Tag

Mihai Eminescu

Între România şi India există afinităţi culturale unice, motiv pentru Matricea Românească să stea de vorbă cu doamna Carmen Coţovanu Pesantez, coregraf, specialist în dans clasic indian, pasionat promotor de cultură şi civilizaţie indiană.

Matricea Românească: Ce ne puteţi spune despre proiectul Centrul de Artă „Euterpe”?

Carmen Coţovanu Pesantez: Centrul de Artă „Euterpe” din Bucureşti (www.facebook.com/Centrul de Arta Euterpe/) este o instituţie privată care a luat fiinţă în anul 2003, fiind înfiinţată din iniţiativa poetului şi cantautorului Wladimir Pesantez (Ecuador), cunoscut publicului drept realizator şi prezentator al emisiunii „America Latină se prezintă” (Radio România Muzical, în perioada 2001-2012), iniţiator al proiectului muzical „L-atingere” dedicat promovării muzicii latino-americane de calitate. În ceea ce mă priveşte, munca mea este una de voluntariat, în calitate de colaborator şi promotor al obiectivelor propuse de acestă instituţie.

Între partenerii culturali ai Centrului de Artă „Euterpe” aş menţiona: Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Arcub, Asociaţia D’Aya, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, Centrul Cultural „Rabindranath Tagore” (organizator al Festivalului Culturii Indiene „Namaste India”, care se derulează din anul 2010), Centrul Cultural Indian „Tansen”, Editura Cununi de Stele, Editura Herald, Editura Trei ş.a.

Matricea Românească: Ce obiective asumate regăsim în spatele acestui proiect personal?

Carmen Coţovanu Pesantez: Centrul de Artă „Euterpe” a început prin a desfăşura activităţi în domeniul artistic şi cultural, punând la dispoziţia adulţilor de diferite vârste şi naţionalităţi, precum şi a copiilor, posibilitatea de a se relaxa, de a comunica şi a se exprima prin artă, creând cadrul instituţional al unui dialog şi al unui spaţiu cultural menit să ducă la cunoaşterea patrimoniului artistic internaţional. Acest centru a fost creat cu scopul de a oferi „teambuilding prin artă” şi ateliere creative în mai multe discipline – pictură, desen, teatru, dans, muzică, în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională, folosind metode didactice interactive, sub îndrumarea unei echipe profesioniste, entuziaste şi pline de iniţiativă. De-a lungul timpului, această instituţie a organizat şi găzduit expoziţii de pictură, fotografie, sculptură, serigrafie. Un alt obiect de activitate al Centrului este legat de cursuri şi traduceri literare (engleză, franceză, spaniolă, hindi) colaborând cu poeţi, scriitori şi traducători români şi străini.

În prezent, Centrul de Artă „Euterpe” organizează evenimente şi oferă prestări servicii artistice (concerte / recitaluri de muzică şi poezie latino-americană, spectacole de dans clasic indian, flamenco, latino, fashion show, workshop-uri ş.a.), derulează şi participă la importante proiecte culturale, colaborând cu artişti de prestigiu din ţară şi din străinătate, precum şi cu alte instituţii de cultură, ambasade, companii, ONG-uri etc. Centrul de Artă „Euterpe” reprezintă un partener cultural important colaborând, prin evenimentele derulate, la promovarea artelor, a diversităţii culturale şi a valorilor universale.

Matricea Românească: Cum caracterizaţi apetenţa publicului pentru artele dansului indian? Manifestă societatea un interes exponenţial pentru arta orientală?

Carmen Coţovanu Pesantez: Există o fascinaţie, o atracţie faţă de orice formă de exotism, chiar un snobism în acest sens. Percepţia publicului românesc faţă de arta dansului indian este una trunchiată, în sensul în care nu se înţelege şi, de cele mai multe ori, nici nu se promovează dansul autentic. Mă refer aici la dansul clasic indian care se sprijină pe tratatul de artă dramatică „Natyasatra” („ştiinţa teatrului”), considerat cartea fundamentală a esteticii indiene întrucât se ocupă de toate aspectele literare, artistice şi tehnice. De-a lungul secolelor, tratatul a contribuit la formarea a generaţii de artişti, actori şi regizori în conceperea şi prezentarea artelor spectacolului, oferind totodată spectatorilor pregătirea necesară pentru aprecierea unei opere de artă. Prestigiul de care s-a bucurat acest tratat în lumea indiană a făcut ca regulile codificate aici să devină norma la care se vor raporta ideile estetice şi producţiile artistice până în secolul XX. Conform gândirii indiene, arta nu reprezintă un scop în sine, ci o cale a realizării unei experienţe lăuntrice. Istoricul de artă Ananda Coomaraswamy arăta că: „Dansul clasic indian nu este pentru divertismentul nostru, ci pentru plăcerea noastră. Şi această plăcere este ceva mai mult decât plăcere. Este extazul divin al eliberării de activitatea neliniştită a minţii şi a simţurilor care sunt vălul realităţii, transparente doar atunci când suntem în pace cu noi înşine”.

Carmen Coţovanu Pesantez MNLR 2018

Coregraful Carmen Coţovanu Pesantez, o remarcabilă promotoare a culturii indiene în spaţiul românesc Foto: arhiva personală

Din păcate, publicul românesc, şi nu numai, este înclinat spre o formă de divertisment facil – dansurile inspirate din filmele de la Bollywood, care adesea sunt lascive şi lipsite de mesaj. Maestra de dans clasic indian Sonal Mansingh făcea o analiză critică a situaţiei acestei arte, arătând că dansatorii de astăzi suferă de un ego puternic, le lipseşte devoţiunea, răbdarea şi creativitatea, transformând arta dansului într-un instrument de a câştiga rapid bani şi faimă, iar aroganţa şi atitudinea lor de atotcunoscători îi va face să se bucure de un succes de scurtă durată, după care vor dispărea fără urmă.

Consider că aici intervine lipsa de educaţie. Din păcate, nici media, cu foarte mici excepţii, nu cultivă şi nici nu promovează autenticitatea şi valorile universale. Pericolul este că publicul larg este înclinat să creadă că realitatea este aceea care se prezintă în această formă distorsionată şi are tendinţa de a emite judecăţi de valoare, fără a cunoaşte ceea ce reprezintă dansul indian în profunzimea sa. Este de salutat faptul că industria Bollywood a creat şi producţii cinematografice de calitate, unde muzica dansul, poezia, teatrul sunt tratate cu rafinament, dar este nevoie de o pregătire prealabilă pentru a distinge o operă de artă de un kitsch.

Întâlnim, desigur, în societatea românească şi un public de nişă – educat în spiritul artelor orientale (chineză, japoneză, coreeană, arabă, indiană), deschis spre cunoaştere şi spiritualitate. Din acest motiv, Centrul de Artă „Euterpe” şi partenerii săi încearcă să ofere educaţie prin artă, prin cultură. Personal, în calitate de coregraf de dans clasic indian, dar şi de specialist în cultura şi civilizaţia indiană şi de cunoscător al limbii hindi, sunt implicată în activităţi de promovare a artelor şi a creaţiilor literare transpuse prin muzică, dans, poezie şi teatru-mimă.

Matricea Românească: Care sunt principalele dificultăţi pe care le întâmpinaţi în promovarea acestei arte deosebite în spaţiul de cultură european? Cum vedeţi interesul autorităţilor şi al instituţiilor faţă de aceste forme de artă: muzică, dans, poezie ce provin sau evocă spaţii culturale mai puţin accesibile publicului român?

Carmen Coţovanu Pesantez: În primul rând, ne izbim de ignoranţă, impostură sau promovarea pseudovalorilor, infatuare, goana după câştigarea unui statut fără efort, consumism, nepăsare şi lipsa de susţinere financiară.

Pe de altă parte, mulţi dintre tinerii învăţăcei suferă de ingratitudine, uitând cine le-a îndrumat paşii în lumea artei, considerându-se superiori dascălilor. Asistăm la un soi de confort indus de noile tehnologii şi o autosuficienţă care frânge aripile creativităţii. Întâlnim adesea o competiţie lipsită de onestitate şi un egoism în a transmite mai departe din tainele cunoaşterii, uitând că orice talent este un dar ce trebuie şlefuit şi împărtăşit.

În ciuda acestor dificultăţi, încercăm să transmitem mai departe valorile unei arte unice prin tradiţie şi semnificaţii, ce-i drept unui grup restrâns de persoane, pentru că sunt mulţi entuziaşti, numai că puţini rămân până la final şi foarte puţini continuă în acest spirit. Continuăm să credem că dansul este creat să exprime trăiri, emoţii şi nu doar să impresioneze, reprezentând o revelaţie, o eliberare a spiritului prin intermediul trupului, un limbaj universal şi, nu în ultimul rând, o formă de terapie – mai ales în tumultul vieţii pe care o trăim. Pentru mine, dincolo de locul sau spaţiul unde performez, cel mai important lucru este ca mesajul pe care-l transmit prin arta mea să ajungă la inimile spectatorilor, de aceea mă străduiesc ca fiecare reprezentaţie să fie unică în felul său.

Matricea Românească: Este componenta orientală acel inefabil ce conferă specificitatea culturii româneşti în cadrul patrimoniul mondial? Vorbiţi-ne şi despre celelalte proiecte ale dumneavoastră, mai ales cele dedicate interferenţei dintre cultura indiană şi cultura românească (Tagore, Eminescu, Eliade ş.a.), din perspectiva propriilor opinii.

Carmen Coţovanu Pesantez: Există nenumărate similitudini între cultura românească şi cea indiană, ceea ce le conferă un loc aparte în cadrul patrimoniului cultural universal. Regăsim teme şi simboluri comune, mituri, legende, proverbe asemănătoare, dar mai ales acea spiritualitate pe care n-o regăsim atât de apropiată de niciuna dintre culturile lumii. Aceste similitudini au făcut ca importante personalităţi ale Indiei să se apropie de cultura românească cu respect şi admiraţie – Rabindranath Tagore, Amita Bhose.

Pe de altă parte, oameni de cultură români au manifestat un interes deosebit faţă de cultura şi civilizaţia Indiei milenare – Alecu Ghica, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga, George Coşbuc, Mircea Eliade, Sergiu Al-George, Cicerone Poghirc, Nicolae Zberea ş.a.

Românii au o afecţiune specială pentru India

Un proiect de suflet este „Rabindra Natya”, o întâlnire cu poezia, muzica şi dansul clasic indian, sub semnul lui Tagore, un omagiu adus acestei personalităţi de o importanţă monumentală în India şi pretutindeni – poet, muzician, pictor şi reformator al educaţiei. Maitreyi Devi a reuşit să îi surprindă personalitatea extraordinară în câteva cuvinte: „Fără el, viaţa merge înainte; dar cu el, în compania lui, viaţa dansează prin scurgerea sa plicticoasă, veselă ca un pârâu de munte”. Tagore a călătorit în peste 30 de ţări de pe 5 continente şi a susţinut conferinţe, oferind cu simplitate din cunoaşterea sa, considerându-se doar un intermediar trimis să împărtăşească din darul cu care a fost înzestrat. Sol al civilizaţiei milenare a Indiei, Rabindranath Tagore a trecut în 1926 prin ţara noastră pentru a ne aduce cuvântul etern al Poeziei. Întreaga sa creaţie artistică reprezintă un omagiu adus iubirii, pe care o exprimă prin încercarea sa de a revela întregii umanităţi unitatea din miezul diversităţii şi printr-o manieră unică de-a reda bucuria de-a trăi. Mai puţin cunoscute publicului sunt creaţiile sale muzicale („Rabindrasangeet”) şi dramatice („Rabindra Nritya Natya” – teatru-dans), pe care am încercat să le dezvăluim publicului românesc prin intermediul unor spectacole organizate de către Centrul de Artă „Euterpe” şi partenerii săi.

Carmen Coţovanu Pesantez festivalul Namaste India 2014

Cucerind publicul român, la Festivalul „Namaste India” 2014

Ne-am aplecat şi asupra personalităţii Amitei Bhose, cea care are meritul de a fi creat o punte culturală între India şi România, fiind prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiul asiatic şi singura traducătoare a lui Rabindranath Tagore direct din bengali. Amita Bhose a renunţat la tot şi s-a stabilit în România, ţară pe care „a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Este cea care a realizat prima traducere a tratatului de artă dramatică „Natyasatra”, în Europa, alături de Constantin Făgeţan. Rămân memorabile cuvintele Amitei Bhose: Prietenia între oameni şi ţări e un dar nepreţuit. Când însă prietenul rămâne cu tine pentru a te face să cunoşti şi să înţelegi mai bine lumea din care vine, atunci e vorba de un adevărat privilegiu. Este cert că atât geto-dacii cât şi indienii au o descendenţă indo-europeană comună (…) De altminteri, originea comună etnică nu explică întotdeauna fondul comun al sensibilităţii: timp de 4000 de ani, şi unii şi alţii au fost purtaţi printr-un noian de întâmplări istorice… Frapează însă că dintre toate popoarele indo-europene, doar românii au o afecţiune specială pentru India…”.

„Natyasatra – Cartea Artelor” este un proiect realizat în colaborare cu Editura Cununi de Stele, care are meritul de a fi reeditat tratatul de artă dramatică (2016), prin efortul directorului editorial Carmen Muşat-Coman, studenta Amitei Bhose. În cadrul reprezentaţiilor artistice, am exemplificat limbajul dansului: gesturile mâinilor – „mudre”, emoţiile de bază, experienţele estetice, cele două aspecte ale dansului – „tandava” (masculin, puternic, energic, tehnic) şi „lasiya” (feminin, delicat, fragil, expresiv), precum şi poveşti ale diferitelor zeităţi din panteonul hindus.

Un alt proiect la care Centrul de Artă „Euterpe” a colaborat cu succes este piesa de teatru „Maitreyi” (2011), în regia lui Chris Simion, scenografia Adinei Mastalier şi coregrafia, ilustraţia muzicală şi consultanţa de specialitate ale subsemnatei. Piesa dezvăluie publicului două opere memorabile – „Maitreyi” de Mircea Eliade şi „Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi –, într-o distribuţie impresionantă: Maia Morgenstern, Doru Ana, Anca Sigartău, Vlad Zamfirescu şi tinerii actori Radu Micu, Marius Chivu, Aylin Cadir, Raluca Aprodu, Teodora Calagiu, Carla Maria Teaha, Cabiria Morgenstern.

Festivalul „Namaste India” este un proiect iniţiat în anul 2010 de un grup de voluntari pasionaţi de cultura indiană, care a reunit mai mulţi parteneri – Centrul Cultural „Rabindranath Tagore”, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Centrul de Artă „Euterpe”, Centrul Cultural Indian „Tansen”, Centrul Clujean pentru Studii Indiene, Casa de Cultură „Friedrich Schiller”, edituri, Ambasada Indiei, alături de comunitatea indiană din România, reprezentanţi media ş.a. Am avut onoarea să fiu directorul artistic şi scenograful primei ediţii a Festivalului, care a stârnit un real interes în rândul publicului. La fiecare ediţie am propus noi concepte pentru spectacole, care să valorifice diversitatea artei dansului clasic indian: „Gitagovinda / Cântecul lui Krishna” după Jayadeva (2010), „Yaatra – Călătorie” (2012), „Krishna Katha – Povestea lui Krishna” (2013), „Shiva Rabindra” (2014), „Milan – Confluenţe” (2015), „Kathak Sufiana” (2016), „Sunetele Naturii” (2017), „Rabindra Natya” (2018). „Namaste India” este un proiect creat de un grup de voluntari pasionaţi de cultura indiană la care am fost cooptată pentru experienţa organizatorică şi artistică.

Cu sprijinul Ambasadei Indiei la Bucureşti, am încercat să valorificăm „sari-ul între tradiţie şi modernitate”, prin intermediul unor prezentări-spectacol care să evidenţieze perenitatea acestei piese vestimentare unice prin frumuseţe, simbolistică, eleganţă şi rafinament, a cărei origini se pierde în negura timpurilor, fiind reflectată în cele mai vechi opere de artă. „Sariul întâlneşte Ia” (2017) a reprezentat o celebrare a costumelor tradiţionale din India şi România, unde au putut fi admirate ţesături unice, încărcate de istorie şi spiritualitate. Este o modalitate de a transmite mai departe moştenirea culturală a două popoare cu tradiţii şi spiritualitate inconfundabile.

Avem în pregătire şi alte proiecte, între care aş menţiona „Povestea lui Radha şi Krishna”, unii dintre cei mai iubiţi şi adoraţi zei din panteonul hindus, şi un concept Sufi-Kathak-Flamenco, prin care dorim să dezvăluim spiritualitatea Sufismului, eleganţa dansului Kathak şi frenezia ritmului Flamenco, într-o formă de fuziune ce reflectă un nou aspect al creativităţii şi inovaţiei artistice, o armonie perfectă între muzica şi dansul provenind din spaţii culturale diferite. Astfel, dorim să demonstrăm că arta nu poate fi îngrădită de religie sau de graniţe geografice, arta trăieşte prin sine şi prin cei care îi înţeleg mesajul…

India, un tărâm extrem de controversat, unde mitul şi filosofia se împletesc

Matricea Românească: Cum aţi resimţit dumneavoastră experienţa indiană?

Carmen Coţovanu Pesantez: India este un tărâm extrem de controversat, un spaţiu care a conservat o cultură milenară pe care n-au afectat-o nici timpul, nici istoria. Este un tărâm pe care, pe măsură ce-l cunoşti, are tot mai multe de oferit şi deopotrivă de ascuns, un tărâm al contradicţiilor şi surprizelor de tot felul, un spaţiu al miresmelor, aromelor, mirodeniilor, culorilor şi sunetelor, o permanentă sărbătoare, un spaţiu unde mitul şi filosofia se împletesc, unde religiile lumii se întrepătrund, unde sărăcia şi bogăţia, tradiţia şi modernitatea, simplitatea şi măreţia, unitatea şi diversitatea reprezintă feţele aceleiaşi monede, este o experienţă unică… Aşa aş putea descrie în câteva cuvinte ce înseamnă pentru mine această ţară plină de spiritualitate şi mister. Contactul cu această lume m-a învăţat câteva lecţii – a demnităţii, a respectului pentru semeni, a simplităţii, a răbdării, detaşării, modestiei şi a toleranţei. India este un spaţiu multicultural care te învaţă să-ţi înţelegi propria religie / cultură şi s-o respecţi pe a celuilalt, unde înveţi să te cunoşti pe tine însuţi şi să-ţi înţelegi menirea.

Din copilărie am fost fascinată de cultura şi civilizaţia Indiei, de spiritualitatea ei, ca şi când o chemare lăuntrică m-ar fi atras către acest tărâm îndepărtat… Am citit mult, m-am documentat, am vizionat nenumărate filme artistice şi documentare, am ascultat muzică indiană tradiţională, am mers la spectacole, am început să-mi însuşesc limba hindi şi elemente ale dansului clasic indian ca un autodidact, apoi am urmat cursuri facultative de limbă sanscrită, hindi şi filosofie indiană la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Ulterior, am avut şansa să mă specializez în India (limba hindi şi dans clasic indian), graţie unor burse de studiu în cadrul unor schimburi interculturale. Am avut onoarea să întâlnesc maeştri renumiţi ai dansului clasic indian. Totodată, am început să împărtăşesc din cunoştinţele mele teoretice şi practice atunci când am coordonat un grup de tineri din diferite ţări, pe care i-am pregătit pentru reprezentaţii prilejuite de festivaluri şi evenimente importante. La întoarcerea în ţară, am susţinut workshop-uri pentru tinerii doritori a fi iniţiaţi în arta dansului clasic indian, iar din 2005 activez voluntar în calitate de coregraf la Centrul de Artă „Euterpe”, unde am pus bazele unui grup a cărui prestaţie artistică se bucură de o reală apreciere în rândul românilor şi a comunităţii indiene. Desigur, am apelat şi la terapiile prin muzică şi dans, fiind cunoscut faptul că acestea ajută la detaşare, autocontrol, la stăpânirea emoţiilor, contribuind la sănătatea fizică şi mentală deopotrivă, având efecte benefice în viaţa celui care le practică. Preocupările mele s-au concretizat în traduceri, cursuri, conferinţe, workshop-uri, editarea de publicaţii de specialitate, coregrafie, evenimente şi spectacole, proiecte culturale având ca scop întărirea relaţiilor de prietenie româno-indiene şi promovarea valorilor celor două ţări. Am realizat coregrafia multor spectacole de muzică, dans, teatru, operă, fusion şi fashion show şi am susţinut spectacole de dans clasic în România şi India.

Se consideră că dansul clasic indian are origine divină. Filosofii şi poeţii indieni au concretizat concepţia dansului cosmic în persoana lui Shiva Nataraja, cel de-al treilea zeu din panteonul hindus, care prin dansu-i cosmic preface lumea într-un ciclu etern. În dans, totul este încărcat de simboluri şi semnificaţii – costumele, podoabele, machiajul, toate converg spre comunicarea cu divinitatea (în dansurile sacre) sau cu publicul (în dansurile profane) şi mai puţin spre trezirea simţului estetic. În ciuda ornamentelor, piciorul trebuie să fie gol pentru a păstra legătura cu energiile telurice şi conştiinţa trează. Dansul nu e doar tehnică, ci şi emoţie. El transpune diferite poveşti – de iubire, devoţiune, prietenie, sacrificiu –, redate sugestiv prin mişcările graţioase ale trupului şi mâinilor, prin expresia chipului şi ritmul paşilor. Dansul ca artă încântă ochiul, eliberează trupul şi înalţă spiritul, creând o stare de beatitudine, ducând la atingerea păcii lăuntrice. Dansul transcende spaţiul şi timpul. Limbajul dansului este universal – dansul e ca un poem în care fiecare mişcare e un cuvânt, dansul nu are vârstă… Dar mai presus de toate, dansul clasic indian înseamnă meditaţie, disciplină, respect, efort, perseverenţă şi dăruire.

Există 8 stiluri majore ale dansului clasic indian, aparent diferite, în care se remarcă însă unitatea în diversitate. Eu m-am specializat în stilul de dans clasic indian Kathak, dar realizez coregrafii şi în stilurile Bharatanatyam (Sudul Indiei), Odissi (Odissa – Estul Indiei), dans devoţional, folcloric şi fusion (Sufi-Kathak, Kathak-Flamenco şi Jugalbandi – o combinaţie a mai multor stiluri de dans clasic indian performate simultan, pe aceeaşi linie melodică).

O să mă opresc la stilul Kathak, care mă reprezintă ca personalitate şi sensibilitate. Pentru a prezenta publicului bogăţia şi diversitatea acestui stil, creez propria coregrafie în care urmăresc ca tehnica, rafinamentul şi expresivitatea artistică să se îmbine cu inovaţia şi eleganţa, propunând, cu fiecare reprezentaţie, noi abordări tematice. Specific Nordului Indiei, Kathak („katha” – poveste; „kathakar” – povestitor) ne poartă către timpurile vedice, când preoţii şi rapsozii călătoreau dintr-un loc într-altul istorisind din epopeile „Mahabharata” şi „Ramayana”. Este un dans sofisticat, spontan, plin de graţie şi expresivitate, cu piruete elegante, cu gesturi feminine, dar ferme, care dă frâu liber imaginaţiei şi măiestriei interpretului de a transpune povestea prin dans, muzică şi mimă. Performat iniţial în temple, ca dans ritualic închinat divinităţii, Kathak a ajuns la curţile regilor moguli, într-o perioadă când dansul, muzica şi poezia atingeau apogeul rafinamentului, pentru ca, după o perioadă de umbrire a artelor, să revină pe scenele lumii. Stilul se caracterizează prin elemente ritualice, rezultat al mişcării Bhakti de adorare a divinităţii, la care s-au adaugat influenţe persane, reunind deopotrivă sacrul şi profanul într-o armonie perfectă. Compoziţiile sunt specifice muzicii Hindustani (Nordul Indiei), iar costumele amintesc de miniaturile din perioada mogulă şi de strălucirea Taj Mahal-ului.

70 de ani de relaţii bilaterale româno-indiene

Matricea Românească: Dar întâlnirea cu maeştrii dansului indian?

Carmen Coţovanu Pesantez: Primele întâlniri cu artişti şi maeştri ai dansului clasic indian am avut şansa să le am chiar în România – am avut bucuria de-a urmări câteva spectacole autentice în perioada liceului (la Casa de Cultură din Bacău) şi ulterior în timpul facultăţii (la Opera Română şi la Teatrul de Operetă din Bucureşti).

În timpul studiilor în India am avut o adevărată revelaţie a complexităţii acestei arte, în care se întâlnesc muzica, dansul, teatrul şi poezia. Este imposibil să păşeşti pe acest tărâm şi să nu intri în rezonanţă cu maeştrii acestor arte.

Carmen Coţovanu Pesantez Namaste India Sariul 2013

Promovând sari-ul, celebra vestimentaţie tradiţională indiană

Festivalul Culturii Indiene „Namaste India”, despre care am amintit anterior, este un proiect care propune un dialog intercultural care a facilitat publicului românesc întâlnirea, printre altele, cu arta dansului indian în diversele sale forme de manifestare, de la cele mai simple la cele mai complexe. Festivalul a reuşit să creeze o punte de legătură între două culturi şi spaţii aflate la mii de kilometri distanţă. Pe parcursul a 10 ediţii, au performat pe scenele româneşti şi în aer liber artişti consacraţi şi grupuri apreciate de muzicieni şi dansatori. Dansul a devenit astfel o formă de manifestare artistică a civilizaţiei indiene. Festivalul se bucură de sprijinul Ambasadei Indiei la Bucureşti şi al comunităţii indiene, alături de instituţii de cultură şi animatori culturali (centre culturale, edituri, media etc.).

Matricea Românească: Din colaborările dumneavoastră cu oamenii de cultură, dar şi cu diplomaţii ce reprezintă India în România, ce reacţii şi informaţii ne puteţi împărtăşi?

Carmen Coţovanu Pesantez: Relaţiile de prietenie şi colaborare dintre România şi India sunt susţinute de afinităţi culturale şi spirituale care au marcat generaţii întregi. Spectacolul multicolor al tradiţiilor, pe de o parte, şi profunzimea filosofiei, pe de altă parte, s-au bucurat întotdeauna de un real interes în rândul românilor.

În 2018, se împlinesc 70 de ani de relaţii bilaterale româno-indiene, fapt marcat prin nenumărate manifestări dedicate legăturilor diplomatice dintre cele două ţări. Un eveniment deosebit de important îl constituie vizita în ţara noastră, în luna septembrie, a vicepreşedintelui Indiei, Excelenţa Sa Venkaiah M. Naidu, având ca scop întărirea cooperării în domeniile culturii, educaţiei şi turismului, veritabile punţi ale prieteniei dintre România şi India.

Aş încheia cu un citat al lui Mircea Eliade care mi se pare cel mai potrivit contextului: „India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: aceea de a exista liber” şi aş adăuga – dansul, asemeni zborului, este o formă de manifestare a libertăţii.

Personalitate marcantă pentru cultura română a secolului trecut, Gheorghe T. Kirileanu (1872-1970) dăinuie până astăzi developând la focul mocnit al istoriei un om de sorginte țărănească, plin de gingășie, bunătate și generozitate. Aceste calități se continuă și în omul Kirileanu, nu doar în omul de cultură, cărturarul, bibliofilul Kirileanu, care a trăit 88 de ani și opt luni (cu toate că, în însemnările sale, se teme că va muri la o vârstă cel puțin înjumătățită din totalul anilor săi de viață și de carte) cu iubirea de adevăr istoric în suflet și în spirit. De ce spunem acest lucru?

La Muzeul Literaturii Române a avut loc, miercuri, 3 octombrie, o conferință moderată de către Zamfir Bălan, la care au participat Constantin Bostan și Iordan Datcu, de formaţie literați. Cu deosebită delicatețe, aceştia au conturat un portret biografic și bibliografic, multicolor și multifațetat al lui Kirileanu, utilizând cuvinte precum gingășie, bunătate, generozitate, gentilețe, care nu se regăsesc prea des în discursul uzitat la majoritatea expunerilor publice despre personalitățile luminate ale culturii române de la începuturile ei.

Gheorghe T. Kirileanu, un personaj de excepție al culturii române, de o țărănească noblețe

Discursul blajin al celor doi a aureolat cu virtute încăperea goală, luminată de câțiva invitați de marcă, printre care istoricul Ion Scurtu. Portretul lui Kirileanu nu poate fi lipsit de subiectivism, un subiectivism încărcat de umanitate, o umanitate evocată din plin de cei doi invitați, care s-a întipărit și în biografia iubitorului de carte Kirileanu. Astfel, aflăm că bunicul său – care era preot – a dorit, văzând la el stăruință și sârguință de carte, să-l facă să ia haina și drumul preoției.

Kirileanu, în ciuda unor performanțe școlare bune la examenul de intrare în Seminarul Teologic la Iași, nu a reușit să obţină o bursă care l-ar fi ajutat să se întrețină în perioada studiilor în capitala Moldovei. Pentru a nu-și prejudicia financiar familia și mai mult, din rușine față de părinți, el a plecat de la Iași spre satul natal pe jos, mergând pe jos 2-3 zile, dormind pe prispele oamenilor în drumul său către casă. Cel ce avea să devină editorul manuscriselor lui Ion Creangă a preferat o astfel de abordare a problemei, urmând să meargă la o școală de cântări bisericești, care cumva echivala pentru moment cu destinul urmărit de bunicul său.

Expulzat de la Litere pentru apărarea lui Eminescu

De aici a urmat un periplu plin de povești, inclusiv cea fermecătoare de pe când era student la Litere și a avut neșansa să se întâlnească cu profesorul Aron Densușianu, cel care care spunea că Eminescu inventează cuvinte cum ar fi ”genune”. Kirileanu l-a informat că în sat la el se foloseşte acest cuvânt pentru locuri adânci din apele Bistriței. Densușianu a strâmbat din nas și la examen l-a “trântit” pe tânărul Kirileanu. Astfel, acesta și-a dat singur o sentință intelectuală către altă formare universitară, devenind student la Drept – unde a terminat magna cum laude. De asemenea, în Copou, Gheorghe T. Kirileanu l-a ajutat pe filosoful Petre Andrei să obțină titularizarea la catedra de Filosofie din Iași. Tot el a protestat atunci când, după instalarea regimului Petru Groza la București, statuia lui Titu Maiorescu a fost dată jos atât din Capitală cât și de la Iași. Intelectualul l-a apărat pe Maiorescu atunci când acesta era destituit de vreo ”instanță jurnalistică” care îi “demonstra” nulitatea în critica literară, anulând astfel și meritele sale categorice în cultura română.

Acest personaj, ce se definea ca un junimist de sorginte țărănească, nu a fost un personaj de culise sau din umbră (cu toate că astăzi se află într-un con de umbră), ci un personaj silențios, iubitor de cultură țărănească, de folclor, de carte, așa cum poate ar fi bine să fie conturat un portret complet pentru un erou silențios în pragul Centenarului.

Fără să încheiem într-o notă pesimistă discordantă cu discursul înflăcărat, bonom, ”încărcat de căldură moldovenească” al invitaților, ne-am dori a sărbători astfel de personaje care nu fac sălile pline, care nu mai au operele prin librării, din păcate! (la fel ca invitații, asteptăm republicarea la Editura Rao), dar care călăuzesc cu imaginea şi prin amintirea lor, alte spirite bonome, iubitoare de destine frumoase ce înfloresc cultura română, fie şi printr-o “simplă” floare.

 

Despre Gheorghe T. Kirileanu

Gheorghe T. Kirileanu a fost fiul lui Grigore și al Ioanei Chirileanu. A urmat studiile primare la Școala din Broșteni (1879) și le-a continuat la Școala nr. 1 din Fălticeni. Din 1935 s-a stabilit la Piatra-Neamț, unde în februarie 1956 a donat orașului biblioteca sa de circa 30.000 de volume, cu publicații rare, dintre anii 1630-1960. Colecția de manuscrise a fost donată Bibliotecii Academiei Române. A avertizat asupra risipirii manuscriselor lui Creangă, devenind, din 1906, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, cel mai important editor al scrierilor marelui nostru povestitor.

 

Foto deschidere: telemneamt.net

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om. Matricea Românească vă prezintă, în serial, câteva expresii favorite ale lui Eminescu, ce au făcut istorie.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În Amintirile sale, Ştefanelli rezervă un capitol expresiilor pe care Luceafărul le folosea cu predilecţie, atât la vreme de restrişte, cât şi în momentele de bucurie. Deloc surprinzător, vorbirea lui Eminescu, amestec de dulce grai bucovinean cu patos patriotic, a rămas în memoria contemporanilor şi străbate veacurile, pe calea memorialisticii. Iată de ce o serie de expresii favorite ale lui Eminescu au intrat în patrimoniul nostru cultural.

Mihai Eminescu şi patriotismul trăit

“Expresia ce o întrebuința Eminescu când saluta pe colegii săi”, povesteşte Ştefanelli, “era trăiască nația, iar când era astfel salutat, răspundea cu cuvintele sus cu dânsa. Această formă de salutare era uzitată la toți studenții din Viena şi s-a înrădăcinat atât de mult, încât a rămas şi până în zilele de astăzi.”

Un memento salutar, dacă jocul de cuvinte ne e permis, în Anul Centenar. Câte nu s-ar realiza, de ne-am propune, asemeni lui Eminescu, să facem naţia nemuritoare!

Numele Haralamb Zincă este sinonim cu romanul poliţist românesc. Matricea Românească îi oferă o viaţă nouă, salvată de gloanţele albe ale istoriei…

 

Pe scriitorul Haralamb Zincă (1923-2008) l-am cunoscut (livresc, desigur!) în perioada copilăriei mele la bunici, mai exact la o vârstă când opera sa mă ținea lipit de paginile îngălbenite ale cărților polițiste pline de viață, de firesc și de mister pe care le croia, într-un stil realist-romantic, cu clasă (aproximativ 50 de cărţi scrise pe parcursul vieții). Cam acesta ar fi cuvântul când vorbim despre personajele sale, «clasă» și, bineînțeles, proces și evoluție psihologică. Conspirația, farmecul unor personaje învăluite de mister, patriotism, de o aură de James Bond fără glazură, fără striații glossy, dar cu clasă, eleganță (atât prin vestimentație, cât și prin gusturile gastronomice și selecția băuturilor), cât și cu finețea limbajului uneori sec, cu umor și subtext specific imaginarului ce înconjoară tot folclorul din jurul spionajului și contraspionajului.

În acest univers, mă asemuiam cu unele dintre personaje, care aveau un simț al datoriei și o prezență istorică în anumite împrejurări sau în miezul unor contexte-cheie. Citeam mereu în curte (o curte cu cișmea, care mă împingea să visez cu ochii deschiși), «lipiți» de paginile îngălbenite, uitând că există podea, că sunt unul dintre acele personaje cu șic, stil, bărbăție, curaj, devotament, valori care se dovedeau a fi eroice în universul lor, mic, belicos și uneori mărunt încărcat de ”tainice neliniști”, de câte o ”tuse diplomatică”, de un ”aer mucalit” și uneori de un ”tango languros” în stil suedez, cum ne fericește imaginația sgubilitică a lui Haralamb Zincă.

Bunicii mei sunt și au fost oameni ai muncii ai vechiului regim, dar găseau destul timp să evadeze din universul carceral al regimului prin cărțile lui Zincă, pionierul romanului polițist din România. Bunicul meu mi-a spus într-o zi că, dacă devin un personaj din cărțile lui Zincă, „vor muri femeile după mine“. Cam așa considera el să-mi stimuleze apetitul pentru lectură. A și izbutit acest lucru, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca bunicilor mei în căutare de aventuri. De atunci am descoperit că imaginația îmi este un mare prieten. Abia puteam să rostesc numele Haralamb Zincă, dar mă chinuiam să citesc și să înțeleg cărțile sale.

Așa a pornit o aventură în lumea spionajului, o aventură într-o lume în care și acum mă refugiez cu plăcere. Unele gesturi pe care le am și astăzi sunt împrumutate de acolo, de la personajele sale. Deseori mă trezeam în copilărie că sunt galant, că vorbesc frumos pentru vârsta mea și acest lucru mă fericea. Vă invit într-un univers romantic pragmatic, ţesut cu multe intrigi și, bineînțeles, spectacol.

Universul lui Zincă, o dublă evadare: din cotidian și din banalitatea existenței

În cartea ”Temerarul”, Locotenentul Banu primește spre seară un apel cu o misiune secretă prin Calea Victoriei. Zincă descrie astfel decorul urban:

Ies în stradă: soarele coborâse mult… un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau: smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime mulaje de tălpi și de tocuri. Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn, la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă erau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte. Abia când ajung la statuia lui Pake-Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un Buick negru și împuțit.

Unele descrieri sunt un deliciu pentru cei care nu sunt stimulați hormonal și vizual doar de storytelling-ul hollywoodian contemporan:

Trebuia să mă țin bățos și aspru. Femeia îmi dă ascultare, ce o să se întâmple cu ea când o să-și vadă jos, în garaj, soțul zăcând într-o baltă de sânge? Nu-mi plac istericalele. Doamna Delius o ia înainte. Se mișcă ușor, ceea ce-mi place. Numai să nu-i treacă și ei prin cap o… idee! Nu, nu, dacă ar fi avut un bob de cianură de potasiu demult l-ar fi înghițit. Se oprește brusc, la un pas de cadavru, fără să țipe, fără să izbucnească în plâns. S-a oprit… ca și cum la picioare i s-ar fi căscat din senin o groapă. Femeia asta trebuie să fi văzut multe la viața ei, îmi zic. Nici o reacție… În schimb, mă întreabă cu o voce de gheață:

– Ce facem cu… el? Îl lăsăm aici?

Imperturbabilitatea ei mă înfioară. Mă arăt însă cinic.

– Păi ce să facem? Îl dăm deoparte, ca să poți scoate mașina.(…) Mă aplec, îl prind pe Delius sub brațe. Mortul e greu. Trebuie tras. Grete îmi sare în ajutor, îi apucă picioarele. Când mă gândesc că acum un sfert de oră voinicu’ asta mai trăia…! Îl târâm lângă zid. Se uită la noi cu ochi sticloși, sângele i-a năclăit cămaşa, pantalonii. Nevastă-sa – dar oare i-a fost cu adevărat nevastă? – e la fel de palidă și de indiferentă ca mai înainte Nici un oftat, nici o lacrimă. Mi se adresează:

– Cât o să încălzesc motorul, dumneata deschide poarta.

În romanul ”Dosarul aviatorului singuratic”, asistăm și la o scenă conjugală cu reacții în oglindă la o altă debandadă familială din anturaj:

Îmi las ochii în pământ, Maria se retrage tăcută în bucătărie. Uneori sufăr crunt că n-am voie să-i povestesc tot ce mă frământă. Mi-ar face bine. Avem aproape cincisprezece ani de conviețuire. Am învățat, în acest răstimp, să ne înțelegem și din tăceri, și din priviri. Maria are ochi frumoși, pătrunzători, pe care i-a moștenit și băiatul nostru, fata semănând mai mult cu mine. Ochii ăștia frumoși, cu o căutătură curată, eu unul nu pot să-i mint. De aceea când tac, ea știe de ce tac… că regulamentele îmi interzic să trăncănesc.

– E adevărat, răsună din bucătărie glasul ei, că Vladu și-a părăsit nevasta?

Răspunsul meu o scoate din bucătărie. Nu mai este subțirică, precum la prima tinerețe. După ce a născut-o pe aia mică, a început să se împlinească la trup.

-vCum așa, Ștefane?! Se arată Maria intrigată. Pâi asta nu-i…

Tace brusc. Se ferește să pronunțe cuvîntul «dezertare». Bunul ei simț mă atrage spre ea, îi sărut obrajii.

Sunt tot felul de pasaje interactive:

Trecem Dunărea. Vizibilitatea continuă să fie perfectă. Stoica nu scoate o vorbă, a înțeles din capul locului că trebuie să mă lase să «înot» solitar, înfruntându-mi gândurile.

În romanul ”Noaptea cea mai lungă” apare și un ziarist misterios, ce aduce cu Eminescu:

Ziaristul își scoase batista și își tamponă fruntea înaltă eminesciană, care atrăgea privirile (…). Ochii lui Anghelini se opriră, mai întâi pe mâinile prelungi, ca de pianist, ale ziaristului: jocul lor radiau nervozitate. Apoi trecură pe chipul lui Ruga – îi remarcă paloarea. Să fumăm, propuse, și asta pentru a-i acorda ziaristului răgazul de a-și găsi calmul.

Țigara și scrumierele de sticlă, un decor absolut necesar pentru personajele lui Haralamb Zincă

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc şi astăzi în bibliotecile părinților, şi în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, şi se ascunde de nevastă să fumeze cu gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers superior de spionaj când își termina romanele. În rest, lumea se aşază în descompunere, iar eu îmi aprind o țigară. Voi da și din picior la un moment dat…

 

Foto deschidere: okazii.ro

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

 

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost „delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne „meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om.

Eminescu este cel dintâi făurar de cuvinte din cultura românească.

Poate cea mai pregnantă particularitate verbală a lui Eminescu era, spun contemporanii lui, folosirea fără excepţie a lui “pur şi simplu”, expresie favorită “când voia să dea cuiva vreo lămurire sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”.

Poetul spunea: “Este pur şi simplu aşa şi aşa…”, completând apoi cu informaţii pentru interlocutor şi dând explicaţia pe larg. “Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu”, scrie Ştefanelli în amintirile sale.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (II)

1 Octombrie 2018 |
“Nu erau multe expresii favorite ale lui Mihai Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o...

O expresie favorită a lui Mihai Eminescu (I)

18 Septembrie 2018 |
“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură...