Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

În perioada 20 – 24 iunie 2022, între orele 10:00 – 16:00, Showroom-ul Învie Tradiția din Str. Mihai Eminescu nr. 142, sector 2, din București este deschis pentru oaspeți cu o expoziție de ii tradiționale românești. Evenimentul marchează Ziua internațională a iei. Modelele sunt variate și aduce în prim plan atât ii realizate în atelierele meșterilor populari actuali, dar și modele de ii vechi.

Târgul Învie Tradiția dedicat iei aduce un motiv de sărbătoare poporului nostru, întrucât, ia face parte din costumul popular românesc din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Expoziția va cuprinde cămăși de pânză cu modele tradiționale specifice, din diferite colțuri ale tării. Iubitorii de port popular sunt așteptați cu o colecție deosebită, dar și cu brâuri, coșuri cadou, produse din ceramică și bunătăți autentice românești. O parte din iile prezente la târg pot fi vizionate și online pe site-ul de prezentare al proiectului, în categoria de ii tradiționale.

Detalii despre tipurile de ii și produsele disponibile pot fi accesate și pe magazinul de prezentare și vânzare Învie Tradiția, care este un proiect național de susținere a meșterilor populari și de conservare a meșteșugului, prin documentarea și promovarea artei populare, încă prezentă în principalele zone etnografice ale României.

Între principalii parteneri ai proiectului menționăm Radio România Actualități și Asociația Matricea Culturală Românească.

 

 

 

 

 

 

24 iunie 2022, ora 18.00, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român și Asociația Semne Cusute vă invită vineri, 24 iunie 2022, de la ora 18:00, în sala Media, la conferința Cos pentru o cauză, susținută de Ioana Corduneanu și echipa Semne Cusute, o conferință despre pasiunea de a coase și despre biodiversitate. Intrarea este liberă.

 

În anul 2022 se împlinesc 10 ani de „Semne Cusute”, care și-a propus să arate un tablou întreg tuturor celor care încă mai caută sensul limbajului vizual al iilor, pentru că, de fapt, cămeșile tradiționale ilustrează o lume completă. Cei care le admiră de la distanță sunt fascinați de culoare, de strălucire, de flori și de stele. Dar cei care le cos și meditează asupra lor nu au cum să piardă din vedere importanța detaliilor, chiar și a insectelor iscodite de străbunele noastre în zeci de semne și modele: fluturi, albine, furnici, buburuze, cărăbuși ori alte gâze, toate, cu înțelesul rostului lor vital.

 

Astăzi, trăind în orașe, depărtați de natură, nu înțelegem că, fără gâze, nu putem trăi nici noi. Studiile sunt, de altfel, îngrijorătoare: insectele dispar, din cauza lăcomiei oamenilor. Este nevoie, așadar, de un semnal de alarmă și trebuie să vorbim despre ce putem face noi, prin alegerile noastre personale. Trebuie să vorbim și cu aleșii noștri pentru a ne asigura că legile oamenilor nu sfidează total legile naturii. Trebuie să vorbim despre pesticide, despre cânepă, despre adevăratul preț al tricourilor ieftine, despre industria textilă și ceea ce lasă ea în urmă.

 

În ziua de 23 iunie 2022, se deschide, la Muzeul Național al Țăranului Român, expoziția Cos pentru o cauză, o expoziție despre modă și activism inspirat de tradiție. Conferințele de la Șosea din ziua următoare, 24 iunie, completează expoziția într-un mod interactiv.

 

Îi așteptăm la discuție și pe: doamna Anca Raluca Majaru (consilier Dacian Cioloș) și pe domnul deputat Alin Prunean.

 

Conferința va fi moderată de Bogdan Iancu (antropolog, Muzeul Național al Țăranului Român).

 

Muzeul Național al Țăranului Român, cunoscut pe vremuri și ca Muzeul de la Șosea, a reluat ciclul său de conferințe vizând dezbaterea publică a problematicii vaste a tradițiilor în cultura română actuală. Conferințele se adresează publicului larg, în mod special tinerilor specialiști din domeniile umaniste.

 

 

În urmă cu 112 ani, la data de 17 iunie 1910, inginerul Aurel Vlaicu decola la bordul primului avion conceput, construit și pilotat în România – denumit Vlaicu I, de pe Câmpul Cotrocenilor din București.

 

Pionier al aviației românești, Aurel Vlaicu s-a născut la data de 19 noiembrie 1882 în Binținți, județul Hunedoara. După ce a finalizat studiile preuniversitare în Sibiu, Aurel Vlaicu a ales să studieze ingineria la Universitatea din Budapesta, iar ulterior la Ludwig-Maximilians-Universitet din Munchen, Germania, obținând diploma de inginer în 1907.

A lucrat un an la uzinele Opel, însă ulterior a decis să revină în România, punând în practică planurile de realizare a unui aparat de zbor, devenit realitate în 1909, când planorul construit de acesta a realizat câteva zboruri.

În 1909, la îndemnul lui Octavian Goga, prietenul său, Aurel Vlaicu decide să se mute în București, moment în care a solicitat sprijinul guvernului pentru a construi primul avion cu motor din România. Beneficiind de sprijinul unor personalități precum Alexandru Vlahuță, Zaharia Bârsan sau Spiru Haret, Ministerul de Război i-a propus lui Vlaicu să construiască primul avion de război la Arsenalul Armatei.

 

 

Cum a luat naștere avionul Vlaicu I

Pentru construcția avionului, Vlaicu a dezvoltat o serie extinsă de schițe și planuri de lucru, pe care le-a pus în aplicare împreună cu echipa sa. Avionul a fost montat bucată cu bucată pe o perioadă de câteva luni, fiind finalizat în mai 1910. Aeroplanul cântărea 300 de kilograme incluzându-l pe pilot și era propulsat de două elice, care se roteau în sens invers.

În data de 17 iunie 1910, aeroplanul numit Vlaicu I s-a ridicat de la sol – a rulat pe o distanță de 40-50 de metri, s-a ridicat aproximativ 3-4 metri, ulterior a căzut și s-a rupt. Scos de sub aripile avionului prăbușit, Vlaicu avea doar câteva răni ușoare. Timp de două săptămâni Vlaicu împreună cu echipa sa au înlocuit piesele stricate în urma prăbușirii, aducând, în plus, unele îmbunătățiri avionului. După realizarea primului zbor cu un avion conceput, construit și pilotat în țară, România se afla în categoria restânsă a statelor, după SUA și Franța, pe teritoriul cărora s-a zburat cu un aeroplan original, construit și pilotat de un cetățean al țării respective.

Comisia finanțatoare a considerat avionul construit de Vlaicu util pentru misiuni de supraveghere, astfel că a decis înființarea unei secții speciale pentru construit avioane în cadrul Arsenalului Armatei, secție condusă de inginerul Aurel Vlaicu. În același an, în septembrie 1910, avionul a realizat prima misiune din istoria aviației militare române – Vlaicu a transportat un document de la Slatina la Piatra Olt, zburând la o înălțime de 500 m, în 35 de minute.

La un an de la reușita sa, Aurel Vlaicu a mărturisit:

„Bucuria cea mai mare am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra mașina. Mă menținusem singur în aer. Făcusem evoluții neșovăielnice.”

 

 

Avionul Vlaicu II

La doar un an, inginerul român a construit cel de-al doilea avion, Vlaicu II, cu care a obținut în 1912 cinci premii – un premiu I și patru premii II, la mitingul aerian de la Aspen, Austria. Cu cel de-al doilea aeroplan construit, Vlaicu a realizat mai multe zboruri demonstrative în țară – dintre acestea amintim: București (14 iunie 1910), Sibiu (24 septembrie 1911), Brașov (octombrie 2011), Iași (octombrie 2011), Arad (iulie 1912), Alba Iulia (august 1912) și Târgu Mureș (septembrie 1912).

 

Ultimul zbor al lui Vlaicu

Reîntors la București, mândru de realizările sale, Vlaicu a început planificarea aeroplanului Vlaicu III, cu ajutorul căruia dorea să-și îndeplinească marele vis – traversarea în zbor a Munților Carpați. Întârzierea pieselor pentru noul avion l-a determinat pe Vlaicu să decidă să zboare pentru Carpați cu Vlaicu II. La data de 13 septembrie 1913, Vlaicu a decolat de la București la bordul avionului Vlaicu II, urmând să ajungă la Orăștie, la serbările ASTREI.

Acest lucru nu a mai putut fi posibil, aeroplanul prăbușindu-se lângă Bănești, lângă Câmpina, Aurel Vlaicu pierzându-și astfel viața.

În ciuda sfârșitului brusc, contribuțiile lui Vlaicu în domeniul aviației rămân de necontestat. Chiar și în prezent, Vlaicu este considerat un pionier al domeniului aviației, precum și un inginer și inventator de excepție.

Printre invențiile acestuia se numără realizarea unei aripi cu profil variabil în zbor, în funcție de unghiul de zbor și viteza aparatului, stabilitatea ridicată a avionului și înclinarea la viraje fără eleroane, trenul de aterizare ușor – printre primele din lume cu roți independente, forma aerodinamică și construcția aproape integrală din aluminiu a fuzelajului avionului Vlaicu II – reușite care, în 1948 i-au adus lui Vlaicu, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Române.

 

 

Datorită lui Aurel Vlaicu, România este menționată în istorie drept a treia țară care a folosit aviația militară în Primul Război Mondial, primele două poziții fiind ocupate de Franța și Italia, asigurându-și astfel un loc în grupul elitist al zborului de la acea vreme.

 

Sursă: universulolteniei.ro

 

 

Ateliere și demonstrații de vopsire a firelor cu ajutorul plantelor

24 iunie 2022, pe terasa atelierului de țesut

Muzeul Național al Țăranului Român

 

 

 

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă vineri, 24 iunie 2022, la Vopsiri din drag – o serie de ateliere și demonstrații de vopsire a firelor naturale cu ajutorul plantelor și de împletire de coronițe. Atelierele vor fi susținute pe terasa atelierului de țesut de Lidia Stareș Ovejan, artist plastic, muzeograf și profesor.

 

Flora spontană este aceea care, prin bogăția ei, ne oferă o mulțime de posibilități vindecătoare. Să nu uităm că aceleași plante, cărora li se adaugă unele experimentate deja, ne oferă prin procedee simple, dar spectaculoase, o paletă cromatică încântătoare. Rezultatele țin de îndrăzneala celui care se încumetă.

 

Folosirea plantelor necesită respectarea unor reguli fără de care ele nu sunt apte nici pentru a vindeca, nici pentru a colora.

 

Program

între orele 11.00 – 13.00 – ateliere și demonstrații de vopsire a firelor naturale cu ajutorul plantelor;

între orele 14:00 – 16:00 – De Sânziene, împletim coroniţe pentru împlinit dorinţe.

 

Așadar, vă așteptăm să provocăm împreună natura cu ce avem la îndemână spre a ne bucura sufletul și ochii.

 

Intrarea este liberă.

 

În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.

 

4. TRUP <-> UNEALTĂ <-> SIMBOL

Dacă tehnologia ne este extensie, dacă nu poate fi despărțită de noi, atunci trebuie să acceptăm că ea este expresia modelată a firii noastre, că ne proiectăm în ea concepțiile, ideile și valorile, că o transformăm așadar nu doar într-un obiect palpabil, ci și într-un simbol. Și nu cred că există un exemplu mai elocvent și mai ușor de înțeles pentru o cultură creștină decât acela al crucii. Crucea nu este, și nici nu a fost vreodată, o unealtă neutră. Văzută din perspectiva strict „material-neutră”, o cruce este doar un ansamblu simplu, o îmbinare de două segmente de lemn ori alt material care se întrepătrund la 90 de grade, prin chertare, legare sau baterea unor cuie (sau holșuruburi, dacă ești un bricoleur grăbit din secolul XXI). Însă, în anul 33 după nașterea lui Hristos ea era deja un simbol, în acest caz un simbol moral și politic – un simbol al rușinii, fiind rezervată de romani torturării și executării sclavilor, trădătorilor, străinilor și activiștilor politici (așa cum era considerat și Hristos). Iar după Răstignirea lui Hristos, ea devine simbol al Învierii și subiect al unei întregi teologii. Devine, cum spune monahul Nicolae de la Rohia, “desăvîrșită și completă imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul.”[1][2]

Remarcabilă în acest sens, de artefact-simbol, este, de pildă, o formulare a Sfântului Ignatie Teoforul. Pentru Sf. Ignatie, Crucea este vinciul (mēkhanḗ) care „Crucea este mechane al întregului cosmos”[3], pe care se înalță pietrele pentru zidurile bisericii –„Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta (mēkhanḗ) lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.”[4],[5]

Să mai facem un pas. Dacă uneltele sunt extensii ale omului și totodată artefacte-simboluri cu o existență materială exterioară omului, atunci trebuie să acceptăm consecința: că oamenii pot fi influențați de uneltele-simboluri pe care ei înșiși le-au construit.

Pentru a ilustra acest aspect, voi reproduce o pildă care îmi place foarte mult și pe care o repet ori de câte ori se ivește ocazia. Ea este citată de teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet. Pilda e scrisă cu vreo 500 de ani înaintea lui Hristos, dar ne este extrem de folositoare în încercarea noastră de a ne lămuri cu privire la cum ar putea fi înțeleasă tehnologia. Pilda spune așa:

“Tze-Kung, discipolul lui Confucius, întorcându-se din principatul Tch’u în principatul Tsinn, aproape de râul Han văzu un om care își uda grădina, în care săpase un șanț pentru apă. Bătrânul se cobora în puț, își umplea găleata cu apă, se aburca cu ea în brațe, apoi o vărsa în șanț. O trudă istovitoare, cu puțin spor. Tze-Kung îi spuse: “Ai putea să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi. Vrei să știi cum? Iei o prăjină, îi agăți o piatră de un capăt, iar la celălalt prinzi găleata. Așa, poți scoate apa iute ca dintr-un izvor. Asta se cheamă fântână cu cumpănă”. Atunci, bătrânul spuse: “Am învățat de la maestrul meu că cine se folosește de o mașinărie ca să-și facă lucrul său, îl face ca o mașinărie, iar cel care își face lucrul său ca o mașinărie ajunge să aibă un suflet de mașinărie, iar cel care are în pieptul lui un suflet de mașinărie, își pierde curățenia de prunc. Cel care și-a pierdut curățenia are mișcările sufletului său tulburate. Iar tulburarea sufletului său împiedică sălășluirea în pace a Principiului [adică a lui Dumnezeu] în inima sa. Nu că n-aș cunoaște lucrul de care mi-ai vorbit, dar m-aș rușina să-l folosesc”. Uimit, Tze-Kung, plecându-și capul, tăcu, fără să mai spună nimic.”[6]

Ca orice pildă înțeleaptă, povestea bătrânului grădinar te scutește de prea multe explicații, dând însă naștere unui șuvoi de semne de întrebare. În lumina celor discutate până acum, îmi pare formidabilă ideea că bătrânul nu înțelege tehnologia (în cazul acesta, o „banală” fântână cu cumpănă) ca pe un simplu ansamblu mecanic, ca pe o pârghie construită inteligent și eficient, ci ca pe ceva pe care, folosindu-l, îl va încorpora, îl va face parte din sine. Și folosindu-se de această invenție, va fi și el la rândul lui folosit și transformat de ea. El știe că, dacă o va crea – ea, la rândul ei, îl va recrea pe el. Bătrânul chinez știe că modelarea lumii din afară nu se poate face fără remodelarea lumii de dinăuntru. Iar uneori această remodelare se poate numi deformare, abatere, denaturare. Oricât de rudimentară ar fi tehnologia, nu o putem manipula în mod obiectiv, detașat și suveran. Odată produsă, vom intra cu ea într-o misterioasă relație de întrepătrundere, de simbioză și de oglindire.

Bătrânul din pildă e prudent, sceptic, pentru că știe – ca și noi, creștinii – că omul este vulnerabil, supus ispitei, influențabil. Și atunci el alege ceea ce pentru noi, în secolul XXI, este pur și simplu prostesc și ridicol – alege să fie ineficient, alege să nu se upgradeze, alege să nu inoveze. De ce? Pentru că înțelege că nu există simplă utilizare a tehnologiei, că orice utilizare a oricărei tehnologii, oricât de simple, ne transformă – ne schimbă peisajul interior, ne propune anumite valori, ne cere un anumit ritm, ne sugerează o altă perspectivă asupra lumii, asupra noastră, și asupra lui Dumnezeu și mai ales a relației dintre noi, Dumnezeu și lume.

Bun – ar putea spune cineva – și ce ar trebui să facem acum, să luăm de bun exemplul chinezului și ne întoarcem “în peșteri”, să renunțăm la tot ce ne-a oferit tehnologia în marele marș al civilizației? Nu, nu pot spune asta. Dar cred că putem încerca să înțelegem că o dată cu tehnologia se transformă și omul, și cultura de care aparține.

Ceea ce ne duce cu încă un pas mai departe. Pentru că, dacă există diferențe esențiale între instrumentele lumii vechi și cele ale lumii noastre, înseamnă că există diferențe esențiale și între modul nostru de a trăi în lume și de a ne raporta la Dumnezeu și al celor din trecut, diferențe care li se datorează în mare măsură instrumentelor pe care le folosim. Schimbarea paradigmei tehnologice aduce o schimbare culturală de cel mai înalt grad. Cu alte cuvinte, s-ar putea să fie de folos să comparăm modul în care lumea veche se raporta la tehnologie cu modul în care o facem noi astăzi.

Back to basics: etimologic, termenul de tehnologie provine din grecescul tékhnē, unde avea sensul de cunoaștere practică și era înrudit cu epistēmē – să-i spunem, cunoaștere teoretică. Interesant, era o definiție suficient de largă încât să includă în ea domenii precum medicina sau muzica. Și mai interesant, Platon folosește acești termeni, tékhnē şi epistēmē, fără a-i diferenția. Probabil că un cuvânt potrivit pentru a-l traduce pe tékhnē este iscusință[7]. Oricum ar fi, pentru grecii antici ar fi de neînțeles sensul de “știință aplicată” pe care i-l dăm noi astăzi tehnologiei. André Malet: “Tékhnē antic rămâne apropiat de teorie, mai degrabă decât de ceea ce numim noi astăzi practică”[8].

Un alt fapt de mirare: unul dintre sensurile cele mai vechi ale lui tehnologiei se referă la arta discursului, la retorică, adică la regulile după care putem manipula cuvintele, ca pe niște obiecte, indiferent de valoarea morală a discursului. La acest sens, de tékhnē al logosului se referă nimeni altul decât Sf. Vasile cel Mare când pune în contrast golul vorbăriei cu plinătatea rugăciunii, spunând: “oamenii practică tehnologia, nu rugăciunea”[9]. (Și de mirare mai e și faptul că am păstrat în limba noastră termenul de teologhisire, nu și pe cel de tehnologhisire).

Găsim un indiciu și în Psalmul 128, versetul al 3-lea. În versiunea Înaltului Bartolomeu Anania, acesta sună astfel: “Prin spatele meu au uneltit păcătoșii, pe-acolo și-au prelungit nelegiuirea”. Sf. Ioan Gură de Aur observă că verbul din textul grecesc – tektaino – are două sensuri: “a lucra, a făuri” – ceea ce s-ar referi la violențe sau poveri puse în spatele drepților, sau “a lucra, a urzi” (a urzi!) – care s-ar referi la calomnii, uneltiri făcute pe la spate[10]. Ceea ce ne interesează mai mult acum este nuanța negativă, peiorativă a lui tektaino. În versiunea ebraică a psalmului, actul de „a unelti”, de „a lucra pe la spate” are același sens, ba chiar este formulat mai explicit, prin metafora tehnică a aratului: “pe spinarea mea au arat plugarii, și-au lungit brazdele”. Tékhnē are aici o nuanță morală care va fi arătând cel puțin straniu pentru perspectiva modernă.

În episodul biblic redat în episodul al 2-lea al acestui serial, despre regele Ozia care “a făcut mașini”, termenul original pentru “mașini” este ןוֹבּשָּׁחִ hishshabon, derivat din בשַׁחָ (chasab), care înseamnă de fapt “a gândi”, “a calcula”. Astfel, nici aici accentul nu cade pe produsul finit, pe rezultatul material, ci mai cu seamă pe actul de a gândi, de a cunoaște. Distanța față de „tehnologia ca practică pură” cu care suntem noi obișnuiți astăzi, este evidentă.

Prin tékhnē, uneltele făceau parte integrantă din lumea veche, fără a fi văzute ca fiind creații pur materiale, complet detașate de om și indiferente față de el. De altfel, termenul de tehnologie, așa cum îl înțelegem noi acum, de obiecte produse de om ca rezultat „obiectiv” al aplicării științei, nu apare decât foarte târziu în istorie, în secolul al XIX-lea – ca derivat din artele mecanice, care și ele se separaseră mai înainte de ceea ce numim astăzi artele frumoase. Firesc, de altfel, pentru că în secolul al XIX-lea, cultura fusese deja cucerită de o mulțime de invenții și inovații – de la siderurgie la textile, de la agricultură la producția de ciment, hârtie sau sticlă. Și mai ales motoarele (cu aburi sau cu apă) se răspândiseră, transformând lumea radical. Ce legătură mai aveau toate aceste mașinării cu artele frumoase – pictura sau sculptura? Evident că li se cuvenea un alt termen.

Aceste distincții însă erau străine universului de gândire al lumii vechi. Sub semnul lui tékhnē, neamurile din vechime se aflau într-o relație mult mai strânsă cu lumea înconjurătoare, conștientizând că și ele fac parte din ea și văzând-o adesea ca pe un dar. După Robin Collingwood, lumea veche este un organism, ceva esențialmente viu, de care omul nu se poate separa. Într-o lume-organism, spune Collingwood: “problemele care solicită atât de mult gândirea modernă, problema relației dintre materia moartă și materia vie și problema relației dintre materie și minte, nu existau. Nu exista materie moartă. […] Nu exista nici o lume materială lipsită de minte și nici o lume mentală lipsită de materialitate”.[11] Iar modelul organismului este universal, așa cum arată Radu Iliescu: „… În Legile lui Manu, text hindus exemplar, casta servitorilor este “picioarele”, casta agricultorilor, meșteșugarilor și comercianților este “vintrele”, casta războinicilor e “pieptul și brațele” iar casta sacerdotală e “capul”. Tehnocrația înlocuiește această imagine cu cea a unui motor, în care se pierde orice distincție dintre libertate și necesitate. Schimbarea societății organice cu cea tehnocratică mai înseamnă ceva: părăsirea echilibrului viului pentru ordinea non-viului.”[12]

Această viziune a lumii ca organism cuprinde, desigur, și „tehnologia” lumii vechi: Mircea Eliade afirmă că în această lume veche “orice creație și orice construcție reproduceau modelul cosmogonic, construind, fabricând ceva, omul imita opera Demiurgului […] fabricarea obiectelor echivala cu o naștere”[13]. De altfel, etimologia cuvântului inginer ne confirmă acest lucru – termenul provine din latinescul ingeniare – având ca veche rădăcină proto-indo-europeană pe “gene” – care înseamnă a da naștere. Înrudirea “ingineriei” cu “geneza”, “generația” nu este deloc întâmplătoare. Vedem cum, pentru strămoșii noștri, nu exista posibilitatea de manipula materia complet în afara sferei sacrului, așa cum credem noi că se poate. Există deci o anume magie în tehnologie, iar cei din vechime înțelegeau asta foarte bine.[14]

Mulford Sibley afirma că, sub influența noii științe de secol XVII (și a tehnologiilor!), tendința generală a fost aceea „de a despiritualiza natura, de a șterge distincția dintre animat și inanimat și de a crea o separare radicală între lumea interioară și cea exterioară”.[15] Spre deosebire de vechii evrei și de grecii antici, de hinduși, de chinezi și de creștinii primului mileniu, occidentalii secolelor postmedievale, făcând trecerea de la cultura uneltelor la tehnocrație, ajung să vadă lumea ca pe un mecanism. Mecanism –  adică ceva în esență ne-viu, ceva fragmentat, care poate fi disecat fără limită, manipulat, exploatat și distrus fără ca utilizatorul – detașat și suveran – să fie afectat în mod esențial. Și mai ales ceva lipsit de orice încărcătură simbolică, de orice duh.

Neavând taine, ci doar enigme, lumea-mecanism este una care se poate în sfârșit cuantifica, măsura și cântări. Și mai departe, consecința previzibilă – se poate exploata, se poate stoarce, se poate manipula fără limitele pe care lumea-organism le impunea prin religie, tradiție ori morală. André Malet: “Prin contrast [față de tékhnē al anticilor], tehnica modernă este o adevărată provocare adresată naturii pentru a o forța să genereze cea mai mare cantitate de energie posibilă”.[16] În drumul omenirii de la unelte la mașini, natura este desacralizată, adică neutralizată, redusă la tăcere, la stadiul de obiect mort și resursă.

Presupun că atât Sfântul Ignatie, cât și bătrânul grădinar chinez ar fi găsit asta insuportabil.

(Va urma.)

[1] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 1991, p. 322

[2] Iar faptul că simbolismul crucii există și dincolo de creștinism, așa cum explică pe larg René Guénon, nu face decât să confirme că definiția materială are o însemnătate marginală. Vezi René Guénon, Simbolismul crucii, Herald, 2012.

[3] Jean Hani, The Symbolism of the Christian Temple, Angelico Press/Sophia Perennis, 2016, p. 52

[4] Epistola Sf. Ignatie către Efeseni, cap. IX, în PSB 1, EIBMBOR, 1979, p. 160

[5] Simbolismul tehnologic este multiplu în acest fragment. Pietrele șlefuite care alcătuiesc zidul bisericii simbolizează sfinții care alcătuiesc Biserica, lipiți prin mortarul dragostei și prin mâna Lucrătorului suprem. Jean Hani, The Symbolism…, p. 51.

[6] Tchouang-Tzeu, Nan-hoa-tchen-king, capitolul 12K, în L. Wieger, Les pères du système taoïste, Paris 1950, citat în Jean-Claude Larchet, Captivi în Internet, Sophia, 2018, p. 32

[7] Vezi Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, 2007, p. 267

[8] André Malet, The Believer in the Presence of Technique, în Theology and Technology. Essays in Christian Analysis and Exegesis, eds. Carl Mitcham & Jim Grote, University Press of America, 1984, p. 96

[9] „technologousi loipon, ou theologousin, hoi anthropoi”, apud P. Hans Sun, Notes on How to Begin to Think about Technology in a Theological Way, în Mitcham & Grote (eds.), Theology and Technology…, p. 174

[10] Septuaginta, vol. 4/I – Psalmii. Odele. Proverbele. Ecleziastul. Cântarea Cântărilor, NEC – Polirom, p. 313

[11] Robin Collingwood, Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene, Herald, 2012, p. 186

[12] Radu Iliescu, Pe culmile plictiselii, Alexandria, 2021, p. 167

[13] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2019, p. 75

[14] Tot etimologia ne confirmă această înrudire originară. Rădăcina lingvistică protoindoeuropeană *magh înseamnă „a fi capabil, a avea putere”. O regăsim în engleza de azi în cuvinte precum may/might, main, machine, mechanic, mechanism, dismay – spaimă, consternare, și mage, magi, magic. În sanscrită există mahan – care înseamnă măreț, în greacă mekhane – în sens restrâns, unealtă de ridicat; în sens larg – artefact, și lista oficială continuă cu slavona, rusa, limba gotică (mag), germana veche (magan) și limba nordică veche (magn).  Și presupun că tot de aici derivă cuvintele magnific și majestate.

[15] Citat în David E. Nye, American Technological Sublime, MIT Press, 1994, p. 6

[16] André Malet, The Believer…, p. 96

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

 

 

Se spune că familia nu ți-o alegi. Nici nu ai cum. Dar, oare, unii oameni pot afirma că familia lor e cea potrivită pentru ei în situația când sunt abandonați chiar de cei ce i-au dat viață? Ionuț Iulian Ungureanu a ales să-și înțeleagă părinții înainte să-i judece, dar munca cu propriile gânduri nu a fost atât de ușoară. A stat de vorbă cu el ani buni ca să capete un răspuns pentru ce i s-a întâmplat în viață. Nici acum nu-l are, deși este un adult care s-a realizat prin multă izbândă, în pofida faptului că a fost părăsit de ambii părinți pe când avea doar 14 ani.

S-a responsabilizat, a învățat să fie părinte pentru sora lui mult prea devreme, deși și-ar fi dorit să-și trăiască copilăria în sânul unei familii, așa cum are dreptul oricare copil. Nu a avut vreo vină pentru faptele mamei și ale tatălui său, dar s-a văzut în ipostaza de adolescent părăsit și care, alături de sora lui mai mică, a fost transferat la o casă de copii.

Ionuț Iulian Ungureanu a încercat să-și depășească condiția și a reușit. În prezent, nu mai este acel adolescent crescut de statul român, ci adultul care antrenează mințile milionarilor din UK, director la propria companie de educație non-formală.

Să cunoaștem, drept urmare, cât mai multe detalii din povestea de viață impresionantă a sa și cum a putut să-și transforme eșecul în succes.

 

 

Ionuț Iulian Ungureanu și destinul unui campion prin definiție

Oare putem să ne imaginăm ce a simțit un adolescent care, pe lângă faptul că s-a luptat cu o sărăcie lucie toată copilăria sa, cum e să fii și lăsat de proprii părinți într-o zi pe când el era la școală? Culmea, nu mergea doar la școală, ci și la muncă cu ziua la animale și la pământ pentru a aduce hrană pe masă.

Nu, nu putem să ne imaginăm. Din complezență, am spune că știm prin ce trece. Cruntă e ideea în sine, dar mai cu seamă să simțim pe propria piele.

Nici Ionuț nu poate uita nopțile nedormite sau dormite în frig sau zilele fără lumină, fără mâncare, fără haine îngrijite. Când era acasă, nici nu îndrăznea să viseze. Era muncit. Avea 10 ani și mergea cu ziua la animale sau la pământ. Venea acasă la 17:00-18:00 și a doua zi o lua de la capăt.

Cu toate astea, a răzbit. A muncit, a studiat și a terminat studii superioare. În timp ce unii tineri de vârsta lui mergeau din restanță în restanță, el a câștigat bursă de merit. În timp ce unii tineri de vârsta lui primeau pachete de acasă, el muncea și studia noaptea. În timp ce unii frecventau poate restaurante sau cluburi, el își cumpăra cărți și citea pentru a-și ajuta sufletul să se vindece de rănile trecutului.

 

 

De la fotbal la geografie, ca mai apoi să ofere  consultanță în afaceri și să devină coach pentru milionari

În prezent, nu se mai lasă influențat de gurile din jurul lui. Ascultă sfaturi, le trece prin propriul filtru, preia doar ce crede că i se potrivește și acționează după cum îi dictează inima și conștiința. Totuși, nu a fost mereu așa.

Suferea când era marginalizat la școală, era trist când nu era acceptat să joace fotbal pentru că avea hainele murdare și în alte și alte situații asemănătoare. A crescut cu o stimă de sine scăzută, dar acum creează impact.

Pe la 14 ani, a fost instituționalizat, dar a urmat un liceu. A fost dat la Liceul Sportiv din Lugoj. A luat probele la liceu și chiar de pe vremea liceului mi s-au oferit contracte la fotbal, o pasiune, se pare dezvoltată.. A jucat fotbal cu Pintilei de la Steaua, adaugă Ionuț.

Facultatea a ales-o din intuiție. A ales să facă Geografie. A făcut și master în Pedagogie și Andrologie, educarea adulților.

În 2014, a avut bilet doar dus spre Anglia. În spate purta un rucsac din liceu pentru că din cei 400 de euro pe care îi avea, nu se îndura să cumpere unul nou. Culmea, și aceea împrumutați. A început astfel aventura vieții sale. A stat la hostel, apoi când a terminat banii a dormit în stația de tren, ba în restaurantul în care lucra. A fost foarte greu, însă a avut curaj să meargă înainte și să-și urmeze visul de a studia la International Coaching Academy.

Am deschis propria firmă după 3 ani în Anglia. Am dorit să fiu independent, să cresc, să mă dezvolt și să ofer oportunități altora. Da, este ușor sa deschizi o firmă, însă este mai greu să o întreții. Am deschis o firmă care se ocupă de consultanță pentru afaceri, personal coaching, seminarii de dezvoltare personală și profesionale. Până am deschis firma, am lucrat în restaurante la spălat de vase, apoi în bucătărie, apoi în vânzări, în marketing, curățenie, deratizare și-așa am crescut până când am putut să mă ridic. 

Primul client în Anglia a fost o prietenă care lucra la un restaurant și urma să aibă o promoție și a lucrat cu ea la disciplina personală și stima de sine, dar paleta sa de clienți s-a lărgit repede. Antrenează mințile milionarilor, iar în  momentul de față scrie a doua sa carte. Este la jumătatea acesteia.

Adoră să scrie, iar în paralel organizează cursuri, susține seminarii online și offline. Este director la compania sa de educație non-formală, oferind informații practice, lucruri pe care nu le înveți la școală, pentru adulți cu vârste între 18 și 40 ani. Lucrează la crearea unei comunități online de dezvoltare personală și profesională. Nu în ultimul rând, ajută de la distanță o casă de copii din Uganda, asigurându-se că aceștia au mereu ce pune pe masă.

 

 

Povestea vieții sale transpusă negru pe alb în limba engleză

A fost foarte anevoios drumul său. A purtat el cu el însuși o luptă continuă, până a reușit să facă pace cu trecutul, întrucât călătoria sa prin viață este scrisă negru pe foi albe.

”Live. Love. Dream” este titlul pe care l-a primit prima sa carte. L-a copt ceva timp, i-a luat cam o lună pentru că nu avea nicio idee care credea că i se potrivește.  Este o carte pe care a scris-o din trei motive.

La școală nu ne învață cum să ne trăim viața. Acesta este un ghid pentru orice tânăr care călătorește prin viață. Al doilea motiv este pentru oricine are nevoie de un mentor și această carte poate fi mentorul unei persoane care se caută. Și trei, niciodată nu este prea târziu să visăm, indiferent de vârstă. Mai concret, să dai un sens vieții tale.

S-a gândit ce ar putea lăsa el oamenilor, nu neapărat celor care au trăit clipe asemănătoare cu ale lui în viață. S-a gândit că va inspira în jur și va motiva și pe alții să nu renunțe de la prima cărămidă care le vine peste picioare.

Succesul, în schimb, simte că l-a trăit înainte de această carte. Lui Ionuț Iulian Ungureanu i-a luat aproximativ nouă ani până să simtă că s-a așezat armonia în inima sa. A depășit cu stoicism și momentele de depresie pe care le-a simțit la diferite etape ale sale.

Gândul că sora lui va rămâne singură pe pământ l-a oprit din a face vreo nebunie și de a-și curma viața. De trei ori a „cochetat” cu ideea de a se sinucide, dar Dumnezeu i s-a arătat și nu doar. Sora lui este eroul vieții sale, după mărturisirile făcute.

Ionuț, ai purtat cu tine răni adânci, ai gustat și din reușite! Asta înseamnă putere adevărată și forță interioară nemărginită! Ai purtat lupte grele cu viața și ai ieșit învingător!

 

 

La pian: Ieronim Buga, Liana Mareş

Prezintă Alina Bottez, Manuela Mocanu

Interpreți – Mihaela Stanciu, Alina Bottez, Manuela Mocanu, Lucian Ionescu, Maria & David-Ioan Bulboacă, Liana Mareș, Ieronim Buga

 

De data aceasta vă propunem un concert inspirat de ziua care a deschis luna aceasta – Ziua Internațională a Copilului, poate singura sărbătoare de care se bucură toată omenirea, fără diferențe și opreliști puse de credință. Datele diferă, dar iubirea de copii este universală. În 1857 a existat o primă inițiativă de a închina o zi copiilor, când un pastor din Massachusetts a creat o slujbă pentru copii și a numit acea zi Ziua Trandafirului și, ulterior, Ziua Copilului.

În mod oficial, Ziua copilului a fost menționată prima dată la Geneva la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor în august 1925. Atunci, 54 de reprezentanți din diferite țări au adoptat Declarația pentru Protecția Copilului. Din 1950, majoritatea țărilor est-europene o sărbătoresc pe 1 iunie, iar din 1959, multe alte țări comemorează pe 20 noiembrie adoptarea Declarației Drepturilor Copilului din cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite.

 

 

Nouă ne place să credem că pe 1 iunie îi sărbătorim pe copiii mici și mari, inclusiv pe copiii din noi, cei care nu mai suntem la vârsta copilăriei, dar care ne-am păstrat în suflet capacitatea de a ne bucura, de a ne minuna, de a râde și plânge cu toată făptura.

În seara aceasta am cules pentru dumneavoastră pagini din câteva opere-povești, din musicaluri, opere rock și chiar și din desene animate. Dar ca să începem în modul cel mai autentic, vrem să le dăm cuvântul copiilor. Micuța Maria Bulboacă în vârstă de 6 ani și fratele ei, David-Ioan Bulboacă, proaspăt absolvent de clasa a 4-a, ne vor cânta împreună două cântece  – “Twinkle, twinklem little star” și “Sur le pont d’Avignon”. După aceea, Maria, acompaniată de Ieronim, ne vor cânta “A plecat mama la piață” și “Cântecul gamei”.

 

 

Și pentru ca să le meargă bine tuturor copiilor mici și mari, ne-am propus să începem programul de muzică clasică cu o rugăciune din opera-basm Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck, a cărei premieră a avut loc pe 23 decembrie 1893 și a fost dirijată de marele compozitor Richard Strauss. De atunci a rămas asociată cu Crăciunul și a fost montată pe toate marile scene. Deși libretul, scris de sora lui Humperdinck pe baza poveștii Fraților Grimm, prezintă o operă pentru copii, ea a fost mereu îndrăgită de publicul de toate vârstele din cauza combinației dintre poveste și muzica de influență wagneriană. În duetul lor dinainte să se culce în pădure, Hänsel și Gretel îi descriu pe cei 14 îngerași care îi veghează – doi la cap, doi la picioare, doi la dreapta, doi la stânga, doi deasupra, doi care îi trezesc și doi care îi conduc spre paradis. Numărul nu este întâmplător, căci în numerologia îngerilor, numărul 14 este asociat cu Mercur, deci cu schimbarea și cu explorarea tărâmurilor necunoscute – exact cu ceea ce trăiesc copiii în acel moment. Să le ascultăm în postură de copilași pe sopranele Mihaela Stanciu și Alina Bottez.

Mai rămânem puțin în atmosfera sacrului, dar ne îndreptăm spre cu totul alt gen muzical – opera rock. În 1970, Andrew Lloyd Webber a scris Jesus Christ Superstar pe versurile lui Tim Rice și, ulterior, spectacolul a devenit unul dintre cele mai populare din lume, aducând mult tineret în biserici în ciuda controverselor. Aria Mariei Magdalena, “I don’t know how to love Him”, o zugrăvește pe femeia transformată de predicile lui Hristos. După o viață în păcat, ea nu știe cu ce fel de dragoste să-L iubească pe Cel care i-a arătat un nou drum.

Continuăm cu alt gen, cel al musicalului, și cu altă piesă foarte îndrăgită de copii și adolescenți – My Fair Lady, cu muzica semnată de compozitorul austriac Friedrich Löwe naturalizat american (Frederick Loewe). Textul lui Alan Jay Lerner este inspirat de excepționala piesă Pygmalion de George Bernard Shaw, iar premiera a avut loc în 1956. Celebrul film cu Audrey Hepburn și Rex Harrison produs de Frații Warner a apărut în 1964. Din această capodoperă vă oferim aria gunoierului Doolittle – un bețiv needucat, dar cuceritor, care se teme că nu va ajunge la timp să se însoare la biserică.

Următoarea lucrare de care vă voi vorbi a fost creată de perechea cea mai celebră din lumea musicalului american – de adevărații urmași ai lui Gilbert și Sullivan, fondatorii acestui gen în Anglia victoriană. Probabil v-ați dat seama că este vorba de compozitorul Richard Rodgers și de libretistul Oscar Hammerstein, care, între multe alte capodopere, au compus și Sunetul Muzicii în 1959. Povestea este adevărată, inspirată de Memoriile Mariei von Trapp scrise în 1949. Ele istorisesc aventura familiei unui ofițer din marina austro-ungară care s-a opus nazismului. Epocii istorice și tramei politice i se suprapune povestea lui de dragoste cu Maria, postulantă la o mânăstire catolică unde voia să se călugărească. Dar soarta a făcut ca ea să devină guvernanta celor 7 copii ai căpitanului von Trapp, și apoi mama lor vitregă. Vă invităm să ascultați bine-cunoscuta arie a Mariei – “My Favourite Things” / “Lucrurile mele preferate”

 

 

Să ne lăsăm cotropiți în continuare de bucurie! Vom asculta de data aceasta un cântec românesc, cu limbaj muzical modern, dar inspirat din folclor. “Veselie” de Pascal Bentoiu este scris pe poezia lui Ștefan Octavian Iosif. Ea zugrăvește un tablou de iarnă, în care afară e urgie, iar oamenii se adăpostesc la crâșmă, unde beau, dansează și se veselesc ca să uite de frig. Cântecul repetă frumosul cuvânt orândă, care înseamnă cârciumă – probabil pentru că acolo poți primi de-ale gurii, os, oris însemnând chiar gură în limba latină.

Una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite povești este Motanul încălțat, dar un detaliu mai puțin cunoscut este că acest basm este de origine italienească. Giovanni Francesco Straparola a preluat într-o culegere a sa din 1550 varianta populară care circula din vechime. Cea mai cunoscută versiune, desigur, este aceea a inițiatorului basmelor ca gen literar – Charles Perrault, care a publicat-o în volumul Poveștile Mamei-Gâște în 1695. Mama Gâscă este numele generic pentru femeia de la țară care deapănă povești. Această “poreclă” a apărut pentru prima oară într-o revistă franceză la mijlocul secolului al XVII-lea, dar se pare că se baza pe un personaj real – o femeie care a trăit la Boston în acea perioadă și al cărei nume de familie era Goose.

Motanul cel iubit de mari și mici reușește, prin inteligență și viclenie, să mintă, să păcălească și să fure. Moralitatea care stă la baza acestei povești este cel puțin îndoielnică, dar personajul este încântător, așa că să ne concentrăm atenția asupra lui. România a dat, prin compozitorul Cornel Trăilescu, o operă minunată pentru copii inspirată de această poveste.

Să zâmbim în continuare cu un cântec românesc în care atât textul cât și muzica sunt semnate de Ion Runcu: “7 babe blestemate”. Pe-nserate, 7 babe și-un băboi fac ce știu ele mai bine – bârfesc! Vorbesc despre „o minune ca-n povești – să nu crezi, să te crucești!” Un element fantastic este, totuși, preluat din basme, pentru că Vlad al Stanei – spun ele tulburate – s-a ouat, a făcut întâi un ou, apoi zece și, în cele din urmă – senzație și stupoare – le-a clocit de-au ieșit chiar puișori!

La începutul operei Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti¸ protagonista Adina, o fată de la țară, dar care e studioasă și citește mult, descoperă într-o carte celebra poveste medievală a lui Tristan și a Isoldei, un romanț cavaleresc care a circulat în multe variante începând cu secolul al XII-lea. Cavalerul Tristan din Cornwall o pețește pe frumoasa prințesă irlandeză Isolda pentru unchiul său, Mark. Pe corabie, cei doi beau o licoare magică – în unele variante accidental, într-altele la inițiativa Isoldei. Iar acest elixir îi face să se îndrăgostească pe loc. În versiunea pe care o citește Adina, Tristan este cel care suspină după Isolda și îi dă să bea poțiunea ca s-o înlănțuiască de el. Râzând, Adina își spune că tare ar vrea și ea să știe cine face asemenea licori.

 

 

Momentul cel mai așteptat, mai temut și mai spectaculos în apariția copilului îl reprezintă nașterea. După aceea copilul își face încet-încet loc în viața familiei, își urmează ursita și își face simțită personalitatea. Ca să le îndulcească această trecere și această adaptare la lumea noastră, toate mamele le cântă instinctiv copiilor lor cântece de leagăn. Dar uneori și tații își dezmiardă copiii, iar marele poet Tudor Arghezi i-a scris multe poezii fetiței lui. Între ele se numără și splendidul „Cântec de adormit Mițura”, care este mai mult o rugăciune decât un cântec de leagăn. Simbioza extraordinară a muzicii cu textul pe care a reușit-o compozitorul Paul Constantinescu a creat o miniatură de geniu.

Să revenim la Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti. Nemorino suspină fără speranță după Adina, care pare să nici nu-l bage în seamă, ba mai mult – se logodește cu un soldat fanfaron. Șarlatanul Dulcamara sosește în sat ca să amăgească oamenii vânzându-le iluzii și minciuni, iar numele lui înseamnă, efectiv, dulce-amar, căci iluziile pe care le oferă sunt dulci, dar realitatea amară. Auzind că așa-zisul doctor vinde licoarea care te face să fii iubit pe loc de toată lumea, Nemorino cheltuiește o avere ca să o cumpere, înrolându-se în armată ca să facă rost de bani. Acest lucru o emoționează profund pe Adina, care îi răscumpără înrolarea. Dar nu mică-i este uimirea când vede toate fetele din sat roind în jurul lui Nemorino. Dulcamara știe că i-a vândut vin de Bordeaux, nu elixir, dar totuși încearcă s-o păcălească și pe Adina, care nu știe sectretul că Nemorino a moștenit o avere și că de aceea e atât de râvnit. Ea este, însă, foarte mândră și ageră la minte. Ea declară că elixirul este în ochii ei fermecători, rețeta e pe chipul ei și că o ochiadă, un zîmbet și o mângîiere vor face ca Nemorino să fie doar al ei.

Revenim la musical cu lucrarea extrem de cunoscută a lui Leonard Bernstein: West Side Story, în care povestea lui Romeo și a Julietei este adaptată la New Yorkul anilor 50. În loc de două case nobile din Verona, aici se încaieră două bande de gangsteri. Maria și Tony nu au cum să-și împlinească visul de dragoste, așa încât evadează în imaginație. O voce celestă le vorbește despre un timp al lor, în care vor avea pace, liniște și aer curat, în care vor putea fi împreună și ierta, dându-și mâna. S-o ascultăm interpretând acest vis escapist, “Somewhere”.

 

 

A venit vremea și pentru cea mai îndrăgită poveste americană – Vrăjitorul din Oz scrisă de Frank Baum în 1900. Un ciclon din Kansas ia pe sus casa fetei și o duce în Țara lui Oz. Însoțitorii ei în Orașul de Smarald sunt Sperietoarea de Ciori, Omul de Tinichea și Leul (pe lângă nelipsitul cățel Toto, bineînțeles). Fiecare vrea să-i ceară marelui vrăjitor o calitate pe care, de fapt, o are deja. În 1939, Metro-Goldwyn-Mayer a produs fantezia muzicală de neuitat cu Judy Garland, considerată de mulți a fi unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografului. Aici, scenariul este construit după modelul visului pe care îl are Alice în cartea lui Lewis Carroll. Visul fantastic al lui Dorothy este provocat de un ciclon din Kansas care face ca un chepeng să o lovească în cap, iar ea să-și piardă cunoștința. Și acesta este un rit de trecere, o etapă în maturizarea copilului care, cu ajutorul fantasticului și al visului, înțelege lumea și propria identitate. Ca și în parabola fiului rătăcitor, înțelege că trebuie să plece ca să se poată întoarce, pentru că nicăieri nu este ca acasă. Să ascultăm cântecul lui Dorothy de Harold Arlen în care fata, înainte de ciclon, visează la un loc îndepărtat în care să nu o certe nimeni și să nu existe necazuri – dincolo de lună, dincolo de curcubeu.

Tot America a dus pe cele mai înalte culmi și genul cel mai îndrăgit de copii – desenele animate! Dacă filmele clasice Disney cele mai iubite au fost Albă-ca-Zăpada, Bambi, Doamna și vagabondul sau Cărțile Junglei, în ultimii 9 ani copiii s-au îndrăgostit de o poveste veche țâșnită dintr-una veche – Crăiasa Zăpezii de Hans Christian Andersen, care s-a metamorfozat în Frozen sau Regatul de gheață tot în studiourile Disney, care chiar ieri și-au lansat noul canal de televiziune, accesibil și în România. Succesul acestui film de animație se datorează nu în ultimul rând coloanei sonore semnate de Kristen Anderson-Lopez și soțul ei, Robert Lopez.

Oare care sunt personajele care ne atrag cel mai mult în povești? Unii visează la prinți și prințese, alții la dragoni sau unicorni, dar cert e că vrăjitorii și vrăjitoarele ne acaparează tuturora atenția și preocuparea. În 1768, la vârsta de 12 ani, Wolfgang Amadeus Mozart a scris o scurtă operă într-un act, Bastien și Bastienne, care se spune că i-ar fi fost comandată de renumitul doctor și magnetist Franz Mesmer, cel care a pus bazele hipnozei. Lucrarea, scrisă în stil combinat german și francez, s-a vrut a fi o satiră a genului pastoral la modă atunci, și chiar țintit o parodie a operei Ghicitorul din sat de Jean-Jacques Rousseau. Vrăjitorul Colas se preface că intonează o vrajă pentru a o face pe Bastienne să-l iubească pe Bastien din nou. Dar cum dragostea nu murise nici un moment, sunt doar cuvinte goale, un simulacru de vrajă.

 

 

Și ajungem la o altă Vrăjitoare și la un alt fragment din Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck. Unul dintre rolurile poveștilor pentru copii este cel apotropaic. Ele sunt menite să-i ferească pe copii de rele – nu doar în mod magic, ci și cât se poate de real. Apărute în vremuri în care educația se făcea doar în familie, de către părinți ei înșiși needucați, în mod instinctiv ei le prezentau copiilor lor realitățile periculoase ale lumii într-un înveliș fantastic, în așa fel încât pe de o parte ei să se sperie și să știe să se păzească, dar pe de altă să nu asocieze răul cu existența lor adevărată. Așa au apărut balaurii, dragonii, zmeii și, mai ales, vrăjitoarele!!! În povestea fraților Grimm, vrăjitoarea îi aruncă pe copii în cuptor și îi transformă în turtă dulce ca să se ghiftuiască cu dulceața lor. Ca să nu rămânem cu spaima vrăjii, să ne consolăm cu faptul că în operă, mama vitregă e înlocuită cu o mamă adevărată, nu rea, ci doar excedată de oboseală și sărăcie. Amândoi părinții vor pleca în căutarea copiilor pierduți și îi vor aduce acasă la sfârșit.

Am vorbit deja despre minunatul basm Vrăjitorul din Oz. Și România are un musical îndrăgit, pe care îl putem vedea la Opera Comică pentru Copii: Micuța Dorothy de Marius Țeicu. Vă oferim acum un fragment simbolic, care descrie celebra potecă de cărămidă galbenă – cea care e menită să arate drumul spre Oz, dar care este, de fapt, drumul alambicat și anevoios către casă, către descoperirea de sine, către mulțumire și împăcare.

 

Repertoriu:

Prolog:

– Maria Bulboacă: “A plecat mama la piață” și “Cântecul gamei”

– piese cu David-Ioan Bulboacă solo pian + duo pian-voce cu Maria

 

  1. Engelbert Humperdinck: Hänsel și Gretel, duet Hänsel-Gretel – Mihaela Stanciu și Alina Bottez
  2. Andrew Lloyd Webber: Jesus Christ Superstar, aria Mariei Magdalena “I don’t know how to love Him” – Manuela Mocanu
  3. Frederick Loewe: My Fair Lady, aria lui Doolittle “Get me to the church on time” – Lucian Ionescu
  4. Rodgers and Hammerstein: The Sound of Music, aria Mariei “My Favourite Things” – Alina Bottez
  5. Pascal Bentoiu: “Veselie” (din ciclul  Patru cântece pe versuri de
    Șt. O. Iosif    ) – Lucian Ionescu
  6. Cornel Trăilescu: Motanul încălțat, aria Motanului – Mihaela Stanciu
  7. Ion Runcu: “7 babe blestemate” (pe versurile compozitorului) – Lucian Ionescu
  8. Gaetano Donizetti: Elixirul dragostei¸ aria Adinei “Della crudele Isotta”
  9. Paul Constantinescu: „Cântec de adormit Mițura” (pe versuri de Tudor Arghezi) – Alina Bottez
  10. Gaetano Donizetti: Elixirul dragostei¸ duetul Adina – Dulcamara
  11. Leonard Bernstein: West Side Story, aria “Somewhere” – Manuela Mocanu
  12. Harold Arlen: Vrăjitorul din Oz, aria lui Dorothy – Alina Bottez
  13. Kristen Anderson-Lopez & Robert Lopez: Frozen, aria Elsei “Let it go” – Manuela Mocanu
  14. W. A. Mozart: Bastien și Bastienne, aria lui Colas “Diggi Daggi” – Lucian Ionescu
  15. Engelbert Humperdinck: Hänsel și Gretel, aria Vrajitoarei – Alina Bottez
  16. Marius Țeicu: Micuța Dorothy, “Cărare, cărare” – Tutti

 

 

-Nu, nu este bine așa!

-Nu stropi!

-Nu ridica piatra!

-Nu folosi acest cuvânt!

-Nu te șterge de noroi pe tricou!

-Să nu îmbrâncești!

-Să nu țipi!

-Nu arunca!

-Nu!

-Nu!

 

Ce observăm mai întâi?

Te-ai oprit vreodată să te gândești de câte ori reacționezi negativ la ceea ce fac, spun, întreprind copiii tăi într-o anumită zi? S-ar putea să te trezești că oprești/critici/atragi atenția mult mai des decât complimentezi. De câte ori într-o zi urmărești și prețuiești comportamentul cel bun?

Să ne gândim puțin: cum ne-am simți dacă o persoană din jurul nostru (bine intenționată, desigur), ne-ar îndruma arătându-ne doar ce nu facem?

Abordarea aceea eficientă este să te străduiești, într-o bună zi, să-i surprinzi pe copii făcând lucrurile corecte, bune, cu impact pozitiv: „Ți-ai făcut patul fără să ți se fi atras atenția! Wow – este grozav!” sau „Te priveam cum te joci cu sora ta și ai avut foarte multă răbdare cu ea…ce norocoasă este să aibă un frate ca tine!” sau ,,Ai împărțit biscuiții cu prietenele tale! Ești foarte darnică!” Aceste afirmații încurajează, desigur, un comportament bun pe termen lung. Mustrările repetate transmit: ,,nu sunt bun, greșesc mereu, iar am nemulțumit, iar am dezamăgit…poate că așa sunt eu, incapabil de a face lucrurile cum trebuie!”

 

 

Găsește ceva de lăudat în fiecare zi:

Fii generos cu recompensele- dragostea, îmbrățișările și complimentele tale pot face minuni și sunt o răsplată adevărată. Atunci când primesc iubire, copiii  au un sentiment de securitate și apartenență, care este vital pentru imaginea și stima lor de sine.

În curând veți descoperi că o să „creșteți” mai mult comportamentul pe care ați dori să îl vedeți.

Este un lucru bun să le vorbim copiilor despre realizările lor însă este important să știe permanent că părinții sunt mândri de eforturile lor, de drumul parcurs, de străduință, indiferent de rezultat. Este nevoie de muncă grea pentru a dezvolta noi abilități, iar rezultatele nu sunt întotdeauna imediate. Este tare bine să îi spunem copilului că prețuim munca pe care o face, indiferent dacă ridică un turn din cuburi sau învață să cânte la un instrument, dacă reușește să apere golul sau găsește soluția unei probleme complicate.

 

Ce învață copiii?

Să nu uităm: copiii mici învață multe despre cum să acționeze urmărindu-și părinții. Modelul ești tu: în bine și în mai puțin bine. Înainte de orice, gândește-te la asta: așa vrei să se comporte copilul tău când este furios, descumpănit, iritat, enervat? Așa vrei să lumineze el? Așa este potrivit să arate înțelegere, toleranță, încredere? Fii conștient de faptul că ești în mod constant urmărit de fiul tău și de fiica ta.

 

Modelați trăsăturile pe care doriți să le vedeți la copiii voștri! Respect, prietenie, onestitate, bunătate, toleranță? Manifestați voi aceste trăiri, aceste comportamente.

Faceți lucruri pentru alții fără a vă aștepta la o recompensă. Exprimați mulțumiri și complimente.

 

Mai presus de toate, tratați-vă copiii așa cum vă așteptați ca alți oameni să vă trateze pe voi!

 

 

Corul Armonia din Constanța este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 7 iunie, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste, dar și despre țara lor. Vă propunem să ascultați. Lăsați-vă în voia muzicii și intrați în starea ei. 

 

Cum vă sună?

 

 

 

Festivalul de Teatru Independent UNDERCLOUD organizat de Primăria Capitalei prin ARCUB și Cartierul Creativ, se mută pe Calea Griviței, într-un demers unic în istoria festivalului. După ce a obișnuit publicul timp de 14 ani într-un spațiu singular (Terasa Motoare – Lăptăria Enache, Hanul Gabroveni sau M.Ț.R.) UNDERCLOUD se extinde și urmează să se desfășoare în 7 spații partenere: Teatrul Dramaturgilor Români, UNARTE, Muzeul Literaturii, Biserica Sfinții Voievozi, J`ai Bistro, Black Habit și Grivița 53. Festivalul va avea loc între 13 și 19 iunie.

Începând cu acest an, MiniCloud, ediția pentru copii și adolescenți a Festivalului de Teatru Independent UNDERCLOUD, aflat la cea de a XV-a ediție, capătă amploare și își deschide porțile zilnic pentru zeci de copii, în perioada 13 – 19 iunie 2022, în București, pe Calea Griviței.

Copiii cu vârste între 5 și 14 ani vor avea ocazia să exploreze îndeaproape lumea teatrului participând la cursuri de actorie, dans sau scenografie, pentru ca la final să pună în scenă un spectacol de sine stătător – o lecție cap-coadă despre asumare, curaj și adevăr pe un text scris și regizat de Chris Simion – Mercurian: „Cea mai frumoasă floare din lume”.

Pe lângă atelierele dedicate teatrului, organizatorii au pregătit ateliere de desen, confecționarea de păpuși din materiale reciclate sau din țesături, totul într-o atmosferă de festival care își propune să le dezvăluie copiilor construcția și partea magică a spectacolului.

 

”Secțiunea MiniCloud este o bucurie, este un spațiu de dezvoltare personală prin artele spectacolului. MiniCloud crește o generație de spectatori și poate deschide sufletul unor viitori artiști. Cu atât mai mult cu cât pe Calea Griviței, la numărul 53, în 2 ani se va naște primul teatru construit de la zero de noi, de comunitate.” Chris Simion – Mercurian, inițiator festival.

 

Fiind o perioadă dificilă la nivel internațional, decizia organizatorilor a fost ca, în acest an, un sfert din locurile disponibile în atelierele MiniCloud să fie oferite copiilor ucrainieni, ca parte a unui program de integrare și de sprijinire a refugiaților, realizat în parteneriat cu UNITER. Copiii vor fi însoțiți de translator și vor participa activ la cele 7 evenimente din cadrul festivalului. Totodată, organizatorii speră ca aceste ateliere mixte să creeze prietenii și încredere, să ofere bucurie și să încurajeze libertatea de exprimare a generozității și bunătății copiilor.

Fiecare atelier are intrare liberă și număr limitat de 20 de locuri. Înscrierea se poate face pe adresa de e-mail minicloudfest@gmail.com, iar rezervarea locului este confirmată doar după primirea răspunsului de la organizatori.

 

V.I.P. – Vin. Intimitate.Poezie la UNDERCLOUD

Chiar în spațiul în care se va construi, în curând, G53 – primul teatru construit împreună (Calea Griviței nr. 53), va avea loc, cu susținerea financiară a AFCN (Administrația Fondului Cultural Național), într-un decor luminat de un sfeșnic cu 12 brațe, începând de luni, 13 iunie 2022, și până sâmbătă, 18 iunie 2022, în fiecare seară, între orele 22.00 – 23.00, un proiect exclusivist, V.I.P. – Vin. Intimitate. Poezie, unde doar 12 spectatori vor putea rezona cu poeziile citite de 6 poeți români contemporani – Nora Iuga (luni, 13 iunie 2022), Dan Mircea Cipariu (marți, 14 iunie 2022), Gabriela Toma (miercuri, 15 iunie 2022), Claudiu Komartin (joi, 16 iunie 2022), Rozana Mihalache (vineri, 17 iunie 2022) și Florin Iaru (sâmbătă, 18 iunie 2022). Amfitrionii proiectului V.I.P. – Vin. Intimitate. Poezie sunt Chris Simion – Mercurian și Dan Mircea Cipariu.

Intrarea la cele 6 evenimente V.I.P. – Vin. Intimitate. Poezie se face numai pe bază de invitații, în limita locurilor disponibile, care pot fi solicitate la adresa de email undercloudfest@gmail.com până cel mai târziu vineri, 10 iunie 2022, ora 14.00. Rezervarea locului este confirmată doar după primirea răspunsului de la organizatori.

 

Programul complet al festivalului MiniCloud și UNDERCLOUD poate fi accesat pe www.undercloud.ro.

 

 

16 iunie – 3 iulie 2022, Sala Noua Galerie

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă aşteaptă joi, 16 iunie 2022, ora 18.00, la Sala Noua Galerie, la vernisajul expoziţiei de pictură Mir și borangic, a artistei Cameliei Ionescu-Popa.

 

„Proiectul expozițional al Cameliei Ionescu-Popa, iconară, pictoriță de biserici, dar și practicantă de pictură laică, de șevalet, se circumscrie în chip fericit unui format cultural promovat de Muzeul Național al Țăranului Român și al cărui demers îl reprezintă revalorificarea resursei tradiționale.

Mir și borangic este titlul inspirat ales de artistă pentru expoziția sa, gândită ca o verigă între icoană, lucrare de artă sacră prin excelență, și costumul popular, creație laică, accentul căzând îndeosebi asupra iei. Subtil, la nivel vizual, există o zonă comună, percepută mai degrabă de ochiul unui inițiat, a celor două expresii artistice, ambele de factură tradițională: cromatica discretă, rafinată, de extracție naturală pură, texturile suave, amprentate de simboluri creștine (îndeosebi de cruce) și transparențele obținute prin utilizarea laviurilor, în arta icoanei sau a frescei, ori prin suprapunerile de registre, în arta țesăturilor. Dar, pe de altă parte, expoziția Cameliei Popa propune un dialog fertil între arta tradițională (sacră ori utilitară) și pictura contemporană.

Și, fără îndoială, s-ar mai putea vorbi și despre un al treilea palier pe care se construiește expoziția Mir și borangic, și anume investigarea zonelor de congruență dintre tabloul votiv, prezent îndeosebi pe zidurile de apus ale pronaosurilor bisericilor ortodoxe românești (dar nu numai) și, din nou, costumul tradițional. Pe statutul cumva dual al fondatorilor de biserici (căci ei aparțin lumii profane, dar aspiră la veșnicie, asemenea sfinților, prin gestul lor ctitoricesc) se creează dialogul propus de Camelia Ionescu-Popa, între costumul tradițional, reinterpretat plastic în pictura sa de șevalet și același costum tradițional, reprezentat de vechii zugravi de biserici în tablourile votive.”

Luiza Barcan, curator

 

Proiectul Mir și borangic se încadrează în formatul expozițiilor MNȚR al căror demers urmărește reliefarea puterii de semnificare a resurselor tradiționale, varietatea de expresie, dar mai cu seamă forma specială de patrimonializare și în același timp de revitalizare a acestora prin modalități de interpretare artistice. Un obiectiv subsecvent are în vederea explorarea conturului antropologic pe care fenomenul recursului la tradiție l-a activat în societatea urbană românească în ultimii ani prin punerea în circulație a obiectului țărănesc vechi și nou.

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Noua Galerie, până la 3 iulie 2022, de marți până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Lunea este închis.

 

 

O donație de piese tradiționale din Maramureșul istoric a intrat

în patrimoniul Muzeul Național al Țăranului Român

 

Muzeul Național al Țăranului Român anunță cu bucurie primirea donației colecției din Apșa. Colecția de piese tradiționale din Apșa, raionul Teceu, regiunea Transcarpatia, Ucraina, a aparținut domnului Ioan Botoș, a fost achiziționată și apoi donată Muzeului Național al Țăranului Român de Asociația Identitate Culturală Contemporană.

Cu această ocazie, Muzeul Țăranului a organizat o conferință de presă la care au participat doamna Secretar de stat din Ministerul Culturii, Diana-Ștefana Baciuna, dr. Virgil Ștefan Nițulescu, manager al Muzeului și Florin Pârlea, președintele executiv al Asociației Identitate Culturală Contemporană.

 

 

La conferință, doamna Secretar de stat, Diana-Ștefana Baciuna, a subliniat: „Suntem astăzi martorii așezării unei pagini de etnografie românească în povestea istoriei noastre. Este povestea înaintașilor noștri, a rădăcinilor și culturii române. O astfel de colecție reprezintă o mărturie a identității noastre culturale și mă bucură nespus integrarea acesteia în patrimoniul Muzeului Țăranului Român. (…) Avem datoria morală de a preda generației viitoare un bagaj cultural și istoric de unde să-și extragă valorile și principiile pe care înaintașii noștri le-au conservat prin tradiție”.

Colecția de 73 de obiecte vine în completarea patrimoniului existent al muzeului, piesele aparținând românilor din zona Maramureșului Istoric, azi parte a teritoriului Ucrainei, de o reală valoare datorită rarității lor din teren, dar și a perioadei în care au fost realizate – perioada interbelică și postbelică.

Colecția primită este formată din textile de interior – ștergare, așternuturi, fețe de masă, scoarțe, valuri de pânză și dantele realizate în gospodărie cu acul. O altă categorie o constituie piesele de port traditional din zonă – două cămăși cu poale și două zadii de păr.

 

 

Valoarea deosebită a colecției este dată de varietatea pieselor și tipologia lor. Colecțiile noastre s-au îmbogățit astfel cu un număr de opt covoare lucrate pe urzeală de cânepă și băteală din lână toarsă în casă și vopsită în coloranți chimici. Ștergarele, în număr de 33, sunt țesute în război orizontal din bumbac – urzeală și băteală, au capetele ornamentate din țesere cu stilizări fitomorfe. Marginea acestora este împodobită cu dantelă realizată în casă din bumbac cu acul.

Cămășile femeiești sunt de o reală valoare, reprezentând croiul vechi specific zonei Maramureșului Istoric. Realizate din pânză de cânepă, cu o broderie bogată din bumbac, acestea erau destinate zilelor de sărbătoare.

 

Prezentarea Colecției Apșa

 

Experiențele din copilărie sunt asemenea unei temelii ale unei case, iar atunci când aceasta este construită cu grijă, trainic, casa va fi și ea puternică. Dar ce te faci atunci copilăria ta este marcată de răni? Sunt șanse să te urmărească toată viața? Ce te faci când nici măcar nu cunoști adevăratul sens al cuvântului „casă” și când nici măcar nu te-ai dezvoltat lângă părinții tăi, ca să nu mai vorbim să simți iubire și să primești educația pe care o merită  orice copil din lumea aceasta?

Mihai Ghebrea are o poveste de viață scrisă cu răni, lipsuri, abuzuri, dar nu se plânge. Nu s-a văitat nici când era batjocorit în cele trei casele de copii în care a crescut de la 7 luni. A purtat încrederea că va dăinui chiar dacă a fost crescut de statul român. Știa că singura armă cu care poate supraviețui în lumea aceasta este cartea. Așa a și fost.

În prezent, lucrează în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea, iar din 2018 a luat sarcina de a se ocupa de casa de copii „Pinocchio”. Evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament este preocuparea sa principală, deși primii bani i-a făcut din vânzarea unor haine pe care le-a primit într-un schimb de experiență în Danemarca. Poate unii ar fi continuat să facă „bișniță”, dar nu. Mihai a îndrăznit să viseze mult și multe și să răzbească orice ar fi. Când era mic, purta cu el gândul că vrea să apară la TV sau să se audă la radio, iar acest fapt s-a și întâmplat, adult devenind. Să cunoaștem mai multe despre călătoria lui Mihai Ghebrea prin viață în rândurile de mai jos.

 

 

Cine este Mihai Ghebrea văzut prin ochii proprii?

Un tip care-și dorește ca lumea să nu fie prea egoistă, ca cei din jurul lui să fie corecți și punctuali și empatici.

 

Cu ce valori a crescut copilul Mihai devenit adultul frumos de azi?

Nu am avut repere de valori, crescând de la 7 luni în orfelinat. Valorile mi le-a insuflat Dumnezeu și mi-am ales și înmagazinat propriile valori și anume corectitudine față de interlocutori, lucrul bine făcut, nu de mântuială, respect și character. Fără caracter ești nimeni.

 

Cine ți-a insuflat convingeri bine închegate cu care te mândrești în viață având în vedere că n-ai crescut într-o familie normală în care să dăinuiască iubirea, buna educație și buna creștere?

Familia doamnei profesor Stănescu, Rm.Vâlcea și mama adoptivă Emanuela din Suedia sunt principalii factori. Apoi biserica și o parte din educatorii din copilărie.

 

Ce știi despre părinții tăi în ziua de azi? Trăiesc?

Doar mama trăiește. Tatăl e decedat de foarte mulți ani. Mama locuiește în străinătate de vreo 32 ani.

 

I-ai întâlnit vreodată măcar pe unul dintre ei? Dacă da, cum a fost prima întrevedere?

Pe mama am cunoscut-o acum 8-9 ani. A fost o întâlnire emoționantă din partea ei mai mult pentru că își vedea copilul după 35 ani. Eu nu aveam așa emoții pentru că oricum era destul de adult și nu știam cum e să ai o mamă. Eu eram doar curios. Și azi vorbim, dar nu-i spun mamă.

 

Ce sentimente ai simțit atunci și ce sentimente le porți acum?

Sentimentul de abandon l-am simțit cel mai des. Azi știu că e acolo și e bine. Vorbim rar și punctual.

 

 

Spune-mi sincer, i-ai judecat sau i-ai condamnat pentru că te-au părăsit?

Nu am judecat-o, decât că eram curios de ce. Când am cunoscut-o, am înțeles de ce. Dar Dumnezeu a știut să mă pregătească pentru viață așa că nu a fost nevoie să-i port ranchiună.

 

Doar pe tine sau și pe ceilalți frați ai tăi? Câți ați fost în familie?

Din partea mamei sunt doar eu. Nu a mai făcut alți copii. Mai am cinci frați după tată.

 

De la ce vârstă ai intrat tu în centrul de plasament?

La 7 luni am fost abandonat.

 

Prin câte orfelinate te-ai plimbat, Mihai?

Prin trei orfelinate.

 

Nu a îndrăznit nicio familie să te adopte? Ce-mi poți mărturisi?

În clasa I sau a II-a a fost o familie dispusă să mă adopte. Nu am rezistat mai mult de 2 zile. Erau oameni de la țară, din comuna Tomșani, jud. Vâlcea. Aveau alte priorități pentru mine care nu erau pe înțelesul meu atunci. Dar azi,, când mă gândesc a fost o decizie bună că nu am stat în mediul acela. Altul era destinul meu. În schimb, au luat alt copil și azi el, Florin, este preot într-un sat.

 

Știm prea bine câte se mai întâmplă sau se întâmplau înainte de 1989 prin casele de copii. Ai pățit să fii bătut, batjocorit, ocărât de către educatorii care vă asistau sau chiar de colegii de cameră? Ce-mi poți povesti?

În orfelinatele dinainte de 1989 prima legea junglei, cei tari și mari rezistau. Am fost supus, ca și colegii mei, la toate abuzurile posibile. Erai umilit și bătut dacă nu executai tot ce-ți cereau cei mari. Dacă aveai curajul să le spui la educatori era riscul și mai mare, pentru că educatorii plecau acasă, noi rămâneam non-stop cu cei mari care te băteau dacă aflau. Și aflau pentru că tot educatorii le spuneau. Practic nu aveai încredere în nimeni. Eram vreo 30 la grupă și personalul prefera să fie liniște și atunci apelau la cei mari să fie ei comozi la muncă. Eu am fost mai protejat pentru că mergeam la cerșit și le făceam cota de bani și scăpam. Așa am început să învăț și valoarea banului. Mai târziu, o parte din cei mari, după ce am devenit cunoscut, mă rugau să-i ajut cu locuință, serviciu, etc. Și cât am putut i-am ajutat. Unul din ei a zis: „credeam că mă refuzi și aveai tot dreptul, acum mă simt lovit de trăsnet că mi-ai întins o mână de ajutor.” Și plângea. Era căsătorit și avea copii. A fost o lecție pentru el. Dumnezeu e MARE.

 

Ai simțit măcar puțin că ești iubit și susținut, deși nu îți erau membri de familie asistenții educatori?

Iubit de angajați nu pot spune, dor erau mândri de rezultatele mele școlare. Nu era o empatie din partea lor, aveau și ei familiile lor, numai de noi nu le păsa. Au fost câțiva care rezonau cu noi, dar când am crescut și aveam ce subiecte să dezbatem, mai ales politice.

 

Au fost glasuri din partea celor de la centrele de plasament care te descurajau și, poate, îți repetau că n-ai să reușești în viață?

Primeam descurajări, în principal, de la societate. Eram discriminați doar pentru că proveneam din orfelinat, fără să ne cunoască valorile. Și așa eram obligați să muncim mai mult, să dovedim că putem și că suntem mai buni ca mulți copii care aveau familie. Și cei mai mulți dintre noi reușeau. Din generația mea, puțini sunt cei care nu au cel puțin liceul absolvit cu bacalaureat.

 

Îndrăzneai să visezi, Mihai, când erai copil? Ce visai că o să devii când vei crește mare și ce ai devenit?

Visam ca orice copil. În funcție de context, de situația din timpul petrecut la orfelinat, voiam să mă fac la început procuror, să-i pedepsesc pe cei care ne abuzau, apoi am vrut să mă fac prezentator radio-tv, apoi șofer, etc. Mi-am îndeplinit o parte din vis. Am lucrat la radio ca prezentator și voice-over de la 14 ani, la Radio Metronom. Și am stat acolo foarte mulți ani. Între timp, am reușit să-mi iau carnetul de șofer profesionist când aveam deja 18 ani, din prima.

 

 

Cu ce te ocupi, mai concret?

Lucrez în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea. Mă ocup proactiv de evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament.

 

Ți-ai transformat povestea de viață tristă într-una de succes. Nu te-ai pierdut, deși mulți care nu cresc în sânul unei familii să „rătăcesc” în viață și o iau pe căi greșite. Tu ai vrut să înveți din greșelile colegilor tăi din orfelinate?

Eu am învățat din propriile greșeli. Nu prea eram atent la ceilalți că le aveam destule pe ale mele. Am fost și sunt ambițios, știu ce vreau și ofer mereu alternative celor cu care interacționez.

 

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte?

Dumnezeu și nevoia de a fi mereu în față. Spuneam la început că noi din orfelinate trebuia să muncim mult să dovedim că se poate și să demonstrăm că nu suntem diferiți față de cei din familie. Așa că singura soluție a fost cartea. Azi e mai dificil pentru cei care sunt în orfelinate, sunt prea mult tentații din alte direcții și nu sunt atât de motivați pentru a face școală. Au alte priorități, cum  să facă bani mai ușor.

 

Ce ai studiat, Mihai și cum ai câștigat primii bănuți?

Am făcut liceul la Colegiul Energetic din Rm. Vâlcea, apoi Postliceala de Informatică, Facultatea de Drept, Master Management Organizațional și Resurse Umane.

Primii bani i-am făcut în 1991 când am venit dintr-un schimb de experiență din Danemarca și acolo am primit foarte multe haine noi pe care ulterior le-am vândut la un magazine de haine din oraș. Apoi banii câștigați la Radio, făceam spoturi publicitare și voice-over.

 

Ce ocupații ai avut până să ocupi funcția de director la casa de copii „Pinocchio”?

Am lucrat la radio, apoi la Primăria Rm. Vâlcea și din 2005 la DGASPC Vâlcea, educator specializat.

 

De când conduci centrul de copii „Casa Pinocchio”? Care este frumoasa poveste?

Din 2018 am avut sarcina de a prelua acest centru de care se fereau mulți. A fost greu la început cu schimbarea mentalității angajaților. Eu aveam alt mod de lucru. Azi am format o adevărată familie. Angajații au reușit să empatizeze cu copiii și astfel munca lor a devenit mai ușoară și plăcută pentru că lucrau ca acasă, în familie. În cei 4 ani am reușit să-i conving pe copii că școala e cea mai importantă. Iar pentru asta i-am asigurat că le voi oferi tot ceea ce este necesar pentru ca ei să fie concentrați pe școală. Astfel că le-am creat condiții foarte bune de locuit, de îmbrăcat și nevoi personale. Evident și toată infrastructura necesară pentru educație. Și unii din ei au avut rezultate foarte bune. Trei dintre ei au obținut permisul de conducere din prima, avem prima studentă la stat. Le-am insuflat dorința de a face bine și altora și au fost implicate în foarte multe proiecte sociale pentru comunitate. Au derulat proiecte de ecologizare a zonelor afectate. I-am implicat foarte mult în comunitate și asta le-a dat foarte mult curaj. Dar poate cel mai important i-am încurajat să spună ce gândesc și să lupte pentru dreptate. Azi, centrul este închis pentru că se dorește schimbarea destinației clădirii, dar copiii sunt în apartamente de tip social ale DGASPC. Familia Pinocchio există în continuare, chiar dacă casa a fost închisă. A fost un șoc emoțional foarte mare pentru ei. Din păcate, în România, încă primează ideea că acolo unde merge ceva trebuie stricat. Și când vrei să strici ai mereu grijă să găsești motive de ce ai făcut.

 

Ce le promiți copiilor cărora i-ai luat sub aripa ta?

Nu le-am promis nimic deosebit. Le-am spus că atâta timp cât ei se țin de școală, vor avea de câștigat în viață. Însă nu totul depinde doar de mine. Din nefericire, și eu am limitele mele și trebuie de multe ori să apelez la terțe persoane pentru a putea să-i ajut atunci când sunt în dificultate. Și sunt multe persoane fizice, mai ales, dar și firme care încă sunt atenți la nevoile lor.

 

 

Le spui că educația este singura armă cu care pot dobândi în viață?

Așa cum spuneam și mai sus educația este pe primul loc. Dar și mai important este caracterul.

 

Ce-ți iei frumos pentru suflet din timpul petrecut în mijlocul lor?

Poate cel mai important este că mereu sunt empatici cu mine atunci când am zile mai proaste. Sunt respectuoși și cei mai mulți îmi spun tată. Iar când au reușite, vin imediat și le împărtășesc cu mine. Practic, le știu viețile fiecăruia și mă încarc doar cu prezența lor.

 

Cui îi mulțumești tu pentru ceea ce ești azi?

Lui Dumnezeu pentru că a găsit mereu soluții la dificultățile vieții și mi-a scos mereu oameni care să răspundă la nevoile cotidiene.

Ce proiecte ticluiești pentru viitorul apropiat?

Îmi doresc poate să construiesc 2-3 case de tip familial în care să pot crește alte generații de copii. Sunt încă foarte mulți copii care trăiesc la limita sărăciei și pe care, o parte din instituțiile statului, îi ignoră. Din păcate, nu se dorește educație, pentru că atunci când ai un popor needucat îl poți manipula cum dorești în favoarea intereselor personale sau de grup.

 

 

Maria ar face orice ca să nu își vadă fiicele plângând.

Lacrimile, suspinele, suferința lor o sperie, o debusolează.

Momentele acelea, ,,de plâns”, sunt mult prea grele pentru ea. Așa că fie le promite orice doar să tacă, fie bagatelizează motivul pentru care fiicele ei plâng, fie le amenință pentru a le aduce la tăcere.

Lor, fetelor, le este greu? Sau Mariei îi este greu? Nu cumva ea, mama, devine vulnerabilă? Nu cumva adultul are niște butoane vulnerabile pe care le păzește? Se sperie de ceea ce trăiește (retrăiește), se sperie de cum se simte: momentele acelea sunt apăsătoare-apăsătoare, nu le poate duce.

 

De unde vin lacrimile?

Când lucrurile par că dau în clocot este foarte greu să îți ții firea. Emoțiile sar afară cu stropi mari și fierbinți. Și fetele și băieții se folosesc de lacrimi pentru a se răcori, pentru a se ventila. Fie le este foame, fie nu se simt bine deloc, fie sunt extrem de obosiți, fie și-au agățat bluza preferată de un gard, fie le-a zburat spre cer balonul la care râvniseră.

Dacă tot sunt cuprinși de tristețe acum, de ce nu ar plânge ce s-a petrecut luni la școală în pauză, sau ieri, la buni, sau de dimineață când autobuzul a închis ușile în nas? O cascadă de lacrimi vine să spele trăirile grele și frustrările și neputințele. Și de aceea plânsul acesta e binefăcător!

 

Tu pui lacăt emoțiilor?

,,Am cumpărat un lacăt nou. Cel vechi se uzase, se slăbise și erau mari șanse să iasă emoțiile la suprafață!”

Cheltuim foarte mult timp, noi, adulții, pentru a fixa lacăte la uși metaforice care țin emoțiile sub control. Și tare am cumpăra lacăte rezistente pentru ușile din fiii și fiicele noastre!

Emoțiile își cer drepturile! Tind să iasă pe ușile blocate oricât de mult am dori să le ținem zăvorâte. În interiorul nostru sunt forțe ce încătușează și forțe ce vor descătușarea. E bine ce simțim? Este corect?

Este clar: dacă reușim să izolăm mult timp toate aceste emoții mici și mari vom conștientiza la un moment dat implozii spectaculoase și devastatoare ce erup cu putere. Ce iese la suprafață? Stres major, depresie, anxietate, violență.

Odată ieșite din închisoare, emoțiile prea mult zăvorâte ar putea arăta tabloul unei exprimări emoționale exacerbate: locul în care s-a ajuns este rezultatul unei trăiri exprimate mult prea puțin, care a rupt zăgazurile și a măturat fără stavilă multe în drumul său.

 

 

Vulnerabilitatea acceptată

Vulnerabilitatea copleșește și cei mari nu știu (nici acum) să o gestioneze. Mulți oameni sunt gata să implore, să certe, să mituiască, să amenințe, să promită, să cedeze la cerințe nerezonabile, să facă orice pentru a opri plânsul.

Ca să ne putem folosi de vulnerabilitate, este important să rămânem curioși pentru a afla ceea ce vrea ea să ne spună. Interiorizând mesajul pe care îl transmite, ajungem de fapt la ceea ce avem nevoie în acel moment.  Vulnerabilitatea este o oportunitate de a afla în cel mai sincer mod cum stăm de fapt în acel moment.

 

Lacrimile fiicelor Mariei se vor opri. Când suspinele se vor sfârși, cu toții vor fi bine: mama pentru că a cuprins în brațe și a alinat, copiii pentru că s-au răcorit, au fost ascultați și respectați și văzuți.

 

Emoțiile sunt parte din noi. Ignorarea lor, încercarea de a le face să dispară cu un pocnet de degete nu reprezintă o modalitate bună de gestionare a lor. Este întotdeauna mult mai ușor să ignori ceva, decât să te descurci cu el, să îi faci față.

Adevărata forță se conturează atunci când accepți emoțiile tale, le recunoști, le arăți și le îmblânzești.

 

 

The Jazz Cave Festival 2022 va avea loc în weekendul 1 – 3 iulie

 

Peștera Ialomiței din Bucegi găzduiește cea de-a doua ediție The Jazz Cave Festival, un eveniment care și-a propus să contribuie la restaurarea legăturii organice dintre om și natură, promovând principiile internaționale ale muzicii de jazz. Ediția 2022 va avea loc în mijlocul verii, în perioada 1 – 3 iulie 2022, un bun prilej pentru iubitorii de jazz și drumeții montane de a revizita patrimoniul natural din Bucegi.

 

Organizat de Asociația „UCIMR” – Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România, Festivalul omagiază diversitatea artei sunetelor improvizatorice printr-un program complex de trei zile de concerte susținute de formații apreciate atât în Europa, cât și peste ocean. Și la această ediție vor fi invitate trupe aflate în prim-planul jazzului autohton și, de asemenea, vor fi încurajate să se afirme tinere talente din România.

Biletele și abonamentele sunt disponibile prin rețelele MyTicket.ro și Entertix.ro

 

 

Programul Festivalului a fost conceput pentru a îmbogăți experiența artistică a fiecărui vizitator, păstrând în același timp întoarcerea la simplitate. Astfel, evenimentul mai cuprinde expoziții itinerante cu teme culturale, concerte însoțite de proiecții multimedia, care vor pune în valoare relieful jurasic al Peșterii Ialomiței, degustări de vinuri bio, dar și proiecții informative de promovare a turismului sustenabil în stațiunea turistică Peștera – Padina, declarată de curând stațiune de interes național.

În plus, cu ocazia vizitei din Bucegi, turiștii sunt îndemnați să redescopere importanța deosebită a Peșterii Ialomiței, supranumită și „Peștera Regilor”, un spațiu cunoscut Antichității și regăsit în numeroase izvoare istorice, având loc special în arheologia, geografia și folclorul românesc.

 

 

Line up The Jazz Cave Festival 2022

 

Vineri, 1 iulie, Scena Peștera Ialomiței

15.00 – Cătălin Milea și Gabriel Bălașa

17.00 – Sorin Zlat Quartet

Scena Hotel Peștera

20.30 – Degustare de vin și concert

 

Sâmbătă, 2 iulie, Scena Peștera Ialomiței

11.00 – Sorina Rotaru & Alexandru Olteanu

13.00 – Stesso Mare Trio (Albania/ Italia)

15.00 – Freddie Bryant’s KALEIDOSCOPE TRIO (SUA / Olanda)

17.00 – Blue Noise

Scena Hotel Peștera

20.30 – Concert

 

Duminică, 3 iulie, Scena Peștera Ialomiței

11.00 – A-C Leonte, Alexandru Arcuș – saxofon, Andrei Cozlac – video mapping

13.00 – Isabella Fabbri (Italia)

15.00 – Luiza Zan și Gyárfás István (Ungaria)

17.00 – Ineffable

Atmosfera plină de culoare a primei ediții a primit aprecierile unui public numeros, toate abonamentele fiind epuizate cu câteva săptămâni înainte festival. Acest lucru a oferit prilejul organizatorilor de a pregăti anul acesta un eveniment cu mult mai multe nuanțe culturale. Astfel, au fost invitate formații de referință, care aduc mai aproape culorile muzicii jazz și ethno-jazz din mai multe regiuni europene și chiar din aria muzicii tradiționale hinduse. Redat cu ajutorul instrumentelor clasice și electro-acustice, mesajul The Jazz Cave Festival îndeamnă la unitate și cooperare prin acceptarea diferențelor care, în fond, apropie.

Înregistrările concertelor din programul primei ediții și informații la zi sunt disponibile pe pagina de Facebook a evenimentului: The Jazz Cave Festival.

Biletele pot fi cumpărate prin rețelele MyTicket.ro și Entertix.ro și includ un pahar de vin bio oferit de Domeniul Bogdan, precum și vizitarea gratuită a Peșterii Ialomiței pe cuprinsul evenimentului în intervalul 09:00 – 18:00.

 

Un eveniment organizat de Asociația „UCIMR” – Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România în parteneriat cu Exces Music.

 

 

Informații suplimentare despre UCIMR

www.ucimr.ro / www.Facebook.com/UCIMR

Asociația „Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România” este un ONG de utilitate publică aflându-se de 25 de ani în sprijinul interpreților români din domeniul muzicii și al coregrafiei. Prin continuitatea proiectelor sale, UCIMR s-a impus în viața culturală în plan național promovând atât tinere talente, cât și muzicieni de vârf, alături de elemente de patrimoniu românesc și universal.

Dintre cele mai cunoscute proiecte cu frecvență anuală: Festivalul ICon Arts Transilvania (ajuns la Ediția XX), Concertul de Anul Nou de la Sibiu (ajuns la ediția a 14-a în 2022), The Jazz Cave Festival (Ediția a II-a), Festivalul Promenadelor Brașovului, Stagiunea „Cartografii sonore”, conferințele – spectacol Round Table România, AFI Fan Jazz, Stagiunea ICon Arts@Biblioteca ASTRA,  Concursul „Drumul spre celebritate”, documentarele de scurt-metraj Arts District is Here, Stagiunile „Sunetul muzicii” și „Citadela artelor” de la Castelul Peleș, „Pauza de o pătrime” de la Biblioteca Națională ș.a.

Pe lângă evenimentele multi-anuale, UCIMR dezvoltă în permanență proiecte culturale noi pentru a atrage segmente noi de public precum: „100 de ani în 100 de concerte”, „Past Forward”, „Transylvania Live”, „Despre ce vorbim când cântăm despre iubire?”, „Music, a bridge between people” ș.a.

Aflat în permanentă legătură cu instituții culturale naționale și internaționale, UCIMR este un liant esențial pe scena culturală din România dintre artiști și public, prin fiecare demers urmărind să accentueze calitatea actului artistic, oferind în același timp o scenă inedită pentru artiști.

În condiții normale, evenimentele organizate și promovate de UCIMR depășeșc anual cifra de 100 de spectacole, cu minimum 10.000 de spectatori în spațiile de concerte și cumulează peste 1.000.000 de vizualizări în mediul online.

 

Comunicat de presă UCIMR

 

A urmat Facultatea de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași. În prezent face parte din echipa didactică a Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din București, unde predă limba și literatura română. De 20 de ani este cadru didactic, drum pe care a pornit fiind inspirată de pasiunea pentru lectură și limbi străine, pe care a avut-o încă din copilărie. Prețuiește în mod special curiozitatea, fiind una dintre valorile pe care își propune să le înrădăcineze în generațiile de elevi cărora le predă. Despre ce îi motivează și le trezește interesul școlarilor de astăzi, precum și despre amintiri dragi din copilărie, am discutat cu doamna profesoara Ana Maria Duceac.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

Sinceră să fiu, nu am ales de la început să devin pedagog; m-a inspirat pasiunea pentru lectură și limbi străine pe care o  aveam din copilărie. Alegerea unei „cariere”, un cuvânt care mă intimida la vârsta la care terminam facultatea – poate și acum – a fost o mare dilemă pentru mine. Ulterior, am descoperit că îmi place foarte mult să fiu profesor; mă încântă să fiu printre copii, să explic, să povestesc, să contribui la progresele lor.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Consider că modelele au un rol esențial pentru un copil. Sunt exemplele după care se ghidează în viață, fie că le conștientizează, fie că nu. Fiindcă școala ocupă o parte însemnată din timpul unui copil, profesorul este inevitabil un model de comportament, de atitudine și, mai ales, un reper legat de valorile pe care le transmite, indiferent de materia pe care o predă.

 

Un aspect la care țin în mod deosebit este curiozitatea, mintea vie care nu încetează niciodată să caute.

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Un aspect la care țin în mod deosebit este curiozitatea, mintea vie care nu încetează niciodată să caute. Îmi doresc mult să nu se instaleze într-o certitudine rigidă, după cum spunea cineva, ci să vadă nuanțele, să observe aspectele contradictorii, să nu judece alb-negru. Din acest punct de vedere, lectura poate fi un ghid extraordinar. Desigur, respectul și bunătatea față de celălalt, îngăduința față de diferențele dintre noi, față de opiniile diferite mi se par, de asemenea, foarte importante.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

În prima zi am avut emoții foarte mari, ca orice om care se află la început de drum. Am încercat  să-mi depășesc temerile, abordând fiecare „obstacol” pas cu pas.

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Aș spune că cel mai mult îi motivează să fie încurajați, să le fie punctate reușitele și să aibă sprijin atunci când greșesc. Dacă profesorul le observă calitățile și străduința, copiii se simt motivați să susțină în continuare efortul de a învăța. Imaginea despre sine are o importanță deosebită în această privință, pentru că ei sunt la vârsta căutărilor și a incertitudinilor.  În cazul materiei pe care o predau, limba și literatura română, cred că îi motivează și discuțiile sau dezbaterile prin care se fac trimiteri la viața lor de zi cu zi. Consider că au nevoie de aceste corelații cu realitatea imediată din nevoia lor de repere concrete.

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Aș spune că nu sunt mai puțin curioși, dar, în general, se concentrează mai greu și își mențin atenția pentru un timp mai scurt. Cu toate acestea, interesele și preferințele lor sunt cam aceleași.

 

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

E dificil să aleg o singură carte, dar una dintre preferatele mele este „Amintiri în dialog” de Matei Călinescu și Ion Vianu, o întoarcere pasionantă și plină de melancolie în trecut, o căutare  a „timpului pierdut” prin actul rememorării, al scrisului, dar și al reflecției. Timpul nu poate fi recuperat, dar această carte mi-a dat speranța că amintirea este o frumoasă consolare și o formă de libertate.

 

Cea mai importantă lecție a fost cea a imprevizibilului. Planul nostru de acasă nu se potrivește cu cel de la școală, din sala de clasă.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

Cea mai importantă lecție a fost cea a imprevizibilului. Planul nostru de acasă nu se potrivește cu cel de la școală, din sala de clasă. Reacțiile copiilor sunt neașteptate și diverse, de aceea explicațiile și abordarea profesorului trebuie să fie în permanentă adaptare. În plus, viziunea lor plină de inocență și prospețime m-a învățat să privesc din nou faptele ca și cum ar fi pentru prima oară și să rejudec totul de la început.

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

Între profesor și elev ar trebui să existe o permanentă colaborare. Îl văd pe profesor în postura unui călăuzitor, dar și a unui susținător – arată drumul, dar și încurajează.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Sunt multe amintiri minunate, însă cea care îmi vine acum în minte este din primul meu an de învățământ, când am predat într-un sat din județul Iași. Primeam flori de câmp sau lăcrămioare din pădure, fiindcă unii copii parcurgeau distanțe considerabile mergând pe jos pentru a ajunge la școală. M-au impresionat dăruirea și inocența lor.

 

Ce îmbunătățire ați aduce actualului sistem de învățământ?

În momentul de față, cred că cel mai important aspect ar fi stabilitatea. Avem nevoie de un timp de reflecție și de dezbateri reale în care să cântărim cu atenție măsurile înainte de a introduce schimbări. Sunt multe de îmbunătățit, desigur, dar un copil aflat la începutul unui ciclu școlar are nevoie de predictibilitate.

 

Ziua Copilului, moment în care ne gândim cu melancolie la momentele când nu aveam griji. Care vă este cea mai dragă amintire din copilărie?

Îmi amintesc cu mare plăcere de momentele când, împreună cu fratele meu, răsturnam sacul cu jucării în mijlocul camerei și lumea era a noastră. Le doresc tuturor copiilor să aibă parte de cât mai mult timp de joacă împreună cu cei dragi lor!

 

 

Târg de Ziua iei

 21 iunie 2022 | Eveniment
În perioada 20 - 24 iunie 2022, între orele 10:00 – 16:00, Showroom-ul Învie Tradiția din Str. Mihai Eminescu nr. 142, sector 2, din București este deschis pentru oaspeți cu o expoziție de ii tradiționale românești. Evenimentul marchează Ziua...

Conferințele de la șosea ,,Cos pentru o cauză"

 20 iunie 2022 | Eveniment
24 iunie 2022, ora 18.00, Sala Media Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Național al Țăranului Român și Asociația Semne Cusute vă invită vineri, 24 iunie 2022, de la ora 18:00, în sala Media, la conferința Cos pentru o cauză, susținută de...

Vopsiri din drag

 17 iunie 2022 | Eveniment
Ateliere și demonstrații de vopsire a firelor cu ajutorul plantelor 24 iunie 2022, pe terasa atelierului de țesut Muzeul Național al Țăranului Român    Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă vineri, 24 iunie 2022, la...

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4

 16 iunie 2022 | Prezent
În episodul trecut, am văzut că unealta este o extensie a omului (implicit nu poate fi neutră, pentru că nimeni nu a văzut vreodată un om neutru). Să mergem acum puțin mai departe pe firul sinuos acestei idei.  4. TRUP <-> UNEALTĂ <->...

Concert cu ocazia Zilei Internaționale a Copilului

 15 iunie 2022 | Concerte
La pian: Ieronim Buga, Liana Mareş Prezintă Alina Bottez, Manuela Mocanu Interpreți - Mihaela Stanciu, Alina Bottez, Manuela Mocanu, Lucian Ionescu, Maria & David-Ioan Bulboacă, Liana Mareș, Ieronim Buga  De data aceasta vă propunem un concert...

Am plecat să căutăm Binele

 14 iunie 2022 | Cum ne creștem copiii
-Nu, nu este bine așa!-Nu stropi!-Nu ridica piatra!-Nu folosi acest cuvânt!-Nu te șterge de noroi pe tricou!-Să nu îmbrâncești!-Să nu țipi!-Nu arunca!-Nu!-Nu!  Ce observăm mai întâi? Te-ai oprit vreodată să...

VIDEO Corul Armonia și orchestra Muzica Divertis, concert folcloric

 13 iunie 2022 | Întâlnirile Matricei
Corul Armonia din Constanța este cel mai prestigios ansamblu de voci bărbătești din lume. Alături de orchestra Muzica Divertis, aceste uimitoare voci au cântat pe 7 iunie, sub bagheta dirijorului fondator Ion-Iulian Dumitru. Au cântat de voie bună, de dragoste,...

7 zile de teatru pentru copii și adolescenți la UNDERCLOUD

 10 iunie 2022 | Eveniment
Festivalul de Teatru Independent UNDERCLOUD organizat de Primăria Capitalei prin ARCUB și Cartierul Creativ, se mută pe Calea Griviței, într-un demers unic în istoria festivalului. După ce a obișnuit publicul timp de 14 ani într-un spațiu singular (Terasa...

Mir și borangic

 9 iunie 2022 | Eveniment
16 iunie – 3 iulie 2022, Sala Noua Galerie Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă aşteaptă joi, 16 iunie 2022, ora 18.00, la Sala Noua Galerie, la vernisajul expoziţiei de pictură Mir și borangic, a artistei...

Colecția din Apșa

 8 iunie 2022 | Eveniment
O donație de piese tradiționale din Maramureșul istoric a intrat în patrimoniul Muzeul Național al Țăranului Român  Muzeul Național al Țăranului Român anunță cu bucurie primirea donației colecției din Apșa. Colecția de piese tradiționale...

Butoane vulnerabile

 6 iunie 2022 | Cum ne creștem copiii
Maria ar face orice ca să nu își vadă fiicele plângând.Lacrimile, suspinele, suferința lor o sperie, o debusolează.Momentele acelea, ,,de plâns”, sunt mult prea grele pentru ea. Așa că fie le promite orice doar să tacă, fie bagatelizează motivul...

Întoarcerea la Peșteră

 3 iunie 2022 | Eveniment
The Jazz Cave Festival 2022 va avea loc în weekendul 1 - 3 iulie  Peștera Ialomiței din Bucegi găzduiește cea de-a doua ediție The Jazz Cave Festival, un eveniment care și-a propus să contribuie la restaurarea legăturii organice dintre om și...
1 … 55 56 57 58 59 … 143
 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează