Am dedicat primele două episoade tehnologiei biblice și am obținut o listă generoasă de artefacte, mai mari sau mici, din diverse materiale, folosite în diverse contexte. Ce e de înțeles din această listă? Cum se vede tehnologia din perspectiva biblică? Aparent, am putea trage aceeași concluzie „de bun simț” pe care lumea noastră o folosește cu privire la tehnologia zilelor noastre. Concluzia ar suna cam așa: „Până și Biblia ne arată că tehnologia nu e în sine bună sau rea, depinde doar de noi cum o folosim, spre bine sau spre rău. Tehnologia este neutră”.
Însă în contra acestei afirmații de o periculoasă banalitate mă grăbesc să subliniez un aspect fundamental, care altminteri ne-ar putea scăpa din vedere. E un fapt evident: toate referințele biblice sunt totuși referințe la o tehnologie dintr-un trecut foarte îndepărtat, de care ne despart milenii de invenții și de transformări culturale. Să fie chiar potrivit să privim cu aceeași privire și să cântărim cu aceeași măsură și tehnologia de atunci, și tehnologia de azi? Să le considerăm ca fiind în principiu la fel, create cu aceleași scopuri și având aceeași încărcătură simbolică și același impact cultural? Să zăbovim puțin asupra acestui aspect.
II. TEHNOLOGIA (INCLUSIV CEA BIBLICĂ) NU E NICI BUNĂ, NICI REA. NICI NEUTRĂ.[1]
În „Technopoly – The Surrender of Culture to Technology”[2], Neil Postman – unul dintre cei mai străluciți gânditori critici ai tehnologiei – propune o necesară distincție între culturi, după locul pe care îl deține tehnologia în cadrul acestora. Astfel, potrivit acestui criteriu, există culturi bazate pe unelte, tehnocrații și tehnopolisuri.
Iată cum descrie Postman prima mare categorie, a culturilor bazate pe unelte, cea care acoperă cea mai mare parte din istoria lumii: „Principala caracteristică a tuturor culturilor bazate pe unelte este că uneltele au fost în cea mai mare parte inventate pentru a face două lucruri: pentru a rezolva problemele specifice și urgente ale vieții fizice, cum ar fi cazul morilor de apă sau de vânt, sau al plugului greu; sau pentru a servi lumii simbolice a artei, politicii, mitului, ritualului și religiei, cum ar fi în construcția castelelor și catedralelor și în dezvoltarea ceasului mecanic. În nici unul dintre aceste cazuri, uneltele nu au atacat (sau, mai precis, nu au avut intenția de a ataca) demnitatea și integritatea culturii în care au fost introduse. Cu câteva excepții, uneltele nu au împiedicat oamenii să creadă mai departe în propriile tradiții, în propriul Dumnezeu, în propria politică, în propriile metode de educație, sau în legitimitatea organizării lor sociale. De fapt, aceste credințe au fost cele care au orientat inventarea uneltelor și au limitat utilizările acestora. Chiar și în cazul tehnologiei militare, ideile spirituale și cutumele sociale acționau ca forțe de control. De exemplu, este binecunoscut faptul că folosirea sabiei de către luptătorii japonezi era guvernată în mod meticulos de un set de idealuri numit Bushido, sau Calea Războinicului. Regulile și ritualurile care specificau când, unde și cum trebuie luptătorul să își folosească cele două săbii (katana, sau sabia lungă, și wakizashi, sau sabia scurtă) erau precise, strâns legate de conceptul de onoare și includea obligația ca luptătorul să comită sepukku sau hara-kiri dacă onoarea sa va fi compromisă.”
Însă raportul de forțe dintre unelte și cultură se schimbă odată cu apariția celei de-a doua categorii – tehnocrațiile. Tehnocrația, deși germinată de invenții din Evul mediu târziu și Renaștere, se instaurează deplin abia spre secolul al XVIII-lea, iar mutația pe care o aduce în societățile unde se instaurează este radicală: ”Într-o tehnocrație, uneltele joacă un rol central în universal mental al culturii. Într-o anumită măsură, totul trebuie să cedeze locul pentru dezvoltarea lor. Lumea socială și simbolică se supun din ce în ce mai mult cerințelor acestei dezvoltări. Uneltele nu mai sunt integrate în cultură, ci o asaltează. Ele încearcă să devină cultura. Prin urmare, tradiția, moravurile sociale, mitul, politica, ritualul și religia trebuie să lupte pentru propria existență.”
Totuși, în tehnocrații, perspectiva tradițională nu este cu desăvârșire uitată, iar oamenii nu sunt încă deplin modelați de cultura tehnocratică. Echilibrul există, deși este din ce în ce mai instabil: “Puteai contempla minunile războiului de țesut mecanic fără a crede că tradiția este complet inutilă. […] Cetățenii tehnocrației știau că știința și tehnologia nu oferă filosofii după care să îți îndrumi viața, și rămâneau atașați de filosofiile înaintașilor lor. Nu se puteau lăsa convinși că religia, așa cum a spus-o Freud la început de secol XX, nu este altceva decât o nevroză obsesională. Nici nu prea puteau crede că, așa cum afirma noua cosmologie, universul este rezultatul unei distribuiri întâmplătoare a atomilor. Și continuau să creadă, precum Mark Twain, că în ciuda dependenței lor de mașinării, instrumentele încă trebuiau să fie servitorii, iar nu stăpânii lor. Permiteau instrumentelor lor să le fie servitori obraznici, agresivi, impertinenți și nerușinați, dar că instrumentele s-ar putea ridica deasupra stadiului de servitor – acesta era un gând înfricoșător.”
Spre zilele noastre, însă, unele tehnocrații se metamorfozează în tehnopolisuri – societăți în care tehnologia domină agresiv cultura.: „Tehnopolisul își elimină adversarii în modul descris de Aldous Huxley în Minunata lume nouă. Nu îi scoate în afara legii. Nu îi condamnă ca imorali. Nici măcar nu îi face antipatici. Îi face invizibili și, astfel, irelevanți. Și face acest lucru redefinind ceea ce înțelegem prin religie, artă, familie, politică, istorie, adevăr, intimitate, inteligență, astfel încât definițiile noastre să se conformeze noilor sale cerințe. Cu alte cuvinte, Tehnopolisul este o tehnocrație totalitară.”
Astfel, Postman ne învață că artefactele tehnologice nu există în sine, ci ele se află tot timpul într-un raport cu întreaga lume culturală de care aparțin, modificând-o și lăsându-se modificate de ea. Însă acest raport nu este constant pe parcursul istoriei. Revenind la tema noastră – căutarea sensului tehnologiei prin paginile Scripturii, putem acum formula un prim reper: artefactele biblice aparțin unor culturi bazate pe unelte. În schimb, tehnologia pe care o folosim astăzi (aceeași tehnologie despre care astăzi spunem cu incredibilă nonșalanță că este neutră) nu ține de o cultură a uneltelor, ci de tehnocrațiile și de tehnopolisurile epocii noastre.
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că a face analogia tehnologiei din trecutul biblic cu tehnologia prezentului este o strategie facilă, dar riscantă. Culturile uneltelor au trăit pe alte coordonate, în alte orizonturi de înțelegere, modelate în alte tipare mentale, raportându-se altfel la lume, inclusiv la lumea artefactelor. Ceea ce grecii antici numeau tékhnē nu este același lucru cu „artele mecanice” ale evului mediu, cu Technik-ul german al secolului al XIX-lea și cu ideea de „tehnologie=știință aplicată” a secolului XX[3]. A considera, cum se face astăzi adesea, că tehnologia nouă e doar o tehnologie mai veche îmbunătățită, că laserul e doar un cuțit mai eficient, că social media e doar un manuscris mai evoluat și că racheta balistică e doar strănepoata săgeții țâșnite din arc, înseamnă a ignora toată pleiada de sensuri pe care fiecare cultură își învestește tehnologia și a pătrunde într-o fundătură intelectuală, unde nu e nimic de cercetat, nici un sens de căutat și nimic de descoperit. Dacă vrem să pricepem ceva din mesajul Scripturilor cu privire la tehnologie, prima condiție este să nu proiectăm retroactiv perspectiva noastră tehnologică modernă în trecutul biblic.[4]
Astăzi, noi vedem instrumentele noastre ca fiind neutre – adică golite de vreun sens sau vreo semnificație, cumva izolate de cultura de care aparțin, indiferente la relațiile omenești pe care le mediază și fără valoare morală intrinsecă. Iar la baza acestei idei se află, cred, o definiție foarte limitativă a tehnologiei, prin care aceasta este redusă exclusiv la dimensiunea pur materială[5], ca și cum materia s-ar putea desprinde complet de ceea ce este nematerial. Suntem convinși că tehnologia este neutră, pentru că în primul rând o vedem doar ca pe un obiect sau un ansamblu de obiecte pur materiale, fără vreo semnificație în sine.
Da, săgeata și racheta, cazmaua și excavatorul par să aibă câte ceva în comun: sunt cu toatele obiecte materiale. Însă, istoric, tehnologiile nu au fost niciodată niște obiecte moarte pe care oamenii să le creeze doar din nevoia de eficiență și să le folosească doar cu un scop material clar precizat, așa cum (credem că) facem noi. Cel mai la îndemână exemplu pe care îl avem este lucrarea lui Mircea Eliade – Făurari și alchimiști, în care vedem cum, în toate culturile vechi, de la egipteni la aborigeni, artefactul nu doar că este, ci înseamnă ceva, are o semnificație, e un vehicul simbolic, uneori având chiar o dimensiune magică și aflându-se în centrul unor anumite ritualuri. În acea lume a uneltelor la care noi nu mai avem acces nu există materialitate pură în sensul nostru modern, materia este cumva transparentă, adică reflectă ceva ce este dincolo de materie.
Astfel, un lucru pe care mai ales cei credincioși pot să îl sesizeze cu ușurință este următorul: în exemplele biblice de mai sus (și probabil în altele pe care, din lipsă de spațiu și timp, nu le-am putut lista), tehnologia nu poate fi separată de planul transcendenţei. Fie că este prilej de salvare sau de pierzanie, ea este tot timpul într-un anumit raport cu Dumnezeu, nu este indiferentă față de El.
Spre deosebire de lumea biblică, lumea de azi a închis conceptul de „tehnologie” într-o stranie zonă neutră: într-un spațiu mental – imposibil de gândit în lumea veche – în care tehnologia este exclusiv dependentă de om și complet independentă de Dumnezeu. Cum vom vedea, această din urmă perspectivă nu a existat tot timpul în istorie, ci este una inventată la un moment dat, chiar destul de recent – așadar, nu avem nici un motiv să o considerăm unică și adevărată. Și cred că cel mai ușor mod de a ilustra cât de limitată este ideea modernă a neutralității tehnologice este de a observa relația dintre tehnologia lumii vechi (a uneltelor) și cel mai personal „artefact” material pe care îl avem, sinonim cu însăși existența noastră pământească: trupul omenesc.
III. TRUP <-> UNEALTĂ
Într-una din cărțile sale, Ivan Illich – preot romano-catolic, filosof și teolog, observă că Aristotel, descriind în detaliu uneltele fierarilor, dulgherilor și bijutierilor, folosește un cuvânt surprinzător: organa. Același cuvânt care a ajuns până în zilele noastre în formele: organ, organicitate, organism. Illich remarcă însă că Aristotel folosește același cuvânt și pentru a descrie creionul pe care îl ține în mână, şi pentru a descrie mâna care ţine creionul. “Mâna fără creion, precum și mâna cu creion, ambele sunt organa. Nu există posibilitatea de a distinge creionul de mână”[6], afirmă el. Așadar, pe când nu apăruseră tablele smart și markerele permanent, exista o corespondență strânsă între trup și unealtă.
Găsim această corespondență și în Sfânta Scriptură. De pildă, într-unul dintre cei mai frumoşi Psalmi, se spune așa: “Vei mânca din ostenelile palmelor tale, fericit ești și bine îți va fi” (Ps. 127). Dacă cercetăm originalul ebraic, dăm exact peste ce am spus mai sus: kapekha – „palmele tale” – derivă din cuvântul kaph – același care numește litera ebraică (deloc întâmplător, litera ebraică are forma unei palme – כ). În Scriptură, cuvântul „kaph” nu este folosit doar pentru a denumi palma omului ci și o seamă de unelte care „conțin” un gol, asemenea palmei omului[7]. În această formă îl găsim, de exemplu, în Ieșirea 25, 29: „Apoi să faci pentru ea [=Masa Templului] talere, cădelniţe, pahare şi cupe, ca să torni cu ele; acestea să le faci din aur curat.” Unele versiuni englezești ale Bibliei chiar traduc acest „cădelnițe” prin spoon – adică lingură.
Găsim un exemplu asemănător în Cântarea cântărilor – 5,5. „Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea ușii”. Nu știu dacă zăvoarele din vremea lui Solomon aveau formă concavă, dar este cert că închizătoarea este o unealtă pe care o folosim cu ajutorul mâinii, o extensie temporară a acesteia. Și firește că nu este întâmplătoare corespondența etimologică păstrată până în zilele noastre dintre mână și mâner. Sau în engleză: hand – handle. Sau în franceză: main – manche, manivelle. Iar dacă mergem mai departe, la originea cuvântului, aceasta este rădăcina kaphaph care înseamnă pur și simplu a îndoi, a curba – adică o acțiune în care mâna se comportă ca un instrument (sau instrumentul ca o mână?).
La fel, în ebraică, yad înseamnă mână, dar și unealta cu ajutorul căreia se urmăresc rândurile Torei – un bețișor, adesea de argint, având la capăt chiar o mânuță sculptată[8]. La evreii din Caucaz, același instrument se numește etzba, adică… deget.
Așadar, deşi este foarte greu pentru noi să conceptualizăm asta, în lumea veche, corpul şi unealta nu sunt separate. Sau în nici un caz nu sunt separate atât de radical precum în lumea noastră. Unealta este un organ exterior corpului omenesc, nu un obiect mort, separat radical de noi și lipsit întru totul de viață, așa cum îl percepem în modernitate. Unealta este o extensie a omului. Hainele și casele sunt extensii ale pielii, ciocanul este extensia pumnului, arcul este extensia mâinii, cuțitul este extensia unghiilor, roata este extensia picioarelor etc. Iar un alt semn clar al corespondenței dintre corp și unealtă este ușurința cu care chiar și azi atribuim caracteristici anatomice anumitor obiecte: picioarele mesei, dinții morii, talpa casei, gâtul sticlei etc.
Și acum un ultim exemplu, mai familiar nouă: în cartea sa în care explică Sfânta Liturghie – Cartea deschisă a împărăției, Înaltul Bartolomeu Anania vorbește astfel despre har: “Harul este, prin excelență, instrumentul mântuirii. […] Harul este energia necreată a lui Dumnezeu Treimic, nedespărțită de El” [9].
Nu îmi arog competențe de teolog, dar îmi pare foarte interesant că autorul nu folosește termenul de “instrument”[10] în sensul de modern de unealtă neutră, ci tot ca pe un fel de „extensie” a lui Dumnezeu, care nu poate fi nici despărțită de El, nici concepută fără El (ce dumnezeu ar fi acela fără har?).
Și Sf. Chiril al Ierusalimului[11] asociază harul cu ideea de instrument: „Și după cum condeiul sau săgeata are nevoie de cineva care să lucreze cu ele, tot astfel și harul are trebuință de credincioși”. Îndrăznesc să afirm – păstrând proporțiile – că unealta nu poate fi despărțită de om așa cum nici harul nu poate fi despărțit de Dumnezeu. Iar dacă acest lucru este adevărat, atunci o filosofie creștină a tehnologiei trebuie să excludă ideea neutralității instrumentelor.
Instrumentele noastre nu sunt neutre, fiindcă noi înșine nu suntem neutri, creați de și după chipul lui Dumnezeu care lucrează prin harul-instrument. Cum vom vedea în episodul viitor, suntem cu mult mai mult decât simpli utilizatori raționali și detașați ai unor unelte indiferente…
[1] Parafrazez aici prima din cele șase „legi ale tehnologiei”, formulate de profesorul de istoria tehnologiei Melvin Kranzberg în 1986, într-un articol științific în revista Technology and Culture intitulat „Tehnologie și istorie: Legile lui Kranzberg”. Prima dintre aceste legi este formulată astfel: „Tehnologia nu este nici bună, nici rea, nici neutră”.
[2] Publicată în original în 1992, în curs de publicare și în limba română în traducerea subsemnatului. Sublinierile din citate îmi aparțin.
[3] Vezi densa lucrare a lui Eric Schatzberg – Technology: Critical History of a Concept, University of Chicago Press, 2018
[4] Așa cum, de exemplu, nu vom înțelege nimic din noțiunile de drept sau de economie ale Scripturilor dacă ne așteptăm ca ele să se conformeze sau să semene cu teoriile noastre moderne despre drept sau economie.
[5] Clasificarea lui Carl Mitcham e una dintre cele mai cuprinzătoare abordări teoretice ale tehnologiei. El distinge între tehnologie ca obiect, ca activitate, tehnologia-cunoaștere și tehnologia ca voliție. Vezi Carl Mitcham, Thinking Through Technology. The Path Between Engineering and Philosophy, University of Chicago Press, 1994.
[6] Ivan Illich, The Rivers North of The Future: The Testament of Ivan Illich as told to David Cayley, House of Anansi Press, 2005, p. 73
[7] Dacă versiunea ebraică pune în armonie corpul cu unealta, traducerea grecească pare să armonizeze mijlocul de producție cu rezultatul, mijlocul cu scopul: karpos – care înseamnă şi “rod, fruct” dar şi “palmă, încheietura pumnului”. Vezi Septuaginta NEC – Polirom, vol. 4/I, 2006, p. 312
[8] Ceea ce ne poate duce cu gândul la mânuța care uneori înlocuiește săgeata de pe ecran atunci când navigăm pe internet.
[9] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, EIBMBOR, 2007, p. 75
[10] Pentru o discuție cu privire la legătura dintre instrumentum și Sfintele taine, vezi Ivan Illich, The Rivers North…, pp. 77-78
[11] În Pr. Ioan Sorin Usca – Noul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Matei, ed. Christiana, 2018, p. 197
