Mihai Eminescu

Elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală au continuat o tradiție mai veche și s-au reunit și anul acesta, pentru a depune o ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român. Cum a făcut-o adesea, li s-a alăturat și poeta Ana Blandiana, cea care a povestit în scrierile sale despre această tradiție, instituită de scriitorii români în anii sumbri ai comunismului.

„Faptul că acești copii, faptul că profesorii lor, citind despre această tradiție și inițiativă, au preluat-o și, de 10 ani, vin, în 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, și fac același lucru mi se pare cu adevărat extraordinar. Mi se pare foarte încurajator, în primul rând pentru noi, cei care vedem ideile și iubirile noastre continuându-se”, a declarat poeta pentru Trinitas TV.

„Dar ce mi se pare mai important este faptul că protestul de atunci împotriva nelibertății a devenit acum un protest împotriva formelor în care libertatea are tendința să dea cultura la o parte. Ceea ce trebuie să înțelegem este că nu suntem una din cele mai mari țări de pe pământ, dar suntem o țară care prin cultura ei contează.”

„Liceul Pedagogic «Anastasia Popescu» are, de pe când era încă în școală generală, această tradiție, pentru că am citit împreună cu copiii la clasele a V-a fragmente din «Fals tratat de manipulare» al doamnei Ana Blandiana și am descoperit această tradiție pe care deja scriitorii o instituiseră, ca, în luna ianuarie, să aducă spre statuia de la Ateneu a poetului Mihai Eminescu o ghirlandă de garoafe roșii”, a explicat prof. dr. Monica Șerbănescu, fondatoarea și directoarea liceului.

I-am întrebat pe copii dacă sunt de acord să preluăm ideea acestei ofrande și ei s-au bucurat foarte mult atunci. Am făcut un grup mai mic, fiindcă eram și noi mai mici, iar cu anii am stabilit o tradiție: clasele a V-a să vină an de an la Ateneu.”

Depunerea ghirlandei a fost însoțită de un moment poetic susținut de elevii claselor a V-a, precum și de liceeni. Andrada Anastasiu, elevă în Clasa a IX-a „Prof. Angela Vasiliu” la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a citit Odă (în metru antic) și Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, iar corul a interpretat Imnul liceului, pe versurile poemului „Rugăciune”.

Acțiunea omagială s-a încheiat cu vizitarea Ateneului Român. „Era important pentru ei să cunoască și clădirea Ateneului, fiind ziua Culturii Naționale, legătura aceasta între un poet foarte important cum este Eminescu și Ateneul Român, care este un simbol al culturii noastre”, a spus prof. dr. Monica Șerbănescu.

Gestul depunerii ghirlandei de garoafe roșii la statuia Poetului Național din fața Ateneului Român din Capitală a fost inițiat de un grup de scriitori, printre care Geo Bogza și Ana Blandiana, în anii 1980.

Foto credit: Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”

Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 172 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poet, prozator, publicist și dramaturg, considerat de critici a fi poetul național al României, supranumit „Luceafărul poeziei românești”. Ales post-mortem membru al Academiei Române, Mihai Eminescu este cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească.

Născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, jud. Botoșani, Mihai Eminescu (Eminovici) este cel de-al șaptelea copil din cei 11 ai lui Gheorghe și Raluca Eminovici, parte a micii nobilimi țărănești. Între 1850 și 1858 a copilărit la Ipotești și Botoșani, amintirile din acea perioadă a vieții sale fiind ulterior relevate în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram și O, rămâi.

A urmat cursurile școlii primare la Cernăuți, ulterior fiind sufler, traducător și copist de librete în trupa de teatru a lui Ștefan Tardini. În 1866 își face debutul prin publicarea poeziei De-aș avea în revista Familia de la Budapesta, a cărui director este Iosif Vulcan, cel care îi schimbă pentru totdeauna numele de familie, din Eminovici devenind Eminescu.

În 1868 se stabilește la București, unde îl cunoaște pe I.L.Caragiale și devine din nou sufler și copist la Teatrul Național din București, urmând ca în 1869 să înceapă să studieze la Universitatea din Viena, unde o cunoaște pe Veronica Micle. La Viena a urmat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legată. Tot acolo l-a cunoscut și pe Ioan Slavici.

În 1869 formează, alături de alți tineri creatori, cercul literar „Orientul”, al cărui obiectiv era culegerea de poezii populare și documente referitoare la istoria țării. Eminescu era responsabil de regiunea Moldovei.

În anul 1872 a revenit în țară și s-a stabilit la Iași, frecventând întâlnirile Junimii. În toamna acelui an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, unde a stat până în 1874. A frecventat cursuri de filozofie, istorie antică, istoria religiilor, geografie și etnografie la Universitatea din Berlin.

Revine la Iași, unde nu reușește să ocupe postul de profesor de filozofie a Universității, postul fiind rezervat lui Titu Maiorescu, Ministru al Educației Naționale la acel moment, pentru că nu deținea titlul de doctor, criteriu necesar pentru ocuparea acelui post. A fost numit însă director al Bibliotecii Universitare, pe care, cu totală dedicare, o reorganizează pe baze științifice.

1870 marchează anul în care Mihai Eminescu a început să își aducă contribuția la Convorbiri literare, revista cenaclului Junimea din Iași. A publicat Călin. File de poveste, Venere și Madonă, Epigonii, basmul Făt Frumos din lacrimă, Mortua est.

Pentru o scurtă perioadă de timp a predat filozofie și limba germană la un institut din Iași, fiind numit inspector școlar. Căderea guvernului conservator a făcut ca noul ministru să îl destituie din funcție, astfel că Mihai Eminescu a rămas doar cu prietenia cu Ion Creangă, pe care o prețuiește până la sfârșitul vieții.

Profund afectat de pierderea mamei sale în august 1876, publică poemul Strigoii, ale cărui teme principale sunt magia și metempsihoza, frecvent întâlnite în opera sa.

Se stabilește la București și lucrează ca redactor la Timpul începând cu 1877, unde redactează articole politice și eseuri, iar în 1883 publică poemul Luceafărul. În același an, poemul apare în Almanahul Societății Studențești România Jună din Viena ce va fi reprodus în Convorbiri Literare.

În 1881 este publicată Scrisoarea I în Convorbiri literare din 1 februarie. Scrisoare a II-a apare în 1 aprilie, iar Scrisoarea a III-a la 1 mai.

În vara anului 1883, Mihai Eminescu suferă primul atac de nebunie și este internat într-un sanatoriu din București, iar ulterior la Viena. Trei ani mai târziu, în 1886, va fi internat din nou la  Mănăstirea Neamț, apoi la Botoșani, Viena și București.

După doar 39 de ani de viață, la 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viață la sanatoriul doctorului Suțu din București. Cu toate că nu se cunoaște exact cauza decesului său, cel mai des motiv menționat este sifilisul, pentru care nu exista leac la acea perioadă.

În 17 iunie 1889 are loc înmormântarea poetului la Cimitirul Bellu din București.

Garabret Ibrăileanu spunea despre Mihai Eminescu: “Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală – a sufletului daco-roman cu cultura occidentală. El, vagabondul, lipsit de diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne. Aceasta se poate întrevedea chiar numai prin argumentul lingvistic. Comparați limba din poeziile lui cu limba oricărui scriitor român și veți vedea că la niciunul elementul autohton nu s-a îmbinat atât de armonios cu cuvintele noi, expresia fuziunii perfecte a sufletului național cu gândirea europeană.”

Câteva dintre cele mai frumoase și pline de însemnătate citate ale lui Mihai Eminescu:

1. Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex.
2. Adevărul este crud, dar numai el folosește.
3. Oamenii se împart în două categorii: unii caută toată viața și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.
4. Totul ia timp și timpul ia tot.
5. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
6. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră.
7. Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.
8. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în față și a recunoaște adevărul.
9. Câți oameni sunt într-un singur om? Toți atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.
10. Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are.

Bibliografie:

Encicliopediaromaniei.ro
Geo Vasile în 100 cei mai mari scriitori români, ediția a II-a revizuită, lucrare elaborată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editura Lider

“Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, grăia George Călinescu la dispariția lui Mihai Eminescu. Astăzi, la 131 de ani de când “Luceafărul poeziei românești” a plecat dintre noi, descoperim o latură mai puțin cunoscută publicului larg.

Ultimele clipe într-o lume efemeră

În 1889, lungit pe un pat metalic în sanatoriul doctorului Șuțu, Mihai Eminescu își trăiește ultimele clipe. Cu un gest tacticos, ce trăda o stare acută de epuizare, poetul îi cere medicului de gardă un ultim favor, mai precis un pahar cu lapte și o vorbă bună. După un timp, vizeta se deschide, iar medicul strecoară sfios băutura albicioasă. Un oftat amarnic acompaniază ultimele cuvinte ale poetului: “Sunt năruit!“.

Pe 15 iunie 1889, ceasornicul din cameră bate ora patru dimineața. Întins pe spate, cu ochii fixați în tavan, Eminescu își dă ultima suflare. Medicii socotesc drept cauză oficială a morții stopul cardio-respirator provocat de o intoxicaţie cu mercur. Unii specialiști merg mai departe și spun că scriitorul a fost victima unui nebun ucigaș care l-ar fi lovit cu o scândură în moalele capului. Au trecut 131 de ani de atunci, iar în ciuda explicațiilor oferite de diverși eminescologi, decesul rămâne învăluit în mister.

Este prohodit la biserica Sfântul Gheorghe. Scriitorul Grigore Ventura ține un discurs, apoi carul funebru pornește pe traseu. Prima oprire este la Universitate, unde gazetarul Dimitrie Laurian rostește o nouă alocuțiune în cinstea Eminului. Cortegiul traversează Calea Victoriei, Calea Rahovei și ajunge la cimitirul Șerban Vodă, actualul Bellu. Sicriul este purtat de patru elevi ai Școlii Normala de Institutori din București, apoi coborât în groapă.

Fotbalist de clasă și înotător desăvârșit

Bogăția operei literare și profunzimea ideilor, au făcut din Mihai Eminescu o conștiință națională. Mai puțin cunoscut este zelul cu care se dedica sportului. Fie că vorbim de fotbal, înot, șah sau ridicatul greutăților, Eminescu își lăsa mască privitorii. Colegul și prietenul Teodor Stefanelli, scriitorul Ștefan Cacoveanu, dar și criticul George Călinescu, depun mărturie despre apetitul sportiv al poetului.

Între 1865 și 1869, Mihai este elev al Liceului German din Cernăuți, singura instituție de învățământ liceal din Ducatul Bucovinei. Apropiații îl vedeau adesea pe terenul de fotbal unde dovedea reale calități pentru jocul cu mingea. Se pare că Eminescu a deprins tainele sportului rege de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenței. Meciurile aveau loc pe “toloaca“ Cernăuțiului. Acolo se înfruntau echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale “studenţilor” gimnazişti. Iată ce spune Theodor Stefanelli despre confruntările de odinioară: ”Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur Mare şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea“.

Pe la 16-17 ani, balta de la Ipotești și Prutul de la Cernăuți, i-au slujit dept bazin de antrenament. Nimeni nu se putea ține după el, era ca peștele în apă. Dibăcia Eminului întrece orice limite și stârnea admirația pe loc. Ștefan Cacoveanu mărturisea: “Făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind tîrziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea“.

Gimnastică la mănăstire, apoi șah în spital

Eminescu era foarte grijuliu cu aspectul său fizic. Îi plăcea să facă sport în natură și să se întreacă cu cei tineri. Mărturie stau escapadele sportive de la Mănăstirea Văratec. Maica Epraxia care l-a cunoscut în adolescență pe scriitor, depune următoare mărturie: “Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» (gantere, greutăţi)“.

Mănăstirea Văratec, locul în care Eminescu făcea gimnastică și ridica greutăți

Un om de o asemenea dimensiune culturală nu putea să neglijeze sportul minții. În 1884, sănătatea îi joacă feste și este internat la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. “Era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlă, Humpel îndeosebi, jucînd şah”, spune George Călinescu în lucrarea “Viața lui Eminescu“.

Surse: 1) George Călinescu ,“Viața lui Eminescu“; 2) Theodor V. Stefanelli ,”Amintiri despre Eminescu”.

Din interviul cu Dorel Vișan:

• Sunt vinovați acei artiști de azi care nu mai dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.
• Cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.
• Teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului.
• Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume.
• După mine, Eminescu este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

Românii și blestemul împrăștierii prin lume 

Sunteți un mare cunoscător al lui Mihai Eminescu, în a cărui zi de naștere românii celebrează ecourile culturii lor naționale. Cum parcurgeți acest moment festiv?

Noi în mod normal n-ar trebui să avem o zi a culturii românești, ci în fiecare zi să trăim cultura română și valorile acestui neam. Românii sunt un neam binecuvântat, avem un portofoliu imens de creație culturală. Vă aduc însă aminte că Eminescu a intuit că suntem și un neam blestemat. În monologul lui Decebal dintr-una dintre piesele eminesciene neterminate, regele dacilor rostește aceste cuvinte care se răsfrâng asupra neamului românesc: Mergeți, poate că o soartă mult mai bună vă așteaptă în lumea largă / Lăsați părinții și copiii voștri să doarmă duși-n al Daciei pământ / Și pustiiți și-mprăștiați prin lume purtați cu greu blestemul ce-l port eu. Iată împlinindu-se în zilele noastre cuvintele acestei grele poveri rostite de regele Decebal.

E un cuvânt ca o profeție. Și se împlinește la 130 de ani distanță.

Da, iar cuvintele lui sunt dureroase mai departe: Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din veac în veac / Pân’ s-a șterge urma neamului.

Ce se întâmplă când arta devine doar o afacere

Viața dumneavoastră a fost dedicată culturii, în forme variate. Ați făcut și faceți film, teatru, poezie. Ce credeți despre cum au evoluat producțiile culturale în ultimele trei decenii?

Când un popor are o cădere sau o înălțare, atunci trage totul către căderea sau înălțarea lui. Ceea ce s-a întâmplat 1989 a tras totul după sine. Și ne-a transformat într-o lume egoistă, o lume care nu are alt scop decât câștigul material. Și totul a devenit într-un fel o afacere. Și teatrul, și poezia, și pictura și sculptura. Iar în momentul în care arta devine o afacere, ea își pierde fundamentele, își pierde profunzimile și își pierde coerența. Asta s-a întâmplat în cultura română. Teatrul românesc, care a fost un teatru foarte viu,  un dialog între oameni care topea prejudecățile cu care ei veneau în sala de spectacol. Piesele cu mesaj, cu poveste care emoționa, îi făcea pe oameni mai buni, mai înțelegători, mai răbdători, mai iertători. Spectatorii merg la teatru și astăzi, mai toate sălile sunt pline, dar ei nu mai găsesc ceea ce caută. De vină sunt artiștii, pentru că ei nu dau oamenilor pâinea și sarea cunoașterii.

Avem însă foarte multe vârfuri și foarte multă recunoaștere în cultură: regizori de teatru români care montează pe cele mai reputate scene, filme românești care iau premii la mari festivaluri, pictori apreciați în Occident, soliști de operă care cântă peste tot. Asta nu indică un progres?

În zilele noastre nu trăim o efervescență culturală. Acum în România nu este o efervescență culturală, ci este, ca să spun așa, o cultură de piață. Altădată, colecționarii de artă erau oameni extraordinari, cultivați. Astăzi nu mai există această specie, ci avem investitori în artă, proprietari de tablouri. Iar premiile de care spuneți sunt reale, dar ele se dau, după cum cred eu, pentru un program care s-ar putea numi mai degrabă program de deculturalizare. În vremea de dinainte exista cenzura, dar acum nu mai avem cenzură, acum există cenzura ”pentru fiecare creier”, așa cum spunea Păunescu. Teoretic, fiecare creier își aplică propria cenzură. Însă, de fapt, el nu cenzurează nimic, el ”beneficiază” de o înțelegere greșită a libertății de creație. Libertatea de creație, fantezia, este bună până în momentul în care o ia razna, iar de acolo înainte nu mai este bună, trebuie oprită.

Dacă autorul abuzează de libertatea lui de expresie, iar publicul nu e format să-și folosească spiritul critic, ce e de făcut?

În vechea formă de organizare a societății, existau așa-numitele Consilii artistice, formate din oamenii cei mai pregătiți. Vă spun, de exemplu, cine era atunci membru în consiliul artistic al Teatrului Național din Cluj: era profesorul Staicoviciu, rectorul Universității din Cluj, și profesorul Fodor, care era rectorul Medicinei clujene. Și mai era Dumitru Radu Popescu. Deci erau niște oameni de a căror judecată nu te îndoiai.

Dar era vremea în care se aplica o severă cenzură ideologică și politică.

Da, însă nici unul dintre cei trei despre care v-am spus nu a fost aservit acelei ideologii. La multe ședințe ale Consiliului am participat, în calitatea mea de actor, și admiram calitatea discuțiilor care aveau loc între ei. Da, cenzura exista și ea putea tăia aripile celui care se manifesta în libertatea creației. Când cenzura servește unei ideologii, ea este nocivă. Dar cenzura comunistă se putea sări și se putea ocoli.

Cultura trebuie să aibă mesaj

Ați folosit mai devreme expresia ”cultura de piață”. Cum o înțelegeți?

Totul azi s-a transformat într-o afacere. Și din acest motiv scade puterea iubirii. Iar în locul lăsat liber își fac apariția ura și egoismul. În artă, acestea sunt foarte periculoase. Mari gânditori, așa cum au fost Goethe, Dostoievski, ei ne-au învățat că lumea s-ar putea schimba prin frumos, prin cultură. Dar cultura trebuie să aibă mesaj și să emoționeze.

Ajungem în felul acesta la o veche întrebare: cui se adresează produsul cultural, maselor largi sau elitelor? Iar dacă este adresat elitelor, atunci nu putem miza pe discernământul lor în privința a ceea ce consumă?

A spune că producțiile culturale sunt adresate maselor este o formă de ipocrizie, bineînțeles. Dar ceea ce se întâmplă în ultimii zeci de ani este un proces nu chiar ușor de înțeles. Lumea a așteptat după 1990 o schimbare, o schimbare în bine. Iar tot ce vine odată cu această schimbare este luat ca atare, așa cum este. Lumea zice ”Domne, înseamnă că așa arată teatrul modern, așa trebuie să fie.” Or, teatrul n-are nimic de-a face cu democrația. Și nici cu sindicatul. Teatrul are treabă doar cu talentul și cu profunzimea mesajului. Aici a fost Eminescu genial.

Eminescu azi: ce mai știm despre el?

Academia Română serbează ziua culturii naționale printr-un eveniment la Ateneu, unde dumneavoastră veți avea cuvântul final, veți recita din Eminescu. De ce este important acest moment?

Eu am numit recitalul pe care îl voi susține la Ateneu ”Eminescu: om, geniu și sfânt”. El, după credința mea, s-a apropiat de Dumnezeu prin cunoaștere. Ca și Homer. Eminescu este sfânt prin cunoaștere. El cunoștea înțelepciunea și cultura vremii lui, inclusiv literatura indiană și filosofia germană. El a tradus din Schopenhauer și s-a spus despre el că a luat de la filozoful german pesimismul, dar chiar Nicolae Steinhardt spune că nu e adevărat, pentru că Eminescu nu a fost un pesimist. El a fost afectat de trecere. Poezia lui este o poezie a durerii – pentru că a înțeles tristețea aceasta a trecerii. O nostalgie, de fapt. Lumea nu știe, dar cel mai mare critic literar din Cuba, Salvador Bueno, atunci când a fost tradus Eminescu acolo, a declarat că Eminescu este cel mai mare scriitor de poezie elegiacă din lume!

Este ziua lui Eminescu, o serbăm festiv, dar de fapt foarte puțin este cu adevărat citit din opera lui, nu credeți? Imensa majoritate cunoaște eventual doar cele câteva poezii pe care le studiază copiii la școală.

Asta este pentru că școala l-a predat greșit pe Eminescu. El ne-a fost prezentat ca un poet romantic. Sigur, a fost influențat de romantismul german, dar a fost mult mai mult decât atât. Universul scriptural pe care-l numim eminescian și-l atribuim unei persoane fizice concrete, Mihai Eminescu, are formă și conținut simfonic. Nenumărați Eminești, voci, instrumente. Perfect și uneori voit prost acordate, contradictorii și în același timp complementare, polifonează același sunet: al eului original, al Marii Conștiințe din Marele Timp, armonizându-se pentru eternitate în mitul greu de descifrat Mihai Eminescu. După părerea mea, Eminescu este sufletul neamului românesc. Și-mi amintesc de Arghezi, care-l numea pe Eminescu ”sfântul preacurat al viersului românesc”. După mine, el este ființa supremă a prezenței românești în istorie.

Între România şi India există afinităţi culturale unice, motiv pentru Matricea Românească să stea de vorbă cu doamna Carmen Coţovanu Pesantez, coregraf, specialist în dans clasic indian, pasionat promotor de cultură şi civilizaţie indiană.

Matricea Românească: Ce ne puteţi spune despre proiectul Centrul de Artă „Euterpe”?

Carmen Coţovanu Pesantez: Centrul de Artă „Euterpe” din Bucureşti (www.facebook.com/Centrul de Arta Euterpe/) este o instituţie privată care a luat fiinţă în anul 2003, fiind înfiinţată din iniţiativa poetului şi cantautorului Wladimir Pesantez (Ecuador), cunoscut publicului drept realizator şi prezentator al emisiunii „America Latină se prezintă” (Radio România Muzical, în perioada 2001-2012), iniţiator al proiectului muzical „L-atingere” dedicat promovării muzicii latino-americane de calitate. În ceea ce mă priveşte, munca mea este una de voluntariat, în calitate de colaborator şi promotor al obiectivelor propuse de acestă instituţie.

Între partenerii culturali ai Centrului de Artă „Euterpe” aş menţiona: Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Arcub, Asociaţia D’Aya, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, Centrul Cultural „Rabindranath Tagore” (organizator al Festivalului Culturii Indiene „Namaste India”, care se derulează din anul 2010), Centrul Cultural Indian „Tansen”, Editura Cununi de Stele, Editura Herald, Editura Trei ş.a.

Matricea Românească: Ce obiective asumate regăsim în spatele acestui proiect personal?

Carmen Coţovanu Pesantez: Centrul de Artă „Euterpe” a început prin a desfăşura activităţi în domeniul artistic şi cultural, punând la dispoziţia adulţilor de diferite vârste şi naţionalităţi, precum şi a copiilor, posibilitatea de a se relaxa, de a comunica şi a se exprima prin artă, creând cadrul instituţional al unui dialog şi al unui spaţiu cultural menit să ducă la cunoaşterea patrimoniului artistic internaţional. Acest centru a fost creat cu scopul de a oferi „teambuilding prin artă” şi ateliere creative în mai multe discipline – pictură, desen, teatru, dans, muzică, în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională, folosind metode didactice interactive, sub îndrumarea unei echipe profesioniste, entuziaste şi pline de iniţiativă. De-a lungul timpului, această instituţie a organizat şi găzduit expoziţii de pictură, fotografie, sculptură, serigrafie. Un alt obiect de activitate al Centrului este legat de cursuri şi traduceri literare (engleză, franceză, spaniolă, hindi) colaborând cu poeţi, scriitori şi traducători români şi străini.

În prezent, Centrul de Artă „Euterpe” organizează evenimente şi oferă prestări servicii artistice (concerte / recitaluri de muzică şi poezie latino-americană, spectacole de dans clasic indian, flamenco, latino, fashion show, workshop-uri ş.a.), derulează şi participă la importante proiecte culturale, colaborând cu artişti de prestigiu din ţară şi din străinătate, precum şi cu alte instituţii de cultură, ambasade, companii, ONG-uri etc. Centrul de Artă „Euterpe” reprezintă un partener cultural important colaborând, prin evenimentele derulate, la promovarea artelor, a diversităţii culturale şi a valorilor universale.

Matricea Românească: Cum caracterizaţi apetenţa publicului pentru artele dansului indian? Manifestă societatea un interes exponenţial pentru arta orientală?

Carmen Coţovanu Pesantez: Există o fascinaţie, o atracţie faţă de orice formă de exotism, chiar un snobism în acest sens. Percepţia publicului românesc faţă de arta dansului indian este una trunchiată, în sensul în care nu se înţelege şi, de cele mai multe ori, nici nu se promovează dansul autentic. Mă refer aici la dansul clasic indian care se sprijină pe tratatul de artă dramatică „Natyasatra” („ştiinţa teatrului”), considerat cartea fundamentală a esteticii indiene întrucât se ocupă de toate aspectele literare, artistice şi tehnice. De-a lungul secolelor, tratatul a contribuit la formarea a generaţii de artişti, actori şi regizori în conceperea şi prezentarea artelor spectacolului, oferind totodată spectatorilor pregătirea necesară pentru aprecierea unei opere de artă. Prestigiul de care s-a bucurat acest tratat în lumea indiană a făcut ca regulile codificate aici să devină norma la care se vor raporta ideile estetice şi producţiile artistice până în secolul XX. Conform gândirii indiene, arta nu reprezintă un scop în sine, ci o cale a realizării unei experienţe lăuntrice. Istoricul de artă Ananda Coomaraswamy arăta că: „Dansul clasic indian nu este pentru divertismentul nostru, ci pentru plăcerea noastră. Şi această plăcere este ceva mai mult decât plăcere. Este extazul divin al eliberării de activitatea neliniştită a minţii şi a simţurilor care sunt vălul realităţii, transparente doar atunci când suntem în pace cu noi înşine”.

Coregraful Carmen Coţovanu Pesantez, o remarcabilă promotoare a culturii indiene în spaţiul românesc Foto: arhiva personală

Din păcate, publicul românesc, şi nu numai, este înclinat spre o formă de divertisment facil – dansurile inspirate din filmele de la Bollywood, care adesea sunt lascive şi lipsite de mesaj. Maestra de dans clasic indian Sonal Mansingh făcea o analiză critică a situaţiei acestei arte, arătând că dansatorii de astăzi suferă de un ego puternic, le lipseşte devoţiunea, răbdarea şi creativitatea, transformând arta dansului într-un instrument de a câştiga rapid bani şi faimă, iar aroganţa şi atitudinea lor de atotcunoscători îi va face să se bucure de un succes de scurtă durată, după care vor dispărea fără urmă.

Consider că aici intervine lipsa de educaţie. Din păcate, nici media, cu foarte mici excepţii, nu cultivă şi nici nu promovează autenticitatea şi valorile universale. Pericolul este că publicul larg este înclinat să creadă că realitatea este aceea care se prezintă în această formă distorsionată şi are tendinţa de a emite judecăţi de valoare, fără a cunoaşte ceea ce reprezintă dansul indian în profunzimea sa. Este de salutat faptul că industria Bollywood a creat şi producţii cinematografice de calitate, unde muzica dansul, poezia, teatrul sunt tratate cu rafinament, dar este nevoie de o pregătire prealabilă pentru a distinge o operă de artă de un kitsch.

Întâlnim, desigur, în societatea românească şi un public de nişă – educat în spiritul artelor orientale (chineză, japoneză, coreeană, arabă, indiană), deschis spre cunoaştere şi spiritualitate. Din acest motiv, Centrul de Artă „Euterpe” şi partenerii săi încearcă să ofere educaţie prin artă, prin cultură. Personal, în calitate de coregraf de dans clasic indian, dar şi de specialist în cultura şi civilizaţia indiană şi de cunoscător al limbii hindi, sunt implicată în activităţi de promovare a artelor şi a creaţiilor literare transpuse prin muzică, dans, poezie şi teatru-mimă.

Matricea Românească: Care sunt principalele dificultăţi pe care le întâmpinaţi în promovarea acestei arte deosebite în spaţiul de cultură european? Cum vedeţi interesul autorităţilor şi al instituţiilor faţă de aceste forme de artă: muzică, dans, poezie ce provin sau evocă spaţii culturale mai puţin accesibile publicului român?

Carmen Coţovanu Pesantez: În primul rând, ne izbim de ignoranţă, impostură sau promovarea pseudovalorilor, infatuare, goana după câştigarea unui statut fără efort, consumism, nepăsare şi lipsa de susţinere financiară.

Pe de altă parte, mulţi dintre tinerii învăţăcei suferă de ingratitudine, uitând cine le-a îndrumat paşii în lumea artei, considerându-se superiori dascălilor. Asistăm la un soi de confort indus de noile tehnologii şi o autosuficienţă care frânge aripile creativităţii. Întâlnim adesea o competiţie lipsită de onestitate şi un egoism în a transmite mai departe din tainele cunoaşterii, uitând că orice talent este un dar ce trebuie şlefuit şi împărtăşit.

În ciuda acestor dificultăţi, încercăm să transmitem mai departe valorile unei arte unice prin tradiţie şi semnificaţii, ce-i drept unui grup restrâns de persoane, pentru că sunt mulţi entuziaşti, numai că puţini rămân până la final şi foarte puţini continuă în acest spirit. Continuăm să credem că dansul este creat să exprime trăiri, emoţii şi nu doar să impresioneze, reprezentând o revelaţie, o eliberare a spiritului prin intermediul trupului, un limbaj universal şi, nu în ultimul rând, o formă de terapie – mai ales în tumultul vieţii pe care o trăim. Pentru mine, dincolo de locul sau spaţiul unde performez, cel mai important lucru este ca mesajul pe care-l transmit prin arta mea să ajungă la inimile spectatorilor, de aceea mă străduiesc ca fiecare reprezentaţie să fie unică în felul său.

Matricea Românească: Este componenta orientală acel inefabil ce conferă specificitatea culturii româneşti în cadrul patrimoniul mondial? Vorbiţi-ne şi despre celelalte proiecte ale dumneavoastră, mai ales cele dedicate interferenţei dintre cultura indiană şi cultura românească (Tagore, Eminescu, Eliade ş.a.), din perspectiva propriilor opinii.

Carmen Coţovanu Pesantez: Există nenumărate similitudini între cultura românească şi cea indiană, ceea ce le conferă un loc aparte în cadrul patrimoniului cultural universal. Regăsim teme şi simboluri comune, mituri, legende, proverbe asemănătoare, dar mai ales acea spiritualitate pe care n-o regăsim atât de apropiată de niciuna dintre culturile lumii. Aceste similitudini au făcut ca importante personalităţi ale Indiei să se apropie de cultura românească cu respect şi admiraţie – Rabindranath Tagore, Amita Bhose.

Pe de altă parte, oameni de cultură români au manifestat un interes deosebit faţă de cultura şi civilizaţia Indiei milenare – Alecu Ghica, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga, George Coşbuc, Mircea Eliade, Sergiu Al-George, Cicerone Poghirc, Nicolae Zberea ş.a.

Românii au o afecţiune specială pentru India

Un proiect de suflet este „Rabindra Natya”, o întâlnire cu poezia, muzica şi dansul clasic indian, sub semnul lui Tagore, un omagiu adus acestei personalităţi de o importanţă monumentală în India şi pretutindeni – poet, muzician, pictor şi reformator al educaţiei. Maitreyi Devi a reuşit să îi surprindă personalitatea extraordinară în câteva cuvinte: „Fără el, viaţa merge înainte; dar cu el, în compania lui, viaţa dansează prin scurgerea sa plicticoasă, veselă ca un pârâu de munte”. Tagore a călătorit în peste 30 de ţări de pe 5 continente şi a susţinut conferinţe, oferind cu simplitate din cunoaşterea sa, considerându-se doar un intermediar trimis să împărtăşească din darul cu care a fost înzestrat. Sol al civilizaţiei milenare a Indiei, Rabindranath Tagore a trecut în 1926 prin ţara noastră pentru a ne aduce cuvântul etern al Poeziei. Întreaga sa creaţie artistică reprezintă un omagiu adus iubirii, pe care o exprimă prin încercarea sa de a revela întregii umanităţi unitatea din miezul diversităţii şi printr-o manieră unică de-a reda bucuria de-a trăi. Mai puţin cunoscute publicului sunt creaţiile sale muzicale („Rabindrasangeet”) şi dramatice („Rabindra Nritya Natya” – teatru-dans), pe care am încercat să le dezvăluim publicului românesc prin intermediul unor spectacole organizate de către Centrul de Artă „Euterpe” şi partenerii săi.

Cucerind publicul român, la Festivalul “Namaste India” 2014

Ne-am aplecat şi asupra personalităţii Amitei Bhose, cea care are meritul de a fi creat o punte culturală între India şi România, fiind prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic şi singura traducătoare a lui Rabindranath Tagore direct din bengali. Amita Bhose a renunţat la tot şi s-a stabilit în România, ţară pe care „a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Este cea care a realizat prima traducere a tratatului de artă dramatică „Natyasatra”, în Europa, alături de Constantin Făgeţan. Rămân memorabile cuvintele Amitei Bhose: „Prietenia între oameni şi ţări e un dar nepreţuit. Când însă prietenul rămâne cu tine pentru a te face să cunoşti şi să înţelegi mai bine lumea din care vine, atunci e vorba de un adevărat privilegiu. Este cert că atât geto-dacii cât şi indienii au o descendenţă indo-europeană comună (…) De altminteri, originea comună etnică nu explică întotdeauna fondul comun al sensibilităţii: timp de 4000 de ani, şi unii şi alţii au fost purtaţi printr-un noian de întâmplări istorice… Frapează însă că dintre toate popoarele indo-europene, doar românii au o afecţiune specială pentru India…”.

„Natyasatra – Cartea Artelor” este un proiect realizat în colaborare cu Editura Cununi de Stele, care are meritul de a fi reeditat tratatul de artă dramatică (2016), prin efortul directorului editorial Carmen Muşat-Coman, studenta Amitei Bhose. În cadrul reprezentaţiilor artistice, am exemplificat limbajul dansului: gesturile mâinilor – „mudre”, emoţiile de bază, experienţele estetice, cele două aspecte ale dansului – „tandava” (masculin, puternic, energic, tehnic) şi „lasiya” (feminin, delicat, fragil, expresiv), precum şi poveşti ale diferitelor zeităţi din panteonul hindus.

Un alt proiect la care Centrul de Artă „Euterpe” a colaborat cu succes este piesa de teatru „Maitreyi” (2011), în regia lui Chris Simion, scenografia Adinei Mastalier şi coregrafia, ilustraţia muzicală şi consultanţa de specialitate ale subsemnatei. Piesa dezvăluie publicului două opere memorabile – „Maitreyi” de Mircea Eliade şi „Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi –, într-o distribuţie impresionantă: Maia Morgenstern, Doru Ana, Anca Sigartău, Vlad Zamfirescu şi tinerii actori Radu Micu, Marius Chivu, Aylin Cadir, Raluca Aprodu, Teodora Calagiu, Carla Maria Teaha, Cabiria Morgenstern.

Festivalul „Namaste India” este un proiect iniţiat în anul 2010 de un grup de voluntari pasionaţi de cultura indiană, care a reunit mai mulţi parteneri – Centrul Cultural „Rabindranath Tagore”, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Centrul de Artă „Euterpe”, Centrul Cultural Indian „Tansen”, Centrul Clujean pentru Studii Indiene, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, edituri, Ambasada Indiei, alături de comunitatea indiană din România, reprezentanţi media ş.a. Am avut onoarea să fiu directorul artistic şi scenograful primei ediţii a Festivalului, care a stârnit un real interes în rândul publicului. La fiecare ediţie am propus noi concepte pentru spectacole, care să valorifice diversitatea artei dansului clasic indian: „Gitagovinda / Cântecul lui Krishna” după Jayadeva (2010), „Yaatra – Călătorie” (2012), „Krishna Katha – Povestea lui Krishna” (2013), „Shiva Rabindra” (2014), „Milan – Confluenţe” (2015), „Kathak Sufiana” (2016), „Sunetele Naturii” (2017), „Rabindra Natya” (2018). „Namaste India” este un proiect creat de un grup de voluntari pasionaţi de cultura indiană la care am fost cooptată pentru experienţa organizatorică şi artistică.

Cu sprijinul Ambasadei Indiei la Bucureşti, am încercat să valorificăm „sari-ul între tradiţie şi modernitate”, prin intermediul unor prezentări-spectacol care să evidenţieze perenitatea acestei piese vestimentare unice prin frumuseţe, simbolistică, eleganţă şi rafinament, a cărei origini se pierde în negura timpurilor, fiind reflectată în cele mai vechi opere de artă. „Sariul întâlneşte Ia” (2017) a reprezentat o celebrare a costumelor tradiţionale din India şi România, unde au putut fi admirate ţesături unice, încărcate de istorie şi spiritualitate. Este o modalitate de a transmite mai departe moştenirea culturală a două popoare cu tradiţii şi spiritualitate inconfundabile.

Avem în pregătire şi alte proiecte, între care aş menţiona „Povestea lui Radha şi Krishna”, unii dintre cei mai iubiţi şi adoraţi zei din panteonul hindus, şi un concept Sufi-Kathak-Flamenco, prin care dorim să dezvăluim spiritualitatea Sufismului, eleganţa dansului Kathak şi frenezia ritmului Flamenco, într-o formă de fuziune ce reflectă un nou aspect al creativităţii şi inovaţiei artistice, o armonie perfectă între muzica şi dansul provenind din spaţii culturale diferite. Astfel, dorim să demonstrăm că arta nu poate fi îngrădită de religie sau de graniţe geografice, arta trăieşte prin sine şi prin cei care îi înţeleg mesajul…

India, un tărâm extrem de controversat, unde mitul şi filosofia se împletesc

Matricea Românească: Cum aţi resimţit dumneavoastră experienţa indiană?

Carmen Coţovanu Pesantez: India este un tărâm extrem de controversat, un spaţiu care a conservat o cultură milenară pe care n-au afectat-o nici timpul, nici istoria. Este un tărâm pe care, pe măsură ce-l cunoşti, are tot mai multe de oferit şi deopotrivă de ascuns, un tărâm al contradicţiilor şi surprizelor de tot felul, un spaţiu al miresmelor, aromelor, mirodeniilor, culorilor şi sunetelor, o permanentă sărbătoare, un spaţiu unde mitul şi filosofia se împletesc, unde religiile lumii se întrepătrund, unde sărăcia şi bogăţia, tradiţia şi modernitatea, simplitatea şi măreţia, unitatea şi diversitatea reprezintă feţele aceleiaşi monede, este o experienţă unică… Aşa aş putea descrie în câteva cuvinte ce înseamnă pentru mine această ţară plină de spiritualitate şi mister. Contactul cu această lume m-a învăţat câteva lecţii – a demnităţii, a respectului pentru semeni, a simplităţii, a răbdării, detaşării, modestiei şi a toleranţei. India este un spaţiu multicultural care te învaţă să-ţi înţelegi propria religie / cultură şi s-o respecţi pe a celuilalt, unde înveţi să te cunoşti pe tine însuţi şi să-ţi înţelegi menirea.

Din copilărie am fost fascinată de cultura şi civilizaţia Indiei, de spiritualitatea ei, ca şi când o chemare lăuntrică m-ar fi atras către acest tărâm îndepărtat… Am citit mult, m-am documentat, am vizionat nenumărate filme artistice şi documentare, am ascultat muzică indiană tradiţională, am mers la spectacole, am început să-mi însuşesc limba hindi şi elemente ale dansului clasic indian ca un autodidact, apoi am urmat cursuri facultative de limbă sanscrită, hindi şi filosofie indiană la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Ulterior, am avut şansa să mă specializez în India (limba hindi şi dans clasic indian), graţie unor burse de studiu în cadrul unor schimburi interculturale. Am avut onoarea să întâlnesc maeştri renumiţi ai dansului clasic indian. Totodată, am început să împărtăşesc din cunoştinţele mele teoretice şi practice atunci când am coordonat un grup de tineri din diferite ţări, pe care i-am pregătit pentru reprezentaţii prilejuite de festivaluri şi evenimente importante. La întoarcerea în ţară, am susţinut workshop-uri pentru tinerii doritori a fi iniţiaţi în arta dansului clasic indian, iar din 2005 activez voluntar în calitate de coregraf la Centrul de Artă „Euterpe”, unde am pus bazele unui grup a cărui prestaţie artistică se bucură de o reală apreciere în rândul românilor şi a comunităţii indiene. Desigur, am apelat şi la terapiile prin muzică şi dans, fiind cunoscut faptul că acestea ajută la detaşare, autocontrol, la stăpânirea emoţiilor, contribuind la sănătatea fizică şi mentală deopotrivă, având efecte benefice în viaţa celui care le practică. Preocupările mele s-au concretizat în traduceri, cursuri, conferinţe, workshop-uri, editarea de publicaţii de specialitate, coregrafie, evenimente şi spectacole, proiecte culturale având ca scop întărirea relaţiilor de prietenie româno-indiene şi promovarea valorilor celor două ţări. Am realizat coregrafia multor spectacole de muzică, dans, teatru, operă, fusion şi fashion show şi am susţinut spectacole de dans clasic în România şi India.

Se consideră că dansul clasic indian are origine divină. Filosofii şi poeţii indieni au concretizat concepţia dansului cosmic în persoana lui Shiva Nataraja, cel de-al treilea zeu din panteonul hindus, care prin dansu-i cosmic preface lumea într-un ciclu etern. În dans, totul este încărcat de simboluri şi semnificaţii – costumele, podoabele, machiajul, toate converg spre comunicarea cu divinitatea (în dansurile sacre) sau cu publicul (în dansurile profane) şi mai puţin spre trezirea simţului estetic. În ciuda ornamentelor, piciorul trebuie să fie gol pentru a păstra legătura cu energiile telurice şi conştiinţa trează. Dansul nu e doar tehnică, ci şi emoţie. El transpune diferite poveşti – de iubire, devoţiune, prietenie, sacrificiu –, redate sugestiv prin mişcările graţioase ale trupului şi mâinilor, prin expresia chipului şi ritmul paşilor. Dansul ca artă încântă ochiul, eliberează trupul şi înalţă spiritul, creând o stare de beatitudine, ducând la atingerea păcii lăuntrice. Dansul transcende spaţiul şi timpul. Limbajul dansului este universal – dansul e ca un poem în care fiecare mişcare e un cuvânt, dansul nu are vârstă… Dar mai presus de toate, dansul clasic indian înseamnă meditaţie, disciplină, respect, efort, perseverenţă şi dăruire.

Există 8 stiluri majore ale dansului clasic indian, aparent diferite, în care se remarcă însă unitatea în diversitate. Eu m-am specializat în stilul de dans clasic indian Kathak, dar realizez coregrafii şi în stilurile Bharatanatyam (Sudul Indiei), Odissi (Odissa – Estul Indiei), dans devoţional, folcloric şi fusion (Sufi-Kathak, Kathak-Flamenco şi Jugalbandi – o combinaţie a mai multor stiluri de dans clasic indian performate simultan, pe aceeaşi linie melodică).

O să mă opresc la stilul Kathak, care mă reprezintă ca personalitate şi sensibilitate. Pentru a prezenta publicului bogăţia şi diversitatea acestui stil, creez propria coregrafie în care urmăresc ca tehnica, rafinamentul şi expresivitatea artistică să se îmbine cu inovaţia şi eleganţa, propunând, cu fiecare reprezentaţie, noi abordări tematice. Specific Nordului Indiei, Kathak („katha” – poveste; „kathakar” – povestitor) ne poartă către timpurile vedice, când preoţii şi rapsozii călătoreau dintr-un loc într-altul istorisind din epopeile „Mahabharata” şi „Ramayana”. Este un dans sofisticat, spontan, plin de graţie şi expresivitate, cu piruete elegante, cu gesturi feminine, dar ferme, care dă frâu liber imaginaţiei şi măiestriei interpretului de a transpune povestea prin dans, muzică şi mimă. Performat iniţial în temple, ca dans ritualic închinat divinităţii, Kathak a ajuns la curţile regilor moguli, într-o perioadă când dansul, muzica şi poezia atingeau apogeul rafinamentului, pentru ca, după o perioadă de umbrire a artelor, să revină pe scenele lumii. Stilul se caracterizează prin elemente ritualice, rezultat al mişcării Bhakti de adorare a divinităţii, la care s-au adaugat influenţe persane, reunind deopotrivă sacrul şi profanul într-o armonie perfectă. Compoziţiile sunt specifice muzicii Hindustani (Nordul Indiei), iar costumele amintesc de miniaturile din perioada mogulă şi de strălucirea Taj Mahal-ului.

70 de ani de relaţii bilaterale româno-indiene

Matricea Românească: Dar întâlnirea cu maeştrii dansului indian?

Carmen Coţovanu Pesantez: Primele întâlniri cu artişti şi maeştri ai dansului clasic indian am avut şansa să le am chiar în România – am avut bucuria de-a urmări câteva spectacole autentice în perioada liceului (la Casa de Cultură din Bacău) şi ulterior în timpul facultăţii (la Opera Română şi la Teatrul de Operetă din Bucureşti).

În timpul studiilor în India am avut o adevărată revelaţie a complexităţii acestei arte, în care se întâlnesc muzica, dansul, teatrul şi poezia. Este imposibil să păşeşti pe acest tărâm şi să nu intri în rezonanţă cu maeştrii acestor arte.

Promovând sari-ul, celebra vestimentaţie tradiţională indiană

Festivalul Culturii Indiene „Namaste India”, despre care am amintit anterior, este un proiect care propune un dialog intercultural care a facilitat publicului românesc întâlnirea, printre altele, cu arta dansului indian în diversele sale forme de manifestare, de la cele mai simple la cele mai complexe. Festivalul a reuşit să creeze o punte de legătură între două culturi şi spaţii aflate la mii de kilometri distanţă. Pe parcursul a 10 ediţii, au performat pe scenele româneşti şi în aer liber artişti consacraţi şi grupuri apreciate de muzicieni şi dansatori. Dansul a devenit astfel o formă de manifestare artistică a civilizaţiei indiene. Festivalul se bucură de sprijinul Ambasadei Indiei la Bucureşti şi al comunităţii indiene, alături de instituţii de cultură şi animatori culturali (centre culturale, edituri, media etc.).

Matricea Românească: Din colaborările dumneavoastră cu oamenii de cultură, dar şi cu diplomaţii ce reprezintă India în România, ce reacţii şi informaţii ne puteţi împărtăşi?

Carmen Coţovanu Pesantez: Relaţiile de prietenie şi colaborare dintre România şi India sunt susţinute de afinităţi culturale şi spirituale care au marcat generaţii întregi. Spectacolul multicolor al tradiţiilor, pe de o parte, şi profunzimea filosofiei, pe de altă parte, s-au bucurat întotdeauna de un real interes în rândul românilor.

În 2018, se împlinesc 70 de ani de relaţii bilaterale româno-indiene, fapt marcat prin nenumărate manifestări dedicate legăturilor diplomatice dintre cele două ţări. Un eveniment deosebit de important îl constituie vizita în ţara noastră, în luna septembrie, a vicepreşedintelui Indiei, Excelenţa Sa Venkaiah M. Naidu, având ca scop întărirea cooperării în domeniile culturii, educaţiei şi turismului, veritabile punţi ale prieteniei dintre România şi India.

Aş încheia cu un citat al lui Mircea Eliade care mi se pare cel mai potrivit contextului: „India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: aceea de a exista liber” şi aş adăuga – dansul, asemeni zborului, este o formă de manifestare a libertăţii.

Personalitate marcantă pentru cultura română a secolului trecut, Gheorghe T. Kirileanu (1872-1970) dăinuie până astăzi developând la focul mocnit al istoriei un om de sorginte țărănească, plin de gingășie, bunătate și generozitate. Aceste calități se continuă și în omul Kirileanu, nu doar în omul de cultură, cărturarul, bibliofilul Kirileanu, care a trăit 88 de ani și opt luni (cu toate că, în însemnările sale, se teme că va muri la o vârstă cel puțin înjumătățită din totalul anilor săi de viață și de carte) cu iubirea de adevăr istoric în suflet și în spirit. De ce spunem acest lucru?

La Muzeul Literaturii Române a avut loc, miercuri, 3 octombrie, o conferință moderată de către Zamfir Bălan, la care au participat Constantin Bostan și Iordan Datcu, de formaţie literați. Cu deosebită delicatețe, aceştia au conturat un portret biografic și bibliografic, multicolor și multifațetat al lui Kirileanu, utilizând cuvinte precum gingășie, bunătate, generozitate, gentilețe, care nu se regăsesc prea des în discursul uzitat la majoritatea expunerilor publice despre personalitățile luminate ale culturii române de la începuturile ei.

Gheorghe T. Kirileanu, un personaj de excepție al culturii române, de o țărănească noblețe

Discursul blajin al celor doi a aureolat cu virtute încăperea goală, luminată de câțiva invitați de marcă, printre care istoricul Ion Scurtu. Portretul lui Kirileanu nu poate fi lipsit de subiectivism, un subiectivism încărcat de umanitate, o umanitate evocată din plin de cei doi invitați, care s-a întipărit și în biografia iubitorului de carte Kirileanu. Astfel, aflăm că bunicul său – care era preot – a dorit, văzând la el stăruință și sârguință de carte, să-l facă să ia haina și drumul preoției.

Kirileanu, în ciuda unor performanțe școlare bune la examenul de intrare în Seminarul Teologic la Iași, nu a reușit să obţină o bursă care l-ar fi ajutat să se întrețină în perioada studiilor în capitala Moldovei. Pentru a nu-și prejudicia financiar familia și mai mult, din rușine față de părinți, el a plecat de la Iași spre satul natal pe jos, mergând pe jos 2-3 zile, dormind pe prispele oamenilor în drumul său către casă. Cel ce avea să devină editorul manuscriselor lui Ion Creangă a preferat o astfel de abordare a problemei, urmând să meargă la o școală de cântări bisericești, care cumva echivala pentru moment cu destinul urmărit de bunicul său.

Expulzat de la Litere pentru apărarea lui Eminescu

De aici a urmat un periplu plin de povești, inclusiv cea fermecătoare de pe când era student la Litere și a avut neșansa să se întâlnească cu profesorul Aron Densușianu, cel care care spunea că Eminescu inventează cuvinte cum ar fi ”genune”. Kirileanu l-a informat că în sat la el se foloseşte acest cuvânt pentru locuri adânci din apele Bistriței. Densușianu a strâmbat din nas și la examen l-a “trântit” pe tânărul Kirileanu. Astfel, acesta și-a dat singur o sentință intelectuală către altă formare universitară, devenind student la Drept – unde a terminat magna cum laude. De asemenea, în Copou, Gheorghe T. Kirileanu l-a ajutat pe filosoful Petre Andrei să obțină titularizarea la catedra de Filosofie din Iași. Tot el a protestat atunci când, după instalarea regimului Petru Groza la București, statuia lui Titu Maiorescu a fost dată jos atât din Capitală cât și de la Iași. Intelectualul l-a apărat pe Maiorescu atunci când acesta era destituit de vreo ”instanță jurnalistică” care îi “demonstra” nulitatea în critica literară, anulând astfel și meritele sale categorice în cultura română.

Acest personaj, ce se definea ca un junimist de sorginte țărănească, nu a fost un personaj de culise sau din umbră (cu toate că astăzi se află într-un con de umbră), ci un personaj silențios, iubitor de cultură țărănească, de folclor, de carte, așa cum poate ar fi bine să fie conturat un portret complet pentru un erou silențios în pragul Centenarului.

Fără să încheiem într-o notă pesimistă discordantă cu discursul înflăcărat, bonom, ”încărcat de căldură moldovenească” al invitaților, ne-am dori a sărbători astfel de personaje care nu fac sălile pline, care nu mai au operele prin librării, din păcate! (la fel ca invitații, asteptăm republicarea la Editura Rao), dar care călăuzesc cu imaginea şi prin amintirea lor, alte spirite bonome, iubitoare de destine frumoase ce înfloresc cultura română, fie şi printr-o “simplă” floare.

Despre Gheorghe T. Kirileanu

Gheorghe T. Kirileanu a fost fiul lui Grigore și al Ioanei Chirileanu. A urmat studiile primare la Școala din Broșteni (1879) și le-a continuat la Școala nr. 1 din Fălticeni. Din 1935 s-a stabilit la Piatra-Neamț, unde în februarie 1956 a donat orașului biblioteca sa de circa 30.000 de volume, cu publicații rare, dintre anii 1630-1960. Colecția de manuscrise a fost donată Bibliotecii Academiei Române. A avertizat asupra risipirii manuscriselor lui Creangă, devenind, din 1906, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, cel mai important editor al scrierilor marelui nostru povestitor.

Foto deschidere: telemneamt.net

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om. Matricea Românească vă prezintă, în serial, câteva expresii favorite ale lui Eminescu, ce au făcut istorie.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În Amintirile sale, Ştefanelli rezervă un capitol expresiilor pe care Luceafărul le folosea cu predilecţie, atât la vreme de restrişte, cât şi în momentele de bucurie. Deloc surprinzător, vorbirea lui Eminescu, amestec de dulce grai bucovinean cu patos patriotic, a rămas în memoria contemporanilor şi străbate veacurile, pe calea memorialisticii. Iată de ce o serie de expresii favorite ale lui Eminescu au intrat în patrimoniul nostru cultural.

Mihai Eminescu şi patriotismul trăit

“Expresia ce o întrebuința Eminescu când saluta pe colegii săi”, povesteşte Ştefanelli, “era trăiască nația, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele sus cu dânsa. Această formă de salutare era uzitată la toți studenții din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.”

Un memento salutar, dacă jocul de cuvinte ne e permis, în Anul Centenar. Câte nu s-ar realiza, de ne-am propune, asemeni lui Eminescu, să facem naţia nemuritoare!

Numele Haralamb Zincă este sinonim cu romanul poliţist românesc. Matricea Românească îi oferă o viaţă nouă, salvată de gloanţele albe ale istoriei…

Pe scriitorul Haralamb Zincă (1923-2008) l-am cunoscut (livresc, desigur!) în perioada copilăriei mele la bunici, mai exact la o vârstă când opera sa mă ținea lipit de paginile îngălbenite ale cărților polițiste pline de viață, de firesc și de mister pe care le croia, într-un stil realist-romantic, cu clasă (aproximativ 50 de cărţi scrise pe parcursul vieții). Cam acesta ar fi cuvântul când vorbim despre personajele sale, «clasă» și, bineînțeles, proces și evoluție psihologică. Conspirația, farmecul unor personaje învăluite de mister, patriotism, de o aură de James Bond fără glazură, fără striații glossy, dar cu clasă, eleganță (atât prin vestimentație, cât și prin gusturile gastronomice și selecția băuturilor), cât și cu finețea limbajului uneori sec, cu umor și subtext specific imaginarului ce înconjoară tot folclorul din jurul spionajului și contraspionajului.

În acest univers, mă asemuiam cu unele dintre personaje, care aveau un simț al datoriei și o prezență istorică în anumite împrejurări sau în miezul unor contexte-cheie. Citeam mereu în curte (o curte cu cișmea, care mă împingea să visez cu ochii deschiși), «lipiți» de paginile îngălbenite, uitând că există podea, că sunt unul dintre acele personaje cu șic, stil, bărbăție, curaj, devotament, valori care se dovedeau a fi eroice în universul lor, mic, belicos și uneori mărunt încărcat de ”tainice neliniști”, de câte o ”tuse diplomatică”, de un ”aer mucalit” și uneori de un ”tango languros” în stil suedez, cum ne fericește imaginația sgubilitică a lui Haralamb Zincă.

Bunicii mei sunt și au fost oameni ai muncii ai vechiului regim, dar găseau destul timp să evadeze din universul carceral al regimului prin cărțile lui Zincă, pionierul romanului polițist din România. Bunicul meu mi-a spus într-o zi că, dacă devin un personaj din cărțile lui Zincă, „vor muri femeile după mine“. Cam așa considera el să-mi stimuleze apetitul pentru lectură. A și izbutit acest lucru, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca bunicilor mei în căutare de aventuri. De atunci am descoperit că imaginația îmi este un mare prieten. Abia puteam să rostesc numele Haralamb Zincă, dar mă chinuiam să citesc și să înțeleg cărțile sale.

Așa a pornit o aventură în lumea spionajului, o aventură într-o lume în care și acum mă refugiez cu plăcere. Unele gesturi pe care le am și astăzi sunt împrumutate de acolo, de la personajele sale. Deseori mă trezeam în copilărie că sunt galant, că vorbesc frumos pentru vârsta mea și acest lucru mă fericea. Vă invit într-un univers romantic pragmatic, ţesut cu multe intrigi și, bineînțeles, spectacol.

Universul lui Zincă, o dublă evadare: din cotidian și din banalitatea existenței

În cartea ”Temerarul”, Locotenentul Banu primește spre seară un apel cu o misiune secretă prin Calea Victoriei. Zincă descrie astfel decorul urban:

Ies în stradă: soarele coborâse mult… un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau: smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime mulaje de tălpi și de tocuri. Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn, la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă erau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte. Abia când ajung la statuia lui Pake-Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un Buick negru și împuțit.

Unele descrieri sunt un deliciu pentru cei care nu sunt stimulați hormonal și vizual doar de storytelling-ul hollywoodian contemporan:

Trebuia să mă țin bățos și aspru. Femeia îmi dă ascultare, ce o să se întâmple cu ea când o să-și vadă jos, în garaj, soțul zăcând într-o baltă de sânge? Nu-mi plac istericalele. Doamna Delius o ia înainte. Se mișcă ușor, ceea ce-mi place. Numai să nu-i treacă și ei prin cap o… idee! Nu, nu, dacă ar fi avut un bob de cianură de potasiu demult l-ar fi înghițit. Se oprește brusc, la un pas de cadavru, fără să țipe, fără să izbucnească în plâns. S-a oprit… ca și cum la picioare i s-ar fi căscat din senin o groapă. Femeia asta trebuie să fi văzut multe la viața ei, îmi zic. Nici o reacție… În schimb, mă întreabă cu o voce de gheață:

– Ce facem cu… el? Îl lăsăm aici?

Imperturbabilitatea ei mă înfioară. Mă arăt însă cinic.

– Păi ce să facem? Îl dăm deoparte, ca să poți scoate mașina.(…) Mă aplec, îl prind pe Delius sub brațe. Mortul e greu. Trebuie tras. Grete îmi sare în ajutor, îi apucă picioarele. Când mă gândesc că acum un sfert de oră voinicu’ asta mai trăia…! Îl târâm lângă zid. Se uită la noi cu ochi sticloși, sângele i-a năclăit cămaşa, pantalonii. Nevastă-sa – dar oare i-a fost cu adevărat nevastă? – e la fel de palidă și de indiferentă ca mai înainte Nici un oftat, nici o lacrimă. Mi se adresează:

– Cât o să încălzesc motorul, dumneata deschide poarta.

În romanul ”Dosarul aviatorului singuratic”, asistăm și la o scenă conjugală cu reacții în oglindă la o altă debandadă familială din anturaj:

Îmi las ochii în pământ, Maria se retrage tăcută în bucătărie. Uneori sufăr crunt că n-am voie să-i povestesc tot ce mă frământă. Mi-ar face bine. Avem aproape cincisprezece ani de conviețuire. Am învățat, în acest răstimp, să ne înțelegem și din tăceri, și din priviri. Maria are ochi frumoși, pătrunzători, pe care i-a moștenit și băiatul nostru, fata semănând mai mult cu mine. Ochii ăștia frumoși, cu o căutătură curată, eu unul nu pot să-i mint. De aceea când tac, ea știe de ce tac… că regulamentele îmi interzic să trăncănesc.

– E adevărat, răsună din bucătărie glasul ei, că Vladu și-a părăsit nevasta?

Răspunsul meu o scoate din bucătărie. Nu mai este subțirică, precum la prima tinerețe. După ce a născut-o pe aia mică, a început să se împlinească la trup.

-vCum așa, Ștefane?! Se arată Maria intrigată. Pâi asta nu-i…

Tace brusc. Se ferește să pronunțe cuvîntul «dezertare». Bunul ei simț mă atrage spre ea, îi sărut obrajii.

Sunt tot felul de pasaje interactive:

Trecem Dunărea. Vizibilitatea continuă să fie perfectă. Stoica nu scoate o vorbă, a înțeles din capul locului că trebuie să mă lase să «înot» solitar, înfruntându-mi gândurile.

În romanul ”Noaptea cea mai lungă” apare și un ziarist misterios, ce aduce cu Eminescu:

Ziaristul își scoase batista și își tamponă fruntea înaltă eminesciană, care atrăgea privirile (…). Ochii lui Anghelini se opriră, mai întâi pe mâinile prelungi, ca de pianist, ale ziaristului: jocul lor radiau nervozitate. Apoi trecură pe chipul lui Ruga – îi remarcă paloarea. Să fumăm, propuse, și asta pentru a-i acorda ziaristului răgazul de a-și găsi calmul.

Țigara și scrumierele de sticlă, un decor absolut necesar pentru personajele lui Haralamb Zincă

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc şi astăzi în bibliotecile părinților, şi în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, şi se ascunde de nevastă să fumeze cu gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers superior de spionaj când își termina romanele. În rest, lumea se aşază în descompunere, iar eu îmi aprind o țigară. Voi da și din picior la un moment dat…

Foto deschidere: okazii.ro

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost “delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne “meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om.

Eminescu este cel dintâi făurar de cuvinte din cultura românească.

Poate cea mai pregnantă particularitate verbală a lui Eminescu era, spun contemporanii lui, folosirea fără excepţie a lui “pur şi simplu”, expresie favorită “când voia să dea cuiva vreo lămurire sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”.

Poetul spunea: “Este pur şi simplu aşa şi aşa…”, completând apoi cu informaţii pentru interlocutor şi dând explicaţia pe larg. “Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu”, scrie Ştefanelli în amintirile sale.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

Referindu-se la modul cum înţelegem şi trăim poezia, Nichita Stănescu deplângea faptul că nimeni nu se interesează despre bolile profesionale ale poeţilor… Ina Maria Stoica are explicaţiile.

Poate, din văzduhul cugetelor, poezia este starea perpetuă a umanității.

Dar, în fond, care este menirea acestei stări?

Marele nostru poet Nichita Stănescu, autorul Necuvintelor de pretutindeni, se întreabă: “De ce toți vor să vorbească despre premii? De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților? Ce mai reprezintă poetul în zilele noastre?”

Am mai putea oare să vorbim despre poezia generată din suferință, acea stare în care simți că te descompui și apoi te renaști cu ajutorul cuvintelor ce dau viaţă unor versuri, sau ea s-a transformat într-un mijloc de marketing, unde trăirea autentică pare că a fost înlocuită de o rigiditate a trăirii?

Cum mai este oare privită poezia în zilele noastre? Mai citim poezie?

Cred mai degrabă că poezia trăilor autentice a fost înlocuită de versuri șubrede, în care lipsa unei experiențe de viață adevărate este vizibilă. Nu cred totuși că poezia vie a încetat să mai existe, cel mai important este să existe perechea aceea de ochi care o poate vedea și o poate separa de poezia a cărei autenticitate nu mai există.

Să fie vorba despre premii și notorietate? Foarte mulți poeți ai zilelor noastre par preocupați mai degrabă de o cantitate a poeziei, decât de calitatea ei în genere. Poezia ar trebui să fie starea cea dintâi, punctul de căpătâi al operei unui scriitor.

Ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou

Cred că, odată cu consumerismul, şi consumul poeziei a început să fie din ce în ce mai frugal. Ajungem să consumăm bucăți de versuri, care sunt serbede de conținut, o formă fără fond. Uităm să vibrăm la ceea ce citim și ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou.

Poezia reprezintă mai mult decât clișeul atât de vehiculat în şcoli, “Ce a vrut să spună poetul?”

Poezia ar trebui să fie empatie

Cred că lipsește un cult al poeziei în școli, nimeni nu ne învață cum să citim o poezie, de aici și o mai puțină curiozitate a elevilor în privința acesteia. Totul este redus la motivele și temele unei poezii la nivel superficial, și la o analiză  a conținutului. Să spunem că în privința unui roman o analiză mai obiectivă este permisă, însă poezia este departe de a fi tratată astfel. Ea ar trebui analizată interior, în fond, ar trebui să fie empatie, nu o analiză șubredă, la nivel de cuvânt.

Ceea ce lipseşte este un cult al poeziei în școli. Nimeni nu ne învață cum să citim o poezie

Toți vrem să scriem, dar deseori uităm că poezia e mai mult decât cuvânt, e o stare, un grai, un necuvânt dincolo de forma brută a cuvântului.

În fond, ajungem să ne întoarcem la clasici..

Redau mai jos cuvintele lui Nichita Stănescu, referitoare la starea poeziei: “De ce fiecare vrea să fie Eminescu, dar nu vrea să trăiască viața lui? De ce toți vrem să scriem așa cum a scris Rimbaud, dar să nu batem drumurile Africii? Și cum vrem cu toți să semănăm cu Dostoievski, dar să nu fim condamnați la moarte? Noi trebuie să vorbim despre bolilele profesionale ale poeților înainte de a ne întinde la vorbă cu privire la moralitatea poeziei, înainte de…”

Silvia Iorgulescu scrie pe Matricea Românească despre perioada albă din cariera lui Nicolae Grigorescu, pictorul sufletului românesc.

Nicolae Grigorescu este „pictorul sufletului românesc”. Formula sună a gol. Este clasicul clişeu, „şlagărul conceptual” la care se apelează cu încredere, atunci când, neștiindu-se mai nimic despre o persoană „mare”, se ştie măcar atât: că este o emblemă la care te raportezi cu respectul (fals) care crezi că i se cuvine. Fals, pentru că este al altora, fals pentru că nu este asumat.

Asemenea, se ştie prea bine, Eminescu este „poetul nepereche”, iar Blaga este „filosof poet și poet filosof”. Intensitatea și originalitatea acestor formule s-au șters, a rămas numai ambalajul de vorbe, până și el prăfuit.

O astfel de vorbă mâncată de caria plictiselii semantice nu mai are mari șanse să fie resuscitată ori să trezească vreun ecou în mintea sau în inima omului modern, bombardat cu „formule” şi sastisit de sloganuri.

Și totuși, ea poate fi pusă într-o nouă lumină atunci când, de exemplu, afli – dintr-o notiţă muzeografică din Casa memorială de la Câmpina – că Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie. Legătura nu-i tocmai evidentă și, la prima vedere, trimite exclusiv la un mare ghinion. Un pictor suferind de o boală de ochi este o ironie lipsită de subtilitate a destinului. Ciudată soartă să-ți fie refuzată acuitatea de percepere a realității exact prin simțul esențial care-ți mediază geniul!

Nicolae Grigorescu suferea de hipermetropie. Un pictor suferind de o boală de ochi este o ironie lipsită de subtilitate a destinului

Hipermetropia înseamnă vedere neclară, imprecizie a contururilor; înseamnă difuz şi vag. Lucrurile apropiate se împăienjenesc, iar distanţa celor îndepărtate nu este corect aproximată, ci distorsionată în sensul unei mai mari apropieri decât cea reală. Capacitatea de focalizare este redusă, în timp ce efortul de a o menține este un proces fizic dureros. Şi, în plus, inutil. Degradarea este continuă, iar ochelarii sunt simple obiecte neputincioase.

Şi totuşi, în aceste umile instrumente de vedere pictorul își punea mereu noi speranțe. În zadar. Episoadele de limpezire care-l făceau să creadă în vindecare nu se datorau lor, ci erau aleatorii. Profita de ele pentru a picta cu mai multă fervoare. Boala revenea însă și urmau inevitabilele perioade de temperată încăpăţânare creativă.

Perioada albă a lui Nicolae Grigorescu a fost și cea mai “românească”

Nu a încetat să picteze nici când vederea îi slăbea. Tablourile din ultima parte a vieţii sunt cele mai amprentate de difuz şi eteric, lucru evident şi pentru un neofit. Ele aparţin aşa-numitei „perioade albe” – de sinteză, de deplină maturitate şi maximă originalitate – nu întâmplător şi cea mai „românească”.

Contemporanii au văzut îndată schimbarea care le contraria simţul realităţii şi au hotărât că tablourile au o slabă calitate. Pictor la modă, Grigorescu a înregistrat un declin de vânzări pe piaţa de artă şi, la moartea lui, s-a spus că geniul său nu trebuie judecat după valoarea ultimelor creaţii.

Într-adevăr, acestea contrariază, pentru că din ele este abolită înregistrarea „credibilă” a realităţii. Imaginile sunt neclare, contururile sunt şterse, cromatica este predominant alburie, iar lumina este consubstanţială oricărei reprezentări. Vagul unor forme, „pixelarea” unor imagini, diluarea eterică a culorii refuză convenţia şi elimină detaliul semnificativ după care recunoaştem instinctiv că ne aflăm într-o realitate palpabilă şi identificabilă.

Aici graniţele sunt şterse – poate fi foarte bine o realitate, ca şi o irealitate sau o meta-realitate. Se poate intra, din imagine, direct în „a fost odată”. „Peisajele” şi „personajele” – ţărani dintr-un imuabil spaţiu rural românesc – sunt vag individualizate, detaliile specifice sunt estompate, nesemnificative, şi prin aceasta esenţializate. Ele sunt plasate într-un indeterminat care se confundă cu veşnicia şi transmit nu date personale, ci biografia unei mentalităţi, a unei stări de fapt şi a unui fel de a fi, inefabile şi permanente. Din toate impreciziile picturale se întreţese cu precizie o reţea sufletească. Ne aflăm în plină Lume albă a mentalităţii populare, în care dăinuie eroii unui ethos. Care poate lua chipul Mioriţei, al horei, al basmului, al cântecului de jale sau de leagăn.

Să fi fost un incident de biografie personală mijlocul prin care Grigorescu a reuşit să dea contur nemăsurabilului şi să zugrăvească nu o „radiografie” a realităţii concrete de pe meleaguri româneşti, ci instantanee de suflet românesc? Nu prea contează. Rămâne că acest detaliu – dacă-l cunoaştem – poate să fie mijlocul prin care putem să redăm strălucirea iniţială a unei sintagme acurate şi să ne reconectăm la înţelesul ei profund. Grigorescu, pictorul sufletului românesc…

Nume: Gheorghe Panu (alternativ, George)

Poreclă: Românul (dată pentru că purta ii, la Junimea)

Când a trăit: secolul XIX (1848 – 1910)

Ocupaţia: Polimat. A avut o sumedenie de ocupaţii, dar a trăit cu precădere din jurnalism. Fondator de partid, liderul celui mai important curent de gândire radicală din România secolului XIX, politician, avocat, scriitor, istoric, memorialist.

Încă nu sunt impresionat… A tradus în română din italiana medievală (Petrarca). Este primul român care a vorbit despre hipnotism şi sugestie.

S-a remarcat ca: Excepţional orator şi virulent polemist.

Staţi un pic. Ce face un polemist? Pe scurt, polemizează. Panu a fost apreciat, în cercurile literare ale epocii – inclusiv în cel de la Bucureşti, grupat în jurul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, concurent al Junimii de la Iaşi – pentru talentul său de polemist. A utilizat, foarte eficient, sarcasmul şi satira în text. Textele lui satirice se detaşează clar de cele ale lui G. Dem. Teodorescu sau ale lui Nicolae Orăşanu ori Alexandru Macedonski când era tânăr. Ştia să construiască nişte antinomii foarte inteligente.

Cât timp a polemizat Panu? Aproape toată cariera. Spre finalul vieţii, s-a dedicat unor articole şi studii cu caracter teoretic.

Foarte frumos, dar de ce mi-aş pierde vremea? Panu a fost martorul celei mai importante perioade de modernizări – în mijlocul unor frământări politice şi sociale de tot felul – din Principatele Unite. Este perioada în care intelighenţia românească realizează cât de neînsemnaţi suntem, pentru că, până atunci, nu ne puseserăm această problemă. La Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), boierii români au fost ţinuţi pe la porţi de negociatorii străini, şi puşi în faţa faptului împlinit. Ulterior, pierderea Basarabiei şi dualismul austro-ungar au acutizat sentimentul neimportanţei noastre, care cerea o trezire culturală şi politică.

Am înţeles. Totuşi, ce legătură are cu Junimea? Gheorghe Panu a fost unul dintre membrii marcanţi, din perioada ieşeană, ai societăţii culturale. Important de subliniat este că Panu a avut cu Junimea raporturi mai mult literare, decât politice. În Convorbiri Literare, subiectele sale de căpătâi au fost importanţa culturii naţionale şi importanţa istoriei naţionale.

Cum vedea Panu Istoria Românilor? A fost printre primii intelectuali care au abordat istoria naţională în antiteză cu paşoptiştii. Într-o colecţie de studii publicate în Convorbiri, Gheorghe Panu argumentează cât de important este să ţii la cronici şi la izvoarele istorice, şi mai puţin la comentariile făcute de gloriile istoriografiei, precum Nicolae Bălcescu (sau Nicolae Iorga, peste decenii, n.n.). El exprimă o viziune critică cu privire la naţionalism, în studiul ştiinţific al istoriei.

Pare un om furios. De ce îl înfuria falsul patriotism? Să îl ascultăm, când era foarte tânăr: “Dacă aruncă cineva o privire generală asupra mişcării intelectuale de la noi, rămâne izbit de un fapt foarte caracteristic românilor: exagerarea tuturor cugetărilor şi faptelor ce se îndreaptă la gloria şi mândria naţională, şi aducerea la măsuri foarte, foarte mici, de multe ori chiar la o înţeleaptă tăcere, a tot ceea ce loveşte aste simţiri. Desigur, mijlocul de a vedea astfel lucrurile este foarte măgulitor şi de înţeles. Dar vine întrebarea: este oare atât de folositor ştiinţific?”

Devine interesant! “Meritul lui Panu este de a fi încercat, cel dintâi la noi, să spuie adevărul, oricare ar fi el”, nota despre el istoricul Ioan Filitti. Panu a simţit, mai devreme ca alţii, că trebuie să ne oprim din a minţi în legătură cu noi înşine. Nu e mai puţin adevărat că a face un Stat, cum au creat românii în secolul XIX, presupune nişte ficţiuni necesare.

În ce relaţii era cu Eminescu? “Reci” ar fi un cuvânt cald. Eminescu i-a fost antipatic tot timpul – probabil pentru că îl simţea foarte talentat. La citirea Scrisorii a III-a a lui Eminescu, Panu părăseşte sala, spunând că nu stă să asculte naţionalisme. Ceea ce n-a identificat Panu corect este că talentul artistic al lui Eminescu era suficient încât să i se ierte aproape orice. Chiar şi anacronismele istorice pe care i le-a reproşat în Sărmanul Dionis.

Doar patru oameni au fost acuzaţi de crimă de lezmaiestate pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu (înfăţişat aici), G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski

Pentru ce trebuie ţinut minte? Lucrarea lui, Amintiri de la Junimea, este mult mai vie decât lucrarea similară a lui Iacob Negruzzi, în ciuda faptului că autorul nu a avut acces la rapoartele societăţii, precum acesta din urmă.

Atât? Ar mai fi ceva, care i-a marcat viaţa. În ziarul său, Lupta, Gheorghe Panu publică în 1887 un articol violent, la limita calomniei, numit Omul periculos, pentru care a fost acuzat de lezmaiestate. Doar patru oameni au fost acuzaţi de această crimă pe vremea lui Carol I: Gheorghe Panu, G. Dem. Teodorescu, Nicolae Orăşanu şi Alexandru Macedonski, ultimii doi făcând şi temniţă.

Ce a urmat? Panu a primit maximum de pedeapsă (doi ani şi jumătate de închisoare) şi o amendă de 5000 de lei. În consecinţă, a fugit din ţară, în Franţa, unde s-a refugiat un an de zile. Nimeni nu i-a înţeles reacţia, bunul său prieten Constantin Bacalbaşa imputându-i “laşitatea”. După revenirea acasă şi o perioadă de acalmie, Panu – incorigibil – şi-a reluat criticile la adresa monarhului. I-a purtat, toată viaţa, o duşmănie oarbă – cu precădere, nejustificată – regelui Carol I, fără a înţelege că moderatismul şi civilitudinea stăteau la baza concepţiei de guvernare a acestuia.

Cum s-a comportat Carol? Fin, dar neiertător. I-a refuzat lui Panu funcţia de prim-ministru, când acesta ar fi fost propus de liberalii “roşii”, pretextând că “Cel ce nu respectă legile ţării, nu poate conduce guvernul”.

Sună foarte actual. Mai spuneţi-mi o anecdotă cu Panu. Mais bien sûr! Când, la Junimea, s-a citit o traducere din Lamartine, discutându-se asupra felului corect de a traduce, Panu a apreciat că un traducător nu trebuie să se îndepărteze de textul-sursă mai mult de 10%. Alecsandri a replicat, foarte acid, unui vecin: “Dumnealui e de la financiar?”, stârnind hohote de râs.

De ce mai e Panu relevant azi? Fiindcă a fost între primii, dacă nu primul luptător de la noi pentru ideea de libertate de expresie mai presus de orice. A crezut, toată viaţa lui, în acest principiu şi, spre deosebire de Nicolae Orăşanu, Alexandru Macedonski, sau Caragiale, influenţaţi de un context în care activau, Panu – cu toate limitele lui – a făcut asta cu bună-credinţă şi cu onestitate intelectuală. A scris despre drepturile femeilor, despre problema evreiască şi despre votul universal, mergând împotriva valului de gândire ce monopoliza dezbaterea publică.

Dacă l-am catapulta în România anului 2018? Cu siguranţă, ar lupta pentru libertăţi de toate felurile, inclusiv libertăţi ce nu îl privesc ca persoană. Panu, nefiind femeie, a luptat pentru femei, nefiind copil muncitor la uzină, a luptat pentru neexploatarea copiilor şamd.

Cum a ieşit din scenă Gheorghe Panu? Ca orice om de spirit: împovărat de datorii şi nu prea fericit. Spre sfârşitul vieţii, în ultimii lui 4-5 ani, întâmpină greutăţi financiare şi trimite scrisori de ajutor tuturor prietenilor lui, în special din cercurile de socialişti din Iaşi – printre ei, Vasile Morţun. Jena financiară coincide cu traseismul lui politic din finalul existenţei: a făcut de şase ori cale întoarsă între conservatori şi liberali.

Diagnostic final? Un erou discret al secolului XIX. Chiar dacă a ţipat, pe alocuri.

O mare mâhnire te cuprinde, când ai cunoscut de aproape pe Gheorghe Panu, gândindu-te la această carieră începută cu atâta zgomot, şi apusă cu atâta tăcere.

Constantin Bacalbaşa, în Bucureştii de altădată

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Bogdan Simion

Simion Bogdan-Mihai este doctorand în literatură, (titlul tezei în pregătire este "Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastici şi procarlişti") solist vocal, cobzar, pasionat de folclor, ocazional scriitor şi actor. A coordonat timp de 4 ani proiectul "Şamanul Mut", unul dintre puţinele proiecte postdecembriste de revitalizare a muzicilor de tradiţie orală din România. Este membru permanent al Bandei Agurida (Loredana Band), a lucrat la coloana sonoră a serialului "Las Fierbinţi" şi a documentarului "Wild Carpathia" produs de Travel Channel. A lucrat ca instrumentist cu numeroşi artişti din România, între care Loredana Groza, Mihai Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Les Elephants Bizzarres, Chimie, El Nyno, Samurai ş.a.

Ultimele postari ale lui Bogdan Simion (vezi toate)

Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de această dată, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, filmarea şi transcriptul primei părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «Ce sunt elitele?» şi, mai ales, «Care este funcţia lor?», într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza intereselor şi a nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe provocat de acesta din urmă.

În primul număr al revistei Matricea Românească, celebrul cântăreţ Grigore Leşe a acordat un interviu în care a afirmat că “marca noastră identitară este suferinţa”. Mai spunea ceva Grigore Leşe, şi de fraza asta mă voi lega, fiindcă radiografia mea, evident sub lupa sociologului, se vrea o oglindă nemincinoasă. Adică, nu aş vrea să facem exerciţii de auto-admiraţie şi să flatăm orgoliul naţional fără pricină.

Spunea Grigore Leşe că în ţara asta bântuie mulţi minţitori – este chiar cuvântul care îi aparţine. Desigur, sunt şi foarte mulţi oameni de ispravă, cu mintea întreagă, dar fiindcă noi am căzut în mrejele culturii media, croite pe ideologia divertismentului, cum ştie toată lumea, o cultură de rang mediu, dar de extensie planetară, iată că ideologia divertismentului păgubos face ravagii.

Încât, ceea ce îmi voi propune eu, în minutele de care voi beneficia, este să încercăm să definim rolul elitelor într-o societate mediatică. Fiindcă noi, cu toţii, trăim într-o astfel de societate, căzută în mrejele mass media, una care – ştiţi prea bine – produce şi aşa numitele elite mediatice, cum le-am numit eu într-o carte care a apărut cu ani în urmă într-o a doua ediţie la Chişinău, reparând însă prima ediţie, apărută la Junimea. Titlul cărţii era “Elitism şi postmodernism”. În ediţia ieşeană, de la Junimea, din greşeală a apărut “Etilism şi postmodernism” (râsete în sală). Dar, lucrurile se leagă, dacă tot suntem în câmpul elitar.

Bun – lăsând gluma la o parte, haideţi să purcedem, atunci, la a trece în revistă tema, care e de fapt foarte stufoasă, foarte sensibilă – lezează multe orgolii, fiindcă la noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele.

La noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele

Şi aş vrea să urmăm pilda pe care o propunea chiar doamna Ada Hausvater, în interviul găzduit în revistă, când ne îndemna să vedem realitatea. Deci, ceea ce vă voi propune în scurta mea intervenţie e tocmai să încercăm să radiografiem realitatea românească, aşa cum se prezintă ea, fără false pudori, fără inutile inhibiţii, şi mai ales fără cosmetizări.

“E un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas”

Aş vrea să vă reamintesc că, în urmă cu ani, mai exact în 1909, un mare psihosociolog, din păcate aproape necunoscut, Dumitru Drăghicescu, publica o carte intitulată Din psihologia poporului român. Era prima tentativă etnopsihologică ce încerca să ne definească aşa cum suntem, să stabilească rolul elitelor, şi să încercăm împreună, spera autorul, să scoatem ţara din impas. Fiindcă e un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas.

Lăsând gluma la o parte, fiindcă discuţia – din păcate – e cât se poate de serioasă, aş mai vrea să invoc aici un argument. Şi mă bucur că publicul timişorean a reuşit să ajungă la această întâlnire. Ştiţi prea bine, Timişoara e prinsă în vârtejul unor fricţiuni, războaie, hai să le zicem “războaie culturale” – şi din nou aş invoca aici spusa doamnei Hausvater, care atrăgea atenţia că, dacă ne propunem să decolăm culturaliceşte, să nu ne împiedicăm de borna 2021. Trebuie să gândim lucrurile, prin proiectele pe care le facem azi, mult dincolo de acel an care, mă rog, a semnificat o victorie birocratică, până la urmă, de dosar. Suntem Capitală Culturală Europeană, oraşul e destul de amorţit, mă tem că ne îndreptăm spre un eşec grandios, dar sperăm să nu se împlinească profeţiile mele. Însă, cu toţii trebuie să conlucrăm, ca să încercăm să oferim Timişoarei statutul cultural pe care l-ar binemerita.

În sfârşit, ca să răspund la ceea ce îmi propusese domnul Teodor Burnar, aş vrea să vă reamintesc că Vilfredo Pareto, marele clasic al teoriei elitelor, spunea foarte limpede: Istoria este un cimitir al elitelor. Cu alte cuvinte, am fost, am lăsat niscaiva urme, am dispărut. Şi, într-adevăr, chestiunea esenţială priveşte eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la capitolul vorbărie! Nu mă refer la cei trei care vor ţine discursuri în faţa Dvs. azi, fiindcă nădăjduim că vom fi decenţi – şi nu vă vom pune răbdarea la un test dur.

Aş mai invoca o vorbă veche a lui Eminescu – că bietul, marele nostru poet, a fost obligat să recunoască faptul că “Suntem bogaţi în inteligenţe, dar, din păcate, caracterele sunt arare”. Or, de aici pornind, iată posibile consecinţe care pot fi aşezate sub acolada infidelităţii elitelor.

“În firea românului se bat două tendinţe. Suntem o rasă occidentală cu apucături orientale”

Şi voi mai spune că un călător prin ţările române, un francez, Gustave Le Cler, constata – chiar în timpul când ţara era primejduită de război – că “în firea românului se bat două tendinţe.” Că suntem “o rasă occidentală cu apucături orientale.” Şi, din această ecuaţie, mă tem că nimeni nu ne poate scoate. Mai mult, Drăghicescu, pe care vi l-am pomenit, zicea că două axe istorice ne-au format şi ne-au deformat, şi anume: anxietatea istorică – mereu având vecini hrăpăreţi, doritori să ne jefuiască – şi, pe de altă parte, boicotul istoriei, în termenii lui Lucian Blaga. Că noi ne comportam defensiv şi încercam, prin dedublare, prin conduită retractilă, să facem faţă asaltului. Ceea ce, în termenii blagieni, înseamnă, ca să îl citez, “o involuţie a duhului românesc”.

Trec, rapid, peste o mulţime de alte chestiuni, pentru a vă semnala trei legi care operează în sociologia elitelor. E vorba, fireşte, de Legea Elitelor, propusă de Pareto – cu completări, adăugiri şi interpretări noi, Legea Degradării Elitelor, care a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate, e vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică şi, fireşte, Legea Circulaţiei Elitelor. Fiindcă elitele, văzute statistic ca un grup minoritar, sunt în primenire, de fapt. Nu e vorba doar de costuri biologice – că unii elitişti, elitari, dispar din cauze naturale.

Legea Degradării Elitelor a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate. E vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică

În sociologie a fost frecventă şi perspectiva clasială. Actualmente, nu este în vogă.  Gândirea elitistă, mai degrabă, îmbrăţişează o perspectivă dinamică, legată de împrospătarea elitelor.

În finalul primei intervenţii, câteva disocieri, ca să înţelegem exact cum stăm:

Un sociolog american, Edward Shils, vorbea de elite politice şi elite intelectuale. Cele intelectuale, zicea el, au un rol civilizator. Acum, cum stăm noi, vă las pe Dvs. să comentaţi. Cert este că, vorbind de intelectualitate, nu o putem considera o categorie unitară. Şi, de aici, pleacă toate belelele şi necazurile noastre.

“Societatea mediatică aduce la rampă false elite”

Raymond Aron, un alt mare gânditor al veacului trecut, vorbea de interdependenţa elitelor. Sunt elite specifice, pentru fiecare domeniu. Ştiţi foarte bine, fiecare grup îşi construieşte o elită. Sau o clasă de elite.

Deutsch, un sociolog german, vorbea de o elită generală şi de elite funcţionale. Keller vorbea de elite strategice şi elite segmentare. Şi putem continua astfel de clasificări. Cert este că tematica elitistă s-a despărţit de linia ereditară, care îşi conserva privilegiile lungă vreme, în funcţie de clasa de origine, şi actualmente problema accesului, adică a mobilităţii elitelor, este foarte importantă, fiindcă elitele n-ar trebui să funcţioneze ca grup închis.

Deci, două chestiuni subliniez acuma: faptul că elitele au grad de reprezentativitate – prin forţă, prin prestigiu, notorietate, fie ea şi frauduloasă, totuşi, reprezintă ceva – şi permeabilitate, în sensul accesului de care vorbeam, fiindcă mai cu seamă în cadrele societăţii democratice, în această relaţie dintre elite şi masă, sau masa îndobitocită, cum spun unii, sau “dobitocia democratică”, ca să îl citez pe Alexandru Paleologu, se pune problema raportului dintre meritocraţie – cea pe care orice elită trebuie să o respecte şi să o salveze – şi mediacraţie, o distincţie pe care vreau să o dezvolt într-o viitoare carte, fiindcă societatea mediatică aduce la rampă false elite.

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, “La două bufniţe” Timişoara

Va urma

Nici nu şi-a revenit bine din euforia succesului electoral, că Viktor Orbán şi-a şi trasat priorităţile noului său mandat de premier al Ungariei. Una dintre ele este să îl premieze, în zilele următoare, pe istoricul român Lucian Boia, despre care spune că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei, în ultimii 30 de ani, decât toţi istoricii unguri la un loc.

“Sunt cel mai mare fan al lui Lucian Boia”, a afirmat Orbán pentru Matricea Românească, la Oradea, acolo unde s-a aflat timp de câteva ore pentru a-şi face un masaj. “Mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros. În consecinţă, aş vrea să îl premiez, poate chiar îl conving să fie membru Fidesz. E un tip special, foarte iubit la Budapesta. Nu cred că greşesc dacă spun că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei decât Rösler”, a declarat premierul maghiar.

Lucian Boia mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros ~ Viktor Orbán, premierul Ungariei

Liderul din ţara vecină a mărturisit că şi-a cumpărat toate cărţile lui Lucian Boia, pe care le citeşte noaptea, înainte de culcare, celor cinci copii ai săi.

“Îmi plac mai multe cărţi ale lui Boia. De ce este România altfel? – vă spun eu de ce: pentru că ne-a furat Ardealul, Cum s-a românizat România – evident, aducând români peste maghiari, care erau deja acolo, dar şi Mihai Eminescu, Românul absolut – pe care, dacă o citeşti, îţi dai seama că Ady Endre e mult peste Eminescu, care nici măcar nu era român.

Însă cel mai, şi cel mai mult, îmi place În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, de unde la o lectură critică, lucidă şi necontaminată de naţionalismul românesc, îţi dai seama că Unirea voastră a fost una de context, nu de voinţă. Drac mort, raţă înecată şi români uniţi n-a văzut nimeni!”, a spus Orbán.

Premierul ungar are însă concurenţă serioasă din partea altui lider maximo din zonă: Igor Dodon. Şi acesta vrea să îl aducă “la curtea sa” pe Lucian Boia, despre care spune că e persecutat de români, xenofobi din născare: “Dacă România îi retrage vreodată cetăţenia, îi acord instantaneu cetăţenia moldovenească. Sper, numai, să scrie o carte şi despre mitul limbii române.”

Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

Foto: commons.wikimedia.org

Eminescu ar fi spus: “De la Nistru pân’ la Tisa”. Noi spunem: De la Arad până la Giurgiu, de la Drobeta până la Galaţi, România stă să cadă. O singură vorbă resemnată auzi, fie că eşti în Ardeal, fie că eşti în Muntenia, fie că eşti în Oltenia sau în Moldova: “Pe aici bate vântul, totul e mort. De ce să îmi ţin copiii aici, ce şanse au? Au plecat în Occident – şi nu au de ce să se întoarcă. În Dubai, aia mică şi-a luat apartament de 80.000 de euro în 3 ani. Cât îi lua în România, 30 de ani?”.

Se clatină fruntariile Ţării! În acest timp, politicienii noştri pregătesc, cu mai mică sau mai mare pricepere, petreceri centenare care nu vor folosi la nimic. Ce folos petreceri câmpeneşti, când cele mai luminate minţi ale noastre fug pe capete (da, ironică expresie!) în Occident, de unde nu mai au nici un gând să se întoarcă – mânaţi în acest sens, inclusiv, de profesori “binevoitori”?

În Arad, fostă localitate imperială, umbrele importanţei de odinioară fac prezentul (decolorat şi decrepit precum clădirile-i) şi mai greu de suportat. Unde n-ar fi “Teatrul Ioan Slavici”, cu mica flacără a spiritului pe care o întreţine, dând comunităţii suflu vital, şi alte câteva instituţii de cultură, oraşul ar fi cu adevărat mort. Pe străzi, doar două grupe de vârstă, la fel de neajutorate: până în 18 ani şi peste 45. E un avatar al oraşului-fantomă care se repetă invariabil în România, fie dintr-o proastă gestiune a taxelor colectate (să nu uităm că la 50 de kilometri se află Vama Nădlac), fie din considerente precise, cu caracter de politică (falimentară) de stat. Quis custodiet ipsos custodes?

Pe străzi, doar două grupe de vârstă, la fel de neajutorate: până în 18 ani şi peste 45. E un avatar al oraşului-fantomă care se repetă invariabil în România

O logică elementară a economiei politice spune că graniţele ar trebui să fie nu doar generatoare de venituri şi facilitatoare de schimburi comerciale şi umane, ci şi beneficiarele prosperităţii al cărei vas comunicant sunt. Romanii erau conştienţi de asta şi îşi întăreau nu doar fizic, prin ziduri, nu doar prin legiunile postate aici, ci şi economic, frontierele. Viaţa la graniţa Imperiului era înfloritoare, şi Apulum-ul nostru, la fel ca Adamclisi, sunt dovezi tangibile în acest sens.

Şi Habsburgii, cei atât de afurisiţi de români, erau conştienţi că limitele Imperiului lor sunt bastioane fundamentale ale puterii, de unde atât prolificul lor program urbanistic, de pe urma cărora – ne place sau nu – încă beneficiem, cât şi construcţia de cetăţi cu rol militar şamd.

România, pe de altă parte, niciodată adepta căilor uşoare în Istorie, vede “înţelept” să-şi ţină oraşele de graniţă pe linia de plutire sau, mai bine zis, la limita înecului, flirtând cu falimentul. Este o miopie istorică ce s-ar putea să ne coste scump în anii următori. Să ne ferească Dumnezeu de un nou 1940, pentru că fruntariile – soarta unei Ţări – sunt ca femeia: dacă le neglijezi azi, nu te aştepta să le recâştigi mâine.

Foto deschidere: ansa.it