Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

suflet

-Mamă dragă, spune Bianca, lângă tine vine mereu atâta lume! Mereu știi să asculți! Cum? Cum știi să o faci?

-Ei bine, lucrurile stau așa: ne place să ne simțim ascultați. Când suntem ascultați cu adevărat, pare că ni se naște sufletul! Este foarte greu să găsim un partener de ascultare cu putere și cu dorință de a o face plenar. A asculta nu e un lucru simplu.

 

Ce înseamnă a asculta:

A asculta înseamnă a-ți privi cu mare atenție interlocutorul: te conectezi la acesta, te întorci cu tot corpul spre el, îl privești în ochi, îi dai de înțeles că asculți tot ce spune, aprobându-l prin elemente ale non-verbalului sau prin interjecții rostite, în răstimpuri. Privirea ta, ațintită asupra lui, transmite dorință de comunicare, interes, respect, transmite o atenție umplută-ochi cu bunăvoință. ,,Sunt aici pentru tine” -este un gând transmis prin postura corpului: ușor aplecat în față, cu o gestică reținută, cu o mimică în concordanță cu trăirile celui ce povestește. Aprobă ocazional spusele celui ce își pune sufletul pe tavă și lasă-l să simtă prin asta că ești deschis dialogului, că te interesează șirul poveștii și că sentimentele și frământările lui nu te lasă rece.

 

Dăruiește empatie atunci când asculți

Caută să îi arăți interlocutorului că te identifici cu sentimentele lui, că încerci să vezi motivația, durerea, punctul lui de vedere, bucuria și tot ceea ce aduce lumea asta mare prin bucata lui de sticlă colorată. Caută să dăruiești o atitudine înțelegătoare: nu judeca, nu interpreta, nu critica, nu bagateliza, nu devaloriza, nu acuza și nici nu da sfaturi dacă ele nu au fost cerute; nu folosi contra-argumente, nu aduce în prim plan propriile trăiri și experiențe chiar dacă în povestiri tocmai recunoști similitudini cu situații în care te-ai aflat. Fii blând în răspunsuri, sincer, respectuos.

 

 

A asculta? O dovadă de dragoste pentru semeni!

Încearcă doar să înțelegi. Încearcă să simți semnificația profundă a cuvintelor, gesturilor, privirilor. Calitatea de bun ascultător este un atribut special al unui om. Este o însușire pe care poți să ți-o cizelezi în timp, fiind o dovadă de dragoste pentru semeni. Relaționarea cu ceilalți își primește valoarea din valul ce o cuprinde și care își ia izvorul din puterea noastră de a ne dovedi buni ascultători.

Ascultarea activă are valențe de adevărată minune atunci când este dăruită așa cum trebuie. Fii prezent în discuțiile cu ceilalți; lasă-ți interlocutorii să își ducă ideile până la capăt, nu interveni cu propriile tale păreri, abține-te să pui pe masă sfaturi nesolicitate. Ascultarea plină de superficialitate este ceea ce vedem, din păcate, tot mai des, în jurul nostru: vorbim unii peste alții, ne pierdem rapid răbdarea în actul de ascultare, înțelegem lucrurile prin prisma felului nostru de a fi și de a trăi și evităm să simțim totul prin ceea ce simte cel ce îi suntem tovarăș.

Bianca a înțeles așa: Ascultarea activă (cu A mare), prin atitudinea pe care o cere de la orice bun și dedicat ascultător, permite dezamorsări în posibile conflicte, depășirea unor bariere ce păreau de netrecut, stabilirea unor relații pozitive, puternice cu ceilalți.

Merită să ne străduim să devenim buni ascultători, nu-i așa?

 

 

Președintele Academiei Române a vorbit pentru Matricea.ro despre incendiul care a afectat grav Catedrala Nôtre Dame din Paris. ”Am fost copleșit de ceea ce s-a petrecut. Am rămas cu o rană în suflet”, aceasta a fost prima reacție a istoricului Ioan-Aurel Pop, care apoi a punctat de ce ne privește și pe noi tragedia din capitala Franței.

 

S-a rupt ceva esențial din trupul culturii europene

  • Tragedia de la Paris ne privește pe toți: pe toți europenii și pe toți intelectualii acestei planete care sunt conștienți de importanța unei moșteniri pe care ar trebui s-o păstrăm și s-o transmitem mai departe.
  • Privind imaginile de la Paris, m-am simțit secătuit, ca și cum s-ar fi frânt în mine ceva vital, pentru că această catastrofă înseamnă că din trupul culturii franceze și din trupul culturii europene s-a rupt un element esențial, s-a dus în neant o mare împlinire a spiritului omenesc.
  • Această mare biserică creștină închinată Fecioarei Maria a fost edificată între secolele al XII-lea și al XIV-lea. Secole la rând au trecut peste ea calamități omenești și calamități naturale, de la cutremure până la războaie mondiale – și ea a rezistat. A mai suferit daune de-a lungul timpului, însă o parte din ce a înghițit focul, din partea superioară, provenea chiar din secolul XIII.
  • Chiar dacă se vor strânge banii necesari, chiar dacă se va reface într-un timp record, în incendiu a pierit ceva din sufletul nostru. Pentru că sufletul Catedralei consta în sfințenia obiectelor care se aflau în ea.

 

IA Pop

 

Răsăritul și Apusul: sinteză culturală și respirație sincronă

  • Biserica Apuseană a vegheat secole la rând la apărarea valorilor creștinătății în același fel în care a făcut-o Biserica Răsăriteană în partea noastră de continent. Să nu uităm că papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre cei doi plămâni ai Europei: cel bizantin și ortodox, și cel latin și catolic. Fără acești doi plămâni, Europa nu poate funcționa. Iar dacă unul are de suferit, suferă și celălalt. Eu aici vin cu un gând în spirit ecumenic creștin.
  • Suntem în Postul Paștilor și trebuie să ne gândim și la păcatele noastre și la felul în care apărăm aceste moșteniri. Eu nu știu din ce pricină s-a dezlănțuit incendiul acesta devastator, dar mă gândesc câteodată și la nerecunoștința noastră, la felul că tratăm uneori cu prea multă ușurință aceste valori, că ne zgârcim câteodată ”să dăm un leu pentru Ateneu”, cum se spunea odată – și iată, cu un leu pentru Ateneu s-a ridicat Ateneul Român!
  • E adevărat că Biserica este mai îndurerată. Dar pentru mine, ca laic, Catedrala Nôtre Dame din Paris face parte din patrimoniul cultural al umanității. Stilul gotic pe care-l reprezintă cu atâta forță este o mare cucerire a spiritului omenesc.
  • Să nu uităm că noi, România, suntem ultima țară din Răsărit în care a înflorit goticul într-o formă extraordinară, alături de romanic și, bineînțeles, de stilul bizantin, cu cupolele sale, alături de baroc sau de brâncovenesc, care e o variantă a barocului românesc. Să nu uităm că goticul a pătruns până în Moldova lui Ștefan cel Mare și s-a împletit foarte bine cu tradiția noastră.
  • S-a frânt ceva din umanitate. Momentul acesta trebuie să ne dea de gândit: trebuie să ne protejăm mai bine aceste monumente. Catedrala se afla în restaurare, iar restaurările trebuie să conducă spre înfrumusețarea și stabilizarea monumentelor, nu să dea prilejul unor asemenea acte teribile care impietează asupra sufletelor popoarelor.

 

Ce urmează? Necesara solidarizare

  • Catedrala era un simbol al Parisului, dar era un simbol al Europei și mai ales al unei perioade în care toată Europa se numea Republică creștină, în care valorile clasicismului greco-latin dar și ale creștinismului în general dădeau tonul vieții culturale și erau foarte prețuite. Astăzi cred că ne-am pierdut echilibrul din acest punct de vedere. Nu mai avem orientarea necesară ca să putem prețui.
  • Dispariția unor valori de acest fel sau periclitarea lor trebuie să ne dea de gândit și să ne facă să fim mai uniți în apărarea lor. Aș vrea să văd pe continent o mișcare de solidarizare în numele valorilor culturale din patrimoniul cultural al umanității pe care trebuie să le protejăm.
  • Sunt absolut convins că va apărea această mișcare de solidarizare și sunt convins și că se vor strânge banii necesari pentru restaurare, chiar dacă durerea în suflet va persista.

 

 

Ceva ne reține ființa în fața acelei iubiri pe care nu o mai cauți cu mâna, cu mintea, o știi sigur cu inima că este acolo. Vrei să astupi fiara în colțurile ființei, dar nu reuşești. E ca și cum te-ai ține singur cu capul în apa primordială, cu frică de viață, sperând că vei degusta din nou din paradisul amniotic. Un paradis ce întârzie fericirea nu poate să ne trezească ființa la acele simțiri care ne zdrobesc trăirile pe altarul experiențelor plenare, ce produc rod în noi din preaplin. Fiara se încumetă famelic la autosuficiență și preaplinul nu-i poate fi ideal. Când ne plesnesc lacrimile în acord cu simfonia inimii, nu mai reușim să înfrânăm inevitabilul și fiara ne sfâșie în noapte inocența primului simțământ romantic, oferindu-ne un plan de întregire și împlinire comun. Ce e romantic nu e întotdeauna și liniştitor, însă nu și viceversa. Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru, așa că se pregătește din timp să urle către un surogat pentru a nu fi prinsă, deconspirată în plină zi spirituală.

Lăuntrul nostru nu face zgomot când își caută perechea, doar se încovoaie singur în așteptarea ei. Ființa zgomotoasă în ale dragostei nu are dragoste prea multă nici pentru sine. Acest neastâmpăr, categorisit mai mult adolescentin, ascunde o creatură crescută pe jumătate cu o plămădeală pe repede înainte, care așază fragil fiara în jocul dragostei. Fragil pentru om, gimnastică pentru fiară. Un urlat pur către lună într-o noapte lăptoasă, ce ascunde umbra întregului. Acesta este cântecul de lebădă al fiarei ce scobeşte în noi.

Fiara cunoaște cuvintele pe de rost

Din acel moment, inima nu mai caută să inducă tăcere rațiunii, ea devine calmă ca o mare fără pirați, pulverizând rațiunea în franjuri de alge plutitoare și ocrotitoare ecosistemului în ansamblul său.

Când inima tace în liniște, rațiunea respiră ocrotitor, căpătând și ea, poate, o liniște în stare să o cuprindă firesc. De ce are nevoie dragostea de proză? Poate pentru că proza este și ea ocrotitoare pentru oameni, un medicament în fața zgomotului ce nu produce nimic.

Persoana de lângă noi trebuie să pice ușor în sufletul nostru. Fiara știe acest lucru

Inima în liniște se înfoaie și îmblânzeşte fiara. Urletul ei devine ascuțit și curgător asemeni cuvintelor ce pică ușor pe foaia prozatorului. Câte iubiri zgomotoase s-au rupt în tăcere, iar condeiul prozatorului le-a trecut în uitare, unde le era și locul, de altfel? Cât putem imagina, plagia pentru o iubire confecționată din bucăți de ego?

Toate selecțiile de rigoare ne promit culoarea întregului

Îi rămâne doar prozatorului să găsească acele liniști închise în întreg, ce au chemarea condeiului. Tu ești norocoasă, draga mea, eu sunt prozatorul tău și dacă nu te-ai prins deja, toate cuvintele erau întregi închise-n noi, coapte în lăuntrul meu, ce plesnește din rădăcinile încordate într-un sol căliu, de prea lungă vreme. O poezie în proză aș fi vrut să-ți mai scriu, însă închei așa – Am prea multe cuvinte închise pe jumătate ce nu merită să-ți amețească chipul, prefer prozaic să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele.

Alexandru Filimon
Ultimele postari ale lui Alexandru Filimon (vezi toate)

Ovidiu Iordache
Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Foarte mulţi oameni consideră cimitirele nişte locuri macabre, un fel de Vale a Plângerii. De altfel, nu atât locul în sine, cât ideea morţii, mai degrabă, întristează. Despărţirea de fiinţele iubite, dorul întristează.

    Paradoxal, pentru mine cimitirele reprezintă locuri de meditaţie, nu un peisaj demn de filme horror. Da, mormintele pot speria, moartea sperie. Aş fi ipocrită să nu recunosc faptul că mă gândesc cu frică la moarte. Ȋnsă mai mult decât moartea trupească sau o lespede rece de piatră, mă sperie moartea sufletească… moartea conştiinţei, moartea valorilor morale… deoarece această moarte are consecinţe atât asupra individului, cât şi asupra societăţii.

    Se spune că societatea este oglinda valorilor majorităţii. Dar ce se întâmplă când majoritatea este doar o masă indiferentă şi amorfă? Ce se întâmplă când nepăsarea se transformă în handicap? Monstrul indiferenţei ucide generaţiile actuale şi viitoare. Ucide suflete.

    Aţi văzut „morţii vii”? Nu sunt greu de recunoscut. Au privirile golite de sens. Ochii lor nu mai licăre, ei sunt stinşi. Ei nu mai văd dincolo de ceea ce este tangibil, material. Se adaptează cu o viteză uluitoare vremurilor şi ideologiilor.

    Societatea este un imens „cimitir” în care morţii umblă fără vreun reper (moral)

    Mai ţineţi minte mitul peşterii, al lui Platon? Cel ce a văzut lumina zilei încerca să le descrie şi celor din peşteră minunata trăire. Zadarnic însă… nepăsarea şi comoditatea au învins.

    Din fericire, mai sunt şi fii rătăcitori ce găsesc drumul spre casă, spre „lumină”. Cea mai frumoasă parabolă din Evanghelie care evidenţiază, pas cu pas, această întoarcere este aceea a fiului risipitor, parabola restaurării ontologice a fiinţei umane. Punctul culminant al acesteia este întoarcerea fiului risipitor acasă. La nedumerirea vădit exprimată a fratelui cu privire la pregătirile ce se făceau pentru a sărbători acest eveniment, tatăl îi dă acestuia cel mai cuprinzător răspuns: „Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

    Am ales să închei articolul cu această pildă întrucât este dătătoare de speranţă. Nu mă dezic de ceea ce am scris mai sus. Societatea este un imens „cimitir” în care morţii umblă fără vreun reper (moral). Partea bună este că, printre ei, mai sunt şi fii rătăcitori.

     

    Foto deschidere: Cimitirul ortodox din Drobeta-Turnu Severin, mai 2018

    Cristiana-Elena Zdrafcu
    Ultimele postari ale lui Cristiana-Elena Zdrafcu (vezi toate)

    Ovidiu Iordache
    Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

      Întâlnirile Matricei au programat joi seară o nouă conferinţă pe teme de spiritualitate, despre yoga în modernitate, diversele maladii sufleteşti produse de pseudospiritualitate şi diferenţele dintre hinduism şi creştinism.

       

      Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”, spune Iisus Hristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetele 1-3. În acest spirit a decurs polemica în jurul conceptului de yoga din perspectivă creștină versus perspectiva occidentală contemporană, dezbatere ocazionată joi, 3 octombrie, de o nouă ediţie a seriei Întâlnirile Matricei.

      Conferenţiarul Ungureanu Dănuţ-Teodor, cercetător în materie, a explicat nevoia de solidaritate cu identitatea strămoșească, conectarea cu spațiul cultural-spiritual din care izvorâm cu toții, în contrast cu nevoia yoghinului de a urma treptele evoluției spirituale care îl va elibera din încastrarea corporală în care se află.

      Fiecare dintre ei, creștinul de astăzi și yoghinul de astăzi, cultivați într-o anumită identitate modelată în timp îndelungat de spațiul spiritual de obârşie, sunt liberi în conştiința lor, urmând o destinație comună ca scop, care se împlinește prin și cu distincție, prin alteritate, dacă ne exprimăm în spirit occidental, recunoscută de ambele părți. Astfel, evoluția spirituală despre care ne vorbește yoga clasică autentică (ce se bucură de un respect considerabil din partea unor personalități luminate precum Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu şamd) și căutarea lăuntrică a lui Dumnezeu sunt similare ca noțiuni din punct de vedere al orientării sprituale, al căutării omului, dintotdeauna, a unui sens într-un adevăr suprem imuabil, dar cele două nu se împlinesc prin imixtiune și se exclud iremediabil atunci când cineva încearcă o îngemănare forțată, sau o înrudire între ele cu alte scopuri decât ”cele veșnice”, să le numim.

      Asociația Culturală Matricea Românească, proiectul cultural naţional al Bulboacă şi Asociaţii SCA, a organizat joi, 4 octombrie, un eveniment a cărui temă de discuție prezintă un real interes în vremurile actuale. Intitulat YOGA – o nouă „ofertă” religioasă sau o practică medicală alternativă?, expozeul a subliniat impostura multor practici medicale alternative curente în România, care sunt escrocherii din punct de vedere juridic și care pot produce pe termen lung, maladii ale sufletului ce vor urâți omul frumos al creștinismului, ce încearcă să adune tot ceea ce este plăcut în fața lui Dumnezeu, pentru a trăi plenar acest sentiment de împlinire întru Hristos.

      Azi avem yoga pentru orice și oricine, fără substratul religios, spiritual cu care era obișnuit yoghinul „clasic”

      Yoga se bazează foarte mult pe forțele autonome interioare ale individului și are nevoie imperioasă de un guru autentic, care să vadă limpede în oameni nevoia imediată în calea evoluției lor spirituale. Sunt multe cazuri în care un anumit guru atenționează discipolul respectiv că poate să-și piardă mințile pe parcursul întregului proces.

      Yoga modernă, un fenomen ce produce malformaţii spirituale

      Astfel, practica Yoga nu poate fi pe deplin exercitată autonom, cum ne este deprinderea tot mai individualistă a trăirii contemporane religioase, unde individul tinde să fie singur chiar și într-o comunitate religioasă (sub pretextul: ”Nu vin la biserică, am credința mea și nu trebuie în fața preotului sau a altora să mi-o mărturisesc”). În prezent, Yoga a suferit mai multe transformări, ce urmăresc interesul financiar imediat al celor care doresc să o practice sau doar să-i îmbunătățească adeptului anumite calități ce vor oferi premisele unei superiorități măsurabile, comparativ cu profanul de rând. Practic, azi avem yoga pentru orice și oricine, fără substratul religios, spiritual cu care era obișnuit yoghinul „clasic”. În absența respectivului substrat, omul contemporan consideră că se liniștește prin practici ritualizate și desacralizate, fie meditând în poziția lotus, fie executând diferite procedee corporale.

      Conferinţa Întâlnirile Matricei despre yoga şi maladii sufleteşti interior

      Omul contemporan este smintit de exotic, de excepțional, de căutarea de noi spiritualităţi, au apreciat lectorii conferinţei

      Această formă de rătăcire modernă, printr-un Hinduism desacralizat, produce malformații spirituale omului modern, ce este obnubilat să întrevadă puterea rugăciunii creștine, care îi este proprie filonului său de credință strămoşească. Cererea şi oferta de pe „piaţa” alternativelor spirituale este numeroasă: avem yoga pentru copii, yoga medical, yoga în corporaţii, yoga pentru seniori etc, iar această pululație de opțiuni produce confuzie generală în mintea omului contemporan smintit de exotic, de excepțional și de magia reală a spațiului hindus, care nu poate fi reprodus în spațiul occidental fără să-și piardă din substanța arhaică din care este izvorât.

      “Goana” după noi spiritualităţi şi pseudospiritualităţi, au apreciat lectorul serii şi profesorul dr. Adrian Lemeni, specialist în teologie dogmatică şi teologie fundamentală, îndepărtează creștinul de matricea sa spirituală ce a servit și slujește pentru el drept creuzet al propășirii lui sprituale.

       

      Dănuț-Teodor Ungureanu este doctorand în anul al III-lea la Şcoala Doctorală „Dumitru Stăniloae” din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, disciplina Istoria şi Filosofia religiilor. În prezent finalizeză lucrarea de cercetare cu titlul „Elemente religioase şi pseudoreligioase în medicina alternativă”, sub coordonarea Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu.

      În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Ev. Luca 10, 38-42

      Reputatul dicţionar Oxford defineşte stresul ca “o stare de tensiune mentală sau emoţională ori tensiune rezultată din circumstanţe adverse sau solicitante”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl caracterizează astfel: “Termen general utilizat pentru orice factor din mediu (traumatism, emoții, frig, căldură etc.) capabil să provoace la om și la animale o stare de tensiune și o reacție de alarmă a organismului, determinând uneori îmbolnăviri grave.”

      Nu vorbim, însă, în cele ce urmează despre stresul la găini, ci despre stresul la oameni: primul provoacă, cel mai probabil, doar o amprentă biologică. Ultimul lasă, mai important, o amprentă sufletească, psihică (de la grecescul psyche, însemnând suflet), care distruge finalmente şi trupul. Vom încerca, deci, să vedem care este legătura dintre credinţă şi stres.

      Trăim, neîndoielnic, vremuri dintre cele mai angoasante, în care stresul a devenit norma, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei. Nu este însă stresul invaziei tătare, precum pe vremea lui Ştefan cel Mare, ci un stres de o obiectivitate diferită şi, ar spune unii observatori, discutabilă: stresul competiţiei, stresul înavuţirii, stresul aşteptărilor sociale, stresul productivităţii cu orice preţ.

      Stresul a devenit norma vieţii moderne, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei

      Stresul este ancora vieţii moderne, într-o lume care şi-a pierdut busola. O ancoră care scufundă corabia oamenilor, porniţi pe ape spumegânde în căutarea unei vieţi mai bune.

      În acest ocean al nebuniei, o Navă diferită arată sensul ieşirii din volbura stresului: Biserica lui Hristos.

      Poate fi creştinul stresat? Ne îndoim. Asemeni Martei, lumea “de multe se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte”. Însă creştinul, la fel ca Modelul pe care îl urmează, este şi nu este din lumea aceasta. El dă Cezarului, adică lumii, ceea ce îi revine, dar nici o centimă mai mult. Creştinul nu trece niciodată pragul stresului, pentru că el ştie că “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Ev. Luca 18, 27) şi „totul este cu putinţă celui ce crede” (Ev. Marcu 9, 23). Iată de ce, niciodată, bunicii noştri n-au fost stresaţi: pentru că ei, spre deosebire de noi, aveau credinţă.

      Nu poţi fi stresat şi creştin

      Nu poţi fi stresat şi creştin, pentru că stresul, îngrijorarea, sunt prin ele însele un semn de necredinţă. Cercetaţi-vă, deci credinţa, dacă morbul stresului v-a atins: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Ev. Matei 6, 24).

      “De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

      Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

      Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

      Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

      Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

      Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

      Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

      Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

      Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

      Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Ev. Matei 6, 25-34).

       

      Foto deschidere: mindful.org

      Dragă Mamă, dragă Tată: generaţia mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos. Alex Filimon scrie despre copii, părinţi şi obârşiile parcă uitate, pe Matricea Românească.

       

      Ce-o fi în sufletul părinților nostri?

      Silențios de la caracterul tăbăcit până sub epidermă,

      Pătat de culori reci și ros de boală,

      Măcinat de tranziții gri și iluzorii,

      Ce-o fi în sufletul părinților noștri?

      Când privesc în oglindă,

      Și nu mai dibuiesc proprii fii,

      Ce irup în realitate,

      Din vestigiile trecutului,

      Au făcut copiii noștri dinți

      Și nu mai au poftă nici de trecut, nici de părinți.”

      Poezia ne întoarce chipul către esență, o esență subiectivă cu minunate complicații și adâncimi sufletești, un fel de adevăr subiectiv despre veșnicul necunoscut ce se caută pe sine: omul. Un necunoscut pentru el însuși. Prin urmare, să fim subiectivi cu pofta nestăvilită de adevăr.

      Sufletul părinților noștri

      Cum arată oare sufletul părinților noștri din perspectiva unei tomografii sufletești? Cum deplâng ei dezorânduiala sufletească de astăzi? Ei au învățat pas cu pas să respire corect prin vremuri tulburi, cu epiderma tăbăcită în absența unui soare cald, firesc, promis de o tranziție întinsă pe trei decenii ce le-a intrat în suflet prin efracție, prin impostura deghizată. Acum, după ce circul le-a traversat sufletul, se întorc lucizi către Istorie, căutând o valoare acolo care să ne înalțe din marasmul unui cotidian oarecare. De acolo, de pe piscul Istoriei mari din care fac parte și a istoriei mici din care se desprind cu greu, ne aruncă aripi ce nu cunosc evanescența și uneori săgeți, care să ne amintească să nu călcăm strâmb pe pământ drept. Ne-ar învăța și dorul de glie, dar așteaptă să mai creștem.

      Pe ei nu-i mai impresionează ecosistemul, fauna de ceară din jur și nici nu mai au pleoapele disponibile să se aştearnă pe orice decor conturat vag de straşnicii străjeri ai „viitorului fără trecut”, un viitor ce anunță un om golit de istorie și substanță, ce pare să-i dea dreptate gânditorului Ortega Y Gasset, care la rândul lui încearcă prin scris să scape de omul becisnic tăinuit de cinism.

      Un prezent cu ambalaj deșertic ne gâdilă ignoranța

      Departe de mine să romanțez perspectiva, însă nu pot să nu încerc să pictez un tablou simplu, despre o durere înghițită în eforturi mici și sacadate în timp, asemănătoare metodei de tortură a înghițitului cheii, folosite de către forțele de represiune din regimurile comuniste (Securitatea utiliza o astfel de metodă). Fiecare dintre ei poartă o cheie de care noi astăzi nu mai știm nimic. Ignoranța ne face călăii viitorului cu sedativul prezentului, ambalat deșertic.

      O cheie care ar putea să răspundă la întrebarea simplă, dar care înjgheba o întreagă filosofie despre sorgintea fiecăruia, ce înrâurea un destin legat de o fericire. ”Al cui ești?”, întrebau bătrânii din vechime să te cântărească mai bine și să-ți observe orizontul de predictibilitate plecând de la arborele genealogic, de la acel pedigriu de ordin familial care te definește nemijocit, într-un ocean de lumi cu universuri marine paralele sau încâlcite, ce nu-ți promite neaparat un petic de apă pe care să-l numești acasă, dacă nu ai cheia la tine.

      Că o porți la gât sau în lumea ta dinăuntru, părinții nu se supără. Ei așteaptă. Tot din dragoste au înghițit și cheia viitorului nostru. Sunt doar speriați puțin de dinții noștri ascuțiți ce răspund la comanda unor ochi dezgoliți de Istorie și încercănați de prezent, cocoșiți de ispite cu chip de aspirații.

      ”Cine nu-și cunoaște trecutul, nu-și cunoaște părinții”, mărturisea Nicolae Iorga dintr-un prezent ce încă nu culca muzeal trecutul într-un sertar al unui viitor.

      Nichita Stănescu, în scrisori de familie, ne dezvăluie o lume plecată dintre noi. Suntem, practic, într-un muzeu al unei limbi de dragoste pentru părinți.

      ”Vă sărut cu dor din regiunea Timișoara unde mă aflu cu ocazia săptămânii poeziei” – 1967

      ”Dragi părinți mă gândesc la dumneavoastră cu drag, din inima unei Veneții de vis” – 1971

      ”Iubiți părinți vă transmit un gând de dragoste și de dor de lângă miraculosul Coliseu roman, din Roma” – 1971

      ”Draga Mamă și Tată, am sosit cu bine din Anglia. Între timp, v-am trimis niște știri dar nu știu dacă v-au parvenit. Îndată ce voi rezolva treburile de primă urgență, am să vă dau un semn. Vă sărut mâna” – 1971

      ”Dragii și scumpii mei părinți, mă gândesc cu dragoste la dumneavoastră, dintr-o Londră plină de melancolie” – 1971

      ”Dragi părinți, vă sărut mâna din Viena cea ploioasă” – 1976

      (”Album memorial Nichita Stănescu” – 1984)

      Generația mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos, dacă și-ar aminti să nu-și mai judece părinții din colțul strâmt al egoismului. Generația mea urlă după fericire în toate direcțiile, dar nu se încumetă să bage mâna în măruntaiele propriei istorii. În rest, se ascut dinții pentru un prezent ce curge fără ea, în loc să scrie o scrisoare începând sincer și lucid, chiar așa, chiar de azi: ”Iubiții mei părinți, vă scriu cu dragoste întârziată. Nu știu cum arată sufletul vostru…”

       

      Foto deschidere: Ionuţ Văidean, jud. Alba

      Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească.

      Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate culturală, purtată cu noi și menținută vie, ca un legământ ce trebuie neapărat transmis mai departe. Arta, în general, este un element definitor, un spațiu protector, de resurse și refugiu, de libertate și creativitate, de regăsire într-o realitate nouă, diferită. Întoarcerea spre albia din care faci parte, întoarcerea spre artă, devine mai puternică în afara granițelor, fiind amplificată de distanță, de dor și de timp.

      Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri. Colegii mei nasc sculpturi, nasc poezie și filosofie scrise pe apucate, în spital. Pentru că, dacă nu ar scrie, ar lua-o razna sau ar înnebuni. Și ceea ce e absolut impresionat este că lucrările lor stau în muzee, în rafturile librăriilor, și ajung în cutiile poștale în formă de reviste.

      Dr. Hassan Farhat este medic în Departamentul de Urgență și conduce una din cele mai prolifice reviste online: Ya7eleween Magazine Group, distribuită pe 5 continente. Lucrează cu o echipă întreagă să distribuie revista și în formă printată. În același timp, practică Medicină de Urgență la două mari spitale: Mount Sinai și New York Community Hospital. Este îndrăgostit de România, pe care o știe din poveștile verișorului său Amir, medic stomatolog, trimis din Liban în anii ‘80 să facă Stomatologia în Timișoara.

      Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

      Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

      Miracolul medicinei nu stă doar în a vindeca, dar și în a cultiva valorile sufletului la cel mai profund nivel, la liziera dintre suflet și trup, acolo unde întotdeauna găsești o sursă de inspirație și creativitate ce poate fi imortalizată în artă. Medici prin profesie, artiști prin vocație, cam asta sunt câțiva dintre medicii cu care lucrez. Sunt uluită de fiecare dată când îi văd scriind după ce au salvat o viață, după ce au intubat un pacient, sau după ce au adus pe lume un copil. “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână, așa cum îl numește Dr Farhat, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet; o dualitate a vindecării care transcende medicina și arta, un dualism paradoxal ce conferă substanță și dimensiune chemării lor artistice.

      Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri

      În New York am întâlnit medici care s-au întors către scris, muzică sau sculptură la o vârstă matură, o pasiune latentă, care era acolo dintotdeauna, ca o validare a faptului că medicii pot scrie și resuscita, pot sculpta și coordona intervenții rapide în cazuri de traumă, pot fi poeți și aduce pe lume copii, pot recita din Tagore în timp ce tratează un șoc anafilactic. Își duc existența la cel mai înalt nivel al umanității, pentru că se jertfesc pe sine pentru alții prin nopți de gardă și muncă asiduuă și dau înapoi celorlalți la un nivel artistic, ridicând lucrul mâinilor lor la artă, la sublim, preschimbând chemarea medicală într-o sursă de inspirație.

      În departamentul de urgență, Dr. Farhat a scris cele mai frumoase cugetări, între două reanimări. Dr. Utpal Chowdhury recită din Tagore și murmură arii pe care le exersează la vioară. Dr. Emil Silberman preia durerea de pe fața pacienților săi și o înmărmurește în sculpturi. Una dintre sculpturile sale, înfățișând Turnurile Gemene și suferința celor din jur, e pusă în holul spitalului Jamaica.

      Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

      Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

      “Scopul fiecăruia e să atingă imposibilul și să țintească mai mult decât și-ar fi închipuit că poate”, scrie doctorul Farhat. Și peste limitele închipuirii este și suferința pe care o transmite sculptura doctorului Silberman. Medic într-unul dintre cele mai aglomerate Departamente de Urgență, Jamaica Medical Center, Emil Silberman găsește timp să modeleze din ghips, din sârmă și din bronz lucrări care sintetizează durerea, suferința, disperarea umanului într-un moment de criză și durere, la marginea dintre viață și moarte.

      Născut în Lituania, își amintește momentul când plastilina a fost înlocuită cu ghips și modelată în forme ce dăinuie. “Pentru multă vreme am ținut arta departe de medicină, dar într-o zi am realizat că aduceam idei din lumea medicală în opera artistică și că de fapt cele două lumi se împleteau”, afirmă  Dr. Silberman.

      “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână aceşti medici, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet

      Dr. Utpal Chowdhury, cardiologist în Bangladesh, practică Medicina de Urgență în New York. Are în permanență pe birou cartea lui Tagore, “Ghitanjiali”, din care citește între pacienți. Cu  “Ghitanjiali”, Tagore a reușit să ia Premiul Nobel tocmai pentru că a fost tradusă de el. Are copii după desenele lui Tagore, și îi ascultă din versurile scrise pe muzica compusă tot de autor. Ia lecții de vioară și murmură partituri când scrie fișele pacienților.

      Cartea doctorului Adrian Sângeorzan, “Între femei” (Among Women) a fost epuizată, apoi exemplarele avute au fost împrumutate și citite cu rândul la Jamaica Hospital, de la directorul spitalului, la instrumentarele sălii de operație, asistente,  dieteticieni și bucătărese. O carte minunată, cu povești trăite pe viu, în clinică sau în spital, o carte pe care odată deschisă nu o mai lași până la ultima filă.

      Este impresionant că toți acești medici au avut turnura spre artă în momentul când presiunea dintr-un spital american și dorul de propria lor țară s-au interpus. Sunt oameni care poate nu ar fi scris, sau nu ar fi sculptat dacă nu ar fi emigrat, oameni ce ard, devotați profesiei și artei, oameni de foc, torțe vii lângă care doar să stai, vezi lumea cu alți ochi, te reîntorci spre artele frumoase, citești sau chiar încerci stângaci să desenezi o umbră sau să scrii.

       

      Foto deschidere: time.com

      Născut din mamă sârboaică şi tată român, la 1938, când leul românesc era egalul francului francez, Jiva Firulescu (în sârbă, „živeli!” înseamnă „noroc!”) speră să prindă Centenarul (“deocamdată, mă simt foarte bine”) şi spune despre cei care denigrează România, cu o înţelepciune de pescar ajuns la 80 ani: “Cine vorbeşte urât de România, ăla cred că nu este român. Nu ştiu din ce cauză fac unii asta, nu pot să îmi dau seama. Poate că nu sunt în apele lor!”

      Fiu de ţăran, Jiva Firulescu vede viaţa clar, fără hiperbole inutile: “Nu am făcut războiul, dar am prins războiul: Au venit nemţii, au plecat nemţii… Au venit ruşii… După război, a fost foametea care a fost în toată ţara. După foamete, au început diferite boli, ca după război… Erau multe cadavre. Am trecut prin toate. Pe toate le-am trecut.”

      E o realitate pe care o vorbă de duh o sintetizează la fel de bine: toate marile imperii care s-au perindat pe aici au dispărut: românii au rămas.

      “Pescuiesc de când mă ştiu”, îmi spune nea’ Jiva, octogenarul Dunării. “De meserie? Acum” – glumeşte – „sunt de meserie pensionar.”

      Dunărea, o viaţă plăcută

      Industrializarea forţată din perioada comunistă l-a făcut, şi pe el, strungar. “Am lucrat şi la Reşiţa, şi la Braşov. Am lucrat la Porţile de Fier I, apoi la Orşova. De aici am ieşit la pensie.”

      Îl întreb ce reprezintă pentru el Dunărea, care l-a tras înapoi acasă, ca un magnet. “E simplu: pentru mine, Dunărea este o viaţă plăcută. Timpul pe care îl pierd, îl pierd – că nu mai am unde – la pescuit: dimineaţa un pic, după-masa un pic. Când e soare, mă feresc.

      Cum am ajuns la 80 de ani? Mult de tot m-a ţinut că am mâncat ce este curat. Nu a fost ca până acum, cu îngrăşăminte, cu chimicale… era totul original. Asta m-a ţinut. Şi aerul foarte plăcut de aici.”

      Am trăit o copilărie zbuciumată, ca după război. Mai găseam câte un pistol, mai puneam câte un cartuş în foc, făceam năzbâtii… ~ Jiva Firulescu, pescar din Orşova, 80 de ani

      Dunărea şi familia sunt pilonii vieţii lui, o viaţă despre care spune că a fost senină, umbrită de câte un nor ocazional. “Toţi de aici suntem familişti. Noi, acasă, am fost trei copii: doi fraţi şi o soră. Fratele a murit, am rămas eu şi sora. Are 85 de ani. Mama a murit când eram mic… Tata era un om liniştit. Şi dânsul a trăit până la 81 de ani.”

      “Părinţii mei m-au educat să nu fur, să nu înşel, să respect. Şi pe copiii mei, la rândul lor, i-am învăţat să dea bună ziua. Dacă ai trecut de zece ori pe lângă un om, de zece ori să îl saluţi, că nu îl deranjezi! (…) În ziua de azi, părintele se bucură când face copilul năzbâtii. Ei, noi nu am fost aşa. Atât de mult ne-a educat, încât am educat şi noi copiii noştri!”

      E o experienţă singulară să contempli Tabula Traiana alături de un bătrân de 80 de ani. E ceea ce se cheamă istorie vie. La capătul celălalt al arcului timpului, Centenarul.

      “Mă cam depăşeşte subiectul. Nu prea am ţinut eu cont de Istorie… Am, sigur, o mândrie că pe aici, pe la noi, au venit romanii.” Gândul se mută apoi pe un alt război, de mai mare ecou pentru interlocutorul nostru:

      “Era zbuciumul ăsta din timpul războiului. Cum sunt eu, ne cam gândim la asta, cum a fost. Viaţă grea! M-am născut în 1938. În ’45 am avut 7 ani deja, îmi dau seama. Nu am uitat nişte lucruri! Erau cadavre multe, mai ales că noi eram, aici, graniţă cu sârbii. Era foarte periculos.”

      Era zbuciumul ăsta din timpul războiului. Cum sunt eu, ne cam gândim la asta, cum a fost. Viaţă grea. În 1945, aveam 7 ani. Nu am uitat nişte lucruri!

      Ce crede Jiva Firulescu despre apatia şi ireverenţa tinerilor faţă de sacrificiile predecesorilor? Surprinzător, îi înţelege: “Nu au trecut prin ele. Dacă nu ai trecut printr-un lucru, nu poţi să îţi dai seama. În schimb, eu am trecut prin asta.”

      “Nu ştiu dacă prind Centenarul. Deocamdată, ce să spun, mă simt foarte bine. Dacă mă duc cu undiţa la peşte… Până la 80 de ani, mergeam cu plasele – e foarte greu. Cine e pescar ştie.”

      Viaţa i-a lăsat unele cicatrici invizibile, dar nu în suflet: “Mi-a plăcut. Vă spun un lucru, la anii ăştia: dacă faci ceva cu plăcere, nu forţat, nu, eu ştiu, «N-am bani, şi trebuie să fac cine ştie ce minuni». Să faci cu plăcere! Şi atuncea, totul este… nu bine, foarte bine! Să faci totul din inimă! Eu, cam toate, aşa le-am făcut.”

      După 80 de ani, Jiva Firulescu îi vede pe români schimbaţi, o problemă pe care o pune în termeni simpli: “Românii s-au mai schimbat, sunt mai reci, nu sunt prietenoşi… Se ştie, cam în toată ţara, cum e cu serviciul!”

      Bătrânul Poseidon, întinerit la Orşova

      Cu privirea lui ataraxică şi chipul întinerit de razele soarelui, nea’ Jiva de la Orşova pare o zeitate a adâncurilor, un Poseidon anacronic într-o lume a agitaţiei păguboase.

      Meditaţia îmi e întreruptă de un val – şi de o recomandare, la despărţire:

      “Când mergi la peşte, nu trebuie să faci zgomot, să le pui radio… Aici e o vorbă: «Cutare e nebun». Noi suntem pescari liniştiţi, adică nebuni liniştiţi!”

      bătrânul şi Dunărea pescar Orşova 80 ani interior

      Jiva Firulescu, 80 ani, din Orşova, expresia vie a sloganului revistei Matricea Românească nr. 1: „Dăinuim!” Foto: Ovidiu Iordache

      Când ai ocazia să vorbeşti cu un ţăran autentic, o savurezi, pentru că poţi fi sigur de două lucruri: de sinceritate şi de bun-simţ, ambele – pe cale de dispariţie la oraş. A fost cazul şi al unei discuţii purtate în Sat-Şugatag, Maramureş, cu Pălăguţa Birtoc, meşteră într-ale ţesutului, cea care ne-a lăsat o puternică impresie rememorând experienţa sa la muncă la cules mere în Italia, dar şi afirmându-şi scepticismul faţă de politica făcută pentru cei puţini (a se citi, pentru cei prieteni cu primarul…).

      Matricea Românească: A plecat multă lume de aici, din Sat-Şugatag?

      Pălăguţa Birtoc: Sunt plecaţi în străinătate, dar nu definitiv.

      Matricea Românească: Se întorc.

      (Din fundal) După bani.

      Pălăguţa Birtoc: Sunt sezonieri – mulţi în Germania, şi în Italia… Şi eu am fost o lună în Italia, la mere.

      Matricea Românească: Şi cum a fost?

      Pălăguţa Birtoc: No, ca la muncă!

      Matricea Românească: În ce zonă aţi fost?

      Pălăguţa Birtoc: Am fost în zona de nord. La munte.

      Matricea Românească: Cum v-aţi simţit departe de România?

      Pălăguţa Birtoc: Nu-i ca acasă! Condiţii am avut foarte bune, oameni buni, primitori, dar nu-i ca acasă! Ca la casuca ta…

      „Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos…”

      Matricea Românească: Cum se vede de aici situaţia din ţară? Cum o percepeţi?

      Pălăguţa Birtoc: Eu nu o percep bună! Amu să vedem ce fac, dar nu cred, că n-au de unde, cu câte ne-o promis! N-au cum. Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos, eu nu văd situaţia bună. Să fie nişte oameni de încredere, nu toţi mincinoşii ăştia!

      Matricea Românească: V-a fost greu după 1990? Cum era înainte?

      Pălăguţa Birtoc: Şi înainte n-o fost uşor, dar atunci o fost locuri de muncă. Acum e mai greu.

      Matricea Românească: S-a schimbat cumva Maramureşul, în ultimii 30 de ani?

      Pălăguţa Birtoc: Păi s-o schimbat tineretul amu, după cei de la oraş, e democraţie… Demult ai stat aici, că n-ai avut unde mere. Aici am lucrat, cu ce-am făcut aici, soţul o lucrat şi el în construcţii, şi ce-am făcut [am făcut] acasă. Acum se duc afară…

      Matricea Românească: Oamenii de aici sunt şi mai păstrători, dar şi mai chibzuiţi, parcă. Le place să aibă lucrurile lor, îşi facă o stare.

      Pălăguţa Birtoc: Asta-i clar! Să aibă, cât de cât. Care poate, se duc afară şi îşi fac bani, care nu pot – pe aicea. Să aibă al lor, să nu aştepte la mila nimănui. Noi aşa am crescut şi aşa am ştiut: să nu aştepţi să îţi deie nimeni. Dacă vrei să ai, pui mâna şi faci. Nu ai după cine aştepta!

      „A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut!”

      Matricea Românească: Consideraţi că neamul nostru doreşte şi face ceva în păstrarea patrimoniului şi a folclorului nostru, ca ţară?

      Pălăguţa Birtoc: D-apăi eu nu ştiu, no, ce să zic! Am auzit că fac, pe-aici, proiecte, am auzit, dar şi aici s-au făcut cam aşa, care-cum. A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut! Când ai întrebat, o zis că nu se poate. Am auzit la televizor că-s proiecte şi se dau bani europeni, dar la noi n-o ajuns…

      Matricea Românească: Dar n-ajung la toată lumea.

      Pălăguţa Birtoc: Nu, la noi n-o ajuns aşa ceva.

      Ia românească ne pune, nu pe hartă, ci în cosmos, subliniază Silvia Iorgulescu în partea a II-a a unui articol pe Matricea Românească ce redă povestea iei şi îi trasează drumul mitic.

      Citeşte aici partea I

      Concomitent parcurse, drumul iniţierii şi drumul mitic ajung simultan la final. Ia a fost, pe rând, sămânţă, fibră, fir, pânză țesută și croită şi va fi desăvârşită printr-o ultimă etapă, în care îşi găseşte deplina exprimare: Ornamentarea.

      Prin parcurgerea acestor faze ale metamorfozei, bluza ajunge să închipuie un complex cod de informaţii, care la rândul său izbuteşte să oglindească, deodată, „actul de legitimare” al individului şi identitatea colectivă. Patru sunt nivelurile de autoreprezentare pe care o ie le dezvăluie, semnificând împreună locul pe care românul şi-l revendică în lume.  Concentric, de la mic către mare, datele pe care le putem identifica doar privind o bluză românească sunt: datele civile ale individului, informațiile asupra colectivității locale / regionale, trăsăturile identitare ale comunității de neam și, în fine, semne ale raportului său cu universul.

      Despre paradigma individuală se poate vorbi, la ora actuală, la trecut. De ce? Pentru că ia românească nu mai este, în contemporaneitate – sau este rareori şi într-un procent mic în raport cu producţia de serie ori a creaţiei prin intermediar –, un produs „personal”, conceput şi creat din propria resursă sufletească. Mai mult, nu mai este un veşmânt ţintit către a arăta, prin procesul îndelung de realizare, cine este purtătoarea. Se poate spune, deci, că ia românească semnifica odinioară şi un mijloc de dezvăluire a informaţiilor personale individuale, printr-o bogată suprapunere de simboluri, create cu un instrumentar din cel mai simplu: materialul ales, croiul, coloristica şi ornamentica. Ele comunicau vârsta, statutul marital şi social, ocazia purtării, hărnicia ori creativitatea purtătoarei. Adică, pe scurt, rolul şi locul individului în comunitatea cea mică: satul ori comuna natală.

      Aceleaşi mijloace simple întruchipează, la nivel de identitate colectivă, şi altceva. Tipice anumitor regiuni, ele se transformă în vehicul identitar de reprezentare a colectivităţii în cadrul comunităţii mari, aceea a meleagurilor locuite de cei de-un neam, prin coloristică, motive, croi. Azi, acest nivel este unul, să-i spunem, fragil, menținut și ocrotit prin efortul unor comunităţi locale care încearcă să perpetueze tradiţia ori prin acela, conștient și cult, al reprezentanților unor ansambluri folclorice etc. În general, achiziţia unei ii nu ţine cont de regiunea etnografică reprezentativă, ci exclusiv de frumuseţea bluzei.

      Patru sunt nivelurile de autoreprezentare pe care o ie le dezvăluie, semnificând împreună locul pe care românul şi-l revendică în lume.  Concentric, de la mic către mare, datele pe care le putem identifica doar privind o bluză românească sunt: datele civile ale individului, informațiile asupra colectivității locale/regionale, trăsăturile identitare ale comunității de neam și, în fine, semne ale raportului său cu universul

      Mai urcând o treaptă simbolică, ia ne arată identitatea proprie în şi mai marea comunitate a neamurilor lumii. În diversitatea de ţări şi culturi, noi ne prezentăm prin portul iei, uşor de recunoscut, şi afirmăm simplu cine suntem. Astfel, ia devine chintesenţa mentalităţii de neam ajunsă la maxima ei înflorire estetică. Acesta este nivelul la care se poate spune, astăzi, că ia câştigă notorietate.

      Dar, în gândirea arhaică, omul nu-i singur pe pământ. El este parte a unei comunităţi mai extinse, în care se integrează perfect şi al cărei rost îl ştie şi-l respectă. Cel mai interesant – și totodată posibil motiv pentru care azi ia încă ne fascinează, dincolo de frumuseţea sa evidentă  – este tocmai acest nivel de relaționare complexă stabilit între om și realitatea înconjurătoare, de poziționare / legitimare a acestuia în marea, imensa comunitate a universului, nivel înscris, şi el, în codul simbolic al bluzei românești.

      Prin el se prezintă, am văzut, ca participant la viaţa universului, ca însufleţitor al energiilor ce-l înconjoară.  Şi nu o face numai simbolic sau păstrându-şi anonimatul, ci o afirmă răspicat, prin felul în care a simţit să-şi împodobească straiul tradiţional.

      Pe el se semnează creatoarea / purtătoarea şi, laolaltă cu ea şi prin efortul ei, îşi pun semnătura făurarii cosmici care au participat la realizarea bluzei. Prezența tuturor acestor elemente în straiul popular întregește semnificația lungului drum al iei. Este modalitatea prin care omul își reafirmă poziționarea în raport cu universul. Și aceasta este pe cât de simplă, pe atât de profundă: omul este parte din cosmos și cosmosul întreg îl poartă cu sine.

      Omul este parte din cosmos și cosmosul întreg îl poartă cu sine atunci când îmbracă ia românească

      Nu întâmplător, pe pânza iei apar, în mic, reprezentanții întregului univers înconjurător, în calitate de co-participanţi la munca de creaţie. Este o metodă de mulţumire, o recunoaştere a efortului cosmic, o invocație, un gest prin care omul se aşază sub protecția elementelor naturale, o  afirmare a rolului și locului său printre celelalte entități cosmice, ca parte a energiilor naturale și mai ales ca orchestrator al acestora? Toate laolaltă, şi mai ales cea din urmă.

      Motivele populare sunt departe de a fi doar frumoase. Ele sunt reprezentările, alese cu har, ale tuturor manifestărilor vieții. Ele se numesc realiste sau simbolice, după gradul lor de încriptare. În gama celor realiste se cuprind stilizări ale lumii vegetale (plante, frunze, flori, fructe: cicoare, spic de grâu, ştiulete, măr, strugure), animale (coarnele berbecului, fruntea boului, cucul, vrabia, cocorii) ori cosmice (soare, stele, fulger / zigzag). Dimpreună deci cu elementele cerești, vegetale, animale, omul se pune pe sine (prin reprezentări antropomorfe de tipul ochiului, horei, sfăditelor), dar și întruchiparea efortului său creator (uneltele: cârligul, sapa, jugul, furca, grebla).

      Dar mai adaugă ceva fără de care umanitatea sa n-ar fi întreagă. Viața spirituală. Credințele lui, modul în care înțelege viața. Și în această cheie pot fi citite acele motive intitulate simbolice (arborele lumii, calea ocolită, pasărea sufletului, crucea) şi care poartă fiecare o pleiadă de semnificații, transmise prin generaţii, într-un  parcurs istoric milenar. E de-ajuns să spunem că această cale ocolită/rătăcită nu-i altceva decât drumul „dalbului de pribeag” către lumea de dincolo, al omului care, dacă şi-a încheiat rolul pe pământ, şi-l continuă netulburat în moarte, imaginată, cuminte, doar ca o trecere. Dincolo, îl așteaptă rudele sale și comunitatea extinsă a neamului și deopotrivă  – aşa cum ne spune Mioriţa şi ne repetă Cântecul Zorilor – o unire de-a pururi cu universul, o cufundare în viaţa cosmică, dreaptă răsplată pentru viaţa sa, la fel trăită: „La drumul de plai, / La un fecior de crai, / Să te ducă-n rai, / C-acolo-i de trai; În dealul cu jocul, / C-acolo ţi-e locul ; / ’n câmpul cu bujorul, / C-acolo ţi-e dorul”.

       

      Foto deschidere: Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea, cu modele ţesute. Arhiva Matricea Românească

      Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu.

      Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O simplă butadă a vreunui hâtru plictisit, care dintr-un singur gest îşi scrie ars poetica şi totodată o transformă în fapte (trăind, astfel, la înălţimea propriilor principii)? Probabil. Şi mai probabil însă, mesajul reprezintă o verbalizare grafică (asta e!) a ceea ce se cheamă spiritul vremurilor, adică un instantaneu precis al inconştientului colectiv de la o anumită oră istorică.

      Şi se face că această oră a istoriei (cu minutarul şi secundarul ei) să indice tocmai lehamitea suverană faţă de Bucureşti, oraş insuportabil, a cărui singură calitate este aceea că ne suportă. Că este aşa, o demonstrează, de altfel, şi faptul că inscripţia cu pricina a făcut deja prozeliţi. Lângă mesajul iniţial, s-a ivit un altul, identic.

      Pentru că, bucureşteni recenţi, „doar în trecere” sau la a doua generaţie de descălecători, unii locuitori ai Capitalei resimt aprig nevoia de a strâmba din nas în faţa defectelor sale. Şi acestea sunt, slavă Domnului, destule! Oraşul e poluat, dezordonat, prezintă un nesănătos amestec de lux şi ruină, e sufocant, mizer, să nu mai pomenim de condiţiile de trai cel mult ev-medievale. Oamenii? Nepăsători, necivilizaţi, agresivi, inculţi.

      Singur vinovat de tot şi toate, Bucureştiul nici că merită altceva decât un profund dispreţ, concentrat într-o înjurătură în care se includ laolaltă şoferul de autobuz (că nu mişcă mai repede, deşi stă la stop), autorităţile şi ţara întreagă. Ca orice fiinţe superioare, acei bucureşteni revoltaţi înţeleg resorturile adânci ale problemei: Bucureştiul este numai manifestarea locală a unui rău general care se cheamă România.

      Normal, deci, că se desolidarizează de spaţiul pe care-l locuiesc. Şi nu oricum, ci cât mai vizibil, mai vocal, mai fără echivoc. Câştigul e dublu pentru ei şi zero pentru Bucureşti. O dată pentru că s-au delimitat cum se cuvine de habitatul în care întâmplător îşi duc zilele şi a doua că au pus astfel punct şi propriei responsabilităţi faţă de el. Şi, în acest mod simplu, le rămâne timp destul să suspine bovaric după oraşe „din afară”, oraşe dichisite şi bine şterse de praf ca bibelourile în vitrină. Viena, Paris, Roma… altceva!

      Făcând un exerciţiu de imaginaţie prin reducere la absurd, să presupunem că, venind acasă, cineva îşi observă, cu detaşare şi scârbă, patul nefăcut, vasele murdare şi zugrăveala scorojită de timp. Ce să facă? N-are noroc! Nefericit, îşi înjură casa şi familia şi boscorodeşte administraţia. Cu ce a greşit? De ce n-a avut şi el parte de un adevărat cămin – curat, îngrijit, în care să-ţi fie drag să trăieşti?

      Dar să ne întoarcem la Bucureşti şi la cetăţenii lui nemulţumiţi. Două lucruri se pot spune cu egală certitudine, amândouă vorbe de duh devenite clişee, desigur, pentru că se întâmplă să spună adevărul. Unul, că „omul sfinţeşte locul”. Al doilea, că „frumuseţea stă în ochii privitorului”.

      Prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât

      Despre primul n-ar mai fi multe de adăugat. Poate doar de nuanţat faptul că, prin critica sârguincioasă şi cotidiană, unii cetăţeni îşi câştigă permisul de barbarizator al oraşului. Oricând, fără regrete (că doar ei au zis ce au avut de zis şi nimeni nu a luat măsuri), pot arunca hârtii pe jos, pot rupe garduri etc. Oricum, Bucureştiul e urât. O răzbunare binemeritată pentru hidoşenia lui nu-l poate urâţi mai mult de-atât.

      Al doilea lucru. Chiar şi aşa poluat şi îmbâcsit, crescut aiurea şi fără socoteală, Bucureştiul este, pentru cine are ochi să vadă, un oraş perfect fermecător. Nu, nu-i nici pe departe utilitar şi pragmatic, gata să-şi slujească locuitorii cu cişmele pe căldură şi cu trotuare fără gropi. Nu-i nici ofertant în peisaje ferchezuite, ideale pentru o scenă de film romantic ori măcar pentru un selfie ca lumea, ca alte oraşe mai vestice. Şi nu te striveşte cu maiestuozitatea lui, ca să te facă să te simţi stingher atunci când îi calci asfaltul.

      Dar ce e sau cine e Bucureştiul? Bucureştiul este oraşul locurilor de cea mai limpede şi autentică frumuseţe. Cine a avut timpul şi disponibilitatea să le remarce le ştie. Sunt ale fiecăruia, personale. Este, fără îndoială, spaţiul contrastelor, dar al unora al căror sens şi personalitate te provoacă să le cauţi. Este un oraş cu un haz interior aparte, care pe unii îi poate respinge, dar la care foarte mulţi aderă, pentru că îl simt de-al lor. Este oraşul scenelor de viaţă antologice: al şoferului de taxi care îţi povesteşte toată viaţa lui într-o cursă, al precupeţilor de piaţă de periferie care îşi încuie dughenele ca să meargă la Sfânta Liturghie, al anticarului care-şi ştie pe de rost toate cărţile.

      Şi, mai mult decât toate, Bucureştiul este locul unde-i mereu joi şi primăvară, promisiuni în filigran ale atâtor virtualităţi pe care, oricând ne hotărâm, le putem împlini.

      Dar pentru a vedea toate astea, trebuie să le priveşti cu ochi proaspeţi şi mintea neîndoctrinată de calapoade de frumuseţe uniformizante, renunţând a-l mai măsura cu un pat al lui Procust estetic, întrucâtva utopic şi întrucâtva făţarnic. Bucureştiul este un oraş care, vorba lui Exupéry, trebuie privit cu ochii inimii. Poţi sau nu poţi, e altă poveste.

      Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui George Coșbuc, cu o poezie românească despre popoare, despre credință și despre Dumnezeu, intitulată sugestiv „ Psalm ”.

      Poezia lui George Coșbuc este simbolică nu doar pentru literatura română, în care s-a înscris cu naturalețe, ci și pentru spiritul românesc, care așa cum a demonstrat istoria, are o vie necesitate de simboluri, de credință și de venerație. Grație acestei firi deosebite a românului, versurile lui Coșbuc au devenit un soi de talisman, numai bun de pus la inimă în momente de restriște.

      În lirica sa, poetul construiește punți legate, pe de o parte, de vitalele simboluri ale poporului, transpuse în muncă, glie, soare, iar pe de altă parte, de firea smerită a poporului român. Este și cazul poemului Psalm, parte a celui mai vestit volum de poezie românească semnat de către George Coșbuc, Fire de tort.

      De această dată, George Coșbuc lansează un îndemn, punând în capul mesei figura atemporală a soarelui și a Divinității, care păstoresc oamenii, simbolizând o comuniune eternă. Poetul declamă: „Închinați-vă, popoare! Dumnezeu e bun…”. Coșbuc încearcă astfel să tulbure dormitarea în care plutesc spiritele umane, aducându-le aminte de necesitatea imperioasă de dreptate și de valori, întruchipate în figura mesianică a lui Dumnezeu, pe care poetul o descrie în condiție tripartită: e bun, e drept, e sfânt.

      George Coșbuc nu se sfiiește să dezvăluie speranța în Înviere prin smerenie, care în versurile poemului Psalm îmbracă dimensiunea unei renașteri, unei regăsiri: „El renaște-a sa viață, dintr-al său mormânt!”. Poetul învie flacăra credinței, unind popoarele într-o permanentă și asiduă rugă, de parcă acest Psalm ar fi o ultimă șansă la veșnicie.

      Psalm

      Închinați-vă, popoare!
      Dumnezeu e bun –
      El a pus în soare focul
      Verii – a tot încălzitoare.
      Inima – i e sfântul soare,
      Și – alte lumi el pune – n locul
      Lumilor ce-apun.

      Închinați-vă, popoare!
      Dumnezeu e drept –
      Binecuvânta – va anii
      Celui ce-n dreptate moare.
      Însă jalnic plângătoare
      Vor avea-o-n veci tiranii
      Inima din piept!

      Închinați-vă popoare!
      Dumnezeu e sfânt –
      Cel ascuns e-n veci de față,
      Cel etern într – una moare!
      Vă-nchinați, ca-nvingătoare
      El renaște – a sa viață
      Dintr-al său mormânt!

      Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Fire de tort”, ediție îngrijită de Ioan Pintea și apărută la Editura Cartier, 2016, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă și Asociaţii SCA.

      Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru oamenii cei mai nepotriviţi. De aici marele, uriaşul pericol al imposturii: vedem zilele acestea luând naştere diverse „mişcări” tip „Salvatore della Patria” dintre cele mai eterogene, de integritatea unei brânze şvaiţer, haite de lupi bătrâni în haine de oi, predicând cu glas de miei, în fapt mişeleşte, orice le poate aduce capital de imagine: adevăr, credinţă, Dumnezeu, dragostea de neam şi de ţară, iubirea de istoria, cultura şi simbolurile naţionale.

      Unde vor fi fost aceşti „patrioţi” timp de 30 de ani, când generaţia lor a vândut, la remat, România pe care tot ei ni se lăudau că au construit-o în comunism? Sau, acolo unde n-au vândut-o, ne-au închiriat-o nouă, generaţiei tinere, la suprapreţ? Unde vor fi fost când milioane de români luau, disperaţi, calea străinătăţii, când Şcoala şi Sănătatea românească fuseră aduse în genunchi?

      Azi, patrioţii de ocazie, prosperi proprietari de sclavi în căutare de noi plantaţii pe care să le secătuiască, adoratori şi apostaţi ai tuturor credinţelor, români de nevoie şi cosmopoliţi oricând trebuie, de cele mai multe ori una contra alteia, se bat cu pumnu-n piept, Păturici moderni declamându-şi dragostea neţărmurită de România.

      Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile

      Aceste manifestări maimuţăreşti ne fac să râdem din toată inima. Revoluţiile nu se fac la 55-60 de ani, cât e media de vârstă a stimabililor, ci la 30 de ani, când idealismul n-a fost mâncat de molia cinismului şi-a interesului venal, când tinereţea poate, vrea şi e capabilă de sacrificiu în beneficiul scopului celui mai înalt, numit România. Asta nu înseamnă că nu poate exista idealism la 50 sau 70 de ani. Ci că nu bătrânii fac revoluţiile, ci tinerii – fie că e vorba de revoluţie în cultură, în economie, în politică, în societate în înţelesul ei larg. Alexandru, Iisus, Napoleon au cucerit lumea, fiecare prin metodele lui, la vârsta de aur a unui om: 30 de ani.

      Patriotismul „cu beneficii” afişat pe toate gardurile fizice şi zidurile virtuale, în aceste zile, patriotismul pe care-l simulezi doar pentru a specula un context şi a obţine sinecuri şi pensii grase, după care îl lepezi la prima ocazie, e mai mult decât un păcat. E o crimă morală. Să fie o coincidenţă că marile noastre izbucniri de „patriotism” şi „moralitate” post-1989 sunt, ca un făcut, mereu înaintea alegerilor?

      Patriotismul care urmăreşte ceva pentru sine, oricât de mic, nu e patriotism. Patriotismul se arată cu sufletul, nu cu portavocea şi nici cu pixul, calculând profituri posibile.

      Eminescu, citim la Ştefanelli, avea o vorbă preferată cu care, student la Viena fiind, saluta pe toţi: „Trăiască naţia”! Când era el însuşi salutat astfel, răspundea: „Sus cu dânsa!”

      Sus cu dânsa, şi jos cu dânşii care vor s-o aducă la nivelul lor de micime, zicem şi noi.

      Fost bursier în Anglia şi preot misionar pe vremuri în Franţa, Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, ştie un lucru sau două despre luminile Occidentului şi specificitatea matricelor străine, circumscrise mitului lui Faust, faţă de cea a matricei româneşti, marcate indelebil  în istorie de marile noastre mituri fondatoare: Mioriţa, Meşterul Manole şi, spune părintele, Harap-Alb. „Turcii, când l-au omorât pe Brâncoveanu, s-au exprimat despre noi: «Românii sunt un popor pe care, dacă îi decapitezi, faci ce vrei din ei!» Şi asta s-a întâmplat. Atuncea ne-au decapitat, şi după aia ne-au stăpânit. Iar chestiile astea, unii le ştiu foarte bine”, atrage atenţia Bârzu.

      Matricea Românească: O să vă rog, în primul rând, să vă prezentați pentru cititorii noștri, și bine v-am găsit la Sibiu!

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Vă mulțumesc pentru invitație! Sunt părintele Vasile Bârzu, lector la disciplinele de sistematici la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, „Andrei Șaguna”. Sper să fac față cererilor și întrebărilor pe care mi le puneți.

      Matricea Românească: Când ați auzit despre acest proiect, despre această sintagmă, Matricea Românească, ce sentiment ați încercat? Când auziți despre matricea românească la ce vă gândiți, care sunt elementele chintesențiale la care vă raportați?

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: E o expresie pe care eu o folosesc adesea la curs. Fac aceasta, înțelegând foarte bine, și din punct de vedere biblic, și din punctul de vedere al spiritualității, că fiecare popor are o matrice a existenței sale spirituale, niște factori care țin de o transcendență în plan mitic, unde sunt hotărâte, trasate şabloanele spirituale ale unui popor, ale unui grup. Trebuie să înțelegeți că e un episod destul de controversat în tradiția biblică, unde se vorbește despre împărțirea oamenilor la Turnul Babel, după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Acești îngeri au fost unii căzuți, de aceea vedem în lume toată această multiplicitate de religii și de etos-uri, de șabloane spirituale.

      Românii, trei mituri fondatoare: Harap-Alb, Meşterul Manole, Mioriţa

      Fiecare popor are un șablon spiritual în care s-a născut înainte de a deveni creștin, și creștinismul a reușit, printr-un fenomen de inculturație, de transculturație, să transfigureze elementele din acel șablon pre-creștin.

      Mitologia romană - sursă primordială de mituri pentru creştinism

      Mitologia romană – sursă primordială de mituri pentru creştinism. Foto: descoperă.truzone.ro

      A reușit unde a reușit, dar sunt locuri unde nu a reușit – și creștinismul a trebuit să se retragă, sau a dispărut. Dar, oricum, în etos-ul nostru creștin general, ca civilizație creștină, persistă aceste elemente de matrice spirituală care definesc într-un mod inefabil, de neoprit această formare a poporului. Vedeți, de exemplu, că dimensiunile spirituale ale rușilor sunt date de întindere, de friguri, de o geografie a spațiului pe care îl locuiesc. Și aici, la fel, este o altă geografie, care a impus anumite șabloane, obiceiuri, tendințe. La fel, Occidentul e marcat de mitul lui Faust – ducem discuția și înspre acest domeniu, fiindcă asta defineşte matricea românească.

      Dimensiunile spirituale ale rușilor sunt date de întindere, de friguri, de o geografie a spațiului pe care îl locuiesc. La fel, Occidentul e marcat de mitul lui Faust

      Noi nu am scăpat încă de acest fond transcendent, mitic. Creștinismul a îmbrățișat forme corporale, folclorice, care au respirat încă. Suntem, ca spațiu, noi, românii, marcați de trei mituri sau trei șabloane spirituale care ne sunt date. Unul e evocat de basmul „Harap-Alb”: drama poporului din acest spațiu, de a căra în spate Spânul, propriul stăpân silnic, care te forțează însă la depășire spirituală. Tot în acel basm, care e de natură pelasgică, foarte vechi, sunt, practic, niște șabloane care sunt propice însămânțării creștinismului. Ce înseamnă „Harap-Alb”? Transfigurarea negru-alb, evoluția, mutația, transmutația pe care trebuie să o realizeze sufletul. Un dualism la care basmul te învață cum să ajungi, să-l transfigurezi. Tot basmul acesta este o cheie, are o semnificație spirituală foarte profundă. S-a pierdut această înțelepciune… Toată civilizația europeană are, de exemplu, povestea Albei ca Zăpada, dar nu se înțelege că Albă ca Zăpada este simbolul sufletului, iar cei șapte pitici sunt simbolurile cheilor spirituale care sunt în sufletul omului. Se înțelege ca un basm. Când copilul auzea basmul respectiv, el deja intra în acea matrice spirituală, a transformării.

      Un alt element definitoriu al populațiilor de aici, din această zonă balcanică și carpatică, este mitul jertfei creatoare, evocat foarte clar în legenda Meșterului Manole. Populația din zona aceasta se află la intrarea pe scena Europei din Asia. Peste noi au trecut toate popoarele migratoare, tot timpul. Ce am construit ziua, s-a dărâmat noaptea, ce am construit în timp de pace, s-a dărâmat în timp de prigoană. Iarăși, acest element istoric ne-a ajutat, practic, la orientarea spirituală a noastră, nu la focalizarea pe dăinuirea prin materie, prin civilizație. Pentru că nu am putut, efectiv, să dezvoltăm o civilizație materială din cauza acestor vitregii. Tot timpul au trecut popoare migratoare, au fost războaiele altora peste noi, aici. Din toată această dramă continuă un al treilea element al culturii populare românești: balada Miorița. Aceasta propune împăcarea în faţa Cosmosului, nunta cosmică drept dimensiune a vieții – pentru că nunta materială nu prea o poți face!

      Matricea Românească: O baladă care, din păcate, e rău înțeleasă. De multe ori au existat comentarii cu privire la ea.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da! Problema e că și această pasivitate, la noi, e rău înțeleasă, pentru că omul modern nu mai realizează la modul real, nu mai trăiește cosmic, nu mai trăiește nunta cosmică a ciobanului, a păstorului mioritic. El e legat de lumea materială în care nu reușește – dar nu reușește, pentru că nu înțelege aceste trăsături ale matricei noastre spirituale. Sunt niște elemente ale unui plan de conștiință mult mai profund al unui popor. Și popoarele din Occident au, fiecare, șabloanele lor – cum spuneam, că Vestul e marcat de mitul lui Faust. Păziți de vicisitudinile istoriei – şi graţie nouă –  occidentalii s-au legat de materie, de bani, de avuție, și au început să viseze bani, să dorească bani, să își vândă sufletul.

      Matricea Românească: Lui Mamona.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Mamona, dar și un fel de pact cu diavolul, pentru că acesta este, de fapt, mitul lui Faust. Şi, de aici, cu totul alte dimensiuni pseudo-spirituale pe care le dezvoltă. Spuneam că e un plan de conștiință mult mai profund. Știți foarte bine că omul și cultura omenească se constituie pe mai multe planuri de conștiință. E vorba despre conștientul personal sau de conștiința mea, care e făurită de obiceiurile mele… Dar, mai departe de aceasta, este o conștiință pe care mi-o dă familia, mi-o dau niște obiceiuri. Mai departe e conștiința pe care o dă națiunea, și etos-ul națiunii, folclorul. Acestea se cristalizează, de obicei, în anumite opere, mituri, legende, balade. Noi, ca popor român, le avem pe cele trei mari opere despre care v-am vorbit, pe care omul modern nu le înțelege, și care definesc etos-ul nostru. Cine intră în matricea noastră, trebuie să le înțeleagă pe acestea trei. Dacă alții se gândesc și le-au studiat în think tank-uri și s-au instaurat aici, au cumpărat pământ și au cumpărat țara, să stea liniștiți, că nu vor stăpâni mult!

      Suntem, noi românii, marcați de trei mituri sau trei șabloane spirituale. Unul e evocat de basmul „Harap-Alb”: drama poporului din acest spațiu, de a căra în spate Spânul, propriul stăpân silnic, care te forțează însă la depășire spirituală

      Matricea Românească: Tocmai pentru că nu sunt racordați la această matrice.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Exact. Mulți fac castele de nisip, aici sunt nisipurile mișcătoare…

      Matricea Românească: Aș vrea să vă întreb, părinte, cum considerați că a evoluat această matrice și în ce stare se află ea astăzi? Cum putem să ne racordăm la originile noastre?

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Matricea, de aia e matrice! – că nu prea evoluează, ea păstrează partea de lemn, ea trebuie să dea forma. La fel cum și Biserica vine cu matricea ei spirituală.

      Matricea Românească: Astăzi, dacă ne uităm la suprafață, ar părea că matricea se viciază prin contact cu alte matrice…

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da, se vrea ciocnirea civilizațiilor, se vrea uniformizarea, însă ce nu înțeleg marii lumii de astăzi, că vrând să schimbe aceste matrice spirituale – pe japonez nu poți să-l faci român, și pe român nu poți să-l faci japonez! În Japonia a fost sute, mii de ani cultura samurailor, o selecție a populației – prin tăiat capul. O selecție a obiceiurilor, o cultură. Aceea și-a pus amprenta, chiar dacă, practic, modernitatea și postmodernitatea intervin în aceste matrice spirituale prin niște patimi vulgare și caută să strice ceea ce e frumos, sublim, în cristalizarea milenară a popoarelor. Aceasta se întâmplă. Nu vor dăinui, pentru că, așa cum în creștinism se vorbește despre Liturghia începerii, de fiecare dată: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta”, dacă vor încerca să strice tot mai mult, nu vor mai exista nici ei, nu vor mai avea ce să pară a fi.

      Matricea Românească: Deci să fim optimiști.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Un optimism în cadrul unei lumi al cărei destin este hotărât dintru început. În cazul Poporului Ales, când nu respecta Legea care i-a fost dată de Dumnezeu, ca lege pentru existența în Pământul Făgăduinței, țara și legea constituindu-se ca matrice sprituală, era nevoie de transmutație. Este una dintre legile esențiale ale existenței spirituale. Dacă nu împlinești ceea ce se cuvine matricei, în care ești chemat să exiști, ești scos din matrice. În mănăstire, dacă nu te supui legii, mănăstirea te leapădă. Pleci, nu ai liniște, nu stai acolo. Poporul Ales a avut parte de o pronie. În Cartea lui Daniel, se spune la un moment dat despre: ”mult s-a luptat îngerul Arhanghel Mihail, împotriva îngerului Asiriei, să vă scoată din robie”.

      Păziți de vicisitudinile istoriei – şi graţie nouă –  occidentalii s-au legat de materie, de bani, de avuție, și au început să viseze bani, să dorească bani, să își vândă sufletul

      Fiecare popor are un înger ocrotitor. Asiria nu era nici iudaică, nici creștină  atunci, pe timpul lui Daniel. Dar era vorba de un popor proniat de un înger. Deci, în afară de oamenii care constituie ei legi noi și care vor să strice aceste matrice spirituale, sunt îngerii sus, și Dumnezeu, mai presus de ei. Matricele acestea spirituale sunt păzite. Un element definitoriu pentru matricea românească este ceea ce spune Herodot în „Istorii” – ”populația de aici era foarte vitează, geto-dacii erau foarte viteji, dar a fi uniți, ei nu se poate”. Şi mai departe, ce nu prea se pomenește aici este că dacii mai beau și că „trăgeau cu săgeți după zei”, cum continuă citatul. Și pe zei îi invitau să fie trași în țeapă! Iarăși, este un element pe care îl găsim descris de-a lungul istoriei noastre, trasul în țeapă.

      Matricea Românească: În această matrice românească spirituală despre care vorbiți, ce loc ocupă credința?

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Credința e elementul care te ține în matricea spirituală propice. Eu m-am referit acum la această matrice spirituală pre-creștină, antecreștină. Ea are reverberații în cum s-a dezvoltat civilizația noastră creștină. Însă, creștinismul a încercat să transfigureze – şi a reușit, în mare măsură. E un miracol, așa cum spune un istoric, că poporul român există ca și unitate etno-lingvistică. Toți ne simțim un neam. Dacă ținem cont că au fost zeci de popoare migratoare care au trecut prin asta, și fiecare și-a lăsat sămânța, suntem un conglomerat, nu suntem o rasă unică. Ne uităm unii la alții și vedem. De aceea se minuna un istoric. Ceea ce se numește poporul român e departe de a fi o unitate de rasă. Dar totuși, Liturghia, Potirul au făcut una din toate aceste populații care au trecut, s-au bătut, au rezistat, au murit, s-au născut aici, s-au chinuit, Liturghia le-a dat aceeași simțire.

      De exemplu, aici, în Sibiu, în Rășinari, a fost o populație de cumani. Ei sunt oarecum altfel, dar totuși sunt români. Și totuși, în acest Potir, în pântecele Potirului, firea lor s-a topit și s-a armonizat. Vedeți aici importanța creştinismului.

      Matricea Românească: Aici e și minunea matricei.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sângele lui Hristos din Liturghie transmite energii armonizatoare, unificatoare. Criza spirituală pe care o trăim este din cauza faptului că poporul nu se unește în Liturghie. Ea este un factor unificator.

      Matricea Românească: Un preot din București, părintele Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, spune că, pe vremuri, se zicea „Monarhia salvează România”. El îndeamnă să nu se zică așa, ci „Liturghia salvează România”.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Bineînțeles! Liturghia, ar mai fi și alte practici spirituale care ar salva România, dacă poporul le-ar împlini. M-am referit la aceste elemente de matrice spirituală pre-creștină – în toate culturile există această îmbinare, această inculturație a creștinismului în etos-ul spiritual și o transfigurare a obiceiurilor și a etos-ului păgân de elemente creștine. Crăciunul a fost o sărbătoare păgână, dar creștinismul l-a transfigurat. Creștinismul l-a adus pe Hristos. A transfigurat totul. Citiţi Lactantius, „Instituţiile divine”, să vedeţi ce etos avea lumea pe atunci, lumea romană. El scrie ca un modern, şi vorbeşte despre toţi zeii ca despre nişte realităţi contemporane lor, care au trăit cândva şi pe care societatea îi cinstea. Acum, noi, sub influența educației moderne, considerăm că nici nu au existat vreodată zei, mituri. Neamul omenesc și destinul omului nu se pot constitui decât în întreg, nu te poți sustrage neamului tău. Nu începe lumea cu tine! Trebuie să te ajute cineva, să te pună într-o altă matrice și să încerci să devii altceva, dar nu știu ce devii! Cum te naști din părinți, ai rădăcini, păstrezi niște obiceiuri, niște trăsături. Acelea răbufnesc în comportamentul tău.

      „Civilizaţia modernă, veche de 100 de ani, crede că a pus «coadă la prună» şi lumea începe cu ea”

      Matricea Românească: De aici și multe drame, alienare.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da! Deci, omul este o ființă fragilă. Botezul, esența lui, este să luăm forma lui Hristos. Aşa se spune: „Fă ca acesta ce se botează astăzi, să ia forma Hristosului tău”! Şi acesta este sensul vieții, să luăm forma lui Hristos. Cum? Fiecare, cu personalitatea noastră, cu sinergia pe care o face fiecare în mod original cu Hristos. De aici vine unicitatea vieții, cea a realizării personale. Matricea migrează, își schimbă conținutul. Hristos îi înfrânge. Cum spune în Epistola către Coloseni? Că Hristos „dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce. ” și El devine matricea spirituală în Biserică, prin aceste Taine, pe care nu le mai înțelege omul modern. Acesta din urmă vrea forma și moda. Omul modern vrea să trăiască la modă, nu să trăiască după forma lui Hristos. Vrea să fie la modă – şi se desfigurează. Civilizația modernă, de 100 de ani, se laudă cu descoperiri în industrie și știință, crezând că a pus «coadă la prună» și cu ea a început lumea. Așa se dau la o parte tradițiile, tot etos-ul, toate valorile, tot ce te călăuzește pe o cale bătătorită, pentru a trăi original, pentru a trăi altfel. Trebuie tot timpul  să menținem un echilibru – cât iau ca să mă păstrez ca om normal?

      Se vrea ciocnirea civilizațiilor, se vrea uniformizarea, însă ce nu înțeleg marii lumii de astăzi, vrând să schimbe aceste matrice spirituale: pe japonez nu poți să-l faci român, și pe român nu poți să-l faci japonez!

      Matricea Românească: Dumneavoastră aveți contact cu credincioșii, sunt și licăriri de speranță? Oamenii vin la Liturghie, vin la Biserică, ei caută sfaturi, Îl caută pe Mântuitor?

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sunt. Eu nu am atât de mult contact cu credincioșii, ci mai mult cu studenții. Nu sunt preot de parohie. Fac cursurile și discut cu studenții.

      Matricea Românească: Studenții sunt ei înșiși un cocon de credință.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Căutări spirituale sunt, bineînțeles. Însă, dacă vorbim de matrice spirituală, se amestecă matricele. Una, pentru că sunt corupte prin diferite păcate, dar se tinde la importul altor spiritualităţi, obiceiuri, etos-uri, spre inventarea de noi moduri de a trăi. Din aceasta rezultă toată drama.

      Matricea Românească: Cum se câștigă bătălia aceasta cu secularismul? Individual, colectiv?

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Şi-şi! Și personal, și comunitar-liturgic. Dacă nu le îmbini, încerci să înoți numai cu o mână. Omul e și persoană, care se definește în comuniune cu alte persoane. Liturghia ajută foarte mult. Biserica, atunci când săvârșește Slujbele, este matrice spirituală. Și arhitectura Bisericii, la fel. Dacă ne referim la mistagogie, Simeon Teologul, Simeon al Thesalonicului arată cum se înțelege Liturghia în timp. De-a lungul epocilor, au fost vreo 12-14 moduri de a înțelege Liturghia. Fiecare generație sau epocă a înțeles-o din perspectiva obiceiurilor, filosofiei, culturii, practicii pe care le-au avut.

      Matricea Românească:  Era un fapt normal?

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Cu evoluții și involuții în gradul de înțelegere. Invit credincoșii și cititorii să facă o lectură elaborată a lucrării menţionate. Cum e, cel mai simplu, Biserica Matrice? Sunt cei patru pandantivi pe care sunt evangheliștii, și lângă aceștia sunt cele patru făpturi heruvimice care sunt chipul virtuților cardinale. Fiecare om are acele virtuți cardinale. Când te duci în Biserică, practic intri în matrice pentru a-ți reface echilibrul acestor patru virtuți cardinale cărora, prin viețuirea ta în lume, le-ai deranjat așezarea.

      Matricea Românească: Și care, în permanență, sunt supuse atacurilor.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Sunt supuse atacurilor, intemperiilor spirituale și sociale. Aceste patru virtuți cardinale sunt prezente în om, în general, așa cum le-a creat Dumnezeu. Aşadar, Biserica ar fi matricea spirituală pentru întreaga umanitate, nu numai pentru creștini. E o înțelepciune preluată din filosofie, întrucât creștinismul asta a făcut, a transfigurat elenismul, l-a încreștinat. A preluat elemente și le-a dat perspectiva integrală a comuniunii cu Dumnezeu. Şi stoicii vorbeau despre cele patru virtuţi.

      Ce au spus turcii? „Românii sunt un popor pe care, dacă îi decapitezi, faci ce vrei din ei!”

      Biserica, e la modul propriu, o matrice spirituală. Chestiunea aceasta este greu de înțeles pentru omul modern, dezrădăcinat, care nu are cultură. Ce se urmăreşte? Am auzit că s-a scos Istoria din școală, nici nu se mai cheamă aşa, s-au scos și multe alte obiecte. De ce? Din cauza postmodernilor europeni, care vor să facă proiecte precum experiența cu Rusia Sovietică, iar acum vor să facă la fel cu Europa. Sunt o mână de şmecheri cu bani, care hotărăsc ce vor, şi impun cu mână de fier, asupra popoarelor.

      Produc dezrădăcinări forțate și deformări forțate ale omului, pentru a-l transforma pe om într-un individ, cetățean al Spartei total dedicat Statului, lipsit de orice legi, soldatul perfect, dedicat tot timpul unui grup de potentaţi, sluga perfectă, exact ca în statul Spartei. Un stat autocratic şi tiranic. Trebuia să se impună şi această matrice.

      Toată mitologia veche și zeii vorbesc și înfăptuiesc într-un limbaj multiplu, iar muritorul de rând înțelege ce îl duce capul. Zeul, de multe ori, zice și zice bine, dar muritorul nu înțelege. Matricele acestea spirituale sunt făcute mult mai bine decât credem noi – și decât vrea omul modern și postmodern să le modifice după al lui interes! Fiindcă aici sunt interese. Turcii, când l-au omorât pe Brâncoveanu, s-au exprimat despre noi: „Românii sunt un popor pe care, dacă îi decapitezi, faci ce vrei din ei!”. Şi asta s-a întâmplat. Atuncea ne-au decapitat, şi după aia ne-au stăpânit. Iar chestiile astea, unii le ştiu foarte bine. Vedeţi, ni s-a scos şi Istoria din şcoală. Nu avem voie să le spunem.

      Matricea Românească: Măcar dacă s-ar face, să se facă bine istoria, nu trunchiată! Am publicat un material pe platforma noastră, cu părintele Vasile Oltean, directorul Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului. Dumnealui ne spunea că despre diaconul Coresi, care e fondatorul limbii române literare, nu există decât câteva rânduri în manualul de clasa a XI-a, și acelea fulgurant.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Se introduce altceva, alte tipare culturale care să îl modifice, să îl adapteze pe tânăr ca cetățean al unei entități. Elvețianul e cetățean al cantonului cutare, se duce, dă turul planetei pentru afacerile lui, și se întoarce acasă, se îmbracă în pantalonii scurți, cântă „io-la-ri-uu”, ia armonica cu pălăria verde… El are identitatea lui, a locului, nu s-a considerat cetățean al Uniunii Europene .

      Un element definitoriu pentru matricea românească este ceea ce spune Herodot în „Istorii” – ”populația de aici era foarte vitează, geto-dacii erau foarte viteji, dar a fi uniți, ei nu se poate”. Şi mai departe, ce nu prea se pomenește aici este că dacii mai beau și că „trăgeau cu săgeți după zei”, cum continuă citatul. Și pe zei îi invitau să fie trași în țeapă! Iarăși, este un element pe care îl găsim descris de-a lungul istoriei noastre, trasul în țeapă

      Matricea Românească: În ultimul timp, tot mai des, sunt aduși în biserici specialiști care vorbesc pe diverse teme. Ce părere aveți despre Biserică privită ca spațiu de cultură?

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Da. Aici, vedeți… găsesc foarte îndreptățită această inițiativă. Societatea actuală modernă este foarte complexă, de aceea trebuie să chemi specialiști. O asemenea convorbire cu oamenii pricepuţi e ca o șezătoare, cum era pe timpuri, în timpul Postului. Aceea constituia, la acea vreme, etos-ul lor, și le crea cadrul spiritual în care ei se simțeau ca oameni în comuniune cu alți oameni.

      Vidul spiritual dat de materie, de cultura asta consumeristă, materialistă, pragmatică, pe care o au oamenii postmoderni și societatea noastră trebuie umplut cu ceva, și eu consider ceva normal, să se dezvolte această direcție, să vorbească oamenii. Fiecare biserică ar trebui să aibă o sală de conferințe. În diasporă, în America, de exemplu, fiecare parohie veche și-a construit o sală de sport, unde fac și nunți, fac și petreceri la hram. Dacă plouă, acolo slujesc, nu în biserică. Sunt mult mai înstărite. Aici, a rămas cum a rămas. Oamenii, după Revoluţie, au început să facă garaje între blocuri, în loc să facă câte o biserică şi să creeze un centru. Repet: în timpul comunismului, ni s-a diminuat etos-ul creștin, a fost transformat poporul. Odinioară, matricea satului îi dădea românului modul de trai în ritmurile cosmice, ale naturii, ale anului, ale culturilor agricole. Mulţi din matricea asta au fost duşi într-o societate de pauperizare la oraș. Au trăit fenomenul de pauperizare – poate din punct de vedere material au dus-o bine, dar din punct de vedere spiritual, românul a fost dezbrăcat, dezgolit. Când să ne liniștim puțin în comunism, a venit Revoluția, care iar ne-a furat oamenii, iar ne-a dezmembrat, și găsesc foarte bună, această inițiativă, ca preoții să invite oameni intelectuali, cei care înțeleg lucrurile din specialitatea lor mult mai bine și să explice, să lămurească. Ca preot, nu poți să le știi pe toate.

      Matricea Românească: E adevărat. În egală măsură, părinte, preoții – în virtutea funcției, a pregătirii lor și a înzestrării spirituale – sunt oameni de cultură.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: De acord. Cu  anumite limite!

      Matricea Românească: Poate nu sunt recunoscuți ca atare. Dar o discuție cu un preot poate să-ți schimbe sensul vieții.

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Problema e să fie într-adevăr! Fiecare preot este pregătit în funcție de cât s-a străduit să-și continue educația și formarea sa spirituală, culturală şamd. Trebuie tatonat puțin cadrul, terenul, invitatul, materialul ce se dezbate. Ca să iasă ceva frumos, lămuritor, ziditor. Această interacțiune și discuție, dacă am intensifica-o, vă spun că s-ar obține rezultate enorme.

      Am fost la bursă în Anglia. Nu-mi cerea să mă duc la toate orele, dar nu puteam să lipsesc de la ceaiul de dimineață și de la ceaiul de seară, unde trebuia să stai jumătate de oră – o oră, cu colegii tăi, să citiți ziarul împreună, să comentezi, să discuți, să socializezi. Astfel, se pregăteau oameni conștienți, treji, cu implicare socială, politică. Era altceva. Din păcate, la noi nu se face chestia asta. Fiecare se specializează și se deconectează de la viața socială, politică, economică, și n-o mai integrează în orizontul vieții lui personale. De aici, apare cetățeanul român, turmentat, care nu știe… Societatea e complexă. Trebuie, la un moment dat, să chemi un specialist, un om care înțelege mult mai bine.

      Matricea Românească: Un gând pentru cititorii Matricei Românești? Un sfat?

      Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu: Să înțeleagă că există o matrice, că nu poți să exiști în afara ei. Cum postmodernitatea a produs filmul „Matrix”, omul, finalitatea lui este să capete o formă, să se dezvolte ca persoană. Mai presus de ființă este relația. Sfânta Treime este relație, trei persoane care au aceeași ființă. Ce potențează această relație este iubirea. Matricea îți asigură și stabilitatea, și evoluția. Te dezvolți ca personalitate, ca persoană în această matrice. Dacă ești ca fiul risipitor și ieși din matricea casei Tatălui, treci printr-o experiență dureroasă – iar cele mai dureroase sunt cele pe pielea proprie -, afli ce afli și te întorci în cele din urmă tot la Dumnezeu, care a creat Cerul și Pământul, și care este Matricea în care existăm. Să se adâncească această inițiativă, căci este foarte bună, și să vorbiți cât mai des despre matricea noastră spirituală!

      În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere Gulea şi Horaţiu Mălăele ar putea fi unul cu două tăişuri.

      Orice popor are filmele sale-cult. Or, Moromeţii tocmai asta este pentru poporul român: un film-cult, un film de artă în adevăratul sens al cuvântului. Mai mult decât alte producţii cinematografice de dinainte de 1989, contaminate de morbul ideologiei comuniste, cu stigmatul aferent, Moromeţii a rămas un film “neîntinat”, un «clasic» pentru că, aşa cum îmi mărturisea odată Victor Rebengiuc, a fost un film onest – atât faţă de cartea lui Marin Preda, cât şi faţă de sufletul românesc.

      Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc. Sub hainele noastre moderne şi sulimenelile noastre forţat occidentale, dincolo de cartierele rezidenţiale în care, retrăgându-ne, ne epatăm “civilizarea”, rămânem un popor de ciobani, şi prin apucături, dar şi prin dorurile care ne macină.

      Moromeţii a “prins” la români pentru că sufletul românesc e, în chintesenţa lui, un suflet ţărănesc

      Ajunge să vă plimbaţi la ceas de seară printr-un cartier al Bucureştiului pentru a vedea “ţăranii” ieşiţi din «cutiile de chibrituri», combătând pe teme de cancan, politică sau fotbal, şi strigând (inconştient), prin toţi porii, după libertate. Aceşti “orăşeni” sunt urmaşii ţăranilor strămutaţi de Ceauşescu – precum salcâmul despre care îmi vorbea maestrul Rebengiuc – într-un mediu impropriu lor.

      film românesc Moromeţii 2 pe platou

      Moromeţii, partea a II-a: nişte ţărani

      Deşi a uitat că e ţăran, ba chiar s-a obişnuit şi profită de avantajele noii sale condiţii, orăşeanul mediu din oraşul ciobanului Bucur (ca şi omologii săi din toată România) vrea în realitate un singur lucru: să stea la poartă alături de “consăteni” şi să dezbată mersul lumii – cu bârfa de rigoare – într-o Poiană a lui Iocan extinsă la nivel cosmic. Nu mă credeţi? Explicaţi-mi, atunci, de ce mai orice orăşean român sărit de 50 de ani (re)devine mic agricultor – fermier – gospodar pe pământul “de la ţară”. Nostalgia vinde, şi vinde bine.

      film românesc Moromeţii 2 filmări original

      „Moromeţii”, un film care a marcat mentalul colectiv românesc. În imagine, scenă de pe platoul originalului

      Moromeţii 2, programat să intre în cinematografe în noiembrie 2018 (mizând deci pe valul delirico-patriotic care e sigur că va cuprinde România în apropierea Centenarului), are două opţiuni: să fie un film de geniu, precum precursorul său, sau să rateze dureros. Ceea ce – şi îmi doresc din tot sufletul să nu se întâmple asta – e în grafic să se întâmple.

      Motivele sunt previzibile şi numeroase. Pentru început, filmul aceluiaşi Stere Gulea nu va conta pe Victor Rebengiuc, cel care va rămâne pe veci Ilie Moromete. Sigur, spun unii, şi surogatul Horaţiu Mălăele are geniu. Desigur, le vom răspunde: Mălăele are geniu, însă cu precădere geniu comic. Or Ilie Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet, iar când zâmbetul apare, e unul cât se poate de amar. Chiar dacă va reuşi rolul carierei (iar Moromete asta este, eminamente), Mălăele va fi, involuntar, asociat în mintea spectatorului cu avatarurile sale comice. Cine va râde la urmă?

      Moromete, deşi are un umor teribil, numai bufon nu e! El râde de deşertăciunea lumii fără a schiţa un zâmbet

      În al doilea rând, rămâne de văzut în ce măsură Stere Gulea (74 de ani) mai are bagheta magică de acum trei decenii, şi cât de mult scenariul va prelua din “Viaţa ca o pradă”, cealaltă operă a lui Preda, legată ombilical de „Moromeţii”. E limpede că filmul nu va reuşi, dacă nu va cuceri prin dialoguri bine scrise, prin replici memorabile, interpretate cu simţ actoricesc, dar şi cu simţire românească.

      film românesc Moromeţii 2 Horaţiu Mălăele

      Misiune imposibilă… Horaţiu Mălăele în „Moromeţii 2”

      Pe de altă parte, succesul lui Moromeţii 2 depinde de raţiunea sa de a fi. E acesta un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, să captiveze psihicul colectiv golit de repere genuine, care se adapă la fântâna simbolurilor? E Moromeţii 2 un soi de ie cinematografică, pe care o scoatem de la naftalină după 30 de ani pentru că “dă bine”, pentru că e o “hipstereală” cu iz de cultură ca multe altele (îmi vine în minte filmul dedicat geto-dacilor) într-o societate românească mega image-izată? Sau e Moromeţii 2 un film căruia i-a venit clipa, şi care îşi va onora predecesorul, printr-o realizare solidă?

      E Moromeţii 2 un oportunism cinematografic, dornic să capitalizeze de pe urma freneziei ce va cuprinde societatea românească în 2018, Anul Centenarului?

      Dar întrebarea fundamentală în ce priveşte Moromeţii 2 e dacă filmul va fi copilul timpului său şi va răspunde publicului timpului său, un public superficial, cu o cultură dacă nu inexistentă, subţire, un public plictisit, fără mari aspiraţii, în afară de iUmor şi de iPhone. Moromeţii 2 va eşua lamentabil dacă va face comedie – sau prea multă comedie suburbană – din realităţile satului românesc. Or, a-l vedea pe Bobonete din Las Fierbinţi pe platourile de filmare ale peliculei e deja un mare, mare motiv de îngrijorare. Printre atâţia băieţi amuzanţi, tare singur trebuie că se simte filosoful practic Ilie Moromete!

      Moromeţii 2 merge pe o linie subţire, iar provocările sale sunt multe. Mi-e greu, mi-e tare greu să cred că efectul pe care îl va produce va fi la fel de durabil precum impactul fabulos avut de Moromeţii cel original. Tot ce mă rog este ca, presaţi de imperativele lui 2017, Gulea, Mălăele & Co. să nu facă din tribulaţiile ţărănimii române din anii ‘40 o comedie ieftină, ori o dramă boantă.

      Moromete şi ai lui, cu profunzimile, cu luminile şi cu umbrele sufletului românesc pe care le reprezintă, merită mult mai mult.

      film românesc Moromeţii 2 regia Stere Gulea clacheta

      Motor… acţiune… Moromeţii 2!

       

      Foto: Facebook Moromeţii 2 / Vlad Cioplea

      suflet

      Când suntem ascultați, ni se naște sufletul...

       22 iunie 2021 | Cum ne creștem copiii
      -Mamă dragă, spune Bianca, lângă tine vine mereu atâta lume! Mereu știi să asculți! Cum? Cum știi să o faci?-Ei bine, lucrurile stau așa: ne place să ne simțim ascultați. Când suntem ascultați cu adevărat, pare că ni se naște sufletul! Este...

      Prefer, prozaic, să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele

       31 octombrie 2018 | Opinie
      Ceva ne reține ființa în fața acelei iubiri pe care nu o mai cauți cu mâna, cu mintea, o știi sigur cu inima că este acolo. Vrei să astupi fiara în colțurile ființei, dar nu reuşești. E ca și cum te-ai ține singur cu capul în apa primordială, cu...

      Somnul conştiinţei naşte monştri

       8 octombrie 2018 | Opinie
      Foarte mulţi oameni consideră cimitirele nişte locuri macabre, un fel de Vale a Plângerii. De altfel, nu atât locul în sine, cât ideea morţii, mai degrabă, întristează. Despărţirea de fiinţele iubite, dorul întristează. Paradoxal, pentru mine...

      Maladii sufletești întreținute de yoga occidentală

       5 octombrie 2018 | Spiritualitate
      Întâlnirile Matricei au programat joi seară o nouă conferinţă pe teme de spiritualitate, despre yoga în modernitate, diversele maladii sufleteşti produse de pseudospiritualitate şi diferenţele dintre hinduism şi creştinism.   Să nu se tulbure inima...

      Stresul ca necredinţă

       18 septembrie 2018 | Spiritualitate
      În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:...

      O dublă pasiune: între medicină și literatură

       6 august 2018 | Identitate
      Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească. Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate...

      Bătrânul şi Dunărea. Jiva Firulescu (n. 1938), pescar din Orşova: “Cei care vorbesc România de rău nu sunt în apele lor, nu sunt români” / “Eşti fericit când nu faci lucrurile pentru bani, ci din inimă”

       29 iunie 2018 | Embleme
      Născut din mamă sârboaică şi tată român, la 1938, când leul românesc era egalul francului francez, Jiva Firulescu (în sârbă, "živeli!" înseamnă "noroc!") speră să prindă Centenarul (“deocamdată, mă simt foarte bine”) şi spune despre cei care...

      Povestea iei, povestea noastră (II)

       20 martie 2018 | Creație
      Ia românească ne pune, nu pe hartă, ci în cosmos, subliniază Silvia Iorgulescu în partea a II-a a unui articol pe Matricea Românească ce redă povestea iei şi îi trasează drumul mitic. Citeşte aici partea I Concomitent parcurse, drumul iniţierii şi...

      „Nu lăsa Bucureştiul să te strice, strică-l tu pe el”...

       2 martie 2018 | Identitate
      Asaltat de vandalism, criticat mai mult decât trebuie, Bucureştiul rămâne al nostru, o comunitate de suflet(e). O lecţie de civism marca Matricea Românească, în semnătura Silviei Iorgulescu. Astfel scrie pe un gard de piatră bucureştean – cum altfel? O...

      Patriotism cu beneficii

       22 februarie 2018 | Moștenire
      Am mai spus-o în paginile foii noastre de cultură, şi o vom mai spune: 2018, anul Centenarului, e anul în care e cel mai la modă să fii român. E, deşi n-ar trebui să fie, clipa de aur a ipocriziei în toate câmpurile vieţii sociale, momentul potrivit pentru...

      INTERVIURI CARDINALE. Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu (Sibiu): ”Cine intră în matricea noastră trebuie să ne cunoască miturile fondatoare. Dacă alţii ne-au studiat în «think tank»-uri şi s-au instaurat aici, şi au cumpărat pământul, ţara, să stea liniştiţi, că nu vor stăpâni mult!"

       17 ianuarie 2018 | Identitate
      Fost bursier în Anglia şi preot misionar pe vremuri în Franţa, Lect. Dr. Ierom. Vasile Bârzu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, ştie un lucru sau două despre luminile Occidentului şi specificitatea matricelor...

      De ce Moromeţii 2 ar putea fi un rateu

       12 octombrie 2017 | Creație
      În epoca re-facerilor şi a contra-facerilor, pentru a nu folosi termeni englezeşti, a relua / continua Moromeţii pare o idee logică atât din perspectivă patriotico-estetică, precum şi dintr-una mercantilo-pragmatică. Însă pariul cinematografic al lui Stere...
      1 2
       
      ×

      Donează

      Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

      Donează