Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

ortodoxie

Și-a petrecut copilăria în ambianța bisericii alături de tatăl său care erau preot. Mai târziu, capul familiei a primit misiunea de a sluji la Biserica românească Sfânta Cruce, Hollywood, Florida. Silvius avea doar treisprezece ani când a pus piciorul pe pământ american. După terminarea clasei a VIII-a, la îndemnul Preasfințitului Nathaniel, a decis să revină în România pentru seminar și facultatea de teologie. Din anul 2011 este preot paroh al Bisericii Sfânta Cruce, unde slujește cu timp și fără timp. 

 

Interviul pe scurt:

  • Aterizarea pe tărâm american: “În anul 1990 după ce am împlinit treisprezece ani, tata a primit postul de paroh la biserica la care slujesc în momentul de față. Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America. Ne-am acomodat destul de repede.”
  • O fărâmă de Românie în Hollywood: “Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România. Noi suntem ca o familie mai mare, ne identificăm cu limba și tradițiile noastre. Este o mică Românie pe pământ American.”
  • Biserica, spațiu al tradiției, cultului și culturii: ”Acum 11 ani am început să organizăm un Festival Românesc, unde avem muzică tradițională, pregătim bucate tradiționale, ne bucurăm de tot ceea ce înseamnă tradiție și limbă. În cadrul parohiei avem și două grupuri de dansatori, cei mici și cei mari, care de fiecare dată fac o prezentare a dansurilor noastre.”

 

Biserica românească Sfânta Cruce, Hollywood, Florida

 

Experiențe pe meleagurile Americii

Născut în satul Toracul Mare, actuala Serbie, Silvius a crescut în tinda bisericii fiind un ajutor de nădejde pentru tatăl său care era preot. Rememorează cu bucurie momentele în care slujbă de slujbă ajuta în altar, iar acest lucru avea să-i definească traseul în viață. “Am avut o rânduială a bisericii în familie. În anul 1990 după ce am împlinit treisprezece ani, tata a primit postul de paroh la biserica la care slujesc în momentul de față. Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America. Ne-am acomodat destul de repede și nu am resimțit acel șoc cultural despre care se tot vorbește”, povestește părintele Silvius Sfera pentru Matricea Românească.

 

,,Fiind copil am simțit o bucurie pentru că toată lumea visa să ajungă în America”

 

Se integrase perfect în sistemul educațional de acolo, își făcuse noi prieteni, iar totul părea că-i un vis devenit realitate. Cu toate acestea, la finalul clasei a VIII-a, junele a trebuit să ia o decizie. “Ori mă întorc în România, ori rămân aici în SUA și îmi continui studiile. La recomandarea  Preasfințitului Nathaniel am decis în cele din urmă să mă întorc în țară, unde am urmat seminarul în limba română, pentru a putea ocupa o parohie românească din America, iar ulterior Facultatea de Teologie la Timișoara.”

 

 

Când Dumnezeu picură puțin românism în America

Istoria Bisericii Sfânta Cruce din Hollywood, Florida este de-a dreptul impresionantă. Primii români care au poposit prin Miamai au fost în anul 1950, prilej cu care s-au înființat două biserici, una în 1952, iar cealaltă în 1954. Ulterior, tărâmul Hollywood-ului a fost populat de cât mai mulți români, majoritatea pensionari, care migrau către clima mai blând din Nord. “Biserica noastră a luat ființă în anul 1960 prin bunăvoința preotului Eugen Banciu și a credincioșilor care au fost alături de el. Aceștia au cumpărat terenul și au început misiunea. Când am venit noi aici erau destul de puțini credincioși. A fost un început greu pentru tatăl meu care pe lângă biserică trebuia să aibă și două job-uri, deoarece poziția de preot paroh nu-i asigura un venit din care să se descurce. Dar cu timpul numărul credincioșilor a tot crescut și acum puteam spune că s-a dublat“, lămurește părintele Silvius.

 

,,După cum bine știți, în diaspora românii au luat cu ei credința, cultura și tradițiile”

 

America este un mozaic de culte și mișcări religioase. La tot pasul găsești religii care au diferite forme de manifestare. În acest peisaj multiconfesional, Ortodoxia se prezintă ca ceva nou care stârnește interesul americanilor, marea majoritate dorind să afle cât mai multe despre ea. La biserica păstorită de părintele Sfera se slujește în limba română, iar picături de engleză mai apar în cadrul serviciilor mixte.  În cele ce urmează vreau să aflu cum arată viața românilor din comunitatea parohială. “După cum bine știți, în diaspora românii au luat cu ei credința, cultura și tradițiile. Avem o sală socială unde încap peste 300 de persoane, am amenajat-o cu bucătărie și organizăm diferite evenimente. Primul de acest fel a fost Balul Strugurilor care se organizează în toamnă și care are o tradiție de peste 40 de ani. A fost introdus de românii veniți din Banatul Iugoslav. Acum 11 ani am început să organizăm un Festival Românesc, unde avem muzică tradițională, pregătim bucate tradiționale, ne bucurăm de tot ceea ce înseamnă tradiție și limbă. În cadrul parohiei avem și două grupuri de dansatori, cei mici și cei mari, care de fiecare dată fac o prezentare a dansurilor noastre.”

 

 

Gospodărirea unei parohii

Pe lângă toate acestea, biserica găzduiește o școală duminicală unde au loc ore de religie, de limba română și de morală, prin care tinerii sunt îndrumați către tot lucrul bun și ziditor. “Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România. Noi suntem ca o familie mai mare, ne identificăm cu limba și tradițiile noastre. Este o mică Românie pe pământ American. Toți se bucură să ajungă la biserică pentru a se ruga în limba lor, să învețe despre credință și să descopere mai mult din ceea ce este românesc. Biserica este un loc în care ne adunăm neavând altceva cu care să ne identificăm”, lămurește părintele Silvius Sfera.

 

,,Biserica este un loc religios, cultural și social. Un loc care ne adună și ne leagă de România”

 

Gospodărirea unei parohii în America nu este deloc un lucru la îndemâna oricui. Deși statul încurajează orice formă de manifestare religioasă, partea financiară rămâne totalmente în grija comunității. “Chiar dacă nu primim niciun fel de ajutor din partea statului, ceea ce face pentru noi este scutirea de impozitul pe proprietate. Nu dorim să vină oamenii la biserică și să audă tot timpul că le cerem bani. Vrem ca biserica să fie un loc în care omul vine și ajută cât poate. Acum, sunt cazuri în care oamenii și-au pierdut locurile de muncă, casele și încercăm să le fim alături prin activitățile pe care le avem la sala socială. Avem o activitate foarte bogată a doamnelor din parohie care fac săptămânal pâine, mâncare, dulciuri pe care le vindem în comunitate și așa strângem un ajutor financiar”, clarifică părintele.

 

 

Viitorul sună bine

Părintele îmi povestește că în timpul pandemiei le-a fost cel mai greu. Lipsa fizică a credincioșilor i-a silit să se reinventeze. S-au organizat slujbe online, s-au format grupuri în care oamenii îi ajutau pe cei învârstă la cumpărături sau la orice fel de nevoie. De când bisericile s-au redeschis, credincioșii au revenit însă într-un număr mai mic. Indiferent de vitregiile vremii, misiunea Bisericii Sfânta Cruce din Hollywood, Florida, continuă. Am ajuns la final de dialog, moment în care vreau să aflu de la părintele Silvius care sunt planurile de viitor. “Momentan lucrăm la o minibibliotecă a parohiei. Am adunat cărți și am început amenajarea. Ne dorim să reluam evenimentele pe care le-am avut și să ne bucurăm unii de alții. Pe viitor ne dorim să construim o casă de bătrâni și o școală”, conchide optimist părintele Silvius Sfera.

 

Inteligența, râvna și devotamentul de care dădea dovadă, i-au atras simpatia episcopului Melchisedec Ștefănescu, care îl ia sub aripa lui protectoare. După cinci ani petrecuți pe băncile Academiei din Kiev, tânărul revine în țară și este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. Odată intrat în cler se va muta la București, unde i s-au deschis noi oportunități. Prin încredințarea Sfântului Sinod, preotul Constantin Nazarie este numit organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Din anul 1915 și până în 1922, s-a ocupat de buna funcționare a Serviciului Religios al Armatei și a redactat lucrări dedicate preoților din lina întâi. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

 

Sub aripa unui mare ierarh

Vine pe lume la 16 martie 1865, în satul Grădiștea, județul Tecuci, într-o familie de țărani răzeși. Tatăl, Gheorghe Nazarie, era un apropiat al bisericii din sat îndeplinind funcția de cantor. Junele a fost crescut în duhul dragostei de cele sfinte, iar la vremea cuvenită a studiat la școala primară din Bacău, urmând ca din anul 1881, capul familiei să-l dea la Seminarul ,,Sfântul Gheorghe” din Roman. Absolvă prin 1885, după care se îndreptă către o altă instituție cu profil teologic, Seminarul ,,Veniamin Costachi” din Iași. Aici, se face ușor remarcat prin ambiție, rezultate excepționale și purtare exemplară. După cei patru ani petrecuți la Roman și alți trei la Iași, tânărul Constantin, care ajunsese la vârsta de 23 de ani, își face bagajele și o apucă spre Academia Teologică din Kiev. Având în vedere posibilitățile reduse ale familie, tânărul intră sub aripa protectoare a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, cel care îi trimite bani pentru haine și acoperă alte costuri necesare studenției. Grija marelui ierarh pentru Constantin începuse încă din timpul petrecut la Iași, când a beneficiat de salariu în urma funcției de copist pe care o îndeplinea în cadrul Episcopiei Romanului.

A petrecut cinci ani pe băncile Academiei din Kiev. Nimic nu anunța moartea protectorului său la 16/29 mai 1892. Prin testament, episcopul cere înființarea unei fundații menite să acorde burse de studiu la Academia din Kiev, iar biblioteca impresionată pe care o deținea a fost lăsată în grija Academiei Române. Între timp, Constantin devine un bun cunoscător al limbii ruse. Îl citește pe Dostoievski, unul dintre cei mai grei autori ruși după părerea sa, și începe să-l studieze pe Tolstoi. Tot acum face mai multe traduceri de texte bisericești, urmând ca la întoarcerea în țară să intensifice activitatea.

 

Strămutarea la București

Timpul trecuse fără băgare de seamă. Constantin adunase 28 de ani și s-a reîntors în țară. Își tipărește lucrarea de licență, pe care o închină părintelui său spiritual. Tot acum face stagiul militar amânat până la terminarea studiilor. Pe 1 septembrie 1894 este numit secretar și pedagog șef la Seminarul din Roman. În paralel avea în atribuție și funcția de director la Cancelaria Episcopiei Romanului. Se cunoaște cu Maria Stupcanu, fiica preotului Vasile Stupcanu, se plac, iar la scurtă vreme se căsătoresc. Destinul avea să-i lase împreună doar zece ani, asta pentru că soția a decedat în anul 1904.

La nici 31 de ani, teologul Constantin Nazarie a fost uns preot în Catedrala din Roman de către Episcopul Ieronim, urmând ca la finalul lui 1896 să fie numit profesor și director al Seminarului Teologic din Roman. Ulterior, a fost transferat la Seminarul Central din București, îndeplinind aceleași atribuții ca la Roman. Odată cu mutarea la București i s-au deschis noi oportunități didactice, cea mai importantă fiind promovarea în funcția de profesor la Facultatea de Teologie, la Catedra de Morală. Ascensiunea academică a continuat cu numirea în funcția de profesor titular la 20 decembrie 1904, iar din 1 februarie 1906, director al Internatului Teologic.

 

 

 

Când ești chemat în linia întâi

De-a lungul timpului, nu a refuzat nicio provocare. A organizat și prezidat primul Congres al profesorilor de religie ținut la București în 2-5 octombrie 1912. Evenimentul a fost  un real succes, motiv pentru care i-a fost încredințat și primul Congres al clerului ortodox din România Mare. Dar cea mai dificilă misiune la care Dumnezeu l-a chemat a fost aceea de organizator și conducător al preoților militari din România în timpul Primului Război Mondial. Și-a început misiunea în anul 1915, prin încredințarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. Pentru a deveni preot militar, candidații aveau de îndeplinit următoarele cerințe: să fie titrați în teologie, cu aptitudini pentru păstorirea militară și să nu aibă vârsta mai mare de 45 de ani, și nici mai mică de 30.  Numirea se făcea de către Ministerul de Război la recomandarea episcopului și mitropolitului dintr-o anumită dieceză. Preoții care erau selectați intrau sub regimul legilor militare, iar misiunea lor era: să însoțească trupele unde vor merge în timpul mobilizării; să dea povețe ce se impun de împrejurări; să facă servicii religioase fără ezitare.

 

 

Părintele Nazarie nu s-a lăsat intimidat de misiunea care îi atârna pe umeri. Chiar în anul numirii, a redactat două lucrări capitale pentru preoții ce urmau să se alăture trupelor: Instrucțiuni asupra atribuțiilor preoților de armată și Cuvântări pentru ostași și rugăciuni pentru Rege, Oaste și Popor în vreme de război. După campania din 1916, a redactat în colaborare cu Iconom Vasile Pocitan, subprotoiereul preoților de armată, broșura Înarmarea sufletească a ostașului român. Însă greul era abia la început. Serviciul Religios al Armatei necesita multă migală și dialog, asta pentru că biserica și armata trebuiau să ajungă la un limbaj comun. De la numire și până la mobilizarea din august 1916, protopopul Constantin Nazarie a pus pe picioare Serviciul Religios al Armatei.

 

Jertfa nu rămâne niciodată nerăsplătită

Misiunea abia începuse. La 8 iulie 1916, a prezentat șefului Marelui Stat Major un document în zece puncte intitulat Dispozițiuni relative la îmbrăcămintea preoților în vreme de mobilizare și de război. Însă lucrurile nu mergeau în direcția potrivită. “Am constatat că foarte puţini dintre domnii comandanţi s-au conformat Instrucţiunilor preoţilor de armată, care cer ca ei (preoţii) să fie poftiţi la diferite solemnităţi ale unităţilor de trupă; ba unii dintre domnii comandanţi consideră numitele Instrucţiuni ca necesare de ştiut numai de către preot.  Am rămas cu impresia că preotul nu e încă încetăţenit, nu e încă bine fixat în rândurile armatei (…)  Răul acesta se poate măcar în parte remedia şi de aceea vă rog a da ordin celor în drept să poftească pe preoţi la solemnităţi şi să dea cuvenita atenţie Instrucţiunilor pentru preoţii de armată, ca astfel să se facă legătura necesară între preot, comandant, ofiţeri şi trupă ”, sublinia părintele Nazarie.

Cu toate acestea, în campania din 1916-1918, au fost mobilizați 252 de preoți. În urma eforturilor sale, generalul Alevra spune despre protopopul Nazarie următoarele: “Înainte încă de a intra în campanie dezinteresat şi fără nici o plată, s-a ocupat de reglementarea activităţii preoţeşti, pe timp de război, făcând Marelui Stat Major, în acest scop, diferite propuneri. În timpul campaniei P.C. Sa, verbal şi prin diferite circulări, a dat Preoţilor toate îndrumările trebuincioase pentru îndeplinirea înaltei şi delicatei lor misiuni.

Devotamentul și munca părintelui au fost răsplătite prin acordarea ordinului Răsplata Muncii clasa I pentru învăţământ, cu Ordinul “Coroana României” în gradul de Cavaler şi Ordinul ”Steaua României” în gradul de Cavaler.

 

 

Surse: Comandor (r) prof. dr. Aurel Pentelescu, Ionuţ-Constantin Petcu,  Preotul Iconom Stavrofor Constantin Nazarie (1865-1926), șeful Serviciului Religios al Armatei Române în Războiul pentru Întregirea Neamului, în revista Misiunea, 2015.

Asculta muzică rock, cânta la baterie și nu rata niciun prilej de ieșire cu gașca. Cu toate acestea era pasionat de istoria religiilor. A fost un interes progresiv, iar întâlnirea cu opera lui Mircea Eliade, celebra Istorie a Religiilor, a pus paie pe foc. Ortodoxia nu avea ce căuta în acest peisaj  fiind catalogată drept învechită și plictisitoare. Într-o zi, pe când participa la un forum despre alchimie, s-a dat la vorbă cu un român stabilit în Insulele Mauritius care l-a întrebat: ”Faci isihasm?” Nici nu auzise de așa ceva. Au debutat lecturi pe această temă, iar printre meditațiile yoga pe care le practica și-a făcut loc rugăciunea inimii. A fost o explozie de bucurie și de lumină, întărită de o altă carte de căpătâi, Jurnalul fericirii. Ulterior, a absolvit Facultatea de Teologie din Cluj, obținând un doctorat la Universitatea Aristotel din Tesalonic, iar din 2006 a făcut pasul către viața monahală. În prezent face misiune în proximitatea unui loc al durerii, Cimitirul Cărămidăriei din Gherla, loc în care au fost îngropați foști deținuți politici. Aici a fost improvizată o bisericuță, s-a constituit Asociația Memorialul Gherla, iar în viitor se dorește ridicarea unui memorial care să amintească de pătimirile martirilor din epoca comunistă. Am stat de vorbă cu părintele Grigorie Benea despre regăsire, istoria acestui loc al rezistenței și planuri de viitor.

 

Interviul pe scurt:

  • Drumul anevoios către identitatea spirituală: “Vorbeam despre alchimie, ezoterism, yoga, kabala, iar la un moment dat mă întreabă: Faci isihasm? Nici nu știam despre ce e vorba. Atunci mi-a zis să citesc Sfântul Siluan Atonitul și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. A fost un prim declic, realizam că există ceva de care nu știu și eram interesat să aflu.”
  • Când faptele se cer împlinite: ”Veniseră copii din România și Ungaria, iar la un moment dat după ce le arătasem cimitirul, un profesor din Ungaria a spus că este extraordinar ce le-am povestit și a întrebat cum se face că un loc cu o asemenea încărcătură simbolică și memorială arată în acest fel. Am început să îndrug câteva scuze și atunci am avut un moment în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!
  • O rană care se vindecată prin rugăciune și cunoaștere: “Pe 1 octombrie 2017, Arhiepiscopia a înființat mănăstirea, după ce în vara aceluiași an am făcut Asociația Memorialul Gherla dedicată comemorării deținuților din punct de vedere istoric. Prin asociație avem ocazia de a vorbi despre detenție la modul general, nu strict confesional. Mănăstirii îi revine astfel rostul de a vindeca cu rugăciune rana acestui loc, este un demers prin care dorim să descoperim adevărul.”

 

 

Vâltoarea lumii și setea de cunoaștere

Ardelean get-beget, părintele Grigorie Benea s-a născut la Dej. Aici a urmat cursurile Școlii nr. 1, iar ulterior  Colegiul Național “Andrei Mureșanu”. În adolescență asculta muzică rock, cânta la baterie într-o formați de profil, se declara ateu și ieșea cu gașca la discotecă. Pasionat de studiul paleontologiei și ecologiei, nu rata nici un prilej de a se informa, iar printre acestea și-a făcut loc și interesul pentru istoria religiilor. “În acea perioadă plăcerea era singurul rost pe care îl aveam. Asta și pentru că veneam dintr-o familie în care nu exista nicio grijă financiară, prin urmare nu îmi rămânea decât să mă bucur de viață. Am început cu o carte, Religiile lumii și am continuat să cercetez pe tot parcursul liceului. Eu de felul meu sunt un om care își trăiește viața cu inima, iar când am descoperit opera lui Mircea Eliade, am vrut să aprofundez tot ce ține de sfera religiosului, mai puțin Ortodoxia care mi se părea o religie înapoiată și plictisitoare”, povestește părintele Benea.

 

,,Am vrut să aprofundez tot ce ține de sfera religiosului, mai puțin Ortodoxia”

 

Debutul erei internetului a constituit un prilej bun de a-și lărgi cunoștințele. Era prin jurul anului 2000 când participa la un forum despre alchimie. Aici s-a dat la vorbă cu un un român stabilit în Insulele Mauritius care l-a pus în dificultate. “Vorbeam despre alchimie, ezoterism, yoga, kabala, iar la un moment dat mă întreabă: Faci isihasm? Nici nu știam despre ce e vorba. Atunci mi-a zis să citesc Sfântul Siluan Atonitul și Părintele Ghelasie de la Frăsinei. A fost un prim declic, realizam că există ceva de care nu știu și eram interesat să aflu. Între timp, auzisem de rugăciunea inimii și s-a format o concepție potrivit căreia în Ortodoxie, partea duhovnicească se manifestă prin rugăciunea inimii. La vremea respectivă făceam niște meditații yoga și în cuprinsul acestor meditații am început să spun rugăciunea. Când am început să o rostesc, pur și simplu a fost ca o explozie de bucurie și lumină. După, am început să citesc Jurnalul fericii al părintelui Nicolae Steinhardt, o carte de turnură care mi-a prezentat Ortodoxia ca fiind cu totul altceva față de ce credeam eu.”

 

 

Când Dumnezeu te cheamă, nu-i loc de scuze

Cu timpul, acea stare de bucurie și pace a început să fie tot mai intensă. Nimic nu o putea substitui. Nici ieșirile la bar, nici escapadele la discotecă nu își mai găseau locul, deveniseră derizorii și plictisitoare. Dar hotărârea de a urma calea preoției a venit mai târziu, tot în urma unei lecturi de căpătâi, Jurnalul unui preot de țară de Georges Bernanos. În 2006, a fost rasoforit la Nurenberg de către Înalt preasfințitul Serafim Joantă, apoi hirotonit diacon. După  doar un an pe tărâm german, a revenit în țară și a gravitat în jurul a doi poli: Mănăstirea Nicula și Tesalonic, unde urma un doctorat.“Mi-am dedicat cercetarea doctorală vieții duhovnicești din temnițele comuniste, însă nu mai știu exact cum am descoperit cimitirul deținuților politici de pe Dealul Cărămidăriei. Locul era părăsit și se găsea în paragină. La Nicula îi ghidam pe cei care doreau să cunoască mănăstirea, iar dacă prindeam un context favorabil le vorbeam și despre Gherla, despre detenția politică și cei care doreau să afle mai mult le spuneam despre existența cimitirului și le arătam unde se află”, afirmă părintele Benea.

 

,,Am avut un moment de declic în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!”

 

Contextul a fost de așa natură încât un grup de tineri care participau la un proiect dedicat memoriei victimelor totalitarismului, să facă o vizită la Gherla. “Întâmplarea a făcut ca ei să sune la mănăstire și să le răspund chiar eu. Veniseră copii din România și Ungaria, iar la un moment dat după ce le arătasem cimitirul, un profesor din Ungaria a spus că este extraordinar ce le-am povestit și a întrebat cum se face că un loc cu o asemenea încărcătură simbolică și memorială arată în acest fel. Am început să îndrug câteva scuze și atunci am avut un moment în care am zis: Sunt doar scuze. Sau faci, sau taci!

 

 

Vindecarea prin memorie și rugăciune

Și pune-te pe treabă. Pentru început a fost curățat locul, apoi părintele Benea a bătut la ușa Înalt preasfințitului Andrei Andreicuț, aducându-i la cunoștință faptul că la Gherla se găsește un cimitir al deținuților și că ar merita făcut un memorial. “Atunci eram încă doctorand, iar Înalt preasfințitul a spus să-mi termin mai întâi studiile și apoi vedem. După doctorat au fost clipe dificile. Se vehicula faptul că Mănăstirea Nicula trebuie să se ocupe de construirea memorialului, și pentru că eu viețuiam acolo sarcina îmi revenea. În cursul anului 2017 am obținut pământul pe care se afla cimitirul în urma unui schimb între mănăstire și Primăria orașului Gherla, apoi s-a decis înființarea unei mănăstiri separate cu hramul Sfinții 40 de mucenici, dedicată comemorării victimelor din închisorile comuniste. Pe 1 octombrie 2017, Arhiepiscopia a înființat mănăstirea, după ce în vara aceluiași an am făcut Asociația Memorialul Gherla dedicată comemorării deținuților din punct de vedere istoric. Prin asociație avem ocazia de a vorbi despre detenție la modul general, nu strict confesional. Mănăstirii îi revine astfel rostul de a vindeca cu rugăciune rana acestui loc, este un demers prin care dorim să descoperim adevărul. În definitiv  asistăm la o lucrare pe care o face Dumnezeu și asta se vede prin modul cum s-a făcut mănăstirea și proiectul memorialului, realizări care sunt peste puterile mele”, spune cu tărie părintele.

 

 ,,În acest fel întreaga țară este un memorial”

 

Prezența crucilor și mărturiile orale care afirmau că în cimitir zac foști deținuți politici au fost confirmate de rezultatele apărute în urma unor săpături evaluative. În etapa a doua, se dorește identificarea propriu zisă a celor care au pătimit aici și construirea unui memorial care să adăpostească un osuar, un muzeu și un spațiu în care să fie pomeniți aceștia. L-am întrebat pe părintele Benea care sunt următorii pași și cum pot ajuta cei care sunt interesați.“Am inițiat Arhiva Gulag, în care adunăm mărturii ale foștilor deținuți politici, ultimii care mai sunt în viață. Acest demers ne-a făcut să înțelegem faptul că nu poți fragmenta experiența detenției politice pe locuri geografice, pentru că marea majoritate a deținuților au fost închiși în mai multe locuri. În această arhivă adunăm mărturii video, audio, dar și obiecte care au aparținut foștilor deținuți. Tot în acest context am decis să înființăm Fundația Gulag și să demarăm proiectul Epitaf. Ideea este următoarea: aici la Gherla avem un cimitir al deținuților, însă mulți dintre ei au ieșit din închisoare și au murit în alte locuri. În acest fel întreaga țară este un memorial, ori noi vream ca prin acest proiect să marcăm mormintele foștilor deținuți din toată țara, nu doar cei de la Gherla. Cum mai exact? Mai întâi printr-o plăcuță la locul respectiv pe care să scrie cine a fost acel om, iar de cealaltă parte vrem să facem o aplicație care să-i ajute pe oameni să găsească mormântul unui deținut politic și să afle mai multe. Noi am început acest demers la Cluj, dar vrem să ne lărgim, așa că oamenii care doresc ne pot sprijini atât prin donații, dar și prin implicare propriu zisă. Este nevoie de aparatură de înregistrare, de oameni care să facă interviuri cu deținuții care mai trăiesc, avem nevoie și de un grafician pentru că vrem să dezvoltăm site-ul, sunt multe de făcut”, conchide părintele Grigorie Benea.

 

 

O deosebită atenție este acordată de către Sfinții Părinților manifestărilor onirice ce au loc în mintea omului, acestea fiind adesea o oglindire a adevăratei sale stări morale, care le influențează. Astfel, în tratatul său despre crearea omului, Sfântul Grigorie de Nyssa arată felurimea viselor, determinată de felurimea trăirilor, trăsăturilor și patimilor omenești: „…visele obișnuite…fac parte din fantasmele cele mai variate și mai curioase. Ele fie că se nasc în porțiunea de creier rezervat memoriei ca niște ecouri ale preocupărilor zilnice, fie – ceea ce se întâmplă mai des – ele sunt concretizarea unor stări afective ale corpului. Așa se explică de ce omul însetat are senzația că se află lângă izvor, pe când cel dornic de hrană vede în față un ospăț cu bucate multe, iar tânărul aproape sugrumat de plăcerile trupești e pradă și el unor vise asemănătoare…în majoritatea lor, visele păstrează o pecete specifică. Alt conținut au visele persoanelor energice și altul la cei mai puțin energici, altele sunt visele celor celor nestăpâniți și altele ale celor moderați, pe unele tărâmuri se desfășoară imaginația celor cu suflet deschis și cu totul altele, cea a celor nesătui. În vise, nu puterea de gândire este cea care plăsmuiește în suflet reprezentările ci mai curând instinctul sau forța nerațională din om, care reproduce în vis imagini din cele ce, prin ocupația zilnică, devin obișnuință, când sufletul este treaz”[1].

Un scriitor bisericesc care a acordat de asemenea o mare atenție viselor este Evagrie Ponticul, care, în tratatul său intitulat Praktikos, adresat monahilor din Pont, leagă sănătatea sufletului de imaginile onirice: „Dacă mișcările firești ale trupului nu sunt însoțite în timpul domnului de plăsmuiri, înseamnă că sufletul este într-o stare de sănătate îndeajuns de bună; dar dacă apar plăsmuiri, e semn de sănătate șubredă…Semnele stării de nepătimire le vom recunoaște astfel: ziua, după gânduri, iar noaptea, după vise”[2]. Tot în privința imaginilor din somn ridică o serie de avertismente Sfântul Ioan Scărarul, care leagă la rându-i sănătatea morală a omului de manifestările onirice: „Când ne așezăm în așternut trebuie să fim cu multă grijă pentru că în timpul somnului mintea singură, fără de trup, se luptă cu demonii, prin gândurile ce-au străbătut-o înainte de a adormi, iar dacă gândurile ce ne-au preocupat au fost îndreptate spre plăcerile trupești, mintea va fi o trădătoare a cauzei înseși și a trupului…Cei care ne trezim din somn buni și pașnici credem că întru ascuns am primit ajutor de la sfinții îngeri și mai ales atunci când se întâmplă să ne culcăm după multe rugăciuni și înfrânări. Uneori însă ne trezim tulburați, iar aceasta o pătimim din pricina visurilor celor rele…Acesta este semnul curăției adevărate: a rămâne nemișcat în nălucirile din vremea somnului”[3].

Așadar, Sfinții Părinți arată că este nevoie de o permanentă supraveghere a mișcărilor minții, calitate numită de majoritatea dintre ei trezvie[4]. Aceasta este definită în maniera următoare la Cuviosul Isihie Sinaitul: „Trezvia e o metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăvește pe om cu totul de gânduri și cuvinte pătimașe și de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruiește apoi cunoștința sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât cât e cu putință, și dezlegarea tainelor dumnezeiești și ascunse. Ea împlinește toată porunca lui Dumnezeu din Vechiul și Noul Testament și aduce tot binele veacului ce va să fie”[5].

În concluzie, scopul tuturor acestor sfaturi ale Sfinților Părinți în vederea dobândirii și exersării virtuților îl reprezintă desăvârșirea omului, revenirea sa în starea dinainte de căderea în păcat, prin unirea cu Hristos și îndumnezeirea sa, stare ce este descrisă pe larg de către Sfântul Atanasie cel Mare, raportată la Sfântul Antonie: „Antonie a ieșit ca dintr-un altar în care se afla cufundat în taine și purtat de Dumnezeu. Atunci ( n. r. după 20 de ani ) s-a arătat întâia oară din clădire celor ce veneau la el. Iar aceia, privindu-l, s-au minunat privindu-l, s-au minunat văzând trupul lui având aceeași înfățișare, nici îngrășat de nemișcare, nici subțiat de posturi și de lupta cu demonii. Era la fel cum îl știau și înainte de retragere. Iar sufletul arăta aceeași curăție în purtări. Nici închis în sine din cauza înfrânării, nici din cauza plăcerii de a vedea oameni, nici stăpânit de râs, nici copleșit de tristețe ; nu s-a veselit văzându-se primit cu bucurie de atâta lume. Ci era întreg, egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată îi statornicit în ceea ce e propriu firii […] . (Sfântul Antonie ) pe toți îi chema să nu pună nimic în lume înaintea iubirii lui Hristos”[6].


[1] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului (trad. Teodor Bodogae), în: Scrieri. Partea a doua”, pp. 43-44.

[2] Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a., p. 47.

[3] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, pp. 177, 179-180.

[4] În limba greacă nhyij.

[5] Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010, pp. 54-55.

[6] Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, p. 328.

BIBLIOGRAFIE

SURSE:

  1. Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie”, col. Scrieri și traduceri de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VIII, Ed, IBMO, București, 2010.
  2. Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere (trad. Teodor Bodogae), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol XXX, Ed. IBMBOR, București, 1998.
  3. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (trad. Pr. Dumitru Fecioru), Ed. IBMBOR, București, 2005.
  4. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul XXIII: Despre nebuna mândrie în care cuvânt și despre gândurile cele necurate ale blasfemiei, în: „Scara raiului” (trad. †Nicolae Corneanu), Ed. Învierea, Timișoara, 2004.
  5. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cuvinte către singuratici” Partea a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
  6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. II, Ed. IBMO, București, 2008.
  7. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 33 (trad. Arhid. Ioan Ică jr), în: „Cateheze. Scrieri II”, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
  8. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile Mici (trad. Iorgu D. Ivan), în: „Scrieri. Partea a doua”, col. PSB, vol. XVIII, Ed. IBMBOR, București, 1989.
  9. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 159. Către Eupaterios și fiica lui, în: „Scrieri. Partea a treia” (trad. Pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae), Ed. IBMBOR, București, 1988.
  10. Evagrie Ponticul, Tratatul practic sau monahul, în: „Scrieri alese” (trad. Radu Duma), Ed. Herald, București, s.a.
  11. Isihie Sinaitul, Scurt cuvânt de folos sufletului și mântuitor despre trezvie și virtute. Suta întâi, în: „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. IV (trad. Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. IBMO, București, 2010.

LUCRĂRI GENERALE:

  1. Mantzaridis, Georgios, Morala creștină (trad. Cornel Constantin Coman), Ed. Bizantină, București, 2006.
  2. Răducă, Pr. Vasile, Monahismul egiptean, Ed. Nemira, București, 2003.
  3. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978.

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea I

Dobândirea virtuților în viziunea sfinților părinți – partea II-a

Comuniunea cu Hristos

Mântuitorul Hristos întrupându-se din Fecioara Maria ridică natura umană la comuniunea cu Sfânta Treime prin unirea ipostatică a firii divine cu firea umană în mod neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat, neschimbat. Înălțându-se cu trupul la cer, Domnul Iisus Hristos a creat posibilitatea ca fiecare dintre noi să se poată împărtăși de comuniunea personală pe care o săvârșește Duhul Sfânt în Biserică. Credinciosul este chemat în Biserică să personalizeze comuniunea realizată de Mântuitorul. Apocalipsa ne spune: „Iată Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (3, 20).Credinciosul este chemat în Hristos să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9) și moștenitor și cetățean împreună cu sfinții lui Dumnezeu (Rom. 5, 7; Gal. 2, 19)”.[1]

Modelul după care noi trebuie să realizăm comuniunea personală cu Dumnezeu și între noi este dat prin cuvintele Domnului: „Fiul lucrează după cum Tatăl lucrează” (Ioan 5, 17) „precum Mi-a poruncit Tatăl, așa fac” (Ioan 14, 31); „mâncarea Mea este să fac voia Tatălui celui ce M-a trimis” (Ioan 4, 34); „iar Mângâietorul, duhul adevărului care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 27), „pe care-l va trimite Tatăl în numele Meu” (Ioan 14, 26) „nu va vorbi de la sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu va lua și va vesti; pentru că toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16, 13-15).

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana Domnului Iisus Hristos în care natură divină și natura umană sunt unite ipostatic este temelia comuniunii, comuniune care se prezintă sub două aspecte organic legate între ele, aspectul văzut, instituțional și aspectul nevăzut duhovnicesc. Expresia ortodoxă „Biserica-trupul tainic” subliniază tocmai relația strânsă între cele două aspecte. “Trupul este constituit din Mântuitorul Hristos, piatra cea din capul unghiului, din apostoli, episcopii și toți credincioșii, iar cuvântul „tainic” subliniază manifestarea prezenței tainice a Duhului Sfânt prin care se face prezent Mântuitorul în Biserică”.[2]        

Sfânta Scriptură vorbește clar despre aspectul văzut al comuniunii bisericești: comuniunea nu o dă și nu o primește oricine, ci numai Fiul lui Dumnezeu care trimite pe apostoli precum Tatăl L-a trimis pe El (Ioan 17, 18). Sfinții apostoli sunt trimiși să boteze și să propovăduiască Evanghelia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28, 19). “Biserica întemeiată pe piatra din capul unghiului Hristos (Psalmul 117, 22; Matei 21, 42; Efes. 2, 20) se zidește de către apostoli și prooroci, temelia ei (Efes. 2, 20), de martiri și mucenici și de toți credincioșii după cum spune Sfântul Irineu”.[3]

Sfântul Apostol Pavel accentuează realitatea văzută și instituită a comuniunii ca fiind voită de Dumnezeu-Tatăl, întemeiată de Dumnezeu Fiul întrupat, mort, înviat și înălțat la cer și desăvârșit de Duhul Sfânt pogorât în ziua Rusaliilor.[4] Sfântul Apostol Pavel spune că înainte de a predica Evanghelia a urcat la Ierusalim unde apostolii Petru, Iacov și Ioan i-au întins mâinile în semn de comuniune, recunoscând că Pavel e adevărat apostol (Gal. 2, 9). Când Apostolul Pavel trimite la slujire pe diaconi își pune mâna peste ei dându-le comuniunea harului și a slujirii (II Cor. 7, 4).“Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune că a scris cuvintele Domnului pentru ca și noi să avem comuniune cu el și prin el cu Tatăl și cu Fiul său întrupat (I Ioan 1, 4)”.[5]

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “intrarea în Biserică înseamnă botezul prin care credincioșii sunt plantați la un loc cu Hristos, adică devin părtași morții și învierii Domnului care pe de o parte este cap al Bisericii pe care a întemeiat-o cu sângele său, iar pe de altă parte lucrează prin Duhul Sfânt împărtășind mădularelor din abundență harul de sus”.[6] Sfântul Grigorie de Nyssa spune că “precum la toate creaturile inițiativa vine de la cap, tot astfel trebuie să ne mișcăm în Biserică în conformitate cu capul cel adevărat, către orice impulsiune și lucrare”.[7]

Sfinții părinți accentuează statornic legătura ontologică între aspectul văzut și cel nevăzut al comuniunii ce se realizează în Biserică precizând că este o unitate ontologică între manifestarea Fiului și a Duhului în Biserică. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Duhul purcede de la Tatăl prin Fiul. Explicând această expresie, patriarhul Grigore Cipriotul zice: „Sfântul Ioan Damaschinul nu vrea să spună că Tatăl dă viață Duhului prin Fiul, ci să înfățișeze arătarea Duhului prin Fiul, adică aspectul văzut (credincioșii și sfintele taine în partea lor văzută și aspectul nevăzut) manifestarea Duhului Sfânt prin care se face prezent în sfintele taine Domnul Hristos. Sfântul Ioan Damaschinul nu ar fi indicat altfel în același capitol numai pe Dumnezeu-Tatăl cauzator în Treime și nici nu ar fi zis: pe Duhul Sfânt îl numim Duh al Fiului, dar nu spunem din Fiul”.[8]

Sfântul Vasile cel Mare spune: „nouă ni se dă viață de către Tatăl prin Hristos Fiul întrupat în Duhul Sfânt”.[9]

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel spune: „ceea ce ne face uniți într-un singur trup și ceea ce ne reînnoiește pe noi este un singur Duh[10], pentru că după cum spune Sfântul Ioan Damaschinul: „într-un singur Duh, toți am fost botezați într-un singur trup” (I Cor. 12, 13), “căci nu s-a botezat unul într-un Duh, iar altul în alt Duh; atât cel care ne-a botezat este unul, Duhul, cât și cel în care ne-am botezat este unul, Hristos”.[11]

Păstorul lui Herma adâncește ideea comuniunii în Hristos prin Duhul deși nu folosește expresia koinonia. “Biserică văzută și nevăzută este un turn, un alter turn Babel restaurat în Hristos, zidit pe ape adică pe taina botezului la a cărui clădire participă Hristos, piatra cea din capul unghiului, apostolii, temelia zidului, și proorocii, martirii, creștinii, vii și morți”.[12]

Zidirea comuniunii începută prin taina botezului se desăvârșește în comuniunea cu trupul și sângele Domnului dată în pâinea și vinul prefăcute în sfânta euharistie prin pogorârea Duhului Sfânt. Epicleza euharistică este centrul oricărei comuniuni cu Hristos, cu Tatăl prin Duhul, pentru că, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, “creatura nu posedă niciun dar care să nu vină de la Duhul Sfânt ce ne unește cu Dumnezeu”.[13] Biserica mulțumește Tatălui cauză a Treimii ce dă lumii pe Fiul Său Unul-Născut și trimite pe Duhul Sfânt că Rusalie continuă, și-L face prezent pe Dumnezeu-Fiul în jertfa cea fără de sânge de pe altar. Astfel “Sfânta Treime se revelează în acțiunea de apropiere ipostatică a fiecărei persoane”.[14]

Comuniunea deplină se realizează în sfânta liturghie, locul și momentul prin excelență în care persoanele Sfintei Treimi manifestă unitatea ființei lui Dumnezeu în comuniunea persoanelor”.[15] Ritualul proscomidiei înfățișează văzut comuniunea mădularelor trupului Domnului. Pe sfântul disc alături de agnețul care înainte de prefacere este doar pâine, iar după prefacere este trupul Domnului, sunt așezate părticelele ce reprezintă pe Maica Domnului, pe sfinții apostoli, proorocii, mucenicii, îngerii și creștinii vii și morți. Marea rugăciune sobornicească a Sfântului Vasile cel Mare din liturghia ce-i poartă numele cere de la Dumnezeu har și milă pentru comuniunea tuturor mădularelor Bisericii. Spiritualitatea liturgică ortodoxă este esențial sobornicească; nu un individ, ci Biserica se unește cu Dumnezeu, după cum nu o părticică, ci întreg trupul Domnului se jertfește și se dă credincioșilor prin sfânta euharistie, în care se realizează treapta supremă a comuniunii personale cu Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că împărtășirea cu sfânta euharistie, prin care ne împărtășim cu trupul lui Hristos mort și înviat, ne ridică deasupra îngerilor; “așa intrăm cu adevărat în comuniune cu dumnezeiasca fire, după cum spune Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 3)”.[16] Nicolae Cabasila, marele tâlcuitor al sfintei liturghii spune că “mâncând trupul Domnului și bând sângele Său noi ne împărtășim personal de trupul uman îndumnezeit prin unirea ipostatică”.[17]

Cuvântul Sfântului Apostol Pavel care ne spune că cine mănâncă cu nevrednicie trupul Domnului și bea sângele Său cu nevrednicie se judecă singur (I Cor. 11) a fost transmis cu sfințenie de Sfinții Părinți în Biserica Ortodoxă așa încât orice încălcare a dogmelor și canoanelor Bisericii era pedepsită cu excomunicarea.

În acest sens înțelegem poziția statornică a Bisericii Ortodoxe care nu admite niciun compromis în privința comuniunii sacramentale și instituționale între credincioșii ortodocși și credincioșii celorlalte confesiuni creștine. După cum spune o rugăciune din canonul sfintei împărtășanii: „părticica sfintei cuminecături este scânteie divină și foc din cer”. Prin urmare nu poate fi vorba de niciun compromis în materie de credință înaintea comuniunii euharistice. După cum spunea un patriarh ortodox, “Sfinții Părinți ne-au transmis că dogmă sfântă comuniunea membrelor între ele și au socotit că temelie a comuniunii, comuniunea credinței iar pe unitatea mărturisirii întemeiau unitatea Bisericii”.[18]

Sensul adânc al acestor cuvinte ne învață că responsabilitatea mântuirii noastre și a semenilor este criteriul vieții sobornicești; că nu poate exista niciun compromis în privința comuniunii de credință fără pericolul primejduirii mântuirii noastre și a semenilor noștri. În acest sens se exprimă Alexei Homiacov, teologul sobornicității: „dacă cineva cade, cade singur; dar dacă cineva se mântuiește, nu se mântuiește singur. Cine crede este în comuniunea credinței; cine iubește este în comuniunea iubirii; cine slujește este în comuniunea slujirii; cine nădăjduiește este în comuniunea nădejdii…[19].

În comuniune cu alții, în cuget și în inimă, fiecare persoană își găsește măsura proprie și deplină. Zicând „Tatăl nostru”, fiecare găsește ce este al său și cunoaște ce este al altuia, căci Domnul Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl a zis: „Tatăl Meu și Tatăl vostru” (Ioan 20, 17).


[1] Ibidem

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970, p. 345

[3] Irineu Pop, op. cit., p. 57

[4] Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965, p. 276

[5] Drd. Gh. Ghişcă, op. cit., p. 408

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942, pp. 214-215

[7] Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998, p. 103

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964, p. 507

[9] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 396

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere deP. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana,Bucureşti, 2005, p. 86

[11] Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005, pp. 189-190

[12] ***, Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 315

[13] Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964, p. 280

[14] Drd. N. Streza, op. cit., p. 469

[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, p. 343

[16] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003, pp. 293-320

[17] Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 143

[18] Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961, p. 81

[19] Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961, p. 51

Bibliografie
  1. Irineu Pop, Sfântul Irineu de Lyon, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998.
  2. Liliana Aron Ene, Conceptul ortodox de comuniune, vol. I, Editura Tiparg, Geamăna, 2011.
  3. Păstorul lui Herma, în col. P.S.B., nr. 1, traducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979.
  4. Patriarhul Fotie al Constantinopolului apud. Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Unitatea oglindită în scrisorile irenice, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
  5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1964.
  6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime structura supremei iubiri, în rev. S.T., nr. 5-6, 1970.
  7. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
  8. Pr. Prof. Grigorie Marcu, Unitatea Bisericii după Sfântul Apostol Pavel, în rev. Ortodoxia, nr. 5-6, 1965.
  9. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., nr. 7-8, 1955.
  10. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Elementele demonstrației în tratatul “Despre Sfântul Duh”, al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., nr. 5-6, 1964.
  11. Prof. Nicolae Chiţescu, Opera teologică a lui Alexei Homiakov, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1961.
  12. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003.
  13. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete. Despre numele divine, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996.
  14. Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, Ed. Sophia, Bucureşti, 1998.
  15. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005.
  16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942.
  17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005.
  18. Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în col. P.S.B., nr. 80, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1983.
  19. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
  20. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. P.S.B., nr. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Corniţescu şi Pr. Prof . dr. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988.
  21. Vladimir Lossky, Teologia mistică în Biserica de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea I

În avancronica plebiscitului din 6-7 octombrie, numit şi referendumul pentru familie, Marcel Stavără, preot la Biserica Icoanei din Bucureşti, scrie pe foaia de cultură editată de către Matricea Românească despre Taina Căsătoriei, homosexualitate ca păcat capital şi perfidia promotorilor necurăţiei.

 

Hristos în mijlocul nostru!

Priviți rețeta unei băuturi de toamnă: luați un pahar cu apă curată și un pumn de pământ. Presărați în apă câteva firicele de pământ și ziceți de fiecare dată: “este al lui Dragnea”, apoi altele precum “este inutil”, “este foarte scump”, “este neconstituțional”, “nedemocratic”, “promovează ura”

Amestecați 2-3 săptămâni! Apa s-a înnegrit total! Poți să bei așa ceva?

Sunt preot creștin și din această poziție mă exprim concret, fără generalizări, ci cu toate faptele concrete pe care le trăiesc.

Referendumul pentru căsătorie (! nu pentru familie) este foarte simplu: “bărbat și femeie”, în loc de “soți”. Cine nu este convins, să o consulte pe doamna Ana Săcrieru (Coaliția pentru Familie) și va fi elucidat pe tema oricărei legi. Atunci de ce se vrea răstălmăcirea lucrurilor? Ca să nu te bucuri de un pahar cu apă curată, la fel de curată cum este căsătoria naturală instituită de Dumnezeu prin complementaritatea fiecărei vocații masculin-feminin.

Iar cazurile concrete sunt acestea:

Vine o mamă îndurerată la tine în biserică și, în timp ce lacrimile o năpădesc, îți spune că fiul său a plecat de acasă acum 2 ani, pierdut în droguri și sodomie, nu a mai știut nimic despre el și deodată l-a văzut la televizor trecând “victorios si zâmbitor” prin parada gay, desfigurat și de nerecunoscut.

Eu, preotul ortodox, sunt cel care promovez iubirea, pentru că iubesc pe omul căzut şi rătăcit în păcatul sodomiei. Am un fiu duhovnicesc pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-am scăpat de această patimă. Nimeni nu știe ce zbucium este în sufletul acestui om, ce dramă trăiește și ce eforturi ascetice facem împreună pentru a uita de acest păcat. Deci mie îmi pasă cu adevărat de el şi nu vreau să își piardă mântuirea, chiar dacă amintirile acestui păcat îl mai chinuie.

Țineți minte, cele mai periculoase propoziții sunt:

1. “nu am nimic cu ei” , pentru că arată indiferență față de omul căzut. Indiferență, nu iubire! Eu, tocmai pentru că îl iubesc, îl ajut să se salveze din această robie. Când  este un om într-o groapă, îi dai mâna să-l ridici, nu îl lași acolo în groapă pentru că “îi respecți opțiunea”.

2. “România nu este încă pregătită să accepte acest lucru – homosexualitatea”, adică pentru ce să mă pregătească,  pentru ceva nenatural, dizgrațios si care este întinăciune în fața lui Dumnezeu? Sau cine să mă pregătească: Remus Cernea şi Andreea Bălan? Nu mai bine ascult eu de sfaturile oamenilor așezați în viață, cu exemplu de moralitate și înțelepciune, cu un discernământ ce provine dintr-o rațiune ce nu este întunecată de patimi?!

3. “Eu sunt ortodox, dar susțin LGBT”. Adică eu mă împărtășesc cu Hristos și apoi Îl scuip. Acela care vorbeste așa nu este ortodox. Si-a pierdut ortodoxia de mult. Habar nu are ce înseamnă credinţa ortodoxă de care, dacă o cunoşti, te îndrăgostești şi nu o mai lași niciodată.

Am obosit să mă apăr de atâtea atacuri pentru că sunt român creștin.

Însă, ca teolog, nu pot să rămân mut în fața ipocriziei: să citezi pe Iisus Hristos – Dumnezeu şi apoi să Îl arunci la coș (repudiezi, scuipi, ridiculizezi, ignori, contești, negi existența). Adică: la mai multe emisiuni am văzut un susținător LGBT care a citat pe Iisus Hristos,  Care a zis “să iubești pe vrăjmașii tăi”.

Dar a ignorat total că tot Dumnezeu, încă neîntrupat, a creat bărbatul cu femeia şi i-a unit. Nu poţi să te faci că uiți de Sodoma și Gomora, să ignori că în ochii lui Dumnezeu (Care este singura iubire adevărată) acest păcat este spurcăciune.

Sau să nu știi că Dumnezeu întrupat – Iisus Hristos (Care a întemeiat, susține şi conduce Biserica – în care tu lovești şi despre care nu vrei să vorbești) a binecuvântat unirea dintre bărbat şi femeie la nunta din Cana Galileii (Ioan cap. 2, Matei cap. 19)! Ce îi spune Hristos femeii prinse în adulter: “Femeie, unde sunt cei care te condamnau? Nu mai sunt. Nici Eu nu te condamn. Mergi și nu mai păcătui! (Ioan 8)”. Aceasta este ideea: “nu te condamn, dar ieși din păcat, vino în firea adevărată, trăiește cum te-am creat Eu și nu deraia de la ținta îndumnezeirii”!

Să te faci că nu știi că aceasta este nerușinare înaintea lui Dumnezeu pe Care îl citează (Romani cap 1; I Cor. 6-7)?! Textele din Scriptură sunt multe.

Cum să scrii pe banner: “Sodoma – pământ românesc” și să te mai numești român?! Mă bucur foarte mult că Matricea Românească refuză să se instaureze altă matrice peste neamul românesc

Ipocrizia și perfidia sunt diabolice. Să citez pe Dumnezeu pe Care nu dau 2 bani prin actele de necurăție pe care le comit şi pe care El, Dumnezeu, nu le agreează si nu le binecuvântează! Exact ca în Evanghelia după Matei cap. 4, când Satana cita din Scriptură și ispitea pe Hristos cu pasaje din ea.

Nu vreau să par dur pentru că sunt direct, dar nu am văzut o perfidie atât de mare de la Carantania încoace.

Credinţa unui preot: “Sunt speriaţi pentru că Românii s-au trezit!”

Propun să urmăm o idee a Pr. Stelian Tofană: 34 milioane euro împărțim la 3 milioane de semnatari = 11,3 euro. Deci propunerea este să punem fiecare 11,3 euro (50 lei) pentru a înființa Spitalul “Referendum”. Ca să nu ne mai acuze cineva că se cheltuiește mult cu acest demers (aproximativ 10 km de autostradă).

Mă întreb cât am cotizat noi, cei 3 milioane de semnatari, la stat în acești 2-3 ani!

Dacă Hristos este în mijlocul nostru, nu vă temeți! Sunt puțini, speriați, nervoși pentru că românii s-au trezit și nu vor să ajungă formați de opiniile unor personaje care lovesc in inima poporului român. Cum să scrii pe banner: “Sodoma – pământ românesc” și să te mai numești român?! Mă bucur foarte mult că Matricea Românească refuză să se instaureze altă matrice peste neamul românesc.

Feriți-vă de slogane care manipulează și nu le distribuiti! Rugați-vă mai intens, mai curat, fiți lumină între cei necredincioși prin exemplul personal de trăire autentică a Evangheliei! Ortodoxia și firescul trebuie mărturisite cu devotament și curaj. Gândiți-vă că nu le pasă deloc de zbuciumul și drama din sufletul unui om căzut în patima sodomiei. Numai duhovnicul știe lupta pentru despătimire a aceluia.

Toate celelalte discuții încearcă să distragă atenția de la un singur lucru adevărat: căsătoria între un bărbat şi o femeie. Este singurul lucru important!!!

Aduc mulțumire și prețuire tinerilor voluntari care se dovedesc misionari ai Bisericii și ai normalității! Doamne ajută!

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

 

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

ITO 2018 Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu siglă

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

 

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

Într-o discuţie particulară, redată parţial aici, spre folosul celor mulţi, părintele Marcel Stavără (Biserica Icoanei Bucureşti) a arătat că omul poate ajunge la mântuire, în chip minunat, şi cu puţine mijloace. Bunăoară, printr-o carte de numai 4 lei, aparent neimportantă, prea “ieftină” pentru a conta. Început la o omilie despre incinerare, pe Matricea Românească.

“Ia uite, cum se mântuieşte cu 4 lei!”, zâmbeşte părintele Marcel Stavără – prieten de suflet al Matricei Româneşti – şi-mi întinde cu mărinimie (chestiune de metodă, nu de mijloace), o cărticică despre incinerare. După care îmi lămureşte: “Aceasta poate părea o cărticică neînsemnată. Şi totuşi, dacă omul citeşte şi crede, şi renunţă la ideile lui greşite, şi-a câştigat nemurirea cu 4 lei”.

Cuvântul “cimitir” vine din greacă (kimitírion) şi înseamnă dormitor, loc de odihnă pentru cei adormiţi. Cine este, deci, nebun să dea foc unui om care se odihneşte? – părintele Marcel Stavără, Biserica Icoanei

Discuţia, în sine, poate părea la rându-i neînsemnată. Însă ea e nu doar sămânţa unei omilii, ci şi, poate, o şansă suplimentară la mântuire.

Voi câţi talanţi aveţi, şi pe ce îi cheltuiţi?

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.”

Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, nemilostiv, răzbunător şi fără scrupule. Pozitivismul ştiinţific, materialismul marxist au împământenit de-a lungul timpului şi continuă să o facă (prin diverse metode, mai subtile ce-i drept), ideea omului nou definit mai sus.

Însă trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale înseamnă realmente un progres sau dacă acest tip de om este un model, în primul rând, pentru tinerii de astăzi. Ȋntr-o societate secularizată, în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. Şi astfel, aleg libertinajul în locul libertăţii. Speriaţi de responsabilitatea pe care o presupune adevărata libertate, de asumarea propriilor decizii, îşi construiesc propriul set de valori, raportându-se de cele mai multe ori la false modele.

A vorbi despre Dumnezeu unor astfel de tineri nu e deloc uşor. Dacă mai mergi şi în fiecare duminică la biserică, deja ţi s-a pus eticheta: ciudat, habotnic sau îndoctrinat. Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete. Imaginea despre Biserică a rămas pe undeva prin Evul Mediu, când arderea pe rug era metoda preferată a Inchiziţiei. Fără îndoial㸠societatea l-a gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Imaginea Dumnezeului imperial, răzbunător, care ţine minte răul, precum şi faimoasa lege a talionului încă domină. Această imagine este alimentată în primul rând de mass-media, însă nici creştinii noştri nu fac nimic pentru a demonta aceste preconcepţii. Rolul civilizator al Bisericii, însă, a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte.

Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete

A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu este un aspect foarte sensibil şi trebuie abordată cu multă diplomaţie. V-aţi prins, sunt o „ciudată” (conform etichetelor actuale), însă acest lucru nu constituie o piedică în a fi un fin observator al realităţii în care trăiesc.

De aceea, consider că exemplul prin fapte „strigă” mai tare decât orice citate sau scrieri. Putem vorbi ore întregi despre milostenie, dar  îl putem ignora pe cerşetorul din spatele blocului de fiecare dată când trecem pe lângă el.  Putem scrie zeci de cărţi despre bunătate, dacă ţinem minte răul ce ni s-a făcut şi acţionăm în consecinţă cu prima ocazie. Faptele au schimbat lumea, nu vorbele. Evident că nu este de ignorat nici forţa cuvintelor, însă toţi  marii conducători au demonstrat de-a lungul timpului că, dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, sunt inutile.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui? Sigur, pentru cei mai mulţi, minunile înseamnă nebunie. Înseamnă naivitate şi prostie. Totuşi, sunt oameni care şi-au dat viaţa pentru că au crezut în minunile lui Hristos.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui?

Oare Constantin Brâncoveanu nu avea altceva mai bun de făcut decât să îşi sacrifice viaţa pentru un crez? Sau poate că Ştefan cel Mare se plictisea după luptele cu otomanii şi se gândea să mai ridice câte o mănăstire după fiecare bătălie câştigată. Sigur, aceste mănăstiri sunt vizitate astăzi ca „atracţii turistice” chiar şi de aceia care – paradoxal – sunt de părere că este demodat să crezi în Dumnezeu. Ţărişoara noastră mai există datorită unor conducători ca cei de mai sus (nu întâmplător, sfinţi), care au încununat cu fapte credinţa lor.

Nu este uşor să făptuieşti şi nici să mărturiseşti Adevărul astăzi, mai ales ca tânăr. Unii au plătit cu viaţa pentru asta. Cei mai mulţi ar cataloga asta drept „nebunie” . Uităm însă un lucru esenţial : mureau cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu câţi creştini ar mai face asta, însă un lucru e sigur: nebunii întru Hristos au schimbat lumea!

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache, scenă din Catedrala Episcopală Învierea Domnului, Drobeta-Turnu Severin

Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am găsit, în persoana părintelui Sorin Zahiu, de la metocul Sfântul Vasilie cel Mare din Atena, Grecia, cel cu care am purtat o discuţie memorabilă, pe care o vom populariza în foileton.

Strada Sarri din Atena e, alături de zona Thissio, una dintre cele mai frumoase ale capitalei Greciei, pe drept cuvânt un Montmartre elen, în care boemia e la ea acasă. N-ai bănui, deci, că într-un lateral al ei, pe strada Kranaou 2, vieţuieşte o bisericuţă românească, la parterul unui bloc. E, îmi va povesti mai târziu părintele Sorin Zahiu, un metoc mănăstiresc, în care slujeşte de ani buni. Sunt deja 13 ani de când fostul coleg de facultate al profesorului Adrian Lemeni se află în Grecia.

Pentru moment, însă, vorbesc într-o parcare cu un paznic grec, cel care nu pare să ştie nimic despre nici o biserică. Apoi, se luminează. Dumnezeu i-a dat gândul bun, cum se spune: “Iată-i acolo pe oamenii care se ocupă de biserică. La maşini! Dacă vă grăbiţi, îi puteţi prinde!”.

Asta se şi întâmplă. Iar părintele Sorin Zahiu, când aude că suntem din România şi că l-am căutat special ca să îi facem un cadou, face ochii mari, abandonează agenda prestabilită şi ne întreabă, cu toată inima: “Ce planuri aveţi? Aţi mâncat? Dacă nu, haideţi la masă!”

Românii din Atena, înjumătăţiţi în ultimii cinci ani

Cea mai frumoasă călătorie e cea din care te întorci cu un prieten nou. E ceea ce s-a întâmplat şi la Atena unde – dacă mai întârziam un minut – acest material n-ar mai fi văzut “lumina tiparului”. Nu există însă coincidenţe, iar dacă întâlnirea a avut loc, ea a avut loc cu un scop. La Matricea Românească, nici un român nu e mai puţin important ca altul: toţi sunt mioare bune şi demne de a fi salvgardate, în sens biblic.

Pe drum, printre roiuri de turişti vioi şi de localnici agitaţi, schimbăm mici impresii.

“Ştiţi ce m-a impresionat? Când am auzit cuvântul Matricea. Când am citit Dăinuim! pe copertă. Sunt cuvinte româneşti vechi, pe care lumea nu le mai foloseşte. Este o desfătare sufletească să vezi că mai sunt oameni care nu numai că le folosesc, dar le pun pe frontispiciul unui proiect de suflet, făcut pentru români!”, îmi spune părintele  Sorin Zahiu, cu toată sinceritatea.

“Faţă de acum 5 ani, populaţia de români din Atena s-a înjumătăţit. Au plecat românii din Atena, românii din Grecia, în alte ţări. De ce să stai aici, când poţi câştiga altundeva de 3 ori mai mult?”, întreabă, retoric, părintele. Îi fac remarca faptului că şi Atena pare un oraş depopulat şi îmbătrânit. Confirmă: “Şi grecii se confruntă cu un exod. Ei sunt orientaţi în special pe Anglia, e o ţară spre care au o înclinaţie. Acolo le pleacă tinerii.”

La ultima slujbă, pe care am ratat-o “la mustaţă”, părintele Sorin Zahiu a avut, probabil, zece enoriaşi. Românii din Atena, nu foarte mulţi şi nici foarte mobilizaţi, au mai multe biserici din care pot alege, însă doar bisericuţa “Sfântul Vasilie cel Mare” se întreţine singură, îmi spune cu mândrie părintele. “Aşa arăţi că eşti un om mare – când te întreţii singur. Cu ce se ocupă enoriaşii mei? În general, românii de aici lucrează în construcţii, doamnele au grijă de bătrâni… Sunt oameni simpli, cu familii.”

“Grecii credeau că, în comunism, noi românii ne îmbrăcam toţi complet în roşu!”

Ne aşezăm la masă. Înainte să comandăm, îl întreb pe părinte cum ne văd Grecii pe noi, Românii. “Anii de comunism au creat multe confuzii şi idei preconcepute, unele explicabile, altele exagerate. De pildă, cineva de aici mă întreba dacă noi, în comunism, ne îmbrăcam cu toţii în roşu! Ei aşa credeau! Fiind Cortina de Fier, neexistând prea multe informaţii despre ce se întâmpla la noi… M-a frapat! Nu mi-a venit să cred, nu ştiam ce să fac – să râd sau nu? Cum să te îmbraci doar în roşu – că, doar, roşul e o culoare aprinsă, agresivă!”

E doar unul dintre exemplele pe care părintele Sorin Zahiu le evocă spre a ilustra percepţia, de către Greci, a Românilor. Un altul face referire la obiceiurile noastre funerare. “Bunica unei fete, grecoaică fiind, vorbea despre obiceiul familiei sale de a priveghea morţii. Ei erau din Asia Mică. Atunci când a aflat că şi noi, românii, mai facem asta, nu i-a venit să creadă! Credea că ei sunt singurii care păstrează tradiţia! Deci, cumva, există această percepţie şi despre ortodoxie. Or, când află că mai suntem şi noi pe aici…”

“Învăţând greaca, m-am îndrăgostit de limba română”

Părintele Sorin Zahiu vorbeşte o limbă română dulce, pe care n-ai cum să n-o remarci. Mai mult decât atât, are un stil luminos, ceea ce-l face un interlocutor foarte agreabil.

“Eu cum m-am îndrăgostit de limba română? Învăţând greacă! Noi învăţăm română natural, nu ne-o conştientizăm. Dacă vă întreb acum cum se clasifică adjectivele, nu ştiţi. Pentru că noi nu am învăţat-o ca un străin. Am învăţat-o de la mama. Când înveţi greaca, înveţi că grupele sunt astea, terminaţiile sunt astea… Cum se declină, şamd. Clar! Şi atunci, mi-am pus întrebarea: dar la noi cum este? Şi ce am descoperit e că limba română pe care o vorbim este foarte grea, foarte complexă, comparativ cu a lor – cu neogreaca. Limba română este o limbă foarte complexă. E o limbă care şi-a păstrat cinci grupe de verbe, ca latina. Unii zic că sunt patru doar, că pun i şi î ca fiind aceleaşi. Dar i nu e acelaşi cu î! După cum ă nu e acelaşi cu a! Ce mai tura-vura! Deci sunt cinci.”

Minunându-ne încă o dată cum ne-am întâlnit (“Apar foloase când faci treabă bună, nu ai cum!”), îl întreb pe părintele Sorin Zahiu cum se raportează tinerii români din Grecia la Ţară. “Eu am făcut 18 ani în 1990. Şi, după mai mulţi ani, mi-am dat seama că tinerii de după mine sunt diferiţi. Ei nu mai au o educaţie patriotică. Ca să nu mai vorbim deja că mulţi nu mai ştiu că a fost o Revoluţie. Nu se mai ştiu lucrurile acestea foarte clar. Sunt mai influenţaţi de mass-media, ca să zic aşa.”

“De 1 decembrie 1995, nu s-a spus nimic despre România. Atunci a început…”

“Îmi aduc aminte că în 1995 s-a întemeiat ProTV-ul, nu? De 1 decembrie. Eram acasă. Şi am rămas şocat când am văzut că, toată ziua de 1 decembrie, ăia n-au zis nimic de România. Şi era Ziua Naţională. Drapel, ceva, nimic! Numai distracţie! Atunci mi-am zis: «domnule, nu e normal». Erau primele semne. După aceea, ştim bine ce a lucrat ProTV-ul în conştiinţa românească.

Ei bine, majoritatea celor veniţi la muncă aici fiind tineri – că tânărul vrea să îşi construiască o viaţă! – nu prea sunt conectaţi patriotic. Mă mai întâlnesc cu ei la botezuri, şi îmi place să intru în vorbă cu ei, să îi mai provoc un pic, să văd ce mai simt, ce mai cred…

Erau nişte tineri aşa, la un botez. «Ce mai faceţi?», zic. Şi mai pe toţi îi întreb: «Când aţi mai fost în Ţară?». Am, aşa, o întrebare-tip. Iar celor care vin din România, le adresez întrebarea aceasta: «Ce ne mai ziceţi din Ţară?»

Ei bine, când i-am întrebat pe aceşti tineri asta, ei – aproape în cor – mi-au zis: «Ce, părinte, că noi nu mai avem legătură cu România, gata!» Am rămas mirat, şi m-a şi deranjat personal. Şi zic: «Da, mă, dar atunci, scoate paşaportul şi dă-i foc!» «Păi nu, că îmi trebuie să trec graniţa, să…» «Păi, atunci, înseamnă că ai nevoie de România, măi! Paşaportul ăla ţi l-a dat ţara aia…», rememorează cu patos părintele Sorin Zahiu.

“Adică, măcar fii cinstit şi, cum să zic, nu poţi să arunci la gunoi cu totul şi, în acelaşi timp, să te foloseşti în mod parşiv de ceva. Ori te desprinzi de tot – şi suferi… Dar el, vedeţi, arunca ce considera el că îl trage în jos, dar ce considera că e bun pentru el, ţinea!”

De ce trebuie să ne respectăm dascălii

Îi povestesc părintelui Sorin Zahiu, preot român din Atena, că proiectul Matricea Românească, atât cât poate, cu umilele-i mijloace, îşi propune să fie un soi de Minister al Culturii, încrucişat cu un Minister al Educaţiei, din umbră. Dă din cap aprobator.

“Eu, maturizându-mă, mi-am dat seama că sunt foarte dator Statului român care mi-a dat o educaţie gratuită. În aceeaşi ţară, cu 60-70 de ani înainte, ca să te duci la şcoală, tata trebuia să dea bani. Fără să fiu comunist sau paseist, sunt foarte realist: domnule, s-a întâmplat ceva. Dacă s-a întâmplat asta, mi-au dat degeaba. Eu am învăţat engleză şi franceză degeaba. Şi acum, târziu, am conştientizat ce îmi ziceau profesorii: «Măi, copii, învăţaţi limbi străine, că or să vă trebuiască!»

Şi azi, chiar dacă nu vorbesc la nivelul tinerilor de acum, mă descurc decent cu engleza, pentru că nişte profesori, în regimul comunist, m-au învăţat. Trebuie să am un minim de respect, să n-arunc cu noroi în ei. Măcar atât! Să ai bunul-simţ de a-ţi respecta dascălul, pe cel care te ajută, care îţi slujeşte.

Vedeţi, ei, tinerii, nu conştientizează. Trebuie ajutaţi. Educaţia trebuie să fie prioritatea 0 a României.”

 

va urma

La Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Istoria este la ea acasă: locaşul are o origine mitică, însă concomitent înrădăcinată în real, coarnele taurului “fondator” al aşezământului, păstrate deasupra intrării în biserica veche, fiind dovada însăşi a acestei autenticităţi – la fel ca pietrele zidirii, unele provenind chiar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În acelaşi timp, zbuciumul intens căruia mănăstirea i-a făcut faţă timp de 1000 de ani este reflectat de relieful prezent pe o faţadă a vechiului turn-clopotniţă, ilustrând ostaşi călare purtând în vârful suliţelor capete de turci. Aşadar, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, nimeni nu poate nega două lucruri: caracterul puternic creştin, dar şi puternic românesc al locului, care a supravieţuit şi prosperat în faţa diverselor influenţe străine.

“Arădeanul este tradiţionalist şi modern”, îmi explică părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog şi pedagog cu mare experienţă. “Tradiţionalist, pentru că în faţa atâtor ameninţări alogene, a rămas român şi este mândru de originile lui. În acelaşi timp, arădenii au avut în istorie inteligenţa şi priceperea de a se adapta modernităţii.” O dovadă, îmi arată părintele mai târziu, găsim chiar în Catedrala „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Arad, unde Iisus este reprezentat nu după canoanele artei bizantine, ci după cele ale artei occidentale: Mântuitorul ţine în mâini globul pământesc, “la fel cum era reprezentat împăratul de la Viena”. “Şi cu toate astea, în această catedrală barocă, după canoane occidentale, s-a ţinut mereu, din secolul XIX încoace, slujba ortodoxă.”

Una dintre cele mai semnificative dovezi ale înţelepciunii arădene a venit în anii ce au culminat cu Marea Unire de la 1918, când Aradul a jucat – puţină lume realizează – locul central în organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia. Este, s-a spus, oraşul de unde a fost “orchestrată” Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Ţara.

Locul unde Ioan Ignatie Papp s-a rugat pentru ca Marea Unire să se facă

Însă nu vom insista asupra istoriei canonice, ci asupra unei istorii sufleteşti, prea puţin ştiute: înaintea marii serbări româneşti de la 1 decembrie 1918, Episcopul Ioan Ignatie Papp,  pornit către Alba Iulia, a făcut un gest ce, singur de-ar fi, dă măsura omului supranumit “Episcopul Marii Uniri”.

“Nu am găsit consemnări scrise ale lucrului, însă tradiţia orală a reţinut că, înainte de a pleca la Alba Iulia la Marea Adunare Naţională, Episcopul Ioan Ignatie Papp s-a oprit cu însoţitorii săi la mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, cea unde fusese tuns călugăr la 1900. Aici, Episcopul s-a rugat pentru izbânda românilor, iar actele Unirii, incluzând rezoluţia ce urma a fi prezentată de către Vasile Goldiş, au fost sfinţite.”

“Nu trebuie să ne mire această evlavie, pentru că ea se înscrie în logica, în filosofia de viaţă a acestor ostenitori întru realizarea Marii Uniri, care au fost ghidaţi de o credinţă puternică, de un idealism şi de valori care au dat cele mai sublime roade practice. De aceea, oprirea lui Ioan Ignatie Papp la mănăstirea noastră şi rugăciunea lui şi a suitei sale pentru reuşita întreprinderii sunt aproape certe. Ei realizau că Hristos este rezolvarea tuturor luptelor nostre, şi Îi cereau ajutorul înaintea unui moment istoric. Ca urmaşi, trebuie să învăţăm din acest exemplu”, a subliniat părintele Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, într-o discuţie cu Matricea Românească.

mănăstirea Hodoş-Bodrog Arad Marea Unire Ioan Ignatie Papp Vasile Goldiş părintele Nicolae

Părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, a revelat Matricei Româneşti o poveste puţin ştiută, în contextul Anului Centenar al Marii Uniri

De notat că, ulterior popasului la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, loc de aleasă însemnătate atât pe plan personal cât şi pentru neamul românesc, Episcopul Aradului Ioan Ignatie Papp a slujit în dimineaţa de 1 decembrie 1918 Sfânta Liturghie în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, împreună cu ceilalţi ierarhi şi preoţi participanţi la eveniment. Cuvintele sale de atunci sunt o confirmare a gestului de pietate şi gratitudine faţă de pronia cerească făcut anterior la mănăstirea Hodoş-Bodrog şi au rămas întipărite pe vecie: „Cel ce a înviat din morţi […] a înviat astăzi şi neamul românesc, Hristos adevăratul Dumnezeu”.

 

Cu alese mulţumiri, pentru ajutorul în realizarea materialului, părintelui Iustin Popovici, consilier cultural Arhiepiscopia Aradului, părintelui Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, respectiv părintelui Florin Marica, consilier, Patriarhia Română

De ce s-au speriat americanii de credinţa noastră? Pentru că, români fiind, avem alt set de valori morale, care încă rezistă. Până când, doar Dumnezeu ştie.

Asta mi-a spus un susținător de suflet al Matricei Românești, al cărui nume discreția ne obligă să îl trecem sub tăcere. Un lucru e cert: omul știe ce spune, prin prisma domeniului în care își desfășoară activitatea. Preot sau diplomat, Dumnezeu sau diavolul? Nici una, nici alta.

Acest “americanii” trebuie luat plastic, “cum grano salis”, la fel ca și întreaga mărturisire. Pentru români, sintagma “americanii” desemnează, de multe ori, civilizația vestică, mai mult decât țara care a trimis oameni pe Lună, fiind descriptivă mai degrabă pentru o mixtură de popoare față de care, deși în netă inferioritate tehnologică și în poziție de cvasi-absolută subordonare economică, noi românii ne clamăm superioritatea intangibilă: cea morală.

“Pentru ei”, a continuat omul, “e incredibil cât de statornici spiritual sunt românii, și asta îi încurcă. Pentru că, în Occident, totul e fluctuant, deschis, modelabil ca apa. Iar aici au dat peste altceva , la care nu se așteptau.”

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena. (Sfânta Evanghelie după Matei, 10:28)

E ușor să respingi afirmațiile interlocutorului meu ca aiurelile unui fanatic religios, cum ar spune mai marele României, dar dovezi circumstanțiale tind să îi dea dreptate. Într-un studiu realizat de către Stephen Bullivant, profesor de teologie și sociologie a religiei la Universitatea St Mary’s din Londra, intitulat “Tinerii Europei și Religia”, și bazat pe un sondaj pan-european (2014-16), țări cu ortodoxie puternică, precum România, Grecia, Serbia, Bulgaria șamd nu figurează în eșantion, ceea ce înclină decisiv balanța în favoarea tezei că trăim într-o Europă post-creștină. Publicația britanică The Guardian, cea care preia rezultatele studiului, comite aceeași eroare a parțialității și omisiunii – ceea ce, pentru o entitate atât de venerabilă, nu e scuzabil și se poate explica doar prin părtinire. Multe adevăruri se împlinesc exclusiv prin rostire repetată. Așa funcționează publicitatea. Așa funcționează știrile false. Așa se aleg președinții.

Cui i-e frică de credința românilor? Probabil celor care sunt deranjați de faptul că nădejdea în Dumnezeu le strică planul de afaceri, proiecția economică, profitul. E greu să fii manipulat când singura publicație după care îți conduci viața e Evanghelia. E greu să fii nemulțumit și să-ți dorești mereu altceva când morala creștină te îndeamnă la simplitate și tihnă. E greu să devii pionul industriei plăcerilor când crezi în familie și în liniștea pe care ea ți-o oferă. E greu să aparții tuturor (și, de fapt, nimănui) când, vorba celebrului tricou al brazilianului Kaká, îi aparții lui Iisus şi eşti ancorat în credinţa ta.

Românii nu au avut multe în istorie, dar credința și limba i-au ținut lipiți, împreună. Și asta, cum ar zice interlocutorul meu, îi sperie și-i irită pe mulți. Ei nu vor avea liniște până ce ultimul român nu va renega ceea ce este, devenind ei. Iar acest “ultim român” suntem fiecare dintre noi, cei care credem în ce nu vedem, în dauna iluziilor văzute.

 

Foto deschidere: cortina ridicată înaintea de premiera piesei “Amerika” după Franz Kafka, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, martie 2018

Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade şi relaţia lui “ideologică” avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).

Citeşte aici prima parte a interviului

Matricea Românească: Am vorbit despre faptul că legionarismul a fost, de la incepţie, un vector de şovinism, de xenofobie. Cum se împacă ortodoxia mișcării cu şovinismul ei?

Ramona Tănase: Nu se prea împacă. Se împacă, în ideea în care evreii sunt cei care l-au ucis pe Iisus. Oricum, doctrina legionară sau aplicarea ei prezintă multe paradoxuri. Şi asta, deoarece Corneliu Zelea Codreanu nu a căutat să aibă o idee care să fie continuă și să nu se contrazică.

Căpitanul nu avea un plan de lungă durată, nu urmărea să nu se contrazică. Revenind la ura de rasă şi la crimele legionarilor: a omorî un om, fie că este evreu sau non-evreu, contravine fundamental religiei ortodoxe. Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele, fiindcă legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!

Matricea Românească: Hannah Arendt are o teză controversată, pe care tu o evoci, ce spune că, înainte de Primul Război Mondial, România era cea mai antisemită ţară din Europa. O să te întreb două lucruri: e o exagerare? Apoi, exista ceva specific în antisemitismul românesc, față de antisemitismul altor popoare?

Ramona Tănase: Nu știu dacă este o exagerare, pentru că personal nu am cercetat chestiunea.

Matricea Românească: Până la urmă, cum cuantifici antisemitismul?

Ramona Tănase: Greu de spus. Necercetând eu personal zona, și nenumărând oamenii care erau sau nu erau rasiști, dacă asta ar fi posibil… Dar, sunt semne de antisemitism de înainte, de pe la 1880 și ceva. În 1923, A.C. Cuza şi Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului, fondau Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), care se baza strict pe ideologia antisemită.

Matricea Românească: Existau și puternice rațiuni economice pentru antisemitism.

Ramona Tănase: Economia a fost, după mine, factorul principal. Şi asta fiindcă marii afaceriști, persoanele înstărite în societate, erau evreii. Aceştia veneau cu capital – extern sau nu -, investeau, şi aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani. Exagerez. Dar și asta deranja foarte mult, pentru că evreul din societatea respectivă nu stătea să cultive el mărul, îl cumpăra de la românul care l-a cultivat și îl vindea mai scump, ceea ce îi deranja foarte mult pe români.

Pe cale de consecinţă, țăranul român, care producea tot, se considera asuprit. Dar asta e viziunea unor persoane care nu au trăit într-o societate capitalistă până atunci, este aversiunea față de ceva nou ce se întâmplă și îți schimbă perspectiva asupra vieţii.

Evreii investeau, aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani

Matricea Românească: Iată că sunt şi explicații sociologice, nu doar economice.

Ramona Tănase: E o frustrare istorică, dacă vreţi. Dacă nu ești capabil să faci ceva, mai bine să îl omori pe cel care e capabil – exagerând, și ducând prea departe comparația.

Matricea Românească: Vorbești la un moment dat despre “tineri educați și autoeducați în spiritul universalist și nicidecum extremist şi xenofob”, care au devenit antisemiți, și au ajuns să scrie, ca Eliade, articole de legitimare a Mişcării Legionare. Ce însemna acest spirit universalist? Pentru că se vorbește și azi despre universalismul românesc – și mulți se declară adepții acestuia.

Ramona Tănase: Universalismul profesat de acei tineri însemna credința că fiecare popor, inclusiv România, face parte dintr-o cultură mondială universală – și că ar trebui să își găsească locul său. Doar că tinerii noștri universaliști credeau că locul nostru nu este unul minor sau periferic, ci ar trebui să fie mult mai mare, având în vedere argumentele pe care le invocau ei.

Matricea Românească: Între acest tip de universalism și excepționalismul românesc, cât de fină e linia?

Ramona Tănase: Tinerii despre care vorbim voiau să promoveze partea excepțională a României – că era vorba de o invenție, că era vorba de o persoană care făcuse ceva notabil…

Matricea Românească: Ceea ce mai târziu a ajuns să fie protocronismul.

Ramona Tănase: Da, în alt context ideologic, cu alte mize şi alte exagerări. În perioada interbelică, se urmărea mai degrabă o ridicare a nivelului la care noi ne situam în ochii comunităţii internaţionale.

Matricea Românească: A se vedea Schimbarea la față a României.

Ramona Tănase: Da. Apropo, o lucrare pe care Emil Cioran oricum a renegat-o după aceea.

Matricea Românească: Era o preocupare majoră, această transfigurare.

Ramona Tănase: Era – ea venind din frustrarea tânărului intelectual român, care nu-și găsește locul în societatea românească. Pentru că tinerii intelectuali ca Eliade, ca Cioran şamd au terminat facultățile, doctoratele, stagiile, bursele, și nu aveau un loc de muncă. Pentru că Unirea, pentru că sistemul, pentru că, pentru că, pentru că… Și simțeau că pot să facă multe lucruri, dar nu aveau spațiul necesar, infrastructura.

Dacă rugăciunea şi revolverul se împacă în legionarism? Nici măcar nu cred că s-au certat vreodată!

Matricea Românească: Și legionarismul venea și le spunea că…

Ramona Tănase: Legionarismul îi mințea că le-ar fi dat.

Matricea Românească: Că e momentul lor și că ei pot aduce schimbarea.

Ramona Tănase: Exact. Că ei sunt tinerii, că bătrânii trebuie omorâți, simbolic vorbind, sau la propriu. Depinde. (râde) Și că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea.

Matricea Românească: Mitul esențial al poporului român este moartea, ceea ce explică succesul cultului morții în legionarism. Te-aș întreba pentru ce moare românul și pentru ce mureau legionarii? Era doar idealism sau era mai mult?

Ramona Tănase: Legionarii mureau și din idealism, mureau și din prostie, mureau din diverse motive. Fascinaţia noastră pentru moarte merge înapoi până la “Mioriţa”. Legionarii au speculat-o: dacă ai o credință, ești dispus să îți dai viața pentru ea. Că ajută, că n-ajută la ceva! Așa îşi pregăteau recruţii mai ușor de moarte. Fiindcă, inevitabil, se ajungea și la confruntări fizice între adepții legionarismului și adepții altui curent. Legionarii se pregăteau pentru un eventual război, pentru o eventuală Revoluție.

Una e să știi că pleci la război cu sufletul împăcat, să ştii că moartea ta o să ajute propășirea neamului, alta e să simți că te duci acolo să fii sacrificat. Una e să simți că mori erou, alta e să simți că mori victimă.

Matricea Românească: Îmi povesteai de figura pe care și-o cultiva Corneliu Zelea Codreanu: bărbatul călare pe un cal alb, care vine și rezolvă problemele într-o comunitate. Asta, apropo de intervențiile pe care le mai aveau prin sate legionarii, de munca pe care o depuneau. Totul, regizat. Știi că Tatiana Niculescu Bran a scris o carte numită „Mistica rugăciunii și a revolverului”. Or, din ce ne-ai spus tu, rugăciunea se împacă cu revolverul, în filosofia legionară.

Ramona Tănase: Cu siguranţă… Nici măcar nu cred că se împacă, fiindcă nu cred că s-au certat vreodată. Nu a stat nimeni să se gândească dacă sunt sau nu compatibile. Era o situaţie de viaţă.

Matricea Românească: E legionarismul o pervertire a credinței ortodoxe?

Ramona Tănase: Judecând cu mintea de acum momentul respectiv – da. Dar nu știu cum se simțea la acel moment. Teoretic, ar fi trebuit să fie o pervertire. Religia ortodoxă a fost aceeași secole la rând, nu s-a schimbat nimic. Nu s-au schimbat regulile în ultimii cincizeci sau o sută de ani.

Matricea Românească: După moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, după asasinarea lui mai bine zis, au fost inclusiv mulți preoți care au scris articole extrem de elogioase la adresa lui, în care îl percepeau, negru pe alb scris, ca pe un Arhanghel care a fost eliminat și care trebuia să aducă România la salvare. Cum crezi că a reușit să îi cucerească până și pe preoți?

Ramona Tănase: Prin aceeași retorică, prin aceleași promisiuni ca pe intelectuali. Discursul lui era același, dar în funcție de grupul căruia i se adresa, potența latura religioasă, potența latura financiar – intelectuală…

Un discurs al lui Corneliu Zelea Codreanu

Matricea Românească: Să ne oprim puţin asupra lui Nae Ionescu, cel pe care Marta Petreu, în controversata sa carte Diavolul și ucenicul său, îl evocă. Ce influență a avut el asupra operei lui Eliade?

Ramona Tănase: Imensă, asupra operei lui Eliade și asupra lui Eliade ca om. Asupra generației lui Eliade, deoarece nu este el singurul care a căzut în cultul lui Nae Ionescu. Era Profesorul lor.

Matricea Românească: I s-a spus „Socrate al României interbelice”.

Ramona Tănase: Era o personalitate puternică, o personalitate care avea un discurs foarte convingător, o personalitate care a reușit să îi ajute, în diverse moduri, pe cei din jurul lui. A fost principala figură a intelectualității românești, zic eu, în perioada interbelică. În jurul lui s-au coagulat și s-au dezvoltat foarte mulți gânditori, foarte multe elite.

Legionarismul le-a indus tinerilor intelectuali din interbelic ideea că bătrânii trebuie omorâți – simbolic vorbind, sau la propriu. Că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea

Matricea Românească: A fost, oarecum, o verigă între intelectualitate și Mișcarea Legionară.

Ramona Tănase: Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Să nu uităm că el a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi. Deci, dacă am sta să ne gândim din acest punct de vedere, nu era un legionar. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist… Liniile nu sunt foarte clar delimitate. Dacă stai să te uiți la contextul acelei generații, inclusiv Nae Ionescu, ei nu au de la început până la sfârșit un traiect clar. Nu sunt ghidați de o filosofie, în afară de filosofia Binelui și a României, și a intelectualității, și a universalismului. Nu sunt ghidați politic. Nu sunt mânați în luptă de principii liberale, democrate, de stânga, de dreapta, de centru, rasiste sau nu. Au fost prinși de valul acela, și au făcut câțiva ani ce au făcut, după care au început să-și dea seama de eroarea lor. S-au retras, au negat, nu au negat. A fost un episod. Nu cred că Nae Ionescu a murit în “vila din Băneasa” simţindu-se legionar.

Matricea Românească: Şi totuși, posteritatea îl ține minte ca pe un ideolog al Mişcării Legionare.

Ramona Tănase: A fost acolo, a contribuit. Cum posteritatea îl ține minte şi ca pe cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi în România.

Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist

Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost ideologii «de ocazie», mai mult sau mai puțin oportuniști – așa cum au fost Nae Ionescu, Eliade, Cioran pe alocuri – ar mai fi putut atinge legionarismul culmile pe care le-a atins? Ar fi izbutit fără oamenii de cultură?

Ramona Tănase: Nu, nu cred. Fără vizibilitatea dată de oamenii de cultură, nu. Oricum, chiar și cu popularitatea sa crescută, Mişcarea Legionară nu a luat niciodată locul I la alegeri. Deci, nu poți să spui că legionarii au convins întreaga societate. Mişcarea Legionară a avut impact la nivel spiritual, pe alocuri şi politic, dar în statistici nu a fost niciodată o mișcare unanim susţinută. Nu a fost Hitler. Nu a fost Mussolini. A fost pe locul III în alegerile din 1937. Niciodată majoritatea nu a ales Legionarismul, ceea ce e un lucru bun.

va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).

Matricea Românească: În cartea ta, notezi: „Constatarea stării dificile în care se afla societatea românească a condus, alături de alți factori, la apropierea scriitorului român de mișcarea lui Codreanu”. A văzut Eliade o revoluție spirituală în ceea ce promitea Legiunea Arhanghelului Mihail / Garda de Fier?

Ramona Tănase: Da. În primul rând, mai toate textele lui «legionare» merg pe latura aceasta spirituală, ortodoxă și naționalistă a mișcării – alături de multe alte motive, în subsidiar. Dar, da, în primă instanță, Eliade a crezut într-o revoluție spirituală adusă de mișcarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Matricea Românească: Care e traiectul pentru Eliade, în epocă? În frământaţii ani ‘30-‘40, ce face el?

Ramona Tănase: În anii ‘30-‘40, mai predă cursuri la Facultatea de Litere, este seminaristul lui Nae Ionescu, dar nu foarte mult. Îşi scrie romanele, scrie articole pe care le publică. Practic, din asta trăiește: din articole de presă, din diferitele conferințe pe care le ține grupul Criterion

Matricea Românească: Ce plecări afară are, în perioada aceasta?

Ramona Tănase: Are puţine plecări. În iunie 1936, este trimis de către Dimitrie Gusti la Londra, să studieze o mișcare spirituală din Anglia, e vorba de Grupul de la Oxford. Dar, înainte, are plecarea în India, unde este influențat de revoluția spirituală pe care o făcuse Gandhi, și asta a contat foarte mult, cred eu, în modul în care percepe și descrie Mișcarea Legionară din România.

Înainte de India, mai fusese plecat, în perioada în care își dădea licența, în Italia – așa a şi obținut bursa în India. A trimis o scrisoare, iar Maharajah-ul l-a ales. După aceea, vine plecarea definitivă – el nu știa că va fi aşa: Londra – 9 luni, Portugalia – 4 ani, Franța circa 15, și până la sfârșitul vieții în Statele Unite ale Americii. Călătoreşte şi în Germania puțin, dar acestea sunt perioade foarte scurte, de bibliotecă.

Mircea Eliade şi Corneliu Zelea Codreanu: oportunism de ambele părţi

Matricea Românească: Vorbești, la un anumit moment, despre “oportunismul” lui Mircea Eliade în relația cu Corneliu Zelea Codreanu. La ce se referă el și care au fost raporturile dintre cei doi? Cât de apropiați au fost în plan personal, nu ideatic?

Ramona Tănase: În plan personal, Mircea Eliade şi Corneliu Zelea Codreanu se cunoșteau, dar nu era o relație amicală. S-au văzut de câteva ori. Nae Ionescu era oarecum apropiat de Corneliu Zelea Codreanu, jucând rolul de intermediar atunci când Regele Carol al II-lea a propus o coaliție cu legionarii, pe care Corneliu Zelea Codreanu n-a acceptat-o. Când spun “oportunismul lui Eliade” vizavi de relația cu Corneliu Zelea Codreanu, mă refer strict la partea materială, materialo-spirituală dacă vreţi. Visul lui Eliade, după ce s-a întors din India, era să facă un Centru de Studii Religioase, un centru de istoria religiilor, în România. La un moment dat, primise promisiunea din partea Regelui Carol al II-lea. Nu s-a concretizat, context în care Corneliu Zelea Codreanu a fost văzut ca o salvare a tinerei generații, pentru că urma să le deschidă porțile spre afirmare, inclusiv prin centrul acesta de studii. Mare parte a discursului lui Corneliu Zelea Codreanu fiind axată și pe latura religioasă, ortodoxă, spirituală a poporului român, Eliade ar fi avut foarte mari șanse să obțină ce își dorea. Dar n-a fost cazul.

Visul lui Eliade, după ce s-a întors din India, era să facă un Centru de Studii Religioase, un centru de istoria religiilor, în România. (…) Discursul lui Corneliu Zelea Codreanu fiind axat pe latura religioasă, ortodoxă, spirituală a poporului român, Eliade ar fi avut foarte mari șanse să obțină ce își dorea

Matricea Românească: Pentru că tu faci un istoric al Gărzii de Fier în carte, și pentru că Eliade, după cum a și scris, credea în „biruința Mișcării Legionare”, te voi întreba care era filosofia Gărzii?

Ramona Tănase: Mă voi opri puţin asupra articolului acesta, ancheta „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”. Există și voci care spun că răspunsurile au fost inventate. E un subiect controversat, pentru că nu există urme exacte – aşa cum notez și în carte, legionarismul nu era un partid cu carnete, cu liste de prezență… A, că l-a văzut cineva odată pe Eliade, ținând un discurs în Călărași, pentru legionarism, sau că se deplasa, ori că a participat, după propria-i mărturisire, la înmormântarea lui Moța și lui Marin (n.r. Ion Moţa şi Vasile Marin, decedaţi în timpul Războiului Civil spaniol) când au fost repatriaţi din Spania… Însă, în rest, nu există urme exacte, în afara celor “produse” de către aceia care şi-au asumat făţiş legionarismul.

Matricea Românească: Senzația ta de cercetător care a mers în arhive, de om care a făcut istorie literară până la urmă, care e? E autentic articolul lui Eliade?

Ramona Tănase: Da. Senzația mea e că este autentic, deoarece nu e singurul articol în care persoanele care au răspuns la întrebările respective au scris în maniera aceea. A, că poate nu au folosit fix aceleași cuvinte sau că au fost prelucrate puțin, e una. Dar ideea în sine a articolului, a anchetei, se regăsește și în articole anterioare.

Matricea Românească: Aşadar, se vede semnătura lui Eliade.

Ramona Tănase: A tuturor celor care răspund, pentru că toți credeau. Eliade e un caz nu chiar atipic, ci în contextul generației lui. De exemplu, Cioran a recunoscut că a fost legionar, și-a asumat lucrul acesta și a trecut peste. Noica – la fel. Doar că Eliade a ales să cultive misticismul din jurul lui, din diverse motive, unul dintre ele fiind propria imagine. Atunci când ai despre tine o impresie foarte bună sau vrei să crezi că ești omul care ți-ai dori să fii, și “ai în dulap” un eveniment ca acesta, care ți-ar clătina propria imagine, nu ești dispus să ți-l asumi, mai ales în contextul în care tu, la câțiva ani după, ai ajuns o personalitate de talie internațională. Mărturisirea legionarismului ar fi putut avea consecințe grave pentru Eliade. De pildă, deportarea din Statele Unite ale Americii.

Matricea Românească: Eliade a fost un ins înzestrat intelectual, și poate părea frapant că o astfel de mișcare, cu o astfel de filosofie, a putut să-l prindă în mrejele ei ideologice.

Ramona Tănase: Nu e chiar atât de frapant, dacă stai să te gândești şi la contextul european din perioada respectivă. Foarte multe personalități au căzut în mrejele lui Hitler, lui Mussolini, mai târziu ale comunismului. Întotdeauna, extremismele au atras adepți și din elita societății, nu neapărat numai plebea. Teoretic, aceşti intelectuali ar fi trebuit să fie capabili să își da seama de consecințele pe care le-ar putea avea o astfel de mișcare – aici vorbesc despre hitlerism, despre nazism. Din Manifestul ei, din Mein Kampf, se vede că este o mișcare rasistă, aşadar nu ar fi trebuit să fie o surpriză că a ajuns la genocid.

Matricea Românească: Pentru că anunța.

Ramona Tănase: Da. Anunța, adică acesta era unul dintre dezideratele expuse clar: rasa ariană.

Matricea Românească: În ce context a câştigat Legiunea / Garda de Fier tineretul român?

Ramona Tănase: Criza economică este un motiv. O foarte mare influență a avut-o și Marea Unire, pentru că înainte erau teritorii separate, cu administrație proprie, iar după 1 decembrie 1918 ne-am trezit o țară, o țară unită. La nivel spiritual, să zicem, era din nou Marea Românie, doar că aveam probleme administrative. Fiecare provincie în parte avea propriile reguli, și e foarte greu într-un timp foarte scurt să unifici, să aduci la un nivel comun: administrație, economie şamd.

Marea Unire, catalizatorul extremismului întruchipat de Mişcarea Legionară?

Matricea Românească: Sugerezi, destul de contraintuitiv, că Marea Unire ne-a și înstrăinat, ne-a și „alienat” între noi.

Ramona Tănase: Paradoxal, da. Pentru că, atunci, rasiștii societății au devenit și mai conștienți de, hai să spunem, eterogenitatea populației.

Matricea Românească: Şi au avut și mai multe ținte.

Ramona Tănase: Au avut mai multe ținte – în primul rând, evreii, din cauza unei probleme personale pe care a avut-o Corneliu Zelea Codreanu pe când era student în Iași, și a situației, să zicem, favorizate pe care o aveau evreii în societate: bancheri și apropriați ai dinastiei conducătoare.

Cioran a recunoscut că a fost legionar, și-a asumat lucrul acesta și a trecut peste. Noica – la fel. (…) Mărturisirea legionarismului ar fi putut avea consecințe grave pentru Eliade. De pildă, deportarea din Statele Unite ale Americii

Matricea Românească: Evoci în carte un episod, în care Corneliu Zelea Codreanu îl ucide pe prefectul poliţiei Iaşi, în 1924, la un proces. Un episod hotărâtor pentru Mişcarea Legionară şi cel supranumit “Căpitanul”. Cum a scăpat?

Ramona Tănase: A fost declarat nevinovat. Nu s-au găsit martori, cazul a fost mușamalizat.

Matricea Românească: Corneliu Zelea Codreanu ratase Marele Război și voia să-și ia revanșa în politică, spui tu, iar Eliade, Cioran şi colegii de generație, în cultură. Se puteau întâlni în vreun fel revanșele celor două părți – și care ar fi fost numitorul comun? Misticismul?

Ramona Tănase: Exista un numitor comun. Scopul comun era o cultură română, o nație română de nivel european şi mondial. Și Eliade avea nostalgia Războiului pierdut. Toată generația sa avea nostalgia Războiului ratat. Ei erau în gimnaziu atunci când a început Primul Război Mondial și, copii fiind, nu puteau să participe.

Matricea Românească: De ce nu se puteau bucura de efecte și atât?

Ramona Tănase: Nu se puteau bucura de efecte, pentru că ei simțeau că nu au contribuit cu nimic la situația aceea… Erau cumva conștienți de ce se întâmplă – și s-au trezit, dintr-odată, că lumea nu mai era cum o știau.

Prin urmare, simțeau presiunea unui trecut recent, care fusese glorios, culminând cu Marea Unire. Simțeau că trebuie să continue sau să depășească această moștenire.

Matricea Românească: Dai un citat foarte interesant dintr-un istoric spaniol, Francisco Veiga: „Statutul de legionar nu se datora unei formalități birocratice, ci unei «convingeri interioare»”. A fost acesta unul dintre atu-urile legionarismului? Faptul că nu-i încorseta atât de mult pe membri și că dădea primatul pasiunii? Ce însemna, de fapt, «convingere interioară»?

Ramona Tănase: Convingerea interioară însemna, în primul rând, pe lângă partea nobilă a credinței în binele ortodox și în România, și în trecut, să fii dispus să omori pe cineva pentru credința ta. Acel cineva fiind un evreu sau orice altă nație. În mare parte, asta căuta Corneliu Zelea Codreanu: fanatici. În sensul că aceștia credeau strict în misticismul mișcării, credeau că evreii sunt răi, şi altele. Cel mai mult conta să fii dispus, în momentul în care apărea un obstacol, să-l îndepărtezi. Obstacolul fiind un om, o entitate, orice.

Nu mi se pare un atu, atunci când construiești o mișcare ce va deveni politică, ca ea să fie bazată strict pe fanatism sau pe credințe exterioare gândirii. Pentru că nu ai o bază ideologică! Reacționezi și îți faci ideologia pe parcurs.

“Căpitanul”, politicianul “popular” care a sedus prostimea României Mari

Matricea Românească: În cazul legionarilor, strategia a mers până la un anumit punct.

Ramona Tănase: Într-adevăr, toată retorica aceasta s-a oprit în momentul în care lui Codreanu i s-a oferit șansa de a conduce. Atunci a venit și blocajul, deoarece “Căpitanul” nu era un om politic, nu era un om crescut într-o tradiție clasică a partidelor. Era un om care credea într-o idee și, când ideii i s-a dat șansa – şi bine că a fost așa -, a refuzat, și a avut sfârșitul pe care l-a avut. Pentru că ei erau oameni care nu aveau o pregătire politică, administrativă. Proveneau din toate domeniile, erau intelectuali, nepregătiţi pentru a avea funcții administrative,  pentru a putea duce la capăt o Revoluție spirituală care ar implica și părți administrative.

O deosebită influență în ascensiunea Mişcării Legionare a avut-o și Marea Unire, pentru că înainte erau teritorii separate, cu administrație proprie, iar după 1 decembrie 1918 ne-am trezit o țară unită, cu probleme administrative. Rasiștii societății au devenit și mai conștienți de eterogenitatea populației

Matricea Românească: Îl descrii în cartea ta pe Corneliu Zelea Codreanu drept „carismaticul haiduc”.

Ramona Tănase: Da, pentru că avea o întreagă scenografie în jurul lui.

Matricea Românească: Ce i-a creat mitul? Fiindcă, până astăzi, există o parte a societăţii noastre care încă îl consideră o figură mitică, pozitivă, un Arhanghel al românismului.

Ramona Tănase: El și l-a creat. De exemplu, mergând prin sate, călare pe un cal alb, îmbrăcat în costum tradițional. Ori prin simpla modalitate în care erai inițiat sau intrai în Mișcarea Legionară – un soi de „carnet” al tău. Mergeai în pădure, alături de ceilalți membri ai cuibului, în funcţie de zona  din care proveneai, și făceai jurământul de credință. Acolo, luai un bulgăre de pământ, îl puneai într-un săculeț și țineai acel săculeț cu pământ tot timpul la inimă.

Aceasta are un impact deosebit asupra societății românești, având în vedere că majoritatea ei era încă rurală. Marea Unire, ca Marea Unire, dar în continuare majoritatea trăia la țară, nivelul de cultură și de școlarizare era foarte scăzut… Pe acest fundal, apare dintr-odată un Făt-Frumos pe un cal alb, și spune că va face o Românie “ca soarele sfânt de pe cer”. Nu prea ai cum să judeci, să impuţi omului de rând, care abia își ducea existența de la o zi la alta, faptul că a crezut în discursul lui Codreanu.

Matricea Românească: A umplut Corneliu Zelea Codreanu un gol care nu era umplut de politicienii «tradiționali», elitiști?

Ramona Tănase: A umplut golul politicianului popular. Politicianul care vorbește pe înțelesul oamenilor. Discursurile lui Corneliu Zelea Codreanu ne arată că el nu era foarte elevat – alocuţiunile sale erau foarte fragmentate și mergeau într-o singură direcție. Marele lui avantaj a fost că avea o retorică ce prindea foarte bine la omul obișnuit, care ajungea să constituie majoritate.

Va urma

Citeşte aici “dosarul Eliade” şi “dosarul Noica”, semnate de către Ramona Tănase pe Matricea Românească.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că “jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste valori, ca pe o făclie a Învierii, generațiilor care vin. Omul care vine aici nu rămâne păgubit. Îngerul scrie pașii pe care i-a făcut până la Biserică”. O discuţie cu maica Parascheva Sorohan, stareţa Mănăstirii Humor, despre dorul de Bine al poporului român.

Matricea Românească: Crezul proiectului nostru este că România mai are nevoie de suflet. Cum înțelegeți Dvs. conceptul de matrice românească și ce loc ocupă acest spațiu minunat – Bucovina – în matricea spirituală a poporului nostru?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Poporul român, România și fiecare suflet în parte, bineînțeles, are nevoie de spiritualitate. El s-a născut prin spiritualitate, altfel nu se poate. Dumnezeu a zămislit sufletul, și pe urmă s-a creat ființa. Așadar, fără Dumnezeu nu poate exista nimic. Evident că matricea românească ar trebui să fie, în special, spiritualitatea românească.

Tocmai am citit, aseară, un cuvânt scris de către un părinte grec care a vizitat Moldova, și mi-a plăcut foarte mult afirmația lui: „Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”. Mi se pare nu doar frumoasă afirmația, ci și reală. Cred că spune mult, dar sigur că fiecare dintre noi are de lucrat cu sufletul său – de la naștere, până la plecarea în veșnicie. Adică, nu ne-am născut și gata, suntem ceva! Noi trebuie să creștem duhovnicește în fiecare zi a vieții noastre astfel ca, la înfățișarea în fața Creatorului, să putem da un răspuns bun și să primim din partea Lui cuvântul: „Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu!”

Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român

Imagine surprinsă la Mănăstirea Humor, Bucovina, în mai 2017. Credinţa şi speranţa în triumful Binelui sunt atribute care definesc substanţa poporului român

Matricea Românească: La acest frumos altar al spiritualității românești reprezentat de Moldova și de Bucovina, cum trebuie să vină românul?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Românul trebuie să vină întotdeauna cu credință la Biserică. Și oamenii vin cu credință! Nici nu poate fi altfel. Ca să ajungă din diferite colțuri ale țării și chiar ale lumii, asta presupune niște eforturi. Nu în ultimul rând, și financiare. Dacă omul s-a hotărât să le facă, negreșit are un țel.

Mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși

Deci, mai presus de înțelegerea noastră, Dumnezeu lucrează în inimile noastre, chiar și în inimile celor necredincioși. Ne poartă pașii într-acolo unde Îl putem întâlni și cunoaște, mai mult decât am făcut-o până în clipa în care am ajuns în locul respectiv.

Matricea Românească: Se apropie, cu paşi repezi, Centenarul Marii Uniri. Va fi un moment epocal, încărcat cu multă emoție. Cum apreciaţi că va fi atmosfera, inclusiv aici?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că este un moment emoționant și de mare bucurie și înălțare sufletească, dar noi trebuie să trăim permanent această bucurie. E mare lucru să știi că poporul, toți cei care vorbesc aceeași limbă, care cred la fel, în același Dumnezeu, care își mărturisesc credința în același fel, reprezintă o unitate. Sigur că merită sărbătorit Centenarul, și sigur că fiecare român îl simte după credința lui, după puterea lui de înțelegere. Am certitudinea că toată lumea va fi la înălțime, iar ziua va fi sărbătorită la modul cel mai înalt posibil.

Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan

Încrezătoare în viitorul românilor: stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan

Matricea Românească: Mănăstirea Humor este, acum ca dintotdeauna, o oază de cultură. Ce activități culturale aveți în plan pentru perioada care urmează?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: De fapt, ceea ce ne-a preocupat și până acum. În atelierele Mănăstirii se pictează, se fac ouă încondeiate, acele modele tradiționale, florale. Se coase, se brodează – tradiții specifice mănăstirilor. Dacă e să ne referim şi în zonă, se face mai mult. Încă se păstrează costumul popular. Mai sunt persoane care cos costume populare, acele ii frumoase, mai țes acele catrințe, fac opincuțe. Se găsesc şi la vânzare pentru pelerini, pentru turişti, pentru cei dornici de frumos. Noi ne bucurăm când vecinele ne spun că și străinii cumpără costumul popular românesc. Asta arată că oamenii au o sensibilitate față de frumos, față de artă, faţă de tradiție. Acesta este un lucru benefic. Atât timp cât există costumul popular, cât există preocuparea pentru frumos, ne bucurăm și e un semn bun. Chiar şi copiii şi tinerii au îmbrățișat cu multă bucurie și plăcere tradițiile moștenite.

Matricea Românească: Ne spunea părintele Alexie, de la Mănăstirea Putna, faptul că, în opinia dumnealui, ceea ce ne salvează pe noi, românii, este că încă știm să deosebim binele de rău. Sunteți de acord? Vibrăm la frumos, la bine, la Dumnezeu?

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Sigur că da. Sunt şi excepţii, dar nu le luăm în calcul. Eu cred că, atâta timp cât omul își păstrează credința, Binele lucrează în inima lui și dă și roade. Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun.

“Nu ne-am născut, şi gata!” – Lecţia mănăstirii Humor, unul dintre locurile care ţin o ţară în echilibru, pentru români

Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care vor citi acest interviu și care frecventează platforma noastră?

Eu așa cred – că noi, ca popor, suntem bine. Suntem pe drumul cel bun

Maica Stareță Parascheva Sorohan: Din toată inima, cu toată dorirea de bine, pentru toți iubitorii de frumos și pentru toți cititorii platformei Dvs. culturale, le dorim ca, indiferent unde se află, să nu ocolească niciodată Biserica. Întâi intrăm în biserica cea mai apropiată, şi după aceea intrăm şi în celelalte.

Ne va atinge acolo «bagheta magică», Duhul Sfânt, care este lucrător. Important e să intrăm în cea mai apropiată biserică. După aceea, vom face şi următorii paşi. Să nu uităm niciodată că, fără Dumnezeu, nimic bun nu se poate întâmpla.

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:





Etimologia cuvântului COMUNIUNE – partea II-a

15 decembrie 2020 |
Comuniunea cu Hristos Mântuitorul Hristos întrupându-se din Fecioara Maria ridică natura umană la comuniunea cu Sfânta Treime prin unirea ipostatică a firii divine cu firea umană în mod neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat, neschimbat....

Referendumul prin ochii unui Preot

3 octombrie 2018 |
În avancronica plebiscitului din 6-7 octombrie, numit şi referendumul pentru familie, Marcel Stavără, preot la Biserica Icoanei din Bucureşti, scrie pe foaia de cultură editată de către Matricea Românească despre Taina Căsătoriei, homosexualitate ca păcat...

Un ITO 2018 pentru cultura românească

25 septembrie 2018 |
Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.   Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a...


Suntem mulți și suntem puternici

8 august 2018 |
Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de...

Nebunia cea bună

27 iunie 2018 |
Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.” Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de...

Matricea Românească la Atena. O discuţie cu părintele Sorin Zahiu (metocul Sf. Vasilie cel Mare, strada Kranaou 2): “Nu poţi să arunci la gunoi România, dar să te foloseşti - în mod parşiv - de paşaportul românesc! Trebuie să fim cinstiţi”

3 mai 2018 |
Matricea Românească nu doarme nici în vacanţă! Poposind în hiatusul de 1 mai pe meleaguri elene, sub Acropolă, cu un exemplar din revista Matricea Românească nr. 1 în bagaje, sufletul mi-a şoptit să găsesc un român căruia să i-o dăruiesc. Şi l-am...


"Americanii s-au speriat de credința noastră!"

29 martie 2018 |
De ce s-au speriat americanii de credinţa noastră? Pentru că, români fiind, avem alt set de valori morale, care încă rezistă. Până când, doar Dumnezeu ştie. Asta mi-a spus un susținător de suflet al Matricei Românești, al cărui nume discreția ne...

"Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele. Legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!" Interviu (II) cu Ramona Tănase, autor “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului”

6 februarie 2018 |
Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii - lui Mircea Eliade şi relaţia lui "ideologică" avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea...


Credinţa, ultimul bastion al românilor. Stareţa Mănăstirii Humor, maica Parascheva Sorohan: "Mi-a plăcut afirmaţia unui părinte grec, anume că Moldova, și în special Bucovina, este altarul României”

18 august 2017 |
Poposind la Mănăstirea Humor, perlă a spiritualităţii româneşti din Bucovina, am fost luminaţi de măicuţele locului că "jertfă, cultură și artă sunt înmagazinate în aceste ziduri. Noi încercăm, cu umilele noastre posiblități, să transmitem aceste...