își continuă studiile la Facultatea de Drept și Științe politice din Budapesta. Termină cu bine, așa că se angajează “practicant cu plată” la Tabla Regească din Târgu Mureș. Data de 5 februarie 1898, a însemnat o nouă izbândă, obținerea titlului de doctor în științe juridice la Universitatea din Cluj-Napoca.

Harșia socotește că e mai bine să practice avocatura la Reghin, unde apără cu precădere interesele românilor din regiune. Între 1910-1940 preia frâiele Despărțământului Reghin al Astrei, apoi se implică în activitatea Societății pentru crearea unui fond de teatru român, dar și a Societății meseriașilor români. Între timp izbucnește Primului Război Mondial. Este mobilizat și trimis să lupte pe frontul din Galiția. Acolo, în răsunetul bombelor și al gloanțelor, Ioan intră pe mâna trupelor rusești, dar providența îl scapă ca prin miracol și revine în Reghin, în toamna lui 1918.

A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Tot atunci alege să se implice în evenimentele revoluționare care măcinau Transilvania. În colaborare cu fruntașii locali pune bazele Consiliului Național Român și este ales la conducerea acestuia. Pe 28 noiembrie 1918, avocatul Ioan Harșia este ales de către membrii adunării electorale din Reghin ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participă la întrunirea care a dezbătut hotărârea ce urma să fie prezentată delegaților români din Transilvania, Banat și Crișana.

Prinde repede gustul politicii, iar în 1920 se înscrie în Partidul Poporului și devine senator. Între timp se ivesc noi oportunități. Lasă de-o parte mandatul de senator și preia funcția de primar al orașului Târgu Mureș. Peste ani, va trece de partea Frontului Renașterii Naționale, unicul partid creat de Regele Carol al II-lea.

Închis la Gherla, comuniștii îi sabotează funeraliile

Perioada interbelică a însemnat apogeul carierei pentru Ioan Harșia. Numele său ajunsese la loc de cinste între membrii comunității. Fără niciun fel de ezitare devine un sprijinitor fervent al culturii, economiei, administrației, etc. A slujit avocatura până la retragerea din viața publică. Harșia a fost membru în Baroul Reghin, iar mai apoi delegat în Consiliul superior al Uniunii avocaților din România. Întreaga activitatea i-a fost încununată cu Ordinul Coroana României în grad de ofițer și cu Medalia Meritul Comercial și Industrial, clasa I.

Nici aportul la unitatea națională, nici măiestria de care dădea dovadă, nu au contat în ochii bolșevicilor. În 1950, fără niciun fel de proces, este întemnițat la Gherla. Sănătatea îi dă mari bătăi de cap, iar după un an, comuniștii îl eliberează cu domiciliu forțat la Reghin. La 26 ianuarie 1953, avocatul Ioan Harșia părăsește această lume. Autoritățile minimalizează înmormântarea, astfel, au putut participa doar membri direcți ai familiei. Pe mormânt nu s-a dat voie să se scrie absolut nimic. Regimul dorea cu ardoare ca oamenii de calibrul lui Harșia să fie dați definitiv uitării.

Surse: Biblioteca digitală BCU Cluj-Napoca

Cornelia stă pe băncuța de lângă bazinul de înot. Radu înoată, face un bazin sau unul jumate, apoi se oprește, îi face cu mâna mamei. Se scufundă, se mai bălăcește. Cornelia e fericită că Radu face mișcare. Nu lucrează ,,chiar cum ar trebui”- așa a spus antrenorul- însă îi face plăcere să simtă apa și asta e tot ce contează pentru ea. Nu știe ce ar fi bine să îi spună pentru ca el să fie ,,altfel” motivat. Dar poate e bine și așa…

La doi metri de Cornelia este așezată o bunică. Bunica croșetează ceva, un cerc alb, miraculos, fără să privească lucrul de mână. Ochii îi sunt îndreptați spre nepoată. Îi spune continuu fetiței:

-Da, e bine, numără! Unu-doi-trei, scoate capul și respiră! Întinde corpul, întinde picioarele! Uită-te la mână, e cam îndoită, nu uita ce am vorbit!

Nepoata e ochi în ochi cu bunica: se oprește, o ascultă, dă din cap, se avântă într-un nou ,,bazin”.

-M-ai văzut, bunico? Cum a fost acum?

-Muuult mai bine!

Nepoata trage aer în piept și pleacă într-o nouă cursă cu ea însăși.

,,Ce noroc!- se gândește Cornelia. Sigur bunica aceasta a fost înotător de performanță, antrenor….”

Cornelia se apropie cu sfială:

-Bună ziua! Nu am putut să nu remarc ce ,,antrenor” desăvârșit sunteți pentru nepoata Dumneavoastră. Se vede că sunteți un adevărat specialist în domeniu!

-Oh, draga mea, nu este așa, zâmbește cald și complice bunica. Eu nu știu deloc să înot. Ba chiar îmi e cam frică de apă. Da, am urmărit competiții la televizor și am auzit comentarii, ba chiar am citit și cărți despre ,,postura corpului în apă”. Nepoata mea nu știe asta! Ea e fericită că facem ceva grozav împreună și e convinsă că știu tot ce e bine și că împărtășesc cu ea. Am făcut-o să îi placă înotul, să dorească să se perfecționeze singură. Vezi? Uite rezultatul! Devine din ce în ce mai bună, se bazează pe mine și…de acum se bazează pe ea.

Cornelia este încântată și emoționată. Nu poate să creadă că e posibil ce a auzit. Și totuși, este atât de real.

Încrederea în copil: un neegalat fertilizator

Încrederea unui adult în copil este un fertilizator de neegalat. Îi spui copilului că știi că poate, îi transmiți profund că tu crezi în el, îi povestești că e de neegalat și de neîntrecut. Și el începe să fie: înotător, alergător, curajos, calm, tolerant, echilibrat, cumpătat, ,,cel ce își ține mereu cuvântul”, punctualul, creativul, atentul. Pui lampa cu lumină puternică pe comportamentul pozitiv și acesta crește cu putere, drept și viguros.

Cornelia și-a făcut un plan: s-a uitat cu atenție la mâinile bunicii (până în sufletul ei), le-a urmărit; își va lua o croșetă și va învăța și ea să fie Cornelia care croșetează curaj!