Câte sunt Româniile noastre? Este una singură, îmi vor răspunde unii, amintindu-mi că asta și sărbătorim în prima zi a lui Decembrie. De asta au trăit, pentru asta au murit atâția dintre cei de altădată, ca să nu mai fie mai multe țări, ci una singură. Știm că așa a fost.

Dar România cea rotundă, alcătuită din trei părți mari, alcătuite la rândul lor din alte părți mai mici, unită în unele ceasuri magistrale ale istoriei, sfâșiată în clipele de groază ale destinului nostru, s-a rupt în zeci de mii, sute de mii, milioane de bucăți. Fiecare român plecat din țara lui este o mică Românie dezunită de România mare.

N-a plecat nimeni (mă rog, aproape nimeni) pentru că așa a vrut. Îmi amintesc de cuvintele unui prieten pe care nu l-am mai văzut de vreo 10-12 ani, de când a plecat în Scoția. A scris pe blog cu o tristețe dureroasă: N-am plecat de foame, ne era destul de bine. Dar am plecat pentru că nu se mai putea, am plecat cu gândul la copiii noștri, cu disperarea că schimbarea în bine a României a întârziat mult prea mult.

În anii aceștia, despre care se poate spune fără cea mai mică urmă de îndoială că sunt cei mai buni ani în care să trăiești, din toată istoria noastră, în acești ani sărbătorim la 1 Decembrie ceea ce nu mai avem de mult. Și anume, unitatea noastră de neam. Doar fanfaronii mai pot spune azi sloganul că românul e român oriunde s-ar duce, că ne iubim țara și că inima românilor de peste tot bate românește, că Miorița e în sângele nostru și că tresăltăm oriunde-am fi atunci când vedem cele trei culori una lângă alta. În ultimii 20 de ani, România a pierdut probabil un sfert din populația ei. Iar dacă te gândești la vârsta celor plecați, vei găsi că România a pierdut, de fapt, mult mai mult, poate chiar mai mult de o treime din populația activă, care putea produce valoare și putea aduce schimbare. Teritoriul național a rămas intact. Dar viața României s-a diminuat cu o treime.

Neproductiv, poate chiar inutil ar fi să căutăm vinovați. Ce rost are? Lista neputințelor sau a nevredniciilor e nesfârșită.

Dar putem și trebuie să facem ceva: să nu rămânem încremeniți în uimirea că așa ceva a fost cu putință. Pentru că, în timp ce o mulțime de români trăiesc în afara granițelor, cei care au rămas înăuntru fac lucruri care merită văzute și cunoscute. România este un loc în care lucrurile se schimbă greu, dar se schimbă. Au trecut 30 de ani de la recâștigarea libertății, iar mulți dintre vecinii noștri de stradă, de  cartier sau de oraș au călcat cu tălpile groase ale bocancilor lor în bălțile de sânge ale eroilor din 1989. Dar mulți dintre ceilalți vecini ai noștri de stradă, de cartier sau de oraș și-au suflecat mânecile și s-au apucat de treabă. Au făcut studii, au plecat în Occident și au venit și înapoi, au deschis afaceri, au renovat case, au construit locuri și lucruri. Au creat valoare. România de azi nu mai e aceeași cu România de ieri, iar asta li se datorează lor.

Matricea Românească este, de câteva luni, pe urmele acestor români care nu fac zgomot, dar fac să mergă lucrurile. Programul nostru editorial Elite și Proiecte tocmai asta are în intenție, să arate cât de multe s-au schimbat în bine în această țară pe care au slujit-o în ultimii 30 de ani o mulțime de oameni fără vrednicie. Pentru că, de fapt, schimbarea României vine odată cu schimbarea românilor. Vom avea o țară care să arate splendid atunci când va exista o masă critică a oamenilor care gândesc splendid. Și, spre disperarea multora, această masă critică este în plină formare, iar coagularea ei nu mai e doar o speranță, ci este o realitate.

România credinței vii, România valorii apreciate, România solidarității în hărnicie, România perseverenței. Câte Românii avem?

Vasile Postolachi a știut de mic ce vrea să fie: profesor. În copilărie îi aduna laolaltă pe colegii de pe strada sa și le ținea o oră de religie. Putea să fie profesor de oraș, însă a ales să fie profesor de religie în satul Rădăuți-Prut, județul Botoșani, în colțul de nord-est al țării. Vasile este un dascăl atipic pentru zilele noastre: caută donații pentru a-și duce în excursii elevii care nu au posibilități, desfășoară programe caritabile și educaționale care implică oameni din România, Republica Moldova și Ucraina.

Două țări, aceeași vorbă

Născut într-o familie care număra nu mai puțin de opt copii, profesorul Postolachi își amintește momentele din timpul verii când pe la ora prânzului mergea cu vacile la Prut și stătea de vorbă cu copiii de pe celălalt mal. “Era un sentiment ciudat pentru mine: cum noi, copii din țări diferite vorbeam aceeași limbă. Ulterior am aflat din poveștile bunicii că pe vremuri între satul meu și Basarabia era un pod, iar oamenii se vizitau“, a spus Vasile Postolachi.

Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Iași, apoi masteratul, iar acum este doctorand. Vasile Postolachi e de părere că ora de religie nu trebuie să fie o simplă predare a unor norme reci și inaplicabile, ci trebuie să fie ceva mai mult. “Eu încerc să merg pe metoda tradițională de predare, încerc să aduc la clasă și istorisiri cu care elevul să rămână pentru întreaga viață. Din proprie experiență vă spun că profesorul joacă un rol foarte important în formarea unui tânăr. Profesorul nu este doar o mașină de transmis informații. El trebuie să fie un prieten al elevilor, și un ghid pe drumul întortocheat al vieții“.

A adus carte românească în bibliotecile din Basarabia

Profesorul din Rădăuți-Prut a socotit că meseria de la catedră trebuie să aibă și o dimensiune socială. Așa a început împreună cu un grup de profesori proiectul “Cartea care unește inimi“. “Proiectul a luant naștere în anul Centenarului Unirii. De fapt în 2014 am trecut Prutul împreună cu doamna directoare și o mână de profesori. Ne-am oprit la prima școală ieșită în cale: Liceul Teoretic Lipcani. Prin acest proiect am adus carte românească în Basarabia și în nordul Bucovinei. Am unit în cadrul unor activități comune românii din aceste teritorii“, a spus Vasile Postolachi pentru Matricea Românească.

Dacă elevul s-a deschis câtuși de puțin spre nevoile celuilalt, atunci ora de religie și-a atins scopul

Succesul pe care l-a înregistrat proiectul a stârnit interesul mai multor instituții care s-au implicat pe rând. “Cu timpul ni s-au alăturat și alte școli din Republica Moldova, instituții din Ucraina, dar și școli din România. Pe lângă donații de cărți, proiectul și-a propus ca în anul Centenarului să organizeze o excursie care să unească elevi din trei țări: România, Moldova și Ucraina. Am vrut ca elevii să-și cunoască istoria și să consolidăm legăturile frățești dintre noi. Succesul a fost atât de mare, încât anul acesta am organizat cea de-a doua excursie de acest fel. La finalul proiectului elevii au redactat revista Cartea care unește inimi,  în care se regăsesc creații comune“, a zis Vasile Postolachi.

Elevi și profesori uniți pentru a aduce bucurie

În timpul săptămânii Școala Altfel, Vasile le-a propus elevilor săi o altă idee, de astă dată pe principiul filantropiei. Săptămâna respectivă trecea de obicei ca un fel de semi-vacanță, sau cel mult câteva zile de școală cu jocuri în clasă.

”Mi-a venit în minte un nou proiect: Omul care dăruiește, bucurie-n dar primește. În această activitate nu mi-am luat doar elevii mei, ci și pe cei de la Liceul Teoretic Lipcani cu tot cu profesori. Atât în preajma Crăciunului cât și a Paștelui ne-am implicat voluntar pentru a aduce o bucurie oamenilor cu o situație financiară precară. Elevii, dar și noi profesorii de pe ambele maluri ale Prutului am fost extrem de fericiți să vedem că puținul dăruit cu dragoste a adus o lacrimă de bucurie pe obrazul atâtor oameni“, își amintește Vasile Postolachi.

Omenește vorbind a fost greu, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu

Puțini știu că toate aceste proiecte s-au realizat cu multă jertfă. Astfel, pentru a-i duce doi ani la rând pe elevi în excursii la care nici nu visau, Vasile Postolachi s-a împrumutat la bancă. Ulterior văzând că banii nu sunt de ajuns, a hotărât să-și doneze bursa primită la doctorat pentru cea de-a doua excursie, iar în paralel a adunat donații de la oameni mărinimoși. L-am întrebat pe profesorul Postolachi cât de greu a fost să strângă aceste donații. “Omenește vorbind a fost greu. Unii au promis, dar nu s-au mai implicat, însă dincolo de asta pot spune că în toate a fost lucrarea lui Dumnezeu. El a scos oamenii potriviți la locul potrivit“.

Puține personalități ale istoriei române sunt atât de complexe și dificil de interpretat precum cea a lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Născut la Iaşi, el provenea dintr-o familie boierească relativ nouă, ce îşi primise numele de la moşia sa de baştină, situată în apropierea râului Cogălnic, astăzi pe teritoriul Republicii Moldova – era fiul marelui vornic Ilie, boier ridicat la demnităţi înalte odată cu instituirea Regulamentului Organic, şi al Catincăi Stavilă, protejata doamnei Maria Sturdza, mama domnitorului Mihail Sturdza. Această principesă îl va boteza de altfel pe fiul Catincăi şi îl va încredinţa grijii fiului său. Prima parte a copilăriei lui Mihail Kogălniceanu va fi marcată și de prietenia cu Vasile Alecsandri, care era cu doi ani mai mic decât el.

Împreună cu viitorul mare poet, tânărul fiu de boier a urmat primele studii, primite acasă de la monahul maramureşean Gherman Vida. Ulterior, din anul 1828, el a fost dus de către tatăl său la un pension franţuzesc din Iaşi, unde a învățat, printre altele, atât limba greacă, cât şi franceza şi germana.

Spiritul de revoluționar s-a format la Berlin

Asemenea multor alți membri ai generației sale, Mihail Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, fiind trimis de către domnitorul Mihail Sturdza la Berlin. În oraşul denumit de către contemporani Atena Germaniei, tânărul fiu de boier a fost luat sub protecția eruditului principe Alexandru Sturdza, vărul domnitorului moldovean, considerat de către contemporani un veritabil Bossuet român, și a urmat cursurile Universităţii berlineze, unde a cunoscut mai multe somități culturale ale veacului al XIX-lea, printre care juristul Savigny ori istoricii Alexander von Humboldt şi Leopold von Ranke, care i-au modelat personalitatea, făcându-l adept al tradiţionalismului critic, şi i-au cultivat gustul pentru istorie, considerată de el ca „legându-ne cu vecia, punând în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi şi pre noi cu seminţiile viitoare, cărora are să le redea povestirea faptelor noastre”. Totodată, Kogălniceanu a luat contact cu tendinţele de unificare ale Germaniei, cu fenomenul emancipării burgheziei şi cu reforma împroprietăririi ţăranilor, idei pe care le va purta cu sine înapoi în Moldova, unde revine, dornic de fapte mari, la anul 1838.

Tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit

Numit în funcția de aghiotant șef al domnitorului, tânărul demnitar a căutat să pună în practică ideile de reformă pe care şi le formase în timpul studiilor. Programul liberal al lui Kogălniceanu se rezuma în ansamblu la trei puncte, anume desfiinţarea robiei ţiganilor, egalitatea de clasă – prin care tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit – şi împroprietărirea ţăranilor. De asemenea, a primit să predea cursul de istorie la nou-înființata Academie Mihăileană, dorind ca prin prelegerile sale „să prefacă năravurile, să introducă o nouă viaţă în patria sa şi noi principii”.

Reforma este mai greu de aplicat decât s-ar fi crezut

Ideile sale reformatoare nu au fost bine primite nici măcar de către cei din aceeaşi generaţie care, deşi la rându-le educaţi în străinătate, nu agreau dispariţia clasei boierimii ori sărăcirea ei prin desfiinţarea marilor moşii. Aşadar, în ciuda unor mici mişcări de reformă, Mihail Kogălniceanu a fost, până la Revoluţia de la 1848, singurul democrat din Moldova.

Însă starea de umilinţă naţională în care se aflau Principatele Române, ce afecta toate clasele sociale, a făcut ca izbucnirea revoluţiei să nu fie decât o chestiune de timp. Conştient de acest lucru, Kogălniceanu a continuat să lucreze la înfăptuirea reformelor, contribuind la eliberarea ţiganilor de pe moşiile statului şi ale Bisericii, înfăptuită la anul 1844. Însă atitudinea sa deschis reformatoare i-a atras antipatia principelui Mihail Sturdza, care l-a trimis în exil. Ajuns din nou în străinătate, Kogălniceanu a devenit membru al Asociaţiei Studenţilor Români, o organizaţie revoluţionară secretă din care mai făceau parte Ion Ghica, Nicolae Bălcescu ori C. A. Rosetti, și care a jucat un rol major în cadrul Revoluției de la 1848.

Revenit în țară cu un an mai înainte, tânărul reformator a făcut parte, la 27 martie 1848, din delegația protestatarilor ce i-a prezentat domnitorului Mihail Sturdza o petiţie-proclamaţie în 35 de puncte, în care, în afara înfierării unor abuzuri, dintre care unele chiar ale stăpânirii, nu era prevăzut nimic radical, semnatarii fiind de acord cu menţinerea prevederilor Regulamentului Organic. Cu toate acestea, principele a reacţionat extrem de dur, arestându-i pe mai mulţi dintre protestatari, în timp ce alţii, precum Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza ori chiar Mihail Kogălniceanu au fost nevoiţi să se refugieze în Bucovina, aflată la acea dată sub ocupaţia Imperiului Austriac, fiind găzduiţi pe moşia Cernauca a familiei Hurmuzaki.

Unirea Principatelor a fost cerută la Revoluție

Sosit mai apoi la Cernăuţi, Kogălniceanu a preluat conducerea Comitetului Revoluţionar Central Moldovenesc, din care mai făceau parte Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri, redactând împreună cu aceştia documentul intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, tipărit în luna august. Acest manifest este posibil cel mai reuşit din cadrul Revoluţiei paşoptiste, Kogălniceanu cunoscând deja la data redactării Proclamaţiile de la Blaj şi Islaz, ale revoluţionarilor transilvăneni şi munteni, dar promovând, în acord cu firea sa tradiționalist-critică, reforme moderate. Astfel, în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova erau prevăzute: autonomia internă a statului, conferirea de libertăţi civile şi politice, abolirea definitivă a robiei şi a privilegiilor de clasă cât şi – foarte important – unirea Moldovei cu Ţara Românească. Totodată, Kogălniceanu arăta şi cum aceste doleanţe pot fi realizate practic, elaborând în acelaşi an şi un proiect de Constituţie.

Boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili: era proprietarul unei fabrici de postav

Prilejul de a pune în practică aceste reforme s-a ivit curând, în urma înlocuirii lui Mihail Sturdza pe tronul Moldovei cu principele Grigore al V-lea Ghica. Noul domn i-a rechemat în țară pe revoluționari, oferindu-le funcţii importante în administraţie. Începea astfel munca asiduă pentru realizarea statului român modern şi unit, ideal la înfăptuirea căruia Mihail Kogălniceanu şi-a dat deplina măsură a personalităţii sale.

După ce a deținut, pentru scurtă vreme, conducerea Departamentului Lucrărilor Publice, fiind de asemenea membru al comisiei pentru reforma codului civil, Kogălniceanu a fost însărcinat la anul 1851 de către domnitor cu reprezentarea „industriilor născânde” ale Moldovei în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Londra. Alegerea sa nu fusese aleatorie, deoarece boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili, fiind proprietarul unei fabrici de postav.

Kogălniceanu a fost creierul Unirii Principatelor

Cu toate că activitatea lui Mihail Kogălniceanu în sprijinul modernizării ţării sale a fost una permanentă începând cu anul 1849, el nu se va putea desfăşura complet atâta timp cât Principatele Române se găseau încă sub protectoratul Imperiului Rus, ce părea ca va dura încă mult timp. Neaşteptata răsturnare de situaţie produsă de Războiul Crimeii şi de hotărârile Tratatului de la Paris din anul 1856, ce plasau Principatele Române sub garanţia colectivă a şapte mari puteri europene şi dădeau totodată posibilitatea cetăţenilor acestora de a-şi exprima opinia în privinţa statutului şi a organizării Principatelor, a oferit în cele din urmă libertate de mişcare partidei unioniste, al cărei lider în Moldova era Kogălniceanu.

Constanta susţinere a ideii Unirii, pe care marele om de stat o exprimase încă de la redactarea Dorinţelor Partidei Naţionale din Moldova, şi pe care o susţinuse atât intern, prin înfiinţarea ziarului unionist Steaua Dunării, cât şi extern, luând legătura cu unioniştii din Muntenia şi promovând această idee pe lângă marile puteri europene, prin colaborarea cu mai multe publicaţii străine, l-a determinat pe istoricul Nicolae Iorga să afirme că „hotărârea de unire dată de Divanul ad-hoc din Moldova la anul 1857 a fost opera personală a lui Mihail Kogălniceanu”. Chiar dacă în cadrul Conferinţei de la Paris din anul 1858 aceste dorinţe ale poporului român au fost respectate doar în parte, Principatele urmând a rămâne două entităţi politice separate, având doar anumite organisme administrative comune, oamenii politici români ai timpului au săvârșit un act de mare abilitate politică, alegându-l drept domn în ambele ţări pe Alexandru Ioan Cuza şi punând astfel Occidentul în faţa unui fapt împlinit.

Constantin Ferșeta a fost în viața lui comis voiajor, descărcător de camioane de cartofi, muncitor la preparat betoane și la făcut pavele pentru trotuare, până la antreprenor în serie și filantrop. Toate locurile de muncă prin care a trecut și toate meseriile pe care a trebuit să le facă i-au format caracterul pe care prietenii, clienții și colegii îl apreciază azi. El este cel care stă în spatele uneia din cele mai cunoscute platforme educaționale, Kidibot.

Modele fiabile pentru tinerii de azi

Constantin Ferșeta este un om care de-a lungul timpului și-a dat seama că nu este satisfacție mai mare decât ajutorul necondiționat oferit celor din jur. Cuprins de frustrarea că adesea sunt prezentate ca modele o mulțime de persoane certate cu cartea, Constantin și-a zis că e momentul să facă ceva. “Am început să rup timp din preocupările de business, ca să-l aloc spre zona ONG. Voiam să schimb ceva. Aici un rol foarte important l-a avut soția mea, ea s-a implicat în multe acțiuni de ajutorare a copiilor cu probleme. Mi-am dat seama că cea mai bună modalitate prin care îi pot ajuta pe copii nu este să le dau lucruri, ci să-i învăț să pescuiască”.

Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel

În 2006 a făcut un site și fusese invitat să-l prezinte într-un mediu în care existau oameni cu multe resurse financiare. Impresionat de atmosferă, Constantin Ferșeta a exclamat: “Dacă acești oameni s-au adunat ca să le prezint un site, atunci aș putea să-i adun pentru a ne ajuta să facem multe lucruri frumoase pe partea educațională!”. Așa au început să facă videoclipuri cu VIP-uri și să le prezinte poveștile prin care acestea au izbândit în viață. Au organizat apoi evenimente în școli generale, licee, facultăți, orfelinate, toate acestea pentru a-i inspira pe tineri să facă ceva cu viața lor. “Noi făceam tot felul de lucruri faine de prin 2007. Însă din 2011, am zis să facem Asociația StartEvo. Suntem trei fondatori: soția mea, eu și Iulian Crăciun“, a precizat Constantin Ferșeta.

Kidibot, roboțelul care îi face pe copii să citească 

Din 2007 până în 2016 au desfășurat numeroase întâlniri cu tinerii, dar la un moment dat a intervenit, firesc, oboseala. Nu era ușor să mobilizezi atâția oameni, și să-i ții permanent capacitați. Atunci au zis că e nevoie de un upgrade. “În acel moment, băiatul meu era în clasa I. Am avut un moment de revelație când am văzut că el, în clasa I, citise 20 de cărți. Am fost foarte curios să văd ce l-a motivat să facă lucrul acesta. Era vorba de presiune social pozitivă. La școală doamna educatoare îi angrenase pe copii într-o competiție de citit cărți, deci presiune social pozitivă”, a zis Constantin Ferșeta.

Când am pornit Kidibot am dorit să oferim copiilor șansa la o educație chiar mai bună decât cea pe care ar fi căpătat-o în străinătate

Inspirat de acest episod, a făcut un proiect și a aplicat pentru o sponsorizare la o companie din domeniul energiei. A obținut o finanțare de zece mii de euro. Cu acești bani Constantin și echipa au făcut un site și au construit o aplicație de IOS  și Android. “Ne-am propus să-i facem pe copii să citească mai mult. Scopul platformei este să-i facă pe copii să citească, să învețe mai mult, și să facă mai multe fapte bune“, a spus Constantin Ferșeta pentru Matricea Românească. Așa s-a născut platforma educațională Kidibot. Interesul crescut ce apăruse pe parcurs a făcut ca echipa din spate să treacă la un alt nivel, și anume introducerea unor noi domenii. “Până atunci erau doar cărți, ca să dovedești că ai citit o carte trebuie să răspunzi la un chestionar. Dacă aduni minim 70% răspunsuri corecte, considerăm că ai citit cartea. Dacă ai sub 70%, înseamnă că mai trebuie să citești. Pe urmă am început să adăugăm mai multe domenii, precum matematică, fizică, chimie, istorie, geografie, etc.“, a precizat Constantin Ferșeta.

Cum să ne facem copiii să uite de plictiseală?

Inițial au plecat pe acest drum cu trei profesori. Aceștia ofereau echipei datele plauzibile și expertiză în domeniul educației. Priza la public a fost neașteptat de mare. Acum Kidibot adună 2-3 mii de profesori la nivel național și a ajuns la copii din America, Canada, Italia și Republica Moldova. “Obiectivul nostru era să le creăm copiilor obiceiuri bune. Știm că cel mai mare adversar al obiceiurilor bune este plictiseala. Așa că am zis să implementăm o metodă prin care copii să învețe fără să se plictisească. Singura modalitate prin care îi puteam ține pe copii suficient de interesați era crearea unei liste de motivații. Am început cu presiune social pozitivă, apoi am continuat cu patriotismul local, disonanța cognitivă, am acordat diverse premii, și tot așa“, a precizat Constantin Ferșeta

Singurul lucru care mă face să merg mai departe este satisfacția că am făcut un bine. Pe parcurs întâmpini foarte multe greutăți, dar per total trebuie să ai un psihic foarte puternic

Noro și Kidibot au încă multe lupte de dat. Cea mai dificilă este cu nepăsarea părinților. În urma unor statistici, au descoperit că 35% dintre părinții din România sunt total nemulțumiți de cât citesc și învață copiii lor. Paradoxal, dacă avem în vedere faptul că mulți dintre părinții care compun acest 35% nu fac nimic pentru a-i ajuta pe copii, ci preferă să dea vina pe școală și profesori. “Așa că am decis să vorbim cu părinții din cealaltă parte a spectrului, care sunt undeva pe la 10%. Noi i-am denumit părinți fanatici. Cine sunt acești părinți fanatici? Sunt aceia care luptă din răsputeri pentru ca odraslei lor să nu le lipsească nimic, și care îi sprijină în procesul de educație”.

L-am întrebat la final de interviu pe Constantin ce sfaturi i-ar da unui tânăr, fie antreprenor, fie pasionat de zona ONG. “Întâi de toate trebuie să fie disciplinat. Pentru că cel mai important pentru a avea succes este disciplina. A doua calitate este curajul. Să nu ezite să vorbească cu oamenii și să pună întrebări. Iar în al treilea rând nu ar trebui să-i fie frică să vorbească despre eșecuri. Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel“, a concluzionat Constantin Ferșeta.

Cine este acest copil? Și ce pot face acum mai bine și mai bine pentru el? Mamele noi, tații noi, părinții noi, se frământă mult. Sunt foarte bine intenționați. Au citit mult sau au discutat mult înainte de sosirea minunii lor pe lume. Exact ca Bogdan și Maria. Acum își privesc copilul și chiar nu știu cum să-l cuprindă. Nu știu cum să îl ajute în joacă; oare ce jucării sunt potrivite? Și mai ales, când sunt potrivite? Are nevoie de ele? S-a plictisit? Îl stimulăm prea mult? Va rămâne în urmă cu achizițiile?

Jocul bebelușului, mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea

Ceea ce trebuie să știm noi este că jocul nu reprezintă în perioada 0-12 luni doar o simplă distracție, ci mijlocul prin care copilul învață să cunoască lumea. Este mijlocul prin care explorează tot ce se afla în jurul său. Cu ajutorul jocului, copilul își dezvoltă gândirea și inteligența.

În primele 6 luni, bebelușii trebuie să primească jucării care să le stimuleze simțul văzului și al auzului.
Timp de câteva săptămâni, bebelușul se fixează cu privirea asupra unui obiect viu colorat, adus în câmpul său vizual la o distanță de 20 de centimetri. El poate urmări un obiect mișcat lent, până la un moment dat, după care nu-l mai poate distinge, pierzându-l cu totul din vedere.
La 8 săptămâni, sugarul își fixează privirea la o distanță de 20-25 cm. Aceasta este perioada în care începe să țintuiască cu privirea fața mamei, cât timp este ținut în brațe.

La 2 luni, 2 luni și jumătate, bebelușul începe să-și studieze propriile mâini, care abia acum au intrat în câmpul său vizual. Tot în aceasta perioadă începe să-și deschidă pumnii. De asemenea urmărește și fixează cu mai multă ușurință obiectele pe care le vede, întorcând chiar și capul uneori, dacă acestea sunt deplasate ușor.

Când începe să folosească jucării

După 2 luni jumătate, spre 3 luni, bebelușul își folosește deja mâinile, reușind să prindă o jucărie, când îi este pusă în mâini. Dacă jucăria zornăie sau face oricare alt zgomot, este cu atât mai bine, căci pe lângă văz, bebelușului îi este stimulat și auzul, care la această vârstă este suficient dezvoltat.

Sunetul atrage atenția asupra activităților în care sunt implicate mâinile, în momentul respectiv, determinând conștientizarea gesturilor și articularea mișcării, în timp. Realizează astfel legătura între ceea ce văd ochii și ceea ce fac mâinile.

Privindu-și mâinile în timpul jocului, bebelușii încep să asocieze ceea ce văd cu ceea ce fac. Copiii, în general, nu se mulțumesc doar să privească obiectele, ci încearcă să le și atingă cu mâna, privind întâi mâna, apoi obiectul și iarăși mâna.

La această vârstă, jucăriile se pot atârna deasupra patului sau leagănului, la o distanță de 25 cm de ochi, distanța de focalizare a privirii. În felul acesta bebelușul le va lovi încercând să le atingă și ajunge să își coordoneze mișcarea mâinilor. Dacă jucăriile atârnate sunt și zornăitoare, satisfacția va fi și mai mare, căci pe lângă mișcare ele provoacă și zgomot.

Este foarte important să lăsăm copilul să reușească singur să atingă jucăria, chiar dacă la început nu va face decât să o lovească dezarticulat.

Plăcerea și exercițiul de a reuși singur

Adulții fac greșeala de a pune direct în mâna copilului jucăria după care acesta s-a întins, considerând efortul prea mare pentru el. Nu se gândesc că îi răpesc și plăcerea și exercițiul de a reuși singur. Lauda verbală pentru orice reușită cât de mică va întări încrederea în sine a copilului chiar de la acest stadiu de vârstă.

Între 4 și 6 luni, bebelușul poate să urmărească obiectele aflate deja la o distanță mai mare, iar la sfârșitul acestei perioade, poate prinde cu mâna obiectul dorit. Învață să prindă ceea ce atinge. Mâna îi rămâne deschisă până ce atinge jucăria, apoi o închide. Își folosește și ambele mâini deodată, cu palmele deschise, când apucă obiectele mari, pe care apoi le duce la piept.
Toate jucăriile oferite în acest interval de timp, au exact aceeași valoare ca și materialele didactice pentru copiii mai mari. Alegerea jucăriilor va fi foarte bine gândită și în acord cu procesul de dezvoltare, sarcină importantă care le revine părinților/ celor care se ocupa de creșterea copiilor.

Bebelușii sunt dispuși să se joace tot timpul cât nu dorm. Ei preferă jocuri cât mai diverse, în funcție de poziția în care se afla. Pe un copil vioi, plin de energie, îl vor distra jocurile gălăgioase, cu mult zgomot, care să-l solicite, cu mișcări pe care le poate face ușor.
Atunci când copilul nu se simte bine, este obosit, letargic sau prost dispus, același joc poate să-l agaseze, să-l supere și să-l obosească și mai tare. Când este liniștit, simte nevoia să fie legănat, dar când debordează de energie și este în plină vervă, legănatul îi dă o senzație de constrângere, putând duce la iritare. Când este obosit, somnoros sau flămând, nu-i poți intra în voie cu nimic și nu va accepta niciun joc, nevrând decât să stea liniștit, să doarmă sau să mănânce. De aceea nu trebuie insistat cu jocul, ci doar descoperită cauza pentru a nu se irita și mai mult.

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș

Jocul cu adulții îl încântă foarte mult pe bebeluș, însă ritmul trebuie adaptat dispoziției sale, copilul având oricum un ritm mai lent. De asemenea trebuie să se țină seama de ritm mai ales când jocul este nou și stimulează noi exerciții, care cer o abilitate dusă până la limita extremă a capacităților sale de moment.

Pe unii bebeluși îi distrează stimulii puternici, amuzându-i. De exemplu, pe la 5 luni, rostogolirea! Unii copii vor fi fericiți, alții speriați. Mama este cea care cunoaște cel mai bine copilul. Ea îi va alege jocurile potrivite, zgomotoase sau mai puțin zgomotoase, solicitante sau mai puțin solicitante. Nu vom forța niciun copil să facă ceea ce nu simte. Este un timp pentru toate!
Între 3 și 6 luni, copiii sunt atrași de obiectele casnice, mai mult decât de jucării, însă după ce le-au terminat de explorat, se plictisesc de ele. Totuși, va continua să-l distreze același tip de obiect, dar de altă culoare sau alte dimensiuni. În funcție de condiții, îi puteți crea ambientul propice pentru a se zbengui în voie. Așezat într-un pat cât mai mare, îi va plăcea teribil să se rostogolească în toate direcțiile.

Copilul are nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață

În intervalul de timp 6-12 luni, bebelușul învață să stea în șezut și să meargă în patru labe. De asemenea va reuși să se ridice și să stea sprijinit în picioare. Datorită acestor posibilități motrice, poate acum să exploreze mai eficient lumea din jur, intrând într-o etapă de evoluție accelerată. Căzăturile și loviturile pe care le suferă nu-i împiedică încercările neobosite de a continua să descopere, ba chiar îl ambiționează. Cu foarte multă perseverență el nu se va lăsa până nu-și va atinge scopul.

Prin aceste progrese în mișcări, copilul capătă o oarecare independență și ajunge să facă ce-și dorește, fără să mai aștepte să fie ajutat. Însă în ciuda faptului că devine independent fizic, el rămâne dependent și emotiv, având nevoie de încurajare și sprijin afectiv tot timpul cât învață.

Părinții este bine să observe orice reușită de mică sau de mare amploare, să o susțină și să o specifice. Satisfacția ei se va răsfrânge asupra psihicului și motivației copilului, extrem de empatic la această vârstă. Va fi stimulat nu doar extrinsec, prin jucării, prin textură, sunet, culoare ci și intrinsec, trăind alături de chipul fericit al părinților victoria primelor sale descoperiri.

Sorin Mihalache este una dintre cele mai vii și ascultate voci ale dialogului Știință-Filozofie-Religie. Este un excelent cunoscător al teologiei academice și a celei practice, pentru că slujește ca diacon la biserica ”Sf. Sava” din Iași. Dar este matematician prin formare. A studiat la nivel masteral psihologia, filosofia, teologia și fizica teoretică, iar la nivel doctoral filosofia și medicina. Este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, realizator de emisiuni tv, autor de cărți și conferențiar.

La Matricea Românească, Sorin Mihalache a venit pe 21 noiembrie ca să vorbească despre cum Inteligența Spirituală augmentează performanța umană. A impresionat prin erudiție, prin precizie și prin faptul că a demonstrat cum spiritul și materia intră în rezonanță, dacă sunt puse alături într-un mod înțelept. Extrase din conținutul conferinței, aici.

Conferința a fost precedată de un scurt dialog cu Miruna Budișteanu, în fața lucrărilor de pictură pe care ea le-a expus în sediul nostru cu acest prilej. Lucrările artistei au fost apreciate pentru  efectul de imponderabil pe care-l creează privitorului, prin suportul translucid pe care artista îl folosește. Tematica inspirată din lumea diafanului și formele care lasă mult spațiu reverberației personale au fost mai mult decât potrivite cu ambianța și contextul întregului eveniment.

Sorin Mihalache a vorbit la Întâlnirile Matricei despre capacitățile uimitoare ale ființei umane, despre faptul de a fi împlinit prin performanță, dar și despre limitele umanului sau despre consumerism ca simptom al unei performanțe incomplet evaluate. Iată câteva extrase din conferința de pe 21 noiembrie.

• Experimentul lui Anders Ericsson, care a luat un student care pretindea că are o memorie slabă și a exersat cu el memorarea unui șir de 6 cifre la prima vedere. Prima dată nu a reușit. Au insistat însă, iar după ce a reușit să reproducă acel șir, a făcut o nouă încercare cu un șir de 7 cifre, apoi cu 8 și cu 9 cifre. La un moment dat studentul a reușit să reproducă din memorie 3 șiruri de 10 și a trecut la 11. De fiecare dată șirurile erau altele și după un alt timp a reușit 3 șiruri de 11 și a trecut la 12, și experimentul a continuat doi ani. După doi de zile studentul a reușit să reproducă trei șiruri de 81 de cifre la prima auzire! Iar experimentul a luat sfârșit pentru că studentul a terminat facultatea!
• Exemplul acesta ne spune că nimeni dintre noi nu are dreptul să afirme că un anumit lucru îi este imposibil, pentru că imediat vine întrebarea: cât de mult ai încercat? cât de des ai încercat? cât de mult te-ai luptat cu limita asta? Cineva care are memorie atât de slabă încât nu reușește să țină minte un număr de 6 cifre, reușește în 2 ani să ajungă la 81 de cifre memorate. Asta arată de fapt măsura a ceea ce se poate face. O altă întrebare interesantă este oare cât ar fi reușit să țină minte studentul dacă experimentul ar fi durat 10 ani. Și deci care sunt limitele noastre, până la urmă.
• Plasticitatea cerebrală înseamnă să pot face o anumită operație tot mai ușor, cu un consum de energie tot mai mic. E paradoxal, dar așa funcționează sistemul nostru nervos.
• Iată un model de inteligență multiplă care a făcut cumva carieră în textele destinate publicului. Sunt opt tipuri de inteligență, iar al nouălea ar fi inteligența spirituală. Fiecare tip de inteligență corespunde unor prestații socioprofesionale.
  • Inteligența lingvistică: faptul de a învăța limbi străine, de a găsi cuvinte potrivite;
  • Inteligența spațială este specifică arhitecților, inginerilor;
  • Inteligența kinestezică este specifică celor care lucrează în coregrafie sau în sport, sau în meserii unde este nevoie de manualitate fină. Are nevoie de foarte multă cultivare. Este folosită în meserii precum pompieri, alpiniști, care au nevoie de o capacitate sporită a corpului de a se controla;
  • Inteligența logico–matematică este capacitatea de a rezolva probleme, de a vedea esențialul într-o bază de date;
  • Inteligența naturalistă ține de capacitatea cuiva de a se adapta la un mediu străin, un mediu sălbatic, în care reușește să improvizeze, să găsească resurse, să se protejeze de pericole, să destingă diverse specii;
  • Inteligența interpersonală este aceea care ne dă șansa să comunicăm foarte bine cu o persoană, înțelegând ceea ce vrea să transmită și ceea nu vrea să transmită și să ne adaptăm mesajul de răspuns;
  • Inteligența intrapersonală este aceea care mă ajută să mă cunosc pe mine, să-mi dau seama care sunt minusurile mele, care sunt pericolele care mă pândesc și pe care de regulă le scap din vedere, să-mi administrez senzațiile, să mă stopez atunci când am prea mare anvergură într-un proiect prea epuizant, să mă coordonez;
  • Inteligența existențială este foarte apropiată de Inteligenta Spirituală și este specifică gânditorilor, eseiștilor, filosofi
  • Inteligența Spirituală se distinge de toate celelalte și ne ajută să nu rămânem captivi oricărei alte inteligențe pe care am putea-o avea.
• Fiecare din aceste inteligențe reprezintă o sursă de putere. Cineva care are rezultate foarte bune în matematică, spre exemplu, sau care capacitatea de a citi limbajul celorlalți ar putea să facă uz și, de ce nu, abuz de aceste inteligențe. Cineva care este foarte bun în inteligența interpersonală ar putea să abuzeze de această inteligența folosindu-și puterea de a subjuga pe alții, pentru că știe foarte bine ce trebuie să spună că să fie extrem de convingător.

• Philip Zimbardo este un cercetător care în anii ‘60-‘70 a făcut un experiment care a revoluționat lumea academică. Era într-o perioadă în care nu exista obligativitatea ca cineva care face o cercetare științifică să prezinte această cercetare unei comisii de etică să se vadă dacă sunt respectate drepturile participanților la experiment. Cum s-a desfășurat experimentul: a format două grupuri, alcătuite din oameni care erau prieteni unii cu alții, adică fiecare persoană dintr-un grup avea un foarte bun prieten în celălalt grup. Unii au jucat rol de gardieni, iar ceilalți erau închiși. Timp de 6 săptămâni experimentul trebuia să investigheze felul în care oamenii își respectă obligațiile potrivit unei foi de parcurs, un fel de fișa postului, unde erau trecute comportamentele pe care gardienii trebuiau să le respecte. Cel închiși aveau un aspect foarte credibil ca deținuți, erau rași în cap și aveau haine cu dungi și stătea închiși în subsolul unuia din laboratoarele pe care Zimbardo le avea la dispoziție. După trei săptămâni, el a fost nevoit să oprească experimentul, întrucât comportamentul gardienilor devenise inuman, asta deși gardenii erau prietenii celor care erau închiși și nu era nici o diferință penală sau legală sau etică între ei. Ei au plecat la drum doar pentru a jucat niște roluri. Zimbardo a scris o carte la sfârșitul acestui experiment, ”Efectul Lucifer”. Acolo arată că noi avem tendința să ne identificăm cu rolul de putere în care ne simțim cel mai bine și acela începe încet-încet să ne ocupe viața. De aceea șeful de unitate militară rămâne șef de unitate militară și când vine acasă și stă cu copii lui și le dă comenzi. Ca să ieșim dintr-un rol de putere e foarte importantă inteligența spirituală.
• Inteligența Spirituală face ceva în plus față de inteligența existențială. Inteligența existențială tine de o anumită percepție, de înțelegere, de un fel de a vedea pătrunzător lucrurile. E ceea ce scriu filozofii de fapt: cauza și scopul lucrurilor naturale, esența lucrurilor, esența vieții, condiția vieții, sensul vieții omenești. Numai că putem sta în zona aceasta a inteligenței existențiale fără să creștem în bunătate, este doar așa, o uimire sau uneori o dezamăgire cu privire la lume și la felul în care ea merge.
• Inteligența Spirituală leagă totul de Dumnezeu: când îl văd pe celălalt, îl văd ca și chip al lui Dumnezeu. Când mă văd pe mine îmi văd neputințele mele și nevrednicia mea. Creația o văd ca loc a lui Dumnezeu și împrejurările concrete ale vieții ca spațiu unde Dumnezeu mă însoțește. Și duc acea căutare a cauzelor și a finalității, a esenței lucrurilor, a înțelesurilor ultime ale lor le duc pe toate în legătura cu Dumnezeu, în apropierea Lui.

Care este relația între adevărul care transcede, și rațiune? Este adevărul un concept ce își găsește finalitatea în formule matematice? Se poate pune semnul egalității între adevăr și demonstrație? Sunt doar câteva din temele aduse în dezbatere cu prilejul lansării volumului “Adevăr și demonstrație – De la incompletitudinea lui Gödel la vederea mai presus de orice înțelegere a Sfântului Grigorie Palama“, scrisă de profesorul de teologie Adrian Lemeni.

Dezbaterea care a însoțit lansarea cărții a avut loc zilele trecute la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul“ din București. Primul vorbitor al serii a fost Ștefan Cârstea, cercetător la Institutul de Fizică Atomică, care a pus în atenția auditoriului implicațiile cercetării lui Kurt Gödel în domeniul matematicii. Plecând de la premiza că matematica este singura știință pură, Ștefan Cârstea a prezentat complementaritatea dintre știință și teologie. El a afirmat că niciodată știința nu va putea să demonstreze existența sufletului, deoarece acesta are o ramură nedimensională, ceea ce îl face să nu fie îngrădit de spațiu, timp și materie.

Dezbaterea s-a desfășurat apoi cu evocarea mentalității lui Gödel, realizându-se totodată o punte între gândirea marelui matematician și scrierile unor sfinți reprezentativi pentru tradiția ortodoxă răsăriteană.

Iată câteva extrase din discursul profesorului Adrian Lemeni:

• Este o carte despre adevăr, despre oameni care au asumat acest curaj de a mărturisi adevărul. Într-o societate în care nici nu mai îndrăznim să șoptim adevărul, în care adevărul nu este doar contestat sau hulit, ci este trivializat, e mai eficient să duci totul în derizoriu. Într-un asemenea context, în cartea pe care o propun am vrut să evoc eroismul unor oameni care s-au încumetat să vadă adevărul.
• O primă coordonată a cărții a fost evocarea curajului cu care Gödel a determinat o anumită atitudine în raport cu contemporanii săi față de înțelegerea noțiunii de adevăr. Cea de-a doua coordonată a cărții ține de centralitatea adevărului, a cărei cuprindere derivă din viziunea potrivit căreia adevărul, în care sunt toate și spre care tind toate, nu derivă din informație.
• Din interiorul logicii matematice Gödel vine și dezvăluie faptul că adevărul este mai presus decât demonstrația, că adevărul nu este rezultatul unui exercițiu al rațiunii autonome.
• Felul în care ne așezăm în raport cu adevărul ne dă un anumit mod de a gândi, de a simți și de a fi.  Această viziune a centralității adevărului depășește amăgirea care ne este dată de societatea informațională de astăzi, conform căreia există o inhibare între cunoaștere și informație.
• Kurt Gödel are această capacitate extraordinară de a merge la esența realității. El spune că a gândi înseamnă să vezi esențialul, capacitatea văzătoare a minții. Această capacitate de a merge la esența lucrurilor, și prin aceasta scandalizând pe cei din jur, l-a făcut pe Gödel să afirme că adevărul transcede demonstrația, că adevărul nu se epuizează în formularea lui.
• Gödel a spus că adevărul nu se află la capătul unui traseu demonstrativ în care avem observații, facem o analiză și realizăm diferite conexiuni. Nu acesta este modul în care Gödel vedea adevărul. El a arătat că mintea nu se reduce la o rațiune de tip analitic, ci ea este partea cea mai slabă a puterii minții, dar pe care de cele mai multe ori noi o absolutizăm.
• Gödel a fost un adevărat platonician și a adoptat această poziție potrivit căreia adevărul stă în lucruri, nu în cuvinte. În acest fel el a putut să înțeleagă faptul că adevărul nu stă în enunț.

Cine a fost Kurt Gödel (1906-1978)

Kurt Gödel a fost unul dintre cei mai cunoscuți specialiști ai logicii matematice și al teoriei mulțimilor. S-a născut în Austro-Ungaria, a dobândit cetățenia germană, dar a emigrat în SUA și a devenit cunoscut în calitate de cetățean american. A fost profesor la Princeton și este o autoritate mondială în domeniile pe care le-a abordat.

A fost influențat de Leibniz, iar teoremele sale au implicații filozofice. De altfel, el însușii spunea despre logica matematică faptul că din ea răsar ”principiile care stau la baza tuturor științelor”.

Este cunoscut pentru:

• Teorema completitudinii calculului cu predicate
• Metoda aritmetizării meta-matematicii
• Teorema incompletitudinii sistemelor formale
• Definiția funcției recursive generale
• Teoria modelelor

A fost prieten apropiat al lui Albert Einstein. A avut numeroase episoade de depresie și anxietate, iar sfârșitul său a survenit ca urmare a unei instabilități emoționale care s-a transformat în decursul anilor într-o boală mintală gravă.

Poate că astăzi multora dintre noi nu ne-ar fi greu să ne imaginăm că un actor român ar putea ajunge celebru la nivel internațional și am putea chiar să dăm câteva exemple. Dar că acest lucru a fost posibil în urmă cu un secol pare mult mai greu de crezut. Această performanță a fost realizată de către cel care, acum 100 de ani, fonda emblematicul „Cărăbuș”, primul teatru de revistă românesc stabil, ce funcționează până în prezent, sub numele său, pe Calea Victoriei: Constantin Tănase (1880-1945).

Actor amator în hambar

Nimic din elevul mediocru, cu un aspect neobișnuit, poreclit de mic „Năsăilă” din cauza nasului său neobișnuit de lung, nu-l prevestea pe marele actor de mai târziu. Poate doar talentul său la muzică și sport, cât și spiritul vesel moștenit de la mama sa, să fi fost unele indicii. Este cert însă că Tănase și-a conștientizat ori cel puțin a dat curs de copil acestei porniri: școlarul de condiție modestă din Vaslui era nelipsit de la concertele fanfarei militare, susținute în grădina de vară a orașului, numită „Pârjoala”, unde căuta prin orice mijloace să se apropie de scenă când aveau loc spectacole de teatru, pentru a putea trage cortina.

Nemulțumindu-se doar să asiste de pe margine și neavând nicio ocazie de a-și manifesta pasiunea, Constantin Tănase a alcătuit cu alți câțiva prieteni o trupă de amatori și a pus în scenă mai multe piese, jucate fie în beciul casei părintești, fie într-un hambar sau chiar într-o poiată, unde atât actorii, cât și spectatorii, care au fost nevoiți să asiste pe brânci la reprezentație, s-au umplut de păduchi de la găini. În cele din urmă, entuziasmul său vădit pentru arta teatrului i-a adus cooptarea, pe când era încă un copil, în trupa de limbă idiș a lui Mordechai Segalescu, unde a primit rolul unui cârciumar.

A înființat primul ”teatru ostășesc”

Nici tatăl său, Ion Tănase, nu i-a înțeles vocația, dorind ca fiul său să aibă o profesie „serioasă”. În consecință, părinții l-au trimis să se înscrie la Liceul militar din Iași, unde Tănase a fost picat – culmea! – tocmai la examinarea medicală, în favoarea fiului unui colonel. Mutat la liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, nu a putut urma cursurile nici aici, din lipsă de bani. Un prieten, Ioan Adam, care pleca la studii în străinătate, i-a oferit postul său de învățător la școala din comuna Cursești. Stilul inedit de a preda al lui Tănase, care punea accent pe sport și muzică, cât și pe excursiile practice, l-a făcut să fie repede îndrăgit de părinți și elevi, dar nu și de notabilitățile mai conservatoare ale localității. Mutat la Hârșovești, povestea s-a repetat.

Tănase avea însă un moral de nescufundat. Respins în cariera pedagogică, s-a înrolat voluntar în Regimentul I Geniu din București, unde înființează primul „teatru ostășesc”. Conștient că talentul său nu se va putea afirma în lipsa studiilor, a luat hotărârea, în anul 1902, să se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, deși nu avea nici banii, nici documentele necesare. Dar a avut șansa să întâlnească persoanele potrivite, respectiv directorul Eduard Wachmann și secretarul Conservatorului, care i-au primit cererea de înscriere.

La examenul susținut în fața unei comisii formate din unii dintre cei mai prestigioși actori ai timpului, între care se remarca profesorul Constantin Notarra, Tănase s-a prezentat în uniforma militară – singurele haine pe care le avea – și i-a impresionat pe membri prin talentul său, provocând următoarea constatare a lui Notarra: „Ăsta are în el un comic natural, vorbește doar și râzi de el”. Chiar dacă a fost admis la cursuri, pe care le-a frecventat cu strictețe, studentul a avut în continuare de înfruntat lipsurile materiale, fiind nevoit să îndeplinească mai multe profesii, precum cele de comisionar ori cântăreț în corul bisericii Popa Tatu, și să-și pingelească iarna bocancii cu carton.

”Dacă vrei să râzi, du-te la Tănase!”

A absolvit Conservatorul în anul 1905 și a jucat în mai multe roluri mărunte la Teatrul Național. Dar, în sfârșit, eforturile sale au început să se cunoască, fiind cooptat în trupele particulare ale unor actori celebri, precum Alexandru Bărcănescu ori Petre Liciu, și începându-și cariera de cupletist, cu sprijinul prietenului său, textierul Casimir Belcot. Tănase și-a susținut primele spectacole în grădina Ambasador de pe strada Academiei. Tot aici, după sfârșitul Primului Război Mondial, a luat hotărârea să înființeze primul teatru de revistă stabil din România, pe care l-a denumit, după forma terenului și a clădirii ridicate ulterior pe el, „Cărăbuș”. Cel dintâi spectacol, intitulat „Cotoiul e pe varză, pisica pe orez”, a avut premiera în seara zilei de 2 iulie 1919.

Perioada interbelică a fost martora manifestării depline a geniului lui Constantin Tănase care, inspirându-se din spectacolele franțuzești de cabaret, dar adăugând monologuri și cuplete satirice ori muzicale. Numeroasele spectacole prezentate (precum „Până când?”, „Așa e viața”, „Este, dar s-a isprăvit”, „Zodia porcului”, „Ai, dai, n-ai” etc.) au transformat în scurt timp „Cărăbușul” într-un „templu al comediei”, publicul din ce în ce mai numeros dând sentința: „dacă vrei să râzi, mergi «la Tănase»”. Fiind permanent principalul animator al stabilimentului, marele actor s-a transformat, treptat, într-un veritabil tipar de personaj, reprezentându-l pe cetățeanul umil, simplu și necăjit, oprimat de birocrație, și devenind purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, care a înfierat permanent derapajele și abuzurile politicienilor și ale funcționarilor publici. Și a făcut-o sincer: Tănase a refuzat să primească fonduri din partea administrației de stat, pentru a nu-și asuma obligațiile ce veneau cu acestea, și nu a făcut niciodată politică, din respect pentru convingerile publicului său.

De altfel, succesul de pe scenă și cel financiar nu l-au schimbat nici în viața privată: Tănase a rămas același om simplu, care punea varză la murat în beciul casei sale de pe strada Puțul cu Plopi și își primea musafirii cu cafea cu rom și salată de vinete făcute de el.

Spectacole cu Maria Tănase și caleașca trasă de struț

În schimb, deîndată ce situația materială i-a permis-o, el s-a concentrat pe sprijinirea actorilor tineri, din rândurile cărora s-au ridicat unele talente remarcabile, precum Maria Tănase ori Horia Șerbănescu. De asemenea, a susținut mai multe turnee în străinătate, la Istanbul, Alexandria, Cairo ori Paris, și a adus în România mai multe vedete internaționale, precum actorul francez Charles Prince, poreclit Rigadin, sau actrița de origine americană Josephine Baker, cunoscută ca „Sirena tropicelor” și „Nefertiti a zilelor noastre”, care a făcut impresie în Bucureștiul interbelic plimbându-se într-o caleașcă trasă de un struț.

Energia sa inepuizabilă l-a făcut pe fondatorul teatrului românesc de revistă să se implice și în industria cinematografică, Tănase fiind regizor și actor a trei filme: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București”, „Visul lui Tănase” (primul film românesc cu sunet) și „Răbdare Tănase!”.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a silit teatrul „Cărăbuș” să-și întrerupă activitatea, reluată după 23 august 1944. Consecvent principiilor sale, Tănase a continuat să atace abuzurile noului opresor, reprezentat de această dată de către Armata Roșie. Cupletul său – „Rău era cu was ist das / Da-i mai rău cu davai ceas / De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moșie / Harașo tovărășie” – a rămas celebru până astăzi. Unele păreri susțin că acesta i-a atras și moartea prematură, survenită la data de 29 august 1945, deși nepotul său arăta, în cartea biografică ce i-a fost consacrată marelui actor, că acesta a fost consecința unei infecții faringiene rău tratate, urmată de un blocaj renal.

Personalitatea marelui actor a fost evocată și în comunism, prin filmul „Actorul și sălbaticii”, unde personajul său, Costică Caratase, a fost interpretat de către Toma Caragiu. Desigur, perioada când a fost produs filmul a împiedicat redarea criticilor lui Tănase la adresa ocupanților sovietici și a comuniștilor, dar a confirmat statutul său, ca unul dintre cei mai populari și talentați actori români din toate timpurile.

M-am uitat la ea cu o privire fixă și înroșită de furie. Era acolo ceva de sălbăticiune intrată în transă. Apoi am explodat. În acel moment din mine au ieșit sub forma unui fluviu greu de stăvilit toată revolta, obida și frustrările acumulate în acel context. Violența revărsată depășea cu mult gravitatea situației. Era o cavalcadă de cuvinte propulsate de explozia nucleară a emoției. Parcă nu eram eu.

”Parcă nu eram eu! Deci, Doamne!, am țipat la femeia aia de am făcut-o să plângă. Așteptasem 45 de minute să ies din parcarea Mall-ului. 45!!! Efectiv, nu am mai putut, m-am dat jos la mașină și m-am dus țipând la femeia de la barieră. Atât de tare am bălăcărit-o încât săraca femeie a început să plângă. Propriu-zis, nu era vina ei sau, mă rog, nu doar a ei. Doar că nu am mai putut. Simțeam că explodez!”. Cuvintele veneau de la unul dintre cei mai empatici oameni pe care îi cunosc. Genul de femeie care intervine pentru a scoate o altă femeie din mâinile unui agresor, în timp ce restul oamenilor din stația de autobuz doar se uitau, fără a mișca un deget.

Acest fel străin nouă de a fi se poate arăta și altfel. Nu este vorba despre trăsături de comportament indezirabile, renegate sau rușinoase. Cunosc o persoană care este foarte atentă cu banii. Este extrem de calculată, nu uită nici o centimă atunci când împrumută și se portă foarte responsabil față de universul său financiar. Pe undeva admiram chibzuința sa. Până când în biroul în care lucram împreună intră într-o zi un tânăr. Folosindu-se de prezența sa agreabilă, începu prin a ne spune că a venit doar să ne mulțumească pentru ajutorul pe care în urmă cu un an firma noastră îl dăduse casei de copii în care el locuia. Era vorba, din câte ne dădeam seama, de o colectă pe care angajații o făcuseră. Impresionat de poveste și de atitudine, colegul meu îi ieși în întâmpinare și, după două, trei întrebări prietenești, îi dădu adolescentului vreo trei sute de lei. Gestul era foarte frumos, pentru că el părea a trimite către o generozitate greu de găsit în zilele noastre. Iar surpriza era aceea că venea chiar de la cineva extrem de chibzuit. Doar că în scurtă vreme după plecarea tânărului, uimirea se transformă în stupoare. Nimeni din firma noastră nu își amintea nici de vreo colectă, nici de vreo casă de copii, nici de nimic. Părea că fusese vorba despre o farsă foarte bine jucată. Dar nu asta a fost ceea ce mi-a atras atenția, ci faptul că persoana chibzuită și bine calculată pe care eu o știam dispăruse, iar în locul ei își făcuse apariția un altcineva care dădea bani cu o lejeritate ieșită din comun. Pur și simplu, chibzuitul vigilent fusese înlocuit pentru câteva minute de un mărinimos lipsit de circumspecție și precauție.

Umbra din noi

În universul tematic al psihologiei conceptul de ”umbră” stă pentru acest alt fel de a fi extrem de diferit de felul în care Eul nostru de de zi cu zi se știe pe sine și se manifestă. Acestui alt fel de a fi îi spune ”umbră” nu pentru că el ar fi neapărat negativ, rău sau întunecat, ci pentru că el nu stă în lumina conștiinței noastre. Altfel spus, pentru că nu știm de el, nu îl vedem, fiind ceva de tipul prezențelor din umbră, pe care poate că le simțim, dar de care care nu vrem să știm.

Pentru un interlop, care trebuie să își apere și să își extindă teritoriul, empatia și sensibilitatea sunt feluri de a fi de care el nu vrea să știe. De aceea, le va reprima și va manifesta doar instinctul de prădător, violență, răceală emoțională. Iar când umbra va ieși în mod necontrolat la iveală, el va arăta exact această empatie și această emotivitate înăbușite. La fel, un băiat bine crescut și sensibil, care a învățat de la mama sa faptul că orice formă de violență este rea, ilegitimă și golănească, va tinde să rămână politicos și pasiv chiar și atunci când este abuzat într-o formă sau alta – fie de arțagul vreunei casierițe nervoase, fie de tonul tiranic al vreunui paznic de bloc, fie de atitudinea despotică a șefului de la serviciu, cel mai adesea de dorința de control a mamei sale. El va rămâne acest băiat cuminte și înțelegător până în momentul în care fitilul răbdării se va arde, detonând într-o reacție a cărei violență cu greu ar fi putut fi anticipată. Iar ceea ce este important nu e faptul că răbdarea lui s-a încheiat, ci că lucrurile îi scapă de sub control. Că el nu își conține nici furia, nici violența. Că o astfel de persoană nu este în contact cu magma sa interioară, cu ceea ce clocotește sub capacele cenzurilor deprinse în copilărie.

Relația cu ”umbra”

Pentru un tânăr care a reprimat agresivitatea prin aleasa educație primită, docilitatea pe care o va manifesta față de orice formă de autoritate și față de orice dorință a celor din jur trebuie înțeleasă și ca o formă de devitalizare. Ceea ce lui îi lipsește este determinarea de a urmări un scop propriu, hotărârea de a răzbi pe cont propriu, curajul de a lua ceva ce presupune confruntarea cu o concurență reală. Sigur, el va fi în stare să depășească cu brio obstacole atunci când face ceea ce i s-a spus că trebuie să facă. Doar că acestea nu sunt propriu-zis obstacolele sale, ci ale celor care i-au dictat drumul. El nu se va bate pentru el, ci va lupta în numele autorității care îl conduce. Iar în asta nu e multă vitejie, deși seamănă, ci doar cumințenia celui care vrea să fie iubit și să nu fie pedepsit. Ca atare, adevărata sa violență și autentica sa agresivitate punitivă îl vor lua pe sus în contexte de care nu este conștient, în mici polemici pe facebook, în replici trântite tăios celor pe care îi simte ca fiindu-i cumva inferiori, în momente în care este răcit, foarte obosit sau etilizat, adică atunci când filtrele și cenzurile conștiinței sunt mult mai șubrede.

A-ți cunoaște aspectele de umbră nu înseamnă a fuziona cu ele, dimpotrivă. Atunci când ne descoperim aceste feluri neștiute de a fi, există riscul de a fi seduși de prezența lor, de a ne identifica cu ele, de a fi confiscați de acestea. Ci, mai degrabă, este vorba despre a fi conștient de aceste trăsături prezente în viața noastră psihică, astfel încât, atunci când le simțim prezența lor interioară, să fim conștienți de ceea ce ele ne îndeamnă să punem în act și să fim noi cei care decidem, conștient, dacă vrem să facem respectivul lucru ori ba. De fapt, este vorba despre granița fină dintre a reprima aceste aspecte de umbră, riscând să fim pe neașteptate victime ale lor, și a ne identifica periculos cu ele, devenind marionete ale lor. Este important să știm cum latră câinii noștri, însă noi suntem cei care decidem când îi asmuțim și când îi ținem în lesă. Astfel, putem accesa vitalitatea aspectelor de umbră, fiind noi cei care hotărâm dacă vrem să folosim această energie sau nu.

Mi-e dor de profesorii mei de acasă. Mi-e dor să aud că ”99 nu este 100”, că ”este liber orice gând’’, că ”Harap Alb nu ar fi nimic fără Spân”. Dar nu sunt acasă, sunt aici, și tot ce se întâmplă în sălile de curs de la Jacobs University este unic, surprinzător și antrenant.

Prof. Karen: Cât de bine cunoști tu lumea asta?

Karen S. predă Teorie în Relații Internaționale și Sisteme Politice Comparate. Fiecare curs cere ca studenții să fi parcurs înainte o lectură pentru a putea fi la zi cu tema dată; eu și colegii mei intrăm mereu în sala de curs nerăbdători și curioși: cu toții așteptăm să vedem dacă explicația noastră față de teoria dată și integrarea ei în obiectul studiat este cea potrivită. Karen este neobosită în a prezenta informații și a cere informații. Nu numai că este o cunoscătoare absolută în temele ei, ci este și un profesor care te inspiră ca în fiecare zi să vrei să-ți crești puterea. Cât de bine cunoști tu lumea aceasta? Ce trebuie să știi pentru a crea schimbările pe care le vrei și, totodată, cum afli care sunt schimbările potrivite ce trebuie aduse? Cursurile lui Karen S. adună laolaltă 70-80 de studenți deodată. Și deși sunt atât de mulți, ca printr-o minune, îți arată că te cunoaște atunci când interacționează cu tine și își amintește ce i-ai spus acum 2 săptămâni și îți dă feedback constructiv atunci când te întâlnește pe hol.

Mă trezesc uneori, în timpul orelor, că o analizez și mă simt atât de norocos că învăț cât de important este să inspiri, să pari neobosit, inepuizabil. Atitudinea ei este mereu serioasă și impunătoare, iar nouă ne inspiră mult respect. Și ne transmite că face acest lucru pentru că ne consideră pe toți oameni serioși, competenți și calificați pentru a discuta teorii și probleme cu un anumit grad de complexitate. Îmi construiește un sentiment al datoriei și al vehemenței interioare și mă determină să vreau să fiu competent. Tot limbajul ei nonverbal transmite asta. În fiecare zi, la fiecare curs! Este prima dată când întâlnesc un astfel de profesor.

Frau Inga, profesoara de germană din Finlanda

Luni seară și miercuri seară am cursul de limba germană. Abia aștept să o revăd pe Frau Inga. Ea vine din Finlanda, iar în timpul studenției s-a îndrăgostit de Germania și de un german și a rămas aici, adoptând tot ceea ce înseamnă cultura germană. Ne predă totul temeinic, presărând umor și înțelegere. Nu folosește vreo metodă specială de predare, însă carisma și entuziasmul ei la ora 7 seara (după o zi întreagă de lucru atât pentru ea, cât și pentru noi, studenții) ne ține pe toți atenți și curioși. Sunt pus în situația de a verbaliza propoziții ce mă ajută în viața de zi cu zi. După o lună de cursuri cu Frau Inga, mi-am dat seama că puteam cere sau da indicații fără să trebuiască să apelez la engleză. Mereu vin mândru să-i spun ce și cu cine am mai vorbit în germană, iar bucuria ei când află mă motivează să mă străduiesc și mai tare. Frau Inga nu se supără când îi spui că îți este greu. Zâmbește și îți spune că știe, că te crede și că ai putea încerca un instrument de memorare. Și că este acolo să te ajute. Mi-e dragă Frau Inga și puterea ei de a te ajuta și de a nu te lăsa în urmă. Suntem 12 cursanți și fiecare student simte că este important, ca achiziția sa de azi a fost văzută și recunoscută de profesor, că mâine poate fi mai bine, că are încredere în noi.

Umorul ca formă a cunoașterii

Joi și vineri avem cursul de Filosofie și Scris Academic cu profesorul Eyon R, care încă de la prima întâlnire m-a făcut să realizez nu doar că strălucește în domeniului său, ci și că îmi va face extraordinară plăcere să îl ascult. Întreaga mea clasă este absorbită timp de 4 ore (!) de lecția domnului profesor. El îmbină lecții practice de cercetare și scris academic cu cele de filosofie și teorie a cunoașterii. Pe cele dintâi le explică cu multă empatie pentru noi, studenți care găsim foarte greu momentul și starea necesară pentru a lucra la teme foarte lungi și ne împărtășește din trăirile sale din timpul studenției. Filosofia, foarte dragă mie, o expune folosind exemple apropiate de noi și anticipează perfect subiectele ce creează confuzie. Totuși, cel mai important lucru este simțul umorului. Colegii mei mai mari îmi spuneau înainte să încep cursul că mă voi simți ca la un spectacol de comedie intelectuală și nu puteau avea mai multă dreptate. Este neobosit în a ne răspunde la orice întrebare înainte, în timpul, sau după curs și este un exemplu de om ce caută să se perfecționeze în tot ce face. Mă inspiră de fiecare dată când îl întâlnesc!

Ce-mi oferă și ce așteaptă de la mine profesorii mei

Profesorii mei nu cer vreodată respect. Îl câștigă, necondiționat, în fiece zi. Simți că au misiunea de a te face un om mereu capabil să înțeleagă și să acționeze. Și că ești un norocos că ești în acea sală. Profesorii mei îți spun că ești un om valoros. Te privesc doar și te validează. Se întorc către tine cu tot corpul când îți vorbesc, îți zâmbesc și te ridică cu acel zâmbet. Pun mereu mare preț pe intervențiile tale și te determină să te pregătești fiindcă valoarea orelor este dată și de contribuțiile tale. Dau feedback punând accentul pe toate părțile pozitive pe care le găsesc. Și îți arată cât și cum poți crește. Profesorii mei îți spun ce ești și ce ai făcut. Și îți spun ce așteaptă de la tine. Își fac timp pentru tine indiferent de programul tău și de dificultățile prin care treci.

Acum am în mână ”The Guardian”. Citesc un articol despre exportul petrolului din Africa de Vest. Săptămâna aceasta prezint proiectul meu despre diferențele între formele de guvernământ dintre Nigeria și Singapore. Sunt pe pajiștea imensă din centrul campusului. Iarba e verde însă stejarii și plopii își pierd frunza. Miroase atat de bine a toamnă și frunzele sunt așa de galbene și roșii încât, dacă mijesc ochii, simt că sunt pe dealurile unui sat muntenesc din România. Uneori mările de dor cuprind fluviile cu sete de cunoaștere.

Când era mic, Manuel Radu dorea să devină aviator și să piloteze avioane de mari dimensiuni. Astăzi, este preot și conduce Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. 30 de copii proveniți din familii monoparentale cu posibilități materiale reduse sunt în grija lui.

Părintele care i-a adus pe copii înapoi la școală

În 1996, după ce absolvise seminarul din București, s-a căsătorit, iar anul următor a fost ales preot. Era foarte tânăr, n-avea mai mult de 21 de ani, și a fost trimis la parohia Valea Crângului, protopopiatul Urlați, în mijlocul unei comunități  care avea 160 de familii. Oamenii nu erau obișnuiți cu prezența îndelungată a preotului: după finalizarea stagiaturii mulți alți preoți din satul lor se transferau în alte parohii. “Atunci mi-am propus să aduc la biserică cât mai mulți credincioși. Cu trecerea timpului am realizat că această dorință de a-i apropia pe oameni de casa Domnului și de a forma o comunitate închegată se poate înfăptui doar dacă îmi voi canaliza atenția către copii și tineri, pe care să-I formez pentru a fi buni creștini“, a spus pentru Matricea Românească părintele Manuel Radu.

Bucuria ajutorului este o realitate pe care o poate trăi orice creștin

Vizitând oamenii din comunitate, părintele Manuel a observat că majoritatea copiilor se confruntau cu probleme materiale serioase. “Erau copii care nu se duceau la școală pentru că nu aveau cu ce să se încalțe, cu ce să se îmbrace, nici ghiozdane cu rechizite nu aveau. Îmi povesteau învățătorii și profesorii că elevilor li se făcea rău pentru că erau flămânzi. Erau copii care mâncau o singură dată pe zi. Atunci am realizat că trebuie să intervin“.

Fără să mai stea pe gânduri, a început cu lucruri mici: le oferea copiilor care mergeau la școală câte un sandviș și dulciuri. Însă situația era în continuare critică. Cea mai mare provocare a fost lipsa ghiozdanelor, rechizitelor și hăinuțelor. Astfel, împreună cu soția sa Ligia, au transformat casa parohială într-un centru social, iar ei s-au mutat într-un apartament cu două camere. “Am recompartimentat casa parohială, am restaurat-o pentru a obține autorizațiile aferente funcționării unui centru de zi pentru copii”, își amintește părintele.

Bucuria de a dărui este molipsitoare

În 2012 a fost înființată Fundația Bucuria Ajutorului, filiala Urlați. Astăzi, în cadrul fundației se desfășoară activități social-educaționale, prin intermediul celor două centre: Centrul de zi pentru copii Sfântul Stelian din orașul Urlați, care sprijină 30 de copii cu o situație financiară precară, și Centrul de găzduire Sfinții Apostoli Petru și Pavel din comuna Ciorani, care oferă spații de cazare, consiliere psihologică și juridică, mamelor victime ale violenței domestice. “La început când copiii veneau la centru ca să mănânce și să-și facă temele, părinții erau ușor dezorientați, nu mai primiseră un astfel de ajutor. Nu înțelegeau cum preotul satului se oferă să le educe copiii, și să le dea de mâncare. Apoi i-am implicat și pe părinți în activitățile gospodărești ale centrului. Avem o livadă de pomi fructiferi și o grădină de legume, păsări, fazani, porumbei“, spune părintele Manuel.

Să căutăm lucrurile simple, venite din dragoste și binecuvântate de Dumnezeu

Dar părintele nu s-a oprit aici. Tot pentru copii și familiile lor, a înființat o spălătorie de haine socială, dotată cu mașini de spălat și uscat rufe. “Aici vin familiile care nu au posibilități materiale și își spală hainele. Noi le oferim detergent și balsam“. L-am întrebat pe părintele Radu cum a reușit să strângă comunitatea în jurul proiectelor sale. “Tot ce trebuie să faci este să le dai încredere, să le vorbești la nivelul lor și să le asculți problemele. Prin activitatea noastră nu ne dorim ca acești copii să trăiască fără familia lor, de aceea implicarea părinților în activitățile gospodărești este o modalitate de a-i apropia pe părinți de copii și invers“, a spus părintele.

Oamenii care produc zâmbete

Activitatea de la centru se derulează cu o mână de oameni. “Suntem zece persoane, dintre care doar trei sunt angajați, restul sunt voluntari. Muncim de dimineața până noaptea târziu. Nu simțim oboseala pentru că ne luăm energia de la cei mici. Avem pedagog care îi ajută pe copii la teme, avem un logoped, apoi un psiholog, un profesor de matematică, unul de română, și unul de engleză. Avem și voluntari vârstnici, cum ar fi un domn pensionar, care vine și spune povești copiilor, iar ei îi spun bunicul. Apoi bucătăreasa, pe care copii o iubesc și o strigă bunica“.

Nu putem fi indiferenți în fața suferințelor și a lipsurilor de orice fel, mai ales când ele sunt trăite de copii

Iar misiunea părintelui nu se oprește aici. Consideră că mai are multe de împlinit. “În acest moment am accesat un sprijin financiar nerambursabil pentru proiectul denumit Îmbunătățirea Infrastructurii Centrului de zi pentru copii Sfântul Stelian din cadrul Fundației Bucuria Ajutorului filiala Urlați. Prin acest proiect vrem să construim o sală multifuncțională pentru copii“, a concluzionat părintele Manuel.

Irina este pur și simplu blocată. Nu știe ce să spună.  Îi explicase ieri clar mamei ei, Bunica Ioana, care sunt activitățile lui Andrei și cum au hotărât ei, părinții, că îi va fi programul de seară. Totuși, mult prea puțin din tot ce au discutat s-a materializat. Bunica Ioana are un stil aparte de a bagateliza hotărârile părinților iar aceștia, deși o iubesc și o respectă, sunt foarte mâhniți pentru că nu sunt luați în seamă.

Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli

Cu siguranță un copil va deveni confuz atunci când, în repetate rânduri, bunicii vor încălca regulile părinților.
Fiecare nouă familie se clădește pe baza unor reguli intrinseci. Uneori însă, bunicii nesocotesc regulile din familia tânără. Adevărate ”jocuri de putere” ies atunci la iveală!
Limitele cerute de părinți sunt minimizate de bunicii care vor să sublinieze: ”că știu mai bine”, ”că au mai multă experiență”, ”că au crescut atâtea generații”, ”că ceea ce e nou nu este atât de bun”, ”că dețin adevărul suprem”, ”că doar modelul de parentaj propus de ei este cel adevărat”.
Nu doresc bunicii să își piardă influența?
Nu doresc ”să își iasă din mână”?
Nu își pot asuma noul statut?
Nu le place noul rol?

Oricare ar fi cauza, efectul este dăunător.

Noii familii, aflate pe calea construirii identității proprii, i se pun piedici. Fără rele intenții, fără dorința de a răni, dar tot piedici sunt.

Un copil este lezat emoțional în lipsa consensului din familie

Copilul, cel mai lezat emoțional dintre toți, primește oportunitatea de a se îndoi de puterea propriilor părinți, primește lecții din care învață că este în regulă să fii duplicitar, primește semnale subliminale ce spun că poate hotărârile părinților sunt departe de a fi cele mai bune.

Bunicii sunt cei ce arată rădăcinile

Eu le spun părinților să fie toleranți, răbdători și să le explice bunicilor, ori de câte ori trebuie, așteptările lor și felul în care doresc să fie ajutați: în consens cu nevoile lor și nevoile copiilor.

Bunicilor le spun că sunt unele dintre cele mai importante persoane din Univers pentru nepoții lor. Sunt cei ce le arată rădăcinile și puterea vie a familiei lărgite. Și le mai spun că ajutorul suprem este cel pe care îl dai CÂND ți se cere și CUM ți se cere.

ASCULTați-vă unii pe ceilalți!
Copilul-dragul de copil!- nu doar aude! ASCULTă la rândul lui.
Crește.
Interiorizează.
Perpetuează.
…și are nevoie de armonie și consens pentru toate aceste!

Ioana a avut răbdare. A spus iar și iar cât de importante sunt regulile pentru buna funcționare a micuței familii. Și-a ascultat mama și i-a dat dreptate în multe privințe. Ba chiar a adoptat o regulă, regula ”bunica Ioana” pentru întreaga familie. A prețuit lucruri și a cerut lucruri. A demontat cu mult calm păreri ale mamei ei și i-a explicat cum stau lucrurile pentru fiul ei în momentul de față. I-a cerut bunicii să-i fie aliat și i-a arătat cât de multe lucruri bune i se întâmplă lui Andrei când simte consens. A decis să renunțe la rigiditate permanentă și a transmis că unele lucruri chiar nu se pot negocia.

Azi, familia lărgită este fericită. Toți și-au înțeles rolul și simt că sunt cu adevărat importanți prin tot ceea ce fac.

Minunata toamnă a anului 2019 ne-a scos din casă de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de mir și ne-a trimis să descoperim, aproape de Ruse, matca ocrotitorului Bucureștilor, adică Basarbovul (sau Basarabovul, ori Basarabovo). Este locul din care moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou au ajuns la București, pentru a-și împlini misiunea în istorie, veghind la soarta Capitalei.

Români și bulgari, istorie înnegurată

Toamna dunăreană ne-a întâmpinat la început cu o ceață deasă, să o tai cu cuțitul, inclusiv la momentul traversării marelui fluviu, dar ici colo, prin spărturile de abur puteai ghici căldura soarelui și lumina care lucra neabătut să spargă negura. Am lăsat Ruse în dreapta și ne-am continuat calea spre dealurile Basarbovului prin care apa Lomului a săpat canioane adânci în piatra calcaroasă.

Drumul prin Bulgaria mi-a adus înainte de toate aminte de zbuciumata istorie recentă a relației de iubire și ură dintre noi și bulgari, popor cu care astăzi ne aflăm împreună în Uniunea Europeană, motiv insuficient însă să provoace de unul singur ștergerea micilor ori marilor noastre rivalități, unele la fel de adânci, cred, precum fluviul Dunărea.

Ne amintim de obicei fața frumoasă a istoriei, cu sacrificiile românilor care au participat, alături de armata imperială rusă, la războiul ruso-turc în anii 1877 – 1878, în urma căruia Bulgaria a apărut pe hartă. Inițial, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieșire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică și Marea Marmara.

Pacea de la Berlin (1878), însă, le-a redus teritoriul, lăsând sudul respectivului teritoriu Turciei, pentru a tempera ambițiile Imperiului Rus, care dorea pentru Bulgaria un stat cât mai vast, în ideea că Moscovei îi va fi astfel mai ușor să ajungă la Istanbul, cheia Mării Negre și ieșirea spre Mediterană, conform planului imperial schițat încă din vremea lui Petru cel Mare. De fapt Rusia a văzut războiul și pacea care a urmat ca pe-o etapă în efortul de deschidere a accesului către a doua Romă și consecința sa firească: Marea Neagră să devină o mare rusească.

Faptul că nu trăim astăzi această realitate nu înseamnă nicidecum că Moscova a renunțat la ideologia expansionistă a lui Petru cel Mare. La finele secolului XIX, însă, planul imperial rus a aprins în imaginarul bulgar dorința de a lupta pentru o Bulgarie Mare, ca pe vremea țarilor. O poezie intitulată ”Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofov, poetul curții regale din Sofia, membru al comisiei de educație bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar și are versuri care sună cam așa:

”Și înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, / Să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat / Decât schelete și spectre / Și să nu se urce la cer / Decât mireasma trupurilor arse, / Cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. / Înainte, mereu înainte!”

Poate să pară ciudat că pot să-ți treacă prin minte asemenea gânduri într-o splendidă zi de sfârșit de octombrie, în vreme ce-ai pornit în căutarea semnelor credinței și a lui Dumnezeu pe drumuri bulgare. Rivalitățile naționale în istorie au existat și vor exista mereu, iar energia pe care trebuie să o cheltuim cu toții pentru a le netezi și depăși este însemnată.

Odiseea moaștelor de la sudul Dunării

Dar nimic nu este întâmplător. O privire aruncată din nou în istorie ne arată că, între anii 1768-1774, tot pe fondul războaielor ruso-turce purtate inclusiv pe pământ românesc, dar și în sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei de astăzi, generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu oștile pe care le conducea în satul Basarab – actualul Bararbov (sau Basarabovo).

Pentru ca cinstitele moaște să nu fie profanate de ostașii turci, generalul a decis ca ele să fie transportate în Rusia. Când cortegiul a ajuns cu racla în București, un negustor bogat provenind probabil din Balcanii de Vest, pe numele său Hagi Dimitrie, dar și mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou Mitropoliei țării, ca o mângâiere pentru multele pagube și suferințe îndurate în cursul conflictului.

A contat, probabil, și argumentul că Sfântul Dimitrie cel Nou era de fapt de neam ”valah”. Ascultându-le dorința, generalul rus a acceptat ca moaștele să fie așezate în catedrala mitropolitană din București, în iulie 1774. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă, totuși, la Kiev, unde se pare că se păstrează și astăzi. În acest fel Sfântul Dimitrie cel Nou a devenit parte a orașului și, în curând, ocrotitor al Bucureștiului.

O cheie de lectură aici este prezența în ecuație a unui macedo-român bogat, acel negustor pe numele său păstrat de istorie Hagi[1] Dimitrie, care a oferit argumentul pecuniar ce a cântărit greu în decizia generalului rus de a lăsa moaștele Sfântului Dimitrie ce Nou să se odihnească la București – o dorință mai veche, de altfel, a urbei. Este de amintit aici că, în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moștenirea Imperiu Otoman, populația aromână a devenit victimă, prinsă între acțiunile de grecizare și cele de bulgarizare, care se manifestau cu violență.

Aromânii erau prinși între bandele de antarți greci și cele de comitagii bulgari, ambele extrem de violente, provocând suferințe greu de imaginat aromânilor în acea perioadă, în efortul de a le impune fie grecizarea sau bulgarizarea, fie moartea; neamul aromân, ramură a românilor, a fost considerat și de greci și de bulgari ca neavenit în teritoriile pe care căutau să le domine.

În primul război balcanic Regatul României i-a asigurat pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea nimic împotriva luptei pentru îmbunătățirea situației creștinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menținerea integrității Turciei. Guvernul de la București a adăugat, însă, că: ”Dacă totuși, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea și ea să-și spună cuvântul său”.

La Londra, când se negociau termenii încheierii conflictului și devenise clar că schimbări profunde se vor produce în Balcani, România a cerut o compensație teritorială la frontiera disputată a Dobrogei, adică jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Șumla – Varna, deci o fâșie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, pe linia Turtucaia – Balcic;  teritoriu locuit la acel moment predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate. Teritoriu pe care ulterior Bucureștiul l-a ofertat macedo-românilor persecutați din Balcanii de Vest pentru relocare.

Linia respectivă asigura protecția capitalei noastre la un atac dinspre sud, pentru că Bucureștiul se găsește la o distanță mică față de Dunăre și orice forțare a fluviului de către o armată ar fi amenințat direct orașul. Ori linia Turtucaia – Balcic asigura protecția capitalei, prin faptul că o armată ce ar fi încercat să treacă fluviul putea fi atacată din flanc de pe aceasta linie. De altfel așa s-a și întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut mărșălui direct spre București, în ciuda superiorității sale, ci a atacat trupele române din Cadrilater și le-a împins până în Dobrogea, abia apoi forțând trecerea Dunării spre București.

Mausoleul de la Comana

Seara, când am trecut Dunărea înapoi, am apucat-o pe Valea Neajlovului către smârcurile Comanei și ne-am oprit la memorialul eroilor români din primul război mondial, ridicat în incinta Mânăstirii Comana. Aici, în toamna anului 1916, trupele germane, aflate sub comanda lui Anton Ludwig August von Mackensen, au amenajat un cimitir de campanie, în care au fost înhumați 516 eroi, căzuți în luptele de pe Neajlov,  români, majoritatea, dar și bulgari, turci și germani.

În anul 1919 Societatea ”Cultul Eroilor” a hotărât construirea unui mausoleu în incinta Mânăstirii Comana, pe baza indicațiilor date de marele istoric Nicolae Iorga. Osuarul de la Comana vorbește de la sine despre marile rivalități dunărene, care au marcat procesul de formare al națiunilor la finele secolului XIX, începutul secolului XX. Se poate repeta istoria? Nu este aici locul să dăm un răspuns. Putem face totuși remarca tensiunilor în creștere din Balcani, pe fondul interferenței accentuate a forțelor externe Europei și a eșecului procesului de extindere al Uniunii Europene în Balcanii de Vest.

Pământ bulgăresc, spirit românesc

Mânăstirea Basarabovo este însă un loc liniștit, tendința fiind aceea de a vedea locul fie ca pe-un veritabil pământ românesc, dată fiind prezența numeroasă a pelerinilor de la nord de Dunăre, ceea ce ar fi înșelător, fie de a privi spațiul ca pe-un loc al întâlnii unei tradiții creștine comune, așa cum de altfel ar și trebui. Chiar dacă Sfântul Dimitrie, cel din apele Lomului, era valah de origine, el aparține deopotrivă și bulgarilor și oricărui creștin care crede în sfințenia sa.

În anul 1950, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultului Sfântului Dimitrie cel Nou în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a înfăptuit printr-o slujbă specială în ziua de 27 octombrie a anului 1955. A fost ca o rază de speranță în vremea unei negre dictaturi atee.

După căderea comunismului pelerinajele la București (mai ales) dar și la Basarabovo s-au reluat și au crescut în amploare an de an. În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstire, locul unde s-a nevoit sfântul.

Mai apoi, în anul 2018, Mănăstirea din Basarabovo a primit și un veșmânt care a acoperit mai multă vreme moaștele sale aflate în București. Darul a fost oferit de Patriarhul Daniel Mitropolitului Naum de Ruse, prezent la Hramul Catedralei Patriarhale, Sărbătoarea Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. În cuvântul său, Patriarhul Daniel a precizat că oferă veșmântul ”în semn de aleasă prețuire și binecuvântare” pentru biserica nouă a mănăstirii bulgare, dar și pentru a fi purtat în procesiune la alte biserici din Bulgaria, ”spre folos duhovnicesc și sporire în credință a credincioșilor care se vor ruga cu evlavie Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou”.

O mare minune a Sfântului Dimitrie cel din apa Lomului va fi viitorul comun, în pace și bună înțelegere a tuturor popoarelor dunărene. Să credem într-un astfel de viitor și să ne rugăm pentru el.

[1] Hagi – Hadji sau El-Hajj, este un termen care desemnează un musulman care a ajuns să-și facă pelerinajul la Mecca și Medina. Dar el mai desemna și o persoană în vârstă, respectabilă, care a făcut avere. Pentru creștinii din Balcani, Hagi însemna o persoană care a făcut pelerinajul la Ierusalim, la mormântul lui Iisus Hristos

Își luase o geacă în urmă cu o săptămână. Ceva cu o reducere, o geacă de ploaie super tare, bună de trecut printr-un al doilea potop biblic, deși ne-a fost promis faptul că nu o să mai avem parte de așa ceva și, oricum, ne folosim mașinile pe post de umbrele. Ce să mai, o ocazie de neratat! La o săptămână după și-a mai luat o geacă, de data aceasta una de piele, deși mai avea astfel de geci și nu era ca și cum i se răcea motorul pe care nu se mai putea urca din cauza echipamentului necorespunzător. De altfel, nu avea motor. Încă. Era acolo o nevoie compulsivă de a cumpăra și de a avea lucruri. Multe lucruri. Cât mai multe lucruri. Una veche și adâncă.

Golul interior și obiectele exterioare

Vorbeam despre asta cu Iacob, fiul meu. După ce m-am oprit din rafala verbală prin care îmi glăsuiam stupoarea în fața acestei compulsii de a avea, Iacob îmi zâmbi discret și îmi spuse: ”ai aceeași problemă cu echipamentul montan”. Impulsul imediat a fost acela de a-i explica că, de fapt, nu, că, de fapt, eu chiar am nevoie de tot acel echipament, că, de fapt, este vorba despre variațiuni și specificații, că, de fapt, una este să ai bocanci de iarnă, alta este să ai bocanci de trei sezoane, că, de fapt, faptul ăsta-i alt fapt. Dar dacă nu este?!, mi-am zis. Dacă, dincolo de toate aceste raționalizări, motive și argumente se află aceeași nevoie de a avea? Dar de ce să am nevoie de faptul de a avea?! În fond, am fost hrănit bine de maică-mea atunci când eram copil.  Îmi dădea chiar mai mult decât era cazul. Da, și poate că tocmai prin acest prea mult am fost lipsit de ceea ce îmi trebuia mai mult și mai mult, de contactul cu mine, de descoperirea identității mele. Poate că am fost crescut ca ”specialul lui mama”, care rămâne special câtă vreme respectă voia mamei și câtă vreme se lasă hrănit cu ceea ce crede mama că e necesar. Și poate că în felul acesta pe sub pielea noastră se naște un gol. Golul necunoașterii de sine, golul lăsat de nevoia de a fi în contact cu celălalt, punându-te pe tine între paranteze, golul neîntâlnirii propriului suflet, golul lăsat, în cele mai grave situații, de moartea sufletului.

Iar acest gol se simte și mai dureros atunci când îți trăiești viața în și mai puțin contact cu sine însuți. O prietenă îmi povestea mai demult că într-o vreme muncea ca apucata, în jur de douăsprezece ore pe zi, într-un stres și într-o încordare permanente. Tot ceea ce mai putea să facă la final de zi era să se plimbe prin magazine și să cumpere lucruri.  Pe pilot automat. ”Aproape că nici nu mă mai uitam cu atenția la ele. Le puneam direct în coș, apoi mă duceam la casă și le plăteam”. Obiecte, după obiecte, peste obiecte, printre alte obiecte, maldăre de obiecte. Toate pentru a astupa golul lăsat de lipsa de contact cu propriul suflet. Obiecte lipsite de viață pentru un suflet mort. Pentru că în lipsa acestei revăsări de lucruri și obiecte ar trebui să ne trăim acest gol, să îl simțim. Ne-ar durea insuportabil, iar noi nu știm ce să facem cu această durere în afară de a fugi de ea. Pentru că nu știm ce este ea, despre ce ne vorbește, către ce ne trimite. Un om care simte acest gol suferă nu doar de obiectivită, ci nici nu suport să fie criticat, să nu fie apreciat, să nu fie admirat. El se hrănește cu admirația celorlalți la fel cum se hrănește cu lucrurile pe care le deține. Și cuvintele, și etichetele, și obiectele reprezintă încercări disperate de a astupa golul.

Dorința și sufletul

Deși afară nu era rece, mi-am tras chipul între reverele ridicate ale sufletului și mi-am adâncit mâinile în buzunarele care duceau înspre golul rămas și în sufletul meu. La câteva zile distanță m-am întâlnit cu acest pasaj din Cartea Roșie a lui Carl Gustav Jung:

”Cel a cărui dorință de îndepărtează de lucrurile exterioare, acela ajunge deci la locul sufletului. Dacă nu găsește sufletul, va fi copleșit de groaza vidului, iar spaima îl va împinge, ca un bici de multe ori învârtit, spre o năzuință deznădăjduită și o dorință oarbă de a avea lucrurile găunoase ale acestei lumi. El devine batjocura dorinței sale fără sfârșit și se pierde de sufletul său spre a nu-l mai găsi niciodată. Va alerga după toate lucrurile și le va acapara pe toate, dar nu-și va găsi sufletul, pentru că pe acesta nu-l va putea găsi decât în sine. Firește, sufletul său se află în lucruri și în oameni, dar orbul apucă lucrurile și oamenii, nu și sufletul său din lucruri și oameni. El nu știe nimic despre sufletul său. Cum l-ar putea distinge de oameni și de lucruri? Și-ar găsi lucrurile în dorință, dar nu îl obiectele dorinței.  Dacă și-ar poseda dorința, și nu ar fi el posedat de dorință, atunci și-ar așterne o mână pe suflet, căci dorința este imaginea și expresia sufletului său”[1].

Dorința este expresia vitalității sufletului nostru. Problema nu este aceea că o avem, ci că nu ne-o putem conține, adică nu știm să îi punem limite, să înțelegem despre ce ne vorbește ea, spre ce trimite apetența pentru obiectul din fața ochilor noștri. Ce se află în spatele ei.

Îmi place să merg la munte. Pentru că sufletul meu se hrănește cu zonele alpine din care decupează conținut pe care îl adaugă sau prin care își reprezintă grădina sa interioară. Dorința de a fi acolo este dorința de a contura un conținut interior care, lipsit de imaginile oferită de experiența întâlnirii cu lumea, nu știe cum să își reprezinte acel ceva de care este chemat spre adâncuri. Sunt atras de imagini exterioare și de obiecte exterioare pentru că acestea mă ajută să îmi oglindesc lumea interioară. Imaginile și obiectele trimit către acel lăuntru intim în care se coace identitatea mea profundă. Dacă, însă, obiectele și imaginile devin idoli, scop în sine, golul interior crește la limita pustiirii mele. De aceea, când echipamentul  montan se acumulează compulsiv, e semn că grădinile mele alpine sunt pustii și nevizitate.

[1] Carl Gustav Jung, Cartea Roșie, Editura Trei, București, 2011, p. 232.

Istoria medievală a Țărilor Române, păstrate multă vreme în izolare de dominația otomană, este extrem de săracă în aventurieri, precum Petru Cercel ori Dimitrie Cantemir. Însă cazul spătarului Nicolae Milescu (1636-1708) este într-adevăr unul singular, deoarece acesta nu a fost numai un om de o erudiție remarcabilă, care a îndeplinit felurite misiuni diplomatice la marile curți ale epocii, ci și singurul explorator al Evului Mediu românesc. Unii îi cunosc numele, mai ales din cărțile cu povestiri istorice ale lui Dumitru Almaș, dar personalitatea sa este mult mai amplă.

Student la Școala Patriarhiei de Constantinopol

Nicolae Milescu s-a născut în Moldova la jumătatea secolului al XVII-lea, într-o familie boierească cu origine mixtă, greco-română (sau armâno-română, după unii cercetători). Faptul că vorbea de mic limba greacă, cât și precocitatea pe care a dovedit-o la învățătură au făcut să fie remarcat de către eruditul Gavriil Vlasios, care vizitase Moldova domnitorului Vasile Lupu; acesta a cerut ca tânărul fiu de boier să urmeze cursurile de la Școala patriarhală din Constantinopol, unde el însuși era profesor. Aici a rămas tânărul Milescu vreme de aproape opt ani, însușindu-și o bogată cultură umanistă, cât și cunoașterea limbilor greacă, latină, slavonă, turcă și – posibil – franceză și italiană. Un alt câștig din perioada tinereții l-au reprezentat prieteniile pe care acesta le-a legat în perioada studiilor cu alți reprezentanți ai elitei ortodoxe de la Constantinopol, precum fiul domnitorului Vasile Lupu, Ștefăniță, ori viitorul patriarh al Ierusalimului, Dositei Notara.

Revenit în Moldova, la doar 17 ani, a fost numit secretar (grămătic) al domnitorului Gheorghe Ștefan, primul său protector. A rămas în preajma domniei și după mazilirea acestuia, devenind omul de încredere al lui Gheorghe Ghica, unul dintre primii domni străini numiți de Poartă pe tronul Moldovei. Ulterior, l-a însoțit pe acesta în Țara Românească, unde fusese mutat, și a fost învestit cu rangul de mare spătar care, în timp, i s-a adăugat la nume.

A tradus pentru prima dată Vechiul Testament în română

Legăturile sale apropiate cu familia Ghica au făcut ca Nicolae Milescu să îl slujească și pe fiul lui Gheorghe, Grigore, îndeplinind rolul de ambasador (capuchehaie) al acestuia la Constantinopol. În răstimpul de patru ani cât s-a aflat din nou în capitala Imperiului Otoman, Milescu și-a dat pentru prima oară adevărata măsură a erudiției sale, realizând cea dintâi traducere integrală în limba română a Vechiului Testament. Principala sursă pe care a folosit-o a fost ediția textului grecesc al acestuia (Septuaginta) apărută în anul 1597 la Frankfurt, alături de mai multe ediții latinești și una slavonă. Calitatea acestei opere a fost dovedită ulterior, la anul 1688, când, după unele revizuiri operate de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei și de către frații Radu și Șerban Greceanu, textul lui Nicolae Milescu a fost inclus în prima ediție românească integrală a Bibliei, cea realizată la București sub patronajul domnitorului Șerban Cantacuzino.

De asemenea, în cadrul acestei opere, ce reprezintă cea mai importantă contribuție a sa la literatura română veche, Nicolae Milescu a mai realizat o premieră, traducând primul tratat filosofic din istoria acesteia, respectiv Despre rațiunea dominantă (cu titlul Pentru singurul țiitoriul gând) al unui anonim evreu din Alexandria secolului I.

A devenit primul român tipărit în Franța

Fuga domnitorului Grigore Ghica în Polonia, la anul 1664, l-a forțat și pe Nicolae Milescu să părăsească Istanbulul și să se refugieze pentru mai mulți ani în Occident, începând astfel prima sa mare călătorie. Ajuns întâi la Berlin, s-a îndreptat apoi spre Stettin, în Pomerania, unde se afla mai vechiul său protectorul, fostul domn Gheorghe Ștefan. La rugămintea acestuia, a îndeplinit două ambasade, la Stockholm și Paris, încercând să-i obțină reînscăunarea pe tronul Moldovei.

În capitala Suediei, baron Spatarius – așa cum a ajuns să fie cunoscut de către occidentali – l-a cunoscut pe ambasadorul și filosoful francez Simon Arnauld de Pomponne. Acesta a fost într-atât de impresionat de cunoștințele boierului moldovean, încât l-a rugat să realizeze un tratat privitor la dogma ortodoxă a transsubstanțierii (prefacerea pâinii și vinului în cadrul împărtășaniei). Această operă a lui Nicolae Milescu, cunoscută sub titlul de Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens, a fost editată ulterior, în anul 1669, în cadrul unui tratat mai amplu realizat de către teologii romano-catolici de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, devenind prima lucrare a unui român tipărită în Franța, cu 75 de ani mai înainte de editarea Istoriei Imperiului Otoman a domnitorului Dimitrie Cantemir.

Ce pățește cel care nu ascultă de stăpânire

Cel dintâi periplu al lui Nicolae Milescu a luat sfârșit la începutul anului 1668, după moartea lui Gheorghe Ștefan, când spătarul revine în Moldova, unde domnea ultimul reprezentant al vechii dinastii a Bogdăneștilor, Alexandru Iliaș. Deși descendent al primei dinastii moldovene, acesta era complet grecizat și nu avea calitățile necesare unui conducător. În consecință, Milescu, a cărui ambiție era incontestabilă, a considerat că avea prilejul potrivit pentru a dobândi tronul Moldovei, prin relațiile pe care le avea la Constantinopol. Complotul său a fost însă descoperit și boierul a fost pedepsit cu crestarea nasului, ceea ce i-a atras ulterior apelativul de „Cârnul”. Dispărut din documentele istorice pentru câțiva ani în urma acestei încercări nereușite, întreprinzătorul spătar reapare la Constantinopol în anul 1671. Aici, mai vechiul său prieten, Dositei Notara, ajuns patriarh al Ierusalimului, l-a recomandat ca om de încredere țarului Alexei Mihailovici, al cărui stat aflat în expansiune avea nevoie de specialiști din toate domeniile, arătându-i într-o scrisoare că eruditul moldovean era „un cronograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume”.

Lungul drum al Chinei

Astfel începe cea de-a treia perioadă și cea din urmă a vieții acestui neobosit călător, prin sosirea sa, la finele anului 1671, în capitala Țararului moscovit, unde a fost inclus în rândul curtenilor (dvorenilor) și numit traducător (tălmaci) la Departamentul Soliilor, aflat sub conducerea eminenței cenușii a domniei țarului Alexei, boierul Artamon Matveev. De acesta din urmă s-a apropiat în scurt timp, fiind apreciat pentru experiența și cultura sa, cât și pentru faptul că era în continuare dispus să învețe, însușindu-și destul de bine cunoașterea limbii ruse.

Toate aceste calități au constituit cea mai potrivită recomandare pentru trimiterea lui Nicolae Milescu în cea mai spectaculoasă călătorie din viața sa, fiind numit la conducerea ambasadei trimise de către țar la curtea împăratului (bogdihanului) Chinei, ce s-a desfășurat între anii 1675-1678. Deși misiunea diplomatică nu și-a atins obiectivul scontat – de a asigura un debușeu comercial Rusiei în Orient –, solul de origine moldoveană, devenit primul român cunoscut de istorie care a atins aceste tărâmuri semi-legendare, a dus la îndeplinire altă sarcină, anume de a oferi informații cât mai detaliate asupra ținuturilor asiatice, concretizată prin trei scrieri: Jurnalul călătoriei în China, Descrierea Chinei și raportul său oficial către Departamentul Soliilor din Moscova.

Spirit viu, observator atent și intelectual apreciat

Conținutul acestor opere arată spiritul pătrunzător și elevat al spătarului, care remarcă aspecte dintre cele mai felurite referitoare la topografie, hidrografie ori etnografie, realizând descrieri vii și succinte, cât și talentul său diplomatic, ilustrat în complicatele jocuri de protocol desfășurate cu demnitarii chinezi.

Deși a suferit un scurt exil după întoarcerea la Moscova, din cauza schimbării ierarhiei politice, Nicolae Milescu și-a recâștigat în scurt timp dregătoria și s-a bucurat până la moarte de aprecierea noului țar, Petru I cel Mare. Așa cum afirmă un cercetător, această figură singulară a istoriei noastre „face parte dintre marii intelectuali români cărora o îndelungată prezență în străinătate le-a prilejuit cuprinderea între elitele lumii europene”, lăsând în urmă o operă  „inegală și imprevizibilă, cum i-a fost și viața”.