Cu bucurie și înaltă considerație pentru semnificația sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, transmite un mesaj plin de căldură și înțelepciune către toți creștinii ortodocși.

Visa să devină medic, dar a ajuns pe mâinile lor. Un accident de mașină pe care l-a avut în 2014 a trimis-o în spital. Mai mult de atât, a țintuit-o într-un scaun cu rotile. Dar azi, este o învingătoare. Secunda care a imobilizat-o la pat nu a fost și secunda care a făcut-o spectator la propria viață. Sunt aproape 10 ani distanță și stăm de vorbă cu psihologul clinician Andreea Lichi. Să o cunoaștem!

Andreea, în ce moment al vieții ești? Cum arată această perioadă a ta?

Emoțional vorbind, simt că sunt într-un moment de echilibru, de liniște, de acceptare a tot ceea ce a fost și este. Recunosc că mi-a luat mulți ani până să înțeleg cât de importantă este acceptarea în viața fiecăruia dintre noi și câtă pace îți poate aduce această etapă, această împăcare practic cu propria viață, cu propria existență. Până anul trecut, m-am folosit cumva de scuza că „nu am acceptat ce mi s-a întâmplat, ci doar am învățat să supraviețuiesc așa”. Însă această scuză scotea la iveală de fapt partea traumatizată, nevindecată din mine. Bineînțeles că nu mă condamn, căci ăsta este procesul firesc al procesării unei traume – mai întâi avem nevoie de stabilizare, de un cadru securizat, apoi ne consolidăm resursele (ceea ce am făcut și eu: mi-am continuat studiile, am început să scriu, să mă implic în diverse proiecte etc.) și abia într-o ultimă etapă apare acceptarea experienței adverse. Mă bucur că am reușit să ajung în punctul acesta și cu sinceritate spun că, după ce am reușit să integrez, să conțin și să accept ceea ce mi s-a întâmplat, astăzi văd cu mai multă claritate tot ceea ce mă înconjoară și sunt recunoscătoare și împlinită pentru evoluția mea.

Ultima oară când am vorbit, erai studentă. Cum au fost anii studenției având în vedere că ai terminat acum?

Acum sunt în ultimul an la masterul de psihologie clinică și psihoterapie. Au trecut rapid și anii de licență și primul an de master. Despre acești ani pot spune că au fost cu multe provocări, în special din lipsa accesibilității pentru fotoliul rulant, însă chiar și așa, am reușit si voi reuși în continuare să îmi duc la bun sfârșit studiile pentru a-mi urma planurile si idealurile.

În ce rol te găsesc azi, mai ales că pe rețeaua de socializare Facebook am văzut o poză sugestivă?

Astăzi sunt psiholog clinician cu drept de liberă practică și psihoterapeut în formare în psihotraumă. De curând mi-am deschis cabinet individual de psihologie, unde, dincolo de terapie individuală, vreau să organizez mai multe ateliere de dezvoltare personală și grupuri de suport. Cred foarte mult în puterea lui „împreună” și vreau să creez un mediu în care oamenii să găsească ascultare, înțelegere, ventilare emoțională, sprijin, un mediu din care oamenii să plece mai liniștiți, mai încrezători în sine, un mediu în care să consolidez consistența lui „mai bine”.

Dar de ce psihologie și cui public te adresezi?

E o poveste destul de lungă, însă după ce am cochetat cu medicina, am înțeles că drumul meu este altul și astfel am ajuns să fiu fascinată și să iubesc cu toată ființa mea psihicul uman, psihologia clinică și domeniul uriaș al psihotraumei. Un domeniu vulnerabil, delicat, sensibil, dar și plin de satisfacții. Mă adresez în special celor cu vârste de +14 ani și îmi doresc să le ofer suportul de care au nevoie pentru a descoperi în ei numeroasele resurse ce le au la îndemână.

Andreea, ai emoții pentru noul tău job având în vedere că nu te poți mișca de la mijloc în jos, chiar și cu mâinile nu foarte mult?

Un principiu din psihoterapie spune că „Nu poți duce pe nimeni mai departe decât ai ajuns tu.”. Consider că sunt în punctul în care, prin pregătirea academică pe care o am și din care nu o să mă opresc niciodată să consolidez, să învăț, să mă informez, pot aplica și oferi mai departe ceea ce știu, ceea ce cunosc. Psihoterapia, consilierea sau serviciile psihologice, nu se fac cu mâinile sau cu picioarele, se fac cu mintea, cu știința, cu sufletul și cu valorile morale ale specialistului. Specialistul este și el om, iar în funcție de propria șlefuire interioară va putea oferi clientului cadrul de care are nevoie. Psihologia se învață până într-un anumit punct, însă, din acel punct, mai departe doar se simte. Clientul, de obicei, își alege destul de atent terapeutul, se interesează despre acesta și tind să cred că si cei ce mă vor alege pe mine vor ști despre dizabilitatea mea, însă acesta nu va fi criteriul principal de selecție. Nu am emoții. Îmi cunosc limitele, la fel de bine cum îmi cunosc si performanțele, la fel de bine cum cunosc si ceea ce știu si ceea ce pot oferi.

Guști din entuziasm sau din reticența oamenilor?

Mai degrabă din entuziasm. Îmi plac oamenii-lumină, care doar prin simpla prezență reușesc să transmită din entuziasmul, energia și bucuria lor pentru viață, pentru (poate) chiar și cele mai mici lucruri. Pe de altă parte, nu dau total deoparte reticența. Sunt momente în care și eu sunt rezervată în a lua anumite decizii sau în legătură cu anumiți oameni, însă nu într-un mod extrem în care să îmi afecteze viața această reticență. Sunt un om deschis și aleg să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară.

Cred că ai tot relatat întâmplarea tragică din viața ta de nenumărate ori, dar ne mai poți spune și nouă, cititorilor revistei Matricea, despre cum ai ajuns să aparții unui scaun rulant?

În 2014 am avut un accident rutier. Un accident destul de grav, în care o vertebră cervicală a cedat, urmată fiind de lezarea măduvei spinării. Astfel am trecut prin multe luni de spitalizare, de terapie intensivă, de recuperare, fotoliul rulant devenind în cele din urmă extensia mea. După mai bine de 9 ani de atunci, îmi place să cred că aceasta a fost misiunea mea, o misiune din care în continuare învăț și prin care mă dezvolt, evoluez, construiesc.

Cum poți descrie acești ani că au fost pentru tine?

Cu siguranță primii 3-4 ani au fost destul de dificil de gestionat. Poate cel mai greu mi-a fost să înțeleg că nicăieri în lume nu există (momentan) un tratament care să-mi redea independența fizică. Nu concepeam să cred că nu voi mai putea dansa, alerga vreodată. Priveam spre vindecare doar cu ideea că „îmi doresc să fiu ca înainte de accident”, însă am înțeles mai târziu că de fapt acea vindecare e mai mult un proces de recuperare interioară, prin care aveam să descopăr zeci de resurse care m-au ajutat să devin cine și ceea ce sunt astăzi.

Dar pentru familia ta?

La momentul accidentului, pentru părinți șocul a fost cel mai mare. Medicii le-au spus de la început că e posibil chiar să nu supraviețuiesc, iar dacă, până la urmă, voi supraviețui, va fi un miracol să pot sta într-un scaun cu rotile. Eu am aflat mai târziu. Deși subtil mi s-au spus câteva informații, efectiv era peste puterea mea să le cred, să le înțeleg. Din nefericire, sunt multe familii care, după astfel de întâmplări, ajung să se despartă. Însă, in cazul meu, părinții au fost și sunt cei mai mari susținători ai mei. Lor le datorez ceea ce sunt astăzi și alături de ei îmi realizez toate visurile, idealurile.

Pentru ce îi mulțumești lui Dumnezeu?

Pentru tot. Așa cum este acest tot – și cu bune, dar și cu cele mai puțin bune. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în special pentru părinții mei, dar și pentru oamenii pe care îi aduce în viața mea. Oameni care să mă sprijine, oameni alături de care să mă dezvolt, oameni alături de care să construiesc. Îi mulțumesc pentru bucuriile la care nici nu m-am gândit vreodată, dar pe care le-am primit cu imensă recunoștință.

-Uite, mama, cum am aranjat masa!

-Ah, îmi place mult, Andrei!

Fața mamei e plină de lumină și încântare. Zâmbetul ei, tonul ei arată că îi place tot ce a făcut fiul ei: inițiativa lui, creativitatea lui, inițiativa lui. Afecțiunea ei se transmite prin toți porii.

-Hei, tata, uite cum sar!

Bogdan își ia avânt și sare. Prima dată mai stângaci, apoi iar și iar până ce aterizarea iese bine. Tata îl observă de fiecare dată, cu atenția îndreptată spre el; îl încurajează, îl sfătuiește, îl corectează și îl validează. Bogdan e foarte fericit să fie văzut, conectat.

-De data aceasta mă cațăr până sus pe scară, îi spune Adelina mamei ei

Și o face!

Și mama? Ei bine, lasă temerile deoparte și își învăluie fiica în admirație.

-Asta numesc eu echilibru! Asta numesc eu determinare! Bravo!

-Ufff, acum am nevoie de niște echilibru, de armonie, tata!

Valentina a fost agitată toată ziua, iar faptul că tatăl ei o ascultă, o armonizează, îi urmărește expunerea verbală și nonverbală, o oglindește, o ajută enorm.

Armonie.

Afecțiune.

Admirație.

Atenție.

4 ,,A”-uri valoroase

,,A”-uri de aur, de care fiecare copil are nevoie într-o conectare de calitate cu adulții ce îl însoțesc în călătoria cu creștere și înflorire.

Legătura cu ceilalți este fundamentul sănătății noastre mentale și emoționale; suntem creaturi sociale, iar o mare parte a ceea ce devenim este construită prin experiența afecțiunii exprimate.

Cuvintele, atingerile, încântarea răsărită pe fețele noastre, toate transmit un sentiment profund de iubire și apartenență.

Creierul uman se dezvoltă prin relaționările cu ceilalți și are nevoie clară de atenția celorlalți. Desigur, nu vom putea dărui copiilor noștri atenție tot timpul. Atunci când avem disponibilitate însă, atunci când avem timp doar pentru ei, să o facem cu dedicație, să le arătăm că sunt văzuți și apreciați, că atenția noastră le aparține.

Când copiii noștri își asumă riscuri și se angajează cu dedicație în activități și acțiuni la care doar visaseră în trecut, ei bine, este timpul să știe că sunt urmăriți cu admirație. Au nevoie să vadă că îndrăzneala lor, efortul lor de a ieși din zona de confort, încântarea de sine este observată și răsplătită, oglindită și validată. Cu admirație.

Este important să ne susținem copiii să se vadă pe ei înșiși. Este important să le răspundem corect nu doar la ceea ce ei transmit verbal, ci și la ceea ce transmit nonverbal. Să îi ajutăm să se armonizeze cu ei înșiși, cu atenție, blândețe și dedicație.

Și cum ne folosim de cei 4 ,,A”?

Ascultăm cu atenție ce au de spus copiii noștri și arătăm că ne interesează gândurile și sentimentele lor. suntem deschiși și răbdători atunci când vor să discute cu noi.

Găsim activități pe care le putem face împreună și care să le permită să se simtă confortabil, să ne împărtășească lucrurile importante. Fie că este vorba despre jocuri, scotocit, gătit sau plimbări, timpul petrecut împreună poate consolida legătura dintre noi.

Copiii învață multe din ceea ce văd și aud din partea voastră. Să fim un exemplu pozitiv în ceea ce privește comunicarea, empatia și modul în care ne tratăm pe noi și pe ceilalți.

Să descoperim mereu ce îi pasionează pe copiii noștri și să îi încurajăm să-și urmeze interesele. Arătăm mereu interes pentru ceea ce fac și îi ascultăm vorbind despre experiențele lor.

Să nu uităm de rutină! Copiii se simt în siguranță și conectați atunci când au o rutină stabilă. Aceasta poate include timp pentru comunicare, activități împreună și momente de relaxare.

Să îi ajutăm pe copii să își înțeleagă și să-și exprime emoțiile. Să le arătăm că este în regulă să simtă diferite emoții și că putem fi acolo pentru ei în orice situație.

Mereu îmi place ideea de moment special, doar al vostru! Organizați activități speciale sau momente de sărbătoare care să fie unice pentru voi ca familie. Acestea pot consolida legătura dintre voi și pot crea amintiri prețioase.

Conectarea cu copiii noștri implică înțelegere, răbdare și dedicare. Și iar răbdare.

Fiecare copil este unic, așa că este important să ne adaptăm continuu la personalitatea și nevoile individuale ale fiilor și fiicelor noastre.

Arhitectul Horia Creangă, nepotul scriitorului Ion Creangă, s-a născut în 1893 în București. În cei 51 ani de viață, a dezvoltat peste 70 de proiecte, fiind considerat cel mai are arhitect român al secolului XX. Iubitor al simplității, a eliminat din proiectele sale detaliile lipsite de importantă, lăsându-le pe acestea să fie definite de o geometrie simplă, fără ornamente. „Aristocratul liniilor simple”, cum este numit, Horia Creangă a avut o contribuție deosebită la formarea școlii de arhitectură modernă românească.

Studii la Paris

A urmat cursurile Liceului Mihai Viteazul din București. În 1913 a fost admis la Școala de Arhitectură, însă a fost nevoit să plece pe front, ajungând să fie luat prizonier la Șercaia și trimis în lagăr la Stralsund. Revenind în țară, dorește să-și finalizeze studiile la Paris, împreună cu alți colegi. Astfel, în 1919, alături de aceștia, organizează o expoziție de lucrări în acuarelă și desene cu monumente, peisaje și portrete, la Ateneul Român, pentru a strânge fonduri. Au reușit, în cele din urmă, să strângă banii necesari pentru drum.

Ajuns la Paris, Horia duce o viață modestă –  vinde propriile lucrări pictate pentru a-și asigura venituri care să-i permită să-și continue studiile. În Franța descoperă ideile inovatoare ale lui Corbusier și ale lui Toni Garnier, precum și construcțiile lui Auguste și Gustave Perret, primii care au utilizat betonului armat în arhitectură. La Ecole de Beaux-Arts are ocazia să studieze cu prof. arh. Gustav Umbdenstock, în biroul căruia face un stagiu de ucenicie, pentru a obține titlul de arhitect diplomat al guvernului francez. Profesorul său este cel care, în 1925, îl angajează la Compania de căi ferate din Nord, din Franța, unde Creangă lucrează la proiectul gării din Tergnier-Aisne și la proiectul orășelului alăturat.

Tot în Franța o cunoaște pe Lucia Dumbrăveanu, cu care se căsătorește.

Simplitatea – elementul comun al proiectelor ce-i poartă semnătură

Întorși în România, soții Creangă devin angajați, însă, în paralel, acceptă și proiecte private, construindu-și, treptat, un nume. Horia Creangă participă la numeroase concursuri, obținând, în 1928, locul I cu proiectul pentru Palatul Culturii din Constanța. Cel mai mare succes, însă, a urmat după ce a câștigat locului I pentru sediul societății ARO, actualul Bloc Patria. Începe să primească din ce în ce mai multe comenzi, astfel că biroul său de arhitectură crește, fiind foarte apreciat de arhitecții vremii.

,,Minte clară și pozitivă, fără complicații intelectuale, dar dotat cu multă sensibilitate, Creangă vedea în volume mari și tot efortul lui tindea mereu spre simplificare. Planurile lui erau totdeauna excepțional de clare, iar amănuntul era sacrificat în favoarea ansamblului. […] Era preocupat de magia formelor simple, în care proporția domina.”  G.M. Cantacuzino, în Revista Simetria, 1943.

Lucrările care îi poartă semnătura se deosebesc prin simplitate și geometrie pură. Câteva dintre cele mai cunoscute proiecte ale sale sunt Teatrul Giulești, Blocul ARO (Cinema Patria), clădirile Uzinelor Malaxa (devenite “23 august” și ”Faur”), amfiteatrul Școlii Centrale (devenit Teatrul Bulandra), restaurantul Pescăruș din Parcul Herăstrău, Halele Obor, Hotel ARO din Brașov sau Palatul Cultural din Cernăuți. Pe lângă toate acestea, arhitectul a proiectat și numeroase vile moderniste – din Dorobanți până în Cotroceni, precum și fabrici, stadioane și școli în toată țara.

,,Într-o carieră profesională de numai 16 ani, a realizat opere remarcabile, de mare valoare în ansamblul ei. Câteva din creațiile sale au devenit, încă din timpul vieții, fundamentale ale arhitecturii noastre, care se înscriu în patrimoniul european al perioadei. Opera sa respiră prospețimea lumii noi pe care promotorii de pretutindeni ai arhitecturii moderne au dorit să o transpună în spații, volume și forme. Pentru arhitectura românească, Horia Creangă va rămâne un aristocrat al formelor simple.”  Prof. dr. arh. Nicolae Lascu.

Se stinge din viață la doar 51 de ani, la data de 1 august 1943, la Viena, în urma unor probleme de sănătate apărute în urmă cu trei luni, după o baie foarte rece în lacul Snagov.

Bibliografie: turnulsfatului.ro, scena9.ro

Surse foto: e-zeppelin.ro, b365.ro, turnulsfatului.ro

A spune povești cu marionete sau păpuși nu e atât de ușor. E o misiune dificilă pentru că e important să stăpânești anumite tehnici ca să aduci la viață povești precum Vrăjitorul din Oz sau să aduci în față personaje din filme de pe vremea noastră cum ar fi Veronica.

Irina Olariu are acest talent desăvârșit, aș spune chiar de neegalat luând în considerare și stropul mare de zâmbet pe care-l poartă la ea mereu atunci când se află în preajma copiilor. Cei mici o știu de Veselica, iar când e Veselica, chiar mărturisește că se transpune în altă lume. Dă viață poveștilor și glas personajelor, iar asta înseamnă că încă poartă copilăria în suflet.

E frumos universul pe care și l-a creat și cu care se identifică perfect. Să o cunoaștem mai bine în rândurile de mai jos!

Irina, porți un nume care în limba greacă înseamnă pace, iar eu când vorbesc cu tine chiar asta simt. Oare mama ta tot la pace s-a gândit să aduci pe Pământ când ți-a pus numele? Ce știi?

Știu că mama mea a spus că eram ca o păpușă când m-am născut și se sărbătorea Sfânta Irina. Și mie îmi place numele Irina. De mică am simțit că vreau doar pace în jurul meu. Eram o fetiță timidă și gingașă, așa cum spunea mama mea. Mama este o fire foarte blândă și de la ea moștenesc blândețea, gingășia, frumusețea.

Pentru copii ești Veselica, nu Irina. Când de mult îți place acest apelativ?

Când sunt chemată Veselica mă transpun în altă lume. Copiii zâmbesc instant când spun acest nume. Acesta este scopul proiectului meu, de a aduce cât mai multe zâmbete pe chipul tuturor celor care mă întâlnesc.

Să fii în mijlocul copiilor, în fața lor sau pe lângă ei ți-ai dorit mereu să fii?

Da, mi-am dorit mereu să fiu printre copii. Ei trăiesc in prezent și lângă ei sunt eu, autentică.

Cum s-a scris povestea ta cu copiii? Poți s-o așterni în câteva cuvinte și aici?

De când mă știu spun povești celor apropiați. Într-o vară am făcut o păpușă doar să văd dacă îmi iese. De obicei fac ce simt. Am reușit să fac păpușa, să îi pun numele și am acceptat să merg la un interviu. Spunea așa: „Căutăm mămici pentru teatru”. Am luat păpușa și m am dus la interviu. Am fost acceptată și am început să fac ateliere pentru copii. Înainte de asta, adunam copii acasă și făceam activități pentru copii, băiatul meu fiind micuț. După ateliere, a urmat un spectacol pe o scenă cu prima mea piesă: Vrăjitorul din Oz. Am făcut personajele și am urcat pe scenă pentru prima dată și de aici au luat naștere următoarele povești.

Ce ai învățat de la ei, Irina? Ce au sădit în tine?

De la copii învăț zilnic cum să scap de frici, cum să văd doar ce e mai frumos în orice, cum să zâmbesc mai mult, cum să iubesc și multe altele.

De ce teatru interactiv? Escapada ta academică s-a petrecut în acest domeniu?

Teatru interactiv: pentru că am vrut să îi ajut pe copii să prindă curaj, să se deschidă, să comunice mai mult, să aibă încredere în ei. Asta pentru că eu nu am avut curajul, copil fiind să îmi depășesc tracul de a vorbi in public, sau să cânt pe scena, să îmi spun punctul de vedere în anumite situații. Vreau să îi ajut să aibă încredere în ei, pentru că de aici pornește totul. Eu pot să fac tot cerea ce îmi propun. „Eu am tot ce îmi trebuie ca să fac tot ce vreau”.

Ce învață copiii prin teatru? Ce elemente își extrag pentru dezvoltarea lor?

Prin teatru își dau voie să viseze, să vizualizeze o poveste, să creeze, să fie dezinvolți și să aibă curaj.

Dacă dau o căutare pe google, te găsesc și în ipostaza de terapeut Reiki. Cum ai descoperit această cale?

Am descoperit reiki în 2017 când am avut probleme de sănătate. În câteva sesiuni m-am vindecat. Apoi am făcut toate gradele în reiki și am practicat, văzând multe rezultate pozitive în rândul clienților mei.

Cum jonglezi între ce faci cu copiii și ce faci cu adulții?

Activitățile cu copiii mă încarcă foarte mult, când sunt pe terapii e un consum de energie mai mare și necesită multă implicare în a ghida un adult. Ambele îmi plac foarte mult. Fac tot ce mi-am dorit de când eram mică.

Poezia este una dintre pasiunile tale. Încurajată de către cine să îți urmezi pasiunea și s-o așterni în pagini?

În poezii sunt emoțiile mele. E un refugiu în care tot ce simt, trăiesc , visez devine o poveste. Scriu de mică, mai mult pentru poezii pentru copii.

Ce ar trebui să mai aflăm despre tine, Irina, și n-am cuprins eu în întrebări?

Sunt ceea ce fac. Sunt o persoană activă, cu multe idei, uneori iubesc să stau înconjurată de gândurile mele, alteori, evadez ca să mă inspir. Iubesc viața, așa cum e. Eu sunt diferită în fiecare zi. Îmi plac provocările și le spun da de fiecare dată. Caut mereu să cresc din toate punctele de vedere și îmi place să las ceva în urma mea. Poate fi un zâmbet, un sfat, o îmbrățișare sau un semn de întrebare. Până și o muscă lasă ceva în urma ei. Ar fi păcat să trecem așa neobservați prin lume.

Care sunt lucrurile care îți plac cel mai mult la tine? Oare faptul că ți-ai urmat mereu dorințele?

Îmi place la mine că nu renunț indiferent de obstacole, că merg înainte chiar daca mă împiedic de propriile mele judecăți. Știu că am venit aici cu multe daruri și doresc să le împart cu ceilalți.

Sunt și lucruri care nu îți plac și lucrezi la ele?

Am lucruri care nu îmi plac și chiar lucrez cu ele până când le învăț bine. Viața e ca o materie cu multe teme de făcut acasă. Acum am înțeles că de mine depinde cât efort depun să le înțeleg sau să le las să se repete. Mă plac așa cum sunt, mai multe personaje într-una singură: Irina.

Curator: dr. Alexandru Constantin Chituță

11 august – 8 septembrie 2023, Sala Irina Nicolau

Muzeul Național al Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român din București, în colaborare cu Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, vă invită să luați parte vineri, 11 august 2023, de la ora 18:00, la Sala Irina Nicolau, la vernisajul expoziției de pictură Flăcări și corăbii, mărturii din Banat și Transilvania, a artistului și restauratorului Ioan Muntean, curatoriată de dr. Alexandru Constantin Chituță, manager interimar al Muzeului Național Brukenthal din Sibiu.

Flăcări ale duhului și corăbii spirituale este titlul sugestiv care face referire la bisericile din inima Apusenilor, Țara Hațegului și până în Banatul montan. Aceste locașuri de cult sunt mărturii ale credinței românilor.

Bisericile care împodobesc așezările sunt flăcări ale Duhului care se pogoară peste lume, sunt mâini ridicate ale preafrumosului pământ care arată spre cer, care îndemnă spre contemplare, sunt corăbii care conduc credincioșii spre zările luminoase ale Edenului dorit.

Peisajul spiritual și material al zonei Apusenilor, a străvechii Țări a Hațegului și a Banatului montan este marcat de vechile biserici de lemn sau împodobitele biserici construite în stil baroc, care reprezintă până astăzi centrul comunităților umane. Precum sufletul dă sentimente și voință trupului tot așa aceste biserici au dăruit și dăruiesc în continuare comunităților creștine lumină, tărie și mântuire.

Există și o conștiință a apartenenței la o comunitate care se bazează pe valori spirituale și materiale comune care s-a născut și s-a consolidat de-a lungul timpului, exprimând un mod specific de înțelegere a vieții, a locului și a rostului fiecărui om pe pământ.

Pe de altă parte, moștenirea culturală pe care satul românesc o oferă este inestimabilă. De la creațiile folclorice și jocurile populare, de la arta meșteșugărească și portul național, până la datinile și obiceiurile specifice, satul a fost o permanentă sursă pentru patrimoniul cultural românesc. Redescoperirea acestora – uitate sau trecute cu vederea – în anumite locuri, este vitală pentru păstrarea și promovarea identității culturale a satului românesc, iar acest lucru este posibil numai prin conștientizarea valorii acestui tezaur cultural.

Spiritul creator al țăranului român, surprins de artistul Ioan Muntean, de la construcția bisericilor de lemn la decorarea acestora cu icoane și până la împodobirea locașului eclezial cu ștergare colorate, este inspirat de frumusețea naturii înconjurătoare. Trăitor în zariștea cosmică, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, țăranul a știut să exprime în arta populară care modelează piatra, lemnul și alte elemente naturale, simboluri și legături între frumusețea creației lui Dumnezeu și lucrul mâinilor sale.

Din aceste subiecte de redescoperire, interes, curiozitate, fascinație și frumos s-a născut un amplu proiect pe care restauratorul, expertul și artistul Ioan Muntean de la Muzeul Național Brukenthal l-a realizat într-o călătorie de cercetare efectuată în anul 2019, în Episcopia Devei și Hunedoarei și în Episcopia Caransebeșului. Cu acest prilej a vizitat 100 de lăcașuri de cult ortodoxe, pornind din inima munților Apuseni, de la Rovina și Curechiu (de unde a pornit Răscoala lui Horea), trecând apoi prin valea Mureșului, Țara Hațegului, Banatul Montan și în final pe valea Cernei. Această călătorie a constituit un mod de cunoaștere și apropiere de partea materială a bisericii care de foarte multe ori este încărcată și de probleme și neajunsuri.

După această etapă de cercetare a specialistului, imaginile impregnate în minte, dar și cu ajutorul camerei de fotografiat au născut demersul plastic prezentat acum. Fără a fi un pictor bisericesc, legătura artistului Ioan Muntean cu arta creștină în general este definită de meseria pe care o profesează de peste două decenii ca restaurator de pictură în cadrul renumitului Laborator al Muzeului Național Brukenthal.

Artistul este specializat în a surprinde, într-o manieră plastică formidabilă, razele luminoase ale soarelui care pătrund în interiorul sacru, făcând ca în biserica măririi Tale stând, în Cer ni se pare a fi. Datorită acestui demers creativ, interioarele eclesiale ale lui Ioan Muntean sunt construite prin tensiuni între lumină și întuneric, între zi și noapte, între lumina lumânărilor sau a candelabrului și mireasma tămâii care umple spațiul prin fumul alb-cenușiu.

Ioan Muntean pornește de la pământ, de la lemn, icoane și cruci, trece prin strălucirea zilei, ajunge la apus, traversează spațiul, sancționează prezentul care face ca pământul să înghită spațiile ecleziale, pentru ca finalmente, să ne dăruiască expresia pură a luminii, a flăcărilor spiritului izvoâte din înaltul Cerului, într-o accepțiune mai largă, să împlinească nu doar un circuit al gândirii, ci și un destin al materiei.

Expoziția Flăcări și corăbii, mărturii din Banat și Transilvania, prezentată la Muzeul Național al Țăranului Român, nu este întâmplătoare. Acest demers amplu de cercetare și creație artistică continuă eforturile fondatorului Alexandru Tzigara-Samurcaș, a directorului și artistului Horia Bernea, dar și a noilor specialiști care au organizat expoziția itinerantă Bisericile Muzeului Țăranului.

Expoziția și respectiv catalogul au și un rol imperativ de conștientizare că o mare parte din locașurile de cult se află într-o stare de degradare. Lăcașurile de cult reprezentative pentru comunitățile care le-au ridicat sunt astăzi părăsite. Cu ochiul și mintea restauratorului, Ioan Muntean descoperă o serie de imagini, ce se transformă în ample radiografii a stării actuale a acestor locuri sacre.

Vă invităm să intrați în lumea corăbilor spirituale din Transilvania și Banat și să vă simțiți luminați și călăuziți de lumina și flăcările culturale și spirituale.

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Irina Nicolau, până la 8 septembrie 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Luni și marți este închis.

Părintele Constantin Dan Bădulescu a crescut cu muzica în casă de când se știe. Își amintește și acum radioul bunicului la ale cărui boxe răsunau acorduri de muzică ușoară și clasică. La drept vorbind, era un mediu propice pentru a crește un copil meloman. La 14 ani, cu prilejul zilei onomastice, a primit în dar o chitară, prilej numai bun de a da frâu liber calităților muzicale cu care fusese înzestrat.

Chiar dacă nu a urmat un liceu de muzică, asta nu a contat prea mult, ba din contră, a fost un plus în viitoarea carieră de muzician. Nu a slăbit corzile chitarei, și la 16 ani își făcuse debutul într-un cadrul cât se poate de profesionist. Inevitabil, pașii l-au purtat la Conservatorul din București, unde absolvă cu brio în 1975, la secția Pedagogie muzicală.

Debutează ca muzician rock (chitară bas) în 1968, cu formația Solaris, urmând ca în 1974 să intre în celebra formație Sfinx. Are o contribuție majoră în plan muzical, cât și ca textier, compunând mai multe piese. Au urmat ani de concerte, ovații, autografe, completate de peripluri prin formațiile Roșu și Negru, Iris, precum și colaborări cu artiști celebri ca Nicu Alifantis sau Mircea Baniciu.

În plan spiritual, ateismul promovat în acele timpuri, fusese înlocuit cu anumite căutări spirituale care l-au dus pe cărarea astrologiei, New Age-ului, Yoga, felurite forme de meditații, etc. Și cu toate acestea, golul sufletesc nu-și găsea astâmpăr. Întâmplarea face ca pe 6 ianuarie 1986, să părăsească România și să ia calea țărilor nordice, stabilindu-se în Suedia. Aici, la milioane de kilometri distanță, într-o țară rece, atât la propriu, cât și la figurat, avea să devină Ortodox!

A fost nevoie de o bună bucată din viață, milioane de kilometri și câteva întrebări puse la timpul lor. Acum, slujește cu devotament lui Dumnezeu și oamenilor, făcând din aceasta un punct cheie al misiunii sale pe pământ.

În clipele următoare, vă invităm să descoperiți o poveste, demnă de marile ecranizări de la Hollywood.

Vizionare plăcută!

Sunt oameni cărora le zici că nu pot, iar ei, în călătoria lor prin viață, fac exact invers. Nu pentru a demonstra ceva cuiva, ci pentru că au reușit să-și transforme dizabilitatea în abilitate găsind putere într-o pasiune.

Sunt oameni cărora le spui să se oprească în semn de protejare, iar ei poartă dorința de reușită atât de mare încât la eventuale pericole nici nu se mai duc cu gândul. Chiar dacă nu văd decât 10% cum este și în cazul Ionelei Grecu, campioană la escaladă, s-a avântat cu dârzenie în atingerea înălțimii. S-a descurcat de mică, de când era elevă și se îngrijea singură la căminul unde a stat pe perioada școlii. Mai multe despre Ionela Grecu, în rândurile de mai jos.

În jurul căror cuvinte guvernezi?

În primul rând, punctualitatea. Nu îmi place să îl fac pe celălalt să aștepte, timpul fiecăruia este prețios. Apoi, ambiția pentru că vreau să devin cea mai buna variantă a mea și să îmi îmbunătățesc abilitățile pe zi ce trece.

Ce te-au învățat părinții și ai luat cu tine permanent? Ce valori ți-ai însușit în sânul familiei tale?

De la părinți am învățat să-i ajut pe cei din jurul meu. Vedeam la ei cum își ajută vecinii, pentru că la țară așa se procedează, te ajuți unul pe altul. Ei mi-au insuflat și grija de lucrurile mele, m-au învățat să le pun de unde le-am luat și să fiu cu ochii-n patru cum se zice, să fiu atentă, să mă uit stânga dreapta și orice aspect de genul acesta.

Ce îți place la tine, Ionela?

Îmi place că sunt o fire ambițioasă și că sunt puternică datorită forței care vine odată cu antrenamentele de la Climb Again, sala de escaladă la care merg.

Cum îți faci zilele frumoase și colorate?

Mă bucură în general plimbările pe afară, în natură, îmi place să simt aerul pe față, să văd coloritul florilor, să aud copiii jucându-se în parcuri.

Îmi place să ascult muzică pentru că îmi dă o stare de bine, îmi vine să dansez pe ritmul ei și cum știm toți, când dansezi, ești mai fericit.

Îmi place mult să fac sport. E ceva minunat pentru mine și în plus, mă menține în formă, mă ajută mental, mă simt mai liberă și ușoară după antrenamentele de escaladă.

Și nu în ultimul rând, îmi place foarte mult să mă joc cu cățelușa mea, să alerg cu ea, îmi place să o țin în brațe, să îi simt blănița pufoasă. E pur și simplu adorabilă.

Ce-ți aduci aminte despre fetița Ionela? Cum era? Ce vise avea?

Când eram mică îmi doream să devin medic, pentru că îmi plăcea să mă joc cu păpușile de-a doctorul, să le tratez, să le consult.

Când eram mică, eram o fire tăcută, ascultam de doamna educatoare și îmi plăcea încă de pe atunci să fiu respectoasă și disciplinată în lecțiile pe care le făceam, la învățatul poeziilor etc.

Cum erai la școală? Cum te-ai descurcat ca elevă?

Eram prima la școală. Eram sârguincioasă, îmi făceam prieteni mulți. Pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că e fain să vorbești cu ceilalți. Deci în timpul școlii am avut multe prietenii și îmi amintesc cu drag de acea perioadă.

La școală eram fericită, învățam bine, îmi plăceau matematica și chimia.

Ai fost într-o școală specială din cauza deficienței tale de vedere? Ce-mi spui despre escapada ta academică?

Da, am învățat la Școala Specială pentru Deficienți de Vedere de la Buzău și așa cum spuneam mai sus, am fost fericită pentru că am avut ocazia să plec din satul meu natal și să descopăr o lume nouă pentru că până la urmă e vorba de un nou oraș, colegi noi, responsabilități etc. Pe perioada școlii am stat la cămin și mergeam acasă în vacanțe. A trebuit să mă îngrijesc de una singură, dar am reușit cu succes datorită colectivului de la școală, profesorilor, prietenilor.

Ai avut parte de bullying? Ai avut parte de astfel de episoade în viață?

Am întâlnit unii copii mai empatici, unii mai puțin empatici, dar întotdeauna am avut prieteni care m-au încurajat și profesorii m-au susținut și au rezolvat situațiile conflictuale.

Ți s-a spus vreodată că nu vei reuși în viață?

Nu mi s-a spus că nu voi reuși și acest lucru m-a încurajat să merg mai departe și să nu mă resemnez. Pot să zic că sunt norocoasă că nu am avut parte să aud nu poți pentru că știu că mulți copii ca mine aud deseori nu poți din cauza deficienței.

Te face sportul fericită? Ce ai găsit în el?

La început sportul, pentru mine, a fost ca o ancoră, era ceva pe care mă bazam și aveam și abilități sportive, dar acum este o parte din viața mea și chiar îmi place mult și îmi aduce bucurie. Am o formă fizică mult mai bună și datorită escaladei am ajuns să cunosc locuri si oameni noi. Am participat la competiții alături de echipa Lotului Național și am fost în Franța, Austria, SUA până acum.

De ce resurse ai nevoie ca să practici escalada?

Oricine poate practica escalada. Trebuie să aibă curaj și dorința de a încerca ceva nou. Mai departe, cu cât vrei să devii mai bun, cum este cazul meu, te vei antrena pentru a căpăta mai multă forță, rezistență, anduranță. Eu încă învăț să îmi poziționez corpul astfel încât să îmi ușurez urcarea atunci când mă cațăr. Și atunci când zic că nu mai pot, de fapt mai pot să urc o priză.

Cum ai aflat de acest sport? Când ai început să practici și când ți-ai dat seama că îți place?

Am aflat de acest sport de la prieteni. Am început escalada în februarie 2021 și cred că după o lună mi-am dat seama că îmi place, dar nu mă gândeam la performanță pentru că știam că performanța înseamnă sacrificiu și voiam să-l practic doar de plăcere, dar au avut alții grijă să îmi îndrume pașii.

Cât timp ți-a luat să fii numită campioană? Ce simți când ești numită?

În septembrie 2021 am luat locul 1 la Masterclass-ul din Moscova. Mă simt mândră și fericită să fac parte din Lotul Național al României și îi mulțumesc echipei că mă ajută și mă încurajează tot timpul.

Simți în zilele noastre că ți-ai transformat dizabilitatea în abilitate?

Cumva știam de mai demult că eu sunt o persoană normală, că mă descurc, poate puțin mai greu, dar mă descurc prin ambiție și perseverență și pot să merg mai departe. Deci da, consider că mi-am transformat dizabilitatea în abilitate.

De cât timp nu vezi și din ce cauză?

M-am născut cu cataractă pe ambii ochi, am fost operată la ochiul drept în Slatina, județul Olt, dar a fost o nereușită. După 2 ani am fost operată și la ochiul stâng în București , unde a fost ok cât de cât. În prezent, văd doar cu ochiul stâng aproape 10%. Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis ca nu am șanse de operație si ca se pot înrăutăți lucrurile in timpul unei operații.

Medicii nu au găsit rezolvare la deficiența ta? Ce au spus unii, alții?

Am mai fost de-a lungul timpului și la alte consultații oftalmologice, dar mi-au zis că există riscul de a înrăutăți lucrurile în timpul unei operații.

În perioada 11 – 16 august 2023, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, Programul Național Cantus Mundi și Primăria Municipiului Constanța invită publicul la seria de evenimente desfășurate sub egida „Ave Maria”, pe Faleza Cazinoului din Constanța.

După impactul celor două Spectacole Extraordinare susținute de Corul Madrigal în vara anului 2022, Corul Madrigal continuă parteneriatul de succes cu Primăria Municipiului Constanța și desfășoară nu mai puțin de 6 evenimente în aer liber, care vor marca anul acesta Ziua Marinei Române și Sfânta Maria la malul Mării Negre:

• 12 – 13 și 15 – 16 august, de la ora 21:00, 4 reprezentații ale Spectacolului Extraordinar „Ave Maria”, dirijori Anna Ungureanu și Cezar Verlan, invitat special Marius Manole;
• 11 și 14 august, de la ora 19:00, 2 concerte Cantus Mundi Fest Constanța, susținute de copiii din corurile Programului Național Cantus Mundi, alături de 6 trupe și vedete ale muzicii rock, pop și folk: Vunk, Lora, Andrei Zamfir & Doru Trașcău (trupa The Mono Jacks), Ducu Bertzi, Mircea Baniciu și Emeric Imre.

Toate cele 6 spectacole și concerte se vor desfășura pe Faleza Cazinoului Constanța – Farul Genovez, în zona grupului statuar Mihai Eminescu.

Detalii despre acces și bilete se actualizează online pe platformele www.bilete.ro și www.blt.ro, precum și pe website-ul Corului Madrigal – www.madrigal.ro

Spectacolele Extraordinare „Ave Maria” desfășurate pe 15 și 16 august sunt co-produse de Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” și Primăria Municipiului Constanța, iar biletele sunt gratuite, exclusiv cu rezervare pe www.bilete.ro și www.blt.ro.

Spectacolul Extraordinar „Ave Maria” marchează Ziua Marinei Române, precum și sărbătoarea Sfintei Maria – Adormirea Maicii Domnului, ocrotitoarea marinarilor. Alături de Corul Madrigal și dirijorii Anna Ungureanu și Cezar Verlan, pe scenă va fi prezent și actorul Marius Manole, care va completa programul spectacolelor cu o colecție emoționantă de texte universale. Evenimentele sunt montate într-o scenografie specială, cu design de lumini, efecte speciale și proiecții video și se vor încheia cu un spectacol de artificii unic în România, sincronizat cu muzica Madrigalului.

Spectacolul Extraordinar „Ave Maria” va fi înregistrat și transmis de Televiziunea Română.

Regia spectacolului „Ave Maria” este semnată de Emil Pantelimon, design-ul de lumini este coordonat de Alin Popa, video mapping-ul de Dorin Popovici, iar regia de sunet de Gabriel Scîrlet, Alexandru Sprînceană și Marin Andrei. La pian/orgă interpretează Abel Corban.

Ca de fiecare dată, Cantus Mundi Fest aduce pe scenă artiști renumiți, care vor cânta împreună cu copii din corurile Programului Național Cantus Mundi, sosiți din toată țara pentru festival.

Pe 11 august, pe scena Cantus Mundi Fest Constanța vor urca trupa Vunk, Lora, precum și Andrei Zamfir & Doru Trașcău (trupa The Mono Jacks).

Seara de 14 august aduce spectatorilor muzică folk și îi are ca invitați pe Ducu Bertzi, Mircea Baniciu și Emeric Imre. Peste 300 de copii din peste 20 de coruri din Programul Național Cantus Mundi se vor alătura artiștilor, pentru a cânta împreună unele dintre cele mai cunoscute piese.

Cel mai mare eveniment de video mapping din lume și cel mai important proiect de New Media Art din România, concursul internațional iMapp Bucharest readuce, în 23 septembrie 2023, spectacolul artelor vizuale și al tehnologiei pe fațada Palatului Parlamentului.

În cadrul celei de-a 8-a ediții, publicul va putea admira lucrările 3D ale unora dintre cele mai valoroase echipe artistice din lume, chiar în inima orașului, în Piața Constituției. În cadrul evenimentului vor putea fi admirate lucrările echipelor câștigătoare ale festivalurilor partenere iMapp Bucharest: Video Mapping Festival Lille din Franța, Genius Loci Weimar Festival din Germania, CosmoLights Projections Mapping din Grecia, Zsolnay Light Festival din Ungaria și 1Minute Projection Mapping Competition din Japonia.

Tema ediției de anul acesta este CONTRASTS, urmând a fi explorată de artiști în cele mai creative și inovatoare moduri, urmând ca marele câștigător al Premiului ediției 2023 să fie decis de juriul format din importanți specialiști internaționali ai artelor audiovizuale.

Simbolul analizat și transpus artistic pe fațada de 23.000 de metri pătrați ai celei mai mari clădiri administrative din Europa reprezintă însăși existența, care se dezvăluie printr-o succesiune de contraste, invitând publicul să asiste la un ansamblu de opoziții, abordând, ca sursă de inspirație, o gamă largă de contexte contemporane. Aceste contexte captivante reflectă diversitatea și profunzimea experiențelor umane, care există natural în lumea cotidiană. Antiteza prezent – trecut, bine-rău, lumină – întuneric implică, de fapt, nevoia pregnantă de întoarcere la starea de echilibru atât empiric, cât și emoțional.

În 23 septembrie Bucureștiul va deveni un imens ecran care, prin intermediul lucrărilor 3D proiectate, va oferi ocazia participanților să experimenteze o efervescență de trăiri, emoții și percepții. În cadrul evenimentului, publicul se va bucura de muzică, zone de relaxare și street food, activități și instalații, timp de 12 ore. Programul va culmina cu proiecția concursului internațional iMapp Bucharest – Winners League. Toți pasionații de artă sunt așteptați în Piața Constituției pentru o nouă ediție a unui show de artă și tehnologie unic în lume.

Concursul internațional de 3D video mapping iMapp Bucharest, organizat pentru prima dată în 2014 de Primăria Municipiului București, prin CREART, este cel mai mare eveniment de video-mapping din lume și cel mai important proiect de New Media Art din România, aflându-se în top 6 competiții internaționale de proiecții 3D. În cele 7 ediții de până acum, festivalul a adus împreună un public de peste 400.000 de spectatori, devenind un subiect de referință pentru specialiști din domeniul audio-vizual de pe tot mapamondul. Lucrările artiștilor participanți sunt selectate de un juriu specializat alcătuit din experți de renume și reprezentanți importanți ai culturii audiovizuale la nivel internațional din zona artelor vizuale, comunicării, media sau filmului.

De-a lungul timpului, evenimentul s-a remarcat în cadrul unor concursuri internaționale. Obținând inițial doar o nominalizare în 2016, în 2020 concursul a câștigat un premiu în cadrul AV Awards Londra, cea mai prestigioasă competiție mondială în domeniul audiovizualului, la categoria “AV in Action”. În plus, fiind parte a campaniei de solidaritate pentru pace – Enlightenment, inițiată de Borealis – a festival of light SUA și Maxin10sity Ungaria – alături de participarea a 35 de artiști vizuali și proiectată în 75 de orașe din întreaga lume, concursul a câștigat, în 2023, un Premiul Telly, care oferă recunoaștere celor mai bune videoclipuri. Din 2019, acesta a evoluat într-o Ligă a Câștigătorilor, devenind liantul scenei mondiale de video mapping și o platformă internațională care încurajează artiștii să participe la cât mai multe competiții de specialitate, în cadrul unei colaborări extinse cu cele mai renumite festivaluri ale luminii.

„Este rândul nostru după Covid, nu?” – întreabă un extraterestru.

„Nu, întâi războiul din Ucraina, apoi rândul vostru..”

(Gluma zilei pe internet)

Prin anii lui 85’-86’, când eram la liceu, profesorul meu de limba și literatura română, regretatul Emil Alexandrescu, vorbea, adesea, despre „dezumanizarea omului de către om” și despre „fuga creierelor în Occident”. Pentru bună înțelegere, profesorul meu era un anticomunist, un om, însă, de o cultură vastă, profundă, și un iubitor al bunului simț național. Vorbea despre necesitatea relansării economice și culturale a României încă de la acea vreme.

Cum se întâmplă, multă vreme am cugetat, precum Cocoșilă a lui Moromete, la ce voia să spună profesorul meu. Anii trecând, experiența profesională acumulând-se, gândurile sedimentându-se, cele din jur acumulând-se, ușor, ușor, spusele dânsului au început să prindă un contur particular. Spre a nu spune terifiant.

Gândiți-vă, practic, sunt o persoană care a făcut un liceu de matematică – fizică, liceu cu un înalt grad de specializare în informatică încă din anii 1980. Mai mult de jumătate din cei care au absolvit Liceul de Matematică – Fizică Informatică „Grigore Moisil”, Iași, generațiile 1984-1990 și după, lucrează, în principal, în SUA și Canada, la companii cu nume amețitoare. Un coleg de clasă, chiar este, curent, într-o poziție cheie, păstorind concepte informatice de anvergură în cadrul unei cunoscute companii americane, ale cărei programe le folosim în fiecare secundă, când suntem conectați la calculator. Apreciez progresul tehnologic în general, și cel informatic, în particular. Deși, în ciuda background-lui meu de liceu, foarte multe nu le înțeleg, doar le intuiesc. În pandemie, de pildă, am reușit să vorbim și să ne vedem cu cei dragi, doar cu ajutorul acestui progres. Am reușit să ne ținem locurile de muncă, de asemenea, cu ajutorul sistemelor avansate de conferință.

Justifică, însă toate acestea, dezumanizarea omului de către om? Transformarea mercantilă a omenirii într-o bază de date, procesată tehnologic, de la ghidarea comportamentului până la satisfacerea nevoilor și interacțiunea alienată, adiacentă?

Uitați, mi-a luat vreme să accept după anii 2002-2003 utilizarea cardului bancar. Iubeam foarte mult parfumul de epocă al ordinului de plată și dialogul uman, familiar, cu funcționarul de bancă. Am fost, inițial, restrictiv în utilizarea internet banking-ului până la a aprecia timpul salvat în realizarea operațiunilor de plată în mod electronic, prin nedeplasarea fizică la sediul băncii.

Dar a suna și a vorbi cu un robot și de a nu te înțelege uman cu partenerul de dialog? Dar a fi evaluat negativ pentru faptul că ai întârziat o zi la plata unei rate, pentru că, pur și simplu, omenește, ai uitat, ai fost plecat, ai fost bolnav etc.?

Creditul – acordarea lui, nu se va mai face și din unghiul situațional, al bancherului de modă veche, care simte și vede în tine următorul Goldman Sachs? Dispar sucursale și anunțăm triumfător creșterea profitului prin înlocuirea forței de muncă cu software?

Este vorba, oare, în acest exercițiu, doar despre mărirea profitului sau, cumva, despre ceva mai subtil, mai adânc?

Găsim, cred, în mod hilar, sau nu, răspunsul la cinema. Ceea ce s-a imaginat, în trecut, ca, aparent, simplă ficțiune, a început să prindă – întâmplător? – contur în realitate, în vremea din urmă. Prin urmare, când dorim să intuim viitorul, putem apăsa liniștiți, cu lejeritate, butonul Netflix și vedea cele ce se prognozează.

Dacă părerea și percepția mea este fundamentată pe experiența profesională și de viață, pentru cei care doresc să pătrundă un unghi documentat, le recomand cu mare drag „Tehnicizarea inumană a vieții” a distinsului profesor Adrian Lemeni. Iar pentru un pic de divertisment contextual, geopolitic și geostrategic, le recomand „America următorilor 100 de ani” a lui George Friedman.

În lumea efervescentă a tinerilor cu idei îndrăznețe și inimi pline de pasiune, Festivalul de creație și recreație s-a impus ca un loc magic în care se întâlnesc creativitatea, prietenia și dorința de a face o schimbare pozitivă în comunitate.

De la experiențe personale care au scos la lumină potențialul ascuns, la proiecte finanțate de Uniunea Europeană prin Corpul European de Solidaritate și până la teatrul de improvizație, toate aceste povești unice au un singur lucru în comun, tineri talentați care au ales să se implice și să ofere ceva valoros lumii din jurul lor.

Marin Sara, Neculau Erika Marina și Ana Maria Răducan sunt doar câțiva dintre eroii acestor experiențe remarcabile. Prin proiectele personale, voluntariatul în tabere și organizarea unor evenimente captivante, acești tineri au dat naștere unor amintiri de neuitat și au creat conexiuni puternice cu alți tineri, împărtășind cu toții aceeași dorință de a face ceva semnificativ.

Aici, tinerii talentați, precum Carolina Maria Lăcătuș și Lazăr Iulia Gabriela, au oportunitatea să exploreze noi orizonturi, să își dezvolte creativitatea și să se implice într-un mediu prietenos și sprijinitor. Atelierele pline de haz sunt surse de inspirație și bucurie, iar improvizația pe moment aduce momente inedite și neașteptate.

Prin efortul comun al acestor tineri, au fost create proiecte ce au avut un impact pozitiv asupra comunității și au oferit satisfacție și împlinire personală.

Dacă doriți să fiți martorii unui interviu captivant și inspirațional, în care protagoniștii sunt tineri talentați cu viziuni îndrăznețe și inimi pline de pasiune, DĂ click mai jos.

În fiecare vară, trupele de teatru de liceeni sunt ghidate de creatori profesioniști – artiști care le devin traineri și mentori, ajutându-i să evolueze și care, la rândul lor, se lasă inspirați de energia și curiozitatea participanților. Unde? În cadrul Ideo Ideis, festivalul care de 18 ani susține adolescenții din România în ceea ce sunt, oferindu-le resursele necesare pentru a modela comunitățile de care au nevoie în devenirea lor.

Faci lumea să semene cu tine este tema ediției din acest an, la care și-au anunțat participarea circa 100 de adolescenți. În procesele de dezvoltare prin teatru, arte alăturate și mentorat aceștia vor fi ghidați de 21 de artiști, care vor fi alături de ei, în perioada 11-18 august, la Alexandria, unde se desfășoară Ideo Ideis Festivalul de Teatru Tânăr.

Pentru ediția de majorat a festivalului, în urma apelului de înscrieri lansat de Ideo Ideis au fost selectate trupele de teatru de liceeni: Brightside Drama (București), Mircea Albulescu (Câmpina), Praf de Stele (Constanța), Drama Club (Botoșani), Gong (Roman), Nobody’s Group (Bacău), A.C.T. (Bacău). Lor li se vor alătura 20 de adolescenți selectați din 8 orașe din țară în proiectul #experiențaIdeoIdeis, care unește toți pilonii fenomenului Ideo Ideis într-un proces de învățare. Și, pentru a-i încuraja pe tinerii din Alexandria să-și continue explorările personale prin artă, în contextul în care nicio trupă din oraș nu s-a înscris în 2023 cu un spectacol pregătit în prealabil, Ideo Ideis – prin laborator și festival, va sprijini un grup de tineri din comunitatea locală să se adune într-o trupă de lucru și să trăiască experiența Festivalului în această formulă, precizează organizatorii.

O noutate absolută a ediției din acest an, mai spun aceștia, este revenirea în festival a unor foști participanți Ideo Ideis, de data aceasta în calitate de traineri.  Este vorba despre Vlad Ionuț Popescu, Oana Jipa, Bogdan Tulbure, Mara Oprea și Vlad Galer, care au făcut parte, în adolescență, din trupe de teatru participante, iar anul acesta vor susține ateliere de teatru în calitate de actori profesioniști. Alături de ei, vor lucra cu trupele selectate formatori precum Ana Covalciuc, Liviu Chițu, Corina Moise și Alexandra Tofan.

În cadrul atelierelor de teatru adolescenții vor lucra alături de colegii de trupă, iar în cadrul celor de arte alăturate vor avea posibilitatea să-și exprime odată în plus creativitatea într-un mod nou, la alegerea fiecărui participant. Muzică, dans, film, producție multimedia, make-up și scriere creativă – sunt domeniile în care adolescenții se vor exprima și, în premieră în istoria de 18 ani a festivalului, aceștia vor avea opțiunea de a face primii pași în lumea costumelor de teatru, alături de scenografa Ștef Chelaru.

Printre cei care au acceptat provocarea de a veni și reveni în 2023 ca traineri de arte alăturate se numără, au precizat organizatorii, muzicianul Alexei Țurcan, coregrafii Filip Stoica, Ioana Marchidan și Mariana Gavriciuc, cineastul Tudor Platon, make-up artistul Anastasia Jitariu și Marius Hodea – virtual experience designer. Vor fi și mentori noi – actorii Andreea Vasile, Bogdan Farcaș, Alec Secăreanu, Andrei Huțuleac și Marin Grigore – hotărâți să ofere adolescenților inspirație și motivație.

,,La mulți ani, Ideo Ideis! Să crești și mai mare, că mare ai fost de la început, și ne-ai crescut și pe noi, an de an. Sunt onorată să iau parte la această aniversare.’’, a transmis actrița și coregrafa Judith State, unul dintre mentorii cu experiență la Ideo Ideis. Alături de ea, vor fi la festival și actorii Pavel Bartoș, Andreea Grămoșteanu și Maria Obretin.

„Un festival de teatru tânăr fondat de un grup de adolescenți atinge anul acesta pragul maturității. Urmărindu-i evoluția și luând parte la dezvoltarea acestui fenomen realizezi faptul că nu doar tinerii care trăiesc experiența participării la festival au nevoie de revelațiile care li se întâmplă aici, ci și comunitățile din care ei fac parte, incluzând Alexandria. Orașul acesta reprezintă mai mult decât acasă pentru Ideo Ideis. A devenit, în timp, un model de revitalizare culturală pentru alte localități mici din România. Un model de care avem realmente nevoie. Toate astea au fost posibile prin implicarea directă a comunității. Pentru că fie că ne dorim sau nu, prin cele mai mici acțiuni pe care le întreprindem, facem lumea să semene cu noi.”, subliniază Liviu Romanescu, directorul Ideo Ideis Festivalul de Teatru Tânăr.

În spotul ediției aniversare Ideo Ideis, adolescenții și-au propus să facă lumea să semene cu ei. De aceea, a fost gândit ca un reminder pentru fiecare dintre noi, menirea sa fiind aceea de a arăta că oricine are super-puterea de a-și pune în mod creativ amprenta asupra realității, prin schimbări mici, cu instrumentele pe care le au la îndemână.

Ilustrația muzicală este cadoul de majorat oferit de artistul Alex Ștefănescu, autor și interpret al melodiei, pe un remix semnat de Mihai Dobre, mai spun organizatorii, care precizează că spectatorii Ideo Ideis #18 o vor asculta live la festival, unde Alex Ștefănescu se va număra printre invitații speciali.

Geo Doba semnează regia spotului în care participanții la edițiile anterioare Ideo Ideis îi vor recunoaște pe colegii lor de generație: Ana Lenghel, Ioana Bușe, Luca Fieraru, Matei Tabără, Julia Moraru, Giulia Ioana Coman, Sofia Argeșanu, Iustin Bauer și Anastasia Robu, actori în trupa Victory of Art. Nu în ultimul rând, imaginea spotului îi aparține lui Adrian Roberto-Stan, scenografia poartă semnătura lui Tudor Albu, montajul a fost realizat de editorul Ciprian Cimpoi, iar Mădălina Stoica s-a ocupat de producția materialului.

De-a lungul celor 18 ani de existență, Ideo Ideis s-a constituit într-o platformă care a încurajat peste 4.000 de adolescenți să exprime ce sunt, prin ateliere de teatru și arte alăturate, întâlniri și discuții cu mentori. În cifre, este vorba de peste 500 de evenimente – spectacole, ateliere de măiestrie, filme și masterclass-uri.  Din 2022, Ideo Ideis Laboratorul din Alexandria prelungește experiența de festival de care se bucură comunitatea locală pe tot parcursul anului, oferind publicului spectacole de teatru, proiecții de film și ateliere creative. Iar la începutul acestui an, s-a lansat și #experiențaIdeoIdeis, un proiect care unește toți pilonii Ideo Ideis într-un amplu proiect de învățare și explorare prin artă, dedicat adolescenților din alte 8 orașe din țară. #experiențaIdeoIdeis este un proiect finanțat prin Granturile SEE 2014 – 2021 în cadrul Programului RO-CULTURA.

Sursă foto: Claudiu Popescu, Lavinia Cioacă

Ieri, Amalia era foarte obosită. Fiul ei era în vervă și cerea multă atenție. Era peste tot, și sus și jos, și la stânga și la dreapta. Muta lucrurile de colo-colo, făcea experimente în pahare colorate (ce bine, desigur!) și învârtea borcanele cu condimente.

La un moment dat, un pahar a căzut pe podea și s-a spart (în milioane de cioburi, cum îi stă bine unui pahar ce se sparge).

Amalia s-a speriat, a făcut ochii mari, iar glasul i s-a subțiat și a țipat:

– Edi, stai pe loc! Ce este cu tine??? De ce ești atât de agitat?? Vezi ce ai făcut? Of!!!!!!

Tonul mamei e aspru.

Edi, fiul ei, e speriat și încremenit.

Cioburile au fost strânse, băiatul este în siguranță și liniștit, acum.

Amalia respiră ușurată. Ce s-a întâmplat mai devreme? De fapt, nimic.

-Aș vrea să vorbim, spune mama. Uite, mai devreme, am ridicat tonul la tine. Îmi pare rău. A fost o greșeală. Este nevoie să fim atenți când manevrăm obiecte din sticlă. Cioburile ne pot tăia, ne pot pune în pericol, știi? Aș vrea să o luăm de la capăt. Da, m-am necăjit pentru că atenția ta nu a fost la cote înalte, însă asta nu scuză faptul că am ridicat vocea.

Amalia, mama, spune: ÎMI PARE RĂU!

De ce este important ca adulții să spună ,,îmi pare rău” în fața copiilor?

Ei bine, se învață manifestarea empatiei. Când adulții își cer scuze copiilor, le arată că sunt conștienți de sentimentele acestora și îi învață să fie empatici față de ceilalți în situații similare. Copiii își dezvoltă abilitatea de a empatiza cu alții și de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile lor acțiuni.

Desigur, se încurajează comunicarea deschisă. Prin afirmația ,,îmi pare rău”, adulții încurajează comunicarea deschisă și sinceră cu copiii. Acest lucru creează un mediu în care copiii se simt confortabil să-și exprime sentimentele și să discute problemele cu adulții, ceea ce este esențial pentru dezvoltarea lor emoțională și socială.

Părinții modelează comportamentul potrivit. Adulții servesc ca modele pentru comportamentul copiilor lor. Dacă un adult recunoaște și spune ,,îmi pare rău” pentru greșelile sau comportamentul nepotrivit, copiii învață că este normal și important să facă același lucru atunci când greșesc. Să nu uităm, iar și iar: copiii fac ce văd că fac părinții și nu ce le spun părinții să facă!

,,Îmi pare rău” consolidează relația părinte-copil. Copiii se simt respectați și valorizați când adulții recunosc greșelile, consolidând legăturile emoționale dintre ei.

Atunci când adulții își asumă responsabilitatea pentru greșelile lor, copiii învață că eșecurile fac parte din procesul de învățare și dezvoltare. Această atitudine încurajează copiii să fie curajoși și să-și asume riscuri în învățare, știind că au suportul și înțelegerea adulților.

Să ne gândim și la faptul că ,,îmi pare rău” îmbunătățește autocontrolul. În momentul în care adulții recunosc că au greșit, ei demonstrează că sunt capabili să-și controleze comportamentul și să-și exprime regretul. Aceasta poate să-i inspire pe copii să-și dezvolte și ei abilitățile de autocontrol și de gestionare a emoțiilor.

Să fim atenți la ,,dar….”

De ce? Dacă formulăm: ,,Îmi pare rău, dar și tu nu erai atent, dar și tu nu ai ascultat, dar nici tu nu faci din prima…..” atunci pare că împărțim vina. Este nevoie să ne asumăm comportamentul nostru total. Pentru că este al nostru.

Faptul că spunem ,,îmi pare rău” copiilor noștri, nu ne știrbește din autoritate. Nicidecum! ,,Îmi pare rău” arată că suntem noi, cu bune și mai puțin bune, cu putere de asumare și putere de a reechilibra totul.

Amalia și Edi sunt împreună. Ochi în ochi. Își zâmbesc. Fiecare a învățat o lecție benefică, importantă.

de Sf. Luca al Crimeii

„Atunci când examinăm știința modernă, așa cum a fost creată de oameni ca Lamarque și Darwin, observăm contrastul și aș spune, disonanța absolută care există între știință și religie, în privința unor probleme ce țin până și de cele mai de bază teme ale existenței și cunoașterii noastre. De aceea, o minte luminată și rațională nu poate accepta ambele produse concomitent și trebuie să aleagă între știință și religie”.

Aceste cuvinte au fost scrise de bine-cunoscutul zoolog german, Ernst Haeckel, un suporter ardent al lui Darwin. Acestea au fost bine primite și au părut a fi dovada faptului că este o absurditate credința. Așadar, Haeckel spune că oricine are o minte luminată trebuie să aleagă între știință și religie și că trebuie să urmeze uneia, sau celeilalte. Și el crede că este necesar ca acești oameni ar trebui să renunțe la religie, fiindcă oamenii raționali nu pot anula știința.

Dar este acest lucru chiar necesar? De fapt, nu, fiindcă știm că marii oameni de știință au fost oameni de mare credință. Un astfel de om, de exemplu, a fost astronomul polonez Copernic, cel ce a pus bazele întregii astronomii moderne. Copernic nu a fost doar un om credincios, ci chiar un slujitor. Un alt mare om de știință, Newton, întotdeauna își ridica pălăria atunci când pronunța cuvântul „Dumnezeu”. Și el a fost un om de mare credință. Marele bacteriologist, Pasteur, care a trăit nu cu multă vreme înainte (+1895), cel care a pus bazele bacteriologiei moderne, își începea toate eforturile științifice cu o rugăciune către Dumnezeu. Cu zece ani în urmă (1936), un mare om de știință și conațional de-al nostru, Pavlov, creatorul noii psihologii a creierului, a plecat din lumea aceasta. El, de asemenea, a fost un om foarte credincios. Ar putea Haeckel, astfel, îndrăzni să concluzioneze că toți acești oameni nu au avut o minte luminată fiindcă au crezut în Dumnezeu?

Așadar, ce se întâmplă aici? Fiindcă, chiar astăzi, eu însumi știu cercetători care sunt profesori la universitate și, concomitent, oameni foarte credincioși. De ce, atunci, toții cercetătorii nu renunță la religie, ci doar cei care aderă liniilor de gândire ale lui Haeckel? Fiindcă cei din urmă cred doar în materie și resping lumea spirituală; ei nu cred în viața de după moarte; nu acceptă nemurirea sufletului; și, desigur, nu acceptă învierea din morți. Ei spun că toate vor fi dobândite prin știință și că nu există taină în natură pe care știința să nu o scoată la iveală. Ce răspuns putem da noi la acestea?

Vom răspunde după cum urmează. Aveți dreptate. Nu putem pune obezi asupra inteligenței umane care cercetează natura. Știm că astăzi, știința cunoaște doar parte din ce ar trebui să știe despre natură și știm că are și un mare potențial. Acesta este adevărul cu privire la care nu există îndoială. Atunci, de ce ne îndoim? De ce nu respingem și noi religia, asemenea lor, și de ce nu o considerăm ca fiind opusă cunoașterii științifice?

Doar fiindcă noi credem cu toată inima că există o lume spirituală. Suntem siguri că, în afara lumii materiale, există o lume spirituală infinită și incomparabil mai sublimă. Credem în existența făpturilor spirituale care au o cunoaștere mult mai avansată ca a noastră, a ființelor umane. Credem, cu toată inima, că în afara acestor două lumi spirituale și materiale, există un Dumnezeu Mare și Atotputernic.

Ne îndoim de dreptul științei de a-și folosi metodele pentru a investiga lumea spirituală. Fiindcă lumea spirituală nu poate fi cercetată prin aceleași metode folosite pentru lumea materială. Aceste metode rămân nefolositoare pentru lumea spirituală.

Cum știm noi că există o lume spirituală? Cine ne-a spus nouă că există. Dacă oamenii care nu cred în revelația divină ne vor întreba, vom răspunde: „Inima noastră ne zice acestea”. Fiindcă există două căi pentru oameni pentru a cunoaște lucruri. Prima este cea despre care vorbește Haeckel și este folosită de cercetători pentru a investiga lumea materială. Dar mai există o cale pe care nu o cunoaște știința și nu dorește să o cunoască. Această cunoaștere vine din inimă. Inima noastră nu este doar organul central al sistemului circulator, ci este și organul prin care ne cunoaștem unul pe altul și dobândim cea mai sublimă cunoaștere. Este organul care ne dă șansa de a comunica cu Dumnezeu și cu lumea de deasupra. Acesta este singurul aspect în privința căruia suntem în dezacord cu știința.

Atunci când vorbim despre marile reușite ale științei, nu punem sub semnul îndoielii importanța ei, nici nu limităm cunoaștere științifică. Tot ceea ce spunem cercetătorilor este aceasta: „Cu toate metodele la dispoziția voastră, nu aveți abilitatea de a investiga lumea spirituală, dar noi o putem face prin inimile noastre”.

Sunt multe fenomene care par a fi inexplicabile, dar care, în fapt, sunt adevărate (la fel de adevărate asemenea fenomenelor naturale) și acestea au de a face cu lumea spirituală. Așa sunt și fenomene pe care știința nu va fi vreodată capabilă să le explice, fiindcă nu abordează metodologia corectă.

Să ne explice știința cum au apărut profețiile care vorbesc de venirea lui Mesia și care au fost toate împlinite. Poate explica cum, cu 700 de ani înainte de nașterea lui Hristos, marele profet, Isaia, a prevestit cele mai importante evenimente din viața Domnului, pentru care motiv el este numit evanghelistul Vechiului Testament? Să explice ea darul perceperii pe care sfinții îl au și prin ce metode naturale l-au dobândit, atunci când, întâlnind un om pentru întâia oară, sfinții erau capabili să îi deslușească mintea și să îi înțeleagă cugetarea. Uneori, întâlneau pe cineva necunoscut lor și îl strigau pe acesta pe nume. Sau ofereau un răspuns în legătură cu o problemă care îl frământa pe vizitator, mai înainte ca cel din urmă să o fi amintit.

Dacă oamenii de știință pot explica asta, să o facă. Să explice cum sfinții au prevestit evenimente istorice care, pe parcursul timpului, s-au întâmplat exact după spusele lor. Să explice vizitele din lumea cealaltă și cum cei morți se înfățișează înaintea celor vii.

Niciodată nu vor putea explica fiindcă sunt departe de bazele religiei – de credință. Dacă veți citi cărțile acestor oameni de știință care încearcă să repudieze credința, veți vedea cu câtă superficialitate abordează ei problema. Nu înțeleg substanța religie, și totuși o critică. Critica lor nu atinge esența credinței, fiindcă ei nu sunt capabili a o înțelege, ci se restrâng doar la modul în care sentimentul religios este exprimat. Nu înțeleg substanța religiei și a credinței. Dar de ce? Fiindcă Domnul nostru, Iisus Hristos, zice: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6, 44).

Așadar, Tatăl nostru cel Ceresc trebuie să ne tragă și harul Duhului Sfânt să ne lumineze mințile și inimile. Sfântul Duh trebuie să sălășluiască în inimile și mințile noastre prin iluminare, iar cei care s-au învrednicit de acest dar trebuie să dobândească dragostea lui Hristos prin ascultarea de poruncile Sale. Singurii care cunosc esența credinței sunt cei care au dobândit Duhul Sfânt, cei în inimile cărora sălășluiesc Hristos și Tatăl Său. Ceilalți oameni, nu înțeleg nimic.

Filosoful francez, Emile Boutroux, a spus aceasta despre Haeckel: „Critica lui Haeckel are mai mult de a face cu exteriorul, decât cu substanța, iar pe acesta îl abordează printr-o viziune atât de materialistă și îngustă, încât nici măcar toți cei non-religioși nu o pot accepta. Critica lui Haeckel asupra religiei nu abordează nici măcar unul din principiile pe care religia le evocă”.

Așadar, aceasta este viziunea noastră asupra poziției lui Haeckel, a cărui cuvânt, până în ziua de azi, este „evanghelia” celor ce critică religia, care renunță la ea și o consideră a fi opusă științei. Vedeți cât de sărace și lipsite de greutate sunt argumentele pe care le folosesc? Nu fiți șocați atunci când auziți ce au ei de zi împotriva religiei, fiindcă cei ce vorbesc nu înțeleg substanța ei. Oamenii obișnuiți care nu au multe legături cu știința și care nu știu multe despre filosofie ar trebui întotdeauna să își amintească de principiul de care primii creștini erau foarte conștienți. Le părea rău pentru cei care cunoșteau toate științele, dar nu pe Dumnezeu. Și pe de altă parte, considerau pe cei ce îl cunoșteau pe Dumnezeu a fi binecuvântați, chiar dacă nu știau nimic din știința lumească.

Păziți acest adevărul ca pe cea mai de preț comoară a inimilor voastre, faceți-vă a voastră cărare dreaptă, fără a vă uita nici în stânga, nici în dreapta. Să ținem a noastră credință, care este adevărul etern și irefutabil. Amin!

Sursa

,,Am fost mândru să vorbesc despre țara mea: România!”

Știi sau nu știi, însă fiul sau fiica ta, poate studia gratuit, timp de un an (școlar) în SUA!

Ambasada Statelor Unite în România și American Councils for International Education (https://www.romania.americancouncils.org/flex-ro) îi invită pe liceenii cu cetățenie română să participe la Programul FLEX 2024-2025.

Ei bine, este vorba despre un program finanțat de către Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, care își propune să ofere și liceenilor din România ocazia de a studia la un liceu american și de a locui împreună cu o familie americană pe parcursul anului școlar 2024-2025.

Este foarte important să știm că participare este gratuită.

_­

Care este istoria Programului FLEX (Future Leaders Exchange)?

FLEX a fost creat de Congresul Statelor Unite în 1992, iar acum se află în cel de-al 30-lea an de existență. Programul presupune parcurgerea unui an școlar întreg în Statele Unite ale Americii de către elevii de liceu doritori și care sunt declarați finaliști în urma competiției pentru acordarea bursei.
Programul urmărește să promoveze buna înțelegerea reciprocă între cetățenii Statelor Unite și cetățenii altor țări; liceenii români vor avea ocazia să învețe mai multe despre SUA și -bineînțeles- ocazia de a le face cunoscută americanilor țara lor de origine, România. În anul școlar 2024-2025, la nivel global, aproximativ 1000 de liceeni vor învăța în SUA în cadrul Programului FLEX.

Timp de un an, fiecare bursier va locui împreună cu o familie americană și va studia la un liceu american, având toate costurile acoperite prin Program. La întoarcerea în România, anul de liceu petrecut în SUA poate fi recunoscut și echivalat.

Am stat de vorbă cu David Onică, FLEX-er 2022-2023 și am aflat ce a însemnat acest Program pentru un licean român de 16 ani.

Cum ai aflat de acest Program?

Am aflat de Programul FLEX de la fratele meu mai mare pe când aveam 11 ani. La 14 ani și jumătate, imediat după ce am devenit licean la Liceul Teoretic Waldorf, București, m-am hotărât să îmi încerc norocul. Am aplicat și am trecut prin fiecare treaptă a procesului de selecție. Nu a fost simplu, însă nu mi-am pierdut încrederea. Fiecare etapă din selecție cere concentrare.

La scurt timp după ce am împlinit 15 ani, am aflat că sunt finalist. Îmi amintesc că nu puteam vorbi de emoție și am spus ,,nu am cuvinte…”

Ce înseamnă să îți petreci un an școlar în SUA?

Înseamnă multă muncă și tenacitate. Eu am rămas curios în fiecare zi și m-am bucurat de fiecare oportunitate ce a venit spre mine. Și pot spune că au venit nenumărate oportunități: am practicat foarte multe sporturi, am câștigat cu echipa liceului meu (Jenkins High School, Chewelah, Washington State) locul I la Cross Country, am vizitat multe obiective istorice în Washington DC, am fost page (intern) pentru membrii Senatului din Olympia, WA, am vizitat orașe ce par copleșitoare ca mărime, m-am bucurat de imensitatea Pacificului, de peisajul de iarnă din Munții Rocky, am vizitat parcuri naționale imense, am participat la competiții de cultură generală, am făcut voluntariat pentru cei aflați în dificultate materială, pentru concursuri de atletism, fiind coordonatorul probei de săritură în lungime și m-am implicat în diferite munci agricole la o ferma locala. Mi-am susținut examenul SAT, am fost repartizat într-o clasă de matematică de nivel avansat, unde am avut oportunitatea de a susține examene ce-mi vor deschide multe ferestre.

Cel mai mult însă mi-a plăcut atunci când am vorbit familiei mele gazdă, colegilor mei, comunității mele, despre țara mea. Am făcut mai multe prezentări care au fost urmate de sesiuni de întrebări ce nu se mai sfârșeau. Îmi amintesc că au fost impresionați de peisajele României, de măștile noastre care se poartă la Sărbătorile de Iarnă, de Jocul Călușarilor, de mâncărurile românești și de mesele îmbelșugate.

Am fost foarte mândru să mă simt ca un ambasador al României, să fiu întrebat iar și iar și să povestesc cu bucurie și-recunosc- cu mult dor, de țara mea.

Acest Program nu permite doar liceenilor români să cunoască cultura americană. Permite și tinerilor americani (în special) să cunoască cultura țărilor din care provin bursierii.

Timp de 10 luni a fost și rândul meu să fac cunoscută țara mea în America.

Steagul României a fost mereu cu mine, de la început și până la sfârșit.

Acum, la întoarcerea în țară, ai un gând pe care vrei să îl împărtășești?

În primul rând, aș repeta această experiență oricând.

În al doilea rând, aveți încredere în voi și aplicați. Este o experiență care vă va schimba viața, cu siguranță!