“Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puţinele ce le avea le întrebuinţa adese”, scrie Teodor V. Ştefanelli, prieten şi coleg al poetului la Cernăuţi şi Viena, în “Amintiri despre Eminescu” (Editura Cununi de stele, 2018), o lectură de care e greu să nu te îndrăgosteşti, pentru că se preocupă nu de geniu, ci de om.

Eminescu este cel dintâi făurar de cuvinte din cultura românească.

Poate cea mai pregnantă particularitate verbală a lui Eminescu era, spun contemporanii lui, folosirea fără excepţie a lui “pur şi simplu”, expresie favorită “când voia să dea cuiva vreo lămurire sau când la vreo întrebare concretă venea cu răspunsul său”.

Poetul spunea: “Este pur şi simplu aşa şi aşa…”, completând apoi cu informaţii pentru interlocutor şi dând explicaţia pe larg. “Expresia aceasta era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu”, scrie Ştefanelli în amintirile sale.

Teodor V. Ştefanelli (n. 1849, Siret – d. 1920, Fălticeni) a fost membru titular al Academiei Române, jurist, istoric, prozator. Bucovinean ca şi Eminescu, cel de care l-a legat o prietenie trainică, a militat pentru şi a participat activ la Unirea Bucovinei cu România în noiembrie 1918.

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Ev. Luca 10, 38-42

Reputatul dicţionar Oxford defineşte stresul ca “o stare de tensiune mentală sau emoţională ori tensiune rezultată din circumstanţe adverse sau solicitante”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl caracterizează astfel: “Termen general utilizat pentru orice factor din mediu (traumatism, emoții, frig, căldură etc.) capabil să provoace la om și la animale o stare de tensiune și o reacție de alarmă a organismului, determinând uneori îmbolnăviri grave.”

Nu vorbim, însă, în cele ce urmează despre stresul la găini, ci despre stresul la oameni: primul provoacă, cel mai probabil, doar o amprentă biologică. Ultimul lasă, mai important, o amprentă sufletească, psihică (de la grecescul psyche, însemnând suflet), care distruge finalmente şi trupul. Vom încerca, deci, să vedem care este legătura dintre credinţă şi stres.

Trăim, neîndoielnic, vremuri dintre cele mai angoasante, în care stresul a devenit norma, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei. Nu este însă stresul invaziei tătare, precum pe vremea lui Ştefan cel Mare, ci un stres de o obiectivitate diferită şi, ar spune unii observatori, discutabilă: stresul competiţiei, stresul înavuţirii, stresul aşteptărilor sociale, stresul productivităţii cu orice preţ.

Stresul a devenit norma vieţii moderne, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei

Stresul este ancora vieţii moderne, într-o lume care şi-a pierdut busola. O ancoră care scufundă corabia oamenilor, porniţi pe ape spumegânde în căutarea unei vieţi mai bune.

În acest ocean al nebuniei, o Navă diferită arată sensul ieşirii din volbura stresului: Biserica lui Hristos.

Poate fi creştinul stresat? Ne îndoim. Asemeni Martei, lumea “de multe se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte”. Însă creştinul, la fel ca Modelul pe care îl urmează, este şi nu este din lumea aceasta. El dă Cezarului, adică lumii, ceea ce îi revine, dar nici o centimă mai mult. Creştinul nu trece niciodată pragul stresului, pentru că el ştie că “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Ev. Luca 18, 27) şi „totul este cu putinţă celui ce crede” (Ev. Marcu 9, 23). Iată de ce, niciodată, bunicii noştri n-au fost stresaţi: pentru că ei, spre deosebire de noi, aveau credinţă.

Nu poţi fi stresat şi creştin

Nu poţi fi stresat şi creştin, pentru că stresul, îngrijorarea, sunt prin ele însele un semn de necredinţă. Cercetaţi-vă, deci credinţa, dacă morbul stresului v-a atins: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Ev. Matei 6, 24).

“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Ev. Matei 6, 25-34).

Foto deschidere: mindful.org

George Coşbuc e poate cel mai mare poet desuet al românilor, o anormalitate pe care Matricea Românească are obligaţia morală de a o desfiinţa. Aşadar, vă propunem azi un Cântec despre sensul vieţii şi al omeniei, ieşit din pana sacră a titanului ardelean, cea înnoitoare de poezie românească.

În Cântec, George Coşbuc dă măsura vieţii, aşa cum trebuie ea trăită: nu-n căutări vane de “mărire”, de recunoaştere efemeră din partea semenilor. Nici în invidii mărunte şi-n goană nebună după aur şi arginţi, cum vedem peste tot. Grijile lui, pe care poetul vrea să ni le transmită, sunt dintre cele mai uşoare şi au mireasmă de Evanghelie pastorală, alinătoare de bătrâneţe: “A mele griji sunt fericiri: / Să cânt, să strâng în braţe fete…”

Nimic nu contrastează mai mult decât extazul extras din trăirea pură a vieţii şi agitaţia nejustificată, galopul suicidar după deşertăciune. Sensibil la cumpenele existenţei, creatorul ştie prea bine că timpul e “cu braţ de spijă” – adică de metal, inflexibil, necruţător – iar cea mai sigură cale spre mântuire e o viaţă pentru care mulţumeşti, pe care-o storci de sens în fiecare clipă, indiferent de ai sau n-ai.

Nu ai nevoie de life coach când îl ai pe George Coşbuc, învăţându-te în 12 versuri cum să trăieşti. Lecţia lui? Mai bine Om şi sărac, decât neom şi bogat.

Cântec

Mărirea voastră n-o socot!
Nu sunt setos să-mi fac renume,
Nimic nu-nvidiez pe lume;
Sa strâng averi, ca voi, nu pot!

A mele griji sunt fericiri:
Să cânt, să strâng în braţe fete,
Şi să-mi dedic albelor plete
Ghirlande roşi de trandafiri.

De alte griji alţi oameni ştiu –
Eu numai pentru azi port grijă!
Că timpul e cu braţ de spijă,
Şi mâne pot să nu mai fiu!

Foto deschidere: montaj după wikimedia.org

Toleranţa şi incluziunea sunt subiectele zilei în România, unde un referendum pentru redefinirea noţiunii de familie se profilează la orizont. În acest timp, “valorile” occidentale sunt împinse în faţă prin cele mai subtile mijloace: bunăoară, un “inofensiv” serial TV pentru copii, Micii Muppets, difuzat de Disney Junior.

În episodul You say potato, I say best friend (“Tu spui cartof, eu spun cel mai bun prieten”), din serialul Muppet Babies (“Micii Muppets”), personajul Gonzo îşi face un prieten (inanimat) denumit Cartof, pe care insistă să îl integreze în toate jocurile pe care le joacă alături de amicii săi. În momentul în care aceştia protestează că noul lor companion, Cartof, nu ştie să facă nimic şi este prea static, Gonzo se retrage din grup şi se distrează numai alături de Cartof-cel-atât-de-diferit. Rezolvarea vine când prietenii realizează că au comis o greşeală şi acceptă să se joace atât cu Gonzo, cât şi cu Cartof. Morala vine din gura unui alt personaj: “Nu e suficient să te tolerăm, Cartof, trebuie să te şi includem!”.

Evident, poate părea paranoic să extrapolezi mesajul unui “inofensiv” show de televiziune pentru copii în lumea reală. Ar putea fi, prea bine, vorba de zeitgeist, şi nu de o campanie premeditată din partea creatorilor. Mutaţi însă replica lui Piggy din mediul steril şi teoretic neideologizat al desenelor animate în viaţa reală, într-un context de muncă, şi veţi avea adevărata dimensiune a problemei.

Nu mai e suficient să tolerăm, trebuie să şi includem – altfel, devenim inamici publici

Dacă luăm replica “Toleranţa nu mai e suficientă, e nevoie de incluziune” la adevărata ei greutate, ajungem la un adevăr simplu: a trecut vremea când toleranţa era acceptabilă. La urma urmei, poţi tolera arborând, în ascuns, sentimente ostile faţă de o chestiune, un grup sau o persoană. De aceea, nu mai e suficient să tolerezi: trebuie să şi incluzi, dacă vrei să dovedeşti că eşti ne-partizan şi îmbrăţişezi viaţa în toate manifestările ei.

Este o ideologie extrem de periculoasă, ce nu doar limitează libertatea conştiinţei indivizilor şi libertatea grupurilor (inclusiv a naţiunii), ci şi impune un stil de viaţă în care valorile personale sau colective devin irelevante. În numele incluziunii, s-ar zice, trebuie să accepţi orice, oricând, alternativa fiind aceea de a deveni inamic public, anti-european, anti-progres.

Viitorul, fără îndoială, aparţine cartoforilor morali.

Foto deschidere: muppet.wikia.com

Alex Filimon se preumblă pe un pod fără cuvinte, testându-şi amintirile şi capacitatea de rememorare, într-o bucată de proză scurtă pe Matricea Românească.

Ce sunt amintirile, mă întreb de multe ori? Un fel de făcăluiri ale unor priviri din trecut spre viitor, priviri ce iau masca compusă din suma chipurilor noastre, extinsă în timp cu poftă de viață. Aceste priviri în care se topesc amintiri sunt paradisiace de multe ori. Deşi colportă un gust amărui al unor experiențe și spiritul nostru edulcorează realitatea, un ușor parfum dulceag ne cuprinde esența acaparând-o.

Amintirile nu ne părăsesc. Dacă nu ne împăcăm cu distribuția personajelor, ajungem să jucăm un rol, același rol, într-un carusel ce nu se poate opri fără voia noastră, fără ieșirea noastră din joc. De multe ori nu ne putem desprinde de chipul nostru încastrat în amintiri. Acele priviri ne topesc ghețarii, păzitorii triști ai unui scut uman împotriva simțământului, a unor sentimente atent culese din firesc și cultivate prin frumos. Poate muzicalitatea acestor cuvinte împiedică subtextul să irupă în mintea cititorului.

Să încercăm cu o istorioară

Doi verișori pe marginea unui pod. Unul mai mare, unul mai mic, amândoi cuprinși de un entuziasm incurabil pentru tot ce reprezenta viața și zumzetul ei lăuntric, aveau să plece curând, cum prea bine știm, departe în căutarea ”acelui nu știu ce” care avea să-i transforme în bărbați, și ulterior în domni, dacă timpul ar fi fost blând cu dânșii.

Podul era acolo de secole, părea că-și cuibărise cumva adunătura de ciment și fiare în scobiturile râului ce-l acceptase ca un frate vitreg în ecosistemul său. În această simbioză simplă, doi verișori își împreunaseră spiritul. Unul râdea mai cu poftă că era mai mic, celălalt – prevăzător din fire – înmagazina râsul zglobiu, pudrat de firescul anilor ”mai mici”, pentru ce avea să urmeze. Viața nu se anunța simplă pentru ei, dar se puteau păcăli ușor că vor îmblânzi timpul, măcar după semiplacul lor. În fond, aveau în față cei mai frumoși ani și puteau să jure nu fără speranță că se vor reîntâlni peste ani, pe pod, să-și amintească cum erau.

Din amintirea lor comună, privirea era aceeași

Această imagine îi ajuta să nu se uite, să nu se topească aiurea prin vecini fugitivi sau vecinătăți mai depărtate, ci să se sudeze unul în altul prin amintiri, prin aceeași privire comună ce pătrundea lăuntricul fără cuvinte. Ei oricum comunicau prin râs, unul zglobiu și ferit de ani de experiențele amare ale vieții și unul prevăzător în mod natural, înzestrat cu o tristețe premonitorie. Și unul și altul putea să se privească fără cuvinte. Puteau să spere în această tăcere paradisiacă peste care juraseră un legământ bilateral de developare a sinelui cu caracter de singularitate.

Printre resturi, printre mormane de amintiri se puteau găsi. Podul peste ani devenea un laitmotiv. Bineînțeles că și-ar fi dorit să trăiască în proximitatea podului, să nu-l piardă niciodată, dar știam că îl poartă pe veci în suflet și el va supraviețui și după ei, și după amintiri.

După ani se priveau iar fără cuvinte. Cel mic, ce între timp își câştigase dreptul la salvare sufletească din mâinile falacioase ale materialismului, iar cel mare care de-abia se obișnuia cu un exercițiu filosofic de înțelegere a lumii. Amândoi erau modești din fire, dar țineau foarte mult să nu-și mute privirea unul de la celălalt.

Cel mic avea un dar la vorbă lungă dublat de o capacitate complexă de a pune întrebări esențiale. Cel mare era înzestrat cu darul de a proteja pe cei din jur de adevăruri subiective ale unei filosofii trăite și îmbrăca realitatea în haine mai puțin țipătoare. Nu avea inima destul de întărită să-i amintească faptul că, atunci când gâtuiau podul pentru un strop de energie feciorelnică în plus, sufletul său, cuprins și el de un entuziasm incurabil, era măcinat de îndoială, nu doar de frici mărunte și elanuri heirupiste de moment, o îndoială pe care micul nu știa cum să o decanteze.

Cel mic își amintea doar energia locului și podul de unde arunca pietre în râu cu gândul la fetele ce aveau a doua zi să vină la scăldat. Cel mare voia să-l protejeze, de fapt ținea așa de mult la el că l-ar fi durit să-i spună că îndoiala îl eclipsa să topească podul în privire.

Dacă privim în josul cuvintelor, sunt amintiri pe un pod

Forța acestor imagini puternice ne zidește cuvântul, ne confecționează o carapace pentru spirit și păzește voința noastră lăuntrică. Ea ne înfășoară esența unui paradisiac oarecare promițând doar filmul. Cu toate aceste aspecte cântărite, tot ea ne chircește un iad, ne turtește un sferic supliciu până la netezirea podului.

Foto: montaj după kristiningalls.com

G.B. e un personaj cunoscut în cartierul bucureştean D…, unde conduce o agenţie de “vânat capete”. Şi mai cunoscut e pentru bretelele multicolore, papioanele la fel de diverse, şi asistenta N…, mai tânără cu zeci ani decât el, care e convinsă că “manager” e un cuvânt românesc. G.B. nu face mai exact nimic, însă la nivel înalt: organizează concerte pentru protipendadă şi scrie recenzii de restaurante. Muncă grea! Un bătrânel cu relaţii, e omul la care se recomandă să mergi dacă ai nevoie de notorietate facilă şi de “networking” intermediat.

R.I. e un tânăr român de 27 de ani care s-a întors de ceva timp din Marea Britanie (unde a studiat 7 ani), pentru a pune pe picioare, acasă, un restaurant-concept, închinat României şi valorilor noastre. Alături de iubita sa, C… , şi de părinţii lui, a deschis recent o afacere de familie pe care vrea să o transforme în reper, încercând, greşind şi îmbunătăţind. R.I. nu e vreun înfumurat de D…. . Dimpotrivă. E un băiat cu mult bun-simţ, care şi-a ascultat sufletul, a venit înapoi acasă şi a muncit din greu pentru visul lui. Pleacă de la restaurant (un loc aparte, decorat cu stil) la ora 4, iar la ora 7 se întoarce “în prima linie”.

La două zile după marea deschidere, invitând un prieten la prânz, îl găsesc cu surprindere pe G.B. instalat în restaurantul lui R.I., luând masa alături de un colaborator. Cere totul “to share”, e nemulţumit că nu i se aduc tacâmuri suplimentare deşi n-a cerut, iscodeşte gazdele cu privire la afacere, face nazuri etalându-şi “importanţa”, cam cum făcea Anton Ego în Ratatouille.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi

După ce scapă din corzi, iubita lui R.I., care face oficiile de gazdă, poposeşte şi la noi, asudată şi demoralizată. Îi spun că au cel mai bun parizer “comunist” din Bucureşti (numit, atât de potrivit, 1989) şi îi mai spun să nu se îngrijoreze: criticile lui G.B. sunt irelevante.

Nu încerc să acopăr aici potenţialele scăpări ale tinerelor mele cunoştinţe – începuturile sunt cele mai grele şi supuse erorii, în orice domeniu. Însă ceva mă irită enorm: doi tineri millennials (componenţi ai generaţiei blamate pentru că “nu face nimic cu viaţa ei”) se întorc Acasă. Încearcă să facă un lucru bun în – şi pentru – România. Răsplata? În loc să-i sprijine, fie şi prin critică constructivă, un om îmbătrânit în intrigile de D…. îi “pune la respect” şi-i face să-şi analizeze greşelile, acolo unde ele nu există. E aidoma filmului lui Silviu Purcărete, “Undeva la Palilula”, în care un personaj spunea: “Copiii nu sunt buni, pentru că ne iau locul la masă”.

Tinerii români au nevoie de încurajări, nu de predici. Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Cine are însă bătrâni detractori, să-i lepede. Este problema generaţiei precedente dacă, în loc să elibereze locul la masă, ţine cu obstinaţie de scaun, cuţit şi furculiţă.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi. Este un şantaj istoric, căruia această generaţie, destinată să schimbe România, nu trebuie să îi cedeze.

Preşedintele Forumului European pentru Istorie şi Cultură, filiala Serbia, românul Ivica Glişici, a discutat la Belgrad cu Matricea Românească despre soarta celor 300.000 de conaţionali care trăiesc în Valea Timocului.

Despre români s-a spus mereu că sunt doar 3-4 sate în Valea Timocului, însă în realitate suntem 300.000 de suflete. La recensământ, în schimb, ieşim 2000 de români, şi 44.000 de vlahi. Este un exonim dat de alte popoare, din jurul României, prin care se încearcă spargerea neamului românesc. Eu sunt român, indiferent cum mi se spune, vlah sau vlas. Tot român rămân! (…)

La Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, Atanasie Popovici a cerut unirea Timocului cu România, dar Take Ionescu nu l-a primit în audienţă. Intelighenţia românească de atunci a dorit ca Timocul să vină la Ţara-Mamă. Ce putere avea ţăranul? Tot intelectualitatea era vârful de lance”, a spus Glişici, cu referire la lupta marelui militant pentru drepturile românilor din Serbia, Atanasie Popovici.

Conştiinţă românească, doar prin Şcoală şi Biserică

De profesie arhitect, cu o teză de doctorat în istorie în pregătire, pe care o va susţine la Bucureşti, Ivica (tradus: Ionică) a mai declarat, pentru Matricea Românească, următoarele:

„Mă ocup de problema românismului de 22 de ani. Aş spune că Statul român trebuia să vină să îmi ofere paşaportul din proprie iniţiativă, nu să îmi pună piedici, la depunerea actelor, aşa cum s-a întâmplat…”

Copii participanţi la Festivalul „Joc Românesc”, veritabil incubator de conştiinţă românească, organizat anual în Valea Timocului prin eforturile lui Ivica Glişici şi ale colaboratorilor săi Foto: arhiva personală Ivica Glişici

De loc din comuna Golubăţ, aflată pe Dunăre, la o aruncătură de băţ de Patrie, Glişici mai spune că minoritatea românească din Serbia ar putea deveni un element puternic în condiţiile depopulării statului vecin, ceea ce creează nelinişte la Belgrad, deşi conaţionalii noştri sunt cetăţeni loiali.

“Aceşti 300.000 de români sunt cetăţeni loiali, vorbim despre unitate. Noi nu suntem contra Statului sârb. Acum minoritatea este foarte mică, comparativ cu 5-6 milioane de sârbi. Vom fi un element puternic când populaţia lor va scădea, în următoarele decenii. Momentan, suntem asimilaţi. România ne poate ajuta dacă firmele româneşti investesc aici, dacă sprijină Biserica şi învăţământul în limba română. Eu nu am făcut o oră de limbă română, nu vorbesc o limbă literară. Nimeni nu vorbeşte. Trebuie să se clădească o conştiinţă românească adevărată aici… Altfel, vom dispărea.

Vă dau un singur exemplu de pericolul care ne paşte: eu vorbesc cu fiica mea limba română, dar ea, uitându-se la televizor, vorbeşte limba sârbă…”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

Asta spunea bunicul unei prietene din Maramureș, atunci când viața îl trimitea, lunar, la casieria furnizorului de cablu. În genialitatea lui subconștientă, țăranul român nu echivala gestul cu o activitate opresivă, de rutină, ci îl transfigura în ceea ce este, de fapt: o contribuție la frumos (în mod ideal), la artă, la cultură. „Mă duc să-mi plătesc artiştii!” e o frază sublimă, demnă de pus pe frontispiciul Matricei Românești.

Ei bine, țăranul român care își “plătea” artiștii nu o făcea din obligație, ci din recunoștință, față de oamenii care îi înfrumusețau, după putința fiecăruia dintre ei, viața. Pentru asta există arta: altfel am fi cu toții programatori, adică roboți.

Există o anecdotă despre împăratul Napoleon, care, dorind să țină la palat un spectacol muzical, l-a invitat pe cel mai în vogă tenor al vremii lui. Auzind însă care e onorariul respectivului, Napoleon i-a spus, uluit: “Cu banii aceștia, îmi plătesc generalii!” “Sire”, i-a închis gura tenorul, “În acest caz, să vă cânte ei!”

Se observă, în mediul public românesc, o idee falsă după care cultura – o asistată social, să nu ne ascundem după cireş, care subzistă de la bugetul de stat și prea puțin din sprijin privat – se face fără bani, iar artiștii ar trebui să lucreze gratuit, indiferent cine îi solicită. IT-iștii, juriștii și medicii au voie să perceapă bani pe serviciile lor, pentru că sunt profesioniști. Artiștii, oamenii de cultură, profesorii trebuie să presteze, în schimb, gratuit sau mai puțin, pentru că a lor va fi Împărăția Cerurilor.

E o mentalitate ipocrită, care face mult rău culturii românești și statutului oamenilor de cultură autohtoni în general. Ceea ce e bun în viață nu costă, ci merită bani. “Gratis nu există, ieftin nu rezistă”, zice parimia. Iar artiștii români merită să fie respectați și financiar – desigur, cât timp au pretenții rezonabile și nu umflate (vina lor nu trebuie omisă din discuție). Da, cultura este serviciu de utilitate publică. Ceea ce nu înseamnă că artiștii trebuie să moară de foame, în virtutea unei gratuități destinate – când se poate – recipienților culturii, nu promotorilor ei.

Un apel, deci, către toți jucătorii din cultură: plătiți-vă artiștii, fără să întrebați de ce, sau de ce atât de mult!

Substanţa vieţii se lămureşte în lucrurile aparent anodine. Asemeni lui Roland Barthes în Mythologies, Teodor Burnar extrage (veşnic sau non-stop, cum preferaţi) înţelesuri dintr-o realitate ce nu e niciodată banală.

Stau în faţa unei reclame luminoase şi am o epifanie: România e veşnică, Europa (a se citi: Occidentul) e non-stop. Lucrul e mai evident ca lumina zilei.

Reclama, aninată la intrarea într-un magazin din Bucureşti, e la prima vedere amuzantă şi deşteaptă: “Veşnic Deschis”. Nu e un magazin de pompe funebre, aşa cum te-ar putea înşela semantica. E, dimpotrivă, un butic.

Românii sunt veşnici. Occidentalii sunt non-stop. Cum vine asta, veţi întreba?

Românii sunt veşnic deschişi, omenia şi toleranţa noului fiindu-le nu doar stil de viaţă, ci raţiune de a trăi. Occidentalii sunt, non-stop, acaparanţi – fie şi cultural: ei nu primesc şi lasă trăi, ca noi, ei integrează, pesemne civilizator.

Românii sunt veşnic nemulţumiţi, au veşnic probleme. Occidentalii se agită non-stop să le prevină.

Românii sunt veşnic joviali, chiar şi când jovialitatea e făţiş autodistructivă. Occidentalii nu fac glume cu viaţa non-stop, ca noi. Dimpotrivă, sunt mizantropi şi îşi văd non-stop, individualist, de treabă: sar însă ca arşi când comunitatea le e ameninţată. Gregarismul nostru e asociere carnavalescă. Revoltele, sincere sau de faţadă, se transformă, adesea, în picnic. Mai la Vest, revoluţia de orice gen e serioasă, insidioasă sau violentă, dar invariabil non-stop.

Românii sunt veşnic săraci şi îndatoraţi. Occidentalii, mânaţi de o etică protestantă mai lucrativă, caută non-stop profitul, “acumularea maximală de capital”. A pune ban peste ban, creând dinastii financiare, nu e în ADN-ul nostru. Sau, de a fost vreodată (dubitabil…), Istoria ni l-a diluat. De ce riscă esticii totul la ruleta vieţii, a explicat prea bine Dostoievski în Jucătorul.

Graffiti pe un zid din Atena, Grecia Foto: arhiva personală

Românii sunt veşnic încrezători în destinul lor. Placebo sau nu, asta ne face stăruitori în credinţă şi eterni. Occidentalii? Non-stop raţionali, de la Pitagora şi Platon încoace, ajunseră “pe culmile disperării”. Occidentul nu îşi mai justifică (sieşi) existenţa, România post-comunistă abia îşi descoperă sensul.

Românii sunt veşnic animaţi şi veşnic debusolaţi: o combinaţie proastă pentru afaceri. Sunt nechibzuiţi când nu e cazul, predispuşi exceselor, şi precauţi când viaţa ar cere îndrăzneală. Occidentalii se forţează non-stop, prea intens, stingându-se: noi ne amânăm veşnic.

Încă ceva: românii vor, tot mai mult, să fie şi ei non-stop. Occidentalii, în schimb, ne invidiază că suntem veşnici.

E preferabil să fii veşnic (deschis), sau să fii non-stop? Istoria o va demonstra.

Ultimul cântec de fluier se aude în Ţara Zarandului, graţie unui meşter fluierar din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa: Mateş Petre, 66 de ani. Silvia Iorgulescu vine cu povestea, de la faţa locului.

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului, faceți un ocol sau o oprire și prin comuna Ribița. Acolo-s multe de văzut, dar mai ales de ascultat și înțeles.

De „obiective turistice” nu duce lipsă – și sunt pentru toate gusturile sau nevoile sufletești –, fie că ești un călător la pas prin istorie în Anul Centenar, un căutător de liniște sau un vânător de „specificități locale”. Ar fi mai întâi Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, un monument istoric de început de secol XV, dar şi casa natală a lui Giurgiu Marcu, devenit marele Crişan, ori Mânăstirea Vaca și lacul ei cu nuferi galbeni.

Casele nu mai au toate amprenta arhitecturii tradiţionale şi nici interioare cu icoane şi păretare brodate nu mai găseşti decât arareori, oamenii nu se mai îmbracă în port popular, iar cămăşi cusute cu frunza de gorun tipică locului găseşti doar în lada de zestre. A cui o mai are – dacă o mai are – sau în „Lada de zestre” a comunei, adică o gospodărie autentic tradițională, cu acareturi, interior şi obiecte bine conservate, valorificate cultural și turistic.

Dar nu-i bai, că locurile îşi păstrează neschimbată amprenta mioritică, în unduirea lor lină între deal şi vale, iar oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi. Îşi schimbă însă iute ritmul când se arată nerăbdători să-ţi prezinte comorile lor şi să-ți fie ghizi prin marea lor „casă” de fânețe și păduri îndepărtate, peste care cerul e acoperiş, zicând un „Doamne-ajută!” când le urezi „cât mai mulți vizitatori”. În curtea „Lăzii de zestre” e o fântână. E singura din comună care are cumpănă, dar apa nu-i potabilă. Ghidul Dorina Rus, de la Centrul Local de Informare Turistică, vede că o „cercetăm” şi spune îndată: „Promit că o curăţ, dacă şi dumneavoastră promiteţi că veniţi şi la anul, că doară ați învățat drumul”.

Oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi

De jos, de la poale, se vede vârful Strâmba, iar la jumătate de oră de el, în satul Dumbrava de Sus, îl găsiți pe Mateș Petre, ultimul meșter fluierar al unei zone altădată celebre pentru acest meșteșug. Să fii ultimul păstrător de tradiţie nu-i confortabil. Responsabilitatea şi singurătatea sunt mari. Dar meşterul de 66 de ani nu privește nici înapoi, nici înainte cu mânie. Numai constată, cu un umor subtil, realitatea, din locul lui izolat și privilegiat totodată.

„Eu nu sunt fluieraş, spune, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier! Despre meşteşug – ce să zic? Spun ce am mai spus şi altora. În Juncu, cum se numea satul Dumbrava de Sus înainte (și satului Crișan îi zicea Vaca), lemnul se transformă în fluiere de două sute de ani. Erau înainte cam o sută de căși care se ocupau cu lucrarea lor. Și nu numai, se făceau ciubere, tulnice, butoaie. Toamna, când se găta lucrul la câmp și cu animalele, în gospodării se strângeau toți, cu mic, cu mare, și ciopleau, sfredeleau, împodobeau lemnul, fiecare după puteri și iscusință”. Într-o familie, peste săptămână, se făceau și câte două sute de fluiere, iar sâmbăta plecau cu ele „la moți”, în comuna Avram Iancu, și le vindeau la intermediari. De acolo, fluierele din Juncu se răspândeau în toată regiunea.

„Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei?” Foto: arhiva personală Silvia Iorgulescu

Lucra și el în copilărie, sigur. „Mă punea tata, la lucruri ușoare, e drept, dar tot făceam, și ceva am învățat. Pe atunci mi se părea simplu, că nu știam”, adaugă râzând.

Abia mai apoi, încoace, a ajuns să lucreze mai cu sârg, mai „profesionist”. Faima i-a crescut, a participat la târguri de meşteşuguri populare şi a primit premii – Diploma de Excelenţă de la Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare, organizat de Muzeul Astra din Sibiu e un exemplu -, despre care nu vorbeşte decât dacă e întrebat.

„După ce s-a prăpădit tata, sunt 28 de ani de atunci, abia după aia am deprins mai bine. Pe mine m-a descoperit directorul Centrului de creaţie de la Deva, prin 2001. A fost un proiect şi aşa am întâlnit un meșter, profesor de sculptură, datorită căruia am aprofundat tehnica de lucru. Numai tehnica. Întotdeauna, mi-am făcut singur modelele care împodobesc fluierele ori crucile ori ouăle împistrite pe care le mai fac. Nu am copiat de la nimeni, pe haine vechi mă mai uit, dar transform podoabele, nu le iau de-a gata.

„Fiecare lemn e altul”: meşterul Mateş Petre, din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa, Ţara Zarandului, România

Inspirația vine ea singură, cum mă apuc de lucru. Nu-mi pun în minte ce să fac. Trag linii, trasez conturul. Cum am făcut prima linie, știu cum continui. Pentru fluiere, mai e vorba și de lemn, de culoarea lui, de consistență. Alunu-i mai molcuț și iese bine dacă știi să-l lucrezi, dar eu lucrez cu mai multe esențe: cireș, frasin, paltin, sânger. Fiecare are personalitatea lui, nuanța lui, rezonanța lui. Fiecare lemn e altul, fiecare fluier e altfel… își merită podoaba lui”.

„Eu nu sunt fluieraş, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier!”

Cât durează să faci un fluier?

„Durează, că treaba e complicată: alegi lemnul, îl laşi să se usuce, îl sfredeleşti – am sfredele de 80-100 de ani, toate uneltele mele-s vechi. Urmează cioplitul, se fac ochiurile, rosturile, se şmirgheluieşte fin, se fac contururile desenului, se umplu… Fiecare etapă are cuţitul ei. E mai greu acum, că am şi o mână stricată, lovită cu securea peste tendoane. Oricum, aproape am renunţat la meşteşug. Nu fac fac multe fluiere, doar când şi când mai lucrez. Ca să am când vine cineva străin pe la mine… poate o vrea să cumpere. Am avut oameni şi de la Bucureşti, şi de la Braşov, şi din Germania. Dar meşteşugul se gată… nu mai are vânzare”.

Fluierul românesc, acest totem cântător de tristeţe

E adevărat, adaugă senin, că nici nu mai merge la târguri, cum mergea odată, iar oamenii care ajung la el sunt prea puţini.

„Înainte, plecam la târguri: la Sibiu, la Braşov, la Haţeg, la Târgu Jiu, la Găina. Dar înainte era altfel. Se plăteau cazarea, mâncarea, transportul, aşa că stăteam şi câte o lună. Acum, te mai cheamă, nu te mai cheamă… faima e trecătoare, se duce. Iar ca să mergi singur la evenimente, de capul tău, e complicat. Eu abia dacă am 5 euro să-mi încarc din când în când telefonul. Şi apoi, nici nu-mi mai vine să-mi părăsesc casa, locul. Sunt nouă ani de când nu am mai fost la Târgul de la Deva, doi ani de când nu am mai coborât în Brad. E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură.”

„E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură”

Cu tehnologia, se împacă şi nu prea.

„Eu nici telefonul nu-l ţin deschis. Stă în cui. Nu răspund la numere necunoscute, adică oricui, că sunt păţit. Intră căsuţa vocală, ascult, văd despre ce e vorba şi sun înapoi dacă e cazul. Dacă nu, nu. Mă deranjează din treabă. Şi când vin oameni pe la mine, mă opresc din lucru. Nu vreau să mă bată nimeni la cap. Îmi place liniştea. De curând, mi-am pus şi Facebook, şi am şi prieteni… Dar când văd că arată cum iubesc ei – şi pe aia, şi pe ailaltă – , îi şterg de la prieteni. Mă interesează mai mult evenimentele, târgurile, artiştii, ce au mai făcut nou. Eu nu pun pe facebook chipul meu, isprăvile mele, ci doar frumuseţea locurilor şi munca mea… acum am o poză cu o cruce sculptată.”

Cât despre posibilitatea de a găsi un ucenic, credinţa de a vedea meşteşugul revitalizat sau încrederea într-o creștere a vânzărilor, speranţele nu-s mari.

 „Ucenici am mai avut, tineri de pe-aici. Dar au plecat la oraş şi s-au angajat. Căşile sunt goale. Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei? Atâta e un fluier obişnuit, şi unul dublu e 100. Cine să înveţe pentru atâta lucru un meşteşug greu, care nu se deprinde într-o zi-două, ci în ani de zile? Aşa că”, adaugă zâmbind, „spun că a găsi pe cineva dornic să înveţe este ceva imposibil. E la fel cu a zice că aş putea să dau timpul înapoi şi să am din nou 30-40 de ani. Am 66, anii au trecut, nu mă mai preocupă decât partea mea. Merg înainte. Nu sunt supărat, nu sunt revoltat. Nu mai am animale, nu mai lucru la câmp, nu am pe nimeni în jur, aşa că am timp să îmi văd de ce am învăţat şi ştiu să fac. Dar ucenici… astea-s vise mari şi treabă imposibilă!”

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului și faceți un ocol sau o oprire prin comuna Ribița, mergeți și la Dumbrava de Sus.

Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea. Prin alăturare forțată, coercitivă, verbul imperativ „trebuie” devine o deviză, un motto, un life statement (dacă preferați să fim simandicoși, atenție nu prețioși!) de care ne agățăm încercând să creionăm o minciună plauzibilă, de succes dilatat, de reușită pentru confirmarea statutului nostru social, fie el fictiv sau nu, pe care trebuie să-l apărăm certificându-l, autentificându-l.

Sună atât de nenatural aceste cuvinte prin muzicalitatea lor inexistentă pentru o ureche ceva mai aplecată spre graiul românesc, încât se sesizează un soi de impostură. Nu vorbim despre purisme acum, nici nu invocăm polemici semantice, ci cumva încerc să înfățişez o realitate țipătoare (sper, grăitoare, dar acest cuvânt mă vâră în paradigma trebuie!), în care fericirea este scopul suprem care nu mai vine. Cumva, cineva ar trebui să ne-o confere.

”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața

Noi nu știm ce ne face fericiți. Nu există o definiție standard care să ne spună ce este fericirea sau cum o putem obține. Și nici nu e un lucru pe care îl putem pune pe banda rulantă la supermarket și să îl luăm acasă. Orbecăim cu şabloanele în mână, pe post de icoane postmoderne, și nu vrem să recunoaștem nimic.

Chiar existența nimicului este pentru noi o non-ipostază. Trebuie să facem ceva și adăugăm aici condimentul rapid. ”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața. Cel ce trădează acest model – pattern, în traducere liberă pentru cei care caută sensul existenței în ideologii exotice de tipul life mission – este marginalizat, este exilat pe bună dreptate în interiorul societății. Vorbim despre o reacție firească de apărare a vidului colorat curcubeic și ridicat la rang proteic în viețișoara noastră îmbătată de epic curgător de la robinete.

«Trebuie» nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu «ar fi bine»

Este dificil exercițiul autenticității când suntem strașnici în a găsi, în mod programatic, metode de a mima originalitatea. Suntem autentici doar în acest proces, respectiv a teatraliza autenticitatea găunoasă. Epicul pentru noi a ajuns o minciună. Trebuie să fi ajuns o minciună, dacă tot îl scriem pe toate gardurile și îl tot îmbrăcăm când ne convine în viață. Adevărul este că trebuie să mai avem și epic.

E un motiv suficient pentru mulți de a nu se sinucide cu gândul la un gard pictat frumos în culori alese care este anexat procesului de micțiune colectivă. Poate așa a luat și naștere titulatura de ”oameni frumoși”. O tipă care strâmbă din nas teatral cu accente provinciale a văzut mai mulți cetățeni care micționau de zor pe gardul curcubeic, și lacrima din colț i-a încolțit această sintagmă sub care se ascund sufletele bolnave de toleranță fictivă și indulgență forțată. Trebuie să am dreptate, în definitiv de ce aș scrie dacă nu aș avea dreptate?

Adevărul e că ”trebuie” ar fi bine să fie înlocuit cu ”ar fi bine”. Poate sesizați nuanța. Ar fi bine să ”multe lucruri” din convingere, și nu din ură sau prostie bălțată. De ce folosesc aceste cuvinte care cumva scrijelesc tabla neagră din universul oamenilor frumoşi? Mă gândesc că poate muzicalitatea îi va trezi din propria minciună a vieții lor, trebuie.

În definitiv ar fi bine să trebuie, dar trebuie nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu ”ar fi bine”, iar ”trebuie” să trăiască habitual și imperativ la așa ”ar fi bine să nu’’. Până atunci, caut oameni frumoși pe care să-i abuzez cu scrijelitul tablei negre.

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, judeţul Alba

Douăzeci de scaune sunt pe peronul gării din Târgu Secuiesc. Cinci grupuri a câte patru. Din plastic, albastre și roșii. Ce mai contează că trei au spătarele rupte?! Ocupat nu este niciunul. Și cine știe dacă sau când vor mai fi? De pasageri, într-o duminică spre apus, nici vorbă. În general, la un final de săptămână, după prânz, te-ai aștepta, poate, la turiști care să plece înapoi spre case.

Doar că gara din Târgu Secuiesc intră în rând cu un duium de alte gări provinciale din țară. Turiștii, câți mai sunt, fie vin cu mașinile personale, fie cu autocarele care parchează în centru, lângă giratoriul de la Biserica Reformată. Reședința de județ, Sfântu Gheorghe, încă rezistă ca punct feroviar de referință, având și avantajul poziționării pe traseul Brașov – Băile Tușnad – Miercurea Ciuc. În interiorul județului, însă – mai ales când este vorba despre a treia cea mai redusă suprafață din țară, după Ilfov și Giurgiu – trenul a pierdut lupta cu automobilul. Distanțele sunt scurte, șoselele relativ bune, de unde și preferința pentru un mijloc de transport mai la îndemână.

Depozitar de nostalgii: cutia poştală a Gării din Târgu Secuiesc

În Târgu Secuiesc, dacă șuieră ceva prin gara pustiită și amenințată de paragină pe zi ce trece, atunci e vântul. O cutie poștală a cărei culoare roșie s-a lăsat cariată de rugină străjuiește la colțul peronului. Ca întrebuințare se aseamănă mai degrabă cabinei telefonice londoneze (și nu doar prin prisma culorii – uitați rugina): cu aspect estetic (dacă mai poate fi vorba de așa ceva) și depozitar al nostalgiilor și al unei anumite tradiții – a amplasării unui astfel de obiect în gară. În rest, cine o mai folosește într-o vreme în care mulțimea se află în spatele ecranelor și nu în fața peroanelor?!

În interiorul județului Covasna, trenul a pierdut lupta cu automobilul

În depărtare, privind spre ieșirea din oraș și spre comuna Catalina, se zăresc tractoarele trăgându-și domol remorcile cu fân, lemne sau cartofi, depășind atente calea ferată pentru a se asigura că nu își pierd din încărcătură. De la trecerea căii ferate, avansând spre centrul orașului, se deschide pe dreapta o mică piațetă pavată cu piatră cubică și în ea două corpuri de clădire: gara de pasageri și cea de marfă. Cea din urmă nu are nici ea o soartă mai fericită. Între ele, o mașină parcată indică prezența cuiva, lăsând de înțeles că, totuși, ceva s-ar petrece împrejur. Izolarea, însă, își reclamă rapid drepturile și dă drumul unei rulete a contrastelor.

La casa de bilete se poate intra, doar pentru a descoperi băncile goale și obloanele trase ale ghișeelor. Dimpotrivă, toaleta bărbaților are fereastra deschisă, dar ușa închisă: nu de prea mare folos la nevoie. Dincolo, nici măcar fereastra nu este deschisă. Singurele informații sunt oferite de tabloul de garare enumerând opt trenuri regionale care, în ciuda impresiei de goliciune, au prevăzute opriri în Târgu Secuiesc pe drumul lor dintre Brețcu și Sfântu Gheorghe. Aici intervine și cruntul adevăr: dacă, pe șosea, între Târgu Secuiescu și Brețcu sunt 16 kilometri care pot fi parcurși în aproximativ un sfert de oră, calea ferată face o buclă prin Sânzieni, Mereni și Lemnia, prelungind traseul cu șapte kilometri și o jumătate de oră.

Așa fusese prevăzut odinioară, în jurul lui octombrie 1891, când era inaugurat tronsonul Brașov-Sfântu Gheorghe-Târgu Secuiesc, eveniment pomenit de o placă memorială. O sută și câteva zeci de ani mai târziu, gara respiră cu greu. Din patru linii, două sunt năpădite de buruieni. Grămezi de nituri stau adunate în două găleți de vopsea sau sunt pur și simplu împrăștiate pe podeaua magaziei, lângă canistre de ulei și târnăcoape. Un dulap de lemn și un fișet metalic își țin companie. Deasupra lor, o geantă de voiaj din piele dă un aer specific întregului context.

O sută și câteva zeci de ani mai târziu, gara respiră cu greu. Din patru linii, două sunt năpădite de buruieni

Rezemat de perete, în spatele unor scânduri și al unei mături din nuiele, un disc de culoare roșie cu marginea albă, semnalul de fine de tren care se așază în cârligul de tracțiune, a căzut victimă prafului. Înspre celălalt capăt al încăperii se află o bicicletă, iar la mijloc o ușă care dă într-un alt hol cu o chiuvetă mică și multe alte dulapuri. Motive specifice unei gări…

…dintre care lipsește, poate, cel mai însemnat: forfota plecărilor și a sosirilor. Lipsesc oamenii, lipsesc trenurile… Mai sunt scaunele la locul lor, întrebându-se, probabil, aidoma cutiei poștale, la ce folos?

… îmi povestește interlocutoarea mea, care locuiește, trăiește și muncește de vreo zece ani tot într-o țară ex-comunistă, călcată în 1968 de tancurile sovietice.

Nu-mi place exprimarea ei, “din păcate”, dar o înțeleg. Pentru diaspora românească, ce se pretinde (și e manevrată ideologic drept) o specie umană superioară timizilor / lașilor / incompetenților rămași pe meleaguri natale, “acasă” a devenit sinonim (din „vatra părintească”) cu: corupție cronică, birocrație, învățământ anacronic, spitale unde te internezi să te faci bine și ieși mort, poluare, griji, cancer. Dacă Occidentul e Raiul, România e Iadul. Și cine vrea să ajungă în Iad?

Interlocutoarea mea din diaspora greșește. A spune “din păcate” în aceeași frază cu “acasă” și “România” e un gest acoperit doar la suprafață. E-adevărat că afară se trăiește mai bine, cel puțin prin prisma unor indicatori obiectivi. Afară sunt autostrăzi, „la noi sunt codri verzi de brad / și câmpuri de mătasă / la noi atâția fluturi sunt / și-atâta jale-n casă”, vorba lui Goga. Afară omul e respectat, la noi e hăituit. Afară, poți să ai și loc de muncă, și viață personală. Afară, poți să ai dizabilități, pentru că fiecare muzeu și loc public te tratează egal. Cu totul altfel stau lucrurile la noi.

Afară sunt autostrăzi, „la noi sunt codri verzi de brad / și câmpuri de mătasă / la noi atâția fluturi sunt / și-atâta jale-n casă”

Nu stau s-o conving pe interlocutoarea mea că greșește, fiindcă n-are rost, iar devoțiunea față de “murdara” glie românească nu se argumentează. Când visul de plastic al conaționalilor noștri plecați afară se va lămuri, și ei, precum atâția alții, vor vedea limpede că România nu e un “din păcate”, ci un “din fericire”.

Ei trebuie să înțeleagă însă că viața nu se trăiește doar între 20-40 de ani, privind partea goală și căutând cusururi, nici soției, nici țării, și că opțiunea de a te-ngropa printre străini e absolută și înfricoșătoare, întocmai ca Judecata de Apoi. Din păcate!

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-am răposat
Și moșii, și părinții…
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi…

Foto deschidere: inhabitat.com

Dragă Mamă, dragă Tată: generaţia mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos. Alex Filimon scrie despre copii, părinţi şi obârşiile parcă uitate, pe Matricea Românească.

Ce-o fi în sufletul părinților nostri?

Silențios de la caracterul tăbăcit până sub epidermă,

Pătat de culori reci și ros de boală,

Măcinat de tranziții gri și iluzorii,

Ce-o fi în sufletul părinților noștri?

Când privesc în oglindă,

Și nu mai dibuiesc proprii fii,

Ce irup în realitate,

Din vestigiile trecutului,

Au făcut copiii noștri dinți

Și nu mai au poftă nici de trecut, nici de părinți.”

Poezia ne întoarce chipul către esență, o esență subiectivă cu minunate complicații și adâncimi sufletești, un fel de adevăr subiectiv despre veșnicul necunoscut ce se caută pe sine: omul. Un necunoscut pentru el însuși. Prin urmare, să fim subiectivi cu pofta nestăvilită de adevăr.

Sufletul părinților noștri

Cum arată oare sufletul părinților noștri din perspectiva unei tomografii sufletești? Cum deplâng ei dezorânduiala sufletească de astăzi? Ei au învățat pas cu pas să respire corect prin vremuri tulburi, cu epiderma tăbăcită în absența unui soare cald, firesc, promis de o tranziție întinsă pe trei decenii ce le-a intrat în suflet prin efracție, prin impostura deghizată. Acum, după ce circul le-a traversat sufletul, se întorc lucizi către Istorie, căutând o valoare acolo care să ne înalțe din marasmul unui cotidian oarecare. De acolo, de pe piscul Istoriei mari din care fac parte și a istoriei mici din care se desprind cu greu, ne aruncă aripi ce nu cunosc evanescența și uneori săgeți, care să ne amintească să nu călcăm strâmb pe pământ drept. Ne-ar învăța și dorul de glie, dar așteaptă să mai creștem.

Pe ei nu-i mai impresionează ecosistemul, fauna de ceară din jur și nici nu mai au pleoapele disponibile să se aştearnă pe orice decor conturat vag de straşnicii străjeri ai „viitorului fără trecut”, un viitor ce anunță un om golit de istorie și substanță, ce pare să-i dea dreptate gânditorului Ortega Y Gasset, care la rândul lui încearcă prin scris să scape de omul becisnic tăinuit de cinism.

Un prezent cu ambalaj deșertic ne gâdilă ignoranța

Departe de mine să romanțez perspectiva, însă nu pot să nu încerc să pictez un tablou simplu, despre o durere înghițită în eforturi mici și sacadate în timp, asemănătoare metodei de tortură a înghițitului cheii, folosite de către forțele de represiune din regimurile comuniste (Securitatea utiliza o astfel de metodă). Fiecare dintre ei poartă o cheie de care noi astăzi nu mai știm nimic. Ignoranța ne face călăii viitorului cu sedativul prezentului, ambalat deșertic.

O cheie care ar putea să răspundă la întrebarea simplă, dar care înjgheba o întreagă filosofie despre sorgintea fiecăruia, ce înrâurea un destin legat de o fericire. ”Al cui ești?”, întrebau bătrânii din vechime să te cântărească mai bine și să-ți observe orizontul de predictibilitate plecând de la arborele genealogic, de la acel pedigriu de ordin familial care te definește nemijocit, într-un ocean de lumi cu universuri marine paralele sau încâlcite, ce nu-ți promite neaparat un petic de apă pe care să-l numești acasă, dacă nu ai cheia la tine.

Că o porți la gât sau în lumea ta dinăuntru, părinții nu se supără. Ei așteaptă. Tot din dragoste au înghițit și cheia viitorului nostru. Sunt doar speriați puțin de dinții noștri ascuțiți ce răspund la comanda unor ochi dezgoliți de Istorie și încercănați de prezent, cocoșiți de ispite cu chip de aspirații.

”Cine nu-și cunoaște trecutul, nu-și cunoaște părinții”, mărturisea Nicolae Iorga dintr-un prezent ce încă nu culca muzeal trecutul într-un sertar al unui viitor.

Nichita Stănescu, în scrisori de familie, ne dezvăluie o lume plecată dintre noi. Suntem, practic, într-un muzeu al unei limbi de dragoste pentru părinți.

”Vă sărut cu dor din regiunea Timișoara unde mă aflu cu ocazia săptămânii poeziei” – 1967

”Dragi părinți mă gândesc la dumneavoastră cu drag, din inima unei Veneții de vis” – 1971

”Iubiți părinți vă transmit un gând de dragoste și de dor de lângă miraculosul Coliseu roman, din Roma” – 1971

”Draga Mamă și Tată, am sosit cu bine din Anglia. Între timp, v-am trimis niște știri dar nu știu dacă v-au parvenit. Îndată ce voi rezolva treburile de primă urgență, am să vă dau un semn. Vă sărut mâna” – 1971

”Dragii și scumpii mei părinți, mă gândesc cu dragoste la dumneavoastră, dintr-o Londră plină de melancolie” – 1971

”Dragi părinți, vă sărut mâna din Viena cea ploioasă” – 1976

(”Album memorial Nichita Stănescu” – 1984)

Generația mea ar fi mai fericită dacă ar vorbi mai frumos, dacă și-ar aminti să nu-și mai judece părinții din colțul strâmt al egoismului. Generația mea urlă după fericire în toate direcțiile, dar nu se încumetă să bage mâna în măruntaiele propriei istorii. În rest, se ascut dinții pentru un prezent ce curge fără ea, în loc să scrie o scrisoare începând sincer și lucid, chiar așa, chiar de azi: ”Iubiții mei părinți, vă scriu cu dragoste întârziată. Nu știu cum arată sufletul vostru…”

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, jud. Alba

Nomen est omen ~ expresie latină

Jasmine Popescu are 25 de ani, o căsnicie eşuată şi, deja, probleme cu greutatea. În pofida numelui mic străin, sugerând o viaţă de răsfăţ, lucrează la o alimentară din Alexandria, de unde, când scapă la ora 17, îşi ia fetiţa de la bunici. Urmează o vizită în părculeţul dezolant din localitate, unde, în timp ce copilul e nesupravegheat, Jasmine fumează ca o turcoaică şi stă pe telefoane, stresată. Seara e întotdeauna la fel: junk food şi televiziune tabloidă.

Anais Nae s-a pricopsit şi ea cu prenumele ei demult, când viaţa promitea ceva mai bun. Nici ea nu are o situaţie roz: nu şi-a revenit niciodată din adolescenţă, când consumul de halucinogene, generalizat printre tinerii români în anii 2000 şi după, făcea ravagii. Azi, Anais trăieşte fără ţel, din ajutorul de şomaj şi din pensia părinţilor ei, foşti muncitori în fabrică.

Prietena lui Anais, Arabella Gheorghe, se descurcă ceva mai bine, graţie vocii de silfidă cu care a fost înzestrată. Lucrează la un call center de la marginea Capitalei României, unde nume precum Alessia, Melisa, Antonia, Carmina sau Jennifer ajută foarte mult la customer service. Clienţii asiatici şi arabi n-ar bănui niciodată că e vorba de românce. La urma urmei, nici românii nu bănuiesc.

La polul opus, fiica unor prosperi oameni de afaceri, Vanessa Florescu a decis, după o tinereţe neîmplinită, să plece într-o călătorie de cunoaştere a sinelui. Prenumele, sugerând o femeie de moravuri uşoare, nu i-a făcut un pustiu de bine, însă în cele din urmă năzuinţa după Absolut s-a dovedit mai puternică decât originile suburbane. După 500 de ore de stat în genunchi pe coji de kodukkapuli, Vanessa a fost admisă la ashram, unde speră să îşi găsească scopul în viaţă.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Ezechiel Stancu, ai cărui părinţi ultra-religioşi au fost aduşi în genunchi de apostazia fiului lor, devenit ateu. Nimeni nu ar fi bănuit că micul Ezechiel va ajunge să o ia pe căi greşite, după ce a fost dus la Sala Regatului fără întrerupere, timp de 18 ani.

Părinţii lui Alvin Iordache au fost de părere că este o idee bună să-l numească astfel, după ce au vizionat un film în care personajul titular era un veveriţoi simpatic. Calculul lor a fost greşit, pentru că Alvin a ajuns să fie hărţuit la şcoală de către bătăuşul clasei, Denis Goga, secondat de mâna lui dreaptă, Patrick Toma. Traumele se văd şi azi, când Alvin, 30 de ani, are probleme în a comunica cu încredere cu sexul opus, probleme pe care şi le tratează la psiholog.

Însă nu toate numele străine sunt o idee proastă. Micul Frederic Ignat, rezultat din relaţia bazată pe sentimente sincere a unei româncuţe neaoşe cu un bancher străin, are drumul deschis spre Ivy League şi Wall Street, graţie inspiraţiei cu care a fost botezat, în vreme ce prietenul lui, Noah Dumitrescu, se anunţă deja un producător de top la Hollywood.

Acest material este un pamflet şi trebuie considerat ca atare.

Referindu-se la modul cum înţelegem şi trăim poezia, Nichita Stănescu deplângea faptul că nimeni nu se interesează despre bolile profesionale ale poeţilor… Ina Maria Stoica are explicaţiile.

Poate, din văzduhul cugetelor, poezia este starea perpetuă a umanității.

Dar, în fond, care este menirea acestei stări?

Marele nostru poet Nichita Stănescu, autorul Necuvintelor de pretutindeni, se întreabă: „De ce toți vor să vorbească despre premii? De ce nimeni nu întreabă de bolile profesionale ale poeților? Ce mai reprezintă poetul în zilele noastre?”

Am mai putea oare să vorbim despre poezia generată din suferință, acea stare în care simți că te descompui și apoi te renaști cu ajutorul cuvintelor ce dau viaţă unor versuri, sau ea s-a transformat într-un mijloc de marketing, unde trăirea autentică pare că a fost înlocuită de o rigiditate a trăirii?

Cum mai este oare privită poezia în zilele noastre? Mai citim poezie?

Cred mai degrabă că poezia trăilor autentice a fost înlocuită de versuri șubrede, în care lipsa unei experiențe de viață adevărate este vizibilă. Nu cred totuși că poezia vie a încetat să mai existe, cel mai important este să existe perechea aceea de ochi care o poate vedea și o poate separa de poezia a cărei autenticitate nu mai există.

Să fie vorba despre premii și notorietate? Foarte mulți poeți ai zilelor noastre par preocupați mai degrabă de o cantitate a poeziei, decât de calitatea ei în genere. Poezia ar trebui să fie starea cea dintâi, punctul de căpătâi al operei unui scriitor.

Ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou

Cred că, odată cu consumerismul, şi consumul poeziei a început să fie din ce în ce mai frugal. Ajungem să consumăm bucăți de versuri, care sunt serbede de conținut, o formă fără fond. Uităm să vibrăm la ceea ce citim și ajungem să transformăm poezia într-un articol de metrou.

Poezia reprezintă mai mult decât clișeul atât de vehiculat în şcoli, „Ce a vrut să spună poetul?”

Poezia ar trebui să fie empatie

Cred că lipsește un cult al poeziei în școli, nimeni nu ne învață cum să citim o poezie, de aici și o mai puțină curiozitate a elevilor în privința acesteia. Totul este redus la motivele și temele unei poezii la nivel superficial, și la o analiză  a conținutului. Să spunem că în privința unui roman o analiză mai obiectivă este permisă, însă poezia este departe de a fi tratată astfel. Ea ar trebui analizată interior, în fond, ar trebui să fie empatie, nu o analiză șubredă, la nivel de cuvânt.

Ceea ce lipseşte este un cult al poeziei în școli. Nimeni nu ne învață cum să citim o poezie

Toți vrem să scriem, dar deseori uităm că poezia e mai mult decât cuvânt, e o stare, un grai, un necuvânt dincolo de forma brută a cuvântului.

În fond, ajungem să ne întoarcem la clasici..

Redau mai jos cuvintele lui Nichita Stănescu, referitoare la starea poeziei: „De ce fiecare vrea să fie Eminescu, dar nu vrea să trăiască viața lui? De ce toți vrem să scriem așa cum a scris Rimbaud, dar să nu batem drumurile Africii? Și cum vrem cu toți să semănăm cu Dostoievski, dar să nu fim condamnați la moarte? Noi trebuie să vorbim despre bolilele profesionale ale poeților înainte de a ne întinde la vorbă cu privire la moralitatea poeziei, înainte de…”