Ce legătură există între arta lui Paul Gauguin şi cea a lui Constantin Brâncuşi, modernismul şi primitivismul lor, precum şi între Tahiti, Africa şi Gorj, ne lămureşte profesorul Roxana Zanea, în partea secundă a unei analize exhaustive publicate pe Matricea Românească.

continuare

Salonul Independenţilor din 1905 surprinde pe criticul Louis Vauxcelles prin forța noului val – „o luxuriantă generație de pictori tineri, încrezători până la provocare, excelenți desenatori”, nota el. În fruntea acestei generații, ce a fost numită uneori Fauviştii, se aflau: Henri Matisse, Andre Derain, Van Dongen. În această „la cage des fauves”, cum a fost denumit acest salon unde expun pictorii aflați sub influența lui Gauguin și Cézanne, se dezvăluie proiectul lor, acela de a concilia tehnica neoimpresionistă care trata lumina și culoarea și cea a lui Cézanne, care se concentra pe formă și structură. Moştenirea lui Paul Gauguin este evidentă în lucrările fauviştilor ce expuneau în 1905 la acest salon.

Paul Gauguin trata deja, din perioda bretonă, culoarea și perspectiva total diferit de ceea ce îl învățaseră convențiile acceptate din Renaștere. În Vision après sermon (1888), Gauguin acordă o putere imensă de sugestie culorii pure și se alătură lui Van Gogh care, ca și Gauguin, acordă o funcție esențială culorii;  o funcție dublă,  simbolică, poetică pe de o parte, și plastică pe de altă parte.

Gauguin suprapune scena luptei imaginare, create în mințile femeilor bretone de predica din ziua de duminică, luptei dintre Jacob și înger pe un fond puternic roșu-cărămiziu, într-un mediu ireal, tot la fel cum face Van Gogh cu fondurile sale de galben pur ca să evoce soarele Sudului.

Dornic să păstreze suprafața plană a tabloului, Paul Gauguin respinge perspectiva atmosferică și perspectiva lineară. Senzația de spațiu este creată cu ajutorul liniilor realizate de aranjarea personajelor și de trunchiul copacului care taie pânza. Este un tip de compoziție total novatoare pentru momentul istoric dat, sfârșitul secolului XIX.

Ideile lui Gaguin vor fi pe deplin și cu succes dezvoltate de generația avangardelor. Vlamick, Derain, Picasso, Kandinsky, Carra pun accent pe ceea ce Gauguin percepuse odată decis să părăsească continentul european și civilizația burgheză conformistă, și anume pe faptul că natura și omul trebuie reprezentate, pentru a fi înțelese, în forma lor fizică, așa cum le vezi, așa cum le percepi și nu așa cum sunt modificate de tradiție.

Paul Gauguin este un mare artist al modernității, dar etapa care l-a făcut cunoscut este cea a creațiilor inspirate din călătoriile sale în insulele Pacificului. Toate aceste opere au aparent același subiect: nativi (femei mai ales) într-un decor tropical. Ceea ce se degajă este o poezie a imaginilor, bogată și senzuală. Natura fizică a omului încă primitiv, încă nealterat de influențele civilizaţiei occidentale, dincolo de un aparent exotism senzual, ființele acestea ce par universale, ele sunt imaginea a ceea ce este imuabil, ca niște copii la începuturile lumii, indiferenți la privirea Celuilalt. Însoțite de artefacte și idoli, straniile imagini ale acestor fiinţe coborâte din primordialitatatea umanității conferă o stare misterioasă privitorului, dar și artistului Gauguin care spune: „esențialul în pictură este exact ceea ce nu este exprimat”.

Avem în față o pictură ca o muzică, ce declanșează senzații, stări în care culoarea este cel mai important instrument, o culoare imaginativă, ce dă forță artei sale și o face de neuitat.

Opera sa este impregnatã de propria viziune despre primitivi. La Gauguin, alegerea tematicii primitive este o alegere poetică. Dacă, în arta modernă, primitivismul este înțeles că o căutare a originilor, o figurã nouă, alta decât cea a Antichității greco-romane, pentru Gauguin, Picasso, Nolde, Kandisky primitivismul este formularea artistică a preceptului „primul om era artist”, o ambiție de a universaliza arta. 

Paul Gauguin vrea să părăsească Europa. Era epoca Expozițiilor Universale, care puneau accent pe progresul și viitorul tehnologic, dar care emfazau și existența unor lumi / populații rămase încă în stadiul de primitivitate în care domina pacea și armonia, pe care industrializarea modernității le ameninţa.

Ciocnirea culturilor: de la luminile Parisului, în Tahiti

Paradisul perfect era altundeva, pe continente îndepărtate, simțeau acest lucru fauviştii și o presimțea, anticipând, Gauguin, cel care trecea el însuși print-un moment de saturație, de reacție personală negativă la tot ce însemna civilizația occidentală, pe care o consideră decăzută. Paul Gauguin credea, ca mulți alți artiști ai momentului, că doar prin contactul direct cu civilizațiile neatinse s-ar putea regăsi din nou că om și ca artist. La început este interesat de arta Orientului asiatic (maniera stampelor japoneze se regăsește în tușele sale), apoi de Madagascar, dar alege în cele din urmă Tahiti.

Se împrietenește cu simboliștii care îl consideră un pictor extrem de interesant și, deși îi place să pozeze într-un singuratic, ia deseori parte la viață artistică a Parisului. Pentru prima lui plecare își licitează operele la Hotel Druot, dă un banchet prezidat de Mallarmé și pleacă spre Tahiti în 1891.

Dar aici, după o scurtă perioadã de adaptare, timp în care este primit cu mândrie de autoritățile coloniale ale insulei, începe să înțeleagă că nu a făcut altceva decât să schimbe un Occident modern pe o replică heterogenă a acestuia, într-o colonie în care viața primitivă pare să se stingă încet, încet.

Aşadar, vom regăsi în arta sa primitivã un melanj între melancolia artistului care constată stingerea unei civilizații, reconcilierea și influența unor tehnici și idei ale primitivilor europeni (Giotto) și ceea ce vede artistul în frumusețile insulelor Pacificului: o anumită lene grațioasă, o indolențã și un fel de demnitate patriarhală. Este de fapt o încercare sinceră a artistului de a surprinde ciocnirea unor culturi, în care civilizația sofisticată se îmbină cu simplitatea naturală.

Acest paradis pe care Gauguin îl redă în picturile create în Tahiti nu a reușit să îi satisfacă idealurile estetice. Sărăcia și disprețul, cumulate cu o stare de sănătate precară, îl vor determina să revină la Paris.

Sătul de viața în capitala insulei Tahiti, Papeete, Paul Gauguin se va muta în 1891 la Mataieia, unde începe să picteze ceea ce el numea „studii”, mărturisind în scrisorile sale că „viața mea este acum cea a unui sălbatic”. Referindu-se la pânza Ia Orana Maria – Je vous salue Marie, Gauguin explică el însuși că în insulele polineziene a regăsit o Fecioara Maria tahitianã.

Dar tind să nu interpretez această pânză sau celelalte ale perioadelor insulare ca fiind noi forme de misionarism, așa cum s-a acreditat adeseori. Cred că avem de-a face cu simboluri și forme arhetipale ale credinței universale în orice formă de divinitate. În Noa Noa, cartea scrisă de Gauguin în 1893 după întoarcerea în Franța, el evocă și cealaltă formă de artă dragă lui, sculptura în lemn a unor statuete ce trimit la sculptura ritualică a populațiilor maori.

Întrebarea dacă Gauguin, cel care aude și imaginează ca un indigen spiritele locului, tupapau, și încearcă să sublimeze prezența lor în operele sale dar și în acuarele și sculpturi, dacă Gauguin ca urmare a acestei definitive plonjări în universul culorii puternice, al naturii exotice în care ființele se contopesc perfect, a devenit el însuși un primitiv, un sălbatic, a primit multe răspunsuri de-a lungul timpului.

Cert este că experiența Tropicelor se regăsește chiar în textele sale, în scrisorile sale, în cataloagele expozițiile și articolele pe care le realizează artistul însuși, constant. Scrieri precum Noa Noa, Avant et après, Oviri, ecrits d’un sauvage sunt caiete auctoriale edificatoare pentru oricine dorește să înțeleagă unicitatea acestui artist în peisajul artistic al secolului al XIX-lea. Nu este nicio îndoială că evadările sale au fost experiențe fondatoare, nu doar pentru el ci și pentru generația de artiști imediat următoare.

A doua revenire a sa în Tahiti este dovada solidității concepțiilor sale dar și a intuiţiilor sale. Deziluzia față de invazia tot mai evidentă a modernității în insule, camuflată sub aparența unui colonialism ce este menit a civiliza acești primitivi, îl face să se izoleze tot mai mult.

Poate că Gauguin nu a găsit niciun Paradis terestru sau o epocă de aur a civilizației umane, dar a creat acea breșă în orizontul de așteptare al burgheziei sfârșitului de secol XIX

Operele acestei perioade sunt marcate de o concentrare aproape antropologică asupra vieții încă nepoluate a indigenilor, pe care îi caută în adâncul insulelor, cât mai departe de civilizație, trăind alături de ei o viață semi-sălbatică, austeră, dar intenționat căutată.

Dragostea lui Gauguin pentru Tropice ar putea fi văzutã ca o formã de escapism din faţa civilizaţiei occidentale, dar dacã o aşezãm în contextul mai larg al Modernismului, vom vedea că nu este deloc aşa. Este de asemenea o încercare de a redescoperi şi propria fericire, a unei copilãrii petrecute într-o Americă de Sud a familiei materne care l-a marcat pe viaţã. Pânzele sale din perioada anilor 1901-1902 trădeazã, însã, schimbarea de stare de spirit a acestui artist ce pãrea a fi emigrat cu mult curaj la Tropice; Poveşti barbare este mai curând testamentul sãu fiindcã îşi include un prieten, pe poetul Meyer de Haan, care priveşte în gol, pansiv, ignorând frumuseţea celor doi primitivi ce ne apar în prim plan. Câteva luni mai târziu, va muri departe de casă, bolnav, acuzat de evaziune fiscalã şi ruinat. Dar o scrisoare primitã cu câteva zile înainte de a muri, de la un alt prieten din Europa, Monfreid, îi confirmã valoarea artisticã: „În aceste zile oamenii se referã la tine ca la un artist excepţional, magnific, care trimite aceste lucrări uimitoare şi de neimitat din mijlocul oceanului Pacific – creaţia unui om care a părăsit aceastã lume, a noastrã. Ai intrat în analele istoriei artei”.

Descrierea profundă a Tropicelor este mai curând importantă pentru generațiile ulterioare, unde Bonnard, Picasso, Vuillard, fauviştii, expresioniștii germani simt autenticul și sinceritatea artistului Paul Gauguin, în contra relatărilor călătorilor colonialişti sau a misionarilor.

Pentru scopul prezentului articol, este important să înțelegem că percepția europeană asupra lumii acesteia îndepărtate, a popoarelor încă primitive în sensul corect al termenului, a fost definitiv schimbată, chiar dacă receptarea contemporanilor săi a pendulat între critică, dispreț, neînțelegere sau rizibil.

Poate că Gauguin nu a găsit niciun Paradis terestru sau o epocă de aur a civilizației umane, dar a creat acea breșă în orizontul de așteptare al burgheziei sfârșitului de secol XIX.

Constantin Brâncuşi şi primitivismul

În spaţiul cultural românesc, Constantin Brâncuşi a fost receptat de către critica internaţională ca un reprezentant al primitivismului, deşi trebuie făcute câteva precizări.

Arta lui Brâncuşi se încadrează pe filiera arhaicului, exoticului şi modernităţii. Comparaţia cu sculpturile africane rezistă doar dacă ne referim la anumite contacte şi prietenii din Parisul începutului de secol XX, dar în esenţa artei sale Brâncuşi este un artist ancorat în spaţiul românesc, mai ales în cel influenţat puternic de folclorul gorjean şi nu numai.

Dacă privim Pasărea măiastră (1909-1912) în variantele sale, vom observa că ceea ce propune artistul este o formă înaltă de abstractizare, un simplu oval şlefuit şi aurit sintetizează parcă esenţa mitologiei păsării măiastre din folclorul românesc. Ceea ce impresionează este sugestia forţei ascensionale a ultimei variante, maxima sinteză. Ca şi în sculptura Începutul lumii (1920-1924?), este o legătură clară între coloana perfectă a Porţii Sărutului şi Măiastra din 1915. Ceea ce este real, este de fapt esenţial.

Austeritatea sculpturilor brâncuşiene este de fapt accentul pus pe fiziomorfismul redus la elementar (vezi păsările sale); Cocoşul este de fapt redus la strigătul lui, la momentul-cheie când acesta se înalţă către soare. Peştele, foca, broasca ţestoasă, Cuminţenia Pământului sunt toate primordialităţi al unei Arce brâncuşiene, o arcă a lui Noe ce tinde să recreeze lumea. Cuminţenia Pământului este omul / feminitatea în particular ca fiinţă generică, dar este totuşi o fiinţă umană ce a trecut prin suferinţă, supusă unei stări de înfrigurare generate poate de gândul finalului.

Coloana nesfârşită şi nu coloana infinitului cum s-a acreditat propune, ca şi Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului, o arhitectură a monumentalităţii urbane, este o arhitectură ce ne trimite către elongarea zgârie-norilor americani, către postmodernismul în beton şi oţel al unor clădiri de astăzi. Ancorate într-un oraş ca Târgu-Jiu, expuse zilnic vederii omului, nu a turistului, ci a omului care se plimbă agale în liniştea unui parc imens dominat de castani bătrâni şi de măreţia Jiului, după ce a străbătut o Cale a Eroilor de la Coloană la Masa Tăcerii, acestea sunt perfect receptate.

La Brâncuşi, Cocoşul este de fapt redus la strigătul lui, la momentul-cheie când acesta se înalţă către soare. Peştele, foca, broasca ţestoasă, Cuminţenia Pământului sunt toate primordialităţi al unei Arce brâncuşiene, o arcă a lui Noe ce tinde să recreeze lumea

Parcul şi calea îmi amintesc de un for roman cu arc şi coloana victoriilor, îmi amintesc de calea eroilor din Parisul lui Napoleon, dar îmi amintesc şi că spiritul ancestral al românilor în arhitectură a tins mereu spre forma ascuţită, ascendentă, spre o vertiginoasă atingere a cerului într-o imitaţie a vârfurilor Carpaţilor.

Arta lui Brâncuşi nu este primitivă în sensul în care înţelege acest termen istoria artelor occidentale. E adevărat că Brâncuşi lucrează într-o epocă în care artiştii sunt puternic influenţaţi de artele africane şi oceanice – arte care promovează reducerea formei sculpturale. Cariatidele şi statuile Antichităţii sunt, pentru Brâncuşi, şi nu doar pentru el, „du biftec”. Henry Moore surprindea perfect „misiunea specială a artei lui Brâncuşi de a elimina ceea ce era de prisos şi de a da din nou conştiinţa formei”.

Complexitatea artei brâncuşiene este astăzi evaluată la milioane de dolari la casele de licitaţii, şi aceasta fiindcă orice cunoscător vede (sau, mai curând, intuieşte) sinteza şi maxima rafinare a influenţelor şi surselor extra-europene dar şi ale Europei arhaice în lucrările sale.

Studiile unor Sidney Geist sau Edith Balas vorbesc despre primitivism în referirea lor la Brâncuşi dar, ca şi la Paul Gauguin, este vorba de interpretări, viziuni şi abordări de sinteză profund personale.

Când îl discută pe Brâncuşi, William Rubin îl include în catalogul expoziţiei „Primitivismul în arta secolului XX” alături de Picasso, Matisse, Gauguin dar şi de obiecte de artă tribală din Africa, Oceania şi America de Nord, alături şi de „tribal works” în interpretări moderne la Emile Nolde, Klee, Max Ernst. Sidney Geist spune: „Din tradiţia sa nativă el (Brâncuşi) a moştenit familiaritatea apropierii de lemn”, la fel cum, sugerează curatorul, artele tribale o fac.

Concluzia criticilor de artă este evidentă: arta lui Brâncuşi îşi are sursele în tradiţia ancestrală a meşterilor populari anonimi care, la fel ca şi cei ai culturilor africane, ştiau să stabilească cu materialul lucrat – lemn, pânză, bronz, alamă, piatră, teracotă – prin prelucrarea lor, o legătură puternică cu spiritele strămoşilor lor sau cu cele ale naturii.

„Odată cu afirmarea plenară a lui Brâncuşi, evoluţia sculpturii intră într-o fază nouă, rostuită după principii radical diferite de cele care o guvernează până la el”, afirma Vasile Florea în „Arta românească de la origini pâna în prezent”.

Şi credem că este acest adevăr cel care ne face să ne oprim cu evlavie aproape în faţa oricăreia dintre sculpturile lui Brâncuşi când le întâlnim în marile muzee ale lumii. Brâncuşi ne vorbeşte despre noi, cei care în esenţele surprinse de el în piatră, marmură, bronz, am rămas aceiaşi, indiferent de trecerea istoriei.

Bibliografie:

Bradbury, Malcom, Modernism 1890-1930, antologie de studii, 1991, Harmondsworts, ed. revăzutã

Bradbury, Malcom, The Modern American Novel, 1983, Oxford

Dagen Phillipe, Le Peintre, le poète, le sauvage. Les voies du primitivisme dans l’art, 1998, Paris, PUF

De Michelli, Mario, Avangarda artistică a secolului XX, Ed.Meridiane, București, 1968

Goldwater Robert, Le Primitivisme dans l’art moderne, 1988, Paris, PUF

Grigorescu, Dan, Povestea artelor surori-relația dintre literatură și artele vizuale, Atos, București, 2001

Ingo F. W., Paul Gauguin: 1848-1903 the Primitive Sophisticate, 1999, Taschen

Marino, Adrian, Modern, Modernism, Modernitate, 1969, Univers, București,

Raymond, Marcel, De la Baudelaire la Suprarealism, 1998, Univers, București,

Varnedoe K., «Paul Gauguin and primitivism in modern art», în Rencontres Gauguin à Tahiti. Actes du colloque 20 et 21 juin 1989, Papeete, Aurea

Ce legătură există între arta lui Paul Gauguin şi cea a lui Constantin Brâncuşi, modernism şi primitivism, Oswald Spengler şi avangarda europeană, ne lămureşte profesorul Roxana Zanea, cu o analiză exhaustivă publicată pe Matricea Românească.

Mario de Michelli stabilește în Avangarda artistică a secolului XX  începutul cronologiei moderne în jurul anilor 1860, mai precis în 1866, an în care Dostoievski scrie Crimã și pedeapsã, iar Emile Zola îi dedică lui Cezanne eseul Mon salon ca o confirmare a faimei pictorului.

Cronologia, chiar dacă variază cu un deceniu mai devreme sau mai târziu, este cât se poate de reală. Marcel Raymond considera că apariția volumului Fleurs du mal de Charles Baudelaire în 1857 a semnat actul de naștere al Modernismului.

Confundat adesea cu ideea de modern, Modernismul este o noțiune care pune deseori dificultăți în ceea ce privește definirea lui. Adrian Marino vorbește despre modernism în termeni de „nou, actual, prezent, recent” subliniind „instabilitatea latentă a definiției și mai ales pulverizarea să permanentă într-o suită de modernisme”. Din cauza acestei suite de „modernisme”, fiecare scriitor, fiecare curent literar sau plastic se deosebește de celălalt neîncetând totuși să se integreze în marele curent al Modernismului. Acest lucru se realizează datorită unei tendințe, stil și teorie estetică în același timp care are la bază “prezentarea” realității moderne, a vieții culturale cu toate implicațiile ei sociale, politice, economice.

Este deci necesar să se pornească de la câteva coordonate bine stabilite, cu o largă aplicabilitate în viață cotidiană, pentru a include o mișcare culturală în ideea de modernism.

Ne referim astfel la ceea ce s-a numit un “life style”  care să se regăsească în interiorul unei societăți dar și în faptele exterioare, la o mișcare net anticlasică și anticonservatoare în care refuzul trecutului, acel NU spus răspicat să domine gîndirea și manifestările ei concrete în toate sectoarele unei societãţi. Acest lucru va fi posibil dacă vom înțelege Modernismul ca pe o mișcare ce și-a propus să demonstreze, prin capacitatea sa de interrelaționare și flexibilitate, un adevăr afirmat de Virginia Woolf : „o conștiința umană poate deveni acum mai intuitivă, mai poetică, mai vizuală… arta poate acum să se împlinească singurã”.

Malcom Bradbury vorbește despre modernism ca despre un stil al unei epoci dificil de definit fără a abstractiza și a artificializa limbajul. Ideea de modern, așa cum s-a propagat în întreagă cultură europeană și nu numai, presupune ruperea de tradiție și de trecut. Din această cauzã, elemente ca separație, disociere, disonanță, revoltă, o serie întreagă de categorii negative, apar în toate domeniile vieții artistice.

Remarcăm la toți teoreticienii Modernismului această serie de elemente negative care apar în descrierea fenomenului modern. Bradbury le numește “prezumții”: șocul, violarea continuității așteptate, criza gândirii, a creației care se de-construiește. Este vorba de o vocație a negației care nu este departe de filozofia lui Nietzsche și de analiza psihicului uman arhetipal întreprinsă de Freud și Jung. Din această vocație a negării provine faptul că ideea însăși de artă începe să fie contestatã, „avem de a face cu o anti-artă, anti-literatură sub cele mai diferite forme: refuzul ideii de frumos, de construcție monumentală (capodopera)”.

Conceptul de negație, de ruptură este prezent încă de la romantici, având însă la aceștia un sens mai curând estetic, ancorat în domeniul literaturii (modern însemna, pentru romantici, separarea realității de ficțiune, disocierea între adevărul artei și cel al realitãţii).

Ĩn antiteză cu această mișcare spre realism se observă și la Picasso, Matisse sau fauvişti o întoarcere către mitul bunului sălbatic, așa cum îl numea Rousseau, tocmai când imperiile coloniale se prãbuşesc. Interesul pentru etnologie orientează preocupările artiștilor spre artele oceaniene, africane și spre artele Orientului îndepărtat.

Artă „dincolo de ea însăşi”

Viziunea pe care o propun în acest moment literatura și arta, cubismul mai ales, este o viziune fragmentară a lumii, în special în perioada de dinaintea primului război mondial. Noua artă caută, experimentează, explorează. Căutarea face parte din procesul de creație. Multe dintre concluziile picturii se regăsesc și în domeniul poeziei. De exemplu, Braque se declara împotriva oricărui plan, schemă, concluzie în ceea ce privește arta: “A încheia înseamnă să furi aerul ideilor, să le împiedici să se dezvolte și să trãiascã”.

Dominaţia pe care Modernismul o are asupra lumii artistice contemporane se datorează unor trăsături comune în tot spațiul european dar și în zona Americii de Nord și de Sud, și anume: estetismul în cel mai înalt grad al conștiinței de sine, non-reprezentaţionismul artei, tehnologizarea și spaţializarea pentru ca artistul să înțeleagă în profunzime viaţa.

Este vorba de concretizarea unui vis al artistului, de a crea o artă care să vorbească dincolo de ea însăși, despre propria realitate extra-referenţialã, care să treacă dincolo de «real» spre o sofisticată imagine a sa.

La începutul secolului al XIX-lea, accentul cădea în mod evident pe importanţa instituțiilor de orice tip ar fi fost ele și pe respectul pentru acele idei comune care funcționau ca puncte de referință în societate. Binențeles că aserțiunea germanilor Sturm und Drang și operele care o însoțiseră cauzaserã o adevărată furtună. Dar ea părea latentă, cel puțin în anumite zone ale Europei rămase încă adeptele riguriozitãţii clasice.

Împotriva  mișcărilor raționaliste și pozitiviste care stabiliseră primatul rațiunii și al sistemului apar o serie de idei care, deși astăzi sunt socotite idei de-a gata, se regăseau ca idei noi mai ales în literatura unui Chateaubriand sau a doamnei de Stăël sau a marchizei de Senancour în al său Obermann, opere care sunt marcate de câteva idei cum ar fi sufletul romantic, răul de secol (mal de siècle), vagul pasiunilor, autobiografismul aparent și o proză la persoana întâi, importanţa acordată vieții intime a sufletului, energia sentimentelor, contrastul între pasiunea tulburătoare și implicarea socială activă și seriozitatea ideilor, spiritualismul și, desigur, necesitatea creării unei lumi noi, a unei literaturi noi.

Acentul pus pe libertatea individuală ca semn al modernității este intens concurat de ideea implicării artistului în societate. Victor Hugo susținea în Contemplaţiile sale faptul că poetul trebuie să se facă ecoul secolului sãu, să reflecte destinul uman și să-l ghideze spre un ideal.

Realismul care concurează doctrina romantică ajunge repede la un anumit conformism al ideilor, deși el rămâne un curent novator care accentuează «reflectarea realului». Numai că, spre deosebire de romantici la care oglinda era îndreptată spre sine, spre propriul chip, la realiști oglinda reflectă drumul, lumea plină de frumos dar și de urât.

Dar este evident faptul că, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, se creează impresia, dincolo de orice curent particular, a existenței unei mișcări culturale în care criza formală capătă înfățișări noi, mult mai radicale.

Criza  culturii şi coşmarul Istoriei

Astfel organizarea tradițională a culturii intră în colaps. Această criză a culturii cuprinde deseori și un simţ al istoriei care își pune amprenta asupra conștiinței artistului.

De aici acel sentiment al dezorientarii, al coșmarului istoric și al periculosului, prezent în creațiile artiştilor. «Imensa panoramă a futilităţii și anarhiei», așa cum o numea T.S. Eliott, se regăsește în mișcările modernitãţii.

Putem vorbi despre un paradox al Modernismului și aceasta pentru că nu toți artiștii au văzut în el o criză a lumii și a artei. Dimpotrivă, s-a văzut în lumea modernă o culme a realismului împins pînă la autoironie și exagerare. Ca o consecință, atât simbolismul cât și curentele avangardiste par a suferi de tentația unui real estetizat.

Aşa cum spunea Malcom Bradbury, Modernismul este „the main stream like Romanticism, it is a revolutionary movement, capitalising on a vast, intellectual readjustement and radical dissatisfaction with artistic past”. Că Modernismul este mai mult decât un eveniment estetic este dovedit de faptul că el a devenit o etichetã general aplicată tuturor curentelor postromantice.

El se constituie într-un act mai mult decât artistic, este un act spiritual caracterizat printr-un dinamism specific în toate sectoarele gândirii moderne, bazat pe câteva coordonate esențiale: transformarea posibilității în act creator, cultivarea valorilor moderne în spiritul timpului, antitradiţionalism mai mult sau mai puțin manifest, transformarea valorii operei în șoc, afirmarea ei energică în forme radicale și teoretizarea fiecărei direcții printr-o multitudine de manifeste, sloganuri, luări de poziție, subtexte. Toate acestea ne pun în fața unui curent care își da măsura în toate sferele societății și ne face să nu ignorăm aceea eticheta a unui „stil de viaţã”.

Ideea pe care încerc să o demonstrez aici este că relațiile între arte, în perioda modernă mai ales, sunt extrem de flexibile.

De altfel, Dan Grigorescu subliniază faptul că în modernitate poezia ekphrasticã a cunoscut o amploare deosebită. „Aproape fiecare poet important a scris un poem inspirat de o operă de artă vizualã” afirma profesorul, care enumeră cîteva exemple clasice deja: «Peisaj cu prăbușirea lui Icar» poem inspirat de pictura lui Breugel, scris de William Carlos Williams, sau «Omul cu chitară albastră», de Wallace Steavens, poem inspirat de pictura lui Picasso. Și acestea sunt doar câteva exemple.

Se poate astfel observa că epoca modernă și-a spus cuvântul atât în artă, cât și în celelalte domenii. Interrelațiile sunt acum binevenite, iar ruptura cu trecutul este evidentã.

Diversitatea culturilor poate fi astăzi ușor documentată. O cultură, ca și un individ, este rezultatul unui model de acțiune și de gândire. Există modele culturale care nu pot fi ignorate, așa cum nu pot fi ignorate  noi potențialități de evoluție culturală. Ceea ce se întâmplă în stilurile artistice se poate întâmpla și în cadrul unei culturi ca întreg. Culturile se articulează că fenomene integrate, ca un întreg în care toate comportamentele particulare se desfășoară sub mii de posibile configurãri.

Primele descrieri antropologice ale culturilor primitive erau însă descrieri de „cabinet”, valorificând relatările călătorilor, ale negustorilor, ale misionarilor. Erau descrieri schematice, la mâna a doua, descrieri de laborator într-un mediu occidentalizat – așa cum este Creanga de aur a lui Frazer, care îmbină relatări eterogene, nediscriminate (practicile funerare din Fiji păreau a fi similare cu cele din Tahiti), ceea ce a hrănit o serie întreagă de tipare psihanalitice ale primilor practicieni ai psihologiei moderne (chiar Freud, în Totem și Tabu, stabilește încă din titlul lucrării sale din 1912/13 „corespondențe între viața psihică a sãlbaticilor și cea a nevroticilor”) sugerând că „omul primitiv” este sinonim cu „așa numiții sălbatici și populații semi-sălbatice” citând amplu din Frazer și primii etnologi ai secolului al XIX-lea.

Oswald Spengler, creşterea şi descreşterea civilizaţiilor

Cu timpul, s-a produs evident schimbarea de paradigmă în cazul cercetărilor de etnologie și abordărilor culturilor primitive. S-a impus ideea cercetării de teren; studiul culturilor la fața locului, al mediului real în care trăiește omul primitiv. De la Malinovski, cel care studiază în călătoriile sale locuitorii insulei Trobriand din Melanesia, cercetarea antropologică schimbă și sensul termenului “primitiv” de la singular la plural. Munca de integrare și configurare impusă de de Wilhelm Diltey, care vede în sistemele filosofice relativismul lor și le concepe că expresii ale varietății vieții culturale, este fixată și de o nouă teorie influențată de scrierea lui Oswald Spengler The Decline of the West. O teorie care, deși astăzi nu mai este actualã, ea și-a avut rolul ei clar în anii ’20.

Teza decăderii civilizației occidentale și periodicitatea dezvoltării culturilor se suprapune pe ideea constantă a ciclului nașterii – creșterii și descreșterii unei civilizații. Punând în paralel această lucrare apărută în germană în 1918 și tradusă în engleză în 1928 cu studiul lui Freud și fascinația artiștilor avangardei europene pentru artefactele culturilor non-occidentale, putem înțelege că preocuparea pentru punerea în discuție a “minunatei” lumi civilizate occidentale în raport cu Restul era pe masa cercetătorilor, care reacționau la tratarea culturilor primitive ca fiind înapoiate, semi-sãlbatice.

Configuraţiile culturale sunt la fel de complexe și semnificative atât pentru societățile dezvoltate cât și pentru cele aflate în stadii mai tinere de evoluție.

Conform dicționarului Webster, termenul primitiv are ca sinonime „original, primary, crude, rudimentary, natural, naive, self-taught”, „ceea ce se află la origini sau în timpuri îndepărtate”. Definiția, deși adaptată, păstrează încă ecourile unor etape revolute ale antropologiei culturale, precum E.B. Taylor care se gândea în Primitive culture (apărut în 1871) la o cultură primitivă caracterizată printr-o viaţă semi-sălbatică, barbarică în raport cu faza „civilizată “.

Cu timpul s-au făcut sugestii de „îmblânzire” a acestor definiții: s-a înlocuit termenul de culturi sălbatice cu cel de culturi non-literate, s-a încercat sugerarea complexității formelor de cultură primitivă. În anii ’50-’60 s-a căutat o mai mare precizie a termenului primitiv: pre-civilizații, marginali, ritualici, naturali. Evans – Pritchard vorbea în 1951 de o societate primitivă ca fiind o societate mică / restrânsă, cu teritoriu și contacte sociale restrânse, cu o tehnologie simplă și deseori fără texte scrise dar care impune, așa cum sugerează Radcliff – Brown în 1952, un studiu doar prin observare și contact direct.

Termenul primitiv este desuet

Studii recente sugerează o abordare comparatistă: sunt societăți mici care sunt foarte urbanizate în Europa, sunt societăți rurale enorme ca în China, sunt societăți cu structuri politice complexe în Uganda sau Dahomey care nu sunt literate sau bazate pe texte scrise.

Concluzia este aceea că termenul primitiv atribuit unor grupuri umane este astăzi desuet la fel ca și dihotonomia primitiv versus civilizat.

Sã revenim acum la ceea ce vedeau artiștii modernității în ceea ce noi numim astăzi primitivismul avangardelor.

Avem de a face cu o nouă expresie printr-o întoarcere la culturile non-occidentale, ceea ce se numește astăzi „primitivism” (Pierre Daix) și care ar putea fi un alt clasicism de factură modernă. Dacă ne raportăm la Picasso și la perioada creației sale numită primitivism, perioadă care începe la Gosol la sfârșitul primăverii lui 1906 și culminează cu Domnișoarele din Avignon și continuă până în 1908 cu versiunea definitivã a operei Troix femmes, când Picasso se orientează spre cubism, vom observa că e vorba de un primitivism formal diferit de arhaism (spiritul lui Nietzche și al școlii de la Viena, care reevalua perioadele arhaice: artă greacă, romană, gotică și iberică).

Pentru Picasso, ca și pentru Paul Gauguin, era vorba să regăsească sursele artei împotriva decadenței academismului și în același timp sursele unei vieți necontaminate de progresul industrial. Artele considerate primitive puteau fi lecții pentru reînnoirea artelor în Occident.

Citeşte aici partea a II-a

Mihail Sebastian asemuia în Jurnalul său schiatul la munte (ceea ce în tradiție literară echivalează cu un drum inițiatic, cvasireligos, spiritual, mistic etc.) cu audiția unui repertoriu muzical al unei orchestre de cameră. Calmitate, claritate și abandon pentru reverie, cam pe aici se împânzea universul lui Sebastian în timpul celor două experiențe similare ca trăire, ca rezultat spiritual fără surogate adiacente.

Miercuri, 10 octombrie 2018, la ora 19.00, am pășit curios la Sala Radio la deschiderea stagiunii Orchestrei (Dirijor: VLAD VIZIREANU, Solistă: CRISTINA ANGHELESCU – vioară; F. LAZĂR: Musique pour Radio, uvertură pentru orchestră mică; W.A. Mozart: Concertul nr. 5 în la major pentru vioară şi orchestră, KV 219; L. Cherubini: Requiem în do minor – CORUL ACADEMIC RADIO, Dirijor: CIPRIAN ŢUŢU). Publicul prezent în sală s-a comportat în stilul clasic, reverențios, cu care ne-a obișnuit și s-a obișnuit.

Surprindeam diverși indivizi, aflați la o vârstă respectabilă, cum le apăreau pe chipuri diferite zâmbete – rememorări ale tinereții, poate. Pesemne, muzica îi ducea în copilărie sau mai aproape de prima iubire, de prima neputinţă, de tot ce e frumos în viață și stă îngropat în faldurile de carne dospită în care se aflau acum. Concertul îi atingea în zone sensibile, intangibile lor și invizibile mie, zone obnubilate, de unde și eu învățam să citesc un zâmbet, o grimasă, ce încă nu aveam să o cunosc decât peste ani, poate. Lipseau tinerii, în acest univers epic în dezvoltare. Poate cu timpul vor învăța să-și irupă pe chip acele zâmbete pe care nu le arată nimănui, nici măcar lor. Timpul te învață să trăiești frumos dacă îi urmezi menirea mierloasă, ci nu chemarea zgomotoasă. Până la acel moment se vor mai scurge concerte în acest defileu muzical al chemării.

Când Anton Pann a cântat din Verdi

Alunecam spre gânduri simplu, sec, folcloric-pitoresc pe compoziția lui Lazăr. Îmi aminteam de trupele lui Anton Pann, de lăutarii săi cu care încânta Bucureștiul. O mică poveste spune că într-o noapte Anton Pann s-a trezit cântând o partitură de Verdi spre surprinderea tuturor lăutarilor și muzicanților prezenți la o petrecere la casa lui Ghica. Probabil a fost un sacrilegiu pentru acea vreme.

A urmat Mozart. Rememoram pasaje din Jurnalul lui Sebastian: ”Concertul în la bemol de Mozart, de când îl am în mine, devine din zi în zi mai frumos. Andantino e unul din cele mai pure, mai triste și mai străvezii lucruri din muzică”. Pendulam între abandon și reverie cu mici crâmpeie de timp unde cedam muzicii. Am putea vorbi de o reverie sublimă ce îmi inunda privirea, aruncându-mă într-un carusel al amintirilor care nu mai semănau cu ale mele, deși deveneam treptat personajul principal al partiturii lor. Sau, cel puțin, așa îmi place să cred.

A treia parte – cea a lui L.Cherubini – mi-a amintit de scriitorul italian Lampedusa, ce colorează descrierile din operele sale cu un patos geografic-antropologic, care din bun-simț te face să-l citești pănă la capăt. În ambele cazuri, probabil, prelungirea este un firesc al toposului spiritual specific ambilor artiști italieni.

Pendulam între abandon și reverie cu mici crâmpeie de timp unde cedam muzicii…

Spre final, mi-am amintit un alt fragment din Sebastian:

”Aseară, concertul Casals-Enescu la Filarmonică (Concertul pentru violoncel și orchestră de Schumann, Concertul pentru violoncel, vioară și orchestra de Brahms). Foarte sinceră, foarte pură emoție. Mi-e în genere atât de greu să fiu cu totul prezent în timpul unui concert! Mă străbat o sumă de gânduri, o sumă de imagini, dintre cele mai stupide, dintre cele mai fără de sens – și, când mă surprind divagând, mă cert ca un elev neatent și mă reîntorc spre concert cu un fel de decizie de a fi silitor, de a asculta, de a înțelege.”

Tot la concluzia lui Sebastan am ajuns. Așa că ”încerc să ascult o bucată de muzică așa cum citesc o carte”, fără a avea încredere în „reveria confuză”, de care se lăsa legănat la un concert. Sper să reușesc cu sau fără prelungiri firești, artistice.

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost „delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne „meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

Asta spunea bunicul unei prietene din Maramureș, atunci când viața îl trimitea, lunar, la casieria furnizorului de cablu. În genialitatea lui subconștientă, țăranul român nu echivala gestul cu o activitate opresivă, de rutină, ci îl transfigura în ceea ce este, de fapt: o contribuție la frumos (în mod ideal), la artă, la cultură. „Mă duc să-mi plătesc artiştii!” e o frază sublimă, demnă de pus pe frontispiciul Matricei Românești.

Ei bine, țăranul român care își “plătea” artiștii nu o făcea din obligație, ci din recunoștință, față de oamenii care îi înfrumusețau, după putința fiecăruia dintre ei, viața. Pentru asta există arta: altfel am fi cu toții programatori, adică roboți.

Există o anecdotă despre împăratul Napoleon, care, dorind să țină la palat un spectacol muzical, l-a invitat pe cel mai în vogă tenor al vremii lui. Auzind însă care e onorariul respectivului, Napoleon i-a spus, uluit: “Cu banii aceștia, îmi plătesc generalii!” “Sire”, i-a închis gura tenorul, “În acest caz, să vă cânte ei!”

Se observă, în mediul public românesc, o idee falsă după care cultura – o asistată social, să nu ne ascundem după cireş, care subzistă de la bugetul de stat și prea puțin din sprijin privat – se face fără bani, iar artiștii ar trebui să lucreze gratuit, indiferent cine îi solicită. IT-iștii, juriștii și medicii au voie să perceapă bani pe serviciile lor, pentru că sunt profesioniști. Artiștii, oamenii de cultură, profesorii trebuie să presteze, în schimb, gratuit sau mai puțin, pentru că a lor va fi Împărăția Cerurilor.

E o mentalitate ipocrită, care face mult rău culturii românești și statutului oamenilor de cultură autohtoni în general. Ceea ce e bun în viață nu costă, ci merită bani. “Gratis nu există, ieftin nu rezistă”, zice parimia. Iar artiștii români merită să fie respectați și financiar – desigur, cât timp au pretenții rezonabile și nu umflate (vina lor nu trebuie omisă din discuție). Da, cultura este serviciu de utilitate publică. Ceea ce nu înseamnă că artiștii trebuie să moară de foame, în virtutea unei gratuități destinate – când se poate – recipienților culturii, nu promotorilor ei.

Un apel, deci, către toți jucătorii din cultură: plătiți-vă artiștii, fără să întrebați de ce, sau de ce atât de mult!

Ultimul cântec de fluier se aude în Ţara Zarandului, graţie unui meşter fluierar din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa: Mateş Petre, 66 de ani. Silvia Iorgulescu vine cu povestea, de la faţa locului.

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului, faceți un ocol sau o oprire și prin comuna Ribița. Acolo-s multe de văzut, dar mai ales de ascultat și înțeles.

De „obiective turistice” nu duce lipsă – și sunt pentru toate gusturile sau nevoile sufletești –, fie că ești un călător la pas prin istorie în Anul Centenar, un căutător de liniște sau un vânător de „specificități locale”. Ar fi mai întâi Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, un monument istoric de început de secol XV, dar şi casa natală a lui Giurgiu Marcu, devenit marele Crişan, ori Mânăstirea Vaca și lacul ei cu nuferi galbeni.

Casele nu mai au toate amprenta arhitecturii tradiţionale şi nici interioare cu icoane şi păretare brodate nu mai găseşti decât arareori, oamenii nu se mai îmbracă în port popular, iar cămăşi cusute cu frunza de gorun tipică locului găseşti doar în lada de zestre. A cui o mai are – dacă o mai are – sau în „Lada de zestre” a comunei, adică o gospodărie autentic tradițională, cu acareturi, interior şi obiecte bine conservate, valorificate cultural și turistic.

Dar nu-i bai, că locurile îşi păstrează neschimbată amprenta mioritică, în unduirea lor lină între deal şi vale, iar oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi. Îşi schimbă însă iute ritmul când se arată nerăbdători să-ţi prezinte comorile lor şi să-ți fie ghizi prin marea lor „casă” de fânețe și păduri îndepărtate, peste care cerul e acoperiş, zicând un „Doamne-ajută!” când le urezi „cât mai mulți vizitatori”. În curtea „Lăzii de zestre” e o fântână. E singura din comună care are cumpănă, dar apa nu-i potabilă. Ghidul Dorina Rus, de la Centrul Local de Informare Turistică, vede că o „cercetăm” şi spune îndată: „Promit că o curăţ, dacă şi dumneavoastră promiteţi că veniţi şi la anul, că doară ați învățat drumul”.

Oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi

De jos, de la poale, se vede vârful Strâmba, iar la jumătate de oră de el, în satul Dumbrava de Sus, îl găsiți pe Mateș Petre, ultimul meșter fluierar al unei zone altădată celebre pentru acest meșteșug. Să fii ultimul păstrător de tradiţie nu-i confortabil. Responsabilitatea şi singurătatea sunt mari. Dar meşterul de 66 de ani nu privește nici înapoi, nici înainte cu mânie. Numai constată, cu un umor subtil, realitatea, din locul lui izolat și privilegiat totodată.

„Eu nu sunt fluieraş, spune, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier! Despre meşteşug – ce să zic? Spun ce am mai spus şi altora. În Juncu, cum se numea satul Dumbrava de Sus înainte (și satului Crișan îi zicea Vaca), lemnul se transformă în fluiere de două sute de ani. Erau înainte cam o sută de căși care se ocupau cu lucrarea lor. Și nu numai, se făceau ciubere, tulnice, butoaie. Toamna, când se găta lucrul la câmp și cu animalele, în gospodării se strângeau toți, cu mic, cu mare, și ciopleau, sfredeleau, împodobeau lemnul, fiecare după puteri și iscusință”. Într-o familie, peste săptămână, se făceau și câte două sute de fluiere, iar sâmbăta plecau cu ele „la moți”, în comuna Avram Iancu, și le vindeau la intermediari. De acolo, fluierele din Juncu se răspândeau în toată regiunea.

„Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei?” Foto: arhiva personală Silvia Iorgulescu

Lucra și el în copilărie, sigur. „Mă punea tata, la lucruri ușoare, e drept, dar tot făceam, și ceva am învățat. Pe atunci mi se părea simplu, că nu știam”, adaugă râzând.

Abia mai apoi, încoace, a ajuns să lucreze mai cu sârg, mai „profesionist”. Faima i-a crescut, a participat la târguri de meşteşuguri populare şi a primit premii – Diploma de Excelenţă de la Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare, organizat de Muzeul Astra din Sibiu e un exemplu -, despre care nu vorbeşte decât dacă e întrebat.

„După ce s-a prăpădit tata, sunt 28 de ani de atunci, abia după aia am deprins mai bine. Pe mine m-a descoperit directorul Centrului de creaţie de la Deva, prin 2001. A fost un proiect şi aşa am întâlnit un meșter, profesor de sculptură, datorită căruia am aprofundat tehnica de lucru. Numai tehnica. Întotdeauna, mi-am făcut singur modelele care împodobesc fluierele ori crucile ori ouăle împistrite pe care le mai fac. Nu am copiat de la nimeni, pe haine vechi mă mai uit, dar transform podoabele, nu le iau de-a gata.

„Fiecare lemn e altul”: meşterul Mateş Petre, din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa, Ţara Zarandului, România

Inspirația vine ea singură, cum mă apuc de lucru. Nu-mi pun în minte ce să fac. Trag linii, trasez conturul. Cum am făcut prima linie, știu cum continui. Pentru fluiere, mai e vorba și de lemn, de culoarea lui, de consistență. Alunu-i mai molcuț și iese bine dacă știi să-l lucrezi, dar eu lucrez cu mai multe esențe: cireș, frasin, paltin, sânger. Fiecare are personalitatea lui, nuanța lui, rezonanța lui. Fiecare lemn e altul, fiecare fluier e altfel… își merită podoaba lui”.

„Eu nu sunt fluieraş, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier!”

Cât durează să faci un fluier?

„Durează, că treaba e complicată: alegi lemnul, îl laşi să se usuce, îl sfredeleşti – am sfredele de 80-100 de ani, toate uneltele mele-s vechi. Urmează cioplitul, se fac ochiurile, rosturile, se şmirgheluieşte fin, se fac contururile desenului, se umplu… Fiecare etapă are cuţitul ei. E mai greu acum, că am şi o mână stricată, lovită cu securea peste tendoane. Oricum, aproape am renunţat la meşteşug. Nu fac fac multe fluiere, doar când şi când mai lucrez. Ca să am când vine cineva străin pe la mine… poate o vrea să cumpere. Am avut oameni şi de la Bucureşti, şi de la Braşov, şi din Germania. Dar meşteşugul se gată… nu mai are vânzare”.

Fluierul românesc, acest totem cântător de tristeţe

E adevărat, adaugă senin, că nici nu mai merge la târguri, cum mergea odată, iar oamenii care ajung la el sunt prea puţini.

„Înainte, plecam la târguri: la Sibiu, la Braşov, la Haţeg, la Târgu Jiu, la Găina. Dar înainte era altfel. Se plăteau cazarea, mâncarea, transportul, aşa că stăteam şi câte o lună. Acum, te mai cheamă, nu te mai cheamă… faima e trecătoare, se duce. Iar ca să mergi singur la evenimente, de capul tău, e complicat. Eu abia dacă am 5 euro să-mi încarc din când în când telefonul. Şi apoi, nici nu-mi mai vine să-mi părăsesc casa, locul. Sunt nouă ani de când nu am mai fost la Târgul de la Deva, doi ani de când nu am mai coborât în Brad. E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură.”

„E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură”

Cu tehnologia, se împacă şi nu prea.

„Eu nici telefonul nu-l ţin deschis. Stă în cui. Nu răspund la numere necunoscute, adică oricui, că sunt păţit. Intră căsuţa vocală, ascult, văd despre ce e vorba şi sun înapoi dacă e cazul. Dacă nu, nu. Mă deranjează din treabă. Şi când vin oameni pe la mine, mă opresc din lucru. Nu vreau să mă bată nimeni la cap. Îmi place liniştea. De curând, mi-am pus şi Facebook, şi am şi prieteni… Dar când văd că arată cum iubesc ei – şi pe aia, şi pe ailaltă – , îi şterg de la prieteni. Mă interesează mai mult evenimentele, târgurile, artiştii, ce au mai făcut nou. Eu nu pun pe facebook chipul meu, isprăvile mele, ci doar frumuseţea locurilor şi munca mea… acum am o poză cu o cruce sculptată.”

Cât despre posibilitatea de a găsi un ucenic, credinţa de a vedea meşteşugul revitalizat sau încrederea într-o creștere a vânzărilor, speranţele nu-s mari.

 „Ucenici am mai avut, tineri de pe-aici. Dar au plecat la oraş şi s-au angajat. Căşile sunt goale. Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei? Atâta e un fluier obişnuit, şi unul dublu e 100. Cine să înveţe pentru atâta lucru un meşteşug greu, care nu se deprinde într-o zi-două, ci în ani de zile? Aşa că”, adaugă zâmbind, „spun că a găsi pe cineva dornic să înveţe este ceva imposibil. E la fel cu a zice că aş putea să dau timpul înapoi şi să am din nou 30-40 de ani. Am 66, anii au trecut, nu mă mai preocupă decât partea mea. Merg înainte. Nu sunt supărat, nu sunt revoltat. Nu mai am animale, nu mai lucru la câmp, nu am pe nimeni în jur, aşa că am timp să îmi văd de ce am învăţat şi ştiu să fac. Dar ucenici… astea-s vise mari şi treabă imposibilă!”

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului și faceți un ocol sau o oprire prin comuna Ribița, mergeți și la Dumbrava de Sus.

Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească.

Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate culturală, purtată cu noi și menținută vie, ca un legământ ce trebuie neapărat transmis mai departe. Arta, în general, este un element definitor, un spațiu protector, de resurse și refugiu, de libertate și creativitate, de regăsire într-o realitate nouă, diferită. Întoarcerea spre albia din care faci parte, întoarcerea spre artă, devine mai puternică în afara granițelor, fiind amplificată de distanță, de dor și de timp.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri. Colegii mei nasc sculpturi, nasc poezie și filosofie scrise pe apucate, în spital. Pentru că, dacă nu ar scrie, ar lua-o razna sau ar înnebuni. Și ceea ce e absolut impresionat este că lucrările lor stau în muzee, în rafturile librăriilor, și ajung în cutiile poștale în formă de reviste.

Dr. Hassan Farhat este medic în Departamentul de Urgență și conduce una din cele mai prolifice reviste online: Ya7eleween Magazine Group, distribuită pe 5 continente. Lucrează cu o echipă întreagă să distribuie revista și în formă printată. În același timp, practică Medicină de Urgență la două mari spitale: Mount Sinai și New York Community Hospital. Este îndrăgostit de România, pe care o știe din poveștile verișorului său Amir, medic stomatolog, trimis din Liban în anii ‘80 să facă Stomatologia în Timișoara.

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Miracolul medicinei nu stă doar în a vindeca, dar și în a cultiva valorile sufletului la cel mai profund nivel, la liziera dintre suflet și trup, acolo unde întotdeauna găsești o sursă de inspirație și creativitate ce poate fi imortalizată în artă. Medici prin profesie, artiști prin vocație, cam asta sunt câțiva dintre medicii cu care lucrez. Sunt uluită de fiecare dată când îi văd scriind după ce au salvat o viață, după ce au intubat un pacient, sau după ce au adus pe lume un copil. “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână, așa cum îl numește Dr Farhat, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet; o dualitate a vindecării care transcende medicina și arta, un dualism paradoxal ce conferă substanță și dimensiune chemării lor artistice.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri

În New York am întâlnit medici care s-au întors către scris, muzică sau sculptură la o vârstă matură, o pasiune latentă, care era acolo dintotdeauna, ca o validare a faptului că medicii pot scrie și resuscita, pot sculpta și coordona intervenții rapide în cazuri de traumă, pot fi poeți și aduce pe lume copii, pot recita din Tagore în timp ce tratează un șoc anafilactic. Își duc existența la cel mai înalt nivel al umanității, pentru că se jertfesc pe sine pentru alții prin nopți de gardă și muncă asiduuă și dau înapoi celorlalți la un nivel artistic, ridicând lucrul mâinilor lor la artă, la sublim, preschimbând chemarea medicală într-o sursă de inspirație.

În departamentul de urgență, Dr. Farhat a scris cele mai frumoase cugetări, între două reanimări. Dr. Utpal Chowdhury recită din Tagore și murmură arii pe care le exersează la vioară. Dr. Emil Silberman preia durerea de pe fața pacienților săi și o înmărmurește în sculpturi. Una dintre sculpturile sale, înfățișând Turnurile Gemene și suferința celor din jur, e pusă în holul spitalului Jamaica.

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

“Scopul fiecăruia e să atingă imposibilul și să țintească mai mult decât și-ar fi închipuit că poate”, scrie doctorul Farhat. Și peste limitele închipuirii este și suferința pe care o transmite sculptura doctorului Silberman. Medic într-unul dintre cele mai aglomerate Departamente de Urgență, Jamaica Medical Center, Emil Silberman găsește timp să modeleze din ghips, din sârmă și din bronz lucrări care sintetizează durerea, suferința, disperarea umanului într-un moment de criză și durere, la marginea dintre viață și moarte.

Născut în Lituania, își amintește momentul când plastilina a fost înlocuită cu ghips și modelată în forme ce dăinuie. “Pentru multă vreme am ținut arta departe de medicină, dar într-o zi am realizat că aduceam idei din lumea medicală în opera artistică și că de fapt cele două lumi se împleteau”, afirmă  Dr. Silberman.

“Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână aceşti medici, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet

Dr. Utpal Chowdhury, cardiologist în Bangladesh, practică Medicina de Urgență în New York. Are în permanență pe birou cartea lui Tagore, “Ghitanjiali”, din care citește între pacienți. Cu  “Ghitanjiali”, Tagore a reușit să ia Premiul Nobel tocmai pentru că a fost tradusă de el. Are copii după desenele lui Tagore, și îi ascultă din versurile scrise pe muzica compusă tot de autor. Ia lecții de vioară și murmură partituri când scrie fișele pacienților.

Cartea doctorului Adrian Sângeorzan, “Între femei” (Among Women) a fost epuizată, apoi exemplarele avute au fost împrumutate și citite cu rândul la Jamaica Hospital, de la directorul spitalului, la instrumentarele sălii de operație, asistente,  dieteticieni și bucătărese. O carte minunată, cu povești trăite pe viu, în clinică sau în spital, o carte pe care odată deschisă nu o mai lași până la ultima filă.

Este impresionant că toți acești medici au avut turnura spre artă în momentul când presiunea dintr-un spital american și dorul de propria lor țară s-au interpus. Sunt oameni care poate nu ar fi scris, sau nu ar fi sculptat dacă nu ar fi emigrat, oameni ce ard, devotați profesiei și artei, oameni de foc, torțe vii lângă care doar să stai, vezi lumea cu alți ochi, te reîntorci spre artele frumoase, citești sau chiar încerci stângaci să desenezi o umbră sau să scrii.

Foto deschidere: time.com

Asociația Culturală Matricea Românească a găzduit vineri, 19 ianuarie, un eveniment cultural deosebit, lansarea unei publicații specializate de istorie și artă românească, revista Museikon, emanație a proiectului Museikon (muzeu al icoanelor și cărții bisericești) din Alba Iulia.

Italo Calvino nota, într-una dintre cărțile sale devenite fundamentale, „Orașe Invizibile”: „Din păcate, trebuie să fim conștienți că trăim într-un infern, și că există două soluții de a trăi în infern: fie te adaptezi la infern și devii parte a lui, ca să poți să supraviețuiești, fie dimpotrivă – în mijlocul infernului, încerci să cauți acele zone care nu sunt infern și să le faci pe de o parte să dureze, și pe de altă parte să aibă un spațiu propriu al lor”. Această axiomă tranșantă vine să omogenizeze acea segregație bine-rău, arătând că și în mijlocul unor vremuri tulburi există speranță în ziua de mâine.

Lumina firavă de la capătul acestui tunel existențial, numit viață modernă, în care ne tot rotim fără o axă previzibilă, poate fi reprezentată de imaginea unui proiect inedit, Museikon, cel care ne-a cucerit inimile atunci când am ajuns la Alba Iulia de Ziua Națională a României. De această dată, scumpii noștri prieteni din Ardeal ne-au întors vizita, sosind în Agora bucureşteană a sediului Asociaţiei Culturale Matricea Românească la un moment special: lansarea numărului inaugural al revistei Museikon, o lucrare simbolică pentru spațiul românesc, deoarece include între coperțile sale studii extinse de iconografie și artă ecleziastică.

[pullquote]Revista Museikon este o revistă care vorbește în limbi[/pullquote]

De la microfon, și-au manifestat completa solidaritate cu munca depusă de echipa instituției Museikon, conf. dr. Cristina Bogdan, prodecan al Facultății de Litere, Universitatea din București, și lect. dr. Vlad Bedros, decan al Facultății de Istoria Artei, Universitatea Națională de Arte din București.

După o introducere explicită asupra conceptului de muzeu al icoanelor și cărții bisericești, pe care îl reprezintă Museikon, Ana Dumitran, părintele spiritual al proiectului și unul dintre editorii seniori care au creat și cizelat revista Museikon, ne-a explicat ce a reprezentat această muncă și cât efort a implicat crearea unei astfel de culegeri deosebite. Precum nota filologul Cristina Bogdan, acest proiect „este unul dincolo de muzeu și de revistă”, este un lucru care implică perseverență şi continuitate.

Revista Museikon – un studiu tripartit de istorie și artă iconografică

Formatul inedit pe care îl regăsim în revista Museikon, cu prezentarea poliglotă a materialelor, a trezit admirația cititorilor săi, lucru confirmat și de Bogdan, care a observat: „e o revistă care vorbește în limbi, și nu pentru că ar fi avut vreun dar poetic, ci pentru că au avut ideea inspirată (n.r. echipa Museikon) de a o gândi ca o revistă în franceză și în engleză, cu rezumate în limba română […] o revistă de foarte bună calitate a traducerii”.

Trezește respect și structura tripartită pe care o regăsim în revista Museikon, remarcă atentă, emanată de către prodecan, ce divizează compartimentele în studii de istorie și artă, studii de patrimoniu și studii de ecou, toate la un loc formând o veritabilă incursiune tridimensională în domeniul iconografic.

Cristina Bogdan, prodecan al Facultății de Litere, de la Universitatea din București, vorbind despre revista Museikon și conceptul inedit al acestui proiect

Ne-am bucurat să vedem o Agoră plină, în care s-au regăsit atât tineri implicați în eforturi culturale, cât și persoane a căror muncă le-a adus deja respectul și venerația de rigoare. O astfel de eminență este doamna Zamfira Mihail, cercetător ştiinţific în domeniul lingvisticii comparate şi al slavisticii, filolog, doctor în filologie. Dumneaei a subliniat importanța și rolul icoanei atât în religie per ansamblu, cât și în studiul științifico-cultural, realizat cu succes și încorporat în revista Museikon.

[pullquote class=”left”]Museikon este un proiect dincolo de revistă, dincolo de Muzeu[/pullquote]

Pentru că sarcina nobilă de a scrie despre arta ecleziastică implică și o doză rațională de filantropie și de smerenie, echipa de redacție care a gândit revista Museikon a decis să o ofere în dar celor care nu o pot primi în posesie fizic, iată de ce ea este publicată aici, pentru a fi de folos atât specialiștilor, cât și publicului larg.

„Lucrurile măreţe nu se fac din impuls, ci dintr-o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă”, sublinia Vincent Van Gogh, iar în cazul lansării acestui număr inaugural din revista Museikon, suntem martorii unei realizări adunate în timp, cu pași mici, dar fermi, cu răbdare și cu speranță în ziua de mâine.

Relativ tânără față de consoartele sale artistice, cinematografia a reușit să se instaleze pe arena frumosului mondial în tempou rapid și convingător. Se datorează acest lucru, în mare parte, dragostei necondiționate a umanității pentru imagini, pentru coloritul care se perindă într-un amalgam vertiginos. Făcându-și loc, aproape cu coatele, în ringul supraviețuirii culturale, filmul și arta regizorală au reușit să transmită mesaje puternice și de impact, îndreptate către segmente sociale diverse. În egală măsură, cinematografia a transpus în realitate, eliminând hazardul percepției, cele mai consistente opere literare ale umanității. În spațiul românesc, ținem să amintim astfel de pelicule precum „Moromeții” (1987), după romanul omonim al lui Marin Preda, cu Victor Rebengiuc în rolul central sau filmul „Pădurea spânzuraților” (1964) regizat de către Liviu Ciulei și premiat la categoria „Première Oeuvre” a festivalului de film de la Cannes.

Milionar pentru o zi, titan al filmului pentru eternitate

Istoria de astăzi a Matricei Românești este despre unul dintre părinții cinematografiei autohtone, o figură prolifică ce a semnat, cu succes, primul film românesc de autor. Este vorba despre inegalabilul Jean Georgescu (1904-1994), a cărui vioiciune și nonșalanță a mișcărilor i-au adus rezultate apreciate în lumea cinematografică a acelor vremuri, care pot fi considerate, pe bună dreptate, dificile și tulburi. Absolvent al Conservatorului Regal de Artă Dramatică, Ion Georgescu (viitorul Jean) debutează în anii ’20 în teatru, alături de actori renumiți ai epocii. În cinematografie își semnalează prezența în 1923, în filmul „Țigăncușa de la iatac”, o melodramă cu acțiunea plasată la jumătatea secolului al XIX-lea, adaptare a nuvelei cu același nume, semnate de către Radu Rosetti. Îndrăgostindu-se natural de libertatea pe care o implică filmul, Georgescu s-a aventurat în scrierea scenariilor și acest lucru i s-a potrivit ca o mănușă.

Secvență din filmul „Așa e viața!” (1928), cu Jean Georgescu în rolul principal

Pelicula cu care Jean Georgescu s-a instalat pe arena filmului românesc a fost Milionar pentru o zi, un scurt metraj de circa 560-570 de metri (n.r. unitate de măsură a peliculei). Acest film a devenit, așa cum l-au numit criticii vremii, „pașaportul de regizor” al lui Georgescu, el etalându-se în calitate tripartită: de regizor, de prim actor și de scenarist.

[pullquote]Jean Georgescu a fost un veritabil «neguțător de vise» pentru cinefilii români[/pullquote]

Filmul reprezenta o comedie aventurieră, având ca protagonist un pictor sărac, burlac convins (Jean Georgescu), care decide să își păstreze celibatul chiar și în fața unei propuneri irezistibile: o moștenire fabuloasă. Acesta ajunge la faimosul cabaret „Moulin Rouge”, unde petrece o noapte de neuitat cu o tânără nostimă, care îl transformă dintr-un milionar pentru o zi într-un milionar pentru o viață. Personajul central avea „un fizic plăcut și verva necesară”, notau recenzorii despre prestanța lui Jean Georgescu în primul film românesc de autor, pe care acesta l-a creat în 1924.

În distribuție, pe lângă Jean Georgescu, în rolul pictorului Bob, și-au făcut apariția stele ale cinematografiei autohtone din perioada interbelică, precum frumoasa Gaby Danielopol (fata nostimă de la cabaret) sau Lucreția Brezeanu (proprietăreasa cabaretului).

Primul film românesc de autor, cronici elogioase

De ce a fost inedit acest film? În primul rând, datorită duratei: filmările au început în a doua jumătate a lunii septembrie 1924 și au ținut preț de doar câteva zile. În plus, s-au folosit câteva locații succesive pentru decor, toate amplasate în București. S-a filmat în curtea Teatrului Mic, unde a fost improvizat un platou, apoi în fața hotelului „Athenée-Palace” de pe strada Sf. Ionică, iar pe final în curtea Bisericii Crețulescu. Linia de subiect impunea trei decoruri de interior și unul de exterior. Un element la fel de inedit a fost și segmentul temporal scurt de post-producție, filmul fiind turnat în septembrie, iar în octombrie deja rula în cinematografe și primea laude meritorii de la recenzori.

Hotelul „Athenée Palace”, unul dintre decorurile folosite în 1924, pentru primul film românesc de autor, regizat de către Jean Georgescu. Foto: unknownbucharest.com

Chiar dacă posibilitățile tehnice erau reduse, Jean Georgescu a reușit să își afirme năzuința în cele două bobine. Succesul lui a fost întărit și de faptul că primul film românesc de autor, Milionar pentru o zi, a fost inclus, la vremea sa, în renumita „Săptămână a Râsului”, alături de producții importante semnate de către regizori mai notorii, precum frații Fratellini. Scurt metrajul lui Georgescu a făcut  o figură mai mult decât onorabilă în acea decadă culturală.

Grație investițiilor artistice și minuțiozității cu care Jean Georgescu și echipa lui de distribuție au lucrat pelicula, aceasta a fost bine primită în cronicile epocii. Iată ce scria, la 30 octombrie 1924, în Revista Rampa (n.r. revistă de teatru, muzică, artă și literatură), un anume M. Blossoms (probabil, un pseudonim):

Iată dar un nou film românesc care a văzut lumina ecranului. Faptul ne bucură mult și nu putem decât să încurajăm pe D. Ion Georgescu, realizatorul și principalul interpret al comediei, pentru spiritul lui de inițiativă. (…). Trebuie să fim extrem de indulgenți față de primele încercări ale tinerilor noștri realizatori, pentru ca să dăm putința dezvoltării unei adevărate arte și industrii naționale de cinematografie.

Nici figura lui Georgescu în alura de actor nu a scăpat de sub lupa vigilentului critic, acesta notând:

D. Ion Georgescu (…) joacă cu un aer degajat și sigur, încât n-ai crede că este pentru prima oară (n.r de fapt, a doua, după apariția în rol secundar în pelicula „Țigăncușa de la iatac”) când apare în fața obiectivului.

Reușita peliculei a fost completată, așa cum se menționa în cronica din Rampa, și de imagine: „Fotografia datorită dl. Barbelian (n.r. operator de cinema, director de imagine, regizor și actor român din perioada interbelică) este reușită”. Iar pe final, recenzorul aprecia că: „Publicul va face acestei drăgălașe comedii o primire favorabilă”.

Debutul lui Jean Georgescu în calitate de regizor și scenarist a însemnat un punct de pornire a cinematografiei române spre Olimpul unor realizări de anvergură. De altfel, acest pioner al dezvoltării filmului românesc a reușit să ne lase moștenire, în calitate de regizor, 20 de filme, printre cele mai renumite fiind „O noapte furtunoasă”, inspirat de piesa omonimă a scriitorului Ion Luca Caragiale și „Mofturi 1900”, o comedie de moravuri; în calitate de scenarist, 9 filme, iar în postura inițială de actor, 7 filme. Un rezultat mai mult decât prolific, dacă ținem cont de faptul că activitatea sa prodigioasă a cuprins perioade dificile, în special în timpul cenzurii comuniste. Spre marele nostru regret, pelicula Milionar pentru o zi a fost pierdută iremediabil, iar tristețea noastră poate fi suplinită doar de celelalte lucrări ale emeritului regizor.

Filmul „O noapte furtunoasă” (1943), regia Jean Georgescu, după piesa omonimă scrisă de către I. L. Caragiale

Cert este că efortul depus și ovațiile obținute de la publicul încântat de munca lui i-au adus lui Jean Georgescu recunoștința și admirația generațiilor viitoare, transformându-l, de ce nu, într-un neguțător de vise. Vise transmise prin film românesc pe micile și marile ecrane ale țării.

Extrasele și referințele au fost culese din volumul „Istoria filmului românesc (1897-2017)”, editura „Contemporanul”, scris de către Călin Căliman, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA, și din cartea „Lanterna cu amintiri”, scrisă de către Olteea Vasilescu, editura Meridiane, București, 1987.

Matricea Românească vă prezintă frumoasa istorie a celui mai renumit arhitect, dar și om de artă, din Basarabia, care ne-a dăruit un Chișinău în piatră albă: Alexandru Bernardazzi.

Orașele se nasc din marea dragoste a oamenilor față de un anume loc, din devotamentul lor pentru o cauză comună sau pur și simplu, din necesitatea afirmării unei colectivități. Chișinăul, metropola basarabeană, are un trecut relativ tânăr, însă a reușit să suporte cu stoicism perioade dificile, având totodată și momentele sale de glorie.

Printre acele sclipiri siderale, care au transformat întreaga citadelă într-un oraș cu parfum parizian, se numără și apariția unui artist arhitect de un talent și de o râvnă aparte: Alexandru Bernardazzi. Îndrăgostit de imaginea unui Chișinău, aflat pe atunci sub regimul țarist, acesta a decis să întruchipeze frumosul în piatra albă, imaculată. Probabil această decizie și-a tras obârșia din geneza sa, Bernardazzi fiind parte dintr-o renumită dinastie italiană, propășită în Imperiul Rus, în perioada țarului Alexandru I (secolul XIX).

Sosit în Basarabia, în funcția de arhitect al orașului, acesta a descoperit un Chișinău cu fațade cazone, tipic acelor vremuri și încadrat perfect în așteptările imperiale față de o gubernie (provincie imperială, n.r.). Fiind un tânăr cu aspirații mari și multă pasiune, Bernardazzi începea să își formeze condeiul, râvnind să dea un nou viitor orașului care îl adoptase.

Despre el s-a scris în “Bessarabskaia gazeta” nr. 188 (852) din 1907 că “a fost un idealist clasic, în sensul strict al cuvântului, dacă înţelegem idealismul ca o încredere absolută în demnitatea intrinsecă a persoanei umane şi în triumful final al eternelor valori ale vieţii – dragostea, binele şi frumosul“, acest lucru fiind un prinos adus omului care ne-a plăsmuit peste cincizeci de clădiri, devenite patrimoniu cultural și istoric al țării, printre care se numără conacuri elegante (cel mai renumit fiind Conacul lui Manuc Bei din orașul Hâncești), biserici, parcuri, case de locuit.

Hanul lui Manuc Bei – unul dintre vestitele conacuri istorice proiectate de Bernardazzi. Foto: moldovenii.md

Calea sa profesională a început în îndepărtatul an 1850, când a fost numit în funcţia de arhitect secund la Agenţia de Construcţie a Drumurilor din Basarabia. Câţiva ani mai târziu, în 1856, Alexandru Bernardazzi a primit titlul de arhitect principal al oraşului Chişinău, funcţie în care a rămas până în 1878. De-a lungul celor douăzeci și doi de ani el, a modelat o Capitală aproape de standardele europene și moda existentă în Occidentul acelor vremuri.

Printre cele mai renumite lucrări ale sale se numără clădirea Dumei orăşeneşti, care astăzi reprezintă Edificiul Primăriei Capitalei. Fațada executată în stilul goticului italian, cu elemente de arhitectură renascentistă, încântă privirile trecătorilor, care și astăzi pot admira arcadele impecabile și ferestrele imense, care completează armonios întreaga clădire. Spre regretul nostru, clădirea Primăriei a fost parțial distrusă în cea de-a doua conflagrație mondială, fiind restaurată, la 1951, după niște fotografii și proiecte de epocă.

Edificiul Primăriei Chișinăului – una dintre principalele lucrări de arhitectură ale lui Bernardazzi

Venind dintr-o familie religioasă, Bernardazzi nu ar fi putut să lase deoparte creația ecleziastică, iată de ce una dintre lucrările sale inovative pentru acele timpuri este Biserica grecească „Sfântul Pantelimon”, unde a fost folosită, în premieră, piatra şlefuită, în două culori. Aflată în inima Capitalei, această Biserică este și astăzi un motiv aparte de mândrie, fiind o bijuterie specială, încastrată în arhitectura întregului Centru Vechi al orașului.

A urmat și o colaborare prodigioasă cu una dintre reprezentantele notorii ale mediului academic basarabean, și anume principesa Natalia Dadiani, cea care a finanțat proiectul Gimnaziului de fete și al Capelei de pe lângă ea (actualmente, Biserica Sfânta Teodora de la Sihla), în execuția lui Bernardazzi.

Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”, fosta capelă a Gimnaziului de fete ”Natalia Dadiani”

Frumusețea clădirii liceale, create în stil eclectic, s-a conservat în timp, aceasta fiind în prezent sediul Muzeului Național de Artă al Moldovei, ceea ce demonstrează încă odată talentul acestui artist.

Alexandru Bernardazzi a dat dovadă și de o filantropie specială față de țara sa adoptivă, proiectând și construind spitalul pentru pacienți cu boli mentale din orășelul Costiujeni, finanţând parţial, din mijloace proprii, edificarea bisericii. Rușinos este faptul, că în prezent, acesta a ajuns la limita dispariției ca rezultat al indiferenței sau rău-voinței chișinăuienilor.

Spitalul pentru boli mentale din Costiujeni – o dovadă de filantropie a arhitectului Alexandru Bernardazzi. Foto: costiujeni.com

Dincolo de creația sa arhitecturală, Bernardazzi a dat dovadă și de un pragmatism aparte, acest lucru rezultând din rapoartele de Arhivă, care reflectă implicarea sa în construcția apeductului, a turnurilor de apă și a drumurilor Capitalei.

De unde a venit acest atașament deosebit față de o țară străină? Sau cum un trimis al Imperiului Rus a reușit să transforme cu tandrețe un oraș provincial tipic într-o Capitală a pietrei albe? Putem doar intui răspunsul la aceste întrebări. Faptul că a început aici drumul său artistic sau poate legătura personală cu acest ”copil” al creației sale sunt doar câteva dintre ipotezele plauzibile. Cert este, că și la apusul anilor săi, acesta a lăsat testamentar voința de a fi înmormânt la Chișinău, alături de mama sa. Și dorința sa a devenit realitate, arhitectul fiind înhumat în cimitirul Luteran, azi dispărut.

Turnul de apă – inovație inginerească proiectată de către Alexandru Bernardazzi. Foto: lume.md

Dar, cum perioada sovietică a șters cu buretele orice rămășiță de trecut glorios, mașinăriile acesteia nu au ignorat nici amintirea celui care a adus Chișinăul mai aproape de frumos. Astfel, spre marea noastră rușine, locul de veci al acestui mare om de artă a fost distrus în anii ’60 ai secolului trecut, lăsând loc pentru un cinematograf (!), iar osemintele sale au fost pentru totdeauna pierdute.

Așadar, cine a fost acest om pentru Chișinău? Din chiar necrologul lui, publicat în aceeași “Bessarabskaia Gazeta” la 1907, reiese că “a fost întruchiparea celor mai bune calităţi din acele vremuri. Viaţa lui, trăită în văzul public, a fost curată şi plină de generozitate; în inima lui ardea nestins flacăra entuziasmului pentru frumuseţea acestei lumi, flacără care scălda în lumină tot ce-l înconjura”.

Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om.

Filosoful geman Martin Heidegger afirma că „arta este o punere în operă a adevărului”, iar continuând această axiomă am ajunge să spunem că arta plastică este transpunerea fluentă a emoțiilor în culoare. Iată de ce, fiind deciși să aflăm cât de adevărată este această idee, am purces la o călătorie prin galeriile Muzeului Național de Artă al României. Fiind basarabeancă de origine, am fost impresionată de impozantul bastion al frumosului național. Purtând pecetea timpului pe fiecare element, Muzeul reușește să ajungă pe picior de egalitate cu alți reprezentanți europeni de tradiție.

Muzeul Național de Artă al României. Foto: trecator.ro

Structurat într-o manieră logică, Muzeul prezintă trei expoziții de artă plastică și iconografică aranjate cronologic (de la medieval spre modern), dar și geografic (traversând toată România, de la Moldova până în Transilvania). Și dacă modernismul m-a impresionat cu lucrări bogate în culori și expresivitate, inima mea a rămas în sălile Galeriei de Artă Veche Românească, unde se regăsesc, în mare parte, lucrări din aria iconografică și bisericească.

[pullquote class=”left”] Icoana hipnotizează prin energia pe care o emană și prin misterul care stă în spatele ei[/pullquote]

Am petrecut clipe în șir în fața icoanei Coborârea de pe Cruce, hipnotizată de energia pe care aceasta o emană și de misterul care stă în spatele ei. Am presupus că ar avea o taină, pentru că scena redată, personajele pecetluite pe icoană spun mai multe decât pare la prima vedere.

Tabloul iconografic, datat în perioada 1522 – 1523, o are  în centrul compoziției pe Maica Domnului cu Iisus Hristos în brațe, imediat după momentul când Acesta este coborât de pe cruce. În spatele figurii materne se regăsește imaginea apostolului Ioan, preaiubitul Său ucenic, pe care Iisus, în ultimele clipe, lasă grija mamei sale. “Iată fiul tău!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei doisprezece care Îl urmase în tăcere până pe Golgota. La picioarele Domnului Iisus o avem pe Maria Magdalena, a cărei figură exprimă o smerenie deosebită. Toate figurile biblice au imprimate pe chipuri o durere aparte, trasă de penelul iconografului cu deosebită subtilitate. Trupul lui Iisus poartă nu doar însemnele durerii, ci și o paloare aparte, culoarea menținând registrul întregii lucrări. Gama cromatică aleasă de către artist transmite și ea un mesaj, în care se ascunde o tristețe și deznădejde deosebite.

Ceea ce apare, la prima vedere, într-o disonanță este figura altei mame redate pe această icoană, ținând în brațe un băiat încoronat, fapt care denotă apartenența la familia regală. Săpând în sursele istorice, am descoperit că acest element vine să sublinieze o paralelă unică între durerile materne. Pe de o parte, o avem pe Maica Domnului, iar pe de altă parte, o avem pe Doamna Despina Miliţa deplângând moartea fiului său Teodosie.

Această Doamnă, pe numele său de botez Elena, dar intrată în istorie ca Despina Miliţa este descendentă a familiei imperiale bizantine Cantacuzino, fiica lui Iovan Brancovič, din familia despoţilor sârbi, nepoata mitropolitului Maxim Brancovič şi soră vitregă cu Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş.

Doamna Despina Milița. Foto: wikimedia.org

S-a căsătorit cu Neagoe Basarab, viitorul Domnitor al Țării Românești, rudă cu marii boieri Craioveşti, în 1504. Au avut împreună şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana. „Viaţa împreună a acestor doi soţi, care s-au înţeles şi s-au iubit, a fost închinată Bisericii şi artei … au strâns, în timpul domniei lor, o întreagă comoară: Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea”, nota autorul Constantin Gane.

Și pentru că destinul lor s-a împletit cu imaginea credinței vii, cele două capete regale au ctitorit împreună biserica Sf. Gheorghe, schitul Ostrov din Călimăneşti, au sprijinit zugrăvirea sau refacerea mănăstirilor Dealu şi Glavacioc, a bisericii Mare din Snagov şi a celei din Tismana, înzestrându-le cu frumoase şi costisitoare obiecte de cult. Cea mai importantă ctitorie a fost biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş, pentru construcţia căreia, spune tradiţia, Doamna a făcut un mare sacrificiu financiar: vânzarea bijuteriilor moştenite de la familia sa din Serbia.

De ce și cum a apărut imaginea Doamnei Milița și a fiului său pe o icoană votivă? Răspunsul se ascunde în chiar originea ei, aceasta fiind o comandă specială a Doamnei pentru biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș. Locul ei este chiar potrivit în această compoziție iconografică, mai ales că însuși Iorga, marele nostru istoric, o cataloga drept „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”.

[pullquote class=”left”] Unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora

Istoricul Nicolae Iorga, despre Doamna Despina Milița [/pullquote]

Viața ei a fost însă, sortită unei mări de lacrimi și unei dureri imense. Rămasă văduvă în 1521, aceasta vede cum fiul ei Teodosie este încoronat la frageda vârstă de 16 ani. Pe fondul luptelor pentru putere existente în țară, Teodosie ajunge la Constantinopol, unde caută sprijin, dar moare la 1522. Profund îndurerată de pierderea fiului preaiubit, Doamna Despina Milița comandă această icoană, în colțul stâng al căreia este scris: „Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii”.

Inscripția mai conține și rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Stăpână, primeşte sufletul robului tău Ion Teodosie Voevod şi adu-l la judecata ta, Doamna Despina.”

Sacralitatea acestei icoane și durerea care i-a dat naștere o fac parte importantă a patrimoniului nostru cultural, având menirea să ne aducă aminte de restriștea vremii și de condiția maternă, care dincolo de trecerea timpului este la fel actuală și de sensibilă.

Vă îndemn ca, atunci când veți trece prin Sala 2 a Galeriei de Artă Veche Românească, să vă opriți pașii pentru a privi cu evlavie imaginea celor două mame îndurerate și a rememora că doar Dumnezeu ne este călăuză și sprijin în clipe de tristețe.

Carpeta cu „Răpirea din Serai”, peștii colorați de pe televizor, mileurile croșetate și bibelourile lucioase. Vă este dor de aceste obiecte, dar nu le mai regăsiți decât în casele bătrânești? Ei bine, le puteți revedea într-un muzeu situat în Centrul Vechi al Bucureștiului. Vă vine să credeți sau nu, la începutul lunii mai s-a deschis, pe strada Covaci numărul 6, Muzeul Kitsch-ului Românesc. Vizitatorii pășesc pe covorul roșu înainte de a ajunge în locul unde icoanele cu luminițe, bibelourile, vitrinele cu farfurii cu model, florile din plastic, tablourile colorate și multe alte obiecte pe care cu toții le-am avut – sau încă le avem – în case au devenit exponate prețioase. Cristian Lica este proprietarul acestui inedit Muzeu, care a fost, încă de la deschiderea oficială, extrem de bine primit de către publicul românesc, dar și de către cel străin.

După ce a călătorit în peste 100 de țări și a vizitat peste 500 de muzee din lume, Cristian a vrut să le ofere românilor o experiență care să îi amuze, dar și îi facă să plece acasă fascinaţi de România. Matricea Românească a discutat cu Cristian despre kitsch-ul românesc, despre evoluția sa, dar și despre ce şi-a propus cu Muzeul lui.

Matricea Românească: Cum ai descrie kitsch-ul românesc?

Cristian Lica: Este creativ și ridicol, în același timp. De multe ori, este și ostentativ. Toată povestea aceasta, a înapoierii României, este reală. România, în raport cu lumea vestică, este înapoiată, din perspectivă istorică. Asta nu înseamnă că e ceva rău, ci înseamnă doar că lucrurile se întâmplă mai încet sau că suntem în urma dezvoltării altor state. Deci această înapoiere nu mai este discutabilă, ci este concretă, există. Toți istoricii români, cumva, acceptă lucrul acesta. Consecințele sunt diverse, și kitsch-urile sunt o consecință a acestei înapoieri, în sensul că ajungi să fii kitschos în momentul în care sari prea multe trepte deodată.

Peștele din sticlă, așezat pe mileu sau pe televizor, o constantă în copilăria multora dintre români

Tu evoluezi, dar evoluezi în trepte foarte mari, netrăind experiența fiecărei trepte în sine. Evoluția nu se poate întâmpla, pur și simplu. Chiar și acum, în această epocă a tehnologiei, când aparent toată ajunge să fie la același nivel, o să vedem, la aceste societăți înapoiate, rămâneri în urmă. În Europa este foarte evident, pentru că noi avem vecinii vestici – cei la care ne raportăm noi – înaintea noastră. Acesta este modelul pe care noi îl urmăm. Există mai multe linii principale de modele în lume. Există cultura vestică, ce este condusă de Statele Unite. Deși putem să luăm și Elveția sau Norvegia ca fiind un model. Însă noi, când vorbim despre cultura vestică, „ne uităm” la Statele Unite. Avem și cultură chinezească, indiană, chiar și africană – poate nu atât de consistente.

Sărăcia materială nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Kitsch-ul se propagă unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală

Datorită poziției geografice a acestui popor, noi ne-am înscris pe direcția de a urma Vestul. În raport cu Vestul, noi suntem foarte kitschoși. Sigur, dacă ne-am compara cu chinezii – deși ei se raportează la valori culturale destul de diferite față de ale noastre – atunci, cu siguranță, noi am putea fi considerați mai elitiști decât ei, și ei, mai kitschoși decât noi. Dar, încă o dată, comparația nu se poate face, pentru că modelul pe care-l urmăm este cel din Vest. Înapoierea vine „la pachet” cu o mulțime de dezavantaje. Unul dintre ele este sărăcia. Sărăcia materială, din păcate – sau din fericire – nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Deci kitsch-ul se propagă foarte eficient în medii unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală.

Bibelourile, nelipsite în camerele de zi din România

Eu fac foarte clar diferența între sărăcia materială și cea intelectuală. Cel care produce kitsch-ul, cel care face alăturările nepotrivite – pune peștele pe televizor, considerând că sticla se asortează cu sticla – produce un kitsch creativ. El e creativ în acel moment. Ulterior, pentru că acela este un model de design interior acceptat de către cei care-l văd, alții îl preiau, pentru că este ieftin. Dar eu nu cred că ajungi să faci kitsch-uri doar pentru că te zgârcești, ci pentru că ești inspirat de modele similare care l-au creat. Creatorii de kitsch sunt diferiți de milioanele de propagatori de kitsch-uri. Însă kitsch-ul nu este o știință, cum nici arta nu este o știință. Totul este subiectiv.

Matricea Românească: O putem numi cultură?

 Cristian Lica: Este o formă de cultură. Putem spune că este subcultură, dacă folosim termenul american subculture, pentru că este o cultură pe care elita intelectuală nu o acceptă. Dar este o formă de cultură. Kitsch-ul este o formă de exprimare, nu se referă numai la artă, ci se referă la orice.

Matricea Românească: Chiar și la comportament?

 Cristian Lica: Sigur. Și la ținută. Între noi, poate să fie un dialog kitschos. Termenii pe care eu îi folosesc pot fi kitschoși, în sensul că pot fi nepotriviți în contextul și ideea pe care eu încerc să o comunic. În opinia noastră, kitsch-ul este foarte „larg”, de aceea, în Muzeu avem o paletă foarte mare de obiecte. Considerăm că limbajul de lemn este kitsch, dar și ideea cu aplauzele la aterizarea cu avionul. Sunt manifestări kitschoase. Un specialist – deși nu prea mai e vremea specialiștilor – o să pornească o polemică pe chestiunea aceasta, spunând că kitsch-ul este o formă de artă sau o formă de cultură foarte subțire și toate celelalte sunt doar niște manifestări.

De exemplu, bogăția preoților este sau nu este kitsch? Eu zic că da. Însă, există niște intelectuali cu care am discutat, care susțin că aceasta nu este o formă de kitsch. Desigur, ei susțin că este revoltător, dar nu este o formă de kitsch, așa că o încadrază la manifestări revoltătoare. Eu nu cred că definițiile de pe Wikipedia, de pe Webster sau de pe orice enciclopedie sunt atât de specifice. Ele spun că kitsch-urile sunt forme de prost-gust, gustate de către o populație foarte mare. Despre asta este vorba.

Matricea Românească: Par a fi incluse sub o umbrelă mare.

Cristian Lica: Exact. Și exemplul care îmi place cel mai mult este orașul Las Vegas. Acest oraș este considerat de către toată lumea ca fiind un mare kitsch, cu toate acestea, oamenii se simt foarte bine acolo. Eu nu știu pe nimeni care să spună: „Am fost la Las Vegas, nu mi-a plăcut pentru că este foarte kitschos”. Senzațiile pe care le trăiești acolo sunt încântătoare, vii bucuros în urma experienței trăite în mijlocul kitsch-ului. Concluzia este că oamenii se simt foarte bine în mijlocul kitsch-ului. Așa cred eu.

Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli

Mai am un argument în direcția aceasta. În momentul în care ne uităm la niște bibelouri, putem vedea tot felul de forme înfiorătoare de animale sălbatice, lei, tigri, câini violenți etc. Însă, când ele sunt bibelouri, se îmblânzesc. Sunt simpatice. Până și furia unui animal sălbatic poate fi îndulcită un pic, ca să fie acceptabilă. Kitsch-urile sunt frumoase. Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli. Însă, ei sunt definiți ca ridicoli de către noi, cei care suntem atât de elitiști încât ne permitem să punem etichete și să zicem: „Asta este artă, asta este kitsch”. Dar lucrurile sunt atât de subiective, încât fiecare le percepe diferit.

Matricea Românească: Vedem la tine în Muzeu lucruri pe care le-am avut cu toţii, sau încă le avem, în casa părintească. Pe atunci, păreau ceva frumos, o normalitate. Acum, nu mai sunt așa. Însă, în România anului 2017, vrem să credem că avem bun-gust. Dar și atunci credeam că avem bun-gust. Cum vezi evoluția aceasta?

Cristian Lica: Este vorba despre aceste trenduri, pe care le știm cu toții, care se schimbă. Până acum se schimbau o dată pe generație, acum se schimbă de mai multe ori pe generație. Cel mai bun exemplu pe care-l am, ca să înțelegi mai bine viziunea mea: Turnul Eiffel a fost un kitsch în momentul construcției lui – era un turn de fier în mijlocul unui oraș. Sunt niște elemente care confirmă lucrul acesta, respectiv percepția contemporanilor culți din perioada aceea, care au fost revoltați. Inclusiv inginerul Gustave Eiffel a fost reticent în fața proiectului.

Cristian Lica și-a propus ca, prin Muzeul Kitsch-ului, să le ofere românilor o experiență inedită, dar și educativă Foto: Arhiva personală

Proiectul i-a fost propus de către niște subingineri din firma lui. La început, el n-a vrut să și-l asume, dar, ulterior, când și-a dat seama de succesul pe care putea să-l aibă, și l-a asumat. Primarul a dat o autorizație de construcție provizorie, de doar 20 de ani. Ceea ce înseamnă că oamenii nu prea știau cum e cu turnul acesta: „Îl facem, și ce o să zică lumea…”. L-au construit, și a fost cel mai mare edificiu din lume pentru vreo 40 de ani, până când s-a construit Chrysler Building din New York. Generația următoare s-a născut cu el și l-a acceptat. Nu s-a mai luptat cu el, ci pur și simplu era acolo. Iar acum, sunt 200 de milioane de vizitatori, și este simbolul Franței. Dar și al Europei – când te gândești la imagini din Europa, ai și Turnul Eiffel. Ceva ce la bază a fost un kitsch. Pe toate criteriile de valori, și acum ar fi. Este nepotrivit acolo.

Aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare

Când noi am încercat să teoretizăm pentru Muzeu, să avem viziunea noastră asupra ideii de kitsch, am ajuns la concluzia că sunt două categorii mari de kitsch-uri – unele care ne plac și unele care nu ne plac atât de mult. Cele care ne plac au neapărat o doză de creativitate, iar creativitatea, cred eu, este o calitate care se manifestă atât de rar, încât ea trebuie susținută și aplaudată în orice manifestare a ei. Rezultatele nu sunt întotdeauna spectaculoase, dar motivul apariției unui lucru creativ trebuie aplaudat. Aici intră kitsch-urile pe care noi le numim de tip curry, acesta fiind un amestec de condimente indian – nu există ca atare în natură. Acest amestec, privit într-o rețetă, pur teoretic, poate părea ciudat, poate să nu te inspire. Însă, după amestecarea ingredientelor, gustul poate să placă. Deci și aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare.

Ulterior apariției lor, multe au fost preluate și copiate excesiv. Toate reproducerile, lucrurile care au avut scop comercial mai mult decât scop creativ sunt kitsch-uri repetitive. Așa le numim. De exemplu, toate Răpirile din Serai de pe pereți, reproducerile după David și Gioconda etc. Atunci când n-ai un mesaj artistic pe care vrei să-l comunici, ci pur și simplu vrei să beneficiezi de succesul pe care l-au avut Leonardo da Vinci sau Michelangelo, îți folosești calitățile artistice nu pentru transferarea unui mesaj nou și creativ, ci pentru a obține venituri materiale din reproducerile unor lucruri celebre. Acestea nu ne plac.

Matricea Românească: Când tinerii vin la tine în Muzeu, se amuză: „Din asta avea bunica!” sau „Și acum, mama are așa ceva acasă!”. Dar care ar fi kitsch-urile tineretului de astăzi?

 Cristian Lica: Sunt o grămadă! Din păcate, nu sunt atât de bine ancorat în fenomenul acesta al millennials, încât să pot, în calitate de curator al Muzeului, să aduc kitsch-uri moderne. Un kitsch poate fi și limbajul lor: excesele de „k”, în loc de „c”, sau modalitatea lor de a scrie, precum „iuby”. Apoi este și ținuta lor, vestimentația, sau chiar lucrurile la care dau like. Mie mi se pare că există foarte mult kitsch în lumea digitală! Sunt mulți interpreți kitschoși care au o popularitate foarte mare. Eu consider că manelele sunt un kitsch, cu toate astea, cel mai căutat termen pe Google România, în 2015, a fost Florin Salam. Deși avem un Muzeu în care expunem aceste kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”.

„Răpirea din Serai”, cea mai populară carpetă. Jos, îi face concurență o pernă cu Dinamo

Matricea Românească: Din categoria kitsch-uri veșnice, ce crezi că nu o să dispară din casele românilor?

 Cristian Lica: Majoritatea nu mai sunt în casele românilor, deși nu avem de unde să știm cu siguranță. Dacă vorbim despre decorul interior, kitsch-urile pe care le-am expus și care sunt aferente secolului XX, sunt pe cale de dispariție, dar în locul lor apar altele. De exemplu, noi nu am pus pisicuța chinezează, pentru că este de import. Însă pisicuța asta acum se găsește peste tot, ceea ce înseamnă că se vinde și că se găsește în case. Peste 20 de ani, pisicuța va fi noul kitsch. De asemenea, tapetul era considerat un kitsch, dar acum cunoaște un reviriment. La fel și barba băieților, a hipsterilor – ea va fi demodată, la un moment dat.

Deși avem un Muzeu în care expunem kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”

Matricea Românească: Ce fel de Românie oglindesc obiectele din Muzeul tău?

 Cristian Lica: În primul rând, e o Românie majoritară, cea care votează, care cumpără, și care apare în toate statisticile. Nu vrem ca experiența în Muzeu să creeze sentimentul: „Băi, ce nasoală e România!”. Nu. Ea așa este, și trebuie acceptată ca atare. Vreau să se spună, la final: „Băi, ce mișto e România!”.

Muzeul Kitsch-ului Românesc, un experiment sociologic unic

Matricea Românească: Ce imagine își fac străinii despre țara noastră, după ce îți vizitează muzeul?

Cristian Lica: Potrivit TripAdvisor (cunoscut site de turism, n.r.), suntem al cincilea muzeu din București și, implicit, din România, ca popularitate, respectiv al 25-lea obiectiv din București. Suntem încântați că cei care dau rating sunt străinii, ei au obiceiul acesta. Nu vrem prin asta să zicem că suntem un Muzeu mai „tare” decât Muzeul Colecțiilor de Artă, ci că profilul consumatorului care dorește să vadă Muzeul Kitsch-ului Românesc ajunge să fie – numeric – mai mare decât cel care dorește să vadă Muzeului Colecțiilor de Artă.

Matricea Românească: Care este scopul Muzeului tău?

 Cristian Lica: Muzeul e azi o afacere. Dar nu m-am gândit inițial la asta, ci la un mijloc amuzant de a atrage oamenii într-o experiență inedită. Însă, există un alt scop, la care m-am gândit mai târziu – acela de acceptare a kitsch-ului. Acest muzeu nu este un „tribunal” în care stabilești că obiectele expuse sunt lucruri rele și că trebuie să fii pornit împotriva lor. A te lupta cu kitsch-ul mi se pare că este o întreprindere eșuată, de la început. Nu poți să te lupți cu kitsch-ul. Singura variantă este să te împrietenești cu el, să-l educi și prin asta să-l integrezi. Nu poți să-l interzici.

Cred că este cel mai prietenos om pe care l-am cunoscut. Regizorul Crista Bilciu emană căldură și vorbește oricând, cu plăcere, despre teatru și despre frumosul pe care-l aduce această artă. Matricea Românească a luat parte recent la Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (desfășurat în perioada 14-25 mai și organizat de Teatrul Național din Timișoara), unde Crista a participat cu piesa de teatru Pe jumătate cântec, pe care a scris-o și a regizat-o.

Titlul nici că nu putea fi ales mai bine, pentru că viața personajului principal, Francesca, prezentată în diferite tablouri ale vieții sale (de la 5 la 33 de ani), s-a derulat în fața ochilor spectatorilor precum o compoziție muzicală. Pe jumătate cântec redă povestea emoționantă a Francescăi (Anda Saltelechi), o fată cu un suflet curat, ce ne oferă o lecție despre ratare și despre lipsa curajului în a-ți urma visele. După spectacol, regizoarea a vorbit pentru Matricea Românească despre cum i-a venit ideea piesei, care au fost greutățile întâmpinate, dar și despre rolul artei în viețile noastre, așa cum îl înțelege ea.

Matricea Românească: Care este povestea spectacolului tău, Pe jumătate cântec?

Crista Bilciu: Totul a început într-o perioadă de-a mea de criză când, după mult teatru independent și după multe bătăi la uși care nu s-au deschis, am fost foarte dezamăgită. Astfel, pentru prima oară în viața mea am zis că renunț la teatru și mă mut acasă, la Târgu Mureș, după 10 ani de locuit în București. Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu. Am zis că o să scriu un text pentru actrița Anda Saltelechi, care rămăsese în București, fiind angajată la Teatrul Odeon – dar juca roluri mici. Am vrut să scriu un text pentru ea, deși nici măcar ea nu credea că o să-l scriu, pentru că nu mai scrisesem teatru. Am pornit de la niște experiențe ale mele, dar în text este puțin din mine. Ce este din mine este frica de ratare.

Actrița Anda Saltelechi, minunată în rolul principal Foto: arhiva personală

Am luat mici povești de-ale mele pe care le-am transformat. În perioada aceea, citeam și scrisorile lui Cehov, și el spunea că nu poți să scrii decât ceea ce ai trăit. Deci eram în dilemă. Apoi mi-am dat seama că nu era vorba chiar despre viața mea, ci și despre povești ale unor oameni din jurul meu, care m-au „atins” – nu neapărat viața biografică, ci cea emoțională. A fost foarte interesant pentru mine să scriu textul acesta, pentru că m-am luptat cu gândul: „Cât la sută trebuie să fiu eu, cât la sută să nu fie povestea mea, ca să mă pot detașa de ea, ca să o pot scrie?”.

Am strâns tot ce aveam de strâns într-un camion, am ajuns acasă, am stat sub plapumă o lună și am început să scriu

O parte avem biografia mea, o parte conține povești ale unor prieteni, dar am și o parte de muncă de cercetare. Când am descris nașterea, de exemplu – nici eu, nici Anda nu am născut -, m-am simțit ca o impostoare. Și acum mă simt așa, atunci când văd spectacolul și mă întreb: „Oare lumea o să se prindă că nu știu despre ce vorbesc acolo?”. Dar am vorbit cu multe femei care au avut această experiență. Mai vin la mine femei, după spectacol, și spun: „Vai, ce bine ai descris! Cum ai știut?”. Eu mă bucur. Și la povestea cu cancerul m-am documentat. De fapt, am pornit de la povestea surorii mele, care a avut cancer acum doi ani, și s-a vindecat, e în regulă acum. Doar că m-a afectat foarte mult pe mine. Eram la Craiova, făceam parte din proiectul regizorului Bob Wilson, „Rinocerii”. Era o nebunie acolo, și între timp, sora mea plângea la telefon și spunea că moare. Avea 35 de ani atunci, și un copil de doi ani. Am plecat de la ideea cuiva care stă în fața unei posibile morți și își retrăiește viața.

În spatele poveștii spectacolului Cristei se află multă muncă de cercetare

Anda Saltelechi, actrița din rolul Francescăi, este una dintre cele mai talentate tinere actrițe pe care le cunosc și mă simt foarte norocoasă că am descoperit-o, ba chiar „smuls-o” dintr-un destin de profesoară de română de undeva din Sângeorgiu de Pădure (județul Mureș, n.r.). Lucrăm împreună de 15 ani și, practic, am crescut și ne-am format împreună. Avem foarte multă încredere una în cealaltă și experiențele comune, pe scenă sau din sală, ca spectatori, ne-au făcut să avem aceleași gusturi teatrale, dar asta nu înseamnă că nu ne-am luptat atunci când am creat-o pe Francesca.

Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice și simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare

La un moment dat, știu că mi-a rupt textul în bucăți și l-a aruncat pe fereastră, strigându-mi că e o porcărie. Eu cred mult în confruntarea dintre actor și regizor, nu îmi plac actorii comozi, care se supun și nu vor să fie parteneri egali în creație. Am lucrat la spectacol un an de zile și acum, când mă uit la filmările primelor repetiții, nu-mi vine să cred. Acum Francesca există și este altcineva, nici eu, nici Anda. Nu știu de unde a apărut, pe nesimțite, din căutările noastre, dintr-o dată a început să aibă o voce și o înfățișare și un fel de a fi și noi, actriță și regizor, nu am mai avut decât să ne supunem. Îmi place să spun povești.

Matricea Românească: Cât de implicat în piesă trebuie să fie regizorul? Sau ar trebui, mai degrabă, să fie detașat?

Crista Bilciu: Mi-a fost teamă să regizez textul acesta pentru că, scriind eu textul, nu simțeam lungimile, ritmul și nu puteam să tai din text. Până la urmă, am tăiat. Mi-era teamă că n-o să simt când trebuie să tai. La Shakespeare, la Cehov, nu am nicio treabă, tai fără grijă. Eu am scris poezie înainte, nu am mai scris dramaturgie. Scriind poezie, eram îndrăgostită de cuvinte și când scriu, simt că textul atinge forma ideală, de aceea nu mai poți schimba niciun cuvânt. De aceea m-am „luptat” cu actrița, pentru că ea voia să schimbe ordinea cuvintelor, să dea sinonime sau să lege două propoziții ca să le transforme în frază. Eu explicam: „Nu, nu! Uite, ritmul vine așa!”.

Toți spectatorii prezenți la Teatrul Național Timișoara au îndrăgit-o pe Francesca

Nu știu știu dacă a fost bine, dar am tăiat din text până la urmă: un moment în care Francesca avea primul ei contact cu moartea – murea câinele lui Borzi (prietenă din copilărie a personajului principal, n.r.), călcat de o mașină. Prima experiență a morții mi s-a părut interesantă, pentru că mereu ne marchează. Am mai tăiat momentul în care ea afla cum fac oamenii sex: în clasa I, îi spunea premianta clasei cum se fac copiii. Am tăiat și discursul cu cancerul, pentru că finalul era prea lung și mi se părea prea didactic.

Matricea Românească: Ce lecție ne oferă Francesca?

Crista Bilciu: Am vrut să ofer o poveste. Pe mine mă preocupă ratarea, am vrut să scriu povestea unei femei puternice, dar simt că am ratat. Pe măsură ce scriam povestea, aș fi vrut ca la final ea să fie o învingătoare, dar am ajuns la un punct în care simțeam că ea nu poate fi o învingătoare. Am vorbit cu o prietenă psiholog pe care am întrebat-o despre Francesca, pentru că personajul devenise deja un om real: „Fata asta – era deja ca și fiica mea – crezi că poate să ajungă o femeie puternică și învingătoare?” Am fost foarte dezamăgită când psihologul a spus că nu crede.

Matricea Românească: Un personaj devine real atunci când te atașezi de el.

Crista Bilciu: Da. Până la un punct, am construit-o, și apoi „m-a condus” ea, și am simțit că nu pot s-o duc în altă parte, pentru că deja are destinul ei. A fost foarte interesant. Nu mi s-a mai întâmplat până acum.

Matricea Românească: Am văzut că sinceritatea este calitatea Francescăi. Oamenii mai sunt sinceri astăzi?

Crista Bilciu: Mie mi s-a părut că, în loc ca ea să fie o învingătoare, forța a fost aceea care a făcut-o să reziste. Și n-aș fi vrut asta, ci să fie un personaj activ, să lupte.

Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc în ei ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști

Matricea Românească: Am văzut că ea a trecut peste toate greutățile.

Crista Bilciu: Nu mi-a plăcut că, în loc să facă ceva, ei i se întâmplau lucruri. Foarte bine că rămânea în picioare, în urma lor, și că era puternică în sensul acesta. Dar nu mi se părea că ea este cea care își conduce viața. Referitor la sinceritate, eu nu văd cum ai putea să exiști fără să fii sincer și cu tine, și în artă, și în lume. Printre oameni, avem tot felul de măști, dar în artă nu ai cum să nu fii sincer. Eu cred în arta foarte sinceră. Cred că teatrul și arta, în general, păstrează ce avem noi mai uman, mai cald, mai sincer și mai adevărat în noi. Oamenii vin la teatru și regăsesc, grație lui, ceva ce în viața de zi cu zi pierd, pentru că se apără și își pun măști.

Matricea Românească: Teatrul poate îndruma firul vieții unui spectator?

Crista Bilciu: Sigur că da, asta ni se întâmplă și când aflăm ceva despre destinul unei persoane reale, nu neapărat una fictivă, precum Francesca. Întotdeauna te gândești: „Alții au trecut prin asta și au mers mai departe, deci pot și eu să trec prin asta”. Eu cred că un spectacol de teatru, dacă este bun, trăiește în tine după ce ieși din sală. Mi s-a părut extraordinar că a venit la mine unul dintre tehnicienii de la teatru și m-a întrebat: „A scăpat Francesca?”.

Matricea Românească: Teatrul de astăzi cuprinde altfel de lecții de viață, spre deosebire de teatrul de altădată?

Crista Bilciu: Nu cred. Rolul artei a fost dintotdeauna același, să ne păstreze umani. E ca un seif unde depui ce ai mai valoros ca om și ceva universal, la care toată lumea are acces. Cred că dintotdeauna acesta a fost rostul teatrului, al picturii, al muzicii, al poeziei, al literaturii. E ca și cum ți-ai conserva sufletul, ca să nu se piardă.

Stilul brâncovenesc reprezintă o perioadă bogată din punct de vedere cultural, remarcându-se prin coerența și echilibrul formelor artistice vizibile în sculptura epocii brâncovenești și nu numai, ce fac dovada unei tendințe clasice, în ciuda influențelor artei occidentale a timpului. Prin temele și viziunile sale, arta brâncovenească a susținut libertatea și unitatea națională, dar și caracterul modern al culturii române din pragul secolului al XVIII-lea.

Stilul brâncovenesc se remarcă printr-o mare diversitate, având mai multe școli, ateliere și etape de evoluție. Conform cercetătorilor în domeniu, putem vorbi despre un stil brâncovenesc în care se regăsesc variante locale, forme folclorice ale dezvoltării sale în diferite regiuni. Printre elementele constitutive ale acestui stil se numără atât tradiția locală a școlii de artă din Țara Românească, provincie ce păstra încă ecourile post-bizantine, cât și elemente de Renaștere târzie și Baroc, pătrunse aici prin intermediul Transilvaniei sau aduse din Italia de către Cantacuzini.

Arhitectura aulică brancovenească din perioada de final a domniei ctitorului, dar și ulterior a fost preluată și dezvoltată fie folcloric, fie manierist, ceea ce a dus la scăderea coerenței și echilibrului elementelor, dar a contribuit la răspândirea și cunoașterea stilului ca atare și la varietatea formelor. Stilul brâncovenesc a fost deseori numit cu referire la domnia lui Constantin Brâncoveanu, însuși un «stil de viață, artistic, teatral, baroc» în manifestările sale atât în spațiul public (sărbătorile curții, diplomația), cât și în domeniul artistic. Aici, în spațiul artelor vizuale, stilul brâncovenesc reprezintă o perioadă bogată în care coerența și echilibrul formelor artistice îi dau un aspect clasic evident deși, privind spre viața socială a vremii, ne aflăm într-o epocă post-clasică în care soluțiile sociale și politice sunt de supraviețuire. Înaintea lui Brâncoveanu, Cantacuzinii au promovat o artă ce imită realizările occidentale, dar care se îmbină cu tradițiile locale. La stilul brâncovenesc se observă accentuarea acestora, dar și o mai mare atenție acordată tradițiilor românești, ceea ce a dus la atenuarea modelelor baroce. O serie de elemente de detaliu (fațadele, decorul sculptat al ferestrelor, arcadele) arată că sursele de inspirație au fost variate.

Cantacuzinii au promovat o artă ce imită realizările occidentale, dar care se îmbină cu tradițiile locale. La stilul brâncovenesc se observă accentuarea acestora, dar și o mai mare atenție acordată tradițiilor românești, ceea ce a dus la atenuarea modelelor baroce

Formată intelectual mai ales în țară, într-un mediu de cărturari și oameni politici care au călătorit în Occidentul și Orientul vremii (Constantinopol, Viena, Veneția), personalitatea lui Brâncoveanu s-a dovedit complexă. Domnitorul s-a propus contemporanilor săi ca un prinț bogat, diplomat iscusit, dar posterității îi apare și ca o personalitate intelectuală complexă, în contextul unui început de secol XVIII, care reprezintă pentru cultura română un punct esențial în evoluția spre modernizare și sincronizare cu civilizația europeană. La epoca lui Brâncoveanu se poate observa îngemănarea ideii dinastice și a pompei aulice cu un nou sentiment al demnității umane reprezentat printr-o serie de construcții atât religioase, cât și private, rezidențiale.

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia

Arta brâncovenească se situează astfel la granița dintre inovație și tradiție, ținând cont atât de moștenirea Basarabilor, cât și de influențele artei occidentale. Brâncoveanu a știut să dea societății valahe imaginea unei culturi superioare epocii medievale. Susținute și de Cantacuzini (interesul stolnicului Cantacuzino pentru sintezele culturale se observă la Hurezi: influențe italiene datorate studiilor la Padova, influențe grecești datorate exilului în Creta), formele intelectuale diverse au pătruns în arta brâncovenească: Seicento-ul italian, Barocul, arhitectura turcească.

O altă faţetă a stilului brâncovenesc, venită pe filiera transilvană

Așezarea Valahiei la răscrucea unor culturi diferite a dus la stabilirea unor contacte constante cu Imperiul Austriac prin Transilvania. Brâncoveanu, conte al Imperiului încă din perioada când era boier, cu propriul blazon, cu relații diplomatice întreținute cu intelectualii unguri, saxoni, cu clerul ortodox din Transilvania, a știut să aducă aceste influențe în arta pe care a promovat-o și susținut-o (ne referim aici la ornamentele fitomorfice, decorațiile în relief de la Făgăraș și de la Mănăstirea Văcărești, manuscrise pe care le comandă din Transilvania, obiecte liturgice realizate în atelierele din Brașov și Sibiu, meșteri transilvani care lucrează pentru ctitoriile sale).

Deschisă inovațiilor, epoca brâncovenească este totuși fidelă și tradițiilor românești, iar acest lucru se observă mai ales în cazul manuscriselor religioase realizate la Râmnic, la București și la Buzău. Referirea constantă în toate aceste «acte» la dinastia Basarabilor, din care Brâncoveanu descinde prin familia Craiovești, este un topos al ideologiei vremii cu o subtilă trimitere la Imperiul Bizantin. Dorința permanentă a lui Brâncoveanu a fost aceea de a se înscrie în linia prinților creștini ai Bizanțului, de a prezenta Țara Românească drept un bastion al creștinătății într-o mare slavofonă și musulmană. Prințul român s-a înconjurat de cea mai somptuoasă curte din Sud-Estul Europei în epoca post-bizantină. El și-a dorit o domnie lungă, care să fie prin realizările sale un model de urmat. Și a reușit astfel să devină «o paradigmã politică, morală și artistică».

«Loggia» Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia – detaliu

Rezidențele nobiliare brâncovenești și influența structurii palazzo-ului venețian

În spațiul italian, arhitectura rezidențială s-a concentrat în jurul unor palate (palazzo) care, încă din perioadă medievală, aveau scopuri atât civice, cât și comerciale, dar erau în același timp și locuințe private ce găzduiau autoritățile Principatului și familiile acestora. În Franța secolului al XVIII-lea, aceste palate civice devin rezidențe princiare, regale sau senioriale, punând accentul pe aspectul ornamental și pe luxul baroc, acestea fiind aranjate în acord cu funcțiile ceremoniale, incluzând mai ales anticamere, săli de ceremonie și recepție, biblioteci, cabinete private și vestibule.

Factorii politici care au dus la stabilirea unei forme de guvernământ similare cu monarhia și-au pus amprenta mai ales în timpul domnei lui Constantin Brâncoveanu. Acești factori au contribuit la dezvoltarea arhitecturii rezidențiale, un fenomen specific monumentelor cu caracter aulic.

Ca și în Occident, acest fenomen s-a extins treptat la reședințele marilor boieri și a dus la mutarea curților domnești, a palatelor cu tot ansamblul lor (capele, biserici, cule, grădini) din spațiul urban către locații mai rarefiate, fie în apropierea orașelor-capitală, fie în zone mai îndepărtate, care să ofere și protecție, dar și legătura cu natura, care venea să completeze ansamblul arhitectonic, conform sensibilității secolului Luminilor. Deși influențele majore vin dinspre spațiul occidental îmbinat cu forme tradiționale românești, nu trebuie să ignorăm în realizarea și decorarea acestor ansambluri aulice influențele artei orientale, vizibile în inserarea în cadrul ansamblului rezidențial a pavilioanelor, chioșcurilor, foișorului. Așa cum notează Răzvan Theodorescu, «aceste clădiri sunt expresia unei sensibilități pre-fanariote și fanariote. Un loc proeminent în arhitectura orientală era ocupat de arta privitului și a relaxării», fapt ce a dus la preferința domnitorului pentru palate înconjurate de lacuri, grădini, și de pădure.

Balconul Palatului domnesc de la Mogoșoaia

Ceea ce putem remarca la palatele brâncovenești de la Doiceşti, Potlogi și de la Mogoșoaia este continuitatea decorului, despre a cărui origine există mai multe ipoteze formulate: influențe bizantine, oriental-musulmane sau occidentale (Veneția). Indiferent de care din cele trei palate palate vorbim, ceea ce observăm sunt câteva elemente decorative constante: decorația stucaturii atât de bogat ornamentată la Potlogi îndeosebi cu motive vegetale impresionante; decorația pavilionului și a loggiei cu sculpturi; consolele decorate cu motivul acvile bicefale; picturi murale care relatau călătoria lui Brâncoveanu și a fiului sau la Adrianopole; portrete ale domnitorilor valahi; decorația coloanelor răsucite neo-corintiene cu motive vegetale ale loggiei; balustradele sculptate cu aceleași motive vegetale, cu însemnele heraldice ale Valahiei; motivul vasului cu flori; consolele cu măști, acantă (ornament arhitectonice caracteristic capitelurilor corintice și compozite, n.r.), toate aceste motive ne trimit cu gândul la decorația palatelor venețiene. Motive care, la rândul lor, în cazul Veneției, sunt de origine orientală, venite în Europa pe filiera Alexandriei, în secolele XII-XIII.

La epoca lui Brâncoveanu se poate observa îngemănarea ideii dinastice și a pompei aulice cu un nou sentiment al demnității umane reprezentat printr-o serie de construcții atât religioase, cât și private, rezidențiale

Există și o serie de motive decorative ținând de Renaștere, motive preluate de meșterii zidari transilvăneni și care se regăsesc și la complexele religioase; este vorba de însușirea «vervei baroce», pe care o regăsim asimilată în decorația stucaturii, în pictura cromatică a pavilionului. Dar sunt acestea și reflexe ale decorației moscheelor Istanbulului.

Din călătoriile și contactele cu lumea occidentală regăsim la Mogoșoaia, în obiectele expuse, teme din gravurile germane, motive antice, elemente din decorativitatea Barocului german (Nürnberg, Augsburg) adaptate tradițiilor bizantine. Cât despre structura însăși a unui palat precum Mogoșoaia, trebuie să remarcăm adaptarea la uzanțele curții valahe a structurii palatului venețian.

Fațada Palatului Ca’ d’Oro („Casa de Aur”), Veneția, Nordul Italiei

Palatul venețian este o structură arhitecturală de sorginte medievală, fiind în același timp sediu al Guvernului, al princepelui, al dogelui, dar și locuință a acestuia. Mai târziu, în Renaștere, marile familii nobiliare au dat palatelor atât o destinație oficială și protocolară, cât și una comercială (sediu al unei companii), la care se adăugau etaje destinate familiei. Numite la început Palazzo Publico, Communale, del Podesta, și apoi după familii, ele au toate o structură masivă, un exterior solid asemenea unei fortărețe, cu turnuri crenelate, dar cu ferestre largi, bogat ornamentate în stilul goticului flamboiant. Cu timpul, aceste construcții au căpătat suplețe, au renunțat la crenelare și la aspectul defensiv, devenind construcții urbane, martore ale reușitelor comerciale ale Republicii Veneția. Stilul bizantin, stilul gotic și stilul clasic domină aceste palate cu fațade maiestuoase, bogat decorate, cu etaje marcate prin ferestre largi ce se deschid spre lagună, fațade decorate cu colonade și fresci. Privitorul observă profilele consolelor și ale arcelor, forma capitelurilor, proporția lor echilibrată, elemente care pot fi găsite și la Palatul Mogoșoaia, unde fațada deschisă printr-o serie de ferestre largi, decorate, unde construcția ce îmbină cărămida și marmura, prezența loggiei, a scării  exterioare, a curților interioare, toate ne duc cu gândul spre Veneția. Pivnița, etajul I dedicat familiei, parterul dedicat funcțiilor civice (anticamere, salon de recepție, bibliotecă) toate indică o moștenire italiană.

Dorința permanentă a lui Brâncoveanu a fost aceea de a se înscrie în linia prinților creștini ai Bizanțului, de a prezenta Țara Românească drept un  bastion al creștinătății într-o mare slavofonă și musulmană

Ceea ce aduce nou stilul brâncovenesc este prezența bisericii, a foișorului și a grădinii, care toate dau dimensiunea «desfătatã» a vieții la curtea domnească. Cu nimic mai prejos decât la palatele venețiene, și la Mogoșoaia uimesc decorul sculptat, morfologia originală a pavilioanelor și a loggiei, bogatele ondulații ale stucaturii  policromatice, balustradele sculptate, consolele care adaptează și reflectă peisajul, preferința pentru linii și volume în mișcare, pentru materiale bogate, pentru combinarea unor tehnici diverse: roccocco-ul stucaturii, abstracțiunile artei orientale, motive baroce regăsite în formele geometrizante ale decorației vegetale. Stilul brâncovenesc a evitat însă exagerările barocului occidental, preferând echilibrul tradiției românești și realizarea unor forme de expresie în lemn și piatră.

Vorbind despre epoca lui Constantin Brâncoveanu, criticul G. M. Cantacuzino notează: «Opera artistică a lui Constantin Brâncoveanu e unitară, ca și politica sa. E rezultatul unei stăruințe neîntrerupte și a unei voințe care n-a cunoscut odihnă. Se poate vorbi de un stil brâncovenesc, precum se poate vorbi de un stil al lui Ștefan cel Mare» (G.M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri, București, 1977, p.129).

Referințe:

• Constantin Brâncoveanu – Studii, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989
• Ion Miclea, Radu Florescu, Hurezi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989
• Răzvan Theodorescu, Constantin Brâncoveanu, Between the House of Books and Europe, Rao, 2006
• La splendeur de Venise, Storti Edizioni, 2009

• Despre
• Ultimele Postari

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii

Ultimele postari ale lui Roxana Zanea (vezi toate)

• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului (II) - 22-10-2018
• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului - 18-10-2018
• Interviu Carmen Coţovanu Pesantez, coregraf dans clasic indian, specialist în cultură şi civilizaţie indiană: „Din păcate, publicul românesc (…) este înclinat spre o formă de divertisment facil” - 08-10-2018

Georgiana Butnaru, o tânără ilustratoare extrem de înzestrată, știe foarte bine că talentul său, pus în slujba educației copiilor, are un rol esențial, deoarece, așa cum a mărturisit ea, imaginile sunt „printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia”. Ne-au atras atenția ilustrațiile spectaculoase din cărțile colecției „Români celebri”, ale Editurii Gama din Iași, și nu am putut să nu discutăm cu Georgiana Butnaru, autoarea acestor desene. Artista a opinat, pentru Matricea Românească, faptul că imaginile atent realizate pot forma caractere.

Matricea Românească: Există zicala deja celebră potrivit căreia o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ce poveste spune un desen?

Georgiana Butnaru: Un desen are rolul de a oferi cititorului o alternativă a universului imaginar, ce se construiește în fiecare dintre noi odată cu fiecare cuvânt citit. În colecția „Români celebri”, desenele spun mai mult decât atât, ele oferă informații despre oamenii și locurile care au existat (unele încă există) și faptele care s-au petrecut în acele locuri.

A fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere

Matricea Românească: Ce înseamnă să realizezi ilustrații pentru cărți care vorbesc despre figuri istorice? Care sunt aspectele care cer cea mai mare atenție?

Georgiana Butnaru: În cazul biografiilor, ilustrațiile trebuie să fie bazate pe documentare. De la vestimentație la decor, toate trebuie să aparțină perioadei și spațiului în care se desfășoară acțiunea. Deși în colecția „Români celebri” am ales să portretizăm fiecare personaj cât mai aproape de realitate, a fost o adevărată provocare să imaginez evoluția personalităților în fiecare etapă a vieții lor, încă de la naștere.

Interior din cartea „Cunoaște-l pe… Ștefan cel Mare” Foto: arhiva Editurii Gama

Matricea Românească: De ce este importantă ilustrația în cărțile pentru copii? Cum îi ajută pe ei o ilustrație să înțeleagă mai bine informațiile care li se oferă?

Georgiana Butnaru: Chiar dacă ilustrațiile au rolul de a complimenta textul, copiii dovedesc un interes mai mare pentru ilustrații și, deci, pentru cărțile ilustrate, imaginile fiind printre primele forme de comunicare înțelese de către aceștia, înainte de învățarea scrierii și citirii.

Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare

Matricea Românească: Desenele sunt realizate în funcție de vârsta publicului țintă? Care sunt criteriile pe care le luaţi în calcul?

Georgiana Butnaru: La fel ca textul, ilustrațiile sunt pe înțelesul celor mici. Am folosit culori vii, am păstrat conturul formelor și am renunțat la multe detalii, pentru a îndruma atenția copiilor asupra personajelor și acțiunii.

Tânăra Georgiana Butnaru comunică prin desene cu cei mici

Matricea Românească: Care este frumusețea acestei profesii, cea de ilustrator pentru cărți pentru copii?

Georgiana Butnaru: Colecția „Români celebri” a reprezentat pentru mine un debut oficial în profesia de ilustrator pentru cărți destinate copiilor. Consider că frumusețea acestei profesii constă în posibilitatea de a modela și dezvolta imaginația celor mici, creând astfel primele amintiri vizuale ce formează caracterul fiecăruia.

Matricea Românească: Ce încerci să redai din personalitatea figurilor românești pe care le reprezinți prin ilustrații?

Georgiana Butnaru: Umanitatea lor, aceasta fiind dovada clară că oricine poate aduce frumusețe, evoluție și revoluție în orice domeniu, prin multă muncă și perseverență.

Matricea Românească: Te responsabilizează suplimentar acest proiect, ca român?

Georgiana Butnaru: Este o provocare să reprezint vizual aceste personalități la adevărata lor valoare, mai ales micilor cititori români care abia îi descoperă.

Matricea Românească: Care a fost personalitatea cel mai greu de ilustrat, până acum, din colecția „Români celebri”?

Georgiana Butnaru: Cu cât personalitățile sunt mai depărtate de noi pe axa temporală, cu atât mi-a fost mai greu să găsesc informații precise despre acestea, însă mi-a făcut plăcere să merg pe urmele fiecăreia dintre ele și să le redescopăr.

Cinematografia basarabeană este o cvasi-necunoscută pentru publicul românesc. Însă, peste Prut s-au făcut şi se fac filme de o calitate deosebită, creaţiile unui Emil Loteanu sau Igor Cobileanski stând mărturie în acest sens. O prezentare Matricea Românească despre realităţile celei de-a şaptea arte din Basarabia.

Despre cinematografie ca fenomen cultural s-a scris mult, s-a scris frumos și s-au conturat etaloane universale, demne de urmat. Am tot preluat modelele europene și americane despre cum, și mai ales ce fel de filme trebuie turnate în studiourile de producție. Moldova, pe parcursul ultimului secol, a cunoscut perioade de strălucire artistică în acest domeniu, dar și un declin fulminant. Toate, una peste alta, au fost scrise pe filele istoriei și în acest articol vreau să aduc un elogiu reușitelor cinematecii basarabene.

În 1940, în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească ia ființă societatea Moldova-Film, care producea periodic reviste de profil cinematografic și, în paralel, efectua dublarea filmelor artistice, parvenite de la Mosfilm (centrul cinematografic moscovit). Ulterior, în urma demersurilor efectuate de către Guvernul instanţelor superioare de la Kremlin, s-a ajuns la emiterea în data de 26 aprilie 1952, de către Ministerul Cinematografiei de la Moscova, a ordinului „Despre înfiinţarea la Chişinău a studioului de filme documentare şi cronică cinematografică”. De aici și-a luat startul evoluția cinefilă a Moldovei, dând naștere unor capodopere și oameni de valoare.

Unul din reprezentanții de vază în breasla regizorilor autohtoni a fost nimeni altul decât Emil Loteanu. Cu studii efectuate la Moscova și talente înnăscute, acesta și-a câștigat renumele pentru faimoasa peliculă ”O șatră urcă la cer”, un film sovietic din anul 1975. Doar câteva distincţii vin să confirme deosebita valoare a acestei pelicule:

1. Scoica de Aur la Festivalul Internațional de film de la San Sebastian (1976)
2. Premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de filme „Fest-77” din Belgrad (1977)
3. Premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internațional de filme din Praga (1977)
4. Diploma de onoare la Concursul de realizare tehnică a filmelor din cadrul Congresului UNIATEK din Paris (1979)

Trailer-ul filmului „O șatră de țigani”, în regia lui Emil Loteanu

Au precedat succesul major al „Șatrei” în palmaresul Domniei sale filme precum „Poienele roșii” (1966), „Această clipă” (1968) (care a obținut Premiul II la Festivalul unional de filme de la Minsk din 1970) și „Lăutarii” (1971), cu care a obținut mai multe premii cum ar fi: Premiul Scoica de aur la Festivalul internațional de filme de la San Sebastian (1972), Marele Premiu la Festivalul internațional al artei și folclorului (Italia, 1972), Premiul Nimfa de aur la Festivalul Internațional de filme din Neapole (Italia, 1972), Premiul spectatorilor și al presei pentru cel mai bun film la Forul Cinematografic din Milano (1978) și filmul „Da tu ești rău” cu Mihai Cernat în rolul principal.

În cele 6 decenii de activitate a companiei Moldova-Film au fost turnate zeci de filme, au apărut vedete de calibru și regizori emeriți, care au reușit cu precădere să contribuie la edificarea instituţiei cinefile, înscriind pagini alese ce definesc astăzi cinematografia basarabeană. O galerie întreagă de filme face parte din patrimoniul spiritual al meleagului, multe dintre ele fiind distinse cu premii internaţionale de prestigiu.

Sinceritatea rusească și cumințenia românească, amestecate cu alte calități și neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone ~ Regizorul Igor Cobileanski

În ciuda influențelor străine și a problemelor sociale, cinematografia basarabeană de după 1992 a reușit să resusciteze anumite valori naționale, astfel că pe marile ecrane au apărut filme, produse de companii independente, precum Youbesc: „Ce lume minunată” – istoria evenimentelor din 7 aprilie, o peliculă impresionantă despre fărădelege și eroism, premiată în următoarele categorii:

• FIPRESCI PRIZE – Warsaw Film Festival, Poland 2014
• Best Scenario – Festival des Cinemas du Sud-Est Europeen a Paris, France 2015
• Audience Award – Best Fiction Film – Crossing Europe Film Festival, Austria 2015
• Best Film – SOE in Berlin, Germany 2015
• Best Foreign Film – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015
• Best Writing – Anatol Durbala – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015
• Best Director – Anatol Durbala – Massachusetts Independent Film Festival, USA 2015

Filmul „Ce lume minunată” produs de compania independentă Youbesc

Iar pentru că noul val artistic a adus un veritabil respiro, nu puteam să nu menționez și noua vedetă regizorală, în persoana lui Igor Cobileanski, al cărui film „La limita de jos a cerului” a devenit o fabulă a metamorfozei pe care o traversăm în ultimii douăzeci de ani. Despre tematica filmelor create, regizorul spune, citez,

”Realitatea basarabeană este una deosebită. Mai bine zis, felul de a fi al oamenilor este deosebit. Descopăr și admir o splendidă mentalitate formată la intersecția a două culturi, cea slavă și cea latină. Sinceritatea rusească și cumințenia românească, amestecate cu alte calități și neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone. Subiectele mele sînt de multe ori inspirate din această realitate. Încerc doar să le universalizez, să le fac înțelese de spectatorii din afară. Și, probabil, cochetez și speculez în același timp, cu umorul care reiese din acțiunile sincere și serioase ale personajelor. Pentru noi însă, acțiunile lor par deseori cel puțin absurde. Și mai e ceva: îmi iubesc personajele, chiar și pe cele negative, care nu prea sînt prezente fizic în filme, dar pe care le intuiesc ca fiind «în afara cadrului», undeva pe-aproape, în satul vecin.”

Pentru lungmetrajul său, în 2014, domnul Igor Cobileanski a primit Premiul Gopo pentru debut regizoral, iar acest început ne oferă certitudinea de noi succese în viitorul apropiat.

Pot afirma, fără teama de a greşi, că avem cu ce ne mândri, iar caleidoscopul cinematografic basarabean va reflecta în viitor noi și noi culori ale talentului.

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018